.efectele Casatoriei cu Privire la Relatiile Patrimoniale Dintre Soti

Efectele căsătoriei cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți

Considerații introductive

Familia, ca formă specifică de comunitate umană, constituie obiectul de cercetare a numeroase științe, fiind o realitate socială prin care se realizează o comunitate de viață între cei ce o compun.

Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimțită la baza căreia se află încrederea și dragostea reciprocă dintre soți, deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie și unitatea dintre interesele personale și cele sociale. Constituind o uniune liber consimțită între bărbat și o femeie, căsătoria are ca scop întemeierea unei familii.

Nașterea, dezvoltarea și consolidarea raporturilor de familie constituie conținutul căsătoriei, motivul determinant și necesar încheierii acesteia.

Familia dă naștere la o serie de relații patrimoniale între membrii ei, care constituie bază materială a existenței și consolidării familiei, consecința raporturilor personale dintre ei.

Regimul matrimonial, regulile ce conduc raporturile patrimoniale dintre soți, precum și relațiile dintre ei și terțele persoane, reflectă noile principii ce stau la baza familiei și anume egalitatea bărbatului și a femeii precum și creșterea și educarea copiilor minori în bune condiții.

Astfel, Constituția României în articolul 4 și articolul 16 consacră egalitatea în drepturi dintre femeie și bărbat în toate relațiile sociale înlăturând, în acest mod, supremația bărbatului și poziția sa juridică de veritabil „pater familias”.

Munca femeii depusă în gospodărie și pentru creșterea și educarea copiilor a fost ridicată la nivelul oricărei alte prestații considerându-se a fi o contribuție importantă în aportul adus la consolidarea familiei.

Întrucât familia stă la baza societății, statul trebuie să participe în mod activ la legalizarea, normalizarea și controlul efectiv al aspectelor umane, sociale și patrimoniale prin determinarea de principii care, traduse în legi, să asigure buna dezvoltare a relațiilor de familie. Apărarea drepturilor personale și respectarea lor face ca și în cadrul căsătoriei, principalul drept, cel de proprietate, să fie acordată o atenție deosebită, susținută normativ. Deoarece forma de proprietate specifică căsătoriei este proprietatea în devălmășie, stingerea drepturilor în cauză se face prin procesul de partaj, doar prin câteva căi și nu în orice moment, acesta fiind determinat de situația matrimonială a soților: în timpul căsătoriei și numai pentru motive temeinice.

Capitolul I

Relațiile patrimoniale dintre soți

Secțiunea I

Noțiunea de regim matrimonial

Dreptul familiei a reglementat raporturile patrimoniale dintre soți având în vedere faptul că prevederile dreptului comun cu privire la această temă nu sunt suficient dezvoltate. Astfel, regimul juridic al bunurilor soților sau regimul matrimonial a fost definit ca reprezentând totalitatea normelor juridice ce reglementează relațiile dintre soți cu terțele persoane privind bunurile soților.

Dreptul comparat, în studierea acestei teme, a făcut o clasificare a regimului matrimonial după mai multe criterii. După criteriul izvorului, regimul matrimonial a fost stabilit a fi legal și convențional, iar după criteriul structurii au fost diferențiate regimurile matrimoniale de comunitate, universale sau parțiale de bunuri și de separație.

Ținând cont de posibilitatea modificării lor sau nu în timpul căsătoriei, regimurile matrimoniale au fost clasificate ca fiind imutabile și mutabile, unii autori precizând chiar existența regimurilor matrimoniale eclectice pe care le definesc ca fiind cele ce îmbină separația de bunuri în timpul căsătoriei cu principiul comunitar ce se manifestă la desfacerea lui.

Secțiunea a II-a

Regimul matrimonial în dreptul român

În dreptul român, conform regimului matrimonial, soții au bunuri comune și bunuri proprii fiecăruia dintre ei, dreptul familiei instituind, prin articolul 30 din Codul Familiei, regula generală în baza căreia bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt comune.

Cu titlu de excepție, articolul 31 din Codul Familiei, enumeră limitativ categoriile de bunuri ce sunt considerate proprii fiecăruia dintre soți. Instituind ca regulă generală comunitatea de bunuri ce are un caracter precumpănitor, legea pune accentul pe această comunitate și nu pe separația de bunuri care are un caracter subsidiar.

În determinarea regimului juridic al bunurilor soților trebuie să avem în vedere atât faptul că, în mod obișnuit, bunurile pe care soții le dobândesc în timpul căsătoriei sunt rezultatul direct sau indirect al muncii lor, cât și grija ca nici unul dintre soți, prin intrarea în căsătorie, să nu-și vadă atinse drepturile pe care le avea asupra lucrurilor sale în favoarea celuilalt soț.

Secțiunea a III-a

Regimul comunității de bunuri

1. Noțiune și precizări

Regimul comunității de bunuri este un regim stabilit prin lege și nu prin convenție. Astfel, în mod obligatoriu, soții nu se pot supune unui regim matrimonial convențional în locul regimului comunității de bunuri.

Fiind stabilit de lege, regimul comunității de bunuri are un caracter obligatoriu, fiind o măsură legală de ocrotire a intereselor comune ale soților, ale familiei, împotriva oricăror abuzuri, slăbiciuni sau chiar a inexperienței.

Regimul comunității de bunuri se înfățișează ca un reflex, pe plan patrimonial, al unității de interese ce se află la baza familiei fiind susceptibil să stimuleze spiritul de solidaritate în rezolvarea problemelor între soți.

Un caracter imperativ îl au și bunurile proprii fiecărui soț în așa fel încât, sub impulsul influenței unuia dintre soți, celălalt soț să nu ajungă în situația de a se vedea deposedat de bunurile sale.

Astfel, sunt ocrotite eficient atât interesele comune ale soților, cât și interesele proprii fiecăruia dintre soți. Considerând că rostul și utilitatea convențiilor matrimoniale au expirat, legiuitorul a abrogat prin articolul 49 din Decretul nr. 32/1954, articolele 1223-1233 din Codul Civil care permiteau convențiile civile.

2. Convențiile privitoare la comunitatea de bunuri ale soților

Soții sunt liberi să încheie orice convenții ce nu modifică în nici un fel regimul juridic legal și obligatoriu al bunurilor lor, cum ar fi convenții privind modul de administrare sau de folosință a bunurilor lor comune.

În literatura juridică de specialitate s-a arătat, pe baza unor exemple inspirate din reglementările altor țări, că ar trebui recunoscute drepturile soților care, pe cale convențională, ar aduce restrângere comunității de bunuri. Aceste opinii, cât și cele ce susțineau introducerea regimului reparației bunurilor au rămas izolate, triumfând în continuare prevederile legii ce nu admit un alt regim juridic decât acela care îl consacră.

Legiuitorul este interesat în apărarea comunității de bunuri cât și în bunurile proprii, căci numai astfel se poate realiza echilibrul necesar în ocrotirea comunității ca reflex al egalității femeii cu bărbatul și asigurarea unei independențe patrimoniale a cărei ignorare ar aduce, în mod inevitabil la subordonarea unuia dintre soți intereselor celuilalt.

Dacă ar fi îngăduite orice convenții de majorare a comunității de bunuri în detrimentul bunurilor proprii s-ar ajunge la situația în care unul dintre soți ar câștiga un drept de proprietate asupra unui bun față de care nu are nici un drept.

3. Nulitatea convențiilor contrare comunității

Alineatul 2 din articolul 30 din Codul Familiei precizează că „orice convenție, contrară comunității de bunuri, este nulă”.

În consecință, nulitatea va fi sancțiunea de drept ce se va aplica atât convențiilor încheiate între soți în vederea căsătoriei, cât și celor încheiate între soți în timpul căsătoriei. Aceeași sancțiune va fi aplicată și convențiilor ce se încheie de soți ori de unul dintre ei cu terțele persoane, dacă prin aceasta se aduce atingere regimului legal al comunității de bunuri.

Deci, putem afirma că astfel de convenții potrivnice prevederilor legale și ordinii de drept trebuie sancționate cu nulitatea absolută uneori chiar din oficiu de instanțele de judecată în virtutea rolului activ, care împotriva chiar a reticenței unei părți, din ansamblul probelor pot descoperi sursa bunurilor supuse împărțelii.

Secțiunea a IV-a

Categorii de raporturi patrimoniale

Multitudinea raporturilor patrimoniale ce se nasc între soți în timpul căsătoriei pot fi grupate în trei categorii:

raporturile ce se nasc cu privire la contribuția soților la cheltuielile căsniciei;

raporturile privitoare la obligația reciprocă de întreținere;

raporturile cu privire la bunurile lor.

În general, raporturile patrimoniale dintre soți sunt reglementate de Codul Familiei, însă acolo unde ramura nu oferă reglementări proprii, acestea se completează cu normele dreptului Civil, dar cu respectarea principiilor dreptului familiei.

În timpul căsătoriei soții au dreptul la încheierea unor acte cu ar fi: convenții cu respectarea îngrădirilor prevăzut de articolul 30 din Codul Familiei privitor la modul de administrare și folosința bunurilor comune, împărțirea de ascendent privind bunurile comune în forma donației, conjunctivă, în folosul copiilor lor comuni.

Soții sunt liberi să-și facă donații din bunurile lor proprii, dar trebuie să aibă în vedere faptul că aceste donații sunt revocabile.

Totodată soții pot dispune de bunurile lor proprii și prin testament, iar în cazul împărțelii de ascendent testamentar privind bunurile proprii, vor fi nevoiți să alcătuiască două testamente.

Pe lângă obligația reciprocă de întreținere materială și contribuția soților la cheltuielile căsniciei, cea mai mare pondere în ansamblul relațiilor patrimoniale dintre soți o au bunurile lor comune.

Capitolul II

Bunurile soților

Secțiunea I

Noțiunea și categoriile de bunuri

În dreptul familiei, ca și în dreptul civil, noțiunea de bun are aceeași accepțiune, în sensul că ea cuprinde totalitatea drepturilor reale și de creanță.

Deși legea folosește termenul de „bun” ori de „lucru”, nu dă definiția lui. Astfel, articolul 480 din Codul Civil dispune că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”, iar în articolul 963 din Codul Civil precizează că „numai lucrurile ce sunt în comerț pot fi obiectul unui contract”.

În sens juridic, termenul „bun” are două accepțiuni:

stricto-sensu reprezintă bunurile ce pot face obiectul de drepturi și obligații patrimoniale;

lato-sensu se desemnează lucrurile, operele de creație intelectuală precum și energia de orice fel ca obiecte ale drepturilor și obligațiilor patrimoniale, cât și drepturile și acțiunile privitoare la bunuri în accepțiunea restrânsă.

Prin articolele 461-474 din Codul Civil legiuitorul face clasificarea bunurilor mobile și imobile, iar în articolele 30 și 31 din Codul Familiei patrimoniul soților se compune din două categorii de bunuri și anume: bunuri comune ambilor soți și bunuri proprii fiecăruia dintre ei.

Secțiunea a II-a

Bunurile comune

1. Criterii legale pentru determinarea bunurilor comune

Pentru determinarea conținutului noțiunii de bun comun se folosesc trei criterii ce își au izvorul în prevederile articolului 30 din Codul Familiei:

bunul să fie dobândit de soți sau de unul dintre soți;

dobândirea bunului să fi avut loc în timpul căsătoriei;

bunul să nu facă parte din categoriile de bunuri prevăzute de articolul 31 din Codul Familiei considerate bunuri proprii.

Bunurile dobândite de oricare dintre soți sunt considerate a fi comune în condițiile arătate, deoarece legea presupune că ambii soți au avut o contribuție la această dobândire. Contribuția poate fi directă, constând în muncă sau mijloace ale ambilor soți sau indirectă, prin economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie și pentru creșterea copiilor.

În felul acesta comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei și bunul dobândit de oricare dintre soți,și bunul dobândit de oricare dintre soți, în condițiile precizate, este comun dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire. Astfel, contribuția soților la dobândirea bunurilor comune este propusă de lege, dar nu este o condiție pentru considerarea bunurilor ca fiind comune. De această contribuție se ține seama pentru determinarea părților ce se cuvin soților în cazul împărțirii bunurilor comune.

2. Noțiunea de dobândire

Legiuitorul consideră ca fiind bunuri comune cele ce au intrat în patrimoniul soților prin oricare din modurile de dobândire reglementate de legea civilă și au fost achiziționate prin acte juridice oneroase. Pentru ca un bun să intre în categoria bunurilor comune este necesar ca cel sau cei ce-l dobândesc să aibă calitatea de soț. Această calitate se dobândește din momentul încheierii căsătoriei și încetează în momentul desfacerii ei.

Dacă căsătoria este desfăcută prin divorț, momentul desfacerii ei și cel al încetării calității de soț este cel al rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se s-a pronunțat divorțul.

În baza articolului 39 alineatul 2 din Codul Familiei comunitatea de bunuri încetează față de terți numai la data când s-a făcut mențiunea despre divorț pe marginea actului de căsătorie sau când aceștia au luat la cunoștință despre divorț pe altă cale.

Până nu demult, în ceea ce privește practica de dinainte de 1989, a fost consacrată teza conform căreia nu întregul bun era considerat a fi proprietate comună a soților ci numai partea corespunzătoare ratelor achitate sub durata căsătoriei.

Teza a fost criticată în literatura juridică căci în conformitate cu prevederile Codului Familie bunurile intră în comunitatea de bunuri la data achiziționării lor, care este aceea a încheierii contractului fiind indiferentă plata ulterioară a ratelor de preț sau din împrumut.

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin convenții afectate de termen sunt bunuri comune, iar cele înstrăinate în timpul căsătoriei tot prin astfel de convenții nu mai fac parte din comunitatea matrimonială.

Dacă convențiile sunt efectuate sub condiție, soluția diferă după cum convenția este suspensivă sau rezolutorie.

Bunurile achiziționate sub condiție suspensivă nu vor fi considerate comune căci realizarea condiției are efect retroactiv.

Achiziționarea bunului sub condiție rezolutorie în timpul căsătoriei va produce efecte imediate devenind comun, iar realizarea condiției va desființa cu efect retroactiv actul juridic. Aceeași soluție se impune și în cazul înstrăinării unui bun comun printr-o convenție afectată de condiție.

3. Rata dobândirii bunurilor

O problemă de maximă importanță o are stabilirea datei la care s-a dobândit bunul, în baza acestui criteriu făcându-se distincția între bunul comun sau bunul propriu fiecăruia dintre soți. Așa cum precizează Codul Familiei în articolul 30 „bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soților”.

În situația morții fizice a unuia dintre soți, bunul dobândit după data decesului de soțul supraviețuitor va fi considerat bun propriu.

O altă situație ce poate apare este în cazul în care căsătoria ia sfârșit ca urmare a declarării judecătorești a morții, data încetării căsătoriei va coincide cu data morții stabilită prin hotărâre judecătorească. Bunurile dobândite de soțul în viață după această dată și până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte vor fi retroactiv considerate bunuri proprii ale soțului supraviețuitor. Dacă se va constata însă că cel declarat mort prin hotărâre judecătorească este în viață, comunitatea matrimonială va reînvia retroactiv.

Pentru situația anulării sau nulității căsătoriei bunurile achiziționate vor fi considerate proprii celui ce le-a dobândit.

În ceea ce privește situația căsătoriilor încheiate după punerea în aplicare a Codului Familiei (1 februarie 1954), s-a stabilit că regimul juridic al bunurilor soților în acest caz este cel stabilit de acest cod, iar bunurile vor fi comune, conform criteriilor arătate. În ceea ce privește căsătoriile încheiate înainte de punerea în aplicare a Codului Familiei, deosebim, după cum aceste căsătorii au fost în ființă la data intrării în vigoare a codului ori au încetat să existe înainte de această dată.

Astfel, în primul caz, soții sunt supuși, în privința relațiilor lor patrimoniale, de la data intrării în vigoare a Codului Familiei, dispozițiilor acestuia, indiferent care a fost regimul lor matrimonial, legal sau convențional (art. 4 alineat 1 Decretul nr. 32 din 1954).

În al doilea caz, relațiile patrimoniale dintre soți nu sunt supuse prevederilor Codului Familiei, ci regimului legal al separației de bunuri.

Stabilirea existenței și întinderii drepturilor soților asupra averii dobândite în timpul căsătoriei desfăcute înainte de punerea în aplicare a Codului Familiei trebuie soluționată în raport cu prevederile legale în vigoare la acea dată, și nu de dispozițiile acestui cod, în acest sens pronunțându-se și practica judiciară.

Cu toate acestea, chiar în perioada anterioară Codului Familiei, practica judiciară, în virtutea principiului egalității dintre bărbat și femeie (articolul 20 Constituția din 1948 și articolul 83 Constituția din 1952) și sub influența principiilor de echitate a recunoscut dreptul ambilor soți asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Astfel, femeia, fără a se putea prevala de prezumția de comunitate, ca în sistemul Codului Familiei, avea posibilitatea să facă proba contribuției ei efective la dobândirea bunurilor respective. În acest fel, în cazul căsătoriilor desfăcute după data de 13 aprilie 1948, dar anterior datei de 1 februarie 1954, soția divorțată era îndreptățită să ceară constatarea că bunurile dobândite în timpul căsătoriei pe numele fostului ei soț aparțin amândorura, potrivit muncii sau contribuției fiecăruia, instanța urmând să stabilească întinderea fiecăruia.

De asemenea, încă de la acea dată, s-a recunoscut că munca femeii în gospodăriei este considerată ca și munca în producție.

Sub regimul separației de bunuri, bunurile dobândite de fiecare dintre soți sunt bunuri exclusiv ale acestuia. Soția care nu figurează în actul de cumpărare poate să facă dovada unor simulații, fie cu privire la persoană, fie cu privire la preț, dovedind, prin toate mijloacele legale, că a contribuit efectiv la plata prețului și că soții au avut intenția de a dobândi împreună bunul respectiv.

Secțiunea a III-a

Modurile de dobândire a bunurilor comune

1. Modalități

Conform precizărilor Codului Familiei bunurile comune sunt cele dobândite în timpul căsătoriei, indiferent de modul în care s-a făcut acest lucru, neavând relevanță nici caracterul licit sau ilicit al dobândirii. Astfel în baza articolului 32 litera d din Codul Familiei pe legiuitor nu-l interesează decât în măsura în care acestea „au sporit bunurile comune ale soților”.

2. Excepție

Cu caracter de excepție, prin articolul 31 litera b din Codul Familiei au fost prevăzute trei moduri de dobândire ce se încadrează categoriei de bunuri proprii. Este vorba de bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin „moștenire, legat sau donație afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune”.

Prin natura lor, actele cu titlu gratuit sunt incompatibile cu principiile ce guvernează regimul comunității de bunuri conform căreia bunurile comune aparțin soților în raport cu contribuția fiecăruia la dobândirea lor, iar în acest caz neexistând contribuția lor. Actele juridice cu titlu gratuit sunt făcute în considerarea persoanei gratificate, deci au un caracter „intuitu personae”. Bunurile dobândite prin donație și legat sunt proprii pentru că nu se poate trece peste voința chiar prezumtivă a celui care gratifică.

Bunurile devin comune dacă sunt dobândite în baza unui act juridic oneros sau printr-un mod originar de dobândire; posesiunea de bună credință a unui mobil corporal sau uzucapiunea construcțiilor.

Bunurile dobândite prin uzucapiune – prescripția achizitivă de 30 de ani – se înscriu în categoria bunurilor comune cu condiția ca împlinirea a celei din urmă zi a termenului stabilit de lege pentru dobândire să se situeze în timpul căsătoriei.

Deși în literatura juridică s-a vehiculat ideea conform căreia momentul hotărâtor din punct de vedere al comunității ar fi prima zi din care cel în cauză posedă cu intenția de a dobândi în baza efectului retroactiv al acestui mod de dobândire, totuși această situație nu se poate aplica relațiilor dintre soți.

În cazul bunurilor dobândite prin uzucapiunea scurtă – cu termen de 10 până la 20 de ani, încadrarea lor în categoria bunurilor comune se face fără nici un dubiu chiar dacă dobândirea imobilelor în această situație este condiționată de existența justei cauze a bunei-credințe.

Secțiunea a IV-a

Întinderea comunității de bunuri

1. Sfera bunurilor comune

Regimul comunității de bunuri reprezintă, prin efectul legii, constituirea unui grup de bunuri ce aparțin ambilor soți cu titlu de proprietate comună fără cote-părți.

În sfera bunurilor comune intră orice lucruri care pot face obiect de drepturi și obligații patrimoniale și drepturi reale privind bunurile respective. Deoarece în anumite situații la calificarea unor bunuri ca fiind proprii sau comune, pentru anumite categorii de bunuri au fost făcute precizări amănunțite.

2. Imobile comune

Dobândirea cu titlu oneros în timpul căsătoriei a dreptului de proprietate asupra unui imobil se încadrează sferei bunurilor comune chiar dacă din actul de dobândire ar rezulta că numai unul dintre soți este titularul dreptului respectiv. Conform articolului 35 în cazul actelor de dobândire legea nu impune consimțământul expres al ambilor soți prezumând că soțul ce încheie actul a primit mandat în acest sens din partea celuilalt soț.

Drept regulă generală se impune soluție dobândirii în virtutea legii și împotriva actului aparent exceptându-se cazurile generale conform cărora bunul dobândit constituie drept de proprietate exclusivă a unuia dintre soți.

În cuprinsul actului prin care se dobândește un bun comun nu se poate admite menționarea cotelor-părți în baza cărora fiecare soț devine coproprietar căci, potrivit reglementărilor generale bunul nu poate fi dobândit decât în proprietate devălmașă.

3. Înscrierea proprietății comune în cartea funciară

Odată cu înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în cartea funciară s-ar putea ivi situația ca numai unul dintre soți să figureze ca titular exclusiv al dreptului înscris. Înscrierea dreptului soțului asupra imobilului în cartea funciară este o condiție pentru ca acel soț să dobândească bunul. Dar odată dobândit, bunul devine comun în temeiul legii, deși înscrierea în cartea funciară este numai pe numele unui soț.

Contradicția dintre situația juridică reală și cea aparentă va putea fi oricând corectată prin înscrierea dreptului celuilalt soț, la cererea lor sau, în caz de neînțelegeri între ei, pe cale de acțiune.

Justa modificare în cartea funciară a proprietății comune a soților reprezintă o cale de aducere la cunoștința terților a situației juridice reale și un mijloc de protejare împotriva acțiunii de rectificare.

Prin legea nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară au fost aduse o serie de modificări prevederilor existente până la acea dată în privința notificării proprietății.

Dreptul de proprietate precum și celelalte drepturi asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară în baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil. Trebuie precizat că legea prevede faptul că în cazul proprietății imobiliare comune sau în caz de indiviziune și se face înscrierea în cartea funciară a tuturor proprietarilor, iar în cazul proprietății indivize se vor menționa și cotele fiecărui coproprietar.

4. Clădirile construite de soți pe terenul unuia dintre ei

În cazul construcțiilor făcute de soți pe terenul unui dintre ei apare un conflict între prezumția legală a comunității și prezumția legală cu caracter relativ conform căreia orice construcție, lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate conform articolului 492 Cod Civil a fi făcute de proprietarul acelui pământ până la proba contrarie.

Dacă în general se aplică regula generală a accesiunii conform căreia coproprietarul terenului dobândește proprietatea construcției, în raporturile dintre soți se va ține seama de regula specifică regimului comunității.

Pentru încadrarea clădirii în categoria bunurilor comune elementul determinant îl reprezintă caracterul de bun propriu sau comun al sumelor de bani. Soțul care nu este proprietarul terenului va dobândi nu numai dreptul de coproprietate asupra construcției, dar și un drept de folosință asupra terenului pe care s-a ridicat construcția.

O altă problemă se ridică în situația reparațiilor sau lucrărilor de îmbunătățire săvârșite de ambii soți la un imobil ce este proprietatea exclusivă a unuia dintre ei.

Tribunalul Suprem a statuat ideea că un asemenea bun va rămâne proprietatea exclusivă a soțului în cauză, dar sporul de valoare va constitui bun comun al soților. De la această situație există și excepția conform căreia, dacă prin reparațiile și îmbunătățirile făcute bunul a devenit unul nou, atunci se va considera că face parte din categoria bunurilor comune.

În cazul construcțiilor efectuate de soți pe terenul unuia dintre ei deosebim mai multe situații:

Un soț ridică o construcție ca mijloace ce fac parte din comunitatea de bunuri pe terenul proprietatea celuilalt soț și consimțământul acestuia.

În situația în care un soț a construit cu mijloace bunuri comune pe terenul celuilalt soț, cu consimțământul acestuia, el poate dobândi un drept de superficie, între soți stabilindu-se următoarele raporturi:

soțul constructor dobândește ca superficiar, un drept de folosință asupra acelui teren și un drept de proprietate comună (împreună cu celălalt soț) asupra construcției;

soțul, proprietarul terenului, rămâne proprietar exclusiv al terenului sau ce continuă a fi bun propriu, dar terenul a fost grevat de dreptul de folosință al celuilalt soț și, totodată, soțul proprietar al terenului dobândește, împreună cu celălalt soț, dreptul de proprietate asupra construcției care devine bun comun.

În acest sens, o construcție nouă făcută pe terenul proprietate a unuia dintre soți este bun comun. În cazul construcției bun comun, ridicată pe terenul proprietate a soțului neconstructor, în ceea ce privește terenul, nu se recunoaște soțului constructor decât drept de folosință.

Un soț ridică o construcție cu mijloace ce fac parte din comunitatea de bunuri, pe terenul proprietate a celuilalt soț, fac consimțământul acestuia sau împotriva voinței acestuia. În acest caz soțul care a ridicat construcția se găsește în situația juridică a constructorului de rea credință (articolul 494 Cod Civil), drepturile prevăzute de acest text și nu construcția constituind bun comun.

Ambii soți ridică o construcție cu mijloace ce fac parte din comunitatea de bunuri, pe terenul proprietate a unuia dintre ei. În acest caz construcția devine proprietate comună a soților, iar soțul neproprietar al terenului dobândește asupra acestuia un drept de superficie pentru partea aferentă construcției.

Un soț ridică o construcție cu mijloace ce sunt bunuri proprii pe terenul proprietate al celuilalt soț, cu consimțământul acestuia. În situația aceasta soțul constructor dobândește un drept de superficie, celălalt rămânând proprietarul terenului care continuă a fi bun propriu, dar să fi grevat de dreptul de folosință cuprins în dreptul de superficie al soțului constructor.

Un soț ridică o construcție cu mijloace ce sunt bunuri proprii pe terenul proprietate al celuilalt soț, fără consimțământul acestuia sau împotriva voinței acestuia. În acest caz, soțul constructor nu dobândește dreptul de superficie, urmând a se aplica articolul 494 Cod Civil referitor la construcție, plantațiile și lucrările aflate pe terenul altuia (accessorium sequitor principale).

5. Construcții efectuate de soți pe terenul proprietate a ambilor soți

În acest caz deosebim următoarele situații:

Un soț ridică o construcție cu mijloace ce sunt bunuri proprii pe terenul bun comun al ambilor soți, cu consimțământul celuilalt soț. În acest caz soțul constructor dobândește dreptul de superficie, construcția fiind bun propriu al soțului constructor.

Un soț ridică o construcție cu mijloace ce sunt bunuri proprii, pe terenul bun comun al ambilor soți, fără consimțământul celuilalt soț. În acest caz soțul constructor are drepturile prevăzute de articolul 404 Cod Civil, care sunt bun propriu, dar nu construcția.

Un soț ridică o construcție cu mijloace ce sunt în parte bunuri comune și în parte bunuri proprii pe terenul bun comun al ambilor soți, cu consimțământul ambilor soți. În această situație construcția este, în mod corespunzător, atât bun comun, cât și bun propriu, iar terenul rămâne cum era înainte de efectuarea construcției și anume bun comun.

6. Clădirile construite de soți pe terenul altei persoane

Construcția ridicată pe terenul altei persoane va aparține, în temeiul regulii generale a accesiunii, proprietarul terenului cu excepția situației în care soții au construit pe baza învoirii cu proprietarul sau conform unor prevederi legale. În aceste cazuri, dreptul de proprietate aparține soților și proprietarului terenului pe care s-a ridicat construcția, soții dobândind ca bun comun un drept de superficie asupra clădirii.

Prin legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului s-a interzis înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a terenurilor din perimetrul construibil al tuturor localităților fără să se precizeze că interdicția privește doar dreptul de proprietate sau și alte drepturi reale. Mai mult chiar, practica judiciară a stabilit că este oprită și constituirea oricăror dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Din punct de vedere juridic faptul edificării unei construcții pe terenul aflat în proprietatea unei terțe persoane presupune stabilirea dreptului ce revine constructorului.

Caracterizând dreptul constructorului, fosta instanță supremă a pronunțat soluții contradictorii, apreciind uneori că ne aflăm în prezența unor drepturi personale și nu reale, iar alteori că este vorba de un drept de proprietate al constructorului asupra construcției edificate și un drept de folosință a terenului, drept ce nu poate fi pur și simplu, urmând despăgubirea proprietarului terenului.

În literatura juridică s-a apreciat că dispozițiile articolului 494 Cod Civil sunt aplicabile numai constructorului de bună – credință după cum viciile titlului îi sunt sau nu cunoscute.

Dacă construcția este edificată de mai multe persoane împreună, ca în cazul soților, partajul se va cere înainte ca proprietarul terenului să invoce dreptul său de accesiune.

Dacă unul dintre soți solicită împărțirea bunurilor comune, iar iar în masa partajabilă se află și o asemenea construcție, e necesară participarea la proces a proprietarului terenului pentru a-și exprima opțiunea, în sensul:

proprietarul ternului dorește preluarea construcției, invocând accesiunea, el va fi obligat la despăgubiri în favoarea soților constructori potrivit articolului 494 Cod Civil, iar un drept de creanță al soților va intra în masa partajabilă;

proprietarul terenului refuză preluarea construcției, instanța sa dispune obligarea soțiilor constructori de rea-credință la desființarea construcției pe cheltuiala lor precum și la plata unor daune-interese în mărirea prejudiciului suferit de proprietarul terenului;

Alte situații existente în cazul acestor construcții:

Construcții ridicate de soți în terenul unui terț, proprietarul terenului nefiind cunoscut sau manifestă lipsă de interes pentru preluarea construcției ridicate. În situațiile acestea proprietarul terenului are posibilitatea, potrivit articolului 488 și următoarele din Cod Civil să invoce dreptul de proprietate prin accesiune asupra construcției edificate de soți (care sunt terți) pe terenul său cu obligația de a despăgubi pe soții constructori, în condițiile precizate (art. 494 Cod Civil sau convențiile părților). Drepturile soților constructori pe terenul altuia constituie bun comun al acestora, iar după legile nr. 18/1991 și nr. 50/1991 proprietarul terenului pot constitui un drept de superficie în folosul constructorului.

Construcții ridicate de soți pe terenul proprietate a părinților unuia dintre ei, cu consimțământul acestora.

Conform unei opinii se consideră că în acest caz copiii dobândesc un drept de superficie, iar după o altă părere se consideră că nu dobândesc copiii decât un drept de creanță în legătură cu construcția. Potrivit legilor nr. 18/1991 și nr. 50/1991 copiii pot dobândi un drept de superficie în condițiile Dreptului comun.

7. Clădirile construite de soț pe un teren atribuit de stat în folosință

În baza legii nr. 4/1973 modificată și republicată la 31 decembrie 1980 și în prezent abrogată prin legea nr. 50/1991 statul a atribuit cetățenilor terenuri în folosință ajutându-i astfel în construirea de locuințe proprietate personală.

Prin natura juridică a dreptului asupra construcției în literatura de specialitate au existat numeroase discuții ajungându-se, în final, la soluția dată prin decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem să se considere că ne aflăm în fața unui drept de proprietate asupra clădirii, diferit de dreptul de folosință asupra terenului, ambele alcătuind un drept complex în care fiecare își păstrează natura juridică proprie.

Dreptul de folosință a terenului are caracter accesoriu față de clădire, fiind un drept opozabil erga omnes, inclusiv statului, și conferind titularului său posesia, folosința și în aceste limite dispoziția asupra terenului.

Dreptul de folosință se va înstrăina odată cu construcția, mai precis în momentul în care se transmite dreptul de proprietate asupra construcției.

În situația în care construcția este un bun comun, dreptul de folosință asupra terenului născut în baza unui act administrativ, are același caracter.

Conform legii nr. 50/1991 există posibilitatea concesionării terenurilor atribuite persoanelor fizice pentru construcții, prin licitație publică sau fără licitații.

Acest drept de concesiune asupra terenului va fi propriu sau comun, după cum locuința face parte din categoria bunurilor comune sau proprii fiecărui soț.

Concesiunea se va face cu plată astfel ca prețul terenului să fie recuperat în 25 de ani, legea stabilind totodată și suprafața terenului concesionat.

În conformitate cu articolul 37 al legii mai sus menționate, dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției pentru realizarea căreia a fost construit.

8. Bunurile dobândite cu ajutorul creditelor

Statul acordă un sprijin substanțial sub formă de credite pentru construirea locuințelor proprietate personală. În această situație se va aplica prezumția comunității indiferent dacă împrumutul este acordat ambilor soți sau unuia dintre ei.

Conform Deciziei Tribunalului Suprem sunt cuprinse în categoria bunurilor comune atât sumele efectiv achitate pentru dobândirea imobilului, cât și valoarea lui integrală, căci „proprietatea bunului construit prin valorificarea creditelor de stat se dobândește odată cu predarea bunului, iar nu la executarea integrală a contractului de împrumut”. Aceeași soluție se va aplica și în cazul bunurilor mobile dobândite din împrumuturi contractate căci nu are relevanță natura mobilă și imobilă a bunului.

9. Dreptul de folosință locativă

Natura judiciară a dreptului de folosință locativă ce rezultă din încheierea unui contract de închiriere a unei locuințe reprezintă o problemă cu multiple valențe.

Dreptul de folosință născut dintr-un astfel de contract îmbracă forma unui drept real cu toate consecințele juridice pe care le impune catalogarea sa din punct de vedere al regimului comunității.

Conform legii nr. 5/1973 abrogată prin legea nr. 114/1996, locuința se dă în folosința titularului contractului de închiriere și membrilor familiei sale ce vor fi nominalizați în contract astfel încât dreptul de folosință aparține soților și membrilor familiei ce sunt prevăzuți în mod expres de lege.

Prin lege au fost stabilite trei categorii care au dreptul cu prioritate la dobândirea de locuințe din fondurile speciale ale consiliilor locale, printre aceștia fiind prevăzuți în mod special tinerii căsătoriți, care la data contractării locuinței au fiecare vârsta până la 35 de ani.

Chiar dacă, conform Codului Familiei, dreptul rezultând dintr-un contract de închiriere nu poate fi considerat bun comun cât timp s-a născut înainte de data încheierii căsătoriei, legea dă un drept propriu de folosință a locuinței și soțului, nu numai titularului contractului de închiriere, neținând cont de momentul încheierii contractului în cauză adică anterior căsătoriei sau după săvârșirea ei. În temeiul prezumției de comunitate dreptul patrimonial ce rezultă dintr-un contract de închiriere, încheiat în timpul căsătoriei trebuie să fie considerat bun comun al soților numai dacă un soț nu poate fi prevăzut nominal în contractul încheiat de celălalt soț deoarece locuiește în altă localitate. În toate celelalte cazuri, însă, soțul dobândește dreptul de folosință alături de ceilalți membri ai familiei titularului de contract, dreptul respectiv deși calificat ca bun comun nu este supus regimului comunității. Această situație apare deoarece un astfel de drept, conform reglementărilor legale, aparține în egală măsură soților, dar și celorlalți membri ai familiei.

În cazul în care contractul de închiriere este supus dispozițiilor Codului Civil, dreptul astfel rezultat va fi considerat bun propriu sau bun comun după cum contractul a fost încheiat înainte sau în timpul căsătoriei. Astfel, dreptul de folosință asupra locuinței este bun comun dacă contractul de închiriere s-a încheiat în timpul căsătoriei și este bun propriu dacă acesta s-a încheiat înainte de căsătorie.

10. Bunuri cumpărate cu plata în rate

Bunurile sunt comune dacă data contractului de vânzare – cumpărare cu plata prețului în rate se situează în timpul căsătoriei și sunt proprii unui astfel de contract, dacă este anterioară sau ulterioară căsătoriei.

Astfel, bunurile cumpărate înainte de încheierea căsătoriei, în rate, sunt bunuri proprii, iar faptul că o parte din rate au fost plătite în timpul căsătoriei trebuie avut în vedere la stabilirea cotelor – părții.

În mod corespunzător, bunurile cumpărate în rate în timpul căsătoriei sunt comune, iar faptul că o parte din rate se achită după desfacerea sau încetarea căsătoriei prezintă importanță numai pentru stabilirea cotelor – părți.

11. Dreptul de creanță

Prezumția comunității se aplică tuturor tipurilor de bunuri dobândite în timpul căsătoriei indiferent de natura lor. Astfel, drepturile reale ca și drepturile de creanță sunt supuse regimului comunității din momentul dobândirii lor. În cadrul acestei concepții prin decizia nr. 895/1963 a Tribunalului Suprem s-a statuat ideea că prețul obținut din vânzarea unui bun are același caracter nu numai după ce a fost încasat, ci, dimpotrivă și în timpul în care formează obiectul dreptului de creanță.

Prin decizia Tribunalului Suprem s-a hotărât că regimul juridic instituit de lege cu privire la depunerile C.E.C. nu poate să schimbe natura juridică a sumelor depuse care urmează a fi socotite bunuri comune sau bunuri proprii după cum se încadrează în dispozițiile respective din Codul Familiei.

Astfel, sumele de bani dobândite în timpul căsătoriei – în măsura în care nu constituie un bun propriu sau valoarea de înlocuire a unui asemenea bun – se încadrează în categoria bunurilor comune chiar dacă se află depuse la C.E.C. pe numele unuia dintre soți.

12. Fructele, veniturile și producțiile

O altă categorie de bunuri care a suscitat soluții juridice deosebite în privința aplicării prezumției de comunitate, o reprezintă fructele și veniturile proprii produse de bunurile proprii ale unuia dintre soți. Contradicțiile care sunt rezultatul prevederilor Codului Civil care menționează ca mod de dobândire legală a accesiunii. În baza acestei reguli, fructele ar trebui să fie dobândite exclusiv de soțul proprietar al bunurilor respective.

Instanțele judecătorești au înlăturat aplicarea regulii accesiunii hotărând că fructele din această categorie să fie considerate bunuri comune potrivit prezumției comunității în măsura în care bunurile dobândite în orice mod prevăzut de lege în timpul căsătoriei sunt considerate bunuri comune și nu se încadrează în categoria excepțiilor.

Fructele bunurilor proprii dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune pentru că:

sunt distincte de bunul ce le produce, nefiind menționate de articolul 31 din Codul Familiei;

calitatea de bun comun nu este condiționată de modul în care este dobândit ceea ce înseamnă că articolul 483 din Codul Civil privind accesiunea nu poate fi reținut;

Codul Civil este legea generală cu privire la regimul bunurilor reprezentând dreptul comun, în timp ce Codul Familiei este legea specială care derogă de la dreptul comun căci „specialia generalibus derogant”;

fructele nu micșorează substanța bunului nedevenind deci bun propriu în temeiul subroganței reale cu titlu universal prevăzut de articolul 31, litera f din Codul Familiei.

Există cazuri în care fructele bunurilor proprii sunt proprii pentru următoarele motive:

articolul 31 din Codul Familiei prevede categoria de bunuri ce sunt proprii însemnând că întregul drept pe care îl are fiecare soț asupra lucrurilor ce fac parte din categoriile enunțate în text are caracter propriu. A considera în această situație că fructele bunurilor proprii sunt bunuri comune înseamnă a admite că soțul proprietarului bunurilor proprii e lipsit parțial de folosința acestora.

dacă se admite soluția în sensul în care ambii soți ar avea dreptul la fructele bunurilor proprii, atunci potrivit regulii „ubi emolumentum ibi onus” ar însemna că cheltuielile pentru valorificarea acestor bunuri și producerea fructelor să fie în sarcina comunității – putând fi urmărite, însă Codul Familiei prevede că doar cheltuielile ce se fac cu administrarea bunurilor comune pot fi urmărite asupra comunității;

legea prevede că sunt bunuri comune cele dobândite în timpul căsătoriei cu contribuția ambilor soți, iar fructele bunurilor proprii nu corespund acestei cerințe;

fructele bunurilor proprii sunt bunuri comune, o soluție contrară prevederilor articolului 29 din Codul Familiei care obligă pe soți să contribuie la sarcinile căsătoriei, precum și la obligația de întreținere între soți. Aceste fructe sunt proprii, dar folosința este un exercițiu normal al dreptului de proprietate.

Prezumția comunității a fost aplicată atât fructelor cât și veniturilor după cum soțul le-a cules sau perceput în baza unui drept de proprietate de uzufruct, creanță sau în calitate de simplu posesor.

Productele care reprezintă „valoarea de înlocuire” a bunurilor respective – sunt considerate bunuri proprii sau comune după categoria din care au rezultat.

13. Veniturile de muncă

Calificarea veniturilor din muncă în bun propriu sau bun comun al soțiilor a provocat controverse foarte aprinse deoarece noțiunea nu are un conținut unic din punct de vedere juridic.

Dreptul la retribuția cuvenită celor încadrați în muncă se naște în temeiul activității prestate sub forma unui drept de creanță pentru ca apoi să devină prin încasare un drept de proprietate. Deci, retribuția trece succesiv din categoria drepturilor de creanță în categoria drepturilor reale.

Încadrarea veniturilor din muncă în categoria bunurilor comune după încasare are rolul de a scoate în evidență principiul egalității soților sub aspect patrimonial. Cât timp retribuția constituie un drept de creanță sunt aplicabile normele codului muncii și unele dispoziții din codul de procedură civilă, iar după încasarea veniturilor normele comunității.

Calificarea dualistă a veniturilor provenite din muncă se va aplica și sumelor pe care unul dintre soți le primește cu titlu de pensii pentru munca prestată în trecut. În categoria veniturilor din muncă se încadrează și renumerația cuvenită în virtutea dreptului de autor care deși reprezintă rodul muncii – al activității de creație intelectuală – se deosebește de celelalte categorii de venituri de muncă, onorariul de autor depinzând de valoarea creației sale.

O. Căpățână în analiza acestui drept a pus în evidență natura lui complexă ce constă „dintr-un mănunchi de drepturi personale nepatrimoniale și de drepturi patrimoniale strâns legate între ele”.

În timp ce opera de creație intelectuală – în sine se clasifică în categoria bunurilor proprii ale autorului, renumerația cuvenită lui sau despăgubirilor ce se datorează în cazul folosirii fără drept a operei sale sunt susceptibile a se încadra în categoria bunurilor comune.

Deci renumerația devine bun comun dacă data plății se face în timpul căsătoriei.

Secțiunea a V-a

Bunurile proprii

1. Precizări cu privire la categoriile de bunuri proprii

Conform articolului 31 din Codul Familiei bunurile proprii ce nu sunt supuse regimului comunității sunt determinate fie în funcție de natura, destinația, valoarea lor, fie, în funcție de data sau modul în care au fost dobândite.

Calificarea unui bun drept bun propriu poate fi retroactiv schimbată în cazul declarației morții unuia dintre soți, când ulterior se rectifică data stabilită ca fiind a decesului, se anulează hotărârea declarativă oricând, înainte de anularea hotărârii, soțul dispărutului se recăsătorește.

Articolul 31 din Codul Familiei precizează că următoarele categorii de bunuri sunt proprii fiecărui soț:

bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;

bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;

bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soți;

bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri;

indemnitatea de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei;

valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

2. Analiza articolului 31 din Codul Familiei

Pornind de la faptul că articolul 30 alin. 1 din Codul Familiei prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, rezultă că bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei sunt proprii deoarece acestea nu mai reprezintă rezultatul efortului comun al ambilor soți. Din același motiv sunt bunuri proprii și cele dobândite după încetarea sau desfacerea căsătoriei, deși articolul 31 alineat 1 Codul Familiei nu le menționează, soluția rezultând din articolul 30 alineat 1, același cod. De asemenea, bunul dobândit împreună de foștii soți, deci după desfacerea căsătoriei, este bun propriu, cei doi fiind coproprietari asupra lui.

Articolul 31 litera b din Codul Familiei include în sfera bunurilor comune „bunurile dobândite prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune”. Aceste bunuri devin proprii, deși sunt dobândite în timpul căsătoriei, datorită caracterului personal al dobândirii lor.

Bunurile proprii dobândite de către soți în timpul căsătoriei în temeiul articolului 31 litera b din Codul Familiei, sunt cele obținute separat de către fiecare dintre ei pe cale de succesiune legală, succesiune testamentară sau donație între vii.

Articolul 31 litera b prevede însă, o excepție exprimată prin precizarea „afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune”.

Deoarece nu se cere ca declarația de voință a dispunătorului să fie expresă, în practică se pot ivi următoarele situații:

liberalitatea a fost făcută ambilor soți cu mențiunea expresă ca bunul să devină comun, deci bunul va fi comun;

liberalitatea a fost făcută ambilor soți, fără specificarea ca bunul să devină comun, ipoteză în care bunul va fi comun;

liberalitatea a fost făcută numai unuia dintre soți fără nici o mențiune, caz în care bunul va fi propriu.

Legiuitorul a încadrat ca fiind bunuri proprii cele de uz personal datorită destinațiilor lor de folosire. Problema care s-a ridicat a fost aceea dacă este suficient pentru încadrarea unor bunuri în această categorie – să se stabilească numai utilizarea lor la care sunt destinate sau este necesară și dovada că bunurile în cauză sunt efectiv folosite pentru destinația lor.

Astfel s-a ajuns la părerea că numai folosința efectivă de către unul din soți a lucrurilor destinate uzului său personal sau executării profesiunii sale sunt de natură și atribuie lor calificarea drept bunuri proprii indiferent dacă ele au fost dobândite prin contribuția ambilor soți sau numai a unuia intre ei. Totuși nu pot fi considerate bunuri proprii obiectele de uz personal de o valoare deosebită, precum bijuterii achiziționate în scopul investițiilor economiilor realizate în timpul căsătoriei.

Sunt considerate conform naturii lor ca fiind bunuri proprii „manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensă”.

Toate aceste categorii de bunuri au în comun faptul că sunt rodul creației intelectuale, lucrurile materiale în care se încorporează opera de creație.

Încadrarea în categoria bunurilor proprii a celor „dobândite cu titlu de premii sau recompensă” a suscitat numeroase comentarii în sensul că mulți autori sunt de părere că noul cod ar trebui să le includă în sfera bunurilor comune și acest lucru deoarece o atare exceptare de la aplicarea regimului comunității nu este în concordanță cu principiile ce guvernează acest regim.

Conform regimului comunității, veniturile realizate prin munca soților trebuie să constituie bunurile lor comune chiar dacă este vorba de venituri obținute în mod excepțional ca în cazul celor dobândite cu titlu de premii sau recompensă.

Asigurarea de persoane, contractuală sau prin efectul legii, are un caracter personal și, prin urmare, în caz de realizare a riscului împotriva căruia unul din soți s-a asigurat, indemnizația de asigurare va fi și ea, prin consecință, un bun propriu al acestuia. Tot astfel se califică și despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei unuia dintre soți, ca urmare a faptei ilicite a altei persoane.

Ceea ce reunește în aceeași categorie de bunuri proprii indemnizația de asigurare și despăgubirea este faptul că prin ambele se repară pagube intim legate de persoana celui vătămat. Subrogarea reală nu se aplică pentru bunuri comune, ci numai pentru cele proprii. Dacă prejudiciul este strâns legat de persoană, despăgubirea și indemnizația sunt bunuri proprii.

Sunt bunuri proprii nu numai sumele încasate, ci și creanțele în indemnitate și în despăgubire.

Articolul 31 litera f din Codul Familiei încadrează în grupa bunurilor proprii „valoarea ce reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul și care a trecut această valoare”. Prin această reglementare legiuitorul a urmărit să consacre aplicarea regulii subrogației reale prin care se conservă din punct de vedere valoric substanța grupei bunurilor proprii și totodată să împiedice ca sumele de bani obținute prin înstrăinarea unor astfel de bunuri să devină conform comunității, bunuri comune.

Subrogația reală reprezintă acea regulă de drept ce își găsește aplicarea în cazurile în care, în cadrul aceluiași patrimoniu, coexistă categorii de bunuri supuse unor reguli juridice diferite. în practică poate apărea și situația bunurilor mixte ce reprezintă în fapt, acel obiect material ce încorporează bunuri din cele două categorii: proprii și comune.

Un astfel de bun mixt poate fi imobilul – bun propriu al unuia dintre soți – care în urma reparațiilor sau îmbunătățirilor suferite a dobândit un spor de salvare ce urmează să fie considerat bun comun al soților.

Problema ce se pune este cărui regim juridic i se încadrează bunurile mixte, având în vedere că această categorie nu este reglementată de Codul Familiei, fiind o creație a practicii judiciare. Mulți autori sunt de părere că regimul comunității trebuie aplicat și bunurilor mixte având în vedere că doar acest regim poate ocroti interesele ambilor soți.

3. Dovada bunurilor comune și proprii

Ținând seama de faptul că în majoritatea cazurilor bunurile sunt dobândite în timpul căsătoriei prin contribuția ambilor soți, articolul 30 alineat 3 din Codul Familiei induce prezumția relativă de comunitate: „calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”.

În baza acestei prezumții, orice bun dobândit în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, se consideră comun câtă vreme nu se face dovada că este propriu, adică să se încadreze într-una din categoriile prevăzute de articolul 31 din Codul Familiei.

Calitatea de bun propriu este dată de lege bunurilor, atât în raport cu natura sau destinația lor, cât și în funcție de modul sau data dobândirii.

Administrarea unor probe care să susțină faptul că un anumit lucru este bun propriu, presupun înlăturarea prezumției legale de comunitate.

Decretul nr. 32/1954 la articolul 5 a prevăzut faptul că dovada calității de bun propriu se va face „între soți, prin orice mijloc de probă, iar în cazul căsătoriilor încheiate înainte de introducerea în vigoare a Codului Familiei de toți cei interesați prin orice mijloc de probă, chiar față de cel de al treilea”.

Această reglementare, mai ales în raporturile dintre soți, în privința succesorilor lor universali sau cu titlu universal și al creditorilor chirografici a suscitat o serie de îndoieli având în vedere că reprezintă o derogare de la regulile dreptului comun, referitor la sistemul probațiunii.

După cum se știe, înlocuirea unui înscris autentic și obținerea unei autorizații prealabile din partea organelor administrative, constituie condiția necesară și imperativă pentru chiar valabilitatea actelor juridice, ori soții nu pot eluda sau restrânge aplicarea regimului comunității prin convenții sau declarații unilaterale în care să recunoască că „anumite bunuri sunt proprietate personală a unuia dintre ei”.

Pentru a stabili că un anumit bun este proprietatea unuia dintre soți, se pot folosi orice mijloace de dovadă atunci când este vorba de bunuri de uz personal sau profesional, de manuscrise, schițe și „alte asemenea bunuri”.

Principiul libertății mijloacelor de probațiune își găsește aplicare atunci când se dorește dovedirea subrogării reale – suma de bani ce reprezintă prețul unui bun înstrăinat sau dobândirea unui alt bun propriu înstrăinat sau dobândirea unui alt bun propriu prin investirea sumelor mai sus menționate.

Trebuie precizat că subrogarea reală poate fi demonstrată prin orice mijloc de probă, chiar dacă există orice act care să certifice faptul că bunul astfel dobândit este unul comun.

În literatura de specialitate au fost ridicate întrebări cu privire la mijloacele ce trebuie utilizate pentru probarea ca fiind bunuri proprii a veniturilor provenind din muncă, sumele cuvenite cu titlu de bursă, sumele rezultate din dreptul de autor. Se știe că aceste bunuri sunt proprii cât timp nu au fost încasate și se află sub forma dreptului de creanță, ori existența lor nu poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, ci doar în condițiile legii prin probarea titlului din care izvorăsc.

Totuși pentru a fi încadrate în categoria bunurilor proprii trebuie să se dovedească doar faptul că în momentul încetării comunității dreptul de creanță nu era stins prin plată.

Conform modului de dobândire, aparțin categoriei bunurilor proprii cele dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație.

Dovada dobândirii unui bun pe baza unui drept legal de moștenire se poate face între soți prin orice mijloc probatoriu – în situația în care moștenirea s-a deschis înainte de introducerea în legislație a producerii notariale, iar în prezent prin certificatul de moștenitor.

Faptul că un bun aparține categoriei bunurilor proprii, fiind dobândit prin legat sau donație, se poate dovedi doar dacă s-au respectat condițiile prevăzute de lege pentru însăși valabilitatea lor, excepție făcând darurile manuale care odată predate pot dovedi existența donației.

În raporturile dintre soți nu poate fi dovedită prin orice mijloace de probă calitatea de bun propriu al sumelor „dobândite cu titlu de premiu sau recompensă”. Acest lucru se poate proba doar prin administrarea probelor cerute de lege, în privința existenței premiilor sau recompenselor, a contractului de asigurare sau a hotărârii judecătorești ce a stabilit cuantumul despăgubirilor în cazul sumelor dobândite ca „indemnitate de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei”.

Prin modalitățile de individualizare a bunurilor proprii se numără și stabilirea datei dobândirii bunului ce trebuie să fie „înainte de încheierea căsătoriei”.

Dacă în baza articolului 1182 din Codul Civil trebuie îndeplinite condiții restrictive pentru dovedirea datei certe a dobândirii bunului, conform articolului 5 din Decretul nr. 32/1954 statul va putea prin orice mijloace de probă să dovedească anterioritatea dobândirii. Aplicarea regulii derogatorii a mijloacelor de probațiune se impune deoarece, înainte de încheierea căsătoriei poate fi prevăzută preconstituirea dovezii datei certe, așa cum prevede articolul 1182 din Codul Civil. Acest lucru ar însemna o cerință excesivă și totodată ar semnifica extinderea prezumției de comunitate în privința bunurilor dobândite anterior căsătoriei „în măsura în care soțul nu ar putea administra dovada, pe cât de riguroasă pe atât de aleatorie, a datei certe”.

În situația în care se cere dovedirea calității de bun propriu în relațiile între soți și alte persoane, acestea din urmă pot să administreze dovada însușirii unui bun propriu prin orice mijloc de probațiune deoarece nu erau în măsură să-și preconstituie anumite decizii.

Dacă soții sunt nevoiți să dovedească calitatea de bun propriu față de alte persoane, se va ține seama de data încheierii căsătoriei. Astfel pentru căsătoriile încheiate înainte de 1 februarie 1954 se remarcă libertatea probațiunii, putând fi invocate orice mijloace de probă indiferent de data dobândirii bunurilor.

După intrarea în vigoare a Codului Familiei, soții, deși căsătoriți, anterior, sunt prezumați că au cunoscut regimul matrimonial legal putând astfel să-și preconstituie dovezi conform dreptului comun.

Dovedirea calității de bun propriu se ridică de obicei odată cu încetarea regimului comunității, putându-se face și în timpul căsătoriei pe calea acțiunii în constatare.

Capitolul III

Drepturile soților

Secțiunea I

Drepturile soților cu privire la bunurile comune

1. Comparație între drepturile și obligațiile soților în cadrul proprietății devălmașe și drepturile și obligațiile soților în cadrul proprietății pe cote – părți

Proprietatea comună în devălmășie reprezintă modalitatea juridică a dreptului de proprietate în cadrul căreia bunul este indiviz material și ideal, astfel încât titularii nu obțin în exclusivitate nici măcar o cotă – parte ideală din dreptul de proprietate asupra acestui bun.

De lege lata , în dreptul român există o singură aplicare a acestei forme de proprietate comună și anume proprietatea comună a soților asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei în baza articolului 30 din Codul Familiei.

Regimul juridic al proprietății devălmașe este conturat în dispozițiile articolului 35 alineatul 2 din Codul Familiei menționându-se că fiecare soț este prezumat că exercită asupra bunului comun prerogativele posesiei, folosinței și dispoziției cu acordul celuilalt soț.

Pentru a putea face o comparație reală asupra celor două tipuri de proprietate va trebui să subliniem asemănările și deosebirile dintre ele.

Asemănările dintre cele două tipuri de proprietate sunt:

ele reprezintă modalități juridice ale dreptului de proprietate ce implică prezența a cel puțin doi titulari concomitent;

actul prin care se pune capăt celor două modalități ale proprietății este partajul.

Din atenta studiere a proprietății comune pe cote – părți și a proprietății devălmașe vom ajunge la concluzia că:

în timp ce coproprietatea se naște din contract, succesiune, uzucapiune sau lege, proprietatea devălmașă are ca unic izvor căsătoria;

proprietatea devălmașă are specific caracterul său „intuitiv personal”;

coproprietatea presupune determinarea cotelor – părți din drept la modul ideal, în timp ce pentru proprietatea devălmașă acest lucru nu este posibil.

2. Actele de administrare, de folosință și de dispoziție

În cazul proprietății comune pe cote – părți fiecare copărtaș poate efectua singur acte materiale referitoare la întregul bun doar dacă prin aceasta nu stânjenește folosința bunului de către ceilalți copărtași și nu transformă destinația bunului. Copărtașul va putea încheia singur acte de conservare cum ar fi întreruperea unei prescripții referitoare la bunul respectiv.

Actele de administrare încheiate de copărtaș rămân valabile dacă sunt profitul tuturor, iar în privința actelor de dispoziție, pentru care se aplică regula unanimității, vor depinde de rezultatul partajului.

Soții pot face acte de administrare, folosință, dispoziție și conservare, dar numai în condițiile stabilite de lege și anume existența mandatului prezumat.

Actele de administrare prin care se întrețin și se pun în valoare bunuri sunt contractul de închiriere până la un anumit termen, acțiunea de evacuare, contractul privind repararea unui imobil, acțiunea posesorie.

Articolul 35 din Codul Familiei se referă la actele de folosință care reprezintă utilizarea materială a bunurilor propriu-zise și însușirea fructelor și a veniturilor.

Actele de conservare care sunt necesare dobândirii sau păstrării unui drept pot fi îndeplinite de oricare dintre soți chiar în cazul opoziției din partea celuilalt soț. Practica judiciară a consacrat dreptul fiecărui soț de a încheia acte de conservare cum ar fi acțiunea în revendicarea unui bun comun ce poate introdusă chiar numai de către unul dintre soți.

Acțiunea posesorie a fost și ea considerată măsură de conservare putând fi introdusă de oricare dintre soți împotriva terților.

3. Regula mandatului prezumat

Conform articolului 35 din Codul Familiei „soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele”.

Oricare dintre soți exercitând singur aceste drepturi este socotit că are consimțământul celuilalt soț.

Practica judiciară a consacrat regula mandatului prezumat „atât timp cât relațiile dintre ei nu sunt în nici un mod zdruncinate” ceea ce nu mai poate funcționa în cazul în care soții sunt despărțiți în fapt sau este introdusă acțiunea de divorț.

În acest sens, Tribunalul Suprem a hotărât înlăturarea prezumției legale și a stabilit că, în cazul în care soții sunt despărțiți în fapt, consimțământul nu poate fi presupus, ci trebuie să fie dovedit.

Deși controversată în literatura de specialitate, hotărârea Tribunalului Suprem – în privința achiziționării cu bani comuni de unul dintre soți a unui imobil – are la bază mandatul prezumat, căci Codul Familiei îngrădește doar înstrăinarea și grevarea terenurilor sau construcțiilor ce fac parte din bunurile comune.

Multă vreme a fost ignorată întinderea drepturilor recunoscute fiecăruia dintre soți, în baza mandatului prezumat de lege, precum și sancționarea de lege a faptelor săvârșite de oricare dintre ei cu depășirea limitelor mandatului sau fără respectarea prevederilor legale privitoare la exercitarea lui. În prezent însă și Codul Penal sancționează faptele săvârșite de soți cum ar fi furtul sau abuzul de încredere.

Astfel, Tribunalul Suprem prin decizia nr. 7/1974 a hotărât că „fapta unuia dintre soți de a lua din posesia sau detenția legitimă a celuilalt soț, fără consimțământul acestuia, unul sau mai multe bunuri comune, cu scopul neîndoielnic stabilit, al însușirii pe nedrept, constituie infracțiune de furt” și totodată fapta unuia dintre soți „de a-și însuși sau de a dispune pe nedrept de unul sau mai multe bunuri comune, aflate în deținerea exclusivă a sa, săvârșită cu intenție reprezintă infracțiunea de abuz de încredere”.

În baza prevederilor Codului Familiei faptele ce se încadrează în conținutul noțiunii de „motive temeinice” sunt susceptibile să justifice împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, sancțiunile cu caracter civil al anulării actului juridic săvârșit cu încălcarea regulilor comunității fiind de natură să stabilească situația juridică anterioară.

Sarcina instanței judecătorești va fi aceea de a stabili cazurile în care fapta unuia dintre soți de a dispune de bunurile comune se încadrează în exercitarea firească a mandatului legal ori, dimpotrivă, reprezintă infracțiune.

4. Exercitarea drepturilor soților în cazul dispariției ori interdicției unuia dintre ei

Dreptul de reprezentare recunoscut soților cu privire la bunurile comune constituie un element de bază al regimului comunității care nu poate lua sfârșit prin dispariția unuia dintre ei.

Aceeași soluție este valabilă și în cazul în care comunitatea soților este împiedicată de debilitatea mintală sau alienația de care suferă unul dintre ei, atât timp cât legea nu prevede o astfel de cauză de încetare sau de suspendare a drepturilor de reprezentare în timpul căsătoriei. În situația instituirii unei curatele asupra bunurilor soțului ce a dispărut sau când cel bolnav a fost pus sub interdicție, curatorul sau tutorele va fi în drept să încheie actele de administrare în temeiul și în limitele mandatului prezumat și totodată să se opună la încheierea actelor pe care celălalt soț ar dori să o facă.

Atât tutorele, cât și curatorul nu sunt îndreptățiți să încheie acte de dispoziție în baza mandatului prezumat sau chiar expres al celuilalt soț, fiind necesară și încuviințarea autorității tutelare.

Când o astfel de sarcină nu a fost încredințată însuși soțului prezumat sau sănătos, curatorul sau tutorele va fi chemat să manifeste consimțământul expres, cu încuviințarea autorității tutelare, în privința actelor de dispoziție pentru săvârșirea cărora legea cere un astfel de consimțământ din partea ambilor soți.

În privința bunurilor proprii, fiecare soț exercită în mod exclusiv dreptul de administrare, folosință și dispoziție având în acest mod dreptul și la fructele rezultate, putând totodată să încheie diferite acte juridice cu celălalt soț, fie chiar cu terți.

5. Acțiunea în constatare

Jurisprudența a pus la îndemâna soților posibilitatea de a cere prin intermediul acțiunii în constatare să se stabilească faptul că un imobil aflat pe numele numai a unuia dintre soți este, de fapt proprietatea lor comună.

În acest caz se va recunoaște soțului reclamant un drept de proprietate devălmaș care îl va apăra de eventualele acte de înstrăinare pe care celălalt soț ar dori să le facă singur.

Această acțiune va putea fi introdusă în timpul căsătoriei, doar dacă se bazează pe un interes legitim, iar acțiunea de împărțire, nefiind accesibilă soților decât dacă există motive temeinice.

Tribunalul Suprem a admis introducerea acțiunii în constatare, prin care un soț cere să se stabilească faptul că un bun dobândit în timpul căsătoriei este bun comun sau dimpotrivă reprezintă un bun propriu.

Secțiunea a II-a

Drepturile soților cu privire la bunurile proprii

1. Aceste drepturi există în mod egal printre soți

Fiecare soț exercită, în mod exclusiv, asupra bunurilor proprii, dreptul de administrare, folosință și dispoziție. Având folosința asupra bunurilor proprii, fructele acestor bunuri se cuvin soțului proprietar, ca bunuri de asemenea proprii. Cu privire la bunurile proprii, fiecare soț poate încheia diferite acte juridice, în timpul căsătoriei, fie cu terții, fie cu celălalt soț (cu excepția vânzării – articolul 1307 din Codul Civil).

În acest fel: un soț poate dona celuilalt soț bunuri proprii; un soț poate revendica de la celălalt soț un bun propriu; un soț poate să ceară restituirea bunurilor proprii printr-o acțiune personală, dacă există între soți un raport juridic care cuprinde obligația de restituire; un soț poate cere să se constate că anumite bunuri sunt proprii. (art. 111 – Codul de Procedură Civilă).

2. Acțiunea în constatare

Tot în acest mod, este posibilă acțiunea în constatare prin care, în timpul căsătoriei, unul dintre soți cere să se stabilească faptul că un imobil ce se găsește intabulat numai pe numele celuilalt soț, este, în realitate, bun comun. În această situație, fără a se determina cotele fiecărei părți, se consfințește soțului reclamant un drept de proprietate devălmașă, care nu ar mai putea fi neglijat în eventualitatea unor acte de înstrăinare pe care celălalt soț ar tinde să le perfecteze singur.

În această privință, unele instanțe au stabilit că este inadmisibilă acțiunea introdusă în timpul căsătoriei de către unul dintre soți pentru a se constata bunurile proprii sau comune, pe motivul că acesta are la îndemână acțiunea în realizarea drepturilor prevăzute de articolul 36 din Codul Familiei și acțiunea în revendicare.

După cum se arată în literatura juridică, acțiunea în constatare este admisibilă dacă se sprijină pe un interes legitim, iar acțiunea în împărțeală nu este deschisă soților decât dacă există motive temeinice, aceasta neconstituind o acțiune în realizare a bunurilor proprii.

Capitolul IV

Obligațiile soților

Secțiunea I

1. Cazurile prevăzute de articolele 32 – 34 din Codul Familiei

Reglementarea regimului comunității nu se limitează la dobândirea bunurilor soților, o problemă de maximă importanță reprezentând-o executarea obligațiilor ce se nasc în timpul căsătoriei dacă ele urmează a fi compensate din valorile patrimoniale ce alcătuiesc grupa bunurilor proprii ale fiecărui soț sau din cele ce alcătuiesc grupa bunurilor comune.

În baza articolelor 32 – 34 din Codul Familiei – care reglementează acest domeniu – creditorii soților se împart în personali și comuni.

Codul Familiei enumeră în mod limitativ cazurile pentru care soții răspund cu bunurile comune pentru:

cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune;

obligațiile ce au contractat împreună;

obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru îndeplinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei;

repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.

Obligațiile comune ale soților au la bază legătura firească ce rezultă între grupa bunurilor comune și această categorie de obligații.

Deși articolul 32 litera a se referă doar la actele de administrare, în această categorie urmând să fie încadrate și obligațiile asumate pentru dobândirea unor bunuri comune. Acesta este cazul împrumutului contractat de unul dintre soți pentru dobândirea efectivă a unui bun comun.

Articolul 32 litera b din Codul Familiei stabilește ca fiind comune obligațiile pe care soții le-au „contractat împreună” nefiind astfel îngăduită nici o stipulație sau dovadă contrarie în raporturile soților cu creditorii lor. Același articol cataloghează ca fiind comune și obligațiile asumate de unul dintre soți, în temeiul mandatului prezumat, pentru procurarea a tot ce este necesar nevoilor familiei. Prin „nevoile obișnuite” ale familiei legiuitorul a urmărit să stabilească un criteriu obiectiv după care să fie stabilite mijloacele patrimoniale de care dispun soții.

S-a stabilit totodată că nu vor fi încadrate în „nevoile obișnuite” ale familiei cheltuielile voluptorii și cele ce nu sunt absolut necesare.

Prin prevederile articolului 32 litera d din Codul Familiei s-a urmărit protejarea proprietății publice contra oricăror fapte ilicite.

Pentru aplicarea măsurii prevăzute de cod este necesară dovedirea faptului ilicit de însușire a bunurilor în cauză și totodată creșterea valorică a bunurilor comune.

2. Urmărirea bunurilor comune

În condițiile legii, numai creditorii comuni pot urmări bunurile comune ale soților. În cazul în care bunurile comune nu sunt suficiente pentru acoperirea creanței, atunci creditorii comuni pot urmări și bunurile personale ale soților. Această ordine de urmărire a bunurilor soților este imperativă și ea trebuie respectată și în cazul în care soții ar fi obligați solidari.

Obligațiile, ce nu se încadrează în enumerarea prevăzută de articolul 32 din Codul Familiei, reprezintă categoria obligațiilor personale, a acelora pentru a căror îndeplinire „bunurile comune nu pot fi urmărite”.

După urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere împărțirea bunurilor comune, prin hotărâre judecătorească, însă doar în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale.

Prin împărțire, bunurile comune devin bunuri proprii și pot fi urmărite de creditorii personali.

Împărțirea bunurilor comune nu se poate face prin înțelegere între soți și creditori, ci numai în fața instanței judecătorești, deoarece ar însemna o încălcare a dispozițiilor imperative privitoare la comunitatea bunurilor, părțile putând scoate în acest mod o serie de bunuri pe baza unor datorii fictive.

Trebuie precizat faptul că, prin clasificarea creanțelor, nu se aduce atingere dreptului general de gaj pe care creditorii îl au față de patrimoniul debitorului lor. Soții nu răspund numai cu bunurile comune față de creditorii comuni; sau numai cu cele proprii față de creditorii personali, răspunderea lor având un caracter general conform articolului 1708 din Codul Civil.

În fapt, această catalogare are rolul de a institui o ordine de prioritate a executării bunurilor.

Capitolul V

Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei

Secțiunea I

1. Persoanele ce pot invoca împărțirea

Regimul comunității de bunuri reprezintă principalul efect al căsătoriei, fiind instituit să dureze pe tot parcursul mariajului indiferent dacă soții trăiesc sau nu împreună.

Comunitatea bunurilor pe toată durata căsătoriei reprezintă regula generală, în timp ce împărțirea lor în aceeași perioadă reprezintă excepția. De obicei se ajunge la o astfel de reparație când se dorește apărarea intereselor legitime ale soților sau a creditorilor lor.

Creditorii personali ai soților care nu pot urmări bunurile comune au dreptul să ceară împărțirea bunurilor comune pentru ca astfel bunurile obținute fiecărui soț să devină proprii și doar așa pot fi urmărite în conformitate cu creanțele.

În baza articolului 33 din Codul Familiei împărțirea nu poate fi cerută decât „după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor și doar în măsura acoperirii creanței respective”.

Ordinea în care bunurile proprii și cel comune pot fi urmărite este imperativă, acțiunea în justiție introducându-se ambilor soți pentru ca hotărârea judecătorească ce se va da să le fie opozabilă. În vederea realizării creanțelor sale, creditorul personal are dreptul să ceară luarea măsurilor asiguratorii, precum sechestrul asigurator, poprirea asupra bunurilor comune ale soților.

În baza articolului 36 alineatul ultim din Codul Familiei soții au dreptul să ceară în timpul căsătoriei împărțirea bunurilor lor comune, dar respectând anumite condiții în funcție de care această împărțire este posibilă.

2. Motivele ce pot fi invocate

Împărțirea bunurilor comune se poate cere numai pentru „motive temeinice”, deși legea nu explicitează acest termen. Din practica judiciară putem observa că înțelesul acestui termen a fost trasat de legiuitor la aprecierea instanței de judecată care nu trebuie să confrunte niciodată diferența dintre cauzele unui divorț și cauzele pentru care se poate cere împărțirea bunurilor comune ale soților.

Astfel, comportarea imorală a unui soț ar putea fi motiv temeinic pentru împărțirea bunurilor în timpul căsătoriei. Dimpotrivă, pot exista motive temeinice pentru împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, dar care nu ar justifica o cerere de desfacere a căsătoriei. Astfel, de exemplu, unul dintre soți va putea obține împărțirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească, pentru ca apoi bunurile devenite proprii în urma împărțirii, să le poată înstrăina deoarece, din lipsă de alte mijloace, numai în acest fel ar putea să ajute pe un copil al său dintr-o căsătorie anterioară aflat în nevoie.

Mai putem aprecia ca fiind motive temeinice pentru a cere împărțirea bunurilor comune fapta unuia dintre soți de a vinde bunurile comune atâta timp cât celălalt soț părăsește domiciliul și nu și-a dat acordul pentru înstrăinare sau vârsta înaintată și starea de boală a unuia dintre soți, sau chiar situația în care soțul întreține relația de concubinaj deținând o parte din bunurile comune și existând pericolul risipirilor.

Întrucât împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei nu se poate face decât pentru motive temeinice, instanța nu poate recurge la administrarea probelor privind această împărțire mai înainte de a se stabili dacă există motive temeinice de împărțire.

3. Competența de judecată

Împărțirea bunurilor comune ale soților se poate face doar pe cale judecătorească, conform articolului 657 din Codul de procedură civilă și a articolului 21 din Legea nr. 59/1968 în prezent abrogată, nefiind admisă calea convențională. Mai mult chiar, Tribunalul Suprem a hotărât că orice convenție prin care soții își împart bunurile comune în timpul căsătoriei este lovită de nulitate absolută.

Competența materială a împărțirii bunurilor soților aparține primei instanțe, conform articolului 1 din codul de procedură civilă în formulare dată prin Decretul nr. 365 din 3 noiembrie 1976, instanța de judecată în a cărei rază teritorială își au domiciliul soții și se află și bunurile supuse împărțirii.

Dacă s-a cerut împărțirea bunurilor în timpul căsătoriei și ulterior s-a introdus cererea de divorț, reclamantul poate să declare că înțelege să ceară împărțirea bunurilor comune ca efect al divorțului și să suspende astfel procesul de partaj până la soluționarea acțiunii de divorț fără ca prin aceasta să aibă loc o schimbare a termenului actului de partaj, ci doar o precizare a situației de fapt.

Instanța nu va putea porni în administrarea probelor privind această împărțire cât timp nu a stabilit dacă în speță există sau nu motive temeinice care să justifice împărțirea.

4. Partajul

În momentul în care instanța va decide asupra bunurilor comune adică a partajului, va trebui să țină seama de valoarea pe care o au bunurile în momentul introducerii acțiunii de partaj și nu formarea cu care acestea au fost achiziționate. O situație aparte o reprezintă partajarea atunci când este vorba de apartamentele construite cu ajutorul statului, deoarece trebuie să țină seama de:

actele normative în vigoare la data împărțirii pentru a realiza o evaluare justă;

se vor totaliza toate plățile făcute și se vor raporta la prețul de contractare fără dobânzi, iar procentul obținut se va aplica la valoarea reactualizată a apartamentului, astfel rezultând contribuția comună ce se include în partaj;

la stabilirea cotelor de contribuție se vor observa plățile făcute numai de un soț după despărțirea în fapt și până la împărțire.

5. Existența unei condamnări

O atenție deosebită va trebui acordată cazului în care unul dintre soți este condamnat la pedeapsa confiscării unor bunuri anume determinate sau numai a unei părți dintre ele.

Această pedeapsă lovește partea codevălmașă a soțului condamnat din masa bunurilor comune, iar soțul celui condamnat, cât și statul ce acționează în calitate de proprietar pot cere încetarea proprietății comune prin împărțirea bunurilor comune.

Dacă la data când confiscarea se produce, există deja pornită o acțiune pentru împărțirea bunurilor comune intentată de unul dintre soți sau de creditorii personali ai soțului, statul se va substitui în drepturile soțului condamnat și va participa astfel la acțiunea de împărțire.

În consecință, în situația condamnării unuia dintre soți la confiscarea unui bun determinat în procesul de împărțire nu va figura ca parte soțul condamnat, ci statul în calitate de proprietar.

Procesul de împărțire va putea fi pornit printr-o atare situație fie pa cale principală, fie pe cale incidentală, instanța putând decide asupra bunurilor comune la cererea oricărei părți interesate și în cadrul contestației introduse împotriva actelor de executare împlinite în cursul urmăririlor efectuate. Dacă se admite contestația la executare, instanța va menține măsurile asiguratorii asupra bunurilor comune ale soților, chiar dacă nu s-a solicitat împărțirea lor atâta timp cât au fost luate pentru garantarea confiscării eventuale a bunului unuia dintre soți împotriva căruia s-a pornit procesul pentru o infracțiune la care se poate aplica această pedeapsă, precum și în situația în care bunurile proprii ale soțului debitor nu sunt suficiente pentru a garanta desdăunarea creditorului urmăritor.

Acest lucru este prevăzut în articolul 21 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 care prevede că se pot sechestra bunurile comune ale soților, spre a asigura despăgubirea și din acestea, după împărțire în cazul în care averea personală a debitorului căsătorit nu este suficientă pentru acoperirea creanței.

În cazul confiscării unui autoturism, ca măsură de siguranță, pe motiv că a servit la săvârșirea unei infracțiuni de furt în dauna avutului personal, la soluționarea contestației la executare e necesar să se pună în discuția părților partajul parțial al bunurilor soților sau a tuturor bunurilor lor nu numai al celui confiscat care urma a fi partajat în situația inexistenței altor bunuri comune și numai la cererea organului financiar ca parte interesată în cauză.

Bibliografie

I. Bibliografie generală

Albu, I. – „Dreptul familiei”, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1975

Alexandru, B – „Raporturi juridice patrimoniale în dreptul familiei”, Sibiu, 1984

Anca, P. – „Încheierea căsătoriei și efectele ei”, București, Ed. Academiei, 1981

Bacaci, Alex. – „Raporturi juridice patrimoniale în dreptul familiei”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1986

Chirică, Dan – „Natura juridică și valorificarea drepturilor constructorului pe termenul unui terț”, în „Revista română de drept”, nr. 1, 1987

Eliescu, M. – „Transmisiunea și împărțeala moștenirii”, București, Ed. Academiei, 1966

Filipescu, I. P. – „Încheierea căsătoriei”, București, Ed. Academiei, 1981

Filipescu, I. P. – „Tratat de dreptul familiei”, București, Ed. All Educational, 1998

Ionașcu, Tr. – „Căsătoria în dreptul român”, București, Ed. Academică, 1964

Ionescu, A.; Mureșan, H.; Ursa, V – „Familia și rolul ei în societate”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1975

Mayo, M. – „Raporturile patrimoniale în familii, în lumina Codului Familiei”, în „Justiția Nouă”, nr. 3, 1984

Oprișan, C. – „Situația juridică a bunurilor soților în timpul căsătoriei”, în „Justiția Nouă”, nr. 5, 1984

Oprișan, C. – „Salariul fiecăruia din soți este un bun comun sau propriu?”, în „Legalitatea Populară, nr. 10, 1957

Piticari, Gh. – „Contribuția la studiul conflictelor de legi în domeniul relațiilor de familie. Căsătoria, efectele ei și divorțul”, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1980

Popa, A. – „Despre prezumția comunității de bunuri dintre soți”, în „Legalitatea Populară”, nr. 3, 1960

Pricopi, A. – „Căsătoria în dreptul român”, București, Ed. Lumina Lex, 1998

Rizeanu, D; Protopopescu, D. – „Raporturile patrimoniale dintre soți în lumina Codului Familiei”, București, Ed. Științifică, 1959

Sadoveanu, D. – „Regimul comunității de bunuri ale soților și salariul”, în „Justiția Nouă”, 1956

II. Legi și decrete

Decretul nr. 32/1954;

Legea nr. 4/1974 modificată și completată prin Legea nr. 5/22.10.1980, art. 48, alin. 2, 3;

Legea nr. 9/1990;

Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar;

Legea nr. 50/1991;

Legea nr. 114/1996;

III. Alte surse

Codul Familiei;

Codul Civil;

Codul de Procedură Civilă;

Dicționar de dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1982