Efectele Contractului DE Vanzare Cumparare In Noul Cod Civil
1. INTRODUCERE
Codul civil a constituit încă de la apariția sa „oglinda oricărei societăți, deoarece normele sale au răspuns unor nevoi concrete constituindu-se într-un modelator al raporturilor interumane, oferind individului aflat în relație cu sine însuși și cu alți indivizi, principii după care își poate conduce viața, sub toate aspecte ei-spiritual, material, biologic dar, mai ales social.”
În sistemul dreptului românesc, Codul Civil a fost elaborat în anul 1864 și pus în aplicare în anul 1865 în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, acesta suferind numeroase modificări, înainte și după anul 1947, determinate în principal de schimbările relațiilor sociale. Importanța pe care o prezintă Codul Civil în societatea românească este de neclintit, deoarece„întreaga viață a omului de la naștere, ori în legătură cu acest moment și până la moarte, dar și în privința acestui eveniment, legat de lăsământul succesoral, este reglementată în aspectele sale esențiale de normele dreptului civil. Instituții juridice apărținătoare acestei ramuri a dreptului concură într-o măsură importantă la reglementarea vieții persoanei juridice, de la înființare ori în legătură cu acest proces și pâna la încetarea ei prin reorganizare sau dizolvare, ba chiar și în privința consecințelor care decurg din aceste măsuri. Izvor de obligații civile,contractul asigură haina juridică celor mai variate legături între oameni, de la cele mai simple, care datorită valorii obiectului lor aparent neînsemnat, par atât de firești și fără dificultăți de ordin juridic oricărui subiect de drept, până la cele mai complexe…”
Știința reprezintă sferă de activitate umană a cărei funcție constă în dobândirea și sistematizarea teoretică a cunoștințelor despre realitate. Știința este o activitate umană de o mare diversitate și complexitate. Ea pune în evidență și demonstrează, într-o manieră ordonată, adevăruri și fapte din lumea înconjurătoare.
Științele despre societate sau științele sociale, în care sunt incluse și științele juridice (știința dreptului), studiază legile generale ale existenței și dezvoltării societății, formele istorice de organizare socială, modalitățile specifice de manifestare a diverselor componente ale realității social-umane (etice, juridice, politice etc.).
Componenta juridică a realității sociale capătă, în acest context, o importanță aparte. Fiecare stat trebuie să găsească soluții proble-melor noi care se manifestă în societate; el trebuie să organizeze viața oamenilor și a societății, în general, pe toate coordonatele vieții: politice, economice, sociale, culturale, spirituale. Totul trebuie introdus în tiparul normelor juridice, astfel încât societatea să funcționeze prin reala articulare a tuturor componentelor sale.
Științele juridice sunt chemate să studieze, să cerceteze legile existenței și evoluției statului și dreptului, viața instituțiilor politice și juridice, apariția și evoluția istorică a acestora, modalitățile concrete în care aceste instituții influențează societatea în integralitatea ei și suportă, la rândul lor, influența acesteia.
Pretutindeni în lume, în orice societate știința dreptului este confruntată astăzi cu o vastă problematică. Domeniul de cercetare și de analiză care se oferă științei dreptului este în permanentă extensie.
Dreptul civil este acea ramură a dreptului privat care reglementează raporturi patrimoniale si personale-nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice si persoanele juridice, aflate în poziții de egalitate juridică, precum si condiŃia juridică a persoanelor fizice si persoanelor juridice, în calitatea lor de subiecte ale raporturilor juridice civile
Contractul este un acord de voință intervenit între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, cu scopul de a da nastere, a modifica sau a stinge un raport juridic. El prezintă anumite trăsături proprii care îl deosebesc de alte izvoare de obligații civile, făcând din el cel mai important izvor de astfel de obligații, și anume:
existența acordului de voință care, dacă a fost realizat în limitele prevăzute de lege, este suficient pentru a da nastere la obligații, a căror executare se poate obține, la nevoie, chiar prin constrângere. Astfel fiind, contractul constituie legea părților care l-au încheiat;
principiul autonomiei de voință, în limitele permise de lege, conform acestui principiu, părțile contractante au libertatea de a hotărî singure felul si conținutul contractului pe care vor să-l încheie;
contractul nu dă nastere numai unei obligații civile, ci prin contract se stabileste si conduita reciprocă a părților în legătură cu obligația care a luat ființă, pe toată durata existenței ei.
Pornind de la aceste considerente spunem că este important ca în normele Codului civil să se reflecte nevoile societății, ale societății actuale, fiind necesar ca ele să se adapteze noilor realități, noilor cerințe ale indivizilor care o compun.
Astazi, societatea este încărcată de ideologie, totul fiind politic într-o astfel de societate, iar contractele nu pot scăpa nici ele acestei mișcări generale de politizare a relațiilor sociale, de orientare ideologică. Importanța contractelor, măsura libertății contractuale, raporturile pe care aceasta le întreține cu legea sau cu celelalte acte normative, modul încadrării și limitării intervențiilor statale în economie, toate depind de orientarea ideologică generală a societății. Contractul este oglinda acestei evoluții, iar o societate care a părăsit de puțină vreme o organizare bazată pe o ideologie comunistă resimte această ideologizare a contractelor din plin.
Apariția noului cod civil este o necesitate impusă de vremurile actuale, iar acest lucru trebuie privit ca un pas înainte către reformarea justiției și nu ca un impediment, atât de ordin teoretic, cât și de ordin practic, în aplicarea sa de către cetățeni, cărora, de altfel, li se adresează.
Noul Cod Civil reprezintă o ocazie optimă pentru realizarea recunoașterii legislative, impreviziunea fiind considerată un exemplu ilustrativ pentru modul în care concepte tradiționale ale dreptului civil sunt chemate să-și analizeze și să-și demonstreze corespondența cu o anumită realitate economică.
Contractul reprezintă sufletul Codului Civil și a apărut ca o necesitae într-un anumit stadiu de dezvoltare a societății pentru înlocuirea formelor vechi și greoaie de schimb dintre și din colectivitățile primitive. născut din nevoile schimbului de activități și, în primul rând, ale schimbului de mărfuri, contractul își afirma prezența în societate nu numai în domeniul circulației, dar și în cel al producției, fiind instrumentul juridic prin care se înfăptuiesc aceste două importante componente ale activității economice.
De aceea, considerăm că reglementarea contractului este marea realizare a Codului Civil și se pare că astăzi acesta se desfășoară după aceleași coordonate trasate de Codul Civil de la 1864. Mai mult ca oricare instituție aparținând Codului Civil, contractul trebuie să se adapteze cel mai bine vremurilor pe care le traversează, căci societatea modernă tinde să fie mai degrabă negociată, decât ierarhizată.
Pentru existența contractului sunt necesare următoarele condiții: consimțământul părților; un obiect care să poată constitui materie de contract; o cauză licită, iar unele contracte necesită si o condiție de formă, respectiv redactarea unui act scris.
Pentru validitatea contractului sunt necesare următoarele condiții:
Consimțământul, adică acordul de voință al părților.
Obiectul contractului îl constituie chiar prestația (pozitivă sau negativă) la care părțile se obligă.
Cauza este scopul direct si imediat care a determinat părțile să consimtă la încheierea contractului, asumându-si obligații reciproce.
Forma constituie un element esențial numai în contractele solemne, pentru a căror existență este necesară si îndeplinirea condiției redactării unui act scris. Lipsa formei, cerută de lege, duce la nulitatea absolută a contractului.
Capacitatea părților contractante este o condiție de validitate a contractului. Posedă capacitatea de a contracta orice persoană, cu excepția acelora declarate în mod expres incapabile prin lege. Sunt lipsiți de capacitate contractuală minorii sub 14 ani si cei puși sub interdicție judecătorească care,neavând discernământul necesar, nu-si pot manifesta o voință constientă și ca atare nu pot încheia personal contracte.
Consimțământul liber al părților contractante constituie, de asemenea, o condiție de validitate, fiind necesar ca manifestarea lor de voință să nu poată fi alterată ori afectată de vreun viciu, cum sunt: eroarea, violența, dolul sau leziunea. Existența unui astfel de viciu de voință face contractul nevalabil, lovindu-l de nulitate relativă.
Urmând modelul Codului Civil francez, Codul civil român pune la baza instituției contractului principiul autonomiei voinței juridice, acesta fiind rodul unei concepții de filozofie juridică potrivit căreia obligația contractuală își are originea exclusiv în voința părților. Această voință este sursa și măsura drepturilor dobândite, ca și a sarcinilor asumate de către cei care au exprimat-o. Actualmente se vorbește despre declinul teoriei autonomiei de voință, ca fundament al contractului, determinat de evoluția societății moderne și, pe cale de consecința, a dreptului contemporan, vehiculându-se ideea că ar exista o adevarată „criză” a contractului, care în realitate ar fi o criză a autonomiei de voință. Se pare însa că această ”criză” a fost depașită, pentru că în realitate, contractul, ca instituție a dreptului civil și ca mijloc de realizare a dinamicii circuitului civil, nu s-a aflat nici măcar în declin, ba din contră astăzi el cunoaște o adevărată și rapidă evoluție, corespunzătoare dinamicii vieții sociale și politice care este traversată în prezent.
Așadar procurarea de bunuri a reprezentat, reprezintă și va reprezenta o necesitate permanentă. Nevoia de a avea în proprietate anumite bunuri, mai ales cele care se pot folosi fără a fi consummate, a făcut ca proprietatea să treacă de la o persoană la alta, mai întâi prin schimb, apoi, după apariția monedei, prin vînzare-cumpărare. Frecvența acestui contract în viața de zi cu zi ca și importanța lui, explică de ce el reprezintă o figură centralăși în reglementarea din Codul civil.
2. NOȚIUNEA, CARACTERELE ȘI CONDIȚIILE DE VALIDIDATE ALE CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE
2.1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Noua reglementare aloca instituției vânzării un număr de 112 articole, de la art.1650 până la art.1762, care formează Capitolul I al Titlului IX „Diferite contracte speciale” din Cartea a V(a „Despre obligații”. În materia contractului de vânzare apar modificări importante cu privire la denumire, obiect, condiții de validitate și efecte. Reglementări mai ales cu privire la diferite feluri de vânzări (respectiv varietăți de vânzare cărora le sunt aplicabile reguli speciale) se găsesc și în alte acte normative, cum ar fi vânzarea locuințelor proprietate de stat în condițiile Legii nr. 85/1992, ale Legii nr. 112/1995 sau ale Legii nr.10/2001 etc. De asemenea, reglementările din materia vânzărilor de consumație reprezintă, în esență, transpuneri ale directivelor europene în domeniul dreptului privat: O.G. nr. 130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță, Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, Legea nr.296/2004 privind Codul consumului, Legea nr.240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte etc.
Potrivit noului Cod Civil, astfel cum a fost modificat și completat de Legea nr. 71/2011, prin art. 1650 alin. 1 se preved următorele: contractul de vânzare este contractul prin care vânzătorul transmite, sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.
Alin. 2 al aceluiași articol mențiene în domeniul dreptului privat: O.G. nr. 130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță, Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, Legea nr.296/2004 privind Codul consumului, Legea nr.240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte etc.
Potrivit noului Cod Civil, astfel cum a fost modificat și completat de Legea nr. 71/2011, prin art. 1650 alin. 1 se preved următorele: contractul de vânzare este contractul prin care vânzătorul transmite, sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.
Alin. 2 al aceluiași articol menționează că se poate transmite prin vânzare și un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept. Mai mult, se pot înstrăina prin vânzare și universalități, care cuprind atât bunuri, cât și drepturi și obligații , cum ar fi de exemplu: vânzarea unei moșteniri, vânzarea unui fond de comerț etc. Ținând cont de faptul că în doctrinăse recunoștea posibilitatea transmiterii oricăror altor drepturi în baza unui contract de vânzare, cu excepția celor personale și nepatrimoniale, se poate concluziona că acest lucru este unul din numeroasele cazuri în care legiuitorul a decis codificarea expresă a susținerilor doctrinare.
În prezent contractul de vânzare-cumpărare s-a răspândit atât de mult încât aproape zilnic încheiem un asemenea contract, fiind un mijloc de satisfacere a nevoilor economice și sociale ale oamenilor. Este cel mai perfect instrument juridic prin care se realizează circuitul civil al bunurilor și valorilor.
Se poate observa că în accepțiunea noului Cod Civil, transmiterea unui bun în schimbul unui pret se poate executa și într-un moment ulterior realizării acordului de voință, obligația de transmitere a proprietății putând fi și o obligație viitoare, fiind astfel atenuat efectul principiului consensualismului. Astfel, transmiterea proprietății nu este de esența, ci de natura contractului de vânzare.
În privința capacității părților, noul Cod Civil preia la art. 1652, în mod aproape identic, principiul consacrat în vechiul Cod Civil conform căruia pot cumpăra sau vinde toți cei cărora nu le este interzis prin lege.
În materia interdicțiilor de a vinde sau de a cumpăra, sunt aduse o serie de modificări, astfel că prin noua reglementare se unifică și se extinde sfera persoanelor cu privire la care există anumite interdicții de a vinde. Totodată, noul Cod Civil cuprinde prevederi separate pentru interdicția de a cumpăra și cea de a vinde. Remarcăm ca element de noutate, incidența noțiunii de capacitate de exercițiu anticipată, în cazurile în care, pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitate deplină de exercițiu.
Interdicția de a cumpăra este grupată în două categorii, respectiv interdicția de a cumpăra drepturi litigioase și alte interdicții de a cumpăra. Astfel, art. 1653 alin. (1) noul Cod Civil interzice anumitor categorii profesionale (ex. magistrați, avocați, executori, notari publici, etc.) cumpărarea de drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea. Articolul din noul Cod Civil preia în parte reglementarea anterioară de la art. 1309 vechiul Cod Civil, dar vizează și alte interdicții de a cumpăra drepturi litigioase cuprinse în legi speciale. Alin. (2) al art. 1653 noul Cod Civil prevede anumite cazuri în care interdicția cumpărării de drepturi litigioase de către categoriile de persoane menționate la alin. (1) este înlăturată, iar vânzarea drepturilor litigioase este permisă. Excepțiile de la incapacitatea de cumpărare a drepturilor litigioase sunt în fapt, într-o mai bună formulare, cazurile în care opera până în prezent retractul litigios. Astfel, reglementarea se referă la unele situații în care există un interes superior în virtutea căruia permisiunea de a cumpăra dreptul litigios este mai importantă decât interdicția acesteia.
2.2 CARACTERELE JURIDICE
Contractul de vânzare-cumpărare prezintă următoarele caractere juridice:
Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral) deoarece dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți contractante, obligații reciproce și interdependente.Vânzătorul își asumă obligații față de cumpărător (să-i predea lucrul vândut), iar cumpărătorul față de vânzător ( să-i plătească prețul).
Vânzarea este un contract oneros pentru că fiecare parte contractantă urmărește să obțină un avantaj în schimbul obligațiilor asumate cu titlu oneros. Vânzătorul urmărește să obțină prețul de la cumpărător iar, cumpărătorul urmărește să obțină lucrul vândut de la vânzător.
Vânzarea este un contract comutativ deoarece, la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
Vânzarea este un contract consensual pentru că, în principiu, se formează valabil prin simplul acord de voință al părților, fără îndeplinirea vreunei formalități, fără predarea lucrului vândut și plata prețului.
Legat de acest caracter juridic al contractului de vânzare – cumpărare, se cer aduse următorele completăti:
contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege, și contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului.
contractul trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară, iar în cazul contractelor electronice, acestea se încheie prin mijloace electronice și sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea specială.
în situații de excepție, contractul de vânzare-cumpărare nu este valabil decât dacă a fost încheiat în forma specială prevăzută de lege. De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terților decât după îndeplinirea formalităților de publicitate respective.În cazul lucrurilor de valoare, având în vedere importanța actului, este indicat ca părțile contractante să întocmească un înscris constatator al convenției, sub semnătură privată sau autentic, pentru a putea fi dovedită vânzarea în caz de litigiu.
Vânzarea este un contract translativ de drepturi întrucât transferă dreptul de proprietate sau alte drepturi reale ori de creanță din patrimoniul vânzătorului în patrimoniul cumpărătorului. Astfel, conform art. 1674 ncc ’’ cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă.’’În materia de vânzare de imobile, strămutarea proprietății de la vânzător la cumpărător este supusă dispozițiilor de carte funciară.
Ultimul caracter al contractului de vânzare – cumpărare, se referă la faptul că vânzarea este un contract instantaneu deoarece transferul dreptului de la vânzător la cumpărător se produce dintr-o dată, fie în momentul încheierii convenției, fie ulterior, conform celor convenite de părți.
2.3 CAPACITATEA PĂRȚILOR
Legat de condițiile de validitate ale contractului de vânzare – cumpărare, art. 1179 ncc prevede că există condiții esențiale pentru validitatea unui contract care trebuiesc întrunite cumulativ, iar acestea sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimțământul părților;
3. un obiect determinat și licit;
4. o cauză licită și morală.
Când legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile.
Capacitatea de a vinde și de a cumpăra este parte componentă a capacității civile de folosință și de exercițiu. Ca parte a capacității de folosință, capacitatea de a vinde și de a cumpăra aparține, în principiu, tuturor subiecților de drept civil, persoane fizice și juridice.
În codul civil, pot cumpăra și vinde toți cei cărora nu le este interzis prin lege, și au capacitate deplină de exercițiu, astfel regula este capacitatea și incapacitatea, execepția. Prin urmarea incapacitatea trebie să fie prevăzută de lege. Cf art. 1654 alin.1 sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar și prin licitație publică:
a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă; excepția prevăzută la Art. 1304 alin. (1) rămâne aplicabilă;
b) părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;
c) funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii, precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
2.4 CONSIMTĂMÂNTUL
Conform art. 1204 ncc consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză. Deci pentru încheierea valabilă contractului acesta trebuie să existe, consințământul fiind exprimat prin oferta de a contracta, adresată de una din ele, și respectiv prin acceptarea ofertei de către cealaltă. Vânzarea se finalizează în momentul în care părțile se pun de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, respectiv s-au învoit asupra lucrului și prețului. Numai în cazul exproprierii este vorba de o vânzare forțată, iar despăgubirile țin loc de preț.
Exteriorizarea consimțământului se poate face în orice formă: verbal, în scris, fax, e-mail, expunerea mărfii în vitrină împreună cu prețul, chiar prin gesturi sau atitudini.
Libertatea consimțământului decurge din principiul libertății contractuale, potrivit căruia orice persoană are libertatea de a încheia sau nu un contract sau orice alt act juridic.
Consimțământul părților la vânzare trebuie să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la persoane cu discernământ, care își dau seama de urmările faptelor lor și să nu fie afectat de vreun viciu de consimțământ, iar lipsa discernământului relevă nu lipsa consimțământului, ci un simplu viciu al acesteia. Alte vicii sunt considerate: eroarea, dolul, violența și leziunea.
Consimțământul vânzătorului și cumpărătorului trebuie să fie serios, adică să existe cu
intenția de a produce efecte juridice.
Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare vânzătorul și cumpărătorul trebuie să-și exteriorizeze consimțământul, întrucât o hotărâre de a contracta rămasă doar în forul interior al persoanei nu poate produce efecte juridice. Adesea, vânzarea-cumpărarea este precedată de unele negocieri sau înțelegeri, care sunt distincte de vânzare. Astfel, promisiunea unilaterală de vânzare este un contract prin care o persoană, numită promitent,se obligă să vândă în viitor un anumit bun unei alte persoane, numită beneficiar, dacă aceasta din urmă își va manifesta consimțământul de a-l cumpăra
2.5 OBIECTUL CONTRACTULUI
Obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale. Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute. Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
Fiind un contract sinalagmatic, vânzarea – cumpărarea dă naștere unor obligații în sarcina ambelor părți, astfel că vânzătorul se obligă față de cumpărător să-i transmită dreptul de proprietate asupra bunului, iar cumpărătorul se obligă față de vânzător să-i plătească prețul. Prin urmare există obiectul obligației vânzătorului și obiectul obligației cumpărătorului.
Obiectul obligației vânzătorului se referă la bunul vândut, deci pot face obiectul obligației vânzătorului bunurile care se găsesc în circuitul civil, susceptibile de apropriere, indiferent că sunt mobile sau imobile, corporale sau incorporale, individual determinate sau de gen. Deci vânzătorul va putea vinde nu numai dreptul de proprietate asupra unui bun corporal, dar și alte drepturi reale cum sunt: dreptul de uzufruct, nuda proprietate, dreptul de superficie, dreptul de servitute – care poate fi înstrăinat numai împreună cu fondul dominant în favoarea căruia s-a constituit. De asemenea se vând pe lângă drepturile reale și drepturile de creanță, care se numește cesiunea de creanță.
Așadar bunul trebuie să existe, să fie determinat sau determinabil, să se găsească în circuitul civil și să fie licit.
Bunul trebuie să existe, dar poate fi și viitor în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în principiu, bunul trebuie să existe. Prin urmare lipsa obiectului obligației vânzătorului atrage și lipsa cauzei obligației cumpărătorului.
Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândeș-te proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. Bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit destinației în vederea căreia a fost încheiat contractul.
Atunci când bunul nu se realizează, contractul nu produse niciun efect, iar când se realizează parțial, cumpărătorul poate cere desființarea vânzării, sau poate cere reducerea corespunzătoare a prețului. Dacă nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, acesta e obligat să plătească daune interese, afară de cazul în care cumpărătorul și-a asumat riscul nerealizării bunului și va rămâne obligat la plata prețului.
Dintre lucrurile viitoare, nu pot face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare succesiunile nedeschise. Astfel cf. art. 956 ncc prevede că ’’ dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moștenirea sau se renunță la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii.’’
O altă condiție se referă la faptul că pentru validitatea unei convenții se prevede ca obiectul să fie determinat și licit, astfel art. 1226 alin.2 stipulează că „sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit”.
Determinarea bunurilor certe se face prin precizarea unor lemente cum sunt natura bunului, locul de situare și alte elemente de identificare ( număr topografic de exemplu ), pe cînd determinarea bunurilor generice se face prin identificare elementelor precum specie, sortiment.
Numai bunurile care se găsesc în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale.
În conformitate cu dispozițiile art. 136 alin.3 din Constituția României: „Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”, iar alin.4 adaugă că „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică”.
Bunurile din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale nu fac parte din proprietatea publică, fiind supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.Astfel aceste bunuri sunt susceptibile de înstrăinare, putând face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare.
Conform art. 627 alin.1 ncc ’’prin convenție sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani și dacă există un interes serios și legitim’’. Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri. De aceea prin această trăsătură prestația trebuie să fie conformă cu ordinea publică și bunele moravuri.
Caracteristicile principale ale prețului, ca obiect al obligației cumpărătorului, sunt următoarele: să fie o sumă de bani, să fie sincer și serios, determinat sau determinabil se regăsesc și în actuala reglementare a noului Cod Civil. Noile prevederi în materie detaliază la art. 1661 cazul în care prețul este determinabil: vânzarea făcută pe un preț care nu a fost determinat în contract este valabilă dacă părțile au convenit asupra unei modalități prin care prețul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plății și care nu necesită un nou acord de voință al părților.
2.6 CAUZA CONTRACTULUI
Cauza contractului trebuie să existe, să fie licită și morală. Este ilicită atunci când este contrară legii și ordinii publice, și imorală atunci când este contrară bunelor moravuri. Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice. Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască. Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută, dar existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.
O modificare importantă în noul cod civil o reprezinta apariția unei noțiuni noi în domeniul promisiunii de a contracta, și anume pactul de opțiune. În cazul pactului de opțiune privind un contract de vânzare asupra unui bun individual determinat, între data încheierii pactului și data exercitării opțiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opțiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului.
Astfel, oferta de a contracta este o manifestare unilaterală de voință, adică un act juridic unilateral, în timp ce pactulde opțiune este un contract, act juridic bilateral, căci se realizează un acord de voință. În acest sens, din dispozițiile art. 1278 alin.1 rezultă că "părțile convin",ceea ce înseamnă că ele ajung la o înțelegere, învoială, adică la un acord de voință adică un contract. Părțile convin ca una să rămână obligată de propria declarație de voință, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza. Deci, pactul de opțiune presupune consimțământul ambelor părții.
Așadar pactul de opțiune trebuie să îndeplinească condițiile de validitate a oricărei convenții și să cuprindă toate elementele viitorului contract, astfel încât pentru încheierea valabilă a contractului să fie necesară doar acceptarea ulterioară a beneficiarului.
Dreptul de opțiune al beneficiarului este un drept potestativ, deoarece acesta constă în simpla posibilitate a beneficiarului de a opta între a cumpăra sau nu bunul. Abia după ce beneficiarul a optat pentru cumpărarea bunului, are un drept de creanță împotriva promitentului, respectiv are dreptul de a-i cere să-și îndeplinească obligația asumată.
Când una dintre părțile care au încheiate promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite. Astfel se recunoaște recunoaște expres în art. 1669 validitatea și aplicabilitatea promisiunilor unilaterale/bilaterale de vânzare/cumpărare, a căror executare poate fi pronunțată de instanța de judecată.
În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligația promitentului se consideră stinsă.
O chestiune de noutate o reprezintă și termenul de prescripție de 6 luni, în care părțile unei promisiuni de vânzare pot cere instanței suplinirea consimțământului printr-o hotărâre judecătorească, termen care curge de la data la care trebuia încheiat contractul (art. 1669 alin. (2) noul Cod Civil). Durata de 6 luni derogă de la termenul general de prescripție de 3 ani și are menirea de a reglementa cu celeritate situația juridică a bunurilor promise spre vânzare și eliminarea stărilor de incertitudine. Bineînțeles, respectivul termen este susceptibil de a fi suspendat și întrerupt.
Prin urmare, promisiunea bilaterală de vănzare – cumpărare este o promisiune de contract, adică un contract prin care părțile se angajează să încheie în viitor un alt contract de vânzare-cumpărare, al cărui conținut esențial, adică lucrul vândut și prețul, sunt deja stabilite prin promisiune. Inițial, promisiunea nu are valoarea unui act de vânzare-cumpărare, dar pentru a putea duce la încheierea contractului promis, trebuie să îndeplinească și ea condițiile de valabilitate necesare oricărei convenții.
Efectele hotărârii pronunțate sunt, în principiu, identice cu efectele pe care le-ar fi produs contractul de vânzare-cumpărare, dacă acesta ar fi fost încheiat valabil și anume: transformarea obligației de a face , care este asumată prin promisiune, într-o obligație de a da, adică de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului promis.
Conform dispozițiilor art.1730 ncc ’’ în condițiile stabilite prin lege sau contract, titularul dreptului de preempțiune, numit preemptor, poate să cumpere cu prioritate un bun.’’ Dispozițiile prezentului cod privitoare la dreptul de preempțiune sunt aplicabile numai dacă prin lege sau contract nu se stabilește altfel. În alin. 3 al aceluiași art. se arată că titularul dreptului de preempțiune care a respins o ofertă de vânzare nu își mai poate exercita acest drept cu privire la contractul ce i-a fost propus. Oferta se consideră respinsă dacă nu a fost acceptată în termen de cel mult 10 zile, în cazul vânzării de bunuri mobile, sau de cel mult 30 de zile, în cazul vânzării de bunuri imobile. În ambele cazuri, termenul curge de la comunicarea ofertei către preemptor.
Dreptul de preempțiune este facultatea conferită unei persoane, prin lege sau contract, de a cumpăra un bun cu preferință față de oricare alta. Aceste dispoziții sunt aplicate numai dacă prin lege sau contract nu se stabilește altfel. Dreptul de preemțiune legat de circulația terenurilor agricole a fost inițial introdus prin Legea nr. 18/1989 privind fondul funciar, reglementat de art. 48-49, ca un complement a măsurilor de retrocedare a terenurilor foștilor proprietari și Regulamentul elaborat în temeiul ei.
Acest drept de preemțiune poate fi de două feluri, și anume, drept legal de preeemțiune și drept convențional de preeemțiune. Dreptul legal de preempțiune este un drept prioritar la cumpărarea unui bun, fiind prevăzut expres de lege în favoarea anumitor persoane fizice sau juridice ori chiar a statului. Dreptul se va naște independent de voința vânzătorului care obligația de a-l respecta din momentul în care ia hotărârea să vândă bunul sub sancțiunea impusă de lege.
Dreptul convențional de preemțiune rezultă dintr-o convenție prin care proprietarul unui bun se obligă față de o altă persoană care se numește preemtor, atunci când se va hotărî să vândă bunul, să prefere drept cumpărător acea persoană. Deci proprietarul nu se obligă să vândă bunul, ci se obligă să acorde preferință în caz de vânzare, celui cu care a încheiat convenția.
Dreptul de preemțiune este indivizibil și nu se poate ceda, vânzătorul fiind obligat să notifice de îndată preemptorului cuprinsul contractului încheiat cu un terț, notificare ce poate fi făcută de către terțul contractant.
Efectele exercitării preemțiunii prevăd că prin exercitarea preempțiunii, contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor și vânzător în condițiile cuprinse în contractul încheiat cu terțul, iar acest din urmă contract se desființează retroactiv. Cu toate acestea, vânzătorul răspunde față de terțul de bună-credință pentru evicțiunea ce rezultă din exercitarea preempțiunii.
Atunci când mai mulți titulari și-au exercitat preempțiunea asupra aceluiași bun, contractul de vânzare se consideră încheiat:
a) cu titularul dreptului legal de preempțiune, atunci când se află în concurs cu titulari ai unor drepturi convenționale de preempțiune;
b) cu titularul dreptului legal de preempțiune ales de vânzător, când se află în concurs cu alți titulari ai unor drepturi legale de preempțiune;
c) dacă bunul este imobil, cu titularul dreptului convențional de preempțiune care a fost mai întâi înscris în cartea funciară, atunci când acesta se află în concurs cu alți titulari ai unor drepturi convenționale de preempțiune;
d) dacă bunul este mobil, cu titularul dreptului convențional de preempțiune având data certă cea mai veche, atunci când acesta se află în concurs cu alți titulari ai unor drepturi convenționale de preempțiune.
Orice clauză care contravine celor mai sus-menționate este considerată nescrisă.
Atunci când preempțiunea se exercită în privința unui bun cumpărat de terț împreună cu alte bunuri pentru un singur preț, vânzătorul poate pretinde de la preemptor numai o parte proporțională din acest preț.
În cazul în care s-au vândut și alte bunuri decât acela supus preempțiunii, dar care nu puteau fi despărțite de acesta fără să îl fi păgubit pe vânzător, exercitarea dreptului de preempțiune nu se poate face decât dacă preemptorul consemnează prețul stabilit pentru toate bunurile vândute.Atunci când în contractul încheiat cu terțul s-au acordat termene de plată a prețului, preemptorul nu se poate prevala de aceste termene.
Dreptul convențional de preempțiune în legătură cu un imobil se notează în cartea funciară, sub condiția suspensivă ca, în termen de 30 de zile de la comunicarea încheierii prin care s-a dispus înscrierea, preemptorul să nu notifice biroului de carte funciară dovada consemnării prețului la dispoziția vânzătorului.
Dreptul convențional de preempțiune se stinge prin moartea preemptorului, cu excepția situației în care a fost constituit pe un anume termen. În acest din urmă caz, termenul se reduce la 5 ani de la data constituirii, dacă a fost stipulat un termen mai lung.
Contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea dreptului de preempțiune sunt lovite de nulitate.
3. EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE
3.1 ASPECTE GENERALE
Contractul de vânzare-cumpărare, dacă a fost încheiat valabil, dă naștere unor drepturi și obligații în sarcina fiecăreia dintre părțile contractante.
Așadar obligațiile principale ale vanzătorului sunt:
să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut;
să predea bunul;
să îl garanteze pe cumpărător contra evicțiunii și viciilor bunului,
iar obligațiile principale ale cumpărătorului sunt:
să plătească prețul vânzării;
să preia bunul vândut;
să plătească cheltuielile vânzării, dacă părțile nu au convenit altfel în contract.
Prin contractul de vânzare-cumpărare părțile contractante își pot asuma și alte obligații decât cele reglementate expres de codul civil român.
3.2 OBLIGAȚIILE VÂNZĂTORULUI
Vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului proprietatea bunului vândut (art.1673 alin.1) deoarece vânzarea-cumpărarea este un contract transla-tiv de proprietate, iar cumpărătorul dobândește, odată cu proprietatea bunului, toate drepturile și acțiunile accesorii ce au aparținut vânzătorului (art.1673 alin.2).
Transmiterea proprietății reprezintă tocmai faptul că proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă, cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul.
Pentru ca efectul translativ de proprietate să se producă automat, în chiar momentul încheierii contractului, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:
vânzătorul să fie proprietarul bunului sau titularul dreptului înstrăinat, iar contractul perfect valabil încheiat, căci în caz contrar transferul nu se poate realiza;
bunul vândut să fie individual determinat sau cert;
bunul vândut să existe în momentul încheierii contractului;
părțile să nu fi amânat transferul proprietății la o dată ulterioară încheierii contractului.
De aceea conform libertății contractuale, stipulația prin care vânzătorul își rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a prețului este valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Această stipulație nu poate fi însă opusă terților decât după îndeplinirea formalităților de publicitate cerute de lege, după natura bunului. Deci vânzarea cu clauza rezervei proprietății nu exclude ca bunul vândut să fie predat cumpărătorului, din chiar momentul încheierii contractului, dar proprietatea asupra acestuia rămâne la vânzător până la achitarea integrală a prețului. Aceasta înseamnă că vânzătorul, rămas proprietar, poate să revendice bunul vândut și neplătit de la cumpărător, dacă acesta este declarat în stare de faliment. Prin urmare, clauza de rezervă a proprietății reprezintă o garanție a creanței plății prețului.
Altă dată, vânzătorul își poate asigura asigură o garanție că va încasa prețul, pentru care a consimțit un termen suspensiv, combinând contractul de vânzare-cumpărare cu un contract de locațiune. Prin urmare, părțile pot conveni ca până la data plății prețului cumpărătorul să dețină și să folosească bunul în calitate de chiriaș, iar la data achitării integrale a prețului să opereze transferul dreptului de proprietate.
Legiuitorul a decis reglementarea expresă a unei alte instituții juridice controversate în literatura de specialitate, respectiv vânzarea bunului altuia. În lipsa unei dispoziții exprese în vechiul Cod Civil care să permită sau să interzică vânzarea bunului altuia, doctrina a concluzionat că în decursul timpului că aceasta este anulabilă, în principal pe motiv de viciere a consimțământului. Inspirându-se din Codul Civil italian, legiuitorul român a validat vânzarea bunului altuia, delimitând astfel problema valabilității contractului de cea a transferului dreptului de proprietate.
Sancțiunea prevăzută de noul Cod Civil în cazul în care cumpărătorul nu dobândește dreptul de proprietate asupra bunului este rezoluțiunea contractului, restituirea prețului și, eventual, plata de daune – interese. În acest sens, se pare că nu se va putea promova o acțiune în nulitate sau anulare a contractului de vânzare, decât în situația în care cumpărătorul va identifica o cauză de nulitate a contractului de vânzare alta decât faptul că bunul nu aparține vânzătorului.
Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună și ulterior nu asigură transmiterea proprietății întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea prețului proporțional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluțiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu va dobândi proprietatea întregului bun.
Conform art. 1676 ncc ’’ în materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietății de la vânzător la cumpărător este supusă dispozițiilor de carte funciară". Deci va trebui să se observedispozițiile de carte funciară, iar art.885 alin.1 drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea. Această dispoziție se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, în conformitate cu dispozițiile legii cadastrului.
În anumite situații particulare, momentul strămutării proprietății nu corespunde cu momentul încheierii contractului de vânzare, și este cazul vânzării bunurilor de gen, deoarece atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului.
Individualizarea bunurilor de gen se va face la data și locul prevăzute în contract sau la data și locul convenite pentru predare, ori, în lipsă, la cererea cumpărătorului.
Individualizarea bunurilor de gen se face prin predare, numărare, cântărire măsurare sau alt mod impus de natura bunului cum ar fi: ambalarea, etichetarea, marcarea, expedierea etc.
Atunci când mai multe bunuri sunt vândute în bloc și pentru un preț unic și global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate. În acest caz, nu este necesară individualizarea ulterioară a bunurilor de gen prin cântărire, numărare sau măsurare, deoarece ele sunt deja individualizate într-un anumit fel.
Particularitatea acestei vânzări constă în faptul că, deși este vorba despre bunuri de gen care nu sunt cântărite, numărate sau măsurate, dreptul de proprietate se strămută la cumpărător în momentul încheierii contractului.
La vânzarea după mostră sau model, proprietatea se strămută la momentul predării bunului.
Vânzarea pe încercate este un contract încheiat sub condiția suspensivă a verificării (încercării) bunului de către cumpărător. Scopul încercării este acela de a constata dacă lucrul corespunde destinației normale a bunului sau criteriilor stabilite de părți.
De comun acord, părțile pot stabili un termen de încercare. Cumpărătorul poate refuza bunul vândut și încercat numai dacă, în mod obiectiv, acesta nu corespunde destinației sale. În caz de neînțelegere cu privire la acest aspect, se poate dispune efectuarea unei expertize tehnice.
În cazul vânzării pe gustate, vânzarea sub rezerva ca bunul să corespundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai dacă acesta a făcut cunoscut acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanțe.
Vânzarea nu se consideră încheiată decât după ce cumpărătorul a gustat marfa și a declarat că-i convine. Dacă s-ar considera încheiată înainte de gustare, ar fi vorba despre un contract încheiat sub o condiție pur potestativă, lovit de nulitate.
Dacă vânzătorul nu este proprietarul bunului individual determinat el nu poate transmite dreptul la cumpărător, căci nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși sau nimeni nu dă ceea ce nu are.
Dar știința a demonstrat că această ipoteză există și este cunoscută sub denumirea de vânzarea lucrului altuia. Se vor respecta toate principiile deja explicate în art. 1683 ncc, dar trebuie precizat că vânzarea bunului său de către o terță persoană, în principiu, nu îl poate afecta cu nimic, deoarece „convențiile n-au efect decât între părțile contractante”.
Adevăratul proprietar nu poate cere anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între alte, pentru că nu se află la dispoziția celor ce doresc să dispună de bunurile sale, pentru că are posibilitatea de a exercita fie acțiunea în constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare a bunului său.
Admisibilitatea acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar nu este condiționată de anularea sau de constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat de către vânzătorul neproprietar.
În ceea ce privește obligația de predare a bunului, predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziția cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă și neîngrădită a posesiei. Obligația de a preda bunul se întinde și la accesoriile sale, precum și la tot ce este destinat folosinței sale perpetue. Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile și documentele privitoare la proprietatea sau folosința bunului. Iar în cazul bunurilor de gen, vânzătorul nu este liberat de obligația de predare chiar dacă lotul din care făceau parte bunurile respective a pierit în totalitate, afară numai dacă lotul era anume prevăzut în convenție.
Dacă obiectul vânzării este un bun imobil, predarea se face prin punerea acestuia la dispoziția cumpărătorului, iar dacă este vorba de bunuri mobile, acestea se predau fie prin remiterea materială, fie prin remiterea bunului reprezentativ ori ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea în orice moment.
Obligația de a preda bunul se întinde și la accesoriile sale, precum și la tot ce este destinat folosinței sale perpetue. Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile și documentele privitoare la proprietatea sau folosința bunului, iar în cazul bunurilor de gen, vânzătorul nu este liberat de obligația de predare chiar dacă lotul din care făceau parte bunurile respective a pierit în totalitate, afară numai dacă lotul era anume prevăzut în convenție.
Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenția părților ori, în lipsa acesteia, din uzanțe, iar bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului.
Întrucât predarea bunului vândut este un act de executare a contractului, cumpărătorului trebuie să i se pună la dispoziție de către vânzător exact bunul prevăzut în contract, iar nu altul. De aceea vânzătorul trebuie să predea cumpărătorului bunul prevăzut în contract, și nu un altul.
Conformitatea este materială sau obiectivă și se referă la identitatea bunului predat cu cel convenit prin contract, la cantitatea și la calitatea stabilite prin clauzele contractuale, dar și conformitate funcțională sau subiectivă care presupune nu numai identitatea dintre bunul predat efectiv de către vânzător și cel stipulat în contract, ci și cerința ca bunul să fie apt a corespunde destinației pentru care a fost achiziționat de cumpărător. Dovada îndeplinirii obligației de predare a bunului vândut este în sarcina vânzătorului, deoarece el este debitorul acestei obligații, deoareace există o obligație de rezultat.
Atunci când cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziție, președintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea obligației de predare, la cererea oricăreia dintre părți, va desemna de îndată un expert în vederea constatării. Prin aceeași hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului.
Dacă păstrarea bunului vândut ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condițiile stabilite de instanță (art.1691 alin.3). Hotărârea de vânzare va trebui să fie comunicată pârâtului sau reprezentantului acestuia, așa cum dispune art. 1691 alin.4.
Fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii proprietății, dacă părțile nu au convenit altfel.
Conform art. 1693 ncc în lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce prețul este plătit. Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părțile sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.
Dacă obligația de plată a prețului este afectată de un termen și, după vânzare, cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanțiile acordate vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul poate suspenda executarea obligației de predare cât timp cumpărătorul nu acordă garanții îndestulătoare că va plăti prețul la termenul stabilit. Dacă însă, la data încheierii contractului, vânzătorul cunoștea insolvabilitatea cumpărătorului, atunci acesta din urmă păstrează beneficiul termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat în mod substanțial.
Neexecutarea totală sau parțială a obligației de predare, din vina vânzătorului, dă dreptul cumpărătorului să solicite fie executarea silită în natură a obligației, fie rezoluțiunea vânzării cu daune-interese.
În cazul executării cu întârziere a obligației de predare, din vina vânzătorului, cumpărătorul poate cere daune-interese, de la data punerii în întârziere a vânzătorului.
Există și o obligație adiacentă de a conserva bunul până la predare, astfel dacă bunul vândut nu se predă cumpărătorului în momentul încheierii contractului, vânzătorul are obligația de a-l conserva până la predare. Această obligație presupune ca vânzătorul să păstreze cu grijă bunul, astfel încât să fie predat cumpărătorului în starea în care se afla la momentul încheierii contractului, evitându-se orice pierdere, deteriorare sau degradare. Cheltuielile privind conservarea sunt suportate de cumpărător.
A treia obligație și ultima a vanzătorului se referă la garanția contra evicțiunii și a viciilor bunului. Vânzătorul are obligația de a asigura cumpărătorului liniștita posesiune a bunului vândut. Dacă cumpărătorul este împiedicat sau tulburat în stăpânirea bunului, se declanșează obligația de garanție a vânzătorului contra evicțiunii.
Așadar, vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicțiunii care l-ar împiedica total sau parțial în stăpânirea netulburată a bunului vândut.
Vânzătorul are această obligație nu numai față de cumpărător, dar și față de succesorii în drepturi ai cumpărătorului, fie universali, cu titlu universal sau cu titlu particular: Prin urmarea, cf. art. 1706 ncc, vânzătorul este obligat să garanteze contra evicțiunii față de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit.
Atunci când vânzătorul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare prin mandatar, răspunderea împotriva evicțiunii revine vânzătorului, deoarece mandatarul a fost numai un reprezentant al vânzătorului. Dacă mandatul a fost fără reprezentare, mandatarul cumpărând în numele său, atunci el va răspunde față de cumpărător contra evicțiunii, dar se poate îndrepta cu o acțiune în regres împotriva mandantului său.
Obligația de garanție a vânzătorului contra evicțiunii este aplicabilă atât în cazul vânzărilor prin bună învoială, cât și în cazul vânzărilor prin licitație publică.
Odată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare și predarea bunului în stăpânirea cumpărătorului, vânzătorul este ținut să se abțină de la orice act sau fapt personal care l-ar putea tulbura pe cumpărător în folosința liniștită a bunului.
Aceasta este o obligație negativă de a nu face, care incumbă atât vânzătorului cât și succesorilor săi universali sau cu titlu universal și poate fi invocată de cumpărător nu numai împotriva unor tulburări de fapt, care sunt acte sau fapte ale vânzătorului care nu se întemeiază pe un drept, dar și împotriva unor tulburări de drept, care sunt acte sau fapte ale vânzătorului care se întemeiază pe un drept. Așadar, garanția este datorată împotriva evicțiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării.
În general, orice faptă personală a vânzătorului, inclusiv delictuală (dol, violență, concurență neloială etc.), de natură a-l tulbura pe cumpărător, activează obligația de garanție a vânzătorului contra evicțiunii.
Când garanția provine de la un terț, garanția este datorată împotriva evicțiunii ce rezultă din pretențiile unui terț numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării și care nu a fost adus la cunoștința cumpărătorului până la acea dată.
Răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea care rezultă din pretențiile terților operează dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
Evicțiunea să rezulte dintr-o tulburare de drept
Evicțiunea să aibă o cauză anterioară vânzării
Cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută cumpărătorului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Vânzătorului îi incumbă sarcina probei cunoașterii cauzei evicțiunii de către cumpărător.
Legiuitorul a decis detalierea aspectelor referitoare la chemarea în judecată a vânzătorului pentru garanția împotriva evicțiunii, astfel ținând cont de prevederile art. 1705 alin. (1) noul Cod Civil, cumpărătorul chemat în judecată de un terț care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător; în caz contrar, cumpărătorul poate pierde garanția contra evicțiunii, dacă vânzătorul dovedește că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea. Prin alin. (2) al art. 1705, legiuitorul a introdus o nouă circumstanță, conform căreia cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terțului, pierde dreptul de garanție, afară de cazul în care dovedește că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicțiunea. Diferența între cele două situații prezentate privește în principal partea căreia îi revine sarcina probei, respectiv vânzătorului în prima situație și cumpărătorului în cea de-a doua.
În cazul în care cumpărătorul sau succesorul său a fost evins de întregul bun sau de o parte a acestuia, suficient de însemnată încât dacă ar fi cunoscut evicțiunea, nu ar mai fi încheiat contractul, pot solicita rezoluțiunea. Pe cale de consecință, odată cu rezoluțiunea, cumpărătorul poate cere restituirea prețului și repararea prejudiciului suferit.
Astfel, vânzătorul este ținut să înapoieze prețul în întregime chiar dacă, la data evicțiunii, valoarea bunului vândut a scăzut sau dacă bunul a suferit deteriorări însemnate, fie din neglijența cumpărătorului, fie prin forță majoră. Dacă însă cumpărătorul a obținut un beneficiu în urma deteriorărilor cauzate bunului, vânzătorul are dreptul să scadă din preț o sumă corespunzătoare acestui beneficiu, iar dacă lucrul vândut are, la data evicțiunii, o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, sporul de valoare acumulat până la data evicțiunii.
Dacă vânzătorul este răspunzător de evicțiune, el va datora:
a) valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le restituie celui care l-a evins;
b) cheltuielile de judecată efectuate de cumpărător în procesul cu cel ce l-a evins, precum și în procesul de chemare în garanție a vânzătorului;
c) cheltuielile încheierii și executării contractului de către cumpărător;
d) pierderile suferite și câștigurile nerealizate de către cumpărător din cauza evicțiunii.
De asemenea, vânzătorul este obligat să ramburseze cumpărătorului sau să facă să i se ramburseze de către acela care evinge toate cheltuielile pentru lucrările efectuate în legătură cu bunul vândut, fie că lucrările sunt autonome, fie că sunt adăugate, dar, în acest din urmă caz, numai dacă sunt necesare și utile.
Dacă vânzătorul a cunoscut cauza evicțiunii la data vânzării (deci, a fost de rea-credință), este dator să ramburseze cumpărătorului și cheltuielile făcute pentru efectuarea și, după caz, ridicarea lucrărilor voluptuare.
În cazul în care evicțiunea parțială nu atrage rezoluțiunea contractului, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului o parte din preț proporțională cu valoarea părții de care a fost evins și, dacă este cazul, să plătească daune-interese. Pentru stabilirea întinderii daunelor-interese, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 1702.
Atunci când cumpărătorul a păstrat bunul cumpărat plătind terțului evingător o sumă de bani sau dându-i un alt bun, vânzătorul este liberat de urmările garanției, în primul caz prin rambursarea către cumpărător a sumei plătite cu dobânda legală calculată de la data plății, iar în al doilea caz prin plata valorii bunului dat, precum și, în ambele cazuri, a tuturor cheltuielilor aferente.
Cf. art.1698 alin.1 ncc „părțile pot conveni să extindă sau să restrângă obligația de garanție. Acestea pot chiar conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanție contra evicțiunii”. Garanția stipulată de părți se numește garanția convențională.
Chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nicio garanție, el răspunde totuși de evicțiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită din cauze pe care, cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice stipulație contrară este considerată nescrisă.
Legat de obligația de garanție contra viciilor bunului vândut, art.1707 alin.1 din noul Cod civil dispune că: "Vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuințării la care este destinat sau care îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preț mai mic". Alin. (2) al art. 1707 noul Cod Civil stipulează că este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistență de specialitate, de către un cumpărător prudent și diligent. Conform art. 1709 alin. (1) noul Cod Civil, termenul de denunțare a viciilor ascunse este unul rezonabil, stabilit potrivit cu împrejurările, sub sancțiunea decăderii. Cu toate acestea, în cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal, termenul prevăzut la alin. (1) este de două zile lucrătoare. După cum se poate observa, în concepția legiuitorului, diligența cumpărătorului profesionist se diferențiază de cea a unui cumpărător obișnuit.
Prin vicii trebuie să înțelegem anumite defecțiuni sau deficiențe ale bunului vândut, datorită cărora este impropriu întrebuințării după destinația sa ori i se micșorează întrebuințarea sau valoarea.
Pentru angajrea răspunderii vânzătorului pentru vicii, viciul trebuie să îndeplineascp următoarele condiții:
Viciul să fie ascuns;
Viciul sau cauza lui să fi existat la data predării bunului;
Viciul să fie important.
Obligația de garanție împotriva viciilor ascunse se aplică în orice vânzare (civilă sau comercială), inclusiv în cazul promisiunilor de vânzare-cumpărare, indiferent că bunul vândut este mobil sau imobil, nou sau de ocazie.
Cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la cunoștința vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu împrejurările, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a cere măsura prevăzută la art. 1710 alin. (1) lit. d), și anume rezoluțiunea vânzării.
În temeiul obligației vânzătorului de garanție contra viciilor, cumpărătorul poate obține, după caz:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de același fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a prețului;
d) rezoluțiunea vânzării.
În completare alin. 2 prevede că la cererea vânzătorului, instanța, ținând seama de gravitatea viciilor și de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum și de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură prevăzută la alin. (1) decât cea solicitată de cumpărător.
Dacă numai unele dintre bunurile vândute sunt afectate de vicii și acestea pot fi separate de celelalte fără pagubă pentru cumpărător, iar instanța dispune rezoluțiunea în condițiile art. 1710, contractul se desființează numai în parte. Rezoluțiunea contractului, în ceea ce privește bunul principal, atrage rezoluțiunea lui și în privința bunului accesoriu.
Întinderea garanției vânzătorului diferă după cum acesta a fost de bună sau rea credință, adică nu a cunoscut sau a cunoscut viciile încă de la început.
Astfel, în situația în care la data încheierii contractului vânzătorul cunoștea viciile bunului vândut, pe lângă una dintre măsurile prevăzute la art. 1710, vânzătorul este obligat la plata de daune-interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul, iar dacă vânzătorul nu cunoștea viciile bunului vândut și s-a dispus una dintre măsurile prevăzute la art. 1710 alin. (1) lit. c) și d), el este obligat să restituie cumpărătorului doar prețul și cheltuielile făcute cu prilejul vânzării, în tot sau în parte, după caz.
Termenul prescripției este de 3 ani dacă legea nu prevede un alt termen.
Obligația de garanție a vânzătorului contra viciilor ascunse este reglementată de art. 1708 alin. 1 care prevede că dacă dacă părțile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să garanteze contra viciilor ascunse, chiar și atunci când nu le-a cunoscut. Deci, în lipsă de stipulație contrară, vânzătorul este obligat să garanteze contra viciilor ascunse indiferent dacă este de bună-credință sau de rea-credință.
În ce privește clauzele de limitare sau de înlăturare a garanției contra viciilor, acestea sunt valabile și își produc efectele numai dacă vânzătorul a fost de bună-credință, adică nu a cunoscut viciile. Astfel, " clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privința viciilor pe care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii contractului ".
Conform art.1716 alin.1, în afară de garanția contra viciilor ascunse, vânzătorul care a garantat pentru un timp determinat buna funcționare a lucrului vândut este obligat, în cazul oricărei defecțiuni ivite înăuntrul termenului de garanție, să repare bunul pe cheltuiala sa. În cazul în care bunul vândut nu poate fi reparat sau dacă durata reparației depășește timpul stabilit prin contract sau prin legea specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut. În lipsa unui termen prevăzut în contract sau în legea specială, durata maximă a reparației este de 15 zile de la data când cumpărătorul a solicitat repararea bunului. Dacă înlocuirea bunului nu are loc în termenul stipulat, cumpărătorul este îndreptățit să ceară restituirea prețului.
Desigur, vânzătorul nu va fi obligat să respecte garanția pentru buna funcționare acordată dacă dovedește că defecțiunea s-a produs din pricina modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau a păstrat bunul. Comportamentul cumpărătorului se apreciază și luându-se în considerare instrucțiunile scrise care i-au fost comunicate de către vânzător la predarea bunului.
Cumpărătorul va fi decăzut din dreptul de a solicita garanția pentru bună funcționare dacă nu comunică vânzătorului defecțiunea înainte de împlinirea termenului de garanție. Dacă această comunicare nu a putut fi făcută în termenul de garanție, din motive obiective, cumpărătorul are obligația să comunice defecțiunea într-un termen rezonabil de la data expirării termenului de garanție.
Deoarece garanția contra viciilor ascunse s-a dovedit a fi insuficientă în raport cu dispozițiile vechiului Cod civil, fost adoptată Ordonanța Guvernului nr.21/1992 privind protecția consumatorilor (modificată, republicată și actualizată) care cuprinde și dispoziții referitoare la viciile ascunse ale produselor.
3.3 OBLIGAȚIILE CUMPĂRĂTORULUI
Legat de obligațiile cumpărătorului, prima dintre acestea se referă la obligașia de a plăti prețul, și este o obligație impusă de lege cu carater imperativ. Așadar, plata prețului trebuie făcută de către cumpărător deoarece el este debitorul acestei obligații. Dacă terța persoană achită prețul din eroare, atunci are la dispoziție împotriva vânzătorului o acțiune întemeiată pe dispozițiile art.1341 din noul Cod civil care se numește restituirea plății nedatorate.
Potrivit art. 1720 alin.1 din noul Cod civil, în lipsă de stipulație contrară "cumpărătorul trebuie să plătească prețul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului și de îndată de proprietatea este transmisă".
Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulații contrare, art. 1720 alin.2 prevede că "plata prețului se face la locul care rezultă din uzanțe sau, în lipsa acestora, la locul destinației".
Părțile contractante, de comun acord, pot stabili ca plata prețului să se facă integral adică dintr-o dată, printr-o singură prestație, sau fracționat în rate, adică prin mai multe prestații succesive.
Dacă părțile nu au convenit altfel, cumpărătorul este obligat să plătească integral prețul stipulat în contract, deoarece vânzătorul nu poate fi silit să primească parte din preț, aplicându-se principiul indivizibilității plății, conform art.1490 ncc.
În conformitate cu art.1721, în cazul în care nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi asupra prețului din ziua dobândirii proprietății, dacă bunul produce fructe civile sau naturale, ori din ziua predării, dacă bunul nu produce fructe, însă îi procură alte foloase.
Dacă dobânda nu este stipulată în mod expres, atunci cumpărătorul datorează dobânda legală reglementată de Ordonanța Guvernului nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești.
Dacă cumpărătorul este tulburat în stăpânirea liniștită a bunului cumpărat sau află de existența unei cauze de evicțiune, art. 1722 alin.1 prevede că "este îndreptățit să suspende plata prețului până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanție corespunzătoare".
Se cere doar ca riscul de evicțiune al cumpărătorului să fie serios și actual, iar nu doar ipotetic și eventual, aspecte lăsate la libera apreciere a instanței de judecată.
Dacă cumpărătorul a achitat prețul în întregime, atunci firește că el nu mai poate invoca dispozițiile art.1722 alin.1. Pe de altă parte, cumpărătorul nu poate suspenda plata prețului dacă a cunoscut pericolul evicțiunii în momentul încheierii contractului sau dacă în contract s-a prevăzut că plata se va face chiar în caz de tulburare.
Pentru garantarea obligației de plată a prețului, în cazurile prevăzute de lege vânzătorul beneficiază de un privilegiu sau, după caz, de o ipotecă legală asupra bunului vândut.
Atunci când cumpărătorul nu plătește prețul, în condițiile stipulate în contract, și dacă este vorba de un bun moil, vânzătorul poate vinde bunul altei persoane prin executarea silită sau poate solicita restituirea bunului.
Executarea silită reprezintă situația în care dacă cumpărătorul unui bun mobil nu își îndeplinește obligația de preluare sau de plată, vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziția și pe cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde. Vânzarea se va face prin licitație publică sau chiar pe prețul curent, dacă lucrul are un preț la bursă sau în târg ori stabilit de lege, de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea acte și cu dreptul pentru vânzător la plata diferenței dintre prețul convenit la prima vânzare și cel efectiv obținut, precum și la daune-interese.
Noul Cod civil prevede posibilitatea pentru vânzător de a cere restituirea bunului mobil vândut, dacă cumpărătorul nu a plătit prețul. Prin urmare, "atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul nu a plătit prețul, vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluțiunea fără punere în întârziere și să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia cumpărătorului și nu a suferit transformări".În continuare, art. 1727 alin.2 dispune că "vânzătorul nu mai poate opune celorlalți creditori ai cumpărătorului efectele rezoluțiunii ulterioare a contractului pentru neplata prețului. Dispozițiile art.1648 sau ale art.1649, după caz, rămân aplicabile".
Cu toate că vânzătorul are la îndemână și acțiunea în rezoluțiunea vânzării pentru neplata prețului, totuși nu este obligat să exercite această acțiune. În acest sens, în practica judecătorească anterioară noului Cod civil s-a apreciat că „sancțiunea obligației cumpărătorului de a plăti prețul constă în facultatea acordată vânzătorului de a cere fie executarea, fie rezoluțiunea contractului; vânzătorului care, introducând acțiunea pentru plata restului de preț, a optat pentru executarea contractului, nu i se poate impune să ceară rezoluțiunea acestuia și restituirea obiectului vânzării’’.
Dacă acțiunea este admisă, iar după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești cumpărătorul nu se conformează, vânzătorul poate solicita, prin executorul judecătoresc, executarea ei silită prin poprire sau executare silită, mobiliară ori imobiliară.
Potrivit art. 1724 din noul Cod civil, "dacă cumpărătorul nu a plătit prețul, vânzătorul poate cere rezoluțiunea vânzării” .Rezoluțiunea vânzării operează în condițiile dreptului comun.
Potrivit art.1725 alin.1 din noul Cod civil, în cazul vânzării de bunuri mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere dacă, la scadență, nu a plătit prețul.
Potrivit art.1725 alin.1 din noul Cod civil, în cazul vânzării de bunuri mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere dacă, la scadență, nu a plătit prețul. Prin urmare, admiterea acțiunii în rezoluțiune poate antrena nu numai desființarea contractului neexecutat din vina cumpărătorului, ci și desființarea titlurilor subdobânditorilor cărora cumpărătorul le-ar fi transmis între timp bunul.
Cumpărătorul are obligația de a lua în primire bunul vândut la data și locul predării sau la data și locul stipulate în contract. Această obligație a cumpărătorului este corelativă obligației vânzătorului de predare a bunului vândut. Astfel, obligația cumpărătorului de a lua în primire bunul vândut nu poate lua naștere decât după ce vânzătorul își îndeplinește sau este gata să-și îndeplinească propria obligație de predare.
Potrivit art. 1725 alin.1 din noul Cod civil, în cazul vânzării bunurilor mobile cumpărătorul este de drept în întârziere dacă, la scadență, nu a preluat bunul.
De asemenea, în cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau deselor schimbări de valoare, cumpărătorul este de drept în întârziere în privința preluării lor, atunci când nu le-a preluat în termenul convenit, chiar dacă prețul a fost plătit, sau atunci când a solicitat predarea, fără să fi plătit prețul.
Potrivit art.1666 alin.1 din noul Cod civil, în lipsă de stipulație contrară "cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului". Cheltuielile ocazionate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare pot fi, de exemplu: onorariul avocațial sau notarial pentru procurarea actelor necesare și pentru redactarea contractului, taxa de autentificare, taxa de îndeplinire a formelor de publicitate imobiliară, taxa de înmatriculare a autovehiculelor.
Dacă cumpărătorul pretinde că cheltuielile vânzării sunt în sarcina vânzătorului, deși nu s-a prevăzut în contract, atunci el va trebui să facă această dovadă. Cheltuielile vânzării nu pot fi puse pe seama vânzătorului pe bază de simple prezumții.
Dacă vânzătorul a suportat cheltuielile vânzării, el este îndreptățit să solicite restituirea lor de la cumpărător, dacă în contract nu s-a prevăzut că această obligație îi aparține.
4. VARIETĂȚI ALE CONTRACTULUI DE VÂNZARE – CUMPĂRARE
4.1 ASPECTE GENERALE
Aceste varietăți reprezintă modalități ale cntractului de vânzarea – cumpărare aflate sub tutela unor reglementări specifice. După cum instituția contractului în general, constituie dreptul comun pentru materia contractelor speciale, tot așa și regulile specifice contractului de vânzare-cumpărare constituie dreptul comun pentru diferitele feluri de vânzări, cunoscute în domeniu și sub numele de varietăți ale contractului de vânzare-cumpărare.
Varietățile sau felurile de vânzări sunt contracte de vânzare-cumpărare caracterizate prin particularități date de dispozițiile speciale ale Codului civil sau ale altor acte normative. Distincția dintre varietățile de vânzare este determinată de regulile speciale aplicabile fiecărei vânzări în parte, iar asemănarea constă în aceea că toate varietățile se supun în fond regulilor generale ale contractului de vânzare-cumpărare
Pentru orice varietate de vânzare, aspectele nereglementate prin norme speciale vor fi completate prin regulile generale ale contractului de vânzare-cumpărare.
4.2 VÂNZAREA MOȘTENIRII
Astfel legat de vânzarea moștenirii, conform art. 1747 alin. 1 ncc ’’ "prin moștenire se înțelege dreptul de a culege o moștenire deschisă sau o cotă din aceasta".Vânzarea moștenirii este un contract prin care moștenitorul vinde drepturile sale succesorale unei alte persoane.
Vânzarea moștenirii este o varietate de vânzare deoarece are ca obiect fie întreaga moștenire culeasă de vânzător, fie numai o cotă-parte din moștenire. Cu alte cuvinte, vânzarea poartă asupra unei universalități de bunuri sau asupra unei fracțiuni din universalitate.
Dacă moștenitorul vinde anumite bunuri (drepturi) determinate din moștenirea deschisă, atunci nu mai este vorba despre vânzarea unei moșteniri, ci despre o vânzare obișnuită.
În ce privește bunurile de familie, art. 1752 alin.1 din noul Cod civil dispune că "înscrisurile sau portretele de familie, decorațiile sau alte asemenea bunuri, care nu au valoare patrimonială însemnată, dar care au pentru vânzător o valoare afectivă, se prezumă a nu fi cuprinse în moștenirea vândută". Întrucât este vorba despre vânzarea unei moșteniri, se impune precizarea că înstrăinarea poate avea loc numai după deschiderea succesiunii.
Legea interzice, sub sancțiunea nulității absolute, actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi atâta timp cât moștenire nu este deschisă.
Vânzarea unei moșteniri se încheie în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute (art.1747 alin.2).
Datorită faptului că această varietate de vânzare are ca obiect o universalitate de bunuri sau o fracțiune din universalitate, cumpărătorului i se transmite în mod corespunzător atât activul, cât și pasivul moștenirii.
Cu privire la datoriile moștenirii față de alți creditori decât vânzătorul, art. 1751 din noul Cod civil dispune că "vânzătorul rămâne răspunzător pentru datoriile moștenirii vândute". Înseamnă că vânzarea moștenirii nu produce efecte față de creditorii succesiunii, deoarece vânzarea nu este opozabilă acestora, care vor putea urmări pe moștenitorul vânzător pentru plata datoriilor succesorale.
Vânzătorul trebuie să garanteze cumpărătorului numai calitatea sa de moștenitor, iar nu și întinderea sau conținutul universalității transmise.
Prin urmare, art. 1748 din noul Cod civil prevede că: „Dacă nu specifică bunurile asupra cărora se întind drepturile sale, vânzătorul unei moșteniri garantează numai calitatea sa de moștenitor, afară de cazul când părțile au înlăturat expres și această garanție”.Publicitatea se realizează prin înscrierea în cartea funciară, și aceasta ăentru că drepturile cumpărătorului provin din contract, iar nu din moștenire.
4.3 VÂNZAREA CU PLATA PREȚULUI ÎN RATE ȘI REZERVA PROPRIETĂȚII
Vânzarea cu plata prețului în rate și rezerva proprietății este reglementată de art. 1755 care prevede că dacă dacă vânzarea s-a făcut cu plata prețului în rate, iar obligația de plată a fost garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândește dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preț. Riscul bunului este însă transferat cumpărătorului de la momentul predării acestuia, chiar dacă vânzătorul rămâne proprietar până la data achitării ultimei rate din preț.
În lipsă de stipulație contrară, neplata unei singure rate nu dă dreptul vânzătorului de a solicita rezoluțiunea contractului, dacă rata nu este mai mare de o optime din preț, iar cumpărătorul păstrează beneficiul termenului pentru ratele succesive.
Când a obținut rezoluțiunea contractului pentru neplata prețului, vânzătorul este ținut să restituie toate sumele primite, dar este îndreptățit să rețină, pe lângă alte daune-interese, o compensație echitabilă pentru folosirea bunului de către cumpărător. Atunci când s-a convenit ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână, în tot sau în parte, dobândite de vânzător, instanța va putea totuși reduce aceste sume, aplicându-se în mod corespunzător dispozițiile referitoare la reducerea de către instanță a cuantumului clauzei penale.
4.4 VÂNZAREA CU OPȚIUNE DE RĂSCUMPĂRARE
Legat de vânzarea cu opțiune de răscumpărarea, art.1758 alin.1 ncc pregede că acesată formă este o vânzare afectată de condiție rezolutorie prin care vânzătorul își rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului.
Prin urmare, vânzarea cu opțiune de răscumpărare este o varietate de vânzare ce conține o clauză prin care vânzătorul își rezervă dreptul de a lua înapoi bunul sau dreptul vândut cumpărătorului. Această clauză, numită în prezent „opțiune de răscumpărare” (în trecut „pact de răscumpărare”), este echivalentul unei condiții rezolutorii și trebuie stipulată expres în contractul de vânzare-cumpărare. Opțiunea de răscumpărare nu poate fi stipulată pentru un termen mai mare de 5 ani, iar vânzătorul poate exercita opțiunea răscumpărării numai dacă restituie cumpărătorului prețul primit, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare și realizarea formalităților de publicitate.
Ca efect al acestei modalități, atunci când vânzătorul exercită opțiunea de răscumpărare, vânzarea este desființată cu efect retroactiv, ca și cum n-ar fi avut loc, iar bunul se întoarce în patrimoniul său.
Opțiunea de răscumpărare poate fi invocată de vânzător nu numai împotriva cumpărătorului, dar și împotriva terților subdobânditori, deoarece având un drept supus condiției rezolutorii cumpărătorul n-a putut să transmită mai multe drepturi decât avea el însuși. Astfel, art. 1760 alin.2 prevede că "vânzătorul care intenționează să exercite opțiunea de răscumpărare trebuie să îl notifice pe cumpărător, precum și pe orice subdobânditor căruia dreptul de opțiune îi este opozabil și față de care dorește să își exercite acest drept". În termen de o lună de la data notificării, vânzătorul este obligat să consemneze sumele menționate la dispoziția cumpărătorului sau, după caz, a terțului subdobânditor, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a exercita opțiunea de răscumpărare.
Atunci cînd diferența dintre prețul răscumpărării și prețul plătit pentru vânzare depășește nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi prețul răscumpărării va fi redus la prețul plătit pentru vânzare.
Concluzii
Alături de contractul de schimb, contractul de vânzare-cumpărare pretinde a fi unul din cele mai vechi contracte cunoscute civilizației umane. Reglementarea raporturilor de vânzare-cumpărare cuprinde o perioadăde dezvoltare de aproximativ patru mii de ani.
Cunoscând o evoluție multiseculară, contractul de vânzare-cumpărare reprezintăși astăzi una din instituțiile tradiționale principale ale dreptului civil.
În prezent contractul de vânzare-cumpărare este cel mai răspândit contract ce asigură
atât circuitul civil, cât și cel comercial. Existența și utilitatea acestuia este determinată de acțiunea legilor economice ale societății ce se reduc la circulația bunurilor de la producător/proprietar la consumator. Instrumentul juridic principal de realizare a circulației bunurilor rămâne a fi contractul de vânzare-cumpărare.
Importanța deosebită a instituției vânzării-cumpărării rezidă în domeniul larg de aplicare a contractului de vânzare-cumpărare. Prin intermediul acestui contract se satisfac necesitățile materiale și spirituale ale cetățenilor. Importanța acestui contract pentru cetățeni nu se reduce numai la procurarea bunurilor necesare vieții cotidiene cum ar fi: alimente, îmbrăcăminte, alte mărfuri destinate uzului personal, garaje, apartamente, case de locuit etc. În baza acestui contract cetățenii au posibilitatea de a vinde și surplusul de bunuri acumulat sau bunurile devenite cu timpul inutile pentru proprietar din diferite motive.
Astfel prin contractul de vânzare cumpărare se înfăptuiesc cele două componente ale vieții economice: producția și circulația mărfurilor prin intermediul banilor. Cel mai des întâlnit este contractul din continutul căruia rezultă că de la data perfectării lui se nasc drepturi și obligații reciproce și interdependenteîntre părți. Aceastaînseamnă că în schimbul obligației de a livra un produs, cealaltă parte se obligă, reciproc și interdependent, să plăteasca un preț.
În zilele noastre contractul de vânzare-cumpărare are un loc privilegiat, dat fiind faptul că circulația bunurilor și mărfurilor în general, presupune existența acestei instituții.
Avem de-a face cu oferte care presupun negocieri, cu tranzacții imobiliare, cu diferite tipuri de acte de dispozițiecare îmbracă forma vânzării, iată așadar că această formă de transfer de proprietate este extrem de prezentă în actualitate.Ca urmare a acestor fapte, contractul de vânzare-cumpărare ne apare ca actul juridic cel mai des uzitat în zilele noastre.Vânzarea așadar, apare ca fiind un schimb perfecționat. De ce? Pentru că în trecut oamenii făceau schimburi de mărfuri, mai apoi, către zilele noastre, atât în materie civilă cât și în materie comercială, a apărut moneda de schimb, iar acum se uzitează și instrumente precum: cambia, biletul la ordin, fila CEC (cu preponderență în meterie comercială), oamenii realizând deosebite progrese, înlesnind încheierea vânzărilor nenumărate de mărfuri și materii prime.
Așa cum și Istrate Micescu spunea, ’’ Dreptul nu se multumește, ca alte știinte, să constate ceea ce este și să exprime ceea ce constată. Când exprimi în fizică legea gravitației, observi ceea ce se întamplă și exprimi ceea ce ai observat. Rolul omului de știinta este de a fi atent și de a-și controla exactitatea reproducerilor,în formule inteligibile, ca rezultat al constatărilor desprinse prin observatie. În domeniul acestor științe, mintea observă, înregistrează și conchide. Dreptul are o pretenție în plus: după ce a constatat,după ce a observat, după ce a desprins raporturile așa cum sunt, să le judece sub unghiul de privire al valorilor morale, și în loc de a privi cu resemnare ceea ce este, să impună cu autoritate ceeace trebuie să fie’’.
Bibliografie
Ciutacu, F. –Codul Civil Adnotat, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București 2007
Nițoiu, R. –Teoria generală a contractelor aleatorii, Editura ALLBeck, București 2003
I.Dogaru, Prefață la Contractul considerații teoretice și practice, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1983
Dogaru, I., Popa N.,Dănișor, D.C., Cercel, S. –Bazele dreptului civil, vol.I, Editura C.H.Beck, București 2008
Zamșa C.E. –Teoria impreviziunii, Editura Hamangiu, București 2006
Bârsan C., Stătescu C.-Drept civil. Teoria obligațiilor, Editura Hamangiu, București 2008
Chelaru E., Forța obligatorie a contractului, teoria impreviziunii și competența în materie a instanțelor judecătorești, „Dreptul” nr.9/2003, apud. Flour J., Aubert L., Droit civil. Lesobligations.1.L’acte juridique, editia a 7 a, editura Armand Colin, Paris, 1996
Pop Liviu, Tratat de drept civil.Obligațiile.vol.II, Editura Universul Juridic, București 2009
Codul civil
C.Toader, Drept civil.Contracte speciale, Editura All Beck București 2003
D.Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex București 1997
Eugeniu Safta-Romano, Contracte civile. Încheiere. Executare. Încetare, Editura Polirom 1999
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2006
M.Mureșan, Drept civil. Contractele speciale. Curs universitar, Editura Cordial Lex Cluj-Napoca 1999
Ioan Popa, Contractul de vânzare – cumpărare, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2008
D.Chirică, Contractele speciale civile și comerciale, volumul 1, Editura Rosetti București 2005
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, volumul II, Editura ALL București 1997
Constituția României
V.Babiuc, V.Stoica, Libertatea contractuală și dreptul constituțional, în „Dreptul” nr.7/1995
D.Chirică, Eroarea, viciu de consimțământ în materie contractuală, în „Dreptul” nr.7/2005
D.Chirică, Dolul, viciu de consimțământ în materie contractuală, în „Curierul judiciar” nr.2/2005
D.Chirică, Violența ca viciu de consimțământ în contracte, în „Curierul judiciar” nr.3/2005
Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, publicată în M.Of. al României, nr.448 din 24 noiembrie 1998
M.Nicolae, Considerații asupra Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în „Dreptul” nr.6/1999
Legea nr.215/2001 a administrației publice locale
Legea 247/2005
M.Costin, M.Mureșan și V.Ursa, Dicționar de drept civil, Editura Științifică și Enciclopedică București 1980
I.Albu, Drept civil. Contractul și răspunderea contractuală, Editura Dacia Cluj-Napoca 1994
L.Pop, Teoria Generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex București 1998
C.Toader, M-Nicolae, R.Popescu, B.Dumitrache, coordonatori C.Bîrsan, Gh.Beleiu, F.Deak, Instituții de drpt civil, Curs selectiv pentru licență 2004-2005
D.Chirică, Pactul de preferință, în R.D.C. nr.11/1999
Lg. 10/2001 2001privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie1989
J.Huet, Traité de droit civil. Les principaux contrats spéciaux, L.G.D.J., Paris, 2001
F.Malaurie, L.Aynés, P.Y. Gautier, Cours de droit civil. Les contrats spéciaux. Civils et commerciaux, Ed. Cujas, Paris, 2001
Stanciu D. Cărpenaru, Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeș, Contracte civile și comerciale, Editura Hamangiu, București
Lg.71 / 2011
D.Chirică, Tratat de drept civil.Contracte speciale, Editura C.H.Beck București 2008
Legea nr.363 din 21 decembrie 2007
O.U.G.nr.174 din 19 noiembrie 2008
C.Stătescu, C.Bârsan Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaților, Editura Academiei Republicii Socialiste România București 1981
OG. 9 / 2000 privind nevelul dobânzii legale pt. obligații bănești
Tribunalul județean Timiș, decizia civilă nr.982 din 22 iulie 1977, în R.R.D.nr.6/1978
Trib.Suprem, sec.civ. dec.nr.2459/1972, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii1969-1975
C.Hamnagiu, N.Georgean, Codul civil adnotat, vol.III, Editura Alcalay, București 1932
I.Dogaru L. Săuleanu, Teoria generală a obligațiilor comerciale, E.D.P., București, 2006
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină și jurisprudeță, Vol. II, Ed. Socec, București, 1943
Dumitru C. Florescu, Contracte civile, Editura Universul Juridic, București, 2011
L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu 2012
F.Moțiu, Contractele civile -în noul Cod civil, Editura Wolters Kluwer, București, 2010
Romoșan I.P., Drept civil. Drepturi reale,Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami,Bucuresti, 1998
Pop Liviu, Drepturile reale principale, Editura Cordial, 1993
Pop Liviu, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, 1997
Bârsan Constantin, Gaita Maria, Pivniceru Mona-Maria, Drept civil, Drepturile reale, Institutul European, Iasi, 1997
Bibliografie
Ciutacu, F. –Codul Civil Adnotat, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București 2007
Nițoiu, R. –Teoria generală a contractelor aleatorii, Editura ALLBeck, București 2003
I.Dogaru, Prefață la Contractul considerații teoretice și practice, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1983
Dogaru, I., Popa N.,Dănișor, D.C., Cercel, S. –Bazele dreptului civil, vol.I, Editura C.H.Beck, București 2008
Zamșa C.E. –Teoria impreviziunii, Editura Hamangiu, București 2006
Bârsan C., Stătescu C.-Drept civil. Teoria obligațiilor, Editura Hamangiu, București 2008
Chelaru E., Forța obligatorie a contractului, teoria impreviziunii și competența în materie a instanțelor judecătorești, „Dreptul” nr.9/2003, apud. Flour J., Aubert L., Droit civil. Lesobligations.1.L’acte juridique, editia a 7 a, editura Armand Colin, Paris, 1996
Pop Liviu, Tratat de drept civil.Obligațiile.vol.II, Editura Universul Juridic, București 2009
Codul civil
C.Toader, Drept civil.Contracte speciale, Editura All Beck București 2003
D.Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex București 1997
Eugeniu Safta-Romano, Contracte civile. Încheiere. Executare. Încetare, Editura Polirom 1999
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2006
M.Mureșan, Drept civil. Contractele speciale. Curs universitar, Editura Cordial Lex Cluj-Napoca 1999
Ioan Popa, Contractul de vânzare – cumpărare, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2008
D.Chirică, Contractele speciale civile și comerciale, volumul 1, Editura Rosetti București 2005
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, volumul II, Editura ALL București 1997
Constituția României
V.Babiuc, V.Stoica, Libertatea contractuală și dreptul constituțional, în „Dreptul” nr.7/1995
D.Chirică, Eroarea, viciu de consimțământ în materie contractuală, în „Dreptul” nr.7/2005
D.Chirică, Dolul, viciu de consimțământ în materie contractuală, în „Curierul judiciar” nr.2/2005
D.Chirică, Violența ca viciu de consimțământ în contracte, în „Curierul judiciar” nr.3/2005
Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, publicată în M.Of. al României, nr.448 din 24 noiembrie 1998
M.Nicolae, Considerații asupra Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în „Dreptul” nr.6/1999
Legea nr.215/2001 a administrației publice locale
Legea 247/2005
M.Costin, M.Mureșan și V.Ursa, Dicționar de drept civil, Editura Științifică și Enciclopedică București 1980
I.Albu, Drept civil. Contractul și răspunderea contractuală, Editura Dacia Cluj-Napoca 1994
L.Pop, Teoria Generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex București 1998
C.Toader, M-Nicolae, R.Popescu, B.Dumitrache, coordonatori C.Bîrsan, Gh.Beleiu, F.Deak, Instituții de drpt civil, Curs selectiv pentru licență 2004-2005
D.Chirică, Pactul de preferință, în R.D.C. nr.11/1999
Lg. 10/2001 2001privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie1989
J.Huet, Traité de droit civil. Les principaux contrats spéciaux, L.G.D.J., Paris, 2001
F.Malaurie, L.Aynés, P.Y. Gautier, Cours de droit civil. Les contrats spéciaux. Civils et commerciaux, Ed. Cujas, Paris, 2001
Stanciu D. Cărpenaru, Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeș, Contracte civile și comerciale, Editura Hamangiu, București
Lg.71 / 2011
D.Chirică, Tratat de drept civil.Contracte speciale, Editura C.H.Beck București 2008
Legea nr.363 din 21 decembrie 2007
O.U.G.nr.174 din 19 noiembrie 2008
C.Stătescu, C.Bârsan Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaților, Editura Academiei Republicii Socialiste România București 1981
OG. 9 / 2000 privind nevelul dobânzii legale pt. obligații bănești
Tribunalul județean Timiș, decizia civilă nr.982 din 22 iulie 1977, în R.R.D.nr.6/1978
Trib.Suprem, sec.civ. dec.nr.2459/1972, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii1969-1975
C.Hamnagiu, N.Georgean, Codul civil adnotat, vol.III, Editura Alcalay, București 1932
I.Dogaru L. Săuleanu, Teoria generală a obligațiilor comerciale, E.D.P., București, 2006
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină și jurisprudeță, Vol. II, Ed. Socec, București, 1943
Dumitru C. Florescu, Contracte civile, Editura Universul Juridic, București, 2011
L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu 2012
F.Moțiu, Contractele civile -în noul Cod civil, Editura Wolters Kluwer, București, 2010
Romoșan I.P., Drept civil. Drepturi reale,Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami,Bucuresti, 1998
Pop Liviu, Drepturile reale principale, Editura Cordial, 1993
Pop Liviu, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, 1997
Bârsan Constantin, Gaita Maria, Pivniceru Mona-Maria, Drept civil, Drepturile reale, Institutul European, Iasi, 1997
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectele Contractului DE Vanzare Cumparare In Noul Cod Civil (ID: 127677)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.