Efectele Contractelor de Comert International
CUPRINS:
Introducere…………………………………………………………………………………………………………………….4
Capitolul 1 CONTRACTUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
1.1.Contractele de comerț internațional la început de secol și mileniu ……………………………………5
1.2.Noțiuni………………………………………………………………………………………………………………………6
1.3. Clasificarea contractelor de comerț internțional……………………………………………………………..9
1.4. Comercialitatea și internaționalitatea………………………………………………………………………….11
1.5. Conținutul contractului de comerț internațional……………………………………………………………14
1.6. Încheierea contractului de comerț internațional……………………………………………………………27
1.7. Legea aplicabilă contractului de comerț internațional……………………………………………………34
Capitolul 2 INTERPRETAREA CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL ȘI FORȚA OBLIGATORIE A ACESTUIA ÎN RAPORTURILE DINTRE CONTRACTANȚI
2.1. Interpretarea – prim efect al contractului – în vederea stabilirii conținutului acestuia conform voinței reale a părților……………………………………………………………………………………………………..36
2.2. Principalele reguli de interpretare………………………………………………………………………………39
2.3. Forța obligatorie a contractului – Regula irevocabilității acestuia……………………………………45
2.3.1. Aplicarea regulii în cadrul contractelor comune……………………………………………..48
2.3.2. Irevocabilitatea în materia contractelor economice interne……………………………….50
2.3.3. Aspecte specifice ale acestei reguli în cadrul contractelor comerciale internaționale……..51
Capitolul 3 IMPACTUL CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL ASUPRA TERȚILOR
3.1. Relativitatea efectelor contractului……………………………………………………………………………..54
3.1.1. Aplicarea regulii în cadrul contractelor comune……………………………………………..55
3.1.2. Relativitatea efectelor contractelor economice interne…………………………………….57
3.1.3. Aspecte specifice ale acestui principiu în cadrul contractelor comerciale internaționale…57
3.2. Excepții de la principiul relativității efectelor contractului de comerț internațional…………..60
3.2.1. Promisiunea faptei altuia……………………………………………………………………………..61
3.2.2. Stipulația pentru altul………………………………………………………………………………….62
3.3. Opozabilitatea contractului de comerț internațional………………………………………………………64
3.3.1. Corelația dintre relativitatea efectelor contractului și opozabilitatea acestuia……..64
3.3.2. Simulația: excepție de la principiul opozabilității contractului comercial internatițonal față de terți…………………………………………………………………………………………………65
Capitolul 4 EFECTELE SPECIFICE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE
4.1. Excepția de neexecutare a contractului……………………………………………………………………….69
4.1.1. Aplicarea excepției de neexecutare în cadrul contractelor comune……………………70
4.1.2. Excepția de neexecutare în contractele economice interne……………………………….71
4.1.3. Aspecte specifice ale excepției de neexecutare în cadrul contractelor comerciale internaționale…………………………………………………………………………………………………………………72
4.2. Rezoluțiunea și rezilierea-modalității de încetare a efectelor contractului……………………….73
4.2.1. Aspecte generale privind rezoluțiunea și rezilierea în contractele comune…………73
4.2.2. Rezoluțiunea și rezilierea în contractele economice interne……………………………..77
4.2.3. Aplicații specifice ale rezoluțiunii și rezilierii în materie comercială internațională…………………………………………………………………………………………………………………77
4.2.4. Aspecte ale reglementării celor două noțiuni în diferite sisteme de drept…………..81
4.3. Riscurile contractuale și distribuirea lor între părți……………………………………………………….83
4.3.1. Noțiunea de "risc" al contractului în dreptul comun………………………………………..83
4.3.2. “Riscul” în contractele economice interne………………………………………………….85
4.3.3. Aspecte specifice ale riscurilor contractuale în materia comerțului internațional…86
Capitolul 5 DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR CONTRACTANTE – EFECTE ALE CONTRACTULUI COMERCIAL INTERNAȚIONAL – ANALIZA COMPARATIVĂ
5.1. Efectele vânzării-cumpărării internaționale de mărfuri………………………………………………….91
5.2. Efectele contractelor de transfer de tehnologie în comerțul internațional (licența, know-how-ul, consulting-engineering-ul)………………………………………………………………………………………….96
5.3. Efectele contractelor de concesiune în comerțul internațional (concesiunea exclusivă, franchising-ul)……………………………………………………………………………………………………………….99
5.4. Efectele contractelor de finanțare a operațiunilor comerciale internaționale (leasing-ul, factoring-ul)…………………………………………………………………………………………………………………101
Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………….104
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………106
=== Efectele Contractelor de Comert International ===
CUPRINS:
Introducere…………………………………………………………………………………………………………………….4
Capitolul 1 CONTRACTUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
1.1.Contractele de comerț internațional la început de secol și mileniu ……………………………………5
1.2.Noțiuni………………………………………………………………………………………………………………………6
1.3. Clasificarea contractelor de comerț internțional……………………………………………………………..9
1.4. Comercialitatea și internaționalitatea………………………………………………………………………….11
1.5. Conținutul contractului de comerț internațional……………………………………………………………14
1.6. Încheierea contractului de comerț internațional……………………………………………………………27
1.7. Legea aplicabilă contractului de comerț internațional……………………………………………………34
Capitolul 2 INTERPRETAREA CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL ȘI FORȚA OBLIGATORIE A ACESTUIA ÎN RAPORTURILE DINTRE CONTRACTANȚI
2.1. Interpretarea – prim efect al contractului – în vederea stabilirii conținutului acestuia conform voinței reale a părților……………………………………………………………………………………………………..36
2.2. Principalele reguli de interpretare………………………………………………………………………………39
2.3. Forța obligatorie a contractului – Regula irevocabilității acestuia……………………………………45
2.3.1. Aplicarea regulii în cadrul contractelor comune……………………………………………..48
2.3.2. Irevocabilitatea în materia contractelor economice interne……………………………….50
2.3.3. Aspecte specifice ale acestei reguli în cadrul contractelor comerciale internaționale……..51
Capitolul 3 IMPACTUL CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL ASUPRA TERȚILOR
3.1. Relativitatea efectelor contractului……………………………………………………………………………..54
3.1.1. Aplicarea regulii în cadrul contractelor comune……………………………………………..55
3.1.2. Relativitatea efectelor contractelor economice interne…………………………………….57
3.1.3. Aspecte specifice ale acestui principiu în cadrul contractelor comerciale internaționale…57
3.2. Excepții de la principiul relativității efectelor contractului de comerț internațional…………..60
3.2.1. Promisiunea faptei altuia……………………………………………………………………………..61
3.2.2. Stipulația pentru altul………………………………………………………………………………….62
3.3. Opozabilitatea contractului de comerț internațional………………………………………………………64
3.3.1. Corelația dintre relativitatea efectelor contractului și opozabilitatea acestuia……..64
3.3.2. Simulația: excepție de la principiul opozabilității contractului comercial internatițonal față de terți…………………………………………………………………………………………………65
Capitolul 4 EFECTELE SPECIFICE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE
4.1. Excepția de neexecutare a contractului……………………………………………………………………….69
4.1.1. Aplicarea excepției de neexecutare în cadrul contractelor comune……………………70
4.1.2. Excepția de neexecutare în contractele economice interne……………………………….71
4.1.3. Aspecte specifice ale excepției de neexecutare în cadrul contractelor comerciale internaționale…………………………………………………………………………………………………………………72
4.2. Rezoluțiunea și rezilierea-modalității de încetare a efectelor contractului……………………….73
4.2.1. Aspecte generale privind rezoluțiunea și rezilierea în contractele comune…………73
4.2.2. Rezoluțiunea și rezilierea în contractele economice interne……………………………..77
4.2.3. Aplicații specifice ale rezoluțiunii și rezilierii în materie comercială internațională…………………………………………………………………………………………………………………77
4.2.4. Aspecte ale reglementării celor două noțiuni în diferite sisteme de drept…………..81
4.3. Riscurile contractuale și distribuirea lor între părți……………………………………………………….83
4.3.1. Noțiunea de "risc" al contractului în dreptul comun………………………………………..83
4.3.2. “Riscul” în contractele economice interne………………………………………………….85
4.3.3. Aspecte specifice ale riscurilor contractuale în materia comerțului internațional…86
Capitolul 5 DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR CONTRACTANTE – EFECTE ALE CONTRACTULUI COMERCIAL INTERNAȚIONAL – ANALIZA COMPARATIVĂ
5.1. Efectele vânzării-cumpărării internaționale de mărfuri………………………………………………….91
5.2. Efectele contractelor de transfer de tehnologie în comerțul internațional (licența, know-how-ul, consulting-engineering-ul)………………………………………………………………………………………….96
5.3. Efectele contractelor de concesiune în comerțul internațional (concesiunea exclusivă, franchising-ul)……………………………………………………………………………………………………………….99
5.4. Efectele contractelor de finanțare a operațiunilor comerciale internaționale (leasing-ul, factoring-ul)…………………………………………………………………………………………………………………101
Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………….104
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………106
INTRODUCERE
Piața comercială și schimburile comerciale ce se desfășoară în cadrul acesteia reprezintă, din punctul meu de vedere cel mai de preț domeniu de studiu și cercetare. Pe parcursul perioadei de studiu din cadrul acestei facultăți, am învățat că unul dintre cele mai importante lucruri este să știi să-ți "negociezi" opiniile, să reușești să rămâi integru în orice situație.
"Efectele contractelor comerciale internaționale" este titlul ales de mine pentru această lucrare, comerțul fiind domeniul care mi se potrivește cel mai bine. Asemeni situațiilor din viața de zi cu zi în care trebuie să ai abilitatea de a interpreta comportamentul celui de lângă tine și să acționezi în așa fel încât să nu-i lezezi interesele, așa în comerț trebuie să cunoști exact ceea ce dorești și să modelezi acest interes, să-l transpui în relații de afaceri.
Lucrarea de față prezintă aspecte privind efectele contractelor de comerț internațional, în contextul general al evoluției raporturilor comerciale internaționale.
Cele cinci capitole relevă necesitatea respectării principiilor generale în acest domeniu, precum și modalitățile prin care participanții la aceste raporturi comerciale iși ating finalitățile urmărite la nivel internațional.
Astfel, sunt tratate în mod particular noțiuni precum: contractul de comerț internațional, interpretarea și forța obligatorie a acestuia, relativitatea efectelor contractului, excepția de neexecutare, rezoluțiunea și rezilierea contractului de comerț internațional și aspecte de drept comparat legate de perfectarea și derularea convențiilor comerciale între participanții la circuitul economic mondial.
În partea introductivă se invocă conceptul de contract comercial internațional, cu diferențierile corespunzătoare în raport cu celelalte tipuri de contracte, urmând a fi surprinse principalele sale efecte atât față de părți, cât și în raport cu terții (capitolul 2, capitolul 3). După invocarea problematicii neexecutării contractuale, se evidențiază rolul voinței părților în configurarea soluțiilor pentru împrejurările neprevăzute inițial, se menționează dreptul de opțiune al creditorului de a cere instanței executarea silită sau rezoluțiunea/rezilierea contractului (capitolul 4).
Ultima parte a lucrării cuprinde o analiză comparativă a efectelor contractelor speciale in comerțul internațional întemeiată pe legislația în vigoare, punându-se accentul pe receptivitatea domeniului contractului comercial internațional asupra modernizării conceptelor tradiționale.
În consecință, această temă este menită a justifica interesul pentru aprofundarea unor noțiuni fundamentale, ce constituie o soluționare a problemelor contractelor comerciale internaționale, bazată pe idei juridice actuale din doctrină și jurisprudență.
CAPITOLUL I
CONTRACTUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
1.1. CONTRACTELE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL LA ÎNCEPUT DE SECOL ȘI MILENIU
În ultimele două decenii, schimburile comerciale internaționale au cunoscut o dezvoltare deosebită. Comercianții, persoane fizice și societățile comerciale, și-au intensificat relațiile lor comerciale în cele mai diferite domenii de activitate.1
Procesele de integrare economică s-au adâncit în Europa devenind una dintre cele mai puternice piețe comerciale din lume. Astfel, relațiile contractuale s-au extins, rolul contractelor de comerț internațional devenind tot mai important.
Tranzacțiile comerciale s-au multiplicat, comercianții recurgând în mod curent la contract în cele mai variate domenii de activitate. După cum observau Jean-Michel Jacquet și Philippe Delebeque, operațiunile de comerț internațional sunt derulate prin intermediul contractelor.2
De aceea, cunoașterea clauzelor acestor contracte,3 a particularităților formării, interpretării și executării lor în comerțul internațional se impune cu necesitate pentru cei angajați în tranzacții comerciale internaționale, dar și pentru cei care studiază problemele comerțului internațional.
Datorită importanței contractelor în comerțul mondial, organismele internaționale specializate și, în primul rând, Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional, au acordat o atenție deosebită elaborării unor reguli uniforme cu privire la încheierea și derularea diferitelor tipuri de contracte comerciale internaționale.4
1 J-M. Jacquet, P. Delebeque,”Droit du comerce international,” Dalloz, Paris, 1997, pag.123 și următoarele în Dumitru Mazilu, „Dreptul comerțului internațional. Partea Specială”, 2003, editura Lumina Lex, București., pag.5;
2 Ibidem, pag. 122;
3 Ibidem;
4 D.M.Day, Bernadette Griffin, The Law of International Trade, Butterworths, London, Dublin, Edinburgh, 1993, pag.3 și următoarele;
Analizele efectuate pun în evidență, în mod constant, rolul contractelor de comerț internațional, atragându-se atenția asupra "sferei lor de cuprindere", precum și asupra perfecționării "metodelor și tehnicilor de contractare".5
În cercetările desfășurate în domeniul comerțului internațional privitor la evoluția acestuia de la începutul acestui deceniu, se subliniază următoarele:
– impactul libertății contractuale asupra politicilor economice din Centrul și Estul Europei;
– noile raporturi contractuale dintre Estul și Vestul Continentului în urma revoluțiilor din anii 1989-1991. Se constată rolul sporit al juriștilor în procesul contractării6, precum și a unor instituții specializate, cum ar fi: Conferința de la Raga asupra Dreptului Internațional Privat; Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat; Camera Internațională de Comerț.
1.2. NOȚIUNE
Contractele de comerț internațional reprezintă o formă a contractelor comerciale, deosebindu-se de contractele civile, prin natura lor comercială și de contractele comerciale, prin caracterul lor specific de internaționalitate.7
Spre deosebire de contractele comerciale interne, contractele de comerț internațional sunt acte de comerț " care generează obligații comerciale și juridice din țări diferite".8 Jean-Michel Jacquet și Philippe Delebecque observă că acest contract reprezintă principalul instrument juridic in procesul schimburilor comerciale internaționale.9
Sunt contracte comerciale internaționale, acele contracte prin mijlocirea cărora se realizează, de regulă, între parteneri (întreprinderi de comerț exterior sau unități autorizate să realizeze direct operațiuni de comerț exterior și comercianții persoane fizice sau societăți
5 L.Diez, Picasso Ponce de Leon, „La formacion del contracto. Anuario de derecho civil”, Instituto Nacional de Estudios Juridicos, nr.48, Madrid, 1995, pag.7 și urm.;
6 F.Ederlein, Vienna Convention and Eastern European lawyers, International Bar Association, Section on Bussiness Law, London, 1997, pag.15, în D-tru Mazilu, op.cit., pag. ll;
7 Clive M.Schmitthoff, Schmitthoff's Export Trade: The Law and Practice of International Trade, Ninth Edition, Stevens and Sons, London, 1990, pag.3, în D-tru Mazilu, op.cit., pag.18;
8 Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, „Dreptul comerțului internațional. Partea Specială”, Ed. Lumina Lex, București, 1997, pag.5;
9 J.-M. Jacquet, P.Delebeque, op. cit., pag.121 și urm. ;
comerciale ) din țări diferite, schimburile economice între națiuni.10
Lato sensu, raporturile juridice de comerț internațional cuprind atât relațiile comerciale propriu-zise, cât și cooperarea economică și tehnicoștiințifică internațională.
În consecință, contractul de comerț internațional este instrumentul juridic prin care se realizează operațiunile implicate de aceste relații comerciale.11 În literatura de specialitate,12 pentru a defini contractul de comerț internațional, între criteriile juridice se amintește în mod constant prezența unui element de extraneitate.13 Se observă, însă, că unele elemente, cum ar fi cetățenia părților, ”nu sunt luate în considerație pentru a conferi contractului caracter internațional.14”
S-a constatat că un singur criteriu juridic nu este suficient pentru "a da contractului un caracter internațional".15 Astfel, se au în vedere și alte elemente, cum sunt: localizarea geografică a operațiilor materiale, a bunurilor, a persoanelor;16 obiectul contractului- transmis în altă țară- sau oferta și acceptarea contractului în state diferite ori livrarea mărfii efectuată în alt stat decât cel în care s-a făcut oferta sau a avut loc acceptarea.17
La criteriile juridice, trebuie adăugate criterii economice pentru definirea contractului de comerț internațional. Între acestea amintim: a. mișcarea de valori peste frontiere; b. incidența operației comerciale efectuată asupra relațiilor economice cu străinătatea; c. repercusiunile asupra rezervelor de devize ale țării.18
În temeiul unor criterii economice a fost admisă, de pildă, valabilitatea clauzei compromisorii dacă operația comercială respectivă are caracter internațional.19
10 I. Rucăreanu, Contract comercial internațional, în Dicționar juridic de comerț exterior, Buc., 1986, pag.114;
11 Dragoș-Alexandru Sitaru,”Dreptul comerțului internațional”, tratat, vol.II, Editura Actami, București, 1996, pag.9;
12 Clive M.Schmitthoff, op. cit., pag.4 și urm. ;
13 Ibidem;
14 Tudor R.Popescu,” Dreptul comerțului internațional”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, pag.143;
15 Tudor R.Popescu, op.cit., pag.144;
16 Ibidem;
17 Art.1, Convenția de la Haga din I iulie 1964;
18 Jurisprudența- în baza acestor criterii economice- a pus în evidență "clauzele de apărare împotriva fluctuațiilor monetare";clauza-aur sau clauza privind alegerea unei monede de cont anume determinată, în cazul în care operația comercială implică, de pildă, un împrumut pt. Finanțarea unui import, etc.;
19 Ibidem;
1.2.1. PRINCIPALELE TRĂSĂTURI CARACTERISTICE ALE CONTRACTELOR DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
Contractele de comerț internațional, având drept scop obținerea de profit ( beneficiu ), sunt contracte cu titlu oneros. Realizarea profitului constituie trăsătura esențială a comerțului, iar contractele de comerț internațional sunt menite sa faciliteze și să garanteze atingerea acestui obiectiv. Chiar și în cazul unor operațiuni, care la prima vedere au caracter gratuit ( distribuirea gratuită de eșantioane, vânzarea în regim de solduri, licențe de brevete neremunerate ) au, în ultima instanță, consecințe oneroase.
În literatura de specialitate s-a atras atenția că nici una dintre aceste operațiuni "nu rămâne în exteriorul domeniului specific titlului oneros".20
Contractele de comerț internațional, generând drepturi și obligații reciproce între părți, sunt contracte sinalagmatice. Reciprocitatea drepturilor și obligațiilor în asemenea contracte ( vânzarea internațională de mărfuri, contractul de transport internațional, contractul de antrepriză, contractul de mandat ) este evidentă.
Dacă în dreptul civil, contractele de mandat, depozit sau împrumut sunt, în mod obișnuit unilaterale și numai în unele cazuri au caracter sinalagmatic imperfect, în comerțul internațional, ele au caracter sinalagmatic perfect, ca urmare a faptului că " în domeniul comerțului orice serviciu se plătește".21
Contractele de comerț internațional sunt contracte consensuale realizate, de regulă, în formă scrisă, care dă certitudinea părților cu privire la executarea obligațiilor asumate.
De asemenea, contractele de comerț internațional sunt contracte comutative, deoarece prestațiile la care se obligă părțile sunt, de regula, certe, determinate sau determinabile,22 ceea ce nu exclude existența unor elemente aleatorii în cazul unor contracte, cum sunt cele de asigurare și reasigurare internațională.23
20 Mircea N.Costin, Sergiu Deleanu, op.cit., pag.7; Octavian Căpățână, Brândușa Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, vol.II, Ed. Academiei Române, București, 1987, pag. 10 și urm.;
21 Ibidem; pag.9. Se observă că numai contractul de gaj comercial își păstrează caracterul sinalagmatic imperfect, deoarece, după cum am văzut și din analiza efectuată de Hegel acest contract generează obligații inerente posesiei în sarcina creditorului garant;
22 Ibidem;
23 În care existența și întinderea prestației depind de producerea riscului care face obiectul contractului;
1.2.2. DEFINIȚIA CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
Asemenea celorlalte contracte, contractul de comerț internațional este un acord de vointă între două sau mai multe părți, care -spre deosebire de alte contracte- sunt participanți la comerțul internațional.
Contractul de comerț internațional se încheie în scopul de a crea, modificat, transmite sau stinge anumite obligații care, spre deosebire de obligațiile din celelalte contracte, acestea sunt de comerț internațional. Încheierea unui contract de comerț internațional vizează, de regula, o prestație în măsură a da curs voinței părților de a obține un profit (beneficiu). Nașterea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor obligații sunt consecința unor acte și fapte de comerț internațional, pe care părțile le stipulează în contract urmărind realizarea lor în forme, modalități și în condițiile convenite de comun acord.
Deci, contractul de comerț internațional este un acord de voință între doi sau mai mulți participanți la comerțul internațional în vederea obținerii unui profit (beneficiu). Acest contract este un contract cu titlu oneros, sinalagmatic, consensual și în cele mai multe cazuri comutativ, existența și întinderea prestațiilor fiind certe, determinate sau determinabile, cu excepția contractelor aleatorii, cum sunt cele de asigurare și reasigurare internațională de mărfuri.24
1.3. CLASIFICAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE
În comerțul intenațional identificarea și cunoașterea principalelor tipuri de contracte și înțelegerea criteriilor obiective ale clasificării lor are o importanță practică deosebită atât în procesul negocierii lor, cât și în cel al încheierii și derulării tranzacțiilor comerciale.
A. După efectele pe care le produc avem următoarele tipuri de contracte:
1. Contractele de comerț internațional constitutive de drepturi se referă, îndeosebi, la crearea de drepturi de creanță. Pot fi evocate, în acest sens, contractul de transport, contractul de depozit, contractul de comision, contractul de antrepriza, contractul de consultanța, etc.
2 . Contractele de comerț internațional translative de drepturi sunt cele de vânzare-cumpărare,25 contractele de schimb, etc. Trebuie observat că, în cazul acestor contracte, este vorba despre transferul unor drepturi reale, iar în alte cazuri de transferat un drept de folosință. Deci, mai rar, în comerțul internațional întâlnim și contractul translativ de drepturi de creanță.
3 . Contractele de comerț internațional declarative de drepturi sunt contractele de tranzacție,
24 Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., pag.10;
25 http://www.jus.uio.no/lm/un.contracts.international.sale.of.goods.convetion.1980;
frecvența lor nefiind pretutindeni aceeași.26
B. În funcție de natura operațiunilor comerciale contractele de comerț internațional se clasifică în:
1. Contractele de comerț internațional care au ca obiect operațiuni comerciale propriu-zise,27 de export sau import de mărfuri și servicii, cum sunt contractele de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri și contractele de schimb ( cu variantele sale cunoscute ).
2. Contractele de comerț internațional care au ca obiect operațiuni de cooperare economică și tehnico-științifică internațională. Unele din aceste contracte se derulează sub forma unor societăți cu participare străină, ele vizând conlucrarea dintre părțile contractante, fiind specifice "epocii moderne, al căror obiect îl formează operațiunile de cooperare economică internațională, care nu presupun neaparat o legătură directă cu marfa".28
C. Având în vedere modalitățile complexe de execuție, contractele de comerț internațional sunt, în multe cazuri, contracte pe termen lung.29
Contractele cu executare instantanee, imediată (uno ictu) sunt numai ocazionale în comerțul internațional,30 unde se recurge, de regulă, la contractele cu executare succesivă,31 printr-o serie de prestații de același fel repetate la intervale diferite de timp. Sunt cunoscute și contractele cu executare continuă, cum sunt contractele de furnizare a gazelor naturale.32
Având în vedere durata pentru care se încheie, contractele de comerț internațional sunt: contractele pe o durată scurtă , contractele pe o durată medie și contractele pe lungă durată.33
D. După natura subiectelor avem :
1. Contracte încheiate între state sau state și persoane fizice și persoane juridice din alte state. Acestea sunt contracte mixte sau contracte de stat și sunt supuse de regulă, legii în vigoare în statul parte și litigiile se judecă la instanța judecătorească din statul respectiv. Pentru adoptarea altei soluții, în mod expres statul trebuie să renunțe la imunitatea de jurisdicție. în materie, pe
26 J.J.Norton and M.Andenas, UNCITRAL's work in the field of secured transactions, Kluwer Law International, London, 1998, pag. 211-218;
27 D.M.Day, Bernadette Griffin, The problems of international sales, în op.cit. , pag. l și urm;
28 Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., pag. 13;
29 Cu o durată care depășește 5 ani, cu o executare succesivă, potrivit clauzelor convenite și stipulate de părți. P. Schlechtriem, Commentary on the United Nations Convention on the International Sale of Goods. Second Edition, Clarendon Press, Oxford, pag.158 și urm.;
30 Pentru o analiză mai amplă a se vedea Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op.cit. ,pag.2-13;
31 De pildă, contractul de leasing; .
32 În același sens, contractul de furnizare a energiei electrice;
33 A se vedea pentru o tratare detaliată Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op.cit., pag.3-24;
baza Convenției de la Washington din 1964 este organizat un arbitraj pentru soluționarea litigiilor ce decurg din aceste contracte.
2. Contracte țncheiate țntre parteneri, persoane fizice și persoane juridice provenind din diferite state.
E. Dupa existența reglementărilor în materie:
1. Contracte numite pentru care există reglementări fie în legislațiile naționale, fie în instrumentele internaționale (vânzarea internațională, intermedierea, transportul, etc.) .
2. Contracte nenumite pentru care nu există reglementări nici în legislațiile naționale nici în instrumentele internaționale. Exemplu: contractul de know-how, de engineering, de factoring, etc.
F. După structura contractului avem:
1. Contracte clasice simple care cuprind o unică operațiune juridică (contractul de vânzare, de comision)
2. Contracte moderne și complexe ce cuprind mai multe operațiuni juridice ( contractul de turism, contractul de leasing, contractul de concesiune exclusivă).
G. După obiectul lor avem:
1. Contracte de comerț intern
2. Contracte de comerț internațional
1.4. COMERCIALITATEA ȘI INTERNAȚIONALITATEA
Un contract comercial internațional se caracterizează prin comercialitate și internaționalitate.
A. Comercialitatea.
Un contract poate fi comercial sau civil după cum constituie sau nu act de comerț,34 astfel, vânzarea poate fi și civilă și comercială. Pe de altă parte, un contract poate fi civil pentru una din părți (de exemplu turistul care, călătorind prin România, cumpără un pachet de medicamente de la o societate comercială specializată în vânzarea de medicamente) și comercial pentru cealaltă (de exemplu societatea comercială specializată care vinde pachetul de medicamente turistului străin).
Comercialitatea desemnează calitatea sau atribuția unui raport juridic de a fi comercial și se definește în dreptul intern al fiecărei țări, fiind determinată în raport cu criteriile stabilite într-un atare sens de sistemul de drept.
34 Fr. Lemeunier, "Principes et practiques du droit commercial", Paris, 1978, pag. 1
Același contract poate fi civil sau comercial, după cum legea care i se aplică și în conformitate cu care i se stabilește natura, îl califică drept act de comerț sau nu. Astfel, un contract poate fi tratat ca fiind comercial într-o țară și ca fiind civil într-o alta.
Raporturile juridice de comerț internațional vor fi calificate ca și comerciale prin referire la normele dreptului natural, care potrivit dreptului internațional privat constituie lex causae.
De regulă, diversele legislații conțin prevederi potrivit cărora anumite contracte sunt întotdeauna comerciale (contractul de societate pe acțiuni, cu răspundere limitată, în comandită și în nume colectiv) în timp ce alte contracte sunt totdeauna civile (contractele cu titlu gratuit-donația).
Criteriul general al comercialității, care distinge global actele civile de cele comerciale, este bazat pe scopul sau cauza actelor de comerț și constă în ideea că acestea din urmă vizează realizarea de profit, criteriu cunoscut în literatura de specialitate ca "teoria speculației".
În concluzie, se poate afirma că distincția între un contract comercial și unul civil, se face prin mijlocirea următoarelor idei fundamentale: ideea de interpunere în schimb; ideea de activitate economică organizată sub formă de întreprindere; ideea de conexiune economică a oricărui alt act juridic cu cele din primele doua categorii.35
Astfel, în funcție de particularitățile lor, actele și faptele de comerț se clasifică în trei categorii:
1. Actele și faptele de comerț obiective sunt acelea care prevăd caracterul comercial prin însăși natura lor și se împart la rândul lor în:
– acte de intermediere, interpunere, mijlocire în procesul de distribuție și circulație a mărfurilor, lucrărilor și serviciilor de la producător la beneficiar;
– acte și fapte de comerț îndeplinite sub forma de întreprindere sunt acele acte efectuate de organisme economice, care organizează în mod profesional munca și capitalul și au ca scop obținerea unor produse și servicii destinate schimbului sau comercializării pe riscul întreprinzătorilor;
– acte și fapte care prezintă o conexiune economică sau juridică cu oricare dintre actele de mai sus.
2. Actele și faptele de comerț subiective în care caracterul comercial al actului sau faptului juridic este dat de calitatea de comerciant al subiectului care îl săvârșește.
3. Actele și faptele de comerț mixte care se caracterizează prin aceea că prezintă caracter social numai pentru una din părți (contract de sponsorizare ).
35 I.Rucăreanu, B.Ștefănescu, "Dreptul comerțului internațional", București, 1976, pag. 18;
B. Internaționalitatea.
Raporturile comerciale care iau naștere sub imperiul legii naționale și își consumă întreaga existență juridică pe teritoriul național, rămân indiferente pentru dreptul comercial internațional fiind supuse legii respective.
Pentru ca un raport comercial sa dobândească aderențe internaționale trebuie să aibă, pe langă conținutul lui comercial și un element internațional, care nu este caracterizat întotdeauna prin orice element de extraneitate.
În dreptul român, atât în Convenția Internațională la care România este parte , cât și în legislația internă sunt reglementate, de regulă două criterii de definire a caracterului internațional al raporturilor juridice ce fac obiectul dreptului comercial internațional:
– un criteriu de natură obiectivă: ca marfa, lucrarea, serviciul sau orice alt bun, care face obiectul raportului juridic, să se afle în circuit, în tranzitul internațional astfel încât să treacă cel puțin o frontieră.
– un criteriu de natură subiectivă: în sensul că părțile care compun raportul juridic (persoana fizică sau juridică) trebuie să aibă domiciliul sau sediul în state diferite.
Elementele de extraneitate care formează conținutul celor două criterii al internaționalului sunt limitate, acestea fiind stabilite prin norme imperative. Elementele de extraneitate stabilesc în mod obiectiv legatura cu mai multe sisteme de drept, spre exemplu: naționalitatea, sediul ori domiciliul parților, locul încheierii, modificării, executării contractului.
Aptitudinea elementelor de extraneitate de a atrage aplicarea unei legi străine nu acționează în mod automat în toate cazurile. Astfel, locul executării unui contract poate fi considerat ca un factor relevant pentru a atrage aplicarea legii în vigoare în acea țară, însă, cu condiția ca locul unde s-a încheiat operațiunea respectivă să nu primeze.36
În reglementările internaționale, criteriul subiectiv este consacrat în special în:
a. Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional Geneva 1961: persoanele fizice și juri dice având reședința lor obișnuită sau sediul în state contractante diferite;
b. Convenția de la Washington 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoanele altor state, persoane ce au "naționalitatea" altui stat;
c. Convenția NATO asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri Viena 1980;
d. Convenția asupra Prescripției în materie de vânzare, dreptul internațional de mărfuri – New York 1974.
36 O.Căpățână, B.Ștefănescu, „Tratat de drept al comerțului internațional”, vol. I, București, 1985, pag. 131;
Conform acestei din urmă convenții "un contract de vânzare de bunuri mobile corporale este considerat ca având un caracater internațional dacă în momentul încheierii contractului vânzătorul și cumpărătorul îți au sediul în state diferite".
Criteriul obiectiv al internaționalului este adoptat, de regulă, în Convenții Internaționale în materie. Acestea prevăd punctul de plecare și punctul de sosire, puncte aflate pe teritorii diferite. Conținutul raportului juridic de comerț internațional, este format din drepturi dobândite de subiectul activ și din obligații asumate de subiectul pasiv.
Cum operațiunile de comerț internațional se caracterizează prin reciprocitatea drepturilor și obligațiilor generate de ele pe seama participanților la inițierea și derularea lor, de regulă, fiecare dintre subiectele raportului juridic de comerț internațional cumulează în persoana sa, dubla calitate de creditor și totodată, de debitor față de celălalt.
1.5. CONȚINUTUL CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
1.5.1. DEFINIREA CONȚINUTULUI CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
În lucrările de specialitate37 se subliniază importanța conținutului contractelor internaționale, atrăgându-se atenția asupra faptului că "orice contract comercial internațional trebuie să îndeplinească, desigur, toate condițiile de validitate ale unui contract, așa cum este acesta reglementat de dreptul comun intern determinat conform legii aplicabile în speță, în măsura în care nu-și găsește aplicarea un drept uniform în materie".38
Cunoașterea conținutului contractului de comerț internațional pune în evidență trăsăturile sale specifice, deosebirile prin care acest tip de contract se distinge de celelalte tipuri de contracte.39
Conținutul unui contract de comerț internațional este dat de ansamblul drepturilor și obligațiilor stipulate de părțile contractante.Părțile contractante sunt libere să decidă ce c1auze urmează să fie inserate în contractul pe care îl încheie.
Între clauzele generale deosebim: clauze referitoare la identificarea părților, clauze referitoare la obiectul contractului, clauza privind prețul, clauza de forță majoră, clauza privind
37 Clive M. Schmitthoff, op.cit., pag.75; J. M. Jacquet, Philippe Delebeque, op.cit., pag.125 și urm.; Tudor R. Popescu, op.cit., pag.182 și urm.; O. Căpățână, B. Ștefănescu, op.cit., pag.31 și urm.; C. Bârsan, Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., pag.44 și urm.; Dragoș-Alexandru Sitaru,”Dreptul comerțului internațional”, op.cit., pag.44 și urm.; Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op.cit., pag.117 și urm.;
38 Tudor R. Popescu, op. cit.,pag.182
39Clive M. Schmitthoff, op.cit., pag.75-76;
alegerea legii aplicabile, caluza privind arbitraju1.40
1.5.2. CLAUZELE GENERALE (NECESARE) ALE CONTRACTELOR DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
În această categorie de clauze intră cele comune tuturor contractelor și care, dupa o practică îndelungată, alcătuiesc un set de adevărate uzanțe în materie.41 Ele, clauzele generale, se mai numesc și necesare deoarece includerea lor în contractul de comerț internațional este obligatorie pentru încheierea acestuia în mod valabil.
1.Clauze privind identificarea părților și a reprezentanților lor.
Aceste clauze se referă la precizarea elementelor necesare identificării părților: nume, prenume, domiciliul (pentru comercianți persoane fizice), denumire, sediu, statut juridic (pentru comercianți persoane juridice), datele de identificare și calitatea reprezentanților când părțile le-au dat acestora împuternicire pentru negocierea și încheierea contractului. În cadrul statutului juridic se vor indica naționalitatea și cetățenia persoanelor juridice, respectiv persoanelor fizice.42
2.Clauze referitoare la obiectul contractului.
Atunci când contractul are ca obiect o marfă43 este obligatorie precizarea unor elemente suficiente de identificare și determinare a mărfii. Între aceste elemente avem: tipul produsului, seria acestuia, caracteristici care individualizează marfa respectivă în cadrul genului respectiv.
Având în vedere că una din particularitățile contractelor de comeț internațional este aceea că ele se referă la bunuri viitoare,44 părțile trebuie să precizeze suficiente elemente pentru determinarea lor ulterioară. De pildă, asemenea elemente trebuie să fie suficiente pentru ca marfa să fie pusă în fabricație sau să poată fi procurată de pe piața de către vânzător.
40Ibidem;
41 Ioan Macovei atrage atenția asupra clauzelor privind identificarea părților și a reprezentanților lor; cele privind obiectul contractului, termenele și locul de executare a obligațiilor, prețul și modalitatea de plată, garanțiile privind calitatea mărfii; „Dreptul comerțului internațional”, Ed. Junimea, Iași, 1980, pag.227;
42 C. Bârsan, Dragoș-Alexandru Sitaru, „Dreptul comerțului internațional”, vol. II, Partea I, Univ. București, 1990, pag. 45;
43 Situație frecventă în contractele de comerț internațional;
44 Bunuri aflate în fabricație sau care urmează să fie puse în fabricație. Chiar cele aflate pe masa de proiectare trebuie identificate cu elemente suficiente în contractul încheiat;
3.Clauze referitoare la cantitatea mărfii.
Când contractul are ca obiect bunuri în natură, părțile trebuie să precizeze: cantitatea de marfă, unitatea de măsură prin care s-a efectuat determinarea cantitativă sau urmează să se determine cantitatea mărfii, locul și momentul determinării cantitătții, precum și documentul sau documentele pe baza cărora se constată (atestă) cantitatea mărfii. În cazul în care se prevede o recepție cantitativă, părțile trebuie să prevadă termenele și condițiile de efectuare a acesteia precum și locul recepției.45
Ținând seama de natura mărfii și de modalitațile de transport la destinație, părți1e urmează să stipuleze o clauză de toleranță cantitativă.46 Părțile contractante trebuie să precizeze și condițiile de livrare a mărfii, iar locul trebuie stabilit în raport de natura mărfii.
4.Clauze referitoare la calitate.
Conform O.G.nr .21/1992 privind protecția consumatorilor, calitatea reprezintă ansamblul de proprietăți și caracteristici ale unui produs sau serviciu, care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface necesitațile exprimate sau implicite. În cadrul clauzelor privind calitatea, părțile trebuie să stabilească în primul rând metodologia de determinare a calității.
Contractele conțin stipulații privind partea care propune specificațiile de calitate, natura specificațiilor, termenele și modalitățile de avizare a lor de către cealaltă parte, consecințele pe care le au asupra contractelor eventualele modificări ulterioare ale specificațiilor47.
În cazul contractelor în care obiectul îl constituie o prestație privind livrarea unei mărfi, părțile trebuie să includă precizări cu privire la calitatea acestei mărfi. Părțile trebuie să indice: modul de determinare a calității, locul și momentul în care se va determina calitatea, documentul sau documentele care atesta calitatea mărfii.
Răspunderea pentru livrarea mărfii în condițiile de calitate stipulate în contract revine debitorului, ceea ce conferă contractului de comerț internațional un rol esențial în asigurarea și garantarea îndeplinirii condițiilor de calitate.
Părțile trebuie să stipuleze în mod expres cum vor determina calitatea mărfii. Contractele de comerț iternațional conțin, totodată, clauze privind controlul și recepția calitativă a mărfurilor.48
45 C. Bârsan, Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., pag.46;
46 Clauza de tolerantă cantitativă (În raport de specificitatea mărfii) are importanță pentru determinarea și precizarea răspunderii contractuale;
47 C. Bârsan, Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., pag.46;
48 În acest scop, părțile pot recurge la un serviciu specializat de control, care prin expertiza de care dispune poate garanta un control profesional și obiectiv;
Acest control se poate efectua în modalități diferite care se recomandă să fie stipulate în contract. Astfel, controlul se poate face la locul de fabricație a mărfii sau la locul de destinație a mărfii.
De asemenea, părțile trebuie să indice actele de control în care se inserează rezultatele verificării mărfii. Aceste documente sunt importante în cazul unor reclamații privind calitatea produsului respectiv.
Având în vedere că operațiunile de control implică cheltuieli, părtile trebuie să indice în contract cum vor fi suportate și în ce proporție de către părți. 49 În contract trebuie să se stipuleze obligația furnizorului privind garanția calității mărfii și termenul de garanție,50 modalitățile de remediere a lipsurilor calitative și sancțiunile aplicabile furnizorului în cazul unor asemenea lipsuri.
O clauză importantă este și aceea privind condițiile de acordare a asistenței tehnice; acordarea serviciilor implicate de asistenta tehnică; livrarea pieselor de schimb în cazul în care nu se încheie contracte speciale pentru aceste operațiuni.
5.Clauze referitoare la reclamațiile privind cantitatea și calitatea mărfii.
Aceste clauze trebuie completate cu stipulații referitoare la reclamațiile ce vizează eventualele lipsuri cantitative și calitative.51 Părțile trebuie să indice, în raport de circumstanțele concrete: a. conținutul pe care ar trebui să-l aibă reclamația; b. documentele ce ar urma să o însoțească; c. obligațiile ce revin cumpărătorului până ce s-a dat o soluție la reclamația respectivă; d. procedura de comunicare a reclamației.
Sunt foarte importante și clauzele privind termenele în care sunt efectuate reclamațiile, impunându-se corelarea lor cu: a. termenele privind recepția cantitativă și calitativă și cu b. termenele de garanție. În contract se stipulează și termenul până la care este obligat să răspundă vânzătorul, precum și consecințele încălcării acestui termen.
6.Clauze referitoare la ambalare și marcare.
Părțile trebuie să stipuleze în contract clauze privind felul ambalajului și dacă acesta rămâne în proprietatea vânzătorului sau va trece în proprietatea cumpărătorului. Contractul trebuie să indice prețul ambalajului în special în cazul în care acesta va trece în proprietatea cumpărătorului. Contractul va include și clauze privind măsurile de protecție, când marfa se
49În cazul în care părțile recurg la o regulă INCOTERMS, au obligația să o reproducă în contract;
50 Ținând seama că înăuntrul acestui termen pot apărea defecțiuni, în contract trebuie să se precizeze modul cum vor fi remediate;
51Asemenea clauze se referă la: a.condițiile,b.termenele și c.modalitățile de soluționare a reclamațiilor;
livrează neambalată.
Marcarea ambalajului are, de asemenea, importanță, impunându-se să se indice conținutul marcajului și limba sau codul folosit, așa încât să fie perceput ușor de către destinatar. În privința limbii, se poate stipula obligația traducerii în limba țării de destinație.
7.Clauze referitoare la livrarea mărfii la termenele stabilite
Părțile trebuie să stipuleze în contract termenele de livrare a mărfii ceea ce înseamnă să se indice: a. data calendaristică sau perioada de timp când livrarea devine scadentă; b. termenele intermediare, în cazul în care livrarea se face în tranșe precizându-se, totodată, și termenul final al livrării.
Este necesar să se precizeze și condițiile care ar putea determina modificarea termenelor de livrare,. indicându-se și documentele prin care se atestă livrarea și data când a fost efectuată. Părțile contractante au îndatorirea să includă în contract răspunderea furnizorului pentru nerespectarea termenelor stipulate în contract pentru livrarea mărfii.
În contract se va indica momentul transmiterii dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Clauzele privind livrarea la timp a mărfurilor care fac obiectul contractului sunt convenite de părțile contractante, ținându-se seama de natura și specificitatea mărfurilor respective.
8. Clauze referitoare la condițiile de expediție, încărcare-descărcare, transport și asigurarea mărfii în timpul transportului
Aceste clauze sunt strâns legate de cele privind condițiile de livrare și pot preciza obligațiile părților fie direct, fie prin referire la INCOTERMS sau la o altă codificare de uzanțe comerciale intemaționale52.
Părțile trebuie să stipuleze în contract condițiile de expediere, încărcare-descărcare a mărfii, modalitățile în care se va efectua transportul mărfii și cum se va asigura marfa în timpul transportului. De asemenea, trebuie stipulată și o clauză cu privire la modul în care cheltuielile acestor operațiuni vor fi suportate. În contracte, trebuie să se indice căreia dintre părți îi revine sarcina să încheie contractul de asigurare a mărfii.
9.Clauze referitoare la obligația de preluare a mărfii
Clauzele referitoare la obligația cumpărătorului de preluare a mărfii sunt corelate cu cele privind obligația furnizorului de livrare a acesteia. Aceste clauze trebuie să indice condițiile și
52 C. Bârsan, Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit.,pag. 50;
modalitațile în care cumpărătorul urmează să-și îndeplinească această obligație. În contract trebuie să fie stipulate și condițiile în care cumpărătorul poate refuza preluarea mărfii.
1O.Clauze referitoare la preț
Regula este că părțile trebuie să determine prețul, atât pe unitatea de produs, dar și ca valoare totală pentru marfa care a fost contractată . Prețul poate fi determinat sau determinabil. Când plata prețului constituie cauza obligației asumate de una dintre părți (vânzare-cumpărare, comision) trebuie stipulată în contract obligația de executare precum și condițiile de executare a obligației, odată cu modalitățile de plată.
Contractul trebuie să indice locul și data efectuării plății, instrumentele de plată, documentele necesare, modalitățile de garantare a plății. Pentru îndeplinirea de către cumpărător a unor condițiuni se poate stipula în contract o reducere de preț. De asemenea, părțile pot conveni asupra ordinii de stingere a debitelor, în cazul în care se pune problema imputației prețului. Părțile trebuie să precizeze obligația cumpărătorului de a plăti prețul, ca o condiție esențială a contractului.
1.5.3. CLAUZE SPECIFICE, COMUNE TUTUROR CONTRACTELOR DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
1.5.3.1. Clauze prin care se atenuează sau agravează răspunderea părților contractante
Pentru a se garanta executarea unui contract trebuie stipulate acele sancțiuni care se vor aplica vânzătorului sau cumpărătorului în cazul în care încalcă prevederile contractului. Aceste sancțiuni sunt conținute în clauza penală.
Totodată, părțile pot stipula clauze exoneratorii de răspundere, în cazul în care în cursul executării obligațiilor contractuale survin evenimente imprevizibile ce împiedică îndeplinirea obligațiilor asumate. În contract se pot stipula și clauze privind rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligațiilor de către una sau alta dintre părți.
1.5.3.2. Clauze referitoare la dreptul aplicabil
Încă din momentul încheierii contractului, părți1e își exprimă voința lor de a supune raporturile lor contractuale unui anumit sistem de drept. În consecință, sistemul de drept ales de părți va reprezenta dreptul aplicabil contractului.
În cazul în care părțile contractante nu fac uz de clauza referitoare la dreptul aplicabil, clauza cunoscută sub denumirea de clauză electio juris, lex contractus53 va fi determinată de
53 Legea contractului;
către organul de jurisdicție competent.
1.5.3.3. Clauza privind soluționarea litigiilor
Părțile contractante obișnuiesc să prevadă în contractele lor54 clauze privind preîntâmpinarea litigiilor pe parcursul executării obligațiilor stipulate în contract. Dacă litigiile nu pot fi preîntâmpinate, părțile contractante recurg mai întâi la o soluționare amiabilă55 pe cale de conciliere, metoda aceasta dând rezultatele scontate în cele mai multe cazuri.
Oricum, în contract trebuie stipulată o clauză de jurisdicție privind opțiunea părților contractante pentru instanțele judecătorești sau un tribunal arbitral.
Dacă părți1e recurg la arbitraj, vor stipula în contract o clauză cunoscută sub denumirea de clauză compromisorie. Convenția de arbitraj este înțelegerea prin care părți1e contractante supun spre soluționare diferendul dintre ele unui arbitraj56, renuntând la dreptul lor de a supune litigiul, respectiv unei instanțe judecătorești.
Părțile sunt obligate să arate, în cadrul compromisului – sub sancțiunea nulității- obiectul litigiului57, ceea ce distinge compromisul de clauza compromisorie, care stipulează înțelegerea părților cu privire la soluționarea unui "litigiu viitor și eventual”58. În clauza de arbitraj, părțite trebuie să precizeze "dacă arbitrajul va judeca în drept strict sau numai ex aequo et bono", ținându-se seama de consecințele la care poate s ducă ''un arbitraj din aceasta ultima categorie (ex aequitate)". 59
1.5.4. CLAUZE SPECIFICE UNOR CONTRACTE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL, ÎN PRIMUL RÂND CELOR PE TERMEN LUNG
A.CLAUZE ASIGURATORII ÎMPOTRIVA RISCURILOR VALUTARE
1. Clauze aur – clasifieare, conținut, efecte
Principalele forme ale clauzei aur sunt: a. gold-value clause (clauza valoare-aur);60
54Mai ales în contractele încheiate pe termen lung;
55Care nu are caracter jurisdicțional;
56 J.Robert, B.Moreau, L 'arbitrage droit interne, droit international prive, ed.DalIoz, Paris, 1993, pag.235 și urm; Octavian Căpățână, L 'arbitrage commercial international en Roumanie, în Revue de Droit des affaires internationals, nr.4-5/1990, pag.591 și urm.;
57Art.343C.Proc.Civ.;
58Sergiu Delean, op.cit., pag.60-85;
59Tudor R.Popescu, op.cit., pag.184;
60 C.Bârsan, Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., pag.80;
b. gold-coin clause (clauza monedă-aur).61
La prima formă se recurge atunci când prețul stipulat în contract este exprim at într-o valută, aurul fiind luat ca etalon al acestei valute. La a doua formă se recurge atunci când prețul este exprimat direct în aur, urmând a fi plătit în monedă de aur.62
Potrivit clauzei aur, prețul stipulat în contract în momentul încheierii sale se modifică dacă paritatea oficială în aur din momentul încheierii va crește sau va scade până la data plății prețului. Rectificarea prețului are loc invers proporțional cu modificarea parității în aur a valutei de plată, în sensul că din preț se va scădea procentul de creștere a valorii în aur a monedei și, respectiv, se va adăuga procentul de devalorizare. Așadar, interesul pentru menționarea acestei clauze în contract îl are debitorul pentru acoperirea riscului de revalorizare și creditorul pentru cel de devalorizare a monedei de plată.63
2. Clauze valutare
– Clauza monovalutară se bazează pe luarea în considerare a două monede diferite: una de plată și cealaltă de cont. Dintre acestea, moneda de cont este considerată mai stabilă, în ea exprimându-se prețul și constituie etalon pentru plata și stingerea datoriei. În această monedă se efectuează operațiunile dintre părți. Această clauză acționează în mod automat. Totuși, în baza principiului libertății convențiilor, părțile pot stipula în contract că recalcularea prețului se va face prin negocieri.
– Clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coș valutar convenit de părți. Părțile stabilesc prețul contractual exprimat într-o anumită monedă de plată, prin luarea drept cursuri de referință cele existente între această monedă64 și alte 3-5 monede, care alcătuiesc coșul valutar. În momentul stipulării clauzei multivalutare părțile trebuie să convină și asupra metodei de calcul a modificărilor cursului valutei de plată față de valutele din coșul valutar. Astfel, recalcularea prețului va avea loc numai dacă diferența medie dintre cursurile de schimb din ziua plății și cele de referință depășesc în sens pozitiv sau negativ, un anumit procent fixat de către părți.
– Clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coș valutar instituționalizat
În cazul acestei clauze, valutele incluse în coșul valutar nu sunt convenite de părți, ci de un organ internațional speeializat. 0 asemenea clauză are în vedere o unitate de cont
61 Ibidem;
62Tudor R.Popescu, op. cit., pag.196-198;
63C.Bârsan, Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., pag.8;
64 Moneda de plată;
instituționalizată.65
Din anul 1976, Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T.) au devent etalonul principal al sistemului monetar internațional66 în coșul valutar D.S.T. intrând cinci monede: dolarul SUA, marca vest-germană, yenul japonez, lira sterlină, francul francez. După lansarea monedei unice europene, EURO reprezintă unitatea de cont a sistemului monetar european, manifestându-se ca mijloc de referință pentru valutele statelor membre.
3.Clauza de opțiune a locului de plată este o variantă a clauzei monovalutare, prin care părțile contractante stipulează unde se va face plata. Prin această clauză, creditorul optează pentru plata de către debitor în monedă locală, cuantumul fiind calculat în funcție de cursul de schimb al acestei monede, față de moneda de cont67 la data și la locul plății.
4. Clauza de opțiune a monedei liberatorii sau clauza de monede multiple
Prin această clauză părți1e contractante pot conveni prețul în două sau mai multe monede de platăă, ținând seama de paritatea existentă între ele la data încheierii contractului, creditorul având dreptul să aleagă în care dintre aceste monede să i se facă plata de către debitor la scadență.
B. CLAUZELE ASIGURATORII ÎMPOTRIVA RISCURILOR NEVALUTARE
1. Clauzele de recalculare sau revizuire a prețului cu indexare unică sau specială
Prin aceste clauze părțile stabilesc că oricare dintre ele este îndreptățită să procedeze la recalcularea prețului contractual în cazul în care între momentul încheierii și momentul executării contractului au survenit modificări semnificative ale prețului materiilor prime, energiei, forței de muncă, și, eventual, ale altor elemente de care s-a ținut cont la calcularea prețului contractual.
Scopul acestor clauze este de a proteja părțile împotriva riscurilor nevalutare prin menținerea puterii de cumpărare a monedei de plată. Indexarea reprezintă un procedeu juridic general de raportare a unui element contractual (de regulă, prețul) la un anumit etalon, cu scopul menținerii valorii celui dintâi.68
65 Fondul Monetar Internațional – la care România a aderat prin Decrelul nr.493/1972- folosește Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T.);
66 Începând de la data de 01 ianuarie 1981;
67 Curs în vigoare la locul și data efectuării plății.
68 C.Stănescu, Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., pag.90 și urm.
Părțile contractante precizează că prețul contractual se rapotează la prețul curent al unei unități de măsură uzuală a unui produs de bază. Părțile trebuie să indice în contract documentul care stabilește etalonul.
2. Clauze de recalculare sau revizuire a prețului cu indexare cumulativă.
Aceste clauze se folosesc atunci când prețul contractual este legat de valoarea mai multor elemente de referință private cumulative, de obicei, cea a materiilor prime și forței de muncă necesare pentru realizarea obiectului contractului.
Părțile trebuie să indice formula de calcul pentru revizuirea prețului, fie direct, fie indirect, prin trimiterea la o prevedere legală sau o codificare de uzanțe în materie. De asemenea, părțile trebuie să indice precis documentul din care vor fi extrase cifrele de referință pentru stabilirea nivelului prețurilor materiilor prime și al salariilor cu care se indexează prețul contractual. 69
Această clauză este stipulată în contractele de antrepriză pentru lucrări de construcții – montaj, în care, în mod frecvent, prețul este dependent de valoarea unei pluralități de elemente.
3. Clauze de recalculare sau revizuire a prețului cu indexare generală
Prin stipularea acestei clauze, părțile raportează prețul contractului la valoarea întregului ansamblu de bunuri și service care pot fi procurate cu cantitatea de monedă în care este exprimat prețul, într-o zonă geografică determinată.
4. Clauze de postcalculare a prețului
Scopul acestor clauze este menținerea prețului mărfii, a serviciilor sau a lucrării efectuate la nivelul pieței în momentul scadenței. Aceste clauze dau dreptul creditorului să procedeze la definitivarea prețului, dacă la încheierea contractului prețul a fost prevăzut doar estimativ.
Operațiunea de definitivare poate avea loc:
a. ulterior executării integrale a obligațiilor asumate;
b. la termene intermediare convenite de părțile contractante.
Prin asemenea clauze sunt prevenite riscurile nevalutare ce apar, de regulă, din modificările survenite în cheltuielile de producție, în plata forței de muncă și riscurile valutare ce apar datorită modificărilor în urma schimbărilor cursului valutar. Cu toate că asemenea clauze prezintă avantaje și pentru beneficiar (importator), în practică nu se înregistrează stipularea lor frecventă, deoarece percepția generală este că ele avantajează numai o singură parte (furnizorul).
69 Ibidem;
1.5.5. CLAUZE PRIVIND RAPORTURILE DINTRE CONTRACTANȚI ȘI TERȚI
1.5.5.1. Clauza primului refuz
În esența sa, clauza primului refuz se prezintă ca un antecontract unilateral, una din părți
obligându-se să acorde preferință beneficiarului față de alți clienți. În literatura de specialitate70, această clauză este inclusă între clauzele de opțiune, care vizează continuarea raporturilor contractuale dintre părțile respective. Această clauză conține o promisiune suspensivă71, deoarece dreptul de preferință care este acordat beneficiarului urmează să-și găsească concretizarea numai dacă acesta va încheia contractul.
Stipulând această clauză, părțile nu indică condițiile viitorului contract,72 ceea ce dă acestei promisiuni conotații proprii, în raport cu aceea de a contracta.73
Această clauză presupune ca:
a. beneficiarul să ofere promitentului condiții similare celor oferite de terți;
b. promitentul să nu ofere terților condiții mai favorabile decât cel pe care s-a obligat să le ofere beneficiarului.
1.5.5.2. Clauza clientului mai favorizat
Prin stipularea acestei clauze, promitentul se obligă că în cazul în care încheie un contract prin care acorda unui terț condiții mai favorabile decât cele stipulate în contractul aflat în proces de executare să acorde aceste condiții și celeilalte părți contractante.
Beneficiarul clauzei clientului mai favorizat este, de regulă, creditorul prestației74, ceea ce nu împiedică părțile contractante, ca, potrivit naturii și specificității contractului, să stipuleze o asemenea clauză în beneficiul ambelor părți.
În aplicarea clauzei clientului mai favorizat, principiul bunei-credințe ocupă un loc important, urmând să se demonstreze condițiile mai favorabile acordate terțului, bineînțeles în cazul în care a fost încheiat un contract în acest sens.
1.5.5.3. Clauza ofertei concurente
Prin stipularea în contract a acestei clauze, vânzătorul se obligă să acorde cumpărătorului
70 C.Bârsan, Dragoș-Alexandru Sitaru, op. cit., pag.111 și urm.;
71 Decizia va interveni în termenul convenit de părți;
72 Condițiile contractului fiind stabilite prin negocieri viitoare;
73 Care este o promisiune fermă, necondiționată;
74 În calitatea sa de cumpărător al produsului, de beneficiar al lucrării efectuate sau de beneficiar al unor servicii prestate;
aceleași condiții pe care i le-ar oferi – pentru același produs – alți furnizori concurenți în domeniul respectiv. De regulă, această clauză, este în favoarea cumpărătorului, deoarece acesta are interesul de a stipula în contract o asemenea clauză, în scopul de a profita de modificările ulterioare ale conjuncturii economice.
Această clauză este în defavoarea vânzătorului, prestatorului de servicii, executantului de lucrări, în cazul în care pe parcursul executării lucrărilor sau prestării serviciilor, în general a executării contractului, survine o creștere a valorii mărfurilor, a serviciilor sau lucrărilor respective.
1.5.6. CLAUZELE DE CONFIDENȚIALITATE, DE EXCLUSIVITATE ȘI DE NECONCURENȚĂ.
1.5.6.1. Clauza de confidențialitate
Această clauză este stipulată mai ales în contractele de consulting-engineering, în cele de asistență tehnică, în cele de vânzare, precum și în contractele de publicitate. Clauza de confidențialitate îmbracă destul de frecvent forma unei convenții, în care este stipulat angajamentul unilateral al părții care a primit informația confidențială inserată în ofertă. În raport de obiectul contractului această obligație poate să fie în sarcina ambelor părți.
Obligația de confidențialitate începe din momentul comunicării informației secrete și poate dura și după executarea contractului, în raport de natura și specificitatea sa. În practica din mai multe țări se consideră că secretul dispare odată cu lansarea unui produs similar pe piață. Totodată, însă, tot practica relațiilor contractule demonstrează că secretul de fabricație al unor produse se păstrează cu o deosebită strictețe și după zeci și zeci de ani de la lansarea produsului pe piață, sancțiunile aplicate în cazul încălcării obligației de confidențialitate fiind deosebit de severe (penale și pecuniare).
1.5.6.2. Clauza de exclusivitate
Această clauză se întalnește în contracte cum ar fi: contractul de franchising, de concesiune exclusivă sau de agent. În cazul contractelor de franchising75 este stipulată în favoarea franchisee-ului, în sensul că nici un alt contract de franchising nu se va încheia într-un teritoriu determinat, iar franchisorul se va abține de la o activitate concurentă.
75 În cadrul acestui contract, producătorul sau prestatorul de servicii (franchisor) concesionează unei persoane independente (franchisee) marca sa de fabrică sau de seviciu (odată cu asistența tehnică, metodele și mijloacele de comercializare) în schimbul unei remunerații;
Desigur clauza poate fi stipulată și în favoarea franchisorului, dacă se stipulează în contract că franchisee-ul acordă exclusivitate franchisorului. În contractul de concesiune, această clauză se poate referi la exclusivitatea de livrare și exclusivitatea de aprovizionare, statuând relații foarte strânse între cedent și concesionar.
În cazul contractului de agent76 clauza de exclusivitate se poate referi la o exclusivitate absolută acordată agentului:
a. într-un domeniu de activitate;
b. cu privire la o categorie de clienți;
c. pe un teritoriu determinat;
Totodată, agentul se poate bucura de o exclusivitate relativă în cazul în care reprezentatul își rezervă anumite drepturi; de pildă, să vândă mărfurile sale unei clientele distincte de cea pe care a reușit să o atragă agentul.
1.5.6.3 Clauza de neconcurență
Stipularea acestei clauze se face printr-o convenție separată sau direct în contract, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri. Așadar, printr-o asemenea clauză se poate interzice agentului să facă concurență reprezentantului, după ce a încetat contractul dintre agent și reprezentat.
În literatura de specialitate s-a observat că restrângerea libertății de a acționa pe piața este admisă numai în cazul în care ocrotirea beneficiarului clauzei de neconcurență este justificată economic și juridic 77. Clauza de neconcurență trebuie să indice cu precizie obiectul interdicției pentru a evita limitările excesive care s-ar putea impune părții care și-a asumat obligația de a se abține de la exercitarea unor anumite activități comerciale, urmând ca acea interdicție să fie limitată în spatiu și în timp78.
Stipularea în contractele de comerț internațional a unor clauze cum sunt clauza de confidențialitate, de exclusivitate și de neconcurență se face în fiecare caz concret în raport de obiectul și specificitatea contractului respectiv.
76 În contractul de agent o parte (agentul) se obligă, cu titlu permanent, să negocieze și să perfecteze afaceri în numele celeilalte părți (reprezentat) în schimbul unei remunerații. Acest tip de contract este destul de răspândit, fiind consacrat în diferite sisteme de drept: german, francez, italian, belgian, olandez, etc.
77A se vedea pentru o analiză mai amplă Octavian Căpățână, „Dreptul concurenței comerciale.Concurența onestă”, Ed. Lumina Lex, București, 1992, pag.117;
78Ibidem;
1.5.7. CLAUZELE PRESTABILITE ÎN CONTRACTUL DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
1.5.7.1. Natura clauzelor prestabilite
Clauzele prestabilite sunt cele care au grad ridicat sau foarte ridicat de repetabilitate în cadrul unui anumit tip de contract. Aceste clauze au un carcter general, exprimând acele elemente care sunt indispensabile fiecărui contract de comerț internațional.
Aceste clauze sunt adaptate principalelor raporturi juridice, fiind formulate în așa fel încât să servească tuturor contractelor de un anumit tip, dintr-un sector sau dintr-o ramură comercială. Uneori, aceste clauze sunt formulate în variante diferite, luându-se în considerare obiectul lor, condițiile și modalitățile de plată.
1.5.7.2. Forța juridică a clauzelor prestabilite
Clauzele prestabilite au caracter obligatoriu pentru părți numai în cazul în care acestea le acceptă în mod expres, tacit sau implicit. Părțile sunt în măsură să înlăture total sau parțial aceste clauze, să le modifice ori sa le completeze79 în funcție de obiectul și specificitatea contractului pe care îl încheie între ele.
Dacă îa încheierea contractului se constată o neconcordanță între o clauză specială stipulată de părți în contract și o clauză prestabilită, va prevala clauza specială.
1.5.7.3. Avantajele clauzelor prestabilite
Fiind elaborate cu multă atenție, de specialiști cu înaltă calificare
profesională, clauzele prestabilite reduc riscul unor omisiuni sau al unor formulări ambigue. Acceptarea și răspândirea acestor clauze contribuie, totodată, la uniformizarea practicii contractuale, ceea ce facilitează expansiuna schimburilor comerciale internaționale. Includerea unor clauze prestabilite în contracte este, însă, un atribut indiscutabil al părților în temeiul autonomiei lor de voința, în exercitarea deplinei libertăți contractuale.
1.6. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
1.6.1 OFERTA DE A CONTRACTA
Oferta constituie, în principiu, punctul de pornire și temeiul desfășurării negocierilor pentru încheierea contractului.
79 În temeiul libertății convențiilor;
1.6.1.1. Definiția ofertei
Oferta reprezintă propunerea pe care o persoană o adresează în scopul încheierii unui contract80, deci ea "este o manifestare de voință în vederea încheierii contractului".81 Conform art. 14 din Convenția de la Viena (1980) oferta trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții:
a. să fie adresată uneia sau mai multe persoane determinate.
Propunerea adresată unor persoane nederminate este considerată numai ca o invitație de a oferta exceptând cazul în care persoana care a facut propunerea a indicat în mod clar contrariul.
b. să fie suficient de precisă.
Astfel, se vor denumi mărfurile și, expres sau implicit, se vor stabili cantitatea sau prețul sau se vor da indicații ce permit ca acestea să fie determinate.
c. să denote voința autorului ofertei de a se angaja în caz de acceptare.
Este vorba aici de condiția ca oferta să fie dată în stare de angajament juridic (animo contrahendi negotii)82. În relațiile comerciale practice, termenul "ofertă" este folosit pentru propunerea făcută de exportator către una sau mai multe persoane în vederea încheierii unui contract, în condițiile pe care acesta îl comunică.83
Această maniferstare de voință – care potrivit Codului Comercial Român este numită propunere, iar ofertantul este numit propuitor – prin însăși finalitatea sa, nu poate să-și producă efectele specifice "decât în măsura și din momentul în care este adusă la cunoștința celeilalte părți".
1.6.1.2. Condițiile ofertei
A. Oferta trebuie să fie fermă.
Caracterul ferm 84 al ofertei își găsește expresia în atestarea voinței autorului sau "de a se angaja,,85. Dacă nu este fermă, ea are caracter publicitar sau prospectiv, constituind doar "o invitație la viitoare negocieri".86
80 T. R. Popescu, op. cit., pag.171;
81Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., pag.l8;
82 C. Bârsan, Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., pag.242 și http://www.jus.uio.no/lm/un.contracts.international.sale.of.goods.convention. 1980/ 14;
83 Ioan Macovei, op. cit., pag.168;
84 "Oferta este o declarație vizând un contract angajant, dacă este acceptată în bună formă de cel căruia i se adresează" (Clive M. Schmitthoff, op.cit., pag.89 în D-tru Mazilu, op.cit., pag 48);
85 T. R. Popescu, op.cit., pag.171;
86Dragoș-Alexandru Sitaru, op. cit., pag.18;
B. Oferta trebuie să fie precisă și completă.
Aceasta înseamnă că oferta trebuie să precizeze toate elementele contractului, așa încat să faciliteze perfectarea acestuia printr-o simplă acceptare. Caracterul precis al ofertei rezultă, de pildă, din determinarea mărfurilor în mod explicit sau implicit. Preciziunea ofertei și din fixarea cantității mărfii și a prețului, precum și din alte indicații pe care le include, permițând determinarea cantității și a prețului.
Cele două condiții vizând caracterul precis și complet al ofertei sunt abordate împreună, deoarece numai în cazul în care aceste condiții sunt întrunite simultan devine posibilă acceptarea pură și simplă de către destinatarul ofertei, ceea ce face posibilă încheierea contractului.87
C. Oferta trebuie adresată unor persoane determinate.
Dacă oferta este adresată unor persoane nedeterminate este considerată numai o invitație la ofertă. În asemenea cazuri, contractul nu se poate forma prin simpla acceptare a condițiilor generale sau specifice pe care le enunță.
Nu este o ofertă propriu-zisă "acea propunere cu caracter general", care nu este însotită de un angajament având numai un caracter publicitar. De asemenea, nu este o ofertă propriu-zisă trimiterea de cataloage, prospecte, mostre, în cazul în care expeditorul nu face o mențiune expresă în acest sens.88 În cazul expunerii unor mărfuri cu indicarea prețurilor și oferta de recompensă sunt considerate adevarate oferte.Din considerentele enunțate, oferta trebuie să fie adresată unei sau unor persoane determinate pentru a întruni condițiile pe care le implică încheierea contractului.
1.6.1.3. Revocarea ofertei
Oferta produce efecte numai din momentul ajungerii ei la destinatar.89 În consecință, o ofertă- chiar și în cazul ofertei irevocabile – mai poate fi retrasă,90 dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau cel mai târziu în același timp cu oferta. În ceea ce privește momentul producerii efectelor ofertei, Convenția de la Viena adoptă sistemul (teoria) recepției.
În literatura noastră de specialitate s-a exprimat opinia ca "o ofertă cu termen să fie, în principiu irevocabilă",91 apreciindu-se că o ofertă cu termen suscită, la cel ce o primește,
87Clive M. Schmitthoff, op.cit., pag.90 în D-tru Mazilu, op.cit., pag.49;
88 Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., pag.19;
89Art.15, par.l, din Convenția de la Viena (1980) privind vânzarea internațională de mărfuri;
90 Retractată este un termen des folosit pentru a indica revocarea. Unii autori folosesc atât termenul de revocare, cât și pe cel de retragere a ofertei, dându-i același sens. (T. R. Popescu, op.cit., pag.173);
91T. R. Popescu, op.cit., pag.174;
speranța de a putea conta pe toată durata acestui termen, pe persistența voinței autorului ofertei.92
Se consideră că, din punct de vedere teoretic, fixarea prealabilă a unui termen "reflectă voința tacită a ofertantului de a rămâne legat pe toată durata acestui termen".93 Totodată, însă, s-a observat că "revocabilitateta ofertei pe o perioadă de timp prea mare comportă o oarecare incertitudine, incompatibilă cu principiile în temeiul cărora se desfășoară exigențele comerțului internațional."
1.6.2. ACCEPTAREA OFERTEI
1.6.2.1. Definiția și condițiile de validitate ale acceptării
Acceptarea este definită a fi o declarație sau o altă comportare a destinatarului ofertei din care rezultă acordul său cu oferta.94 Dacă oferta s-a făcut sub forma comenzii ferme, acceptarea reprezintă confirmarea comenzii. Acceptarea este, deci, acea manifestare de voință a destinatarului ofertei de a încheia contractul respectiv.
Tăcerea sau inacțiunea, prin ele însele, nu pot constitui acceptare. Însă, nu sunt excluse excepțiile prevăzute de lege, voința părților, uzanțe sau obișnuințele dintre părți.95 Acceptarea poate fi expresă sau tacită. Ea este expresă în cazul unui răspuns (declarații) a destinatarului ofertei și tacită când rezultă dintr-un fapt juridic (o anumită comportare) a destinatarului, care exprimă voința sa de a accepta oferta.
În baza Codului nostru comercial, se cer întrunite trei condiții pentru ca acceptarea tacită să producă efecte juridice:
1. ofertantul să fi cerut executarea imediată a contractului;
2. ofertantul să nu fi cerut un răspuns prealabil de acceptare;
3. un asemenea răspuns să nu fi fost necesar, nici în raport cu natura contractului.
Pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe condiții:
a.să emane de la destinatarul ofertei ori de la reprezentantul său autorizat;
b.să fie conformă cu oferta;
c.să ajungă la cunoștința destinatarului (ofertantului) înlăuntrul termenului de acceptare.
1.6.2.2. Conținutul acceptării
Acceptarea trebuie să fie în concordanță cu conținutul ofertei, deci o acceptare ce nu este
92 Ibidem;
93 Ibidem;
94 http://www.ius.uio.no/1m/un.contracts.international.sale.of.goods.convention.1980/18 par.1;.
95 C. Bârsan, Dragoș-Alexandru Sitaru, op. cit.,pag.244;
în concordanță cu conținutul ofertei poate fi considerată o nouă ofertă, o contraofertă care implică, în prealabil, un refuz al ofertei inițiale.
În baza art.39 Cod comercial "acceptarea condiționată sau limitată se consideră ca un refuz al primei propuneri și formează o nouă propunere." Acceptarea cu modificări nu va fi considerată o contraofertă, dacă răspunsul la ofertă:
a. conține elemente complementare care nu alterează în mod substanțial stipulațiile ofertei;
b. dacă ofertantul nu face vreo obiecție în cadrul unui termen scurt;
c. dacă oferta nu a stipulat în mod expres acceptarea pură și simplă.
În cazul în care ofertantul nu a făcut nici o obiecție, răspunsul constituie o aceptare, iar contractul va conține stipulațiile din oferta cu elemente complementare cuprinse în acceptare.
1.6.2.3. Termenele în care trebuie să aibă loc acceptarea
Regula este ca acceptarea să se producă când oferta există încă. În situația în care oferta nu are specificat termenul, acceptarea trebuie să se producă într-un termen rezonabil, ținând seama de natura afacerii 96 precum și de rapiditatea mijloacelor de comunicare. 97
Astfel, dacă o ofertă pură și simplă, fără termen, nu este acceptată într-un termen rezonabil este nulă.98 În cazul unei oferte cu termen, acceptarea își produce efectele numai în cazul în care ajunge la ofertant în termenul stipulat. În temeiul codului nostru comercial, contractul "nu este perfect dacă acceptarea n-a ajuns la cunoștința propuitorului în termenul hotărât de dânsul".
1.6.2.4. Acceptarea tardivă
Acceptarea este tardivă în cazul în care ajunge la cunoștința ofertantului după ce a expirat termenul pe care l-a fixat pentru acceptare. În cazul în care un asemenea termen nu a fost fixat, se socoate expirat "termenul necesar schimbului propunerii", conform art.35 Cod Comercial român. Acceptarea tardivă este lipsită de efecte juridice, neputând duce la încheiera contractului.
Dacă ofertantul a hotărât un termen pentru acceptare iar acesta nu a fost respectat oferta a devenit caducă. În baza art.35 Cod Comercial român contractul nu este perfect "dacă acceptarea nu a ajuns la cunoștința propuitorului în termenul hotărât de dânsul".
Legea comercială stipulează, totuși, o excepție de la această regulă. Astfel, se stipulează că propuitorul (ofertantul) "poate primi ca bună și o acceptare ajunsă peste termenul hotărât de dânsul cu condiția ca să încunoștințeze îndată pe acceptant despre acesta".
96 Clive M. Schmitthoff, op.cit., pag.92-93, în D-tru Mazilu, op.cit., pag.56;
97 Ibidem;
98 Ibidem;
1.6.2.5. Revocarea acceptării
Acceptarea poate fi retractată dacă retragerea ei ajunge la ofertant înaintea acceptării sau cel mai târziu în același timp cu acceptarea. În unele sisteme de drept, în baza teoriei recepției sau a informației – consacrându-se principiul că un contract nu este încheiat atâta timp cât acceptarea nu a ajuns la cunoștința sau măcar în sfera de acțiune a ofertantului – se acordă acceptantului latitudinea de a-și retrage acceptarea înlăuntrul acestui termen.
În dreptul nostru revocarea trebuie să ajungă la ofertant cel mai târziu odată cu acceptarea pentru a putea avea efecte juridice.
1.6.3. MOMENTUL ȘI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI
1.6.3.1. Încheierea contractului între persoane prezente
Dacă părțile sunt prezente, contractul se încheie în momentul realizării acordului lor de voință. În mod obișnuit, acordul de voință se concretizează prin semnarea contractului.
Semnarea poate avea loc:
a. simultan:
În acest caz încheiera contractului are loc instantaneu prin semnarea sa de către ambele părți, în același timp.
b. succesiv:
Aici una din părți semnează contractul iar cealaltă parte dispune de un timp pentru a studia clauzele redactate și semnate.
Momentul încheierii contractului este acela al semnării contractului de către cealaltă parte.
Data și locul încheierii contractului marchează momentul semnării și coincide cu cel al încheierii contractului.
Pentru încheierea contractului prin telefon, părțile sunt considerate prezente, deoarece acordul de voință este exprimat simultan.
1.6.3.2. Încheierea contractului între absenți
În comerțul internațional această modalitate este cel mai des întâlnită, având în vedere că părțile contractante aparțin unor state diferite.
Pentru determinarea momentului încheierii contractelor între absenți s-au emis următoarele patru sisteme:
A. Sistemul emisiunii sau al declarațiunii de voință (Theory of declaration).
În acest sistem singura condiție pentru formarea contractului este acceptarea ofertei și astfel contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei și-a exprimat voița de a aceepta.
Consimțământul se formează prin emiterea sau declararea celei de-a doua voințe. În acest caz, informarea celeilalte părți nu este obligatorie, fiind dependenta numai de voința acceptantului ofertei care poate reveni oricând asupra ei.
Astfel, acceptantul poate semna înscrisul constatator al adeziunii sale la propunerea de contractare, făcută de ofertant, dar are libertatea să-l trimită cu întârziere sau să nu-l mai trimită.
Din prevederile dreptului nostru cu privire la mandat rezultă că, contractul se consideră încheiat din momentul acceptării de către mandatar a împuternicirii dată de mandant. Conform Codului civil "primirea mandatului poate fi tacită și să rezulte din executarea lui din partea mandatarului" (art. 1533 Codul civil român).
B. Sistemul expedierii sau transmisiei declarației (Theory of expedition)
În cadrul acestui sistem contractul este perfect valabil în momentul expedierii acceptării de către destinatar. Voința destinatarului ofertei de a încheia contractul se va proba prin "actul expedierii acceptării" considerându-se că prin acest act și-a exprimat consimțământul.
În sistemul expedierii "acceptantul nu mai poate revoca acordul său dacă a fost expediat, iar ofertantul, până la sosirea acceptării nu cunoaște rezultatul propunerii sale" .99
C. Sistemul recepției (Theory of reception)
Regula este că un contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant. Acest sistem este promovat de țări europene, astfel în sistemul german riscul căii poștale este suportat de acceptant iar în sistemul elvețian contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptarii. 100
În prevederile legale comerciale românești, prin art. 35 Cod comercial român este instituită regula potrivit careia contractul "nu este perfect, dacă accepțiunea n-a ajuns la cunoștința propuitorului, la termenul prevăzut de dânsul" .
În Condițiile Generale adoptate de C.E.E./O.N.U. se consideră necesar ca sosirea acceptării la ofertant să aibă loc în perioada de timp când oferta are caracter obligatoriu pentru emitent. 101
99 I.Macovei, op. cit., pag.201;
100 Dumitru Mazilu, op. cit., pag.60;
101 Ibidem;
D. Sistemul informației (Theory of Information)
Acest sistem, consacrat explicit de Codul comercial român (art. 35, alin. 1) și Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaționale privat (art. 84, alin. 1) consideră contractul încheiat în momentul în care ofertantul ia cunoștință despre acceptarea destinatarului. Avantajul acestui sistem îl reprezintă faptul că leagă încheierea contractului de momentul în care manifestăirile de voință ale celor două părți se întâlnesc.102 Cu toate că acest sistem este consacrat în mod evident în legislația românească părțile pot alege în determinarea momentului încheierii contractului și alt sistem decât cel al informației.103
1.6.4. FORMA CONTRACTULUI
Forma contractului reprezintă o cerință impusă în practica relațiilor comerciale internaționale și este alcătuită din elemente care exteriorizează și concretizează manifestări de voință a părților.
1.6.4.1. Forma contractului în dreptul român
Contractul se consideră încheiat prin acordul de voință al părților. Deci, se aplică regula consensualismului părțile având posibilitatea de a alege modalitatea în care își exteriorizează consimțământul lor. Pentru contractul de societate comercială, contractul de asociație în participație, contractul de consignație, contractul de gaj, contractele privind construirea, închirierea, înstrăinarea și gajarea vaselor comerciale este cerută forma scrisă.
În cele mai multe cazuri părțile aleg forma scrisă pentru contracte deoarece prezintă numeroase avantaje, dintre care amintim: precizarea exactă și completă a elemetelor contractului, reprezintă o garanție pentru executarea obligațiilor asumate; delimitarea obligațiilor contractuale propriu-zise de negocierile precontractuale; asigurarea unor relații comerciale stabilite pe o perioadă mai lungă de timp.
Pentru contractele, care este necesar să fie încheiate în formă scrisă, cerința formei scrise are caracter imperativ privind și completările sau modificările ulterioare.
1.6.4.2. Limba contractului
Părțile sunt libere să aleagă limba în care se încheie contractul și pot opta pentru limba uneia din părți sau o limbă de circulație internațională. Contractul se încheie în două sau trei exemplare originale, fiecare având un conținut identic și sunt redactate în limbile celor două
102 Dragoș-Alexandru Sitaru,op.cit.,pag.28;
103 C.Stătescu, C.Bârsan, „Drept civil. Teoria generală a obligațiilor”, Ed.All, București, 1995, pag. 52;
părți, un exemplar este de referintă și este redactat într-o limbă de circulație internațională. Exemplarul este de referință, în caz de neînțelegere între părți cu privire la interpretarea termenilor conținuți în contract.
1.7. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
Legea contractului este inerenta oricărui tip de contract, indiferent dacă este contract intern sau internațional, deoarece numai acesta îl poate valida și permite contractului să producă efecte juridice. Contractul de comerț intern este cârmuit de legea națională a părților. Pentru contractul de comerț internațional nu există o lege care să se aplice în mod automat în comerțul internațional, stabilirea legii care cârmuiește contractul revine părților sau, după caz, instanței de judecată.
Potrivit normei conflictului lex voluntatis, condițiile de fond sunt supuse legii desemnate de părțile contractante. În același sens se pronunță și art. 73 din Legea nr. 105/1992. Desfășurarea normală a relațiilor comerciale internaționale reclamă uniformizarea normelor conflictuale deoarece, normele conflictuale ale diferitelor sisteme de drept au soluții diferite pentru cazurile în care părțile nu au ales lex contractus.
Astfel, lex voluntatis răspunde cel mai bine necesităților comerțului. internațional permițând părților contractante să aleagă ca lex contractus dreptul material al acelei țări care corespunde cel mai bine specificului operațiunii în discuție, intereselor părților și care le este cunoscut părților.
Dacă părțile nu au desemnat lex contractus, acest lucru urmează a fi făcut de instanța de judecată, caz în care, așa cum dispune art. 77 din Legea nr. 105/1992 contractul "va fi supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai puternice".
Legea contractului se alege de către părți, la încheierea contractului dar se poate face și ulterior, în fața instanței de arbitraj sau judecatorești însă, până la intrarea în fond a dezbaterilor. Legea aleasă nu va putea fi modificată decât cu unele rezerve, art. 76 din Legea nr. 105/1992 prevazând posibila modificare a legii contractului dar fără să fie afectată validitatea formei contractului și fără a se aduce atingere drepturilor dobândite între timp de terți.
Art. 77 din Legea nr. 105/1992 instituie cu titlu principiul că dacă părțile nu au stabilit legea aplicată, contractul va fi cârmuit de legea cu care are cea mai strânsă legatură, iar alin. 2 precizează că cea mai strânsă legătură prezintă "legea statului în care debitorul prestației caracteristice are, la data închierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă "reședința ori
fondul de comerț sau sediul statuar". Iar dacă contractul se referă. la un drept imobiliar "are legatura cea mai strânsă cu legea statului unde acesta se află situat" (lex rei sitae).
Fie că este stabilită de părțile contractante, fie că este stabilită de instanțe de judecată în temeiul normelor conflictuale subsidiare dar obligatorii, lex contractus reglementează condițiile de validitate și efectele contractului, executarea obligațiilor și răspunderea pentru neexcutarea ori pentru executarea lor tardivă sau necorespunzatoare.
Conform art. 80 din Legea llf. 105/1992, lex contractus se aplică îndeosebi interpretării naturii juridice a contractului și a clauzelor acestuia; executării obligațiilor izvorâte din contract; consecințelor neexecutării totale sau parțiale a obligațiilor și evaluării prejudiciului pe care l-a creat; modului de stingere a obligațiilor izvorâte din contract și cauzelor de nulitate a contractului și consecințelor acestuia.
CAPITOLUL 2
INTERPRETAREA CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
ȘI FORȚA OBLIGATORIE A ACESTUIA ÎN RAPORTURILE DINTRE CONTRACTANȚI
2.1. INTERPRETAREA – PRIM EFECT AL CONTRACTULUI – ÎN VEDEREA STABILIRII CONȚINUTULUI ACESTUIA CONFORM VOINȚEI REALE A PĂRȚILOR
Stabilirea cuprinsului contractului comercial internațional se realizează prin interpretarea corectă a clauzelor sale, fapt ce permite determinarea exactă a conținuturilor drepturilor și obligațiilor, astfel cum acestea au fost concepute de către părțile contractante. Prin intermediul acestei operațiuni se desfășoară cercetarea manifestării de voință a părților în strânsă corelație cu voința lor internă.104
Interpretarea va fi necesară atunci când insuficiența clauzelor creează dificultăți în determinarea exactă a înțelesului contractului, situație ce cunoaște multiple înfățișări: ea poate decurge dintr-o conciziune excesivă a termenilor, dintr-o folosire improprie a terminologiei juridice, din contradicția existentă între manifestarea expresă de voință și voință internă a părților. Deslușirea sensului exact al clauzelor contractuale obscure sau echivoce, ca și soluționarea eventualelor neconcordanțe dintre ele, permite o corectă determinare a însăși forței obligatorii a contractului de comerț internațional105.
Interpretarea urmărește să elimine ambiguitățile ce pot da naștere la îndoieli incertitudini cu privire la efectele contractului, incompatibile cu exigențele comerțului internațional, dar nu se confundă cu proba acestuia. Se trece la această etapă după ce, în prealabil, contractul a fost probat prin mijloacele prevazute de lege, așadar existența contractului fiind în afara oricărei discuții.
În strânsă legătură cu operația de interpretare a contractului de comerț internațional apare
104 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, "Drept civil – teoria generală a obligațiilor, Ed. All,București, 2000, pag 55.
105 Octavian Căpățână, Brândușa Ștefănescu, "Tratat de drept al comerțului internațional", vol. 2 partea specială, Ed. Academiei, București, 1984, pag. 48.
cea de calificare juridică, ce permite definirea contractului din punct de vedere juridic ca fiid un contract de vânzare, de mandat etc. Calificarea juridică a contractului apare astfel ca un prim rezultat al interpretării, ce atrage după sine efectele proprii acelei categorii, cuprinsul acestor efecte putând și el constitui obiect de interpretare.
Interpretarea contractelor intervine de cele mai multe ori înaintea fazei contencioase a litigiului, determinarea înțelesului clauzelor făcându-se pe cale ambială 106. În această fază interpretarea îndeplinește, în mare parte, funcțiile ce-i revin în elucidarea sensului anumitor clauze din contract asupra cărora au apărut controverse și în deblocarea procesului de executare a obligațiilor stipulate.
Interpretarea joacă un rol important și în soluționarea litigiilor în faza contencioasă, deciziile pronunțate bazându-se pe interpretarea data clauzelor contractului de arbitri sau judecători. În temeiul tuturor acestor considerente, interpretarea dobândește în cadrul comerțului internațional o însemnătate mult mai mare decât în dreptul intern,datorită intervenției elementelor noi, extrateritoriale care conduc la confruntări între cele mai diferite sisteme de drept107 .
Astfel, poate fi elaborată o definiție a interpretării contractelor de comerț internațional ca fiind "un ansamblu de principii și reguli folosite în operațiunea logico-rațională și sistematică de clarificare și determinare a înțelesului exact și complet a conținutului(clauzelor)contractului”.108
Interpretarea contractelor comerciale internaționale în dreptul român se face atât după reguli generale cuprinse în dreptul comerțului internațional,cât și după reguli speciale,impuse de particularitățile juridice care formează obiectul acestei materii.Dar interpretarea realizată în asemenea condiții nu poate corespunde exigențelor comerțului internațional decât în măsura în care dispune de reguli și metode compatibile cu viața afacerilor comerciale internaționale,ca de exemplu normele de echitate și loialitatea comercială.
106 Tudor R Popescu., "Dreptul comerțului internațional", Ed.Didactică și Pedagogică, București,
1983, pag. 212.
107 Brândușa Ștefănescu, Ion Rucăreanu, "Dreptul comerțului internațional", Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983, pag. 267 – însăși noțiunea de contract dă naștere la interpretări diferite, pentru că unele legislații, precum cea germană, nu consideră "cauza" printre elementele esențiale ale contractului. Alte elemente, noțiuni sau instituții juridice sunt, în unele legislații sau necunoscute ("the true"din dreptul anglo-american este necunoscută în alte legislații) sau cu alt conținut ("the agency"din sistemul de "common law").
108 Dumitru Mazilu,” Dreptul comerțului internațional”, vol 1, partea generală. Ed.Lumina Lex, București, 2003, pag. 215.
Alături de aceste reguli,dar cu aceeași finalitate se află uzanțele comerciale impuse tot mai mult de dinamica afacerilor comerciale internaționale,uniformizate de Camera de Comerț Internațională din Paris. Această tendință este potențializată prin deferirea spre soluționare a litigiilor către arbitraj.
Ca prim efect al contractului interpretarea are o influență validă asupra tuturor celorlalte, legătura dintre acestea si executarea contractului, consecință a forței obligatorii, fiind indisolubilă, având în vedere că litigiile în această materie sunt de cele mai multe ori determinate de interpretările diferite ce pot fi date uneia și aceleiași clauze sau noțiunilor pe care le cuprinde. Astfel, s-a înțeles că nu există metodă de interpretare universal valabilă care să permită interpretarea indiferent cărei origini juridice după o singură metodă109, motiv pentru care se face distincția dintre regulile de interpretare din dreptul intern, a căror intervenție în comerțul internaționaleste utilă și necesară, alături de reguli de interpretare specifice contractelor din cadrul comerțului internațional.
2.2 PRINCIPALELE REGULI DE INTERPRETARE
Problema interpretării unui contract comercial internațional apare numai în cazul în care textul acestuia nu este clar. De multe ori în contracte sunt inserate clauze care nu coincid cu voința reală a părților, deși nu sunt exprimate neechivoc, fapt ce determină necesitatea interpretării acestora, principalele reguli grupându-se în categoria celor din dreptul intern și în a celor specifice comerțului internațional.
A. INTERPRETAREA CONTRACTELOR COMERCIALE DUPĂ REGULILE DE DREPT COMUN, CU APLICAȚII SPECIFICE
1. Intenția comună a părților
La nivelul contractelor comerciale internaționale își găsește o largă aplicabilitate regula conform căreia interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților iar nu după sensul literal al termenilor, fapt consacrat de articolul 997 Cod civil român, ce prevede "principiul priorității voinței reale a părților contractante față de voința lor declarată". Această regulă este stabilită expres în articolul 8 alineatul 1 din Convenția Națiunilor Unite asupra
109 Leontin-Jean Constantinesco, ”Tratat de drept comparat”, vol 3-Metoda comparativă, Ed.All, București, 1998, pag. 195.
contractelor de vânzare internațională de mărfuri 110 .
Regula cunoaște aplicații specifice în cadrul contractelor comerciale internaționale, referitoare la stabilirea intenției comune a părților după un criteriu obiectiv, respectiv raportarea la noțiunea de "persoană rezonabilă" inspirată din sistemul anglo-american.Conform acestui criteriu, actul de voință al uneia dintre părți va fi interpretat potrivit semnificației pe care i-ar fi acordat-o orice persoană rezonabilă din lumea afacerilor comerciale internaționale având aceeași pregătire și aflată în aceeași situații ca cealaltă parte contractantă.111
Când intenția comună a părților precum și ceea ce a înțeles "persoana rezonabilă" nu pot fi deduse suficient, se va apela la criterii extrinseci contractului, ce pot fi subiective, ca de pildă, atitudinea părților în timpul negocierii pentru încheierea contractului, dar și obiective, precum uzanțele comerciale internaționale și obișnuințele stabilite între părți.112
Drept urmare, regula care se impune este că, până la proba contrară intenția comună a părților este aceea pe care părțile contractante aflate în aceeași situație ar fi avut-o în mod rezonabil la momentul încheierii contractului.
2. Buna-credință
Acest principiu de drept comun, consacrat în articolul 970 alineatul 1 este valabil "mutatis mutandis" și în practica comercială internațională113, fiind prevăzut și de Convenția de la Viena (1980) articolul 7 alineatul 1.
În mod specific, buna-credință se coroborează deseori cu loialitatea comercială, în unele cazuri aceasta fiind chiar consacrată legislativ. 0 asemenea situație există în Codul comercial uniform al S.U.A. (articolul 2-103), care precizează că buna-credință în cazul unui comerciant înseamnă onestitate în atitudine, "honesty in fact" și respectarea unor norme comerciale rezonabile de loialitate profesională, "fair dealing in the trade".
De asemenea, o aplicare specifică a principiului bunei-credințe în cadrul contractelor comerciale internaționale o constituie regula cooperării părților.
110Convenția de la Viena, 11 aprilie 1980, Titl.4., Cap. I , nr.5 – România a aderat la aceasta prin Legea nr.24/6 martie 1991, publicată în M. Of nr. 54/19 martie 1991;
111Ibidem- articolul 8, alineat 2.
112Convenția de la Viena, 11 aprilie 1980, Titlul 4., Cap. 1, nr.5 – articolul 8 alineat 2.
113 Corneliu Bârsan, Dragoș-Alexandru Sitaru, "Dreptul comerțului internațional”, Ed. Univers,București, 1990, pag. 143 – într-o speță, aplicând principiul bunei-credințe, instanța arbitrală a considerat că ar fi abuzivă interpretare când printr-o clauză de toleranță cantitativă de +/- 10% vânzătorul ar avea dreptul de a livra, după expirarea termenului contractual, noi cantități de marfă înăuntrul toleranței de 10%.
3. Interpretarea contractelor pe bază de obicei, echitate și lege
Acest principiu este consacrat de mai multe articole ale Codului civil,respectiv articolul 970 alineatul 2 "Contractele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa”, articolul 980 "Dispozițiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul" și articolul 981 "Clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg deși nu sunt exprese într-însul".
În comerțul internațional, "obiceiul" la care se referă Codul civil se exprimă prin uzanțele comerciale internaționale, care reprezintă un criteriu specific în acest domeniu.
4. Potius ut valeat
O clauză contractuală susceptibilă de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul care să producă oarecare efecte iar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect. Acest principiu de drept comun, prevăzut de articolul 978 Cod civil, care dă expresie adagiului clasic "actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”, este aplicabil "a fortiori" în cadrul relațiilor comerciale internaționale, pentru că este de neconceput ca participanții la aceste relații, fiind comercianți, profesioniști în materie, să fi inserat în contractul lor clauze fără intenția ca acestea să producă efecte juridice.
Acest principiu se caracterizează pe de o parte, în numeroasele instituții ale dreptului comerțului internațional concepute de lege sau părți în scopul menținerii pe cât posibil a raportului contractual (clauzele asiguratorii împotriva riscurilor, posibilitatea judecătorilor sau arbitrilor de a proceda la readoptarea contractului) iar pe de alta în clauzele contractuale ce prevăd cu mai multă ușurință decât în dreptul comun, posibilitatea rezilierii contractului și legarea de noi relații contractuale, când menținerea sa apare în mod evident ca nemaifiind viabilă.
5. Natura contractului
Stipulațiile sau expresiile care pot primi două înțelesuri, ambele susceptibile de a produce efecte, se interpretează în înțelesul care se potrivește cel mai mult cu natura contractului respectiv. Această regulă conținută în articolul 979 Cod civil și-a găsit aplicarea și în cadrul contractelor comerciale internaționale.
Astfel, într-o speță, arbitrajul comercial internațional a stabilit că o clauză din contractul de vânzare internațională, ce prevede specificația de calitate a mărfii va fi stabilită ulterior, fără a se determina partea căreia îi revine această sarcină, interpretarea făcându-se în sensul că precizările necesare trebuie convenite prin acordul părților iar nu unilateral, în concordanță și cu
natura contractului.114
6. Interpretarea coordonată a clauzelor contractului
Regula prevazută de articolul 982 Cod civil potrivit căruia "Toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din întregul act", ce consacră principiul interpretării coordonate a clauzelor contractului,cunoaște aplicații și la nivelul comerțului internațional. De pildă, într-o speță arbitrajul a considerat că, atunci când într-un contract comercial internațional există o neconcordanță între denumirea produsului și descrierea sa detaliată (care corespunde unui alt produs) sau între prețul produsului (exprimat printr-o cifră globală) și elemente detaliate de calcul al acestuia, este precumpănitoare identificarea bazată pe descrierea detaliată, deoarece clauzele sintetice privind denumirea și prețul trebuie corelate cu înțelesul care rezultă din întregul act.115 Această regulă este aplicabilă și atunci când părțile au prevăzut explicit în contract că anumite clauze sunt esențiale, ele urmând a servi ca bază de interpretare pentru întregul act.
7. In dubio pro rei (debitori) și excepția în materia vânzării
Practica arbitrală de comerț internațional a aplicat în numeroase cazuri principiul "in dubio pro rei (debitori)", consacrat de articolul 983 Cod civil- „Când este îndoială convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă". În aplicarea acestuia s-a statuat în termeni generali că, o clauză care prevede că vânzătorul s-a obligat să livreze o cantitate de marfă de "aproximativ 250-300 tone, mai mult sau mai puțin, la alegerea sa", se interpretează în sensul că această parte și-a executat obligația, dacă a livrat cantitatea cea mai mică din marfa convenită. Excepția de la acest principiu este frecvent aplicată, conform ei orice clauză obscură sau insidioasă se interpretează în contra vânzătorului" (articolul 1312 alineatul 2 Cod civil). În aplicarea regulilor menționate interpretul trebuie să pornească de la premisa că acestea alcătuiesc un tot indisolubil și deci ele trebuie să fie utilizate împreună cu regulile specifice de interpretare a contractelor comerciale internaționale,în scopul de a dobândi eficacitate.
B. INTERPRETAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE DUPĂ REGULI SPECIFICE
114Într-o speță., arbitrajul comercial internațional a statuat că, acea clauză din contractul de vânzare internațională ce prevede că specificația de calitate a mărfii va fi stabilită ulterior, se interpretează în sensul că precizările trebuie convenite prin acordul părților, în concordanță cu natura contractului – Hot.C.A.B. nr. 25/30 iunie 1971, în Rep.C.A.B. 1982, nr.137, pag. 22-23.
115 Dragoș-Alexandru Sitaru, "Dreptul comerțului internațional”, Ed. Actami, București, 1996, pag.143.
1. Interpretarea ținând cont de caracterul internațional al reglementării
Contractele comerciale internaționale se încheie pe baza unor norme materiale uniforme din convenții internaționale, o primă regulă specifică de interpretare trebuind să țină cont de caracterul internațional și de necesitatea de a se promova aplicarea uniformă a altor norme. Pentru materiile guvernate de aceste norme, dar care nu sunt rezolvate în mod expres de către ele, se va ține seama de principiile generale din care respectivele norme se inspiră sau, în lipsa acestora, de legea aplicabilă în temeiul normelor de drept internațional privat.
2. Interpretarea contractelor pe baza uzanțelor comerciale internaționale și a obișnuințelor care s-au stabilit între părți
Acest principiu consacrat explicit de articolul 9 al Convenției de la Viena (1980), cunoaște numeroase aspecte de aplicare, fiind reținute cele cu cea mai largă rezonanță teoretică și practică:
– în conflictul dintre o uzanță obișnuită stabilită între părți și o clauză contractuală expresă,prevalează clauza contractuală;
– când părțile utilizează în contract expresii, formule sau clauze tipice, obișnuite în comerț116, interpretarea acestora se face în sensul în care sunt folosite în practica larg recunoscută ce se respectă în comerțul internațional.
Această regulă se deduce din prevederile articolul 9 alineatul 2 din Convenția de la Viena (1980), importanța sa rezultând din utilizarea în contracte a unor expresii și formule tipice, pentru a exprima sintetic o întreagă operațiune juridică, precum condițiile de livrare a mărfii și aspectele conexe (când se folosește, de exemplu, un termen comercial din INCOTERMS 1990), modalitatea de plată a prețului117 sau anumite însușiri comerciale specifice118.
Atunci când există uzanțe codificate pe plan internațional, ele prevalează asupra uzanțelor locale:
– neconcordanța dintre exemplarul de contract aflat în mâna vânzătorului și cel aflat în mâna cumpărătorului se interpretează în defavoarea vânzătorului, deoarece în practica internațională întocmirea proiectului de contract revine acestuia.
-dacă în contract suma de plată este scrisă în cifre și litere, în caz de neconcordanță primează cele în litere iar dacă suma este scrisă de mai multe ori se va ține cont de cea mai mică.119
116Acestea sunt denumite în limba engleză "terms" – Boye Eric, "Contracte internaționale în limba engleză", Ed.Teora, București, 2000, pag. 47.
117 D/P, ce înseamnă "documents against payment" sau D/A "documents against acceptance".
118 L/C, ce înseamnă "letter of credit" – acreditiv; B/L = bill of landing – conosament.
119Art.6, Lg 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin; art.9, Legea 59/1934 asupra cecului.
3. Reguli specifice de interpretare pentru contractele încheiate pe bază de clauze prestabilite
Contractele comerciale internaționale încheiate pe bază de clauze prestabilite (condițiile generale, contracte tip, contracte cadru, contracte de adeziune) implică probleme specifice de interpretare:
– când clauza convenită expres de părți (scrisă de mână sau dactilografiată și semnată de acestea) nu concordă cu cea prestabilită, prevalează prima.
– condițiile generale sunt considerate încorporate în contract numai dacă una din părți s-a referit la ele și cealaltă parte le-a acceptat în mod explicit sau, în lipsa unei asemenea acceptări, dacă aplicarea acestor condiții generale constituie o obișnuință între părți sau sunt utilizate în mod curent ca uzanțe, în ramura de comerț internațional la care se referă contractul iar părțile nu le-au exclus în mod expres.
– în caz de ambiguitate clauzele prestabilite propuse de una din părți sunt interpetate în defavoarea acesteia, dând expresie adagiului latin "in dubio contra stipulatem".
-când ambele părți propun propriile lor condiții generale iar între acestea există neconcordanțe, se va ține seama cu precădere de cele propuse de cumpărător, dacă din împrejurări nu rezultă altfel.
4. Colaborarea dintre părți
Acest principiu valabil atât pentru faza încheierii contractului, cât și pe tot parcursul executării acestuia, inclusiv în domeniul răspunderii contractuale, constituie o aplicație specifică a ideii de bună-credință. Practica arbitrală a stabilit că în orice contracte ambele părți au datoria de a coopera pentru realizarea efectivă și la timp a obligațiilor asumate.120
Partea care invocă o încălcare a contractului de către celălalt contractant trebuie să ia măsurile rezonabile pentru a limita pierderea și câștigul nerealizat, neglijența în acest sens echivalând cu o reducere a daunelor-interese egal cu mărimea pierderii ce ar fi putut fi evitată.
5. Interpretarea în funcție de limba în care este redactat contractul
Termenii și expresiile specifice din contract trebuie interpretate după sensu ce le este acordat în limba de redactare a contractului de comerț internațional (de regulă engleza), chiar dacă acesta este diferit de cel dat de legea aplicabilă contractului ("lex causae"). Regula este
120 Dragoș-Alexandru Sitaru, "Dreptul comerțului internațional”, Ed. Actami, București, 1996, pag. 144- cumpărătorul are îndatorirea ca atât la încheiere, cât și pe parcursul executării contractului, să ofere vânzătorului toate datele pentru îndeplinirea livrării convenite.
aplicabilă mai ales în cazul utilizării unor termeni tehnici specifici (unități monetare – "the pound"; de măsură – "the gallon") dar și a unor expresii juridice propriu-zise ("liquidaded dammages", echivalentul clauzei penale). Analizând toate aceste principii de interpretare ne putem da seama că numai deslușind sensurile și semnificațiile proprii contractului se vor putea realiza efectele acestuia între părțile tranzacției comerciale internaționale respective, a căror existență se află în strânsă corelație cu înțelegerea interpretării.
2.3. FORȚA OBLIGATORIE A CONTRACTULUI-REGULA IREVOCABILITĂȚII CESTUIA
Contractul realizat cu respectarea tuturor condițiilor necesare pentru încheierea lui constituie legea părților contractante, acest principiu al obligativității sale fiind reglementat prin articolul 969 alineatul 1 Cod civil potrivit căruia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".121
În alți termeni,contractul se impune celor care l-au perfectat cu aceeași forță cu care trebuie respectată legea însăși, temei surprins și de principiul "pacta sunt servanda"122, asimilat cu obligaționalul contractului.123 Textul de lege român care consacră principiul este o pastișă a articolului 1134 din Codul civil francez, care,la rândul său, a fost preluat ad litteram de la jurisconsultul francez Domat, traducerea românească reprezentând o contorsionare a textului legal francez, care avea la bază următoarea observație: "Utilizarea convențiilor este consecința naturală a ordinii din cadrul societății civile și a legăturilor pe care Dumnezeu le formează între oameni"124.
Analiza acestui principiu conduce la concluzia că doar convențiile valide legal se impun părților precum legea125, împrejurare care nu determină confuzia între lege și noțiunea de contract: în primul rând pentru că .legea conține reguli de conduită obligatorii pentru toate persoanele, în timp ce clauzele contractului sunt obligatorii pentru părți și avânzii lor cauză; în al
121 Codul civil a fost decretat și promulgat în 1864, pus în aplicare la 1 decembrie 1865. cu abrogările, modificările și completările ulterioare, ultimele fiind operate prin O.G. nr. 9/21 ianuarie 2000 (M.Of nr.26/25 ianuarie 2000) și O.U.G. nr.138/14 septembrie 2000 (M.Of nr. 9/2 octombrie 2000).
122 Hanga Vladimir, "Adagii juridice latinești traduse și comentate", Ed. Lumina Lex, București, 1998, pag 73.
123Vasilescu Paul, "Relativitatea și obligativitatea actului juridic", Ed. Rosetti, București, 2003, pag.177.
124 Jean Domat citat de Vasilescu Paul, "Relalivitalea și obligativitatea actului juridic ", Ed. Rosetti, București, 2003, pag. 178.
125 Albu Ioan, "Drept civil și răspunderea contractuală”, Ed.Dacia, Cluj-Napoca. 1994. pag. 201.
doilea rând pentru că legea este opera organului suprem al puterii de stat, pe când contractul este opera părților între care intervine.
Acest principiu cunoaște și excepții în cazurile în care efectele contractului ajung să fie mai restrânse sau, după caz, mai extinse decât au fost preconizate de părți la data încheierii sale. Apariția și perpetuarea unei situații de forță majoră pe parcursul executării unui contract poate pune capăt raporturilor contractuale înainte de împlinirea termenului, după cum o lege specială de prorogare poate prelungi, dincolo de voința părților, durata anumitor principii.Astfel, judecătorul nu este decât un „ministre de la volonte de particuliers", "un serviteur du contract,,126 . Mai mult, instanța nu poate modifica sau adapta conținutul unui contract nici când schimbarea circumstanțelor ar rupe echilibrul inițial existent între părți (teoria impreviziunii).
Obligativitatea contractului în raporturile dintre părți se concretizează în următoarele aspecte:
1. Partenerii contractului sunt obligați unul față de celălalt să execute întocmai prestațiile asumate, ceea ce înseamnă că, rod al consensului juridic, contractul nu poate fi desființat sau revocat doar printr-o manifestare de voință unilaterală, ci doar prin consimțământul mutual ("distractus"127). Denunțarea unilaterală a contractului reprezintă o măsură excepțională, care-și va produce efectele fie numai în cazurile anume prevăzute de lege, fie atunci când această posibilitate a fost concedată unei părți chiar prin convenție. Astfel, denunțarea unilaterală apare ca exercițiul unei "facultas agendi" atribuită de lege sau contract unei părți – contractante, un reflex al libertății contractuale.
2. Contractul valid trebuie executat cu bună-credință de către părțile sale.Executarea cu bună-credință a convenției se poate cuantifica juridic în două categorii de obligații, care revin în mod reciproc părților: obligații de loialitate și obligații de cooperare128. Debitorul trebuie să-și execute cu fidelitate și scrupulozitate obligația ce-i revine și să se abțină de la orice malversațiuni – la aceasta poate fi redus conținutul obligației de loialitate, după cum cea de cooperare presupune o conlucrare a părților în executarea contractului, care se degajă chiar din ideea că orice contract este rodul unui consens juridic, ce implică și colaborarea la realizarea țelurilor juridice vizate de acel contract.
126 “exponentul voinței părților", "servitor al contractului"-Teulon Frederic, "Comerțul internațional”, Ed. Institutul European, București, 1998, pag. 30.
127 Consacrarea legală se găsește în articolul 969 alineat 2 Cod civil și articolul 1134 alineat 2 Cod civil francez .
128 Turcu Ion, Pop Liviu, "Contracte comerciale – Formare și executare" (Introducere în teoria și practica dreptului contractelor comerciale speciale), vol l-2, Ed. Lumina Lex, București, 1997, pag. 63.
3. “Puterea de lege" a contractelor legal încheiate se impune nu numai în raport cu părțile și avânzii lor cauză, ci și pentru instanța de judecată care este obligtă să țină seama de clauzele contractului și să asigure executarea lor ca și când ar fi vorba de aplicarea dispozițiilor cuprinse în legi sau în alte acte normative; ceea înseamnă că judecătorul nu are decât misiunea de a degaja adevăratul sens al contractului, pentru a i se asigura o mai lesne aplicare. Interpretarea se face după anumite reguli și are ca obiect explicitarea voinței reale a părților129, singura voință creatoare a dreptului.
4.Contractul se impune ca realitate juridică obligatorie inclusiv legiuitorului.O intervenție a acestuia în contracte ar submina ordinea de drept și ar sabota voința internă a părților. De aceea, efectele unui contract încheiat rămân întotdeauna sub imperiul legii sub care s-a născut, ultraactivitatea fiind un sprijin serios al forței obligatorii a contractului.
5. Contractul nu va produce efecte față de terți el fiind rodul voințelor concordante ale părților sale. Cu toate acestea, el generează obligații și în sarcina terților,de recunoaștere și respectare a acestuia. De aici decurge ideea opozabilității, terții fiind ținuți de contracte la care nu au participat, fapt cuantificat juridic în obligația negativă de a le respecta și în drepturile subiective concrete izvorâte din acestea.
În cazul contractelor de comerț internațional forța obligatorie a acestora dobândește și anumite valențe suplimentare. Astfel, ea poate constitui premisa esențială pentru rezolvarea unui conflict între o stipulație contractuală și o uzanță comercială internațională. Fiind confruntată cu un asemenea conflict, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional București a decis într-o speță că, în armonie cu exigențele principiului forței obligatorii a contractului, prevalează cluaza contractuală și nu uzanța comercială. Drept consecință, s-a admis că perioada de folosință liberă a unor vagoane-cisternă de către cumpărător este cea prevăzută în contractul de livrare a mărfurilor și nu aceea despre care se afirmă că exista uzual între părți.
Contractele de comerț internațional fiind principalele instrumente juridice de înfăptuire a circulației valorilor și cunoștințelor în raporturile juridice internaționale, obligativitatea lor între părți se analizează ca o veritabilă cerință a desfășurării normale a comerțului mondial. Astfel, respectarea angajamentelor juridice asumate prin asemenea contracte corespunde nu numai intereselor părților, ci finalmente reprezintă un imperativ major ce dă expresie intereselor generale privind dezvoltarea economică a statelor în general.
Valorificarea pe piața mondială a produselor realizate în fiecare țară, procurarea de materii prime, combustibili și energie, care sunt necesare în mod indispensabil pentru funcționarea complexului economic național din fiecare țară, circulația cunoștințelor
129 Însuși modul de redactare al articolelor 997-985 Cod civil constituie un argument în sprijinul ideii limitării forței de imixtiune a instanței în conținutul contractului.
știintifice și tehnice, care sunt atât de necesare pentru eficientizarea activităților economice de pretutindeni, se realizează prin contracte de comerț internațional. Din acest motiv, principiul. "pacta sunt servanda" dobândește în domeniul comerțului internaționat după cum s-a remarcat în doctrină, valențe specifice concordante cu finalitățile avute în vedere la încheierea contractelor comerciale internaționale, valențe care presupun și respectul cuvântului dat ca o componentă a loialității comerciale. ''Pacta sunt servanda" dă posibilitate creditorului să ceară executarea creanței sale debitorului, astfel restabilindu-se egalitatea patrimonială dintre cei doi.
Obligativitatea contractului de comerț internațional în raporturile dintre părți se concretizează și în inadmisibilitatea revocării unilaterale a acestuia de oricare dintre ele. De altfel irevocabilitatea convenției și principiul "pacta sunt servanda” sunt fațete diferite ale aceleiași realități, care comportă aspecte diverse în funcție de tipul contractului.
2.3.1. APLlCAREA REGULII ÎN CADRUL CONTRACTELOR COMUNE
Regula irevocabilității contractelor exprimă ideea că un contract nu poate fi revocat decât prin acordul părților. Aceasta este regula și prin excepție de la ea, contractul poate fi desfăcut prin voința unei singure părți numai pentru cauzele autorizate de lege. E firesc să fie așa deoarece contractul este rezultatul unui “mutuum consensus", adică al unui acord de voință contrar celui care a stat la baza lui.130
Contractele nu pot fi desfăcute (revocate) prin voința unei singure părtți decât în situația în care în cadrul lor s-a inserat clauza de dezicere131, potrivit căreia părțile (amândouă sau numai una dintre ele) se pot dezlega de contract, plătind celeilalte părți o indemnizație (o sumă de bani). În acest caz, contractul se revocă, în ultimă instanță, tot prin acordul de voință al părților ("mutus disensus"), pentru că această facultate a fost stipulată cu ocazia încheierii contractului, când părțile au hotărât de comun acord asupra ei.
Regula irevocabilității contractelor comportă câteva excepții, situații în care contractul poate fi desfăcut numai prin voința uneia dintre părți sau independent de voința părților.
1. În cazul contractelor cu executare succesivă, puterea obligatorie se suspendă datorită acelor împrejurări și situații ce sunt considerate cazuri de forță majoră și renaște dacă forța majoră încetează.
130 Dumitrache Bogdan, Nicolae Marian, Popescu Romeo, "Instituții de drept civil", Ed.Univers Juridic, București, 2001, pag. 207.
131 Dogaru Ion "Contractul:considerații teoretice și practice ", Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1983, pag. 237.
2. Suspendarea forței obligatorii poate interveni în unele contracte dacă una dintre părți nu-și execută obligația. De exemplu, în contractele de asigurare,dacă partea obligată nu plătește primele asigurate, contractele de asigurare se suspendă.
3. Contractele cu durată nedeterminată, în principiu, pot fi reziliate prin voința unilaterală a oricăreia dintre părți. În această categorie se înscrie contractul de mandat sau cel de locațiune fără termen. De asemenea, acest efect poate fi obținut și prin voința uneia dintre părți, de pildă contractul de depozit.
4. Contractele pot înceta independent de voința părților în situația în care dispare un element esențial. Acest efect se înregistrează în cazul în care una dintre părțile contractante cedează iar contractul este încheiat "intuitu personae" (în considerarea calităților deosebite ale unei părți), încetare ce operează de plin drept. Un exemplu relevant este contractul de mandat. În unele cazuri, durata contractelor cu executare succesivă se prelungește peste termenul pentru care au fost încheiate, lucru valabil în cazul contractelor de închiriere a locuinței.
Referitor la aceste contracte s-a pus problema dacă, "impreviziunea" în ceea ce privește situația economică a părților contractante este de natură să conducă la revocare. Asemenea întrebări referitoare la revizuirea contractelor au apărut datorită faptului că, actualmente, situația economică a persoanelor fizice și juridice este fluctuantă, schimbându-se frecvent și făcând dificilă executarea acestora. La început, practica judecătorească s-a împotrivit revizuirii contractelor în situația schimbării condițiilor economice, ele urmând să fie executate întocmai, adică așa cum părțile au stabilit: pacta sunt servanda.
Ulterior, în cadrul societății capitaliste, când este vorba de interesele marilor monopoluri și când falimentele devin o realitate obișnuită, practica judecătorească a devenit favorabilă revizuirii contractelor, cu motivația că “interesul public" o cere.
Toate aceste aspecte menite a sublinia forța obligatorie a contractului nu fac altceva decât să evidențieze că această instituție este cea mai importantă expresie a libertății, având meritul de a atrage atenția și asupra bunelor moravuri.Trebuie menționat că regula irevocabilității se sprijină și pe ideea că respectivul contract este opera unor persoane libere și responsabile, realizând un echilibru patrimonial între acestea.
Utilitatea contractului rezidă în aceea că el este cel mai important mijloc juridic prin care se realizează satisfacerea intereselor indivizilor, asigurând protecția juridică a creditorului și încrederea acestuia în promisiunea debitorului.Toate aceste exigente sunt îndeplinite dacă legea recunoaște ca obligatorii înțelegerile încheiate între creditor și debitor, regula irevocabilității funcționând într-un climat de securitate socială și juridică ce permite contractului să-și îndeplineasca menirea.
2.3.2. IREVOCABILITATEA ÎN MATERIA CONTRACTELOR ECONOMICE INTERNE
Ca și contractele comune, contractele economice se încheie prin acordul de voință al părților ("mutus consensus"), numai că spre deosebire de primele, la baza acordului de voință al părților trebuie să stea sarcinile ce revin unităților (părților) din planul de dezvoltare economico-socială a țării iar părțile, prin contract, urmăresc executarea acestor sarcini.
Prin simetrie părțile, de comun acord, la cererea beneficiarului, pot decide încetarea executării contractelor și deci, încetarea contractelor, numai dacă prin aceasta nu se ajunge la nerealizarea sarcinilor de plan și dacă beneficiarul suportă cheltuielile ce nu mai pot fi recuperate de producător până la data încetării contractului. Drept urmare, contractul economic poate înceta tot prin acordul părților ("mutus disensus"), în condițiile legii. Acest fapt subliniază și mai puternic regula irevocabilității contractelor în această materie. Mai mult, legea interzice expres modificarea sau denunțarea unilaterală a contractului economic.
Chiar în privința modificării acestuia legea impune anumite condiții:
1.Partea care solicită modificarea contractului suportă toate consecințele patrimoniale ce decurg din aceasta;
2. Clauzele pe care părțile le-au stabilit exclusiv prin acordul lor de voință pot fi modificate de către părți "potrivit competențelor ce le revin";
3.Modificarea contractului prin acordul părților trebuie să fie expresă, printr-un înscris semnat de organul competent să încheie contractul; o altfel de modificare nu este valabilă.
În practica arbitrală s-a admis însă că acordul părților poate rezulta și dintr-o manfestare tacită de voință, în cazul în care aceasta se exprima printr-o comportare neîndoielnică a părților.
Dispozițiile legale referitoare la adaptarea contractelor economice nu produc consecințe în cadrul regulii irevocabilității acestora în plan intern.
Dimpotrivă, dispozițiile referitoare la actualizarea prevederilor acestor contracte în funcție de cerințele introducerii și promovării continue a progresului tehnic au incidență cu regula amintită anterior, în sensul că actualizarea contractului economic are la bază o justificare legală.
Actulizarea echivalează cu modificare în contractul economic, pentru că acesta poate privi termenele contractuale,condițiile de executare etc. Acest lucru se realizează însă prin acordul părților, nu prin voința unilaterală a uneia dintre ele.
Inițiativa modificării contractului aparține, de regulă, beneficiarului, ceea ce exclude însă, ca partea opusă să aibă această inițiativă. Primind oferta de modificare, acesta o poate confirma sau executa imediat, după cum în cazul în care este de acord să modifice contractul, dar în alte condiții, va emite o contraofertă. Pe data primirii contaofertei, oferta beneficiarului devine
caducă, acesta fiind obligat să restituie proiectul de modificare semnat, cu sau fără obiecțiuni. Părțile sunt obligate să concilieze eventualele obiecțiuni, în caz contrar fiind sesizat organul competent să le soluționeze, hotărârea acestuia de acceptare a propunerii de modificare ținând loc de contract modificat.
2.3.3. ASPECTE SPECIFICE ALE ACESTEI REGULI ÎN CADRUL CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE
În baza contractului de comerț internațional stă tot acordul de voință al părților, deci "mutus consensus". Aceasta este cerința esențială a principiului simetriei actelor juridice în arealul căruia sunt cuprinse și contractele de comerț internațional. Pe planul legislației naționale a României exigența menționată a primit consacrare prin articolul 969 alineatul 2 Cod civil, care dispune: "ele (convențiile) se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege".
Curtea de Arbitraj Comercial Internațional București a aplicat corect principiul simetriei actelor juridice în cazul contractelor de comerț internațional. Această instanță arbitrală a decis ca un astfel de contract valabil încheiat nu ,poate fi desfăcut pe cale unilaterală de către una dintre părți decât în situația în care o clauză contractuală sau o dispoziție legală permite o asemenea posibilitate. În celelalte situații este necesară pentru desființarea contractului o nouă înțelegere între părți sau între reprezentanții autorizați ai acestora, care să fie constatată printr-un înscris.132
În virtutea principiului libertății convențiilor, părțile au facultatea de a stipula o clauză prin care să reglementeze posibilitatea revocării unilaterale a contractului convenit de ele și să precizeze condițiile în prezența cărora se poate materializa această facultate.
Cu titlu exemplificativ, s-a admis că încetarea contractului de mandat se poate produce, printre altele și ca efect al renunțării mandatarului la îndeplinirea însărcinărilor ce i-au fost încredințate de mandant. S-a exprimat părerea potrivit căreia dreptul mandatarului de a denunța pe cale unilaterală contractul de mandat ține de specificul acestui contract și prin urmare, nici existența și nici exercitarea lui nu sunt condiționate de vreo înțelegere convenită de părți în acest sens. În mod firesc, nimic nu se opune ca printr-o clauză contractuală sau printr-o înțelegere ulterioară perfectării contractului de mandat părțile să convină contrariul, adică să decidă ca mandatarului nu i se recunoaște facultatea în discuție sau că exercitarea acesteia este dependentă de anumite condiții.133
132 Costin Mircea N., Deleanu Sergiu, "Dreptul comerțului internațional- partea generală", Ed. Lumina Lex, București, pag. 217.
133 De exemplu, de ajungerea la un anumit stadiu al îndeplinirii împuternicirii dată de mandant.
O altă consecință esențială a principiilor forței obligatorii și a simetriei actelor juridice se concretizează în imposibilitatea modificării pe cale unilaterală de către acestea a contractului de comerț internațional. La fel ca și revocarea contractului, modificarea acestuia poate avea loc numai prin acordul de voință al părților. Această interdicție subzistă ca urmare a principiilor generale din Codul civil, dar și ca urmare a "legislației aplicabile" pe care contractanții au obligativitatea să o prevadă. În acest context, dacă "lex contractus"este legea română, va opera regula irevocabilității contractelor și acest lucru va fi luat în considerare ori de câte ori "lex contractus"cuprinde astfel de reglementări.
Un acord de modificare a contractului sau de revocare a acestuia poate rezulta dintr-o convenție ulterioară sau dintr-o atitudine specifică a părților vis-a-vis de executarea contractului.
În acest sens Curtea de Arbitraj Comercial Internațional București a statuat 134 că, atunci când într-un contract de cormerț internațional a fost stipulată o clauză prin care s-a stabilit un anumit termen pentru livrarea mărfii iar pe parcursul prestațiilor asumate contractualmente acreditivul emis de cumpărător a prelungit termenul respectiv și vânzătorul a acceptat prorogarea, acea clauză a fost modificată implicit printr-o atare atitudine a părților. Conduita celor doi parteneri contractuali implică acordul tacit al fiecăruia dintre ei în legatură cu modificarea clauzei în discuție.
În aceste condiții, acordul vânzătorului la prelungirea termenului de livrare a mărfii rezultă din efectuarea livrării la data arătată în acreditiv. Cât în privința cumpărătorului, acordul acestuia s-a materializat în fixarea prin acreditiv a unui termen diferit de livrare decât acela stipulat prin clauza contractuală sus-amintită. Drept cosecință, cumpărătorul nu mai are posibilitatea să invoce tardivitatea livrării în raport cu termenul inițial ce a fost prevăzut în clauza modificată, ci trebuie să accepte marfa livrată ulterior de vânzător, la termenul prevăzut în acreditiv.
Forța obligatorie a contractului de comerț internațional poate fi uneori afectată de împrejurări exterioare voinței contractelor,lucru de altfel remarcat în doctrină135. Un exemplu relevant în acest sens este cel al contractelor de comerț internațional încheiate "intuitu personae" (cum ar fi contractul de mandat comercial internațional), care având la bază considerația pe care unul dintre contractanți o poartă celuilalt, încetează ca urmare a decesului părții respective(în cazul în care aceasta este persoană fizică) sau datorită încetării activității persoanei juridice (parte în contract) ale cărei calități au fost avute în vedere cu ocazia perfectării contractului.
134 Dragoș-Alexandru Sitaru, "Drept comercial internațional”, vol.2, Ed.Actami, București, 1996, pag . 145.
135 Bivolaru Dana, Bamboș Sever Gabriel, Băjan Doru, "Contracte interne și internaționale ",Ed. Tribuna Economică, București, 1999, pag. 248.
În situația în care pe parcursul executării contractului de comerț internațional intervine un caz de forță majoră, ce are ca rezultat o împiedicare totală sau parțială, definitivă sau temporară a îndeplinirii prestațiilor asumate de părți, se produce în raport cu caracterul și gravitatea împiedicării, fie încetarea contractului ce a devenit imposibil de executat și în consecință încetarea forței lui obligatorii, fie suspendarea temporară a executării lui, împrejurare ce conduce în mod inevitabil și la suspendarea obigativității sale în perioada respectivă. Atunci când evenimentul de forță majoră determină imposibilitatea executării contractului și implicit, încetarea efectelor lui, se pune problema caracterului riscurilor contractului.
Totodată forța obligatorie a contractului se extinde și în raport cu organul de jurisdicție, ce poate fi tribunal arbitral sau instanță judecătorească de drept comun, învestit cu soluționarea litigiilor pe care executarea lui le generează între părți. Unica îndreptățire a acestui organ este de a interpreta contractul,conformându-se regulilor de interpretare ce au fost instituite de lege și în conformitate cu concluziile desprinse pe această cale, să rezolve litigiile cu a căror soluționare a fost învestit. În concluzie, acest organ nu are dreptul să modifice contractul și nici să-l desființeze, cu excepția situației în care părțile îi cer acest lucru.
Forța obligatorie, după cum s-a putut constata, reprezintă efectul firesc al oricărui contract, regula irevocabilității cunoscând totuși anumite aspecte specifice determinate de tipul convenției analizate, lucru valabil în cadrul contractelor de comerț internațional, ce dobândesc o serie de particularități datorită prezenței elementului de extraneitate.
CAPITOLUL 3
IMPACTUL CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
ASUPRA TERȚILOR
3.1. RELATIVITATEA EFECTELOR CONTRACTELOR
Principiul relativității efectelor contractului reprezintă acea regulă potrivit căreia efectele se produc numai față de autorii contractului, fără a putea dăuna sau profita altor persoane. Conținutul principiului se exprimă concis în adagiul „res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest".136 Într-o altă exprimare, forța obligatorie a creanțelor generate de un contract nu poate fi opusă decât părților contractante.
Codul civil consacră regula "res inter alios acta" într-o secțiune intitulată “Despre efectul contractelor în privința persoanelor a treia ", la articolul 973, ideea fundamentală fiind următoarea: "Convențiile nu au efect decât între părțile contractante." Textul este preluat după Codul civil francez, ce prevede aceeași regulă la articolul 1165, care în plus consacră legal posibilitatea de a stipula pentru altul, excepție de la principiul relativității efectelor contractului.
Regula "res inter alios acta" este strâns legată de principiul "pacta sunt servanda", care proclamă faptul că efectele obligatorii ale contractului constituie legea părților, dar numai a părților care au încheiat contractul. În consecință, interpretarea și explicarea regulii "res inter alios acta" a cunoscut același traseu intelectual și aceleași influențe istorice ca și "pacta sunt servanda". Principiul își are rădăcinile în dreptul roman, în cadrul căruia creanța dădea naștere unei legături de ordin personal între debitor și creditor, acesta din urmă având o putere absolută asupra fizicului debitorului. Din acest motiv este simplu de admis ca un angajament juridic luat de anumite persoane nu poate produce efecte decât între cei care au luat parte la încheierea lui. Relativitatea, ca legătură între subiecții raportului juridic "in personam", a fost alimentată și de formalismul dreptului roman, ce cerea ca viitoarele părți ale contractului să fie de față (și față în față) în cadrul ritualului care avea drept substanță rostirea unor formule sau cuvinte rituale ("stipulatio"), cu scopul încheierii acestuia.
În dreptul anterior Codului lui Napoleon, posibilitatea de a exprima un consimțământ valid, fără constrângeri de ordin formal, implica necesitatea respectării cuvântului dat iar
136 Hanga Vladimir, "Adagii juridice latinești traduse și comentate ", Ed. Lumina Lex, București, 1998, pag. 78.
înțelegerile juridice astfel formulate nu pot să-și extindă efectele de drept dincolo de persoanele care au participat la încheierea contractului.
Redactorii Codului lui Napoleon au dat forță absolută consimțământului exprimat în orice formă (articolul 1165), limitând efectele contractului la autorii acestui consimțământ. Regula "res inter alios acta" nu traducea decât imperativul ca un terț să nu poată fi transformat în debitor sau creditor fără ca el să-și fi dat consimțământul.
Astăzi este unanim acceptat că regula "res inter alios acta" se aplică doar părților convențiilor, ea traducând în fapt ideea că părțile contractante pot deveni subiecți activi, respectiv pasivi, ai raportului de obligații generat de contract. Consecința imediată este faptul că analiza acestei reguli este absorbită pe de-a întregul de efortul determinării cât mai exacte a sferei de persoane care intra în zona de influență a contractului.
Ceea ce trebuie subliniat este că regula "res inter alios acta" cumulează o serie de probleme, un minim inventar al acestora impunându-se cu necesitate.
Cea mai importantă chestiune, ce se ascunde în spatele acestei reguli, se referă la principiul opozabilității contractului față de terți. Astăzi este departe epoca în care cele două erau confundate, sfera de aplicabilitate a fiecăruia fiind clar delimitată.
Excepțiile de la principiul "res alios acta" au erodat întotdeauna această regulă chiar dacă existența ei în sine nu a fot pusă sub semnul întrebării, excepțiile nefiind decât distorsionări ale lui "pacta sunt servanda". Astfel, partea survenită se transformă în subiect de drepturi și obligații izvorâte dintr-un contract la a cărui formare nu au participat inițial, rupându-se legatura dintre cei care ceeaza efectul juridic și cei care suportă consecințele acestuia.137
În concluzie, "res inter alios acta", o regulă "prea evidentă și prea simplă", poate servi drept ghid "în găsirea unei soluții pentru ieșirea din labirintul conceptual reprezentat de contract”138 cunoscând aspecte specifice în raport cu diferitele categorii de contracte cărora li se aplică, aspecte analizate în următoarele secțiuni.
3.1.1. APLICAREA REGULII ÎN CADRUL CONTRACTELOR COMUNE
Textul articolului 973 Cod civil consacră regula relativității efectelor contractului, potrivit căreia numai părțile contractante se află sub incidența efectelor generate de contract, numai lor le aparțin drepturile decurgând din acesta și numai lor le incumbă obligațiile create de el. Soluția propusă este firească având în vedere că nimeni nu poate fi obligat prin voința altuia sau în alți termeni, nimeni nu poate fi ținut de efectele unui contract la formarea căruia voința lui nu a participat.
137 Vasilescu Paul,"Relativitatea și obligativitatea actului juridic", Ed. Rosetti, București, 2003, pag.198.
138 Ibidem, op.cit., pag. 202.
În realitate, contractele pot să genereze drepturi sau obligații nu numai între părți (persoane fizice sau juridice, care au participat în mod direct sau prin reprezentant la încheierea contractului și care suportă efectele acestuia), ci și față de avânzii-cauză sau succesorii părților (persoane care deși nu au participat la încheierea contractului ajung la un moment dat să suporte efectele acestuia datorită anumitor raporturi juridice, stabilite ulterior încheierii contractului, între ele și părțile contractante). Drept consecință, excepția de la principiul relativității presupune situația în care un terț ajunge să devină titularul unor drepturi și/sau obligații izvorâte dintr-un anumit contract față de care este străin.
Concret, doctrina recunoaște statutul de unică și veritabilă excepție de la acest principiu, stipulației pentru altul. De aici rezultă că realitățile sociale complexe reclamă existența unei anumite tangențe între contract și unele persoane, altele decât părțile între care s-a încheiat, fapt ce obligă la lămurirea noțiunilor de "părți", "terți" și "avânzi-cauză" și la legatura în care aceștia se află cu contractul.
Partea în contract este autorul (persoana fizică sau juridică) unei manifestări de voință la încheierea acestuia, ce acționează direct sau prin reprezentare.
Terții sunt persoanele complet străine de contract (penitus exstranei), cărora contractul nici nu le profită, dar nici nu le dăunează. Totuși, există cazuri când aceștia nu pot ignora contractul și nici nu pot fi considerați străini de acesta.139 Astfel, terții sunt obligați să respecte drepturile de creanță ale părților, pentru că împiedicând executarea acestora, vor răspunde pentru prejudiciile cauzate părților sau numai uneia dintre ele.
Terții sunt considerați că nu sunt străini de contract în cazul promisiunii faptei altuia și stipulației pentru altul.
Promisiunea faptei altuia poate fi definită ca un contract prin care o persoană (debitorul) se obligă față de creditor să determine o terță persoană sa-și asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract. În această situație, obligația terțului față de creditor este rezultatul nemijlocit al propriei lui manifestări de voință, manifestare ce-l face să devină parte contractantă.
Stipulația pentru altul este convenția prin care stipulantul obține de la promitent săvârșirea unei prestații în favoarea terțului beneficiar.
Față de raporturile ce se nasc între stipulant și promitent, beneficiarul este considerat terț și dacă acceptă să săvârșească prestația, el se obligă și pentru perioada cuprinsă între momentul nașterii raporturilor dintre stipulant și promitent și momentul acceptării. În toată această perioadă
139 Dumitrache Bogdan, Nicolae Marian, Popescu Romeo, "Instituții de drept civil", Ed. Univers Juridic, București, 2001, pag. 206 – când contractul se referă la drepturi reale, obligativitatea de respectare a acestuia incumbă tuturor, datorită caracterului absolut al lor.
beneficiarul este un simplu terț și totuși nu este străin față de convenția dintre stipulant și promitent, sub condiția acceptării prestației.
Avânzii-cauză sunt persoanele cărora, fără a fi părți sau terți, contractul le este opozabil. În categoria acestora sunt incluși:
1) succesorii universali, adică succesorii juridici ai unui întreg (ai unui patrimoniu) ori a unei mase distincte de bunuri.
2) succesorii cu titlu universal, adică succesorii juridici ai unei fracțiuni dintr-un întreg (dintr-un patrimoniu) sau dintr-o masă distinctă de bunuri.
3) succesorii cu titlu particular, adică succesorii juridici ce dobândesc un drept care este privit în mod de sine stătător și nu ca parte componentă a unui patrimoniu.
4) creditorii chirografari, adică titularii dreptului de gaj general asupra întregului patrimoniu al debitorului, drept în baza căruia, pentru satisfacerea creanțelor lor, pot urmări orice bun aflat în patrimoniu.
3.1.2. RELATlVITATEA EFECTELOR CONTRACTELOR ECONOMICE INTERNE
Regula din dreptul comun potrivit căreia contractul produce efecte între părțile contractante, este valabilă și pentru contractele economice interne. Ca și în contractele de drept comun, contractele economice interne nici nu profită, dar nici nu dăunează terților ("res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest").
Contractele economice interne sunt opozabile avânzilor-cauză ai părților contractante – de exemplu, contractele încheiate de o persoană juridică supusă reorganizării, fie pe calea comasării, fie pe calea divizării. De asemenea, ele sunt și obligatorii pentru persoanele juridice care preiau patrimoniul primelor, cu condiția evidentă a preluării contractului respectiv.
Promisiunea faptei altuia nu este admisă în raporturile dintre organizațiile economice, în schimb stipulația pentru altul este posibilă.
3.1.3. ASPECTE SPECIFICE ALE ACESTUI PRINCIPIU ÎN CADRUL CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE
Problema principiului relativității efectelor contractelor apare în aceiași termeni și în materia contractelor comerciale internaționale. În această situație trebuie reținute două aspecte :
1) în aprecierea acțiunii principiului relativității efectelor contractelor de comerț internațional se va lua în considerare gama vastă de obligații stabilite de lege în sarcina părților, în legatură cu executarea acestor contracte.
2) în complexitatea sa, acest principiu este privit în conexiunea în care se află contractele de comerț internațional cu cele de comerț intern, pentru realizarea operațiunilor specifice.
Aplicând principul relativității efectelor contractului, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional București a decis într-o speță 140 că un contract de navlosire produce efecte numai între armator și navlositor. În consecință, el nu generează nici drepturi și nici obligații decurgând din transportul maritim față de agentul (broker) prin intermediul căruia a fost angajată nava. Împrejurarea că brokerul a semnat înscrisul constatator al contractului nu este de natură să-i atribuie calitatea de parte contractantă, dacă a precizat că a acționat "as agent only" (numai ca mijlocitor).
În sensul arătat s-a decis constant că înțelegerea intervenită între exportator și destinatarul din străinătate al mărfii, prin care se aduc modificări termenelor de livrare stabilite prin contractul dintre exportator și importator, este inopozabilă acestuia.
Determinarea arealului principiului relativității efectelor contractelor de comerț internațional implică în mod necesar definirea conceptelor de "părți", "terți" și "succesori ai părților", noțiuni ce prezintă particularități în raport cu dreptul comun.
Au calitatea de părți persoanele fizice sau juridice care au încheiat nemijlocit sau prin reprezentare contractul de comerț internațional.
Trebuie asimilat părților și intermediarul (comisionar sau mandatar), care acționând fără reprezentare încheie contractul în nume propriu, dar pe seama reprezentatului.
Cei ce nu au participat nici direct, nici indirect la încheierea contractului de comerț internațional, fiind complet străini de acel contract, au calitatea de terți (penitus extranei). Această calitate o are intermediarul (comisionar sau mandatar), care acționând cu reprezentare, rămâne în exteriorul raportului juridic obligațional a cărui stabilire o mijlocește. Deși terții nu intră sub incidența efectelor generate de contract, ei au totuși îndatorirea de a-i respecta ca realitate socio-juridică.
Lato-sensu, succesorii părților sunt considerați și vor fi analizați ca fiind o grupă intermediară de persoane, plasată între părți și terți care, fără a fi participat direct sau indirect la perfectarea contractului, suportă în anumite limite efectele acestuia, datorită faptului că se află în anumite raporturi juridice cu părțile.
Participanții la comerțul internațional sunt în marea lor majoritate subiecți de drept aparținând ordinii juridice naționale din diverse țări. Dintre aceștia ponderea covârșitoare este reprezentată de persoanelejuridice.
140 Pătulea Vasile, Turianu Corneliu, "Drept economic și comercial – Instituții și practică jurisdicțională", Ed. Continent XXI, București, 1996, pag. 231.
Acestea vor fi supuse adeseori fuziunii (prin absorbtie sau contopire) ori divizării (totale sau parțiale), împrejurări ce comportă transmisiuni universale sau cu titlu universal către alți subiecți de drept, care sunt succesorii lor.
Astfel, s-a admis în mod constant că poziția de succesor al unei persoane juridice străine – parte într-un contract încheiat cu o firmă românească – care a suferit un proces de reorganizare, este recunoscută în România, în temeiul reciprocității sau al unui tratat de asistență juridică încheiat cu statul a cărui naționalitate o are persoana juridică reorganizată.
Dacă reorganizarea a fost adusă la cunoștința partenerului român, succesorul în drepturi poate exercita în România toate drepturile persoanei juridice reorganizate.
Practica arbitrală a recunoscut cu caracter de uzanță, obligația succesorului în drepturi a persoanei juridice reorganizate, de a aviza în scris partenerul contractual al acestuia din urmă, cu scopul de a face această măsură opozabilă celuilalt contractant.
În cazul în care reorganizarea privește o persoană juridică română, practica arbitrală a statuat că succesorul cu titlu particular este răspunzător față de creditorul străin, răspundere care este proporțională cu valoarea bunurilor dobândite.141
Similar succesorilor, creditorii chirografari ai unui debitor comerciant sunt obligați să respecte contractele convenite de acesta, dacă prin contractele respective nu le-au fost fraudate interesele.Acele persoane ce nu au participat, direct sau indirect, la încheierea contractului de comerț internațional, ca și acelea care nu au calitatea de succesori în drepturi ai acestora, nu pot deveni debitori ai unei obligații generată de un asemenea contract. Din acest punct de vedere principiul relativității nu suportă nici o excepție în raporturile de comerț internațional.
Nimic nu se opune însă, ca printr-un contract de comerț internațional să se creeze drepturi în favoarea unei persoane străine de acel contract. Deci, sub acest aspect, principiul în discuție admite o excepție și anume stipulația pentru altul, care pare perfect compatibilă cu specificul contractului de comerț internațional.
Un bun exemplu cu privire la problemele care apar în legatură cu relativitatea efectelor contractului de comerț internațional este cazul Jacob Mandtke T.M.C.S., soluționat de Curtea de Justiție a Comunității Europene.142
Curții de Justiție i se cerea să determine jurisdicția competentă pentru acțiunea cumpărătorului unui produs, contra fabricantului. Articolul 5 punctul 1 al Convenției de la Bruxelles (15 noiembrie 1993) asupra garanțiilor bunurilor de consum și a serviciilor după
141 Prevederea stipulată expres în articolul 48 Decretul 31/1954, în condițiile în care prin actul de reorganizare nu s-a prevăzut altfel.
142 Decizia din 17 iunie 1992, Recueil 1992, pag. 3967 – Turcu lon, Pop Liviu, "Contracte comerciale – Formare și executare ", Ed. Lumina Lex, București, 1997, pag. 66.
vânzare, prevede că în materie contractuală, pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat poate fi chemat în judecată în fața tribunalului altui stat, pe teritoriul căruia obligația pe care se bazează acțiunea în justitie a fost sau trebuia să fie executată.
Conform jurisprudenței franceze, fabricantul este responsabil solidar cu vânzătorul pentru garanția legală a produselor, față de cumpărătorul final, această răspundere având o natură contractuală. În cazul din speță, ce privește o vânzare de echipament industrial, cumpărătorul francez chemă în judecată împreună, pe vânzătorul francez și pe fabricantul german, în fața tribunalului francez.
Curtea a interpretat noțiunea de "materie contractuală" într-un mod autonom, referindu-se în principal la sistemul și la directivele convenției și a declarat că regula de competență specială prevăzută de articolul 5 punctul I al convenției, nu poate fi aplicată litigiului dintre un subdobânditor al lucrului și fabricant, pentru că o asemenea aplicare este incompatibilă cu principiul securității juridice, având în vedere că nu este previzibilă pentru fabricant. Curtea a mai precizat că fabricantul nu are nici o relație contractuală cu subdobânditorul lucrului și nu-și asumă nici o obligație de natură contractuală față de acest cumpărător, a cărui identitate și domiciliu le poate ignora în mod legitim.
De asemenea, Curtea a mai constatat că în majoritatea statelor contractante răspunderea fabricantului față de subdobânditor, pentru viciile lucrului vândut, este considerată ca nefiind de natură contractuală.
În consecință, Curtea a refuzat să extindă aplicarea articolului 5 punctul 1 al Convenției asupra relației dintre producător și cumpărător, fapt ce constituie aplicarea concretă a principiului relativității efectelor contractelor de comerț internațional.
3.2. EXCEPȚII DE LA PRINCIPIUL RELATIVITĂȚII EFECTELOR CONTRACTULUI COMERCIAL INTERNAȚIONAL
Relativitatea efectelor contractului exprimă ideea că drepturile și obligațiile născute din contract aparțin, respectiv incumbă, direct părților contractante și ca regulă generală numai lor. Excepția de la acest principiu va trebui să însemne că drepturile sau, după caz, obligațiile pot să aparțină unor persoane care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la formarea contractului și nici nu au calitatea de succesori ai părților.
În legătură cu stabilirea excepțiilor apar două întrebări, prima referindu-se la posibilitatea ca o persoană străină de contractul comercial internațional să fie obligată în cadrul acestuia, deși nu a luat parte la formarea sa. În principiu răspunsul este negativ, deoarece nimeni nu poate fi
obligat printr-un contract la care nu a fost parte. Așa-numita promisiune a faptei altuia nu constituie o infirmare a acestui răspuns.
A doua întrebare este legată de posibilitatea unei persoane total străină de contract de a dobândi direct și nemijlocit drepturi în baza acestuia. De această dată răspunsul este afirmativ, o veritabilă excepție de la principiul relativității efectelor contractului fiind stipulația pentru altul, perfect compatibilă cu cerințele comerțului mondial.
3.2.1. PROMISIUNEA FAPTEI ALTUIA
Promisiunea faptei altuia nu constituie decât o aparentă excepție de la principiul relativității efectelor contractului comercial internațional, putând fi definită ca un contract prin care debitorul se obligă față de creditor să determine pe o terță persoană să-și asume un anume angajament juridic, în folosul creditorului din contract. De exemplu, debitorul se poate obliga să determine pe un terț să facă o anumită prestație către creditor, sau să ratifice un contract la care nu a participat etc.
Contractul care are ca obiect promisiunea faptei altuia se încheie între debitor și creditor, efectele sale producându-se doar între aceștia, terța persoană rămânând străină de contract.
Promițând fapta altuia, debitorul își asumă personal obligația de a determina pe terț să-și ia un anumit angajament față de creditor, cel din urmă devenind obligat numai dacă va consimți, adera, ratifica, prin voința sa, contractul încheiat între cei doi.
Obligația terțui față de creditor este rezultatul nemijlocit al propriei lui manifestări de voință, manifestare ce îl face să devină parte contractantă. Un astfel de exemplu este referitor la situația unui coproprietar, care vânzând cota sa parte din dreptul de proprietate asupra unui bun indiviz se angajează totodată să determine pe ceilalți coproprietari să-și înstrăineze cotele lor părți din drept, către același cumpărător. Aceștia vor deveni obligați față de cumpărător numai dacă vor consimți personal să-și vândă cotele părți. În acest caz, contractul încheiat de primul coproprietar nu este producător de efecte față de ei, nu le creează în sarcină nici o obligație. Dar când debitorul nu a reușit să-i determine pe ceilalți coproprietari să-și vândă părțile lor, își va angaja propria lui răspundere contractuală față de creditor, răspundere concretizată în obligația de a plăti daune-interese, concomitent ajungându-se și la rezoluțiunea contractului de vânzare internațională. Așa cum s-a putut lesne observa, promisiunea faptei altuia are ca obiect propria faptă a debitorului.
Imediat ce terța persoană și-a asumat față de creditor angajamentul promis, orice obligație a debitorului care a promis fapta altuia încetează prin executare, el nefiind obligat, în
lipsa unei stipulații contrare, să garanteze față de creditor că terțul își va executa angajamentul promis.
Utilitatea acestui tip de contract poate fi evidențiată prin numeroase exemple similare celor menționate anterior; cu toate acestea, nici Codul civil și nici cel comercial nu prezintă o reglementare generală a promisiunii faptei altuia, ea fiind opera literaturii și practicii judiciare.
3.2.2. STIPULAȚIA PENTRU ALTUL
Stipulația pentnl altul, noțiune perfect compatibilă cu cerințele comerțului internațional, poate fi definită ca acel contract prin care o persoană denumită promitent, se obligă față de altă persoană denumită stipulant, să dea, să facă sau să nu facă ceva anume ce în lipsa acestei obligații, ar fi putut să facă în folosul unei persoane străine de această convenție, denumită terț beneficiar.
Atât noțiunea, caracterele juridice, cât și efectele specifice ale acestui contract nenumit reprezintă rezultatul unei analize doctrinare, bazată pe aplicațiile tradiționale ale acestei operațiuni juridice, ea nefiind reglementată în nici un text de lege. 143
O importantă aplicație a stipulației pentru altul în comerțul internațional este contractul de asigurare, în care se prevede ca indemnizația de asigurare să fie plătită unei terțe persoane (asiguratul apare ca stipulant iar societatea de asigurare are calitatea de promitent). Un alt exemplu în acest sens este contractul de transport de bunuri, atunci când expeditorul convine cu transportatorul, ca acesta din urmă să predea încărcătura către o terță persoană denumită destinatar și care nu este parte a contractului de transport.
În pofida denumirii sale "clasice" de stipulație, ne aflăm în prezența unui veritabil contract, a cărui valabilitate nu este pusă la îndoială, deși nu este prevăzut expres în Codul civil și nici în cel comercial. Singura condiție pe care trebuie să o îndeplinească este să nu contravină dispozițiilor imperative ale legii ori regulilor de conviețuire socială. Totuși, în comerțul internațional presupune îndeplinirea a două condiții speciale, de natură să o particularizeze:
– voința de a stipula ce trebuie să fie neechivocă, fără obligativitatea unor formule sacramentale;
– persoana terțului beneficiar trebuie să fie determinată la momentul încheierii stipulației pentru altul sau cel puțin determinabilă în raport cu data executării acesteia.
143 Berthian Denis, "Le principe d'equalite et le droit civil des contracts ", L.G.D.J., Paris, 1999, pag. 163 – excepția o reprezintă dreptul francez,ce reglementează stipulația pentru altul în articolele 1121-1122 Cod civil.
Efectele juridice ale stipulației pentru altul se concretizează în raporturile juridice de comerț internațional, conținând drepturi și obligații izvorâte din acel contract și legate între toate persoanele implicate. Din această sferă vor fi excluse "ab initio”, raporturile dintre stipulant și terțul beneficiar, care de regulă sunt doar soluționate prin intermediul stipulației pentru altul, ele fiind constituite anterior. 144
În concluzie, în cadrul efectelor juridice ale stipulației pentru altul rețin atenția raporturile juridice dintre stipulant și promitent, pe de-o parte, precum și cele dintre promitent și terțul beneficiar, pe de alta.
Prima categorie are în conținut dreptul stipulantului de a pretinde promitentului să-și execute obligația asumată în folosul terțului beneficiar. În vederea realizării acestui drept prin intermediul acțiunii în justiție, trebuie dovedit că prin neexecutarea obligației prevăzută în folosul terțului, promitentul a cauzat un prejudiciu stipulantului însuși. Dacă stipulația se grefează pe un alt contract, încheiat tot între stipulant și promitent, ce este sinalagmatic, neexecutarea de către promitent a obligației asumate în folosul terțului permite stipulantului fie să solicite rezoluțiunea, fie să invoce excepția de neexecutare a contractului.
Dreptul creat prin contractul perfectat între stipulant și promitent, drept corelativ obligației asumate de către acesta din urmă, se naște direct, nemijlocit, în patrimoniul terțului beneficiar, fără a fi nevoie de consimțământul său, chiar din momentul încheierii stipulației.
Ca urmare a acestui fapt se produc efecte semnificative, acceptarea dreptului de către terțul beneficiar nefiind constitutivă, ci declarativă de drepturi, contribuind la consolidarea acestora cu efect retroactiv. De asemenea, terțul beneficiar nu va intra în concurs nici cu moștenitorii, nici cu creditorii stipulantului.
Împreună cu dreptul subiectiv izvorât din stipulație, terțul beneficiar dobândește și dreptul la acțiune care se exercită asupra debitontlui său, adică a promitentului. În mod concret, terțul beneficiar va putea să-l acționeze pe promitent în justiție, obligându-l la executarea în natură sau în echivalent (daune-interese) a obligației corelative dreptului născut prin stipulație.
În final, se poate constata că la nivelul acestor două raporturi se evidențiază natura juridică specifică a stipulației pentru altul și anume aceea de veritabilă excepție de la principiul relativității efectelor contractului în comerțul internațional.
144 Deak Francisc, Cărpenaru Stanciu, "Contracte civile și comerciale ", Ed. Lumina Lex, București, 2000, pag. 70 – "stipulantul poate să utilizeze mecanismul stipulației pentru a-și achita o datorie pe care o contractase față de o anume persoană, care, devenind terțul beneficiar al acestei stipulații își va vedea creanța satisfăcută prin prestația promitentului".
3.3. OPOZABILITATEA CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
3.3.1. CORELAȚIA DINTRE RELATIVITATEA EFECTELOR ȘI OPOZABILITATEA ACESTORA
Un al treilea principiu specific efectelor contractelor de comerț internațional este cel al opozabilității acestora, evidențiind aspectul potrivit căruia dincolo de drepturile și obligațiile pe care le generează între părți și dacă este cazul, față de avânzii-cauză, se impune terților ca o realitate juridică ce nu poate fi ignorată de aceștia din urmă.
Obligativitatea contractului față de terți nu contravine principiului relativității contractului, atunci când acesta este privit ca realitate socială, ca fapt social. Se poate chiar afirma că opozabilitatea reprezintă modul de a defini obligativitatea contractului de comerț internațional în raport cu terții. Astfel, se va înregistra o excepție de la principiul opozabilității contractului ori de câte ori un terț va fi îndreptățit să ignore existența unui anumit contract de comerț internațional și pe cale de consecință, a drepturilor și obligațiilor născute din acesta. Unul din cazurile ce concretizează o asemenea excepție este simulația.
Se poate constata că principiul opozabilității nu se răsfrânge în mod identic asupra tuturor terților, existând diferențe în funcție de raportul acestora cu contractul, distincția realizându-se între terții "adevarați”, și cei "falși", cărora nu le pot fi impuse anumite efecte obligatorii ale contractului (cunoscuți și sub denumirea de terți hibrizi).145 Un exemplu clasic în acest sens este cel referitor la răspunderea delictuală a terțiior, complici ai unui debitor ce trebuia să respecte obligația de neconcurență sau de exclusivitate. Opozabilitatea acestor clauze nu poate fi opusă terților decât în măsura în care aceștia au avut cunoștință de existența lor. Există și situații, precum cea a subrogației, care nu trebuie să fie cunoscută pentru a putea fi opozabilă.
Relativitatea efectelor contractului de comerț internațional nu contrazice, ci dimpotrivă, presupune opozabilitatea acestuia față de terți. Astfel, terții sunt protejați de eventualele abuzuri pe care le-ar putea săvârși părțile contractante, în special prin inserarea unor obligații în sarcina lor, dar, pe de altă parte, nici aceștia din urmă nu pot ignora existența drepturilor și obligațiilor născute prin contractul de comerț internațional, în patrimoniul cocontractanților.
Având în vedere că terții nu pot ignora contractul de comerț internațional ca fapt social, cu toate consecințele sale juridice, părțile putând pe acest temei să le opună contractual, nu este exclusă posibilitatea ca terții, atunci când au interes, să invoce contractul chiar împotriva părților înseși.
145 Berthian Denis, "Le principe d'equalite et le droit civil des contracts", L.G.D.J., Paris, 1999, pag. 155.
În ultimă instanță, distincția dintre relativitate și opozabilitate este expresia deosebirii referitoare la faptul că, în timp ce pentru părți contractul are natura unui act juridic, din punct de vedere al terților, el este un simplu fapt juridic.
Importanța diferențierii menționate prezintă două aspecte. În cazul încălcării drepturilor sau împiedicării executării obligațiilor izvorâte din contractul de comerț internațional este atrasă răspunderea contractuală sau după caz, cea delictuală, în funcție de autorul faptei ilicite, ce poate fi o parte contractantă, respectiv o terță persoană.
În ceea ce privește proba contractului comercial internațional părțile, prin analogie, se vor supune exigențelor conținute în articolul 1181 Cod civil, pe când terții vor putea dovedi existența contractului prin orice mijloc de probă. Evoluția principiului opozabilității față de terți răspunde evoluției forței obligatorii a contractului comercial la nivel internațional, punând accentul pe relația instaurată între părți și poziția terților în raport de legea creată, care poate fi supusă la rândul ei principiului egalității în general, ce a cunoscut o exprimare prioritară în dreptul public.
3.3.2. SIMULAȚIA: EXCEPȚIE DE LA PRINCIPIUL OPOZABILITĂȚII CONTRACTULUI COMERCIAL INTERNAȚIONAL FAȚĂ DE TERȚI
Efectele juridice ale contractelor de comerț internațional se produc între părțile contractante, terții neputând deveni titulari de drepturi și obligații comerciale prin voința altor persoane. Această regulă nu le permite terților să ignore pur și simplu existența contractului, el fiindu-le în principiu opozabil. Cu toate acestea, de la principiul opozabilității contractului de comerț internațional există și o excepție, adică acea situație juridică în care terții pot ignora cu desăvârșire existența contractului, situație ce poate fi identificată în cazul simulației.
Simulația reprezintă o operațiune juridică în cadrul căreia două persoane încheie un contract public, extensibil, aparent, dar "mincinos", pentru că nu reflectă voința lor reală, aceasta fiind exprimată printr-un contract secret, ocult, (contraînscris) încheiat anterior sau cel mult pe aceeași dată cu contractul public. 146
În funcție de modul în care este conceput contractul de comerț internațional aparent și de elementul în privința căruia operează simulația, acesta poate avea mai multe forme:
1) contractul comercial internațional fictiv, ce presupune o disimulare totală a realității, părțile convenind ca, în realitate, contractul pe care urmează să-l perfecteze în formă publică, nu există. Se poate recurge la acest procedeu pentru a induce în eroare pe creditorii falsului
146 Stătescu C-tin, Bârsan Corneliu, "Drept civil – teoria generală a obligațiilor ", Ed. All, București, 2000, pag. 75.
vânzător, care de conveniență cu falsul cumpărător, urmărește să scoată un anumit bun de sub incidența unei iminente urmăriri silite din partea creditorilor. De fapt acest bun, în conformitate cu contractul real încheiat între cele două părți și necunoscut creditorului, datorită caracterului său secret, nu iese din patrimoniul vânzătorului.
2) contractul comercial internațional deghizat, ce cunoaște forma totală, situație în care contractul public există, dar are o natură juridică diferită de cea stabilită în prealabil prin contractul secret (spre exemplu contractul public este un contract de concesiune exclusivă iar cel secret este unul de franchising) și forma parțială, natura celor două contracte fiind identică, cu excepția anumitor clauze (în contractul public de vânzare-cumpărare pe plan internațional nu este prevăzută scadența reală a obligației de plată a prețului, lucru convenit prin contractul secret).
3) contractul de comerț internațional prin care se realizează o interpunere de persoană se înregistrează în condițiile în care contractul public urmează să producă efecte juridice între persoanele menționate în contractul secret, care nu coincid cu persoanele apărute ca părți ale contractului public. Specific acestei forme de simulație este faptul că ambele părți din contractul aparent urmăresc să se producă efecte față de o terță persoană, care participă la încheierea contractului secret și care prin urmare, consimte ca prin interpunerea unei persoane să i se asigure anonimatul.
Examinarea efectelor acestei operațiuni juridice are în vedere distincția între raporturile dintre părțile simulației, pe de-o parte și raporturile dintre părți și terți, precum și cele între terți, pe de altă parte.
Potrivit articolului 1175 Cod civil, care se aplică prin analogie dreptului comercial internațional, raporturile dintre părți și succesorii lor universali și cu titlu universal se stabilesc în conformitate cu prevederile contractului secret.
Această soluție este cea firească având în vedere că numai contractul secret este cel ce reflectă voința reală a părților, fiind unicul ce evidențiază existența unei cauze juridice valabile.
Textul de lege anterior menționat dispune în continuare că actul secret "nu poate avea nici un efect în contra altor persoane". În această situație noțiunea de "efecte" nu mai are accepțiunea de drepturi și obligații izvorâte din contract, ci are o accepțiune legată de principiul opozabilității contractului față de terți.
Astfel, terții de bună-credință se pot bucura de beneficiul de a ignora cu desăvârșire un contract care este rodul voinței secrete a părților, dar dacă au interes în acest scop, îl pot invoca împotriva părților înseși.
Raporturile dintre terți se limitează la modalitatea de soluționare a conflictului dintre aceștia, când unii dintre ei doresc să se prevaleze de existența contractului secret iar ceilalți doresc a invoca clauzele contractului public.
În aceste condiții s-a stabilit că vor fi preferați terții care doresc să invoce contractul public, aparent, dacă la data constituirii drepturilor sau intereselor lor s-au întemeiat cu bună-credință pe acest contract, necunoscând astfel existența contractului secret. Soluția este că prevederile contractului secret vor produce efectele juridice între părți iar contractul public va fi opozabil terților. Acest lucru nu constituie decât o valorificare a principiului fundamental de drept comercial internațional și anume cel al "bunei-credințe".
Cauzele care determină o persoană să ascundă, în totalitate sau în parte, adevarata înfățișare a naturii juridice a unui contract sunt numeroase. Operația simulației tinde să prezinte terților o aparență contractuală neconformă cu realitatea. Ea nu a fost sancționată în dreptul civil cu nulitatea decât dacă a fost folosită pentru eludarea unor dispoziții imperative sau prohibitive ale legii. 147
Codul comercial148 nu are o teorie proprie a simulației în contractul comercial sau în materia societăților comerciale. În consecință, cu privire la contractul comercial internațional vor fi preluate normele din Codul civil (contractul de vânzare-cumpărare, mandat, comision, etc.)
Semnificative rămân pentru contractele comerciale internaționale "autonomia" și "consensualismul contractual", specifice oricărei convenții.
Părțile contractante sunt libere să înscrie orice clauze, cu singura condiție ca acestea să nu încalce normele privind ordinea publică și bunele moravuri. Astfel, doctrina și jurisprudența consideră că simulația poate fi ilicită, contractul fiind lovit de nulitate sau simplă, simulația lovind actul de neopozabilitate.149 Uneori, cum este cazul simulației cu scop de evaziune fiscală, se aplică numai sancțiuni administrative, amenzi sau despăgubiri, fără ca actul să fie lovit de nulitate.
147 În acest context se înscriu dispozițiile în favoarea unor incapabili, făcute sub formă interpusă sau deghizare – articolul 812 Cod civil.
148 Codul comercial a fost adoptat prin Decretul-lege nr. 1233/1887 (M.Of nr.31/10 mai 1887), modificat și completat ulterior; ultimele modificări au fost efectuate prin O.U.G. nr.32/1997 pentru modificarea și completarea Lg. nr.31/1990 privind societățile comerciale (M. Of nr.133/27 iunie 1997), Lg. privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice nr.99/1999 (M.Of nr.236/27 mai 1999) și O.U.G. nr.59/2001 pentru completarea Codului de procedură civilă (M.Of nr.217/27 aprilie 2001)
149 Baias Flavius, "Simulația – studiu de doctrină și jurisprudență ", Ed. Rosetti, București, 2003, pag. 36.
CAPITOLUL 4
EFECTELE SPECIFICE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE
Efectele specifice contractelor comerciale internaționale decurg din reciprocitatea și interdependența obligațiilor asumate de părți. Caracteristicile evidențiate impun, de regulă, ca "executarea prestațiilor să se facă simultan de către ambii contractanți; în caz contrar "se rupe echilibrul care trebuie să existe între obligațiile corelative"150. Efectele specifice acestor tipuri de contracte intervin atunci când, în faza executării, survin unele împrejurări de natură să creeze un dezechilibru între părțile contractante, imputabile sau nu acestora.
Caracterul incontestabil de "putere de lege" a contractului, în sensul indicat și de Codul civil (articolul 969 alineatul 1), adaptat la specificul contractului bilateral, categorie din care face parte și cel de comerț internațional, explică de ce în astfel de împrejurări se îngăduie uneia dintre părți să suspende executarea contractului, fie să tindă la desființarea sa printr-o inițiativă unilaterală. Pentru excluderea unor asemenea consecințe prejudiciabile, contractul de comerț internațional dă naștere următoarelor efecte specifice:
l.excepția neîndeplinirii contractului (așa numita "exceptio non adimpleti contractus"), ce constă în îndreptățirea creditorului de a refuza îndeplinirea propriei prestații, dacă debitorul nu-și respectă obligația corespunzătoare.
2. rezoluțiunea și rezilierea, ce apar ca sancțiuni pentru neexecutarea obligației de către debitor, putând fi obținute pe cale arbitrală sau judiciară, de creditorul care și-a îndeplinit la timp și complet angajamentul asumat.
3. suportarea riscului contractului izvorât din neexecutarea fortuită a obligației contractuale este atribuită în sarcina debitorului sau creditorului, în conformitate cu anumite reguli.
Excepția neîndeplinirii contractului și rezoluția pentru neexecutare se discută pe planul culpei părților, în timp ce imposibilitatea executării contractului datorită riscului contractual este considerată ca fiind datorată unor cauze neimputabile acestora. Dintr-un alt punct de vedere, se impune precizarea că toate regulile specifice contractelor comerciale internaționale se discută pe planul executării acestora, spre deosebire de sancțiunea nulității, care intervine pentru cauze legate de formarea lor.
150 Popescu Tudor R., "Dreptul comerțului internațional”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976, pag. 237.
4.1. EXCEPȚIA DE NEEXECUTARE A CONTRACTULUI
Pentru a înțelege semnificația excepției de neexecutare a contractului este necesară mai întâi stabilirea sensurilor noțiunii de neexecutare, prin aceasta definindu-se orice neîndeplinire din partea unei părți a oricăreia din obligațiile ce-i revin potrivit contractului, inclusiv executarea lor defectuoasă sau tardivă.
Neexecutarea constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligații contractuale, orice neconcordanță între prestația promisă de creditor prin contract și prestația efectiv executată de debitor.151
Neexecutarea are valoarea unei fapte ilicite pentru că orice contract reprezintă legea părților, în acest sens Codul civil făcând distincția între neexecutarea culpabilă și cea fortuită.
Astfel, potrivit articolelor 1082-1083 Cod civil, neexecutarea generează răspunderea contractuală și obligația de a repara prejudiciul, respectiv plata daunelor-interese, numai dacă aceasta nu se datorează unei cauze străine, cum ar fi forța majoră sau cazul fortuit.
Neexecutarea contractelor îmbracă diverse forme, ea putând fi totală sau parțială, temporară sau definitivă și ireversibilă, pozitivă sau negativă, dar indiferent de acestea neexecutarea obligațiilor poate angaja răspunderea contractuală sau poate conduce la rezoluțiune ori reziliere.
În ceea ce privește excepția de neexecutare a contractului,în practica arbitrală din comerțul internațional s-a stipulat în mod constant că în contractele sinalagmatice refuzul uneia dintre părți de a-și onora obligațiile (de pildă,de a plăti prețul), rupe echilibrul care trebuie să existe între prestațiile reciproce,astfel încât cealaltă parte este în drept ca,la rândul ei,să înceteze executarea propriilor sale obligații.152
Un alt element important în cadrul definirii conceptului neexecutării contractuale îl reprezintă asumarea unui termen suplimentar de execuție, ce tratează situația în care o parte se află în întârziere cu exectuarea prestațiilor sale iar cealaltă parte dorește să îi acorde un răgaz pentru îndeplinirea acestora, cu scopul de a evita prejudiciile ce ar putea decurge de aici.
Respectarea angajamentelor juridice asumate corespunde nu numai intereselor părților, ci intereselor generale privind dezvoltarea economică, motiv pentru care neexecutarea este sancționată corespunzător, în cadrul "sancțiunilor" putându-se înscrie și "excepția de
151 Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan C-tin, Mrejeru Mariana Genoveva, "Neexecutarea contractelor de comerț internațional”, Ed. Rosetti, București, 2003, pag. 13.
152 Dragoș-Alexandru Sitaru, “Dreptul comerțului internațional”-tratat-partea generală,Editura Lumina Lex,București,2004,pag. 693
neexecutare" a contractului, ce capătă valențe specifice în funcție de materia analizată.
4.1.1. APLICAREA EXCEPȚIEI DE NEEXECUTARE ÎN CADRUL CONTRACTELOR COMUNE
Excepția de neexecutare a contractului ("exceptio non adimpleti contractus") constituie un mijloc de apărare specific contractului sinalagmatic, constând în refuzul de executare a obligației, exprimat de acea parte căreia cocontractantul îi pretinde această executare, fără a-și îndeplini însă propria obligație.
Cu alte cuvinte, pârâtul poate refuza executarea obligației cerute de reclamant, dacă acesta din urmă nu și-a executat-o pe a sa sau nu se oferă să o execute. Procedând în această manieră pârâtul opune reclamantului excepția neîndeplinirii contractului.
Fundamentul excepției neîndeplinirii contractului se regăsește în "voința prezumată a părților, care s-au angajat într-un raport contractual sinalagmatic numai în considerarea faptului că obligațiile reciproce vor fi executate concomitent, deoarece nu s-a stabilit un termen contractual pentru executare."153
Actuala reglementare a raporturilor civile nu prezintă un text general care să consacre excepția neîndeplinirii contractului, despre aceasta discutându-se totuși cu ocazia reglementării raporturilor de vânzare-cumpărare, schimb și depozit remunerat.
Astfel, articolul 1322 Cod civil arată că "vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plătește lucrul și nu are dat de vânzător un termen pentru plată."
Partea căreia i se opune excepția este sancționată tocmai pentru conduita sa culpabilă, constând în neexecutarea propriei obligații, fapt ce indiscutabil contravine principiului "pacta sunt servanda".
În ultimă instanță, această excepție poate fi privită ca un mijloc indirect menit a determina o parte să-și execute obligația asumată inițial.
Excepția de neexecutare devine operantă în prezența mai multor condiții:
– obligațiile reciproce trebuie să-și aibă temeiul în același contract. Spre exemplu, nu este admisibil ca vânzătorul să refuze predarea bunului vândut pentru motivul că nu i s-a restituit încă de către cumpărător suma acordată acestuia din urmă, în baza unui contract de împrumut încheiat între aceleași părți (vânzătorul în calitate de împrumutător iar cumpărătorul în calitate de împrumutat).
153 Popescu Tudor R., "Dreptul comerțului internațional”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976, pag. 266-267.
– neexecutarea care justifică invocarea excepției trebuie să fie suficient de importantă. Excepția poate fi invocată cu temei numai dacă în privința părții căreia îi este opusă se poate constata o neexecutare a propriei obligații, fie chiar parțială, dar suficient de importantă atât în raport cu valoarea obligației în totalitatea sa, cât și în raport cu echilibrul întregului contract.
– neexecutarea nu trebuie să se datoreze unei fapte săvârșite de partea care invocă excepția. De pildă, cumpărătorul nu poate refuza plata prețului invocând excepția de neexecutare, dacă vânzătorul nu a putut preda bunul pentru că a fost sechestrat de cumpărător însuși.
– obligația părții căreia i se opune excepția să devină exigibilă înainte sau cel târziu, la aceeași dată cu obligația asumată de partea care o invocă.
Vânzătorul care este dator, potrivit contractului, să predea bunul la data de 1 ianuarie 2005, nu poate opune cumpărătorului excepția de neexecutare invocând neexecutarea obligației de plată a prețului, dacă această din urmă obligație este scadentă la data de 10 ianuarie 2005.
Aceste condiții fiind îndeplinite, partea îndreptățită poate invoca excepția direct față de cocontractantul său, fără a fi nevoie de vreo punere în întârziere sau de intervenția instanței judecătorești.
Efectul invocării acestei excepții se produce de îndată între părți și constă în suspendarea executării obligației asumate de partea care utilizează acest mijloc de apărare, până la data la care cealaltă parte își va îndeplini obligația a cărei neexecutare a declanșat invocarea excepției.
4.1.2. EXCEPȚIA DE NEEXECUTARE ÎN CONTRACTELE ECONOMICE INTERNE
În raporturile dintre unitățile economice excepția de neexecutare a contractului are un anumit specific datorită faptului că, de regulă, ordinea executării prestațiilor ce formează obiectul obligațiilor contractuale este dispusă prin acte normative. De exemplu, în contractul de furnizare nu se admite ca furnizorul să poată pretinde plata prețului mai înainte de a fi livrat produsele, deoarece aceasta echivalează cu acordarea de credite, operație nepermisă, ceea ce face ca el să nu poată invoca această excepție.
Totuși, se poate conchide că, de regulă, "exceptio non adimpleti contractus" poate fi invocată în raporturile dintre unitățile economice, cu condiția de a nu duce la împiedicarea realizării sarcinilor de plan.
4.1.3. ASPECTE SPECIFICE EXCEPȚIEI DE NEEXECUTARE ÎN CADRUL CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE
Contractele de comerț internațional fiind prin excelență sinalagmatice generează între părți drepturi și obligații reciproce și interdependente.
Împrejurarea face ca fiecare contractant să cumuleze în persoana sa dubla calitate de creditor și debitor față de celălalt contractant iar obligația asumată de către una din părți își are cauza juridică în obligația pe care și-o asumă cealaltă parte.154 De aici decurg o serie de efecte specifice acestui gen de contracte, printre care și cel numit de doctrină "exceptio non adimpleti contractus" sau excepția de neexecutare, adică dreptul creditorului de a refuza îndeplinirea propriei sale prestații, dacă debitorul nu-și execută prestația la care s-a angajat.
În materia dreptului comerțului internațional, spre deosebire de dreptul civil, excepția de neexecutare se analizează ca fiind un mijloc juridic cu dublă valență: pe de o parte reprezintă o modalitate de sancționare a părții care nu și-a executat prestația asumată iar pe de altă parte aceasta constituie un mijloc de apărare de care se poate prevala contractantul căruia i se pretinde executarea prestației ce și-a asumat-o, de către partenerul sau contractual într-un moment când nici acesta nu-și executase propria prestație.Invocarea excepției de neexecutare este posibilă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții, similare celor din dreptul civil:
– să existe o neexecutare, fie chiar parțială, dar importantă, a obligațiilor contractualmente stabilite;
– obligațiile neexecutate să fie reciproce și să-și aibă temeiul în același contract;
– neexecutarea obligațiilor să nu se datoreze faptei celui care invocă excepția, ci să fie determinată de o altă împrejurare, ce nu-i este imputabilă lui (forța majoră sau culpa debitorului);
– prin natura sa, raportul contractual să comporte aplicarea regulii executării simultane a obligațiilor celor două părți.
Curtea de Arbitraj Comercial Internațional București a apreciat că, de regulă, executarea obligațiilor trebuie să fie simultană în cadrul contractelor sinalagmatice. Aceeași instanță arbitrală a mai decis că refuzul uneia dintre părțile contractante de a-și executa obligațiile la care s-a angajat prin contractul de comerț internațional (de regulă, plata prețului), rupe echilibrul care trebuie să existe între prestațiile reciproce din contractele sinalagmatice, astfel încât celălalt contractant este îndreptățit ca, la rându-i, să înceteze executarea propriilor sale obligații.
154 Dragoș-Alexandru Sitaru, "Dreptul comerțului internațional”, vol. 2, Ed. Actami, București, 1996, pag. 147.
Principalul efect al invocării excepției de neexecutare constă în suspendarea executării respectivului contract. Aceasta rămâne operantă până când partea ce pretinde executarea obligației de către partenerul său contractual, fără să-și fi executat propria obligație, își modifică atitudinea trecând la executarea prestației ce-i incumbă.
În caz de neexecutare de către una din părți a obligațiilor contractualmente asumate, cealaltă parte, care și-a executat propriile sale obligații, poate cere rezoluțiunea sau după caz, rezilierea contractului.
4.2. REZOLUȚIUNEA ȘI REZILIEREA – MODALITĂȚI DE ÎNCETARE A EFECTELOR CONTRACTULUI
În doctrină 155 s-a remarcat faptul că, arealul rezoluțiunii și rezilierii în raporturile de comerț internațional este mai restrâns decât cel pe care acestea îl au în circuitul civil, lipsit de element de extraneitate, ceea ce determină în mod necesar o analiză a modalităților de încetare a efectelor contractului în dreptul comun, ce se aplică sub anumite aspecte, prin analogie și relațiilor comerciale pe plan internațional.
4.2.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND REZOLUȚIUNEA ȘI REZILIEREA ÎN CONTRACTELE COMUNE
Termenul de rezoluțiune este expres utilizat în cuprinsul articolelor 1320, 1365, 1366, 1368 din Codul civil, fiind definit ca sancțiunea ce constă în desființarea retroactivă a contractului și repunerea părților în situația anterioară, ce intervine în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor izvorâte dintr-un contract sinalagmatic.
În materia rezoluțiunii există o prevedere legală care pare să justifice de ce se creează unei părți contractante posibilitatea de a cere desființarea unui contract valabil încheiat. Astfet articolul 1020 Cod civil dispune: "Condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu îndeplinește angajamentul său." În alți termeni, neexecutarea obligației ar constitui, în viziunea legii, "condiția rezolutorie a cărei realizare ar avea ca efect desființarea retroactivă a contractului sinalagmatic", unde această condiție este subînțeleasă. Această concepție a fost criticată pentru că executarea obligațiilor constituie un efect esențial al contractului, astfel încât ea nu poate fi privită ca o condiție rezolutorie iar
155 Căpățână Octavian, Ștefănescu Brândușa, "Tratat de drept al comerțului internațional”, vol. 2, partea specială, Ed. Academiei, București, 1984, pag. 72.
condiția nu este niciodată tacită, ci expres prevăzută prin clauzele contractuale.
Datorită reciprocității și conexității obligațiilor ce se nasc din contractele sinalagmatice, obligația unei părți reprezintă cauza juridică a obligației celeilalte părți. În acest caz, partea culpabilă pentru sfidarea forței obligatorii a contractului este sancționată nu prin refuzul executării obligației asumate de către contractant, ci prin desființarea contractului, ce este cerută de cel ce și-a îndeplinit deja propria obligație sau cel puțin, este gata să și-o execute.
Potrivit articolului 1021 Cod civil "contractul nu este desființat de drept", astfel încât "desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției". Această formă de rezoluțiune, care poartă denumirea de judiciară, poate fi cerută numai de către creditorul obligației neexecutate. El are posibilitatea opțiunii între soluția "distructivă", aceea a desființării contractului și cea "constructivă", constând în formularea acțiunii prin care se urmărește obținerea executării silite a contractului, în natură sau prin echivalență.
Rezoluțiunea judiciară operează de la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive în acest sens, dar pentru admiterea acesteia este necesară îndeplinirea cumulativă a anumitor condiții:
– să existe o neexecutare, fie și parțială, dar importantă a contractului sinalagmatic;156
– neexecutarea obligației să se datoreze culpei debitorului (în caz contrar se aplică regulile suportării riscului contractului);
– rezoluțiunea a fost cerută de partea interesată să desființeze contractul (ea nu operează de plin drept), pronunțându-se de instanța de judecată;
– acțiunea în rezoluție este, în ultimă instanță, o acțiune în responsabilitate contractuală, ceea ce reclamă punerea în întârziere a debitorului.
Instanța are dreptul de a aprecia în funcție de circumstanțe dacă este cazul să pronunțe rezilierea, putând acorda debitorului un termen de grație pentru executarea obligației. În plus, acesta are chiar posibilitatea de a evita rezoluțiunea, dacă își execută obligația până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s-a admis cererea de desființare a contractului.
Creditorul ce este interesat în desființarea contractului prin rezoluțiunea judiciară și repunerea sa în situația anterioară încheierii acestuia nu are certitudinea obținerii rezultatului, chiar dacă sunt întrunite condițiile menționate anterior. Pentru înlăturarea acestor inconveniente, părțile sunt libere ca în temeiul articolului 5 Cod civil, să introducă în contractul sinalagmatic anumite clauze, denumite și pacte comisorii, ce reprezintă o altă formă a rezoluțiunii și anume convențională.
156 Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan C-tin, Mrejeru Mariana Genoveva., "Neexecutarea contractelor de comerț internațional", Ed. Rosetti, București, 2003, pag. 79 – și în dreptul roman, potrivit edictului asupra prețurilor emis de Dioclețian, anularea unui act era posibilă pentru '"laesio enormis".
Rezoluțiunea convențională este cea stipulată de părți în contractele pe care le încheie, în vederea înlăturării inconvenientelor (înlăturarea pierderii de timp, evitarea cheltuielilor) pe care le prezintă rezoluțiunea judiciară. Deși în majoritatea cazurilor instanța "rămâne implicată" în funcționarea rezoluțiunii convenționale, intervenția ei se va limita la a constata existența unei neexecutări culpabile, validitatea pactului comisoriu și corecta sa aplicare de către partea îndreptățită să-l invoce (ce este creditorul obligației neexecutate). Creditorul își păstrează dreptul de a opta pentru executarea silită, în natură sau prin daune-interese sau dacă devine inaplicabil pactul comisoriu, pentru rezoluțiunea judiciară.În raport de intensitatea cu care se produc efectele rezoluțiunii, există patru tipuri de pacte comisorii.157 Cele de gradul I reiterează articolul 1021 Cod civil, în caz de neexecutare culpabilă contractul desființându-se, fapt ce justifică afirmația că acest tip de pact comisoriu nu are o existență autonomă. Prin cele de gradul II, părțile convin ca atunci când o parte nu-și execută obligația, cocontractantul să considere contractul ca fiind desființat.
Potrivit pactului comisoriu de gradul III, pe data neexecutării culpabile contractul este rezolvit de plin drept. Cele mai energice pacte, cele de gradul IV, rezidă în clauza potrivit căreia neexecutarea culpabilă a contractului conduce la desființarea acestuia, fără punerea în întârziere a debitorului și fără nici o altă formalitate.
Rezoluțiunea, fie judiciară, fie convențională, prezintă următoarele efecte:
– desființarea retroactivă a contractului (pe data încheierii lui);
– repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor deja efectuate;
– efectul retroactiv al rezoluțiunii va opera și asupra drepturilor consfințite terților prin contractul respectiv, cu excepția actelor de conservare și administrare făcute de aceștia;
– partea ce și-a executat obligația are dreptul de a obține despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea culpabilă a obligației de către celălalt contractant.
Concluzia logică este că "rezoluțiunea contractului constituie o varietate de executare silită prin echivalent"158. Deși pare paradoxal ca desființarea contractului să fie privită ca formă de executare silită prin echivalent, aprecierea este firească pentru că se întemeiază nu numai pe principiul forței obligatorii a contractului și pe ideea de culpă, ci și pe ideea de cauză, ce apare ca element al voinței juridice. Această concluzie se va impune în egală masură și în privința rezilierii.
Rezilierea constituie sancțiunea concretizată în desființarea cu efecte numai pentru viitor ("ex nunc") a contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, ce primește aplicare în caz de
157 Stoica Valeriu, "Pactele comisorii” – în revista "Dreptul", nr. 2/1997, pag. 17-34.
158 Stătescu C-tin, Bârsan Corneliu, "Drept civil – teoria generală a obligațiilor ", Ed. All, București, 2000, pag. 234.
neexecutare culpabilă a obligației de către una din părți. Particularitatea rezilierii constă în aceea că, datorită caracterului prestațiilor succesive, retroactivitatea nu este posibilă ca în cazul rezoluțiunii, ce operează în cadrul contractelor bilaterale cu executare "uno ictu" (dintr-o dată). Sub celelalte aspecte, rezilierii i se aplică regimul juridic al rezoluțiunii.159
La fel ca și în cazul rezoluțiunii, rezilierea poate opera fie de plin drept, fie în temeiul unui pact comisoriu convenit de părți. În primul caz, trebuie constatată și pronunțată de către organul de jurisdicție (tribunal arbitral sau instanță judecătorească de drept comun), în cel de-al doilea caz operând în puterea convenției părților, intervenția organului de jurisdicție fiind necesară numai dacă există vreun diferend între acestea, cu referire la modul de interpretare sau în ce privește executarea acelei convenții.
Rezilierea potrivit voinței părților este "soluția optimă", aceasta fiind exprimată prin clauze contractuale de tipul celor de evitare a riscurilor nevalutare (mai ales clauza ofertei concurente, a clientului cel mai favorizat, de impreviziune etc.), prin care părțile oferă instanței judecătorești sau arbitrale posibilitatea rezilierii contractului numai în cazuri extreme.
Trebuie relevat faptul că rezilierea nu vizează ceea ce s-a executat până la momentul consumării ei, prestatiile executate până la acel moment nefiind supuse restituirii, ci pierdute. În mod normal, ulterior rezilierii nu se mai execută prestații în baza contractului desființat. Dacă una din părți va îndeplini acte de executare după acest moment, prestațiile îi vor fi restituite.
Există o situație în care este greu de apreciat dacă desființarea unui contract sinalagmatic, ca urmare a neexecutării culpabile de către una din părți, îmbracă forma rezoluțiunii sau a rezilierii. Într-adevăr, unele contracte sinalagmatice nasc obligații cu executare succesivă în sarcina celeilalte părți. Într-o asemenea situație atipică, efectele desființării contractului se vor analiza diferențiat, în funcție de natura obligațiilor.
Astfel, cu privire la același contract sinalagmatic pot fi recunoscute atât caracteristicile rezoluțiunii, cât și ale rezilierii.
În ultimă instanță, fundamentul rezoluțiunii și al rezilierii poate fi explicat prin ideea de echitate și de bună-credință. Acestea "se manifestă în echilibrul obligațiilor asumate și care trebuie să fie executate de părțile contractante întocmai cum au fost asumate."160
159 Bivolaru Dana, Bamboș Sever Gabriel, Băjan Doru, "Contracte interne și internaționale ", Ed. Tribuna Economică, București, 1999, pag. 251.
160 Andrei Dumitru, Florescu Petre, Mrejeru Theodor, "Contractul de comerț internațional", Ed. Coresi, București, 1999, pag. 185.
4.2.2. REZOLUȚIUNEA ȘI REZILIEREA ÎN CONTRACTELE ECONOMICE INTERNE
În raporturile dintre unitățile economice, rezoluțiunea este admisă numai pentru cazurile când datorită întârzierii, executarea contractului nu mai prezintă interes pentru creditor. Pactele comisorii, indiferent de gradul lor, nu pot fi stipulate în contractele economice, deoarece ele sunt incompatibile cu finalitatea acestor contracte.
4.2.3. APLICAȚII SPECIFICE ALE REZOLUȚIUNII ȘI REZILIERII ÎN MATERIE COMERCIALĂ INTERNAȚIONALĂ
Rezoluțiunea se concretizează în desființarea contractului de comerț internațional, cu titlu de sancțiune, la cererea părții ce și-a executat prestația, pe motiv că cealaltă parte nu și-a îndeplinit culpabil obligațiile ce-i incumbă.
Arealul rezoluțiunii în raporturile de comerț internațional, constând în desființarea retroactivă a contractului, este mai restrâns decât cel pe care îl are în circuitul civil, lipsit de elemente de extraneitate.161 Acest lucru este firesc deoarece rezoluțiunea vizează prin excelență contractele sinalagmatice cu executare simultană iar în comerțul internațional ponderea covârșitoare o au contractele de lungă durată, care implică în mod necesar o executare succesivă.
Chiar și vânzarea-cumpărarea, considerată în dreptul comun ca un contract tipic cu executare instantanee, în domeniul comerțului internațional se înfățișează ca un contract tipic cu executare succesivă. Astfel, vânzarea comercială internațională se poate prezenta ca un contract de livrare eșalonată a mărfii, având ca finalitate asigurarea aprovizionarii tehnico-materiale a importatorului.
În caz de neexecutare, acesta este supus rezilierii iar nu rezoluțiunii, domeniul acesteia fiind restrâns la contractele cu executare imediată, "uno ictu". Trebuie menționat că, sancțiunea rezoluțiunii compromite finalitățile urmărite de către părți, fiind aplicată numai ca soluție ultimă pentru salvarea contractului. Pe cale de consecință, recurgerea la această soluție trebuie pe cât posibil evitată, deoarece există numeroase motivații economice ce legitimează în majoritatea cazurilor substituirea rezoluțiunii prin soluții tranzacționale menite să salveze contractul și să asigure executarea acestuia în natură. 162
161 Bivolaru Dana, Bamboș Sever Gabriel, Băjan Doru, "Contracte interne și internaționale", Ed. Tribuna Economică, București, 1999, pag. 250.
162 De altfel, practica învederează raritatea hotărârilor care au pronunțat rezoluția contractelor comerciale internaționale.
În dreptul comerțului internațional rezoluțiunea contractului pentru neexecutare are un regim juridic diferit comparativ cu dreptul comun, aici făcându-se distincția între două situații:
– rezoluțiunea operează de plin drept dacă debitorul nu respectă scadența convenită, în cazul contractelor subordonate unui termen de natură esențială, ce prin specificul lor sunt incompatibile cu întârzierea în executare. Într-o atare ipoteză rezoluțiunea se produce automat, fără a fi necesare demersuri procedurale prealabile (somație, notificare, punere în întârziere, cerere de arbitrare sau de chemare în judecată), soluție consacrată implicit de articolul 69 Cod comercial.
– regimul juridic al rezoluției în contractele cu termen de executare uzual formează obiect de controversă.
Unii autori susțin că rezoluțiunea contractelor de comerț internațional este supusă regulilor prevăzute de articolele 1020, 1021 Cod civil. În consecință, rezoluțiunea are caracter judiciar, implicând pe de o parte necesitatea pronunțării sale de către organul de jurisdicție competent iar pe de altă parte recunoașterea unui drept de opțiune în beneficiul creditorului, între a cere debitorului obligarea la executarea în natură sau la despăgubiri. Această opinie este confirmată prin dispozițiile articolului 67 alineatele 2 și 3 Cod comercial, fiind însușită atât în literatura de specialitate, cât și în practica arbitrală, inclusiv a Curții de Arbitraj Comercial Internațional București.Alți autori consideră că rezoluțiunea contractului de comerț internațional "se face prin simpla declarație notificată celeilalte părți".163
Din punct de vedere practic opinia veritabilă este prima, deoarece rezoluțiunea oricărui contract comportă inevitabil și obligarea părții în culpă, la plata de despăgubiri pentru contractantul ce a solicitat rezoluțiunea, precum și înapoierea de către pârât a prestației ce a fost executată de reclamant. Asemenea consecințe sunt posibile numai prin intermediul unei hotărâri arbitrale sau judecătorești care, constatând neexecutarea contractului de către pârât, dispune rezoluțiunea acestuia și repunerea părților în situația anterioară perfectării înțelegerii lor ("restitutio in integrum"), fapt greu de realizat fără o sentință judecătorească sau arbitrală de executare pe cale silită.
Rezoluțiunea, deși guvernată în principiu în relațiile comerciale internaționale tot de dispozițiile Codului civil, comportă totuși particularitatea că debitorul se află de plin drept în întârziere, prin însăși ajungerea la scadență a obligației la care s-a angajat. Această particularitate privind interdicția acordării termenului de grație pentru debitor în raporturile comerciale internaționale, prezintă o importanță deosebită, deoarece întârzierea în executarea unei obligații
163 Popescu Tudor R., "Dreptul comerțului internațional", Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983, pag. 59.
comerciale, determinată de acordarea unui termen suplimentar de execuție, s-ar repercuta negativ asupra celorlalte prestații, perturbând buna desfășurare a comerțului internațional. Această regulă consacrată în articolul 44 Cod comercial este prevăzută expres în Convenția de la Viena (11 aprilie 1980). De asemenea, ea este aplicată în materiile concrete la care se referă, de Legea 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin (articolul 97) și de Legea 59/1934 asupra cecului (articolul 59), care precizează că nu sunt admise termene de grație, nici legale, nici judecătorești.
În plus, având în vedere că articolele 1020 și 1021 Cod civil au caracter interpretativ de voință, părțile dispun de facultatea de a evita procesul judiciar sau arbitral în rezoluție, convenind un pact comisoriu, prin care să se prevadă că desființarea contractului în caz de neexecutare va opera de plin drept, fără nici o altă formalitate premergătoare.
Efectele rezoluțiunii în cadrul relațiilor comerciale internaționale pot fi sintetizate astfel:
– contractul se desființează retroactiv ("ex tunc"), din chiar momentul perfectării lui;
– părțile sunt repuse în situația anterioară;
– contractantul ce și-a executat sau s-a declarat pregătit să execute prestația asumată, poate pretinde și obține, în caz de neexecutare a contractului de către partenerul său, despăgubiri pentru prejudiciul astfel suferit.
Rezilierea constituie sancțiunea concretizată în desființarea cu efecte numai pentru viitor a contractelor de comerț internațional cu executare succesivă, ce primește aplicare în caz de neexecutare culpabilă a obligației de către una din părți. O parte poate rezilia contractul dacă există o neexecutare esențială din partea celuilalt contractant.
Pentru a determina ceea ce constituie o neexecutare esențială, trebuie luate în considerare mai multe circumstanțe:
– neexecutarea îl prejudiciază substanțial pe creditor de la ceea ce avea dreptul să se aștepte în urma contractului, cu excepția situației în care debitorul nu a prevăzut sau nu ar fi putut să prevadă în mod rezonabil un asemenea rezultat.
Un exemplu edificator în acest sens este următorul: La data de 1 februarie 2001, A încheie un contract ce prevede livrarea unui program informatic standard înainte de 15 februarie 2001 lui B, care a cerut o executare rapidă. Dacă A nu livrează programul decât la 15 martie 2001, B. poate refuza livrarea, având dreptul de a-i rezilia contractul.
Creditorul nu poate rezilia contractul dacă debitorul demonstrează că nu a prevăzut sau nu ar fi putut să prevadă că neexecutarea era esențială pentru cealaltă parte, fapt relevat în următoarea speță: X se angajează să transporte deșeurile depozitate pe terenul lui Y în cursul anului 2002. Y nu îl informează pe X că a închiriat excavatoare pentru a începe lucrările pe acel
teren începând din 2.01.2003. Y nu va putea pune capăt contractului încheiat cu X pe motiv că acesta nu a curățat terenul până la 2.01.2003.
– executarea strictă a obligației reprezintă esența contractului .
– neexecutarea este intenționată sau bazată pe o culpă gravă, fapt ce demonstrează că nu se poate avea încredere într-una din părțile contractante.
Spre exemplu A, reprezentantul lui B, care are dreptul la rambursarea cheltuielilor, prezintă lui B o serie de documente justificative false. Deși suma cerută nu este importantă, B poate considera comportamentul lui A ca reprezentând o neexecutare esențială, având dreptul de a rezilia contractul de reprezentare.
– neexecutarea dă creditorului motive de a considera că nu se poate baza pe o executare viitoare a contractului.
– în caz de reziliere a contractului debitorul ar suferi o pierdere excesivă determinată de pregătirea sau executarea contractului.
Dreptul la rezilierea contractului comercial internațional se exercită prin notificarea celeilalte părți. Atunci când oferta de executare este tardivă sau când executarea nu este corespunzătoare, creditorul pierde dreptul de a rezilia contractul, dacă nu transmite o notificare celeilalte părți într-un interval de timp rezonabil, începând din momentul în care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența împrejurărilor amintite anterior. Caracterul "rezonabil" al termenului va depinde de circumstanțe. În cazurile în care creditorul poate obține cu ușurință o altă executare și poate decide asupra creșterii sau scăderii prețurilor, notificarea trebuie trimisă fără întârziere. Atunci când creditorul trebuie să se informeze dacă poate obține executarea din alte surse, termenul va fi mai lung. Această notificare va produce efecte din momentul în care este primită de debitor.
Ca efecte ale rezilierii se înregistrează eliberarea ambelor părți de obligațiile de a efectua sau a primi prestații viitoare. Rezilierea nu exclude dreptul de a cere daune-interese pentru neexecutare. După ce contractul a fost reziliat fiecare dintre părți poate cere restituirea prestațiilor pe care le-a furnizat, cu condiția ca la rândul lor să restituie prestațiile primite. Atunci când restituirea în natură este imposibilă sau nepotrivită, va trebui executată valoric, cu condiția să fie și rezonabilă.
Restituirea nu va putea fi realizată decât pentru prestațiile efectuate ulterior rezilierii, atunci când executarea contractului este eșalonată în timp și contractul divizibil. Următoarea speță vine în sprijinul celor afirmate: A vinde lui B un tablou pentru 2 milioane dolari, dar B nu plătește tabloul la data livrării. În acest caz, A poate cere restituirea tabloului. Dacă B a vândut tabloul între timp și l-a livrat unui cumpărător de la care nu-l mai poate recupera, va trebui să plătească valoarea tabloului.
Aceste două instituții cunosc reglementări similare și în alte sisteme de drept, aspectele esențiale cu privire la acestea urmând a fi evidențiate în continuare.
4.2.4. ASPECTE ALE REGLEMENTĂRII REZOLUȚIUNII ȘI REZILIERII ÎN DIFERITE SISTEME DE DREPT
Dreptul german reglementează rezoluția numai pentru anumite situații, dar practica judecătorească a extins aplicațiunea acestor dispoziții la toate cazurile de neexecutare. Astfel, potrivit articolului 325 alineat 1 Codul civil german, o parte are opțiunea între dreptul de a cere daune-interese și dreptul de a rezilia contractul sinalagmatic, în cazul în care acesta a devenit imposibil de executat, ca urmare a unei împrejurări pentru care este responsabilă cealaltă parte.
Rezoluțiunea contractului nu se întemeiază pe simpla neexecutare a obligațiilor asumate de contractanți, ci numai pe imposibilitatea de executare, ce trebuie să fie reală și culpabilă.
Pe lângă imposibilitatea culpabilă de executare, întârzierea în executare sau neexecutarea obligațiilor la o anumită dată sau într-un anumit termen fixat de părți, poate justifica rezoluțiunea contractului sinalagmatic. Jurisprudența și doctrina germană au admis, în această ipoteză, că partea care are dreptul la rezoluțiunea contractului o poate declara imediat, fie poate cere daune-interese pentru neexecutare, fie poate solicita executarea în natură, cu daune-interese moratorii.
Spre deosebire de Codul civil francez și român, ce consacră regula caracterului judiciar al rezoluțiunii, Codul civil german (BGB) consacră regula caracterului nejudiciar, rezoluțiunii convenționale fiindu-i opozabilă cea legală, nu cea judiciară. Cu toate acestea nu a putut fi exclusă intervenția instanțelor de judecată pentru rezolvarea litigiilor referitoare la rezoluțiune, în acest sens fiind creată o jurisprudență bogată. Dispozițiile din Codul civil german referitoare la cazurile în care este posibilă rezoluțiunea sunt foarte restrictive și din această cauză, insuficiente, motiv pentru care Staub a elaborat doctrina "încălcării pozitive a contractului", ce a fost folosită în practica judiciară pentru a se recunoaște principiul general al rezoluțiunii, cu consecința aplicării acestei sancțiuni chiar și în cazurile care nu sunt expres reglementate de cod.164
În legislațiile care au ca model Codul civil francez, rezoluțiunea contractului pentru neexecutare este asociată cu ideea de cauză (scop imediat și scop mediat), urmărindu-se a se stabili dacă executarea obligațiilor mai poate duce la realizarea scopului (motivului determinat, psihologic și impulsiv) avut în vedere de părți la manifestarea voinței. Spre exemplu, carențele în
164 Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan C-tin, Mrejeru Mariana Genoveva, "Neexecutarea contractelor de comerț internațional", Ed. Rosetti, București, 2003, pag. 169.
executarea obligațiilor de către beneficiar nu justifică abandonarea șantierului de către antreprenor și rezilierea unilaterală a contractului, câtă vreme a fost încasată cea mai mare parte din preț iar o parte din lucrări au rămas neexecutate. 165
Sistemul englez consacră caracterul extrajuridic al rezoluțiunii, caracter ce se desprinde din conduita și voința părților. 166
Clauzele contractuale, potrivit dreptului englez, sunt fie esențiale ("conditions"), fie neesențiale ("warranties"). După 1962 s-a admis o a treia categorie de clauze contractuale, având o natură intermediară ("innominates terms"). Dacă o parte nu execută una din clauzele esențiale, cealaltă parte are dreptul să aleagă între a confirma sau a desființa contractul ("repudiation" sau "rescission").
În a doua situație, creditorul desființează contractul, astfel încât părțile nu mai trebuie să execute prestațiile la care s-au obligat; de asemenea, rezoluțiunea poate fi asociată cu daunele-interese, creditorul având însă dreptul numai la daunele-interese pentru repararea prejudiciului previzibil. Neexecutarea clauzelor esenițale dă dreptul creditorului să ceară daune-interese, dar el nu poate desființa contractul.
Clauzele de natură intermediară permit părților să aprecieze efectele neexecutării în funcție de consecințele acesteia; dacă ele sunt importante creditorul poate desființa contractul; când consecințele nu au o gravitate deosebită el are dreptul doar la daune-interese.
Rezultă din cele menționate anterior că, în dreptul englez, creditorul obligației neexecutate nu are o opțiune între executarea silită în natură a datoriei și rezoluțiune, ci doar dreptul de a alege între executarea silită indirectă și rezoluțiune.
Spre deosebire de multe din ordinele juridice care alcătuiesc familia dreptului continental, în dreptul american nu se face distincție între contractele civile și cele comerciale, celor din urmă aplicându-li-se principiile "common law and equity", ce consacră patru posibilități în favoarea creditorului, în situația în care debitorul nu-și execută obligațiile. Noțiunea de rezoluțiune – "rescission" – este utilizată mai mult în legătură cu desființarea contractului ca urmare a erorii ("mistake") în care se află una din părți sau ambele în momentul încheierii contractului sau când părțile convin să desființeze vechiul contract și să încheie, în locul acestuia, unul nou. În ipoteza neexecutării obligațiilor ("breach of contract"), creditorul poate cere în justiție daune-interese reprezentând fie valoarea a ceea ce ar fi trebuit să obțină dacă s-ar fi executat contractul ("expectation damages"), fie valoarea prestațiilor executate de o parte în favoarea celeilalte, care refuză să-și execute obligațiile ("restitution"), fie valoarea
165 Dosar nr. 2583/1978, Curtea de Arbitraj a Camerei de Comerț Internațional din Paris – în "Tribuna Economică" – "Economia de piață, instituții și mecanisme", vol. V-VI, București, 1992, pag. 286.
166 Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan C-tin, Mrejeru Mariana Genoveva, op. cit., pag. 178.
cheltuielilor făcute de creditor pentru desfășurarea anumitor acțiuni pe baza credinței că va fi executat contractul încheiat cu debitorul ("reliance damages") sau obligarea debitorului la executarea silită în natură ("specific performance").167
4.3. RISCURILE CONTRACTUALE ȘI DISTRIBUIREA LOR ÎNTRE PĂRȚI
4.3.1. NOȚIUNEA DE "RISC" AL CONTRACTULUI ÎN DREPTUL COMUN
În contextul executării unui contract sinalagmatic se poate ivi situația în care o parte contractantă nu-și execută obligația ce-i incumbă, faptă care nu îi este imputabilă, fiind provocată de apariția unui caz fortuit.
Pe de altă parte, obligația ce-i revine celeilalte părți poate fi în continuare susceptibilă de executare, fapt ce determină întrebarea legată de posibilitatea creditorului obligației imposibil de executat de a rămâne în continuare ținut de propria obligație.
Soluțiile posibile se rezumă la un răspuns fie pozitiv, fie negativ. În primul caz, riscul contractului îl suportă creditorul obligației imposibil de executat, pentru că acesta va fi considerat în continuare dator să execute propria obligație, cu toate că este sigur că nu va mai putea beneficia de vreo contraprestație nici în natură (obiectul inițial al obligației este definitiv compromis ca urmare a cazului fortuit) și nici în echivalent (posibilitatea obligării debitorului la despăgubiri este eliminată, lipsa culpei acestuia excluzând angajarea răspunderii sale contractuale).
În cel de-al doilea caz, riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de executat, înțelegând prin aceasta că el va fi lipsit de contraprestația la care era îndreptățit conform contractului (sau dacă a fost executată, este dator să o restituie), în ciuda faptului că această contraprestație poate fi realizată.În plus, acestuia nu i se poate imputa în nici un fel neexecutarea propriei obligații. Regula în dreptul nostru civil este aceea că riscul contractului îl suportă debitorul obligației imposibil de executat ("res perit debitori"), soluția nefiind reglementată de principiu, ci dedusă din anumite prevederi ale Codului civil, ce se plasează în materia unor contracte speciale (articolul 1481).168
167 Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan C-tin, Mrejeru Mariana Genoveva, "Neexecutarea contractelor de comerț internațional", Ed. Rosetti, București, 2003, pag. 180.
168 Prezentul articol arată că în situația în care, înainte de predare, lucrul confecționat de antreprenor piere în mod fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru munca investită în confecționarea acestuia.
Se poate constata că nici un text de lege nu se referă la ipoteza în care imposibilitatea fortuită de executare este parțială. Din aceste considerente ar fi posibil ca în funcție de împrejurări să se decidă reducerea, proporțional cu partea efectiv executată din obligația afectată de cazul fortuit, a contraprestației la care este obligat creditorul obligației imposibil de executat. 169
Particularitățile suportării riscului în contractele translative de proprietate.
În contractele sinalagmatice translative de proprietate, problema riscului se raportează la obligația de predare a bunului. În situația în care bunul piere datorită unui caz fortuit ce intervine între momentul încheierii contractului și cel la care trebuie efectuată predarea bunului, această obligație poate deveni imposibil de executat.
În această materie există o reglementare generală, articolul 971 Cod civil menționând că "în contractele ce au ca obiect translația proprietății, sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților, și lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradițiunea lucrului". Textul menționat atrage atenția asupra faptului că riscul contractului, în contractele translative de proprietate, este suportat de partea ce avea calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia ("res perit domino").170 Această regulă suportă anumite nuanțări legate în special de situațiile în care transferul dreptului de proprietate nu are loc la data realizării acordului de voință.
– În cazul bunurilor de gen, transferul proprietății se consumă la momentul individualizării bunului, ce se produce de regulă odată cu predarea lui către dobânditor. Dacă bunul piere fortuit anterior datei la care trebuie predat și nu este individual determinat, debitorul obligației imposibil de executat ramane ținut de propria prestație, fiindcă "bunurile de gen nu pier".
-În cazul punerii în întârziere a transmițătorului, riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă tot el. În ciuda acestui fapt, potrivit articolului 1156 alineat 2 Cod civil, chiar atunci când debitorul obligației ce a devenit imposibil de executat este pus în întârziere, el va fi exonerat dacă dovedește că "lucrul ar fi pierit și la creditor, dacă i s-ar fi dat".
-Când transferul dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat se
169 Temeiul legal al acestei soluții pare oferit de articolul 1423 Cod civil, ce prevede: "dacă în timpul locațiunii, lucrul închiriat ori arendat se strică în totalitate prin caz fortuit, contractul este de drept desfăcut. Dacă însă se distruge în parte, locatarul poate, după împrejurări, să ceară o scădere din preț, ori desființarea contractului".
170 De regulă, această calitate este deținută de dobânditor, care este în același timp și creditorul obligației imposibil de executat, lucru confirmat de articolul 971 Cod civil potrivit căruia dreptul real se transmite, în general, la data realizării acordului de voință între transmițător și dobânditor.
produce ulterior încheierii contractului (de exemplu, înstrăinarea unor bunuri viitoare etc.), riscul îl suportă tot transmițătorul, dacă pieirea fortuită a bunului precede data transferului.
-Dacă transmiterea proprietății este afectată de o condiție iar bunul piere fortuit înaintea îndeplinirii acesteia, soluția va lua în considerare diferența dintre condiția suspensivă și cea rezolutorie.
În cazul contractului de vânzare-cumpărare, ce este afectat de o condiție suspensivă, dacă bunul piere fortuit înainte de realizarea acesteia, riscul îl suportă cumpărătorul. Astfel, acesta rămâne obligat la plata prețului, inclusiv în cazul realizării condiției, chiar dacă efectul retroactiv al îndeplinirii sale ar presupune ca dobânditorul să fie considerat proprietar de la încheierea contractului.În ipoteza în care bunul ar pieri fortuit doar în parte, potrivit articolului 1018alineat3
Cod civil dobânditorul este obligat să primească bunul în starea în care se găsește, fără a putea pretinde măcar o reducere proporțională de preț. În prezența unei condiții rezolutorii, cumpărătorul suportă riscul contractului, rămânând obligat la plata prețului, pentru că se comportă încă de la încheierea acestuia ca un proprietar pur și simplu.
Transmiterea proprietății ce este afectată de o condiție determină, după cum s-a putut remarca, suportarea riscului pieirii fortuite a bunului, de acea parte contractantă ce are calitatea de proprietar.
4.3.2. RISCUL ÎN CONTRACTELE ECONOMICE INTERNE
Contractele economice interne sunt supuse regulilor expuse anterior cu privire la materia riscurilor contractuale. Astfel, riscul trece la dobânditor din momentul în care lucrul intră în patrimoniul său prin individualizare sau atunci când sunt îndeplinite cerințele legii privind trecerea produselor în proprietatea ori administrarea directă a părților contractante, adică:
-la data predării lor către beneficiar (articolul 41 litera b Legea 71/1999- legea contractelor economice);
– la data predării lor către unitatea de transport, dacă expedierea este în sarcina organizației furnizoare (articolul 41 litera b);
– la data trecerii lor în custodia unității furnizoare, cu acordul organizației beneficiare și în condițiile legii (articolul 41 litera c).
Regula "genera non pereunt" (lucrul determinat numai prin categoria din care face parte se consideră că nu poate pieri) nu operează în raporturile dintre unitățile economice, acestea având obligativitatea de a furniza produse realizate prin activitatea lor. Dacă ele se află în imposibilitatea de a fabrica asemenea produse, nu le este îngăduit să le procure din altă parte pentru a-și îndeplini obligația. Un astfel de procedeu contravine principiului specialității juridice.
Concluzia care se desprinde din dispozițiile legii economice este aceea că unitățile economice sunt în imposibilitate de a-și executa obligațiile numai dacă aceasta se datorează forței majore.
Unitatea economică aflată în imposibilitate de a-și executa obligațiile datorită intervenției forței majore, are obligația ca în termen de cinci zile de la data apariției acestui eveniment să încunoștințeze despre aceasta cealaltă parte contractantă iar în termen de cincisprezece zile să-i înainteze actele prin care dovedește forta majoră și implicit, imposibilitatea de executare. În aceleași conditii, ea este obligată să comunice imediat data încetării cazului de forță majoră (articolul 46 alineatul l Legea 71/1969).
Prin urmare, evenimentul care constituie forța majoră în cele mai importante contracte economice interne nu este lăsat la simpla apreciere a părților.
4.3.3. ASPECTE SPECIFICE RISCURILOR CONTRACTUALE ÎN MATERIA COMERȚULUI INTERNAȚIONAL
Diversificarea riscurilor contractuale este vădit mai accentuată în relațiile comerciale internaționale decât în circuitul intern, această situație explicându-se prin existența unor împrejurări precum: evenimente politice externe (lovitură de stat razboi), acte locale de guvernământ (măsuri protecționiste, refuz al autorizațiilor de import sau prohibiție de transfer valutar), instabilitatea de pe piețe (fluctuația costurilor de producție, adoptarea unui nou sistem monetar, voința cursurilor de schimb). Evenimentele viitoare și probabile a căror producere ar putea provoca anumite pierderi, pot fi previzibile atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi prevăzuți cu anticipație și imprevizibile, determinate de situații fortuite.
Neexecutarea contractului comercial internațional datorită unei împiedicări mai presus de voința părților, pune problema suportării riscurilor numai în cazul obligațiilor de rezultat (transportarea unei cantități de marfă la destinația stabilită, executarea unei lucrări, culegerea unei recolte, fabricarea unor produse etc.) iar nu și în cazul obligațiilor de mijloace (de diligentă sau prudență), deoarece acestea din urmă impun debitorului numai o comportare corectă, care dacă a fost urmată, prestația lui se consideră îndeplinită.
Evenimentul fortuit subsumat ideii de risc poate antrena o împiedicare totală sau parțială, definitivă sau temporară a executării obligației, poate provoca avarierea sau chiar distrugerea totală a bunului, obiect material al obligației.171
171Bârsan Corneliu, Dragoș-Alexandru Sitaru , "Dreptul comerțului internațional", Ed. Univers, București, 1990, pag. 93.
În prima situație, pierderile ocazionate se analizează ca riscuri ale contractului iar în cea de-a doua ipoteză dobândesc semnificația de riscuri ale lucrului.172
Practica arbitrală de comerț internațional aplică în mod constant principiul general în materia suportării riscului contractual, conform căruia aceste riscuri incumbă debitorului obligației imposibil de executat, cu condiția ca "lex causae" să fie dreptul român. Cu alte cuvinte "res perit debitori ", debitorul neavând dreptul de a pretinde partenerului său contractual să execute obligația corelativă.
Se poate însă observa că debitorul respectiv nu va putea fi obligat la despăgubiri față de creditorul prestației devenită imposibil de executat. Astfel, în cazul contractului de leasing, dacă din motive ce sunt mai presus de voința sa, finanțatorul în calitate de locator nu poate preda spre folosință utilizatorului mijlocul de transport închiriat, suportă riscul contractului.
În această situație pierde chiria aferentă, dar locatarul (utilizatorul) nu va fi îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru faptul că n-a putut beneficia de folosința mijlocului de transport închiriat.
Practica a reținut și o excepție, specifică pentru comerțul internațional, de la regula mentionată, în care riscul aparține creditorului ("res perit creditori").
Această excepție constă în suportarea de către creditorul prețului (vânzătorul) a riscului devalorizării monedei de plată între momentul contractării și scadență, datorită aplicării principiului nominalismului liberal, dacă părțile nu au prevăzut în contract o clauză asiguratorie corespunzatoare.
Este însă posibil ca această situație excepțională să fie înlăturată, revenindu-se la regula, în cazul în care debitorul plății (cumpărătorul) este în culpă, prin executarea incorectă a obligației sale monetare.
Riscurile lucrului, care constau în pierderea, distrugerea sau avarierea bunului ce formează obiectul material al contractului, în general datorită intervenției unor cauze naturale iar uneori ca efect al unor măsuri administrative. (ca de exemplu, măsurile fitosanitare adoptate de autoritățile statale de resort pentru prevenirea sau combaterea unor epizotii), incumbă proprietarului ("res perit domino").
Astfel, riscul este suportat de partea care deține calitatea de proprietar în momentul când se produce evenimentul fortuit. Domeniul de aplicare a acestei reguli este redus în comerțul internațional, vizând doar contractele translative de drepturi reale, care au ca obiect bunuri individual determinate.
172 Dragoș-Alexandru Sitaru, "Dreptul comerțului internațional”, vol 2, partea specială, Ed. Actami, București, 1996, pag. 153.
În primul rând, deoarece aceste contracte (este vorba, în principal, de contractul de vânzare-cumpărare internațională) au ca obiect bunuri generice (mărfuri), transferul riscurilor operează în momentul preluării mărfii de către cumpărător.173
După cum s-a remarcat în doctrină 174 , regula "res perit domino" este totuși înlăturată, iar pe cale de consecință riscurile lucrului cad în sarcina debitorului obligației de livrare (adică a vânzătorului), devenită imposibil de executat, în următoarele condiții:
– obiectul material al contractului îl constituie bunuri viitoare sau de gen, situație uzuală în relațiile comerciale internaționale, deoarece în asemenea cazuri dreptul de proprietate nu se transferă decât la data individualizării mărfii, care de regulă coincide cu data predării ei, până atunci vânzătorul este debitor al obligației de livrare;
– transmiterea dreptului de proprietate cu privire la lucru este subordonată unei condiții suspensive iar "pendente conditione" acel lucru piere fortuit; astfel, debitorul obligației de livrare nu mai poate executa respectiva obligație la data când ea devine exigibilă. În acest caz, riscurile incumbă în mod normal cumpărătorului, care are calitatea de proprietar la data încheierii contractului.
– prin contract s-a stabilit ca transmiterea dreptului de proprietate cu privire la lucru să opereze la un anumit termen, până la împlinirea acestuia vânzătorul fiind debitorul obligației de livrare.
Această ultimă soluție este cel mai frecvent utilizată în activitatea de comerț internațional, cu scopul înlăturării regimului neconvenabil al dobândirii proprietății de către cumpărător, concomitent cu încheierea contractului, ce este de natură a-l defavoriza, punându-l în situația de a-și asuma riscuri inutile. De aceea, se obișnuiește ca în conținutul contractului să se stipuleze o clauză prin efectul căreia părțile convin ca momentul transmiterii dreptului de proprietate cu privire la marfa vândută, să coincidă cu momentul predării acestei mărfi cumpărătorului. În acest mod se realizează o distribuție echilibrată între părți a sarcinii riscului pierderilor fortuite. Imperativul s-a materializat practic în clauze contractuale standardizate, fie
173 Această regulă este consacrată și în Convenția de la Viena (11 aprilie 1980) asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri – articolul 69 alineat 1.
174 Căpățână Octavian, Ștefănescu Brândușa, "Tratat de drept al comerțului internațional”, vol.2, partea specială, Ed. Academiei, București, 1984. pag. 75.
INCOTERMS 175, fie RAFTD 176, cuprinse și în principiile UNIDROIT 177, care decalează acest moment, astfel încât până la predarea mărfii convenite riscurile să fie suportate de către producător.
Independent de clauzele arătate, participanții la activitatea de comerț internațional urmăresc să estimeze anticipativ riscurile contractuale, prin folosirea unor formule matematice, întemeiate pe calculul probabilităților. În acest sens se recurge la criteriile preconizate de Laplace, Wald, Hurvicz sau Savage, în vederea adoptării deciziei de a contracta sau nu, iar în caz de perfectare a operațiunii comerciale, spre a încorpora în preț o marjă corespunzătoare unor eventuale evenimente fortuite, cauzatoare de prejudicii. Altfel spus, părțile optează pentru soluția transferului riscurilor într-un moment ulterior încheierii contractului, fie în mod direct, prin clauze contractuale explicite în acest sens, fie în mod indirect, prin încorporarea contractuală a unor reguli sau uzanțe codificate ce prevăd o asemenea soluție.
Riscurile contractuale în comerțul internațional produc o serie de consecințe negative asupra contractanților, după cum se poate lesne constata, din datele anterioare, fapt ce impune necesitatea înlăturării sau atenuării acestor urmări nefaste, o principală modalitate de realizare a acestui obiectiv fiind colaborarea părților. Obligația de cooperare se exprimă, în special, prin necesitatea ca părțile să depună eforturi conjugate pentru limitarea pagubelor și readucerea contractului, în măsura posibilă, la situația normală, chiar prin renegocierea acestuia sau prin atribuirea către un arbitru a competenței pentru a-l readapta la noile împrejurări.
175 Regulile INCOTERMS constituie un set de reglementări internaționale pentru interpretarea termenilor comerciali cei mai des utilizați în comertul exterior. Prin conținut, ele constituie un ansamblu de termeni sau clauze comerciale prin care se determină în detaliu drepturile și obligațiile părților la un contract de vânzare internațională.
176 R.A.F.T.D. 1941 (The Revised American Foreign Trade Definitions) reprezintă corespondentul regulilor europene INCOTERMS pentru continentul nord-american.
177 UNIDROIT (Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat) este organizația interguvernamentală independentă, cu sediul la Roma, înființată în 1926, ca organ auxiliar al Ligii Națiunilor, România fiind membră din 1927, pe baza aprobării date de Ministerul de Justiție, plata cotizației fiind reglementată prin O.G. nr.41/1994 (M.Of din 9 august 1994).
CAPITOLUL 5
EFECTELE CONTRACTELOR ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL
– DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR – ANALIZĂ
COMPARATIVĂ
Analiza efectelor specifice fiecărui tip de contract comercial internațional presupune, mai întâi, definirea acestuia și apoi examinarea succintă a drepturilor și obligațiilor care îl configurează. Drepturile dobândite de subiectul activ și obligațiile asumate de subiectul pasiv într-un raport juridic de comerț internațional trebuie să fie în concordanță cu normele și principiile ce guvernează relațiile comerciale pe plan internațional.
Dreptul subiectiv constituie posibilitatea participanților la raporturile juridice de comerț internațional să aibă o anumită atitudine față de drepturile dobândite, să ceară subiectului care și-a asumat obligația să i-o onoreze, să ceară apărarea drepturilor organelor competente ale statului.178 Dar principalul efect al unui contract comercial internațional se concretizează sub forma obligațiilor, care au ca rațiune finală executarea acestora.
Mai greu de determinat este persoana căreia îi revine îndatorirea de a executa aceste obligații, în raporturile juridice de comerț internațional realizându-se cu dificultate o distincție netă între subiectul activ și cel pasiv, destul de frecvent constatându-se că participanții la un asemenea raport au o dublă calitate, de creditor și în același timp, de debitor unul față de celălalt.
Având în vedere că pe parcursul acestui capitol vor fi analizate efectele concrete ale contractelor de comerț internațional, este necesară stabilirea semnificației juridice a noțiunii de obligație comercială, pentru a evita confuziile cu cea de obligație civilă.
Obligația, în sens larg, este raportul juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ, devenit creditor, de a cere subiectului pasiv, devenit debitor, de a da, a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de către stat, în caz de neexecutare de bună-voie.179
Obligațiile comerciale trebuie raportate la "actele de comerț”, deosebindu-se de obligațiile civile sub două aspecte:
– considerentele legate de persoană, ce joacă un rol esențial în multe obligații civile, sunt adesea absente în cazul obligațiilor comerciale;
178 Mazilu Dumitru, "Dreptul comerțului internațional", vol. I, partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2003, pag. 154.
179 Pătulea Vasile, Turianu Corneliu, "Garanțiile de executate și obligațiile comerciale ", Ed. Scripta, București, 1998, pag. 7.
– subiectele obligațiilor comerciale sunt atât persoanele fizice, cât și societățile comerciale, ce pot genera efecte neprevăzute care se răsfrâng asupra acționarilor sau deținătorilor de obligații, fără ca aceștia să dispună de mijloace adecvate de a le neutraliza. Spre deosebire de dreptul comercial, care vede în societate un organism care acționează ca agent economic în cadrul unei economii de piață,180 dreptul civil privește societatea ca pe un contract.
În principiu, prestația debitorului se execută de bună-voie și întocmai iar în caz contrar creditorul va putea recurge la forța coercitivă a statului, pentru asigurarea îndeplinirii ei pe calea executării silite. Nu numai refuzul de executare a obligațiilor din partea debitorului constituie o cauză de neexecutare sau executare necorespunzătoare, ci o multitudine de alte motive, printre care un loc preponderent îl ocupă riscurile inerente oricărei activități economice în condiții de variabilitate a conjuncturii. Astfel, executarea silită a obligațiilor trebuie completată cu un sistem complex de garanții, care, alături sau în vederea realizării acesteia să asigure într-un grad mai înalt, îndeplinirea întocmai a obligațiilor de către debitor sau în orice caz, să reprezinte o protecție a creditorului împotriva riscurilor.
Potrivit principiilor UNIDROIT (mai 1994) obligațiile contractuale ale părților pot fi exprese sau implicite. Această prevedere reia principiul larg acceptat, conform căruia obligațiile părților nu sunt neapărat limitate la cele ce au fost stipulate expres în contract. Diferite motive pot determina neprevederea expresă a acestora. Obligațiile implicite se pot naște potrivit articolului 52: "din natura și scopul contractului, practicile stabilite între părți și uzanțe, buna-credință și negocierea corectă", ceea ce este rezonabil. Toate aceste aspecte vor fi relevate în continuare la nivelul fiecărui tip de contract din circuitul comerțului internațional.
5.1. EFECTELE VÂNZĂRII-CUMPĂRĂRII INTERNAȚIONALE DE MĂRFURI
Vânzarea-cumpărarea constituie cel mai important contract extern, reprezentând instrumentul juridic prin care se realizează operațiunile comerciale internaționale privind circulația mărfurilor de la producător la consumator.
Contractul de vânzare-cumpărare în comerțul internațional reprezintă actul juridic prin care părțile, vânzător și cumpărător, aparținând unor state diferite, se obligă reciproc să transfere proprietatea unui bun, în schimbul plății unui preț.181
180 Ibidem, op. cit., pag. 8.
181 "Principiile aplicabile contractelor comerciale internaționale – UNIDROIT", cap. V, Ed. Lumina Lex, București, 2002, pag. 117.
Caracterele juridice ale acestui tip de contract coincid numai parțial cu cele din dreptul comun, fapt evident încă din cadrul definiției.
Pe plan internațional, vânzarea-cumpărarea are un caracter comercial, reglementând numai relațiile care apar în operațiunile de comerț exterior. Cu toate acestea deosebirea între vânzarea comercială și cea civilă are o semnificație minoră, reglementările în materie neprevăzând nici o distincție, astfel încât ambele vânzări sunt supuse unor norme identice.182
Contractul de vânzare-cumpărare are un caracter internațional, întrucât cuprinde elemente de extraneitate. Pentru a se găsi un criteriu de calificare a caracterului internațional al vânzării comerciale s-a încercat în literatura juridică determinarea elementului străin. În aceste condiții, se consideră că elementele de extraneitate într-un raport comercial internațional pot fi subiectele, obiectul contractului sau locul unde acesta urmează să se execute.
Aparent, vânzarea-cumpărarea în cazul comerțului internațional nu este altceva decât un contract intern la care se adaugă un element de extraneitate, dar practica a demonstrat că reprezintă un contract original care comportă caracteristici proprii și probleme specifice.
Problema abordată de-a lungul acestei lucrări se caracterizează, în cazul vânzării cumpărării internaționale, prin obligațiile care se creează în sarcina părților și transmiterea proprietății și a riscurilor.
În dreptul nostru, transmiterea proprietății mărfii asupra cumpărătorului are loc prin simplul efect al încheierii contractului, regulă stipulată în articolul1295 din Codul civil, care are însă caracter facultativ, părțile putând deroga de la dispozițiile ei. În celelalte sisteme de drept nu există o reglementare unitară, dar cu toate acestea diversitatea soluțiilor poate fi grupată în două modalități:
– proprietatea se transmite în momentul realizării acordului de voință;
– transmiterea proprietății se produce în momentul predării mărfii vândute;
Momentul transferului proprietății este stabilit de părți în funcție de specificul contractului prin intermediul clauzelor tip uzuale 183, odată cu acestea operând și transmiterea riscului lucrului.
Potrivit Legii uniforme asupra vânzării internaționale, riscurile se transmit cumpărătorului chiar și în cazul predării unei mărci necorespunzătoare, dacă nu s-a cerut rezoluțiunea contractului sau înlocuirea lucrului. Între cele două transferuri, a riscului și a proprietății nu există nici o corelare obligatorie, putând fi considerate și ca momente independente, caz în care intenția părților trebuie să se manifeste clar și precis.
182 Costin Mircea N., Deleanu Sergiu, "Dreptul comercial internațional- partea specială", vol. 2, Ed. Lumina Lex, București, 1997, pag. 43.
183 Regulile INCOTERMS 1990 (revizuite și completate în 2000).
În contractul de vânzare-cumpărare în comerțul internațional, vânzătorul are o poziție importantă și activă, rolul său concretizându-se prin următoarele obligații:
– predarea efectivă a mărfii vândute, ce se realizează numai în cadrul unui anumit termen, stabilit de părțile contractante sau prin uzanțele comerciale.
După felul termenului, predarea poate fi promptă (când marfa se expediază în 15 zile de la formarea contractului), la termen (când în contract se prevede expres data predării), îndată ce este gata sau posibil, fără a se depăși 15 zile de la formarea contractului.
Spre deosebire de dreptul comun, în relațiile comerciale internaționale operează regula potrivit căreia vânzătorul nu va fi pus în întârziere dacă nu-și îndeplinește în termen obligația de predare a mărfii. Marfa se predă de către vânzător la locul convenit în contract, ce este stabilit în raport de condiția de livrare convenită de părți. Există cazuri în care vânzătorul nu-și execută obligația, fapt ce conferă cumpărătorului posibilitatea de a cere executarea în continuare a contractului, putând pretinde penalități de întârziere, calculate procentual, pe zile sau săptămâni, la valoarea mărfii nelivrate184, fie poate declara rezoluțiunea contractului.
Vânzătorul este exonerat de răspundere, dacă neexecutarea obligației de predare se datorează unui caz de forță majoră, pentru determinarea acesteia utilizându-se pe plan internațional mai multe tipuri de definiții. Spre deosebire de dreptul comun, forța majoră este o modalitate indirectă de adaptare a contractului la condițiile intervenite, încetarea producându-se numai în situația în care executarea în natură a devenit imposibilă.
– asigurarea conformități mărfii predate cu clauzele contractuale .
Prin conformitate se întelege că bunul predat posedă calitățile și particularitățile prevăzute, expres sau tacit, în contract, momentul aprecierii acesteia fiind cel al transmiterii riscurilor. Cantitatea se stabilește în funcție de natura mărfii și uzanțe, prin utilizarea unei unități de măsură specializate, menționându-se locul, momentul și modul de determinare a cantității mărfii. Calitatea reprezintă totalitatea însușirilor pe care le are o marfă fabricată la nivelul tehnologiei moderne și datorită căreia este preferată, satisfăcând în condiții optime necesitățile cumpărătorului. Nivelul calitativ al mărfii se stabilește prin mijlocirea unor criterii sau caracteristici ale produsului (funcționale, constructive și tehnologice, de fiabilitate, ergonomice etc.), ce trebuie prevăzute precis și detaliat, în acest mod evitându-se echivocurile și interpretările diferite. Controlul calității mărfii poate fi efectuat de ambele părți, în diverse modalități, implicând cheltuieli ridicate și dificultăți tehnice, fapt pentru care în practica comerțului internațional s-a impus o formă proprie de control, ce se realizează prin intermediul unui organ terț specializat, o casă de control.
184 Babiuc Victor, "Dreptul comerțului internațional", Ed. Atlas Lex, București, 1994, pag. 103.
Vânzătorul este obligat de a menține produsul predat în aceleași condiții calitative o anumită perioadă de timp, prin inserarea clauzei de garanție, el răspunzând pentru viciile mărfii, aparente și ascunse. De asemenea, cumpărătorul este obligat să asigure folosirea normală a mărfii, potrivit destinației sale.
În situația când marfa predată nu corespunde prevederilor contractuale, cumpărătorul poate denunța lipsa de conformitate, prin formularea unei reclamații, ce urmărește găsirea unei soluții amiabile și evitarea unui litigiu.185
– predarea documentației tehnice.
În contractele care au ca obiect instalații complete, obiective industriale mari, aparate sau utilaje, vânzătorul trebuie să predea documentația tehnică și know-how-ul corespunzător. În acest fel, se asigură montarea lor, punerea în funcțiune, întreținerea și posibilitatea unei utilizări normale. Cumpărătorului îi revin două obligații principale în contractul de vânzare-cumpărare în comerțul internațional:
– plata prețului, ce reprezintă obligația asumată de cumpărător pe care o execută în schimbul mărfii predate. Prețul se formează ca regulă generală, pe piața caracteristică unde se derulează volumul cel mai mare de operațiuni de export sau import al mărfii respective. Formarea sa are la bază o valoare medie internațională, putându-se preveni și consecințele urcării sau scăderii prețului, prin inserarea " fall-risk clause" sau "bausse-baisse-clause".186
Prețul se exprimă în moneda uneia dintre părți sau într-o monedă terță, de regulă utilizându-se monedele forte, cu convertibilitate deplină.
Ca elemente ale prețului apar cheltuielile de ambalare, ce sunt stabilite potrivit clauzei inserate, și anume:
– clauza netto, după care costul ambalajului este cuprins în marfă;
– clauza netto plus ambalajul, care arată că valoarea ambalajului se calculează separat;
– clauza brutto per netto, ambalajul socotindu-se la prețul unitar al mărfii. Cheltuielile de transport, se împart între părțile contractante, după modalitatea de vânzare folosită:
– în vânzarea Ex works187, transportul este în sarcina cumpărătorului.
– în vânzarea FOB188, vânzătorului îi revin cheltuielile de aducere a mărfii în port și de încărcare, iar cumpărătorului cheltuielile de navlosire.
185 Regulile INCOTERMS 1990 (revizuite și completate în 2000).
186 Macovei Ioan, "Dreptul comerțului internațional", Ed. Junimea, Iași, 1980, pag. 233.
187 Convenția de la Geneva 1957, prevede condițiile generale pentru livrarea și montajul materialelor de echipament pentru import și export.
188 Free on board – franco la bord.
– în vânzarea CIF189 sau C and F, vânzătorul este obligat să suporte cheltuielile de transport pănă la portul de destinație.
Cheltuielile de asigurare, constituie un element al prețului numai în vânzarea CIF, vânzătorul având obligația să procure, pe propria cheltuială, o poliță de asigurare maritimă sub formă transferabilă.
În comerțul internațional data plății este cea a predării efective a mărfii sau a remiterii titlurilor de proprietate, locul plății fiind determinat, spre deosebire de dreptul comun, de principiul portabilității, adică plata se face la sediul vânzătorului.
– luarea în primire a lucrului: cumpărătorul este ținut de a efectua toate actele care se impun pentru realizarea operațiunii de predare-primire. Atribuțiile cumpărătorului sunt destul de reduse. În raport de natura livrării el trebuie să respecte indicațiile vânzătorului.
Toate aceste condiții de livrare a mărfurilor dintr-o țară în alta sunt cuprinse în INCOTERMS 1990 (revizuite în 2000) abreviere a cuvintelor "International Commercial Terms" ce conțin o interpretare uniformă a obligațiilor, riscurilor, răspunderilor ce revin vânzătorului și cumpărătorului din contractul de vânzare în comerțul internațional.190
Evoluțiile ce au avut loc în plan tehnico-științific, economic și sociat care au determinat modernizări și perfecționări și în relațiile comerciale internaționale, au impus necesitatea unor modificări repetate ale reglementării internaționale privind "condiția de livrare" (de la prima reglementare în 1928, ce a fost revizuită, completată și sistematizată în anii 1936, 1953, 1967, 1976, 1980, 1990, 2000).
Scopul acestor reglementări este de a asigura reducerea riscului interpretărilor diferite, care ar conduce la neînțelegeri, dispute, litigii și procese, cu pierdere de timp și de bani pentru partenerii comerciali.
Astfel, condițiile de livrare din INCOTERMS 2000 191 conțin 10 obligații pentru vânzător și 10 pentru cumpărător, care se referă la: livrarea mărfii conform contractului; licențe, autorizații și formalități; contractul de transport și asigurarea mărfii pe parcurs internațional; livrare; transferul riscurilor; repartizarea cheltuielilor; avizarea cumpărătorului; dovada livrării, documentul de transport și mesajul electronic echivalent; verificare ambalaj; marcări, alte obligații (pentru vânzător). Pentru cumpărător apar câteva obligații deosebite în raport cu cele prevăzute pentru vânzător, printre care plata prețului, preluarea mărfii, inspectarea mărfii.
189 Cost, insurance, freight – cost, asigurare, navă.
190 Săndulescu Ion, "Reguli și practici în comerțul internațional", Ed. All, București, 2000, pag. 78-79.
191 Regulile INCOTERMS conțin 4 grupe de termeni comerciali ce prefigurează drepturile și obligațiile părților (ei sunt clasificați în vânzări "la plecare"- grupele E, F, C și vânzări "la sosire"- grupul D).
5.2. EFECTELE CONTRACTELOR DE TRANSFER DE TEHNOLOGIE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL
În cadrul schimburilor economice internaționale un loc important îl ocupă comerțul cu inteligența umană, elementul esențial în această formă fiind transferul sau schimbul de tehnologie. Noțiunea de tehnologie reprezintă mijloacele tehnice, procesele tehnologice și cunoștințele de specialitate, legate de aplicarea lor. În comerțul internațional, contractele de transfer de tehnologie prezintă, după natura lor juridică, următoarele forme:
5.2.1. CONTRACTUL DE LICENȚĂ
Prin intermediul contractului de licență, titularul unui brevet, licențiator, transmite unui beneficiar, licențiat, dreptul de folosință al unei invenții.
Contractul de licență conferă părților un număr însemnat de avantaje, licențiatorul beneficiind de evitarea barierelor vamale și măsurilor restrictive cu caracter netarifar, repartizarea zone lor de desfacere și înlăturarea concurenței pe piață, valorificarea rezultatelor cercetării, facilitarea pătrunderii pe piețele externe etc. În comparație cu licențiatorul, licențiatul este mai puțin avantajat, dar se bucură totuși de unele privilegii precum: realizarea de economii valutare prin reducerea importurilor de mărfuri similare sau identice, introducerea unei tehnici avansate, promovarea exporturilor de mărfuri produse sub licență.
În dreptul nostru, contractul de licență a fost consacrat pentru prima oară de Legea nr.62/2 noiembrie 1974 privind invențiile și inovațiile, dar aceasta nu conținea dispoziții referitoare la raporturile contractuale dintre părți, ce vor fi astfel reglementate de dispozițiile dreptului comun.
Efectele acestui tip de contract se concretizează în obligațiile născute în sarcina părților.
Licențiatorul are obligația de a asigura beneficiarului o exploatare optimă a invenției și de a garanta existența dreptului acordat.
Licențiatul este ținut să folosească invenția în condițiile stabilite și să plătească prețul.
În contractul de licență prețul poate fi plătit prin folosirea mai multor modalități:
– o sumă forfetară integrală;
– o sumă globală inițială;
– un procent "royaltie", aplicat la valoarea producțiilor sau a vânzărilor;
– sume suplimentare pentru compensarea diferențelor.
Pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, în raport de gravitatea încălcării, partea prejudiciată poate solicita plata de compensație sau anularea contractului.
5.2.2. CONTRACTUL DE KNOW-HOW
Know-how-ul 192 reprezintă un ansamblu de cunoștințe tehnice nebrevetate, necesare la elaborarea, fabricarea, exploatarea și uneori, comercializarea unui produs. În literatura de specialitate, noțiunea este definită printr-o multitudine de formulări, dar indiferent de accepțiunea folosită elementele unui know-how sunt: abilitatea, experiența și cunoștințele tehnice, precum și procedeele de aplicare.
Calea specifică de transmitere a tehnologiei, procedeului sau cunoștințelor de specialitate o constituie contractul de know-how, care este prevăzut în legislația noastră de articolul 3 alineatul 1 din Legea nr.l/1971 și articolul 69 din Legea nr. 71/ 1969. În absența altor dispoziții, contractul de know-how va fi supus normelor generale din materia contractelor comerciale.
Know-how-ul are o serie de caracteristici proprii care-l individualizează și generează o serie de efecte specifice. Noutatea, care deși este relativă și subiectivă, are valoare prin eficacitatea și utilitatea rezultatului; secretul, care trebuie păstrat de părțile contractante, complexitatea elementelor componente, precum și dinamismul operațiunii, fiind un proces în continuă transformare. În asemenea condiții, efectele contractului constau în următoarele obligații specifice, în sarcina furnizorului, precum și a beneficiarului.
Transmițătorul are în principal obligația de a furniza anumite cunoștințe tehnice beneficiarului, căruia trebuie să-i și garanteze rezultatul, dreptul exclusiv de folosință, asistență tehnică și dreptul de folosire a mărcii sale de fabrică.
Beneficiarul sau dobânditorul are obligațiile de plată a prețului, păstrarea secretului și menținerea calității produselor obținute.
Plata unui know-how poate consta în bani, în produse sau în alte cunoștințe tehnice. În situația în care contravaloarea know-how-ului se achită în bani, plata se efectuează printr-o sumă globală, o sumă forfetară sau prin cote-părți din valoarea producției rezultate.
Păstrarea secretului reprezintă obligația esențială, beneficiarul fiind ținut de a nu divulga altor persoane informațiile primite, pentru ca know-how-ul să nu intre în domeniul public. De asemenea, beneficiarul poate comercializa produsele obținute sub marca furnizorului, el fiind obligat să mențină produsele la o anumită calitate.
De comun acord, părțile pot stipula în contract și alte obligații reciproce sau unilaterale: comunicarea eventualelor perfecționări și modificări aduse obiectului contractului, regimul taxelor fiscale, răspunderea pentru neexecutarea clauzelor contractuale etc.
192 Termenul de "know-how" provine de la expresia "to know how to do it", în traducere însemnând "a ști cum/în ce fel să se facă".
5.2.3. CONTRACTUL DE CONSULTING-ENGINEERING
Consulting-ul constă în studierea și cercetarea pentru un beneficiar, a posibilităților tehnice și comerciale, în baza stadiului actual al știintei și practicii, într-un anumit domeniu și acordarea corespunzătoare de asistență tehnică. Această activitate se confundă cu interesele beneficiarului, dar consultantul propune soluții, fără a participa la luarea deciziilor în relațiile economice internaționale, consulting-ul include prin alăturare și activitatea de engineering.
Engineering-ul este un complex de operațiuni, prealabile sau concomitente, de concepție și elaborare, precum și de coordonare și executare a proiectelor și lucrărilor pentru realizarea unui obiectiv, ce cuprinde o fază de studii și una de executare. În raport de natura prestațiilor, activitatea de engineering implică operațiuni de ordin economic, de proiectare, de ordin industrial.
Consulting-enineering-ul reprezintă o activitate de natură intelectuală care se concretizează prin furnizarea de sfaturi sau studii tehnice, ce constituie rezultatul unor cercetări raționale, "operation research", oferind partenerului contractual posibilitatea de a lua decizii obiective și eficiente.
Activitatea de consulting-engineering se desfășoară de către ingineri și tehnicieni, grupați în societăți (autonome, integrate) sau organizații de specialitate.
În sistemul nostru de drept, activitatea de consulting-engineering este legiferată de articolul 3 alineatul 1 din Legea nr.1/1971 și articolul 61 alineatul 1 din Legea nr.71/1969.
Prin combinarea transferului de valori tehnice cu mijloace materiale, acest tip de contract constituie un element important al dezvoltării industriale și stimulării exportului, fiind supus prin aplicarea principiilor generale în materie, legii beneficiantlui sau legii constructorului.
Specificul contractului determină principalele îndatoriri ale societății de consulting-engineering, ce constau în obligația de a da, a face sau a nu face, concretizată în: efectuarea de studii, conducerea realizării obiectivului industrial, coordonarea activității antreprenorilor, verificarea lucrărilor de montaj, garantarea funcționării și capacității obiectivului, păstrarea secretului informațiilor și realizărilor etc.
Un alt efect al contractului constă în obligația clientului sau beneficiarului lucrării de a plăti prețul, de a preda toate datele și informațiile cerute, de a presta anumite servicii, de a furniza anumite bunuri și de a obține autorizațiile necesare.
Plata prețului se face numai de către client, valoarea retribuției incluzând și cheltuielile cu caracter permanent, întreprinse de societate pentru sporirea potențialului tehnico-științific. Modul și condițiile de efectuare a plății sunt stabilite de către părți, modalitatea de calcul a acesteia incluzând mai multe metode: cea a timpului folosit (retribuirea se face pe unitatea de
timp), metoda cost plus onorar (plata se determină prin adaugarea la cheltuielile societății a unei sume convenite anticipat cu titlu de onorar), metoda sumă forfetară (volumul retribuției se stabilește sub forma unei sume globale), cea a procentajului (suma de plată se precizează prin aplicarea la valoarea lucrării a unei taxe proporționale fixe, prevăzute prin contract).
5.3. EFECTELE CONTRACTELOR DE CONCESIUNE ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL
5.3.1. CONTRACTUL DE CONCESIUNE EXCLUSIVĂ
Contractul de concesiune exclusivă reprezintă operațiunea prin care o persoană, concedent, vinde mărfuri unei alte persoane, concesionar, ce le revinde clienților săi. Astfel, concesionarul are o dublă calitate, de cumpărător și revânzător, lucrând în nume și cont propriu. Datorită acestui fapt concesiunea reprezintă un contract cu trăsături proprii, care nu poate fi asimilat cu mandatul sau comisionul .193
În practică, contractul de concesiune exclusivă oferă părților un număr însemnat de avantaje. Concedentul își asigură desfacerea produselor și pătrunderea pe noi piețe fără cheltuieli de investiții, prin vinderea mărfurilor concesionarului obținându-se și creșterea vitezei de rotație a fondurilor circulante. Concesionarul beneficiază de marca de fabrică a concedentului, prin intermediul ei obținând monopolul comercializării mărfurilor și evitarea concurenței.
Efectele contractului se concretizează în obligația concedentului de a vinde într-o zonă determinată numai concesionarului, el trebuind să asigure o aprovizionare ritmică și condiții de credit avantajoase, precum și în obligația concesionarului de a comercializa mărfurile stabilite în contract și de a nu face concurență concedentului, prin vânzarea de produse similare ale altor producători. Pentru a se realiza o concesiune eficientă, concesionarul mai poate fi ținut să asigure un anumit rulaj, să organizeze publicitatea comercială și să efectueze serviciile de după vânzare.
Un efect special al concesiunii exclusive se referă la posibilitatea de încheiere și a unui contract de depozit, concesionarul, în calitate de depozitar având îndatorirea de a conserva mărfurile primite și de a le restitui la cerere.
193 Popescu Tudor R., "Dreptul comerțului internațional”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976, pag. 338.
5.3.2. CONTRACTUL DE FRANCHISING
Franchising-ul este operațiunea prin care o persoană, franchisor (concedent), acordă unei alte persoane franchisee (concesionar), concesiunea unei mărci, precum și mijloacele de comercializare a mărfii sau serviciului. Acest tip de contract prezintă caracterele unor alte operațiuni comerciale: vânzarea cu monopol, licență, know-how și reprezentarea, prin intermediul său realizându-se o unitate economică între întreprinderile producătoare și societățile specializate în vânzarea mărfurilor. În cadrul acestei operațiuni activitatea franchisee-ului este controlată în mod strict de către franchisor194.
Franchising-ul a apărut în Statele Unite ale Americii odată cu legislația antitrust, prin care s-a interzis producătorilor desfacerea mărfurilor. Prin dinamismul și rentabilitatea sa, contractul de franchising oferă părților nenumărate avantaje. Franchisor-ul are posibilitatea de a pătrunde pe piețele externe fără eforturi de investiții, în condiții de eficiență maximă, precum și de a efectua reinvestiții și de a diversifica activitatea de export. Franchisee-ul își asigură clientela și își extinde operațiunile comerciale prin mijloacele concedentului, menținându-și în același timp și independența juridică, ce rezidă în dreptul de a revinde concesiunea acordată.
Obligația franchisor-ului de a ceda concesionarului un proces de fabricație și de distribuție a unei mărfi sau serviciu constituie un efect principal al contractului. Pentru realizarea acestei operațiuni, franchisorul trebuie să supravegheze activitatea comercială a concesionarului, să organizeze campania publicitară, să garanteze rentabilitatea investițiilor, să acorde asistență tehnică, de cele mai multe ori asigurând și exclusivitatea operațiunilor pe un anumit teritoriu.
Efectele contractului de franchising se concretizează pentru franchisee în următoarele obligații: acționează în numele mărcii sau în baza unei formule de proprietate a concedentului; asigură funcțiunea comercială, cu respectarea strictă a prevederilor contractuale; finanțează investițiile și plătește concedentului o taxă de intrare petru admiterea în afacere și o redevență, "royaltie".195
194 Popescu Tudor R., "Dreptul comerțului internațional”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976, pag. 341 și următoarele.
195 Se calculează în procente sau cotă fixă, în funcție de desfacerile realizate.
5.4. EFECTELE CONTRACTELOR DE FINANȚARE A OPERAȚIUNILOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE
5.4.1. CONTRACTUL DE LEASING
Leasing-ul 196 reprezintă operațiunea prin care o persoană cumpără unele bunuri de la un vânzător, pentru a le închiria unui client solicitator.
În acest tip de contract intervin mai multe persoane: cumpărătorul lucrului sau finanțatorul operațiunii197; vânzătorul, furnizorul, constructorul, producătorul sau fabricantul lucrului, clientul solicitator, chiriașul, locatarul, beneficiarul sau utilizatorul bunului.
Leasing-ul a luat naștere în Statele Unite ale Americii, prin crearea în anul 1952 a societății United States Leasing Corporation, în mod treptat impunându-se și în Europa (la noi este prevăzut în Ordonanța nr. 51 din 28 august 1997).
Cauza ce a determinat apariția acestei operațiuni a fost rigiditatea procedeelor de finanțare a comerțului și necesitatea dotării întreprinderilor cu mașini și utilaje moderne.
Folosirea operațiunilor de leasing, ca formă de circulație a mărfurilor, prezintă avantaje pentru toate părțile interesate. Vânzătorul are posibilitatea de a-și consolida poziția față de concurență, totodată realizând și câștiguri suplimentare peste prețul net de export al bunului închiriat. Societatea specializată poate obține importante beneficii prin rata chiriei iar clientul își poate procura operativ și simplificat mașinile și utilajele necesare, fără cheltuieli imediate de investiții și cu evitarea riscurilor aferente.
Efectele contractului de leasing sunt nenumărate, concretizându-se în diversele obligații ale părților implicate.
Vâzătorul este obligat să livreze bunul în stare de funcționare, să participe la instruirea personalului destinat exploatării bunului, să repare defecțiunile care nu provin din culpa clientului, să asigure piesele de schimb necesare reparației sau să achite contravaloarea lor.
Clientul trebuie să plătească ratele chiriei ce se determină în raport de prețul real de achiziție a bunului închiriat, de nivelul comisionului, de cotele de amortizare și de ajutorul financiar acordat clientului, precum și să respecte dreptul de proprietate al societății de leasing.
În ceea ce privește folosința bunului închiriat, utilizatorul trebuie să respecte următoarele prevederi: să exploateze bunul închiriat potrivit instrucțiunilor tehnice, să nu aducă nici un fel de
196 Termenul de "leasing" provine din limba engleză de la verbul "to lease", ce înseamnă "a închiria" .
197 Această persoană este una specializată.
modificări în construcția bunului fără acordul societății de leasing, să conserve bunul în perfectă stare de funcționare, să asigure bunul închiriat în folosul societății de leasing.
Societatea de leasing are obligația de a schimba, în anumite condiții, bunul avariat iar în schimbul unei chirii majorate de a înlocui lucrul învechit sau depășit. Pe toată durata contractului, societatea are dreptul de a controla periodic starea bunului și modul lui de folosire, putând chiar vinde bunul, cu condiția ca noul proprietar să respecte contractul de locație și promisiunea de vânzare.
De asemenea, societatea are dreptul de a rezilia contractul atunci când utilizatorul nu plătește o singură rată sau nu-și îndeplinește altă obligație.
În acest caz, utilizatorul trebuie să restituie bunul, să suporte cheltuielile aferente și să plătească chiriile restante neachitate, plus o indemnizație forfetară de reziliere, ce corespunde ratelor restante viitoare.
5.4.2. CONTRACTUL DE FACTORING
Factoring-ul a apărut în secolulul al XVIII-lea fiind o creație a practicii engleze, ce ulterior a cunoscut un real succes în Statele Unite ale Americii.
În relațiile comerciale internaționale, utilizarea factoring-ului este influențată de diversitatea prevederilor privind transmiterea creanțelor și determinarea legii aplicabile. Cu toate acestea, prin elementele sale caracteristice factoring-ul permite pătrunderea pe noi piețe externe în condiții de securitate.198
Factoring-ul este contractul prin care o persoană, aderent, cedează creanțele sale unui terț, factor, ce se obligă să preia activitatea de încasare în schimbul unui comision. După cum se poate observa, contractul de factoring implică trei părți: aderentul, factorul 199 și clientul 200, între acestea producându-se efectele specifice acestui tip de contract.
Factorul are obligația de a plăti creanțele care i-au fost transferate de aderent, ca urmare a subrogării, trebuind să încaseze facturile cedate și să suporte eventualele riscuri financiare. Aceste facturi i se remit la termenele stabilite prin Contract, însoțite de un borderou ce conține creanțele cedate, declarația de transmitere a creanțelor în proprietatea factorului, cererea de plată a facturilor, în schimbul unei chitanțe subrogatorii.
198 Popescu Tudor R., "Dreptul comerțului internațional", Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976, pag. 387 și următoarele.
199 Această persoană poate fi vânzător de bunuri/furnizor de servicii.
200 Această persoană este cesionarul creanțelor concretizate în facturi.
Factorul achită numai creanțele acceptate în prealabit ținând cont de garanțiile pe care le prezintă. Pentru efectuarea plăților, factorul contabilizează facturile prin conturile deschise fiecărui client agreat. În funcție de plafoanele stabilite, deschide și aderentului un cont curent, pentru acesta factorul prestând și unele servicii de natură administrativă și comercială, cum ar fi selecționarea clienților, punerea la dispoziție a unor metode moderne, efectuarea de studii, procurarea de informații etc.
Aderentul este ținut de a plăti un anumit comision, de a garanta existența creanței și de a coopera cu factorul pe toată durata contractului. De asemenea, aderentul are obligația de a notifica debitorului transmiterea creanței și de a menționa subrogarea efectuată pe factură.
CONCLUZII
În contextul comerțului internațional actual, interesul realizării scopului contractului este acela că trebuie să coordoneze întreaga legătură contractuală și să o fundamenteze pe principii de bună-credință, loialitate comercială și stabilitate.
Astăzi, mai mult decât oricând, acest deziderat poate deveni realitate, ponderea factorului economic cunoscând o dezvoltare fără precedent în istoria omenirii, fapt ce se reflectă într-o promovare continuă a cooperării economice și tehnico-științifice la nivel mondial.
În consecință, se impune elaborarea unui ansamblu de reglementări juridice favorabile schimburilor comerciale, bazate pe încredere reciprocă între partenerii contractuali, având rolul de a asigura un climat propice pentru producerea efectelor contractelor comerciale în cadrul unui circuit global.
O primă soluție prin care s-ar putea evita dificultățile provocate de existența unor conflicte de legi, ar fi acceptarea în toate sistemele de drept a acelorași norme conflictuale. În pofida realizării unei asemenea soluții, contradicția dintre caracterul național și cel internațional al relațiilor comerciale reglementate, va persista în cadrul determinării legii aplicabile.
Singura soluție aptă de a surmonta obstacolele pe care le ridică diversitatea legilor naționale este uniformizarea dreptului substanțial, ce poate reda comercianților încrederea că ei se vor afla întotdeauna și oriunde sub imperiul aceleiași legi.
De asemenea, se relevă necesitatea respectării principiilor fundamentale ale dreptului comerțului internațional, argument ce oferă certitudinea producerii efectelor contractului, respectiv interpretarea clauzelor contractuale, forța obligatorie între contractanți, precum și impactul asupra terților, acestea contribuind la formarea dreptului comun uniform al comerțului internațional(Capitolul 2,3).
În ceea ce privește neexecutarea și excepția de neexecutare a contractelor este important de arătat că această instituție juridică esențială cunoaște o transformare continuă, datorită influențelor exercitate de organele abilitate (instanțele de judecată sau arbitrale), însărcinate cu soluționarea tuturor aspectelor legate de acest concept.
Așadar, principiul general al rezoluțiunii, dreptul de opțiune al creditorului, prejudiciul, cumulul rezoluțiunii cu daunele-interese, efectele rezoluțiunii și ale rezilierii, distribuirea riscurilor contractuale între părți sunt elemente esențiale ce definesc în mod clar conceptul de efecte specifice ale contractului de comerț internațional, fiind rezultatul evoluției dreptului comercial și al efortului practic și teoretic depus de doctrină și jurisprudență(Capitolul 4).
Pentru a realiza o imagine completă asupra importanței relațiilor comerciale internaționale trebuie luată în considerare și abordarea comparativă a efectelor contractelor speciale în materie, a soluțiilor existente în cadrul dreptului pozitiv vizând această problemă(Capitolul 5).
În final este necesar a se menționa că problematica legată de efectele contractelor în cadrul comerțului internațional presupune o complexitate juridică specială, de natură a suscita interesul continuu pentru aprofundarea tuturor aspectelor esențiale ale acestui concept, situație ce conduce la perfecționarea mijloacelor juridice utilizate pentru încheierea contractelor comerciale internaționale.
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI, MONOGRAFII, TRATATE:
1. Albu Ioan,”Drept civil și răspundere contractuală", Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
2. Andrei Dumitru, Florescu Petre, Mrejeru Theodor, "Contractul de comerț internațional", Editura Coresi, București, 1999.
3. Anghelescu Vergiliu, Deteșan Al., Hutira Ervin, "Contractele comerciale internaționale", Editura Academiei Romane, București, 1980.
4. Babiuc Victor, Constantinescu Mihai, „Regimul juridic al contractelor economice", Editura Știintifică și Enciclopedică, București, 1981.
5. Babiuc Victor, "Dreptul comerțului internațional", Editura Atlas Lex, București, 1994.
6. Bârsan Corneliu, Sitaru Dragoș-Alexandru, "Dreptul comerțului internațional", Editura Univers, București, 1990.
7. Bivolaru Dana, Bamboș Sever Gabriel, Băjan Doru, "Contracte interne și internaționale", Editura Tribuna Economică, București, 1998.
8.Baias Flavius, "Simulația – studiu de doctrină și jurisprudență", Editura Rosetti, București, 2003.
9. Burnete Sorin, "Comerț internațional – teorii, modele, practici", Editura Economică, București, 1999.
10. Căpățână Octavian, Ștefănescu Brândușa, "Tratat de drept al comerțului internațional", vol. 2, partea specială, Editura Academiei Române, București, 1984.
11. Căpățână Octavian,”Dreptul concurenței comerciale.Concurența onestă”,Editura Lumina Lex,1992.
12. Cărpenaru Stanciu D., ''Drept comercial român", Editura All Beck, București, 2000.
13. Constantinesco Leontin-Jean, ''Tratat de drept comparat – Știința dreptului comparat", vol. 1,2, Editura All Beck, București, 2001.
14. Costin Mircea N.,”Drept comercial internațional – Ghid alfabetic", Editura Dacia,Cluj-Napoca, 1987.
15. Costin Mircea N., Deleanu Sergiu, "Dreptul comerțului internațional-partea generală", Editura Lumina Lex, București, 1997.
16. Deak Francisc, Cărpenaru Stanciu, "Contracte civile și comerciale", Editura Lumina Lex, București, 1993.
17. Deleanu Sergiu, "Contractul de comerț internațional", Editura Lumina Lex, București, 1996.
18. Deteșan Al., ''Breviar alfabetic: contracte economice și contracte comerciale internaționale", Editura Economică, București, 1984.
19. Dogaru Ion, Popescu Tudor R., Mocanu Constantin, Rusu Maria, "Principii și instituții în dreptul comerțului internațional", Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1983.
20. Dogaru Ion, "Contractul: considerații teoretice și practice", Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1983.
21. Dumitrache Bogdan, Nicolae Marian, Popescu Romeo, "Instituții de drept civil", Editura Univers Juridic, București, 2001.
22. Georgescu I. L., “Drept comercial român. Teoria generală a obligațiilor comerciale. Probe. Contractul de vânzare-cumpărare comercială", Editura Lumina Lex, București, 1994.
23. Ghimpa D. Nicolae, Rucăreanu Ion, "Elemente de drept comercial internațional", Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.
24. Hanga Vladimir, "Adagii juridice latinești traduse și comentate", Editura Lumina Lex, București, 1998.
25. Macovei Ioan, "Dreptul comerțului internațional", Editura Junimea, Iași, 1980.
26. Mazilu Dumitru, “Dreptul comerțului internațional", vol. 1,2 (partea generală și specială), Editura Lumina Lex, București, 2003.
27. Mâzgă Ioan, “Dreptul comerțului internațional", Editura Sylvi, București,1999.
28. Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan Constantin, Mrejeru Mariana Genoveva, "Neexecutarea contractelor de comerț internațional", Editura Rosetti, București, 2003.
29. Pătulea Vasile, Turianu Corneliu, "Garanții de executare a obligațiilor comerciale", Editura Scripta, București, 1998.
30. Pătulea Vasile, Turianu Corneliu,''Drept economic și comercial-instituții și practică jurisdicțională", Editura Continent XXI, București,1996.
31. Petrescu Raul, "Principalele contracte de drept comercial", Editura Oscar Print, București, 1999.
32. Popescu Tudor R., “Dreptul comerțului internațional", Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
33. Popescu Tudor R., Flondor Ion, "Dreptul comerțului internațional", Editura Fundației "Andrei Șaguna", Constanța, 2000.
34."Principiile aplicabile contractelor comerciale internaționale-UNIDROIT", Editura Lumina Lex, București, 2002.
35.Rucăreanu I.,”Contractul de comerț internațional” în Dicționar juridic de comerț exterior, București, 1986.
36. Rucăreanu I., Ștefănescu Brândușa,” Dreptul comerțului internațional”, București,1976
37. Săndulescu Ion, ''Reguli și practici în comerțul internațional – Tipologia și negocierea contractelor de comerț exterior – Ghid practic", Editura All Beck, București, 2000.
38. Sitaru Dragoș-Alexandru, “Drept comercial internațional", vol. 1, 2, Editura Actami, București, 1996.
39. Sitaru Dragoș-Alexandru,”Dreptul comerțului internațional”,partea generală,Editura Lumina Lex,București,2004.
40. Stătescu Constantin, Bârsan Corneliu, "Drept civil – Teoria generală a obligațiilor", Editura All Beck, București, 2000.
41. Turcu Ion, Pop Liviu, "Contracte comerciale – Formare și executare", (Introducere în teoria și practica dreptului contractelor comerciale speciale), vol. 1-2, Editura Lumina Lex, București, 1997.
42. Țigăeru Roxana-Ioana, ”Disciplina contractuală-Formarea și executarea contractelor comerciale” , Editura Lumina Lex, București, 2003.
43. Vasilescu Paul, ''Relativitatea și obligativitatea actului juridic", Editura Rosetti, București, 2003.
44. Voicu Marin, "Dreptul comerțului internațional", Editura Ex-Ponto, Constanța, 2002.
AUTORI STRĂINI:
1. Berthian Denis, "Le principe d' equalite et le droit civil des contracts", LGDJ (Librairie General de Droit et de Jurisprudence), Paris, 1999.
2. Boye Eric, "Contracte internaționale în limba engleză", Editura Teora, București, 2000.
3.Clive M. Schmitthoff,Schimtthoff’s Export Trade:The Law and Practice of International Trade,Ninth Edition,Stevens and Sons,London,1990,pag.3,în Mazilu D.,Dreptul comerțului internațional.Partea Specială.,Editura Lumina Lex,2003.
4. Day D.M., Griffin B., The law of International Trade, Butterworths, London-Dublin-Edinburg, 1993 în Mazilu D., Dreptul comerțului internațional. Partea Specială., editura Lumina Lex, București, 2003;
5. Enderlein F.,Vienna Convention and Eastern European Lawyers.International Bar Association. Section on Bussiness,London,1987 în Mazilu D.,Dreptul comerțului internațional.Partea Specială.,Editura Lumina Lex,București ,2003.
6. Jacquet Jean-Michel, Delebeque Philippe, Droit du commerce international, Dalloz, Paris, 1987 în Mazilu D., Dreptul comerțului internațional. Partea Specială., editura Lumina Lex, București, 2003;
7.Lemeunier Fr.,Principies et practique du droit commercial,Paris,1987 în Mâzgă Ioan,Bazele dreptului comercial internațional,Casa de editură și librărie “Nicolae Bălcescu”,1996.
8. Norton J.J.,Andenas M.,Uncitral’s work in the field of secured transactions,Kluwer Law International,London,1998,în Mazilu D.,Dreptul comerțului internațional.Partea Specială.,Editura Lumina Lex,București,2003.
9.Ponce De Leon,L.Diez-Picasso,La formacion del contracto.Anuario de derecho civil.Instituto Nacional de Estudios Juridicos,Madrid, 1995 în Mazilu D.,Dreptul comerțului internațional.Partea Specială., Editura Lumina Lex,București,2003.
10.Robert J.,Moreau B.,L’arbitrage de droit interne et de droit international prive,Dalloz,Paris,1993 în Mazilu D.,Dreptul comerțului internațional.Partea Specială.,Editura Lumina Lex ,București,2003.
11. Shippey Karla C, "Contracte internaționale", Editura Teora, București,2000.
12. Teulon Frederic, "Comerțul internațional", Editura Insitutul European, București, 1998.
PRACTICĂ JUDICIARĂ:
1. Cârstea Izabela Florina, Mardare Luiza, "Jurisprudența arbitrală 1993-2001 ", Editura Adco, Constanța, 2001.
2. Căpățână Octavian,L’arbitrage commercial international en Roumanie în “Revue de droit des affaires internationales” nr.4-5/1990.
3. Lupașcu Dan, "Culegere de practică judiciară în materie comercială 1999", Editura Rosetti. București, 2001.
4. Lupașcu Dan, "Culegere de practică judiciară în materie comercială 2001-2002", Editura Rosetti, București, 2002.
5.Revista "Dreptul", numărul 2/1997.
6.http://www.jus.uio.no/lm/un.contracts.international.sale.of.goods.convention.1980/18 par.I.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectele Contractelor de Comert International (ID: 125814)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.