Efectele Casatoriei

=== 7fa738693c4442cb0f51359cdceb0e0be57c5544_35868_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA

Secțiunea I  Familia și relațiile de familie

Secțiunea II  Căsătoria

Noțiunea de căsătorie

Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei

Trăsăturile specifice stării de căsătorie 

CAPITOLUL II CONDIȚII PENTRU ÎNCHIEREA CĂSĂTORIEI

Consimțământul la căsătorie

Lipsa consimțământului

Încuviințarea părinților

Vârsta matrimonială

Bigamia

Interzicerea căsătoriei între rude

Interzicerea căsătoriei între tutore și persoana minoră

Alienația și debilitatea mintală

Interzicerea sau echivalarea unor forme de conviețuire cu căsătoria

CAPITOLUL III DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE PATRIMONIALE ALE SOȚILOR

3.1. Regimurile matrimoniale

3.2. Efectele regimului matrimonial

3.3. Mandatul convențional

3.4. Mandatul judiciar

3.4. Actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei

3.5. Independența patrimonială a soților

Lichidarea regimului matrimonial

Convenția matrimonială

Definirea noțiunii de convenție matrimonială

Condițiile de valabilitate a convenției matrimoniale

Părțile convenției

Condiții de fond

Capacitatea de a contracta

Consimțământul

Obiectul convenției matrimoniale

Cauza în convențiile matrimoniale

Condițiile de formă

Autenticitatea convențiilor matrimoniale

Publicitatea legală a convențiilor matrimoniale

Momentul închieierii convenției matrimoniale și intrarea ei în vigoare

CAPITOLUL IV DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PERSOANLE ALE SOȚILOR

4.1. Reglementarea raporturilor personale dintre soți

4.2. Luarea deciziilor de către soți

4.3. Îndaoririle soților

4.4. Independența soților

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

C.fam – Codul familiei

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C. – Noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

vol. – volumul

INTRODUCERE

La baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.

Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.

Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.

Din punct de vedere juridic, familia a fost definită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obiigații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice,
etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”

Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.

Deoarece căsătoria stă la baza familiei, ocrotirea ei este prima condiție a ocrotirii familiei, în întregul ei.

Reglementarea juridică a raporturilor patrimoniale dintre soți se constituie, de fapt, în regimul matrimonial al soților sau într-o “reglementare pecuniară a statutului conjugal”..

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept civil, drept procesual civil.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu instituția căsătorie, efectele căsătoriei.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului civil, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin Codul civil noi reglementări privind instituția căsătoriei.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;

cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțe

cercetarea documentară întreprinsă la sediul unor instanțe locale pentru evindețierea numărului de dosare, ce au ca obiect constatarea efecte ale căsătoriei;

cercetarea indirectă prin participarea la ședințele instanțelor de judecată.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA

Secțiunea I  Familia și relațiile de familie

La baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.

Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.

Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.

Din punct de vedere juridic, familia a fost detinită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obiigații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice,
etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”

Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.

Deoarece căsătoria stă la baza familiei, ocrotirea ei este prima condiție a ocrotirii familiei, în întregul ei.

Din multitudinea de raporturi generate de căsătorie între soți, numai unele cad sub incidență juridică, altele nu, cum sunt cele de natura etico-spirituală, întrucât reglementarea acestora ar însemna o imixtiune în viața intimă a soților.

Căsătoria, așa cum au fost exprimate opinii în literatura noastră juridice, nu se multumește să creeze între soți doar raporturi personale nepatrimoniale, „ci dă nastere între ei și la raporturi juridice patrimoniale, care sunt în principiu opozabile și terțelor persoane”.

Familia este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendența într-un model unic al solidarității umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește.

Dacă vorbim despre dimensiunea juridică a familiei, direcțiile principale ale intențiilor normative pot fi considerate următoarele: protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv prin stabilirea cerințelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut; stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.

Sub primul aspect, potrivit Constituției României, autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privata, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtiță între soți, statul ocrotește căsătoria și familia, familia având la bază căsătoria liber consimțită între soți, condițiile de fond și de formă ale încheierii actului juridic al căsătoriei fiind stabilite riguros.

Sub cel de-al doilea aspect, al reglării relațiilor din interiorul familiei, Legea
fundamentală proclamă principiul egalității soților, precum și dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea, educația și instrucția copiilor, textele N.C.C. fixează cadrul general al relațiilor personale și patrimoniale dintre soți, precum și dintre părinți și descendenții lor, mai puțin cele derivând din rudenia civilă, care sunt reglementate prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, Legea pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, recunoscând soțului rămas în viață dreptul la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali-aceste clase constituindu-se exclusiv în considerarea relațiilor de rudenie cu defunctul, inclusiv dreptul la rezervă succesorală, precum și anumite drepturi succesorale accesorii.

Secțiunea II  Căsătoria

Noțiunea de căsătorie

Din punct de vedere al dreptului civil, institutia căsătoriei are o importanță covârșitoare. Starea de căsătorie dobândită prin încheierea căsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi și obligații, completând gama atributelor de identificare a persoanei fizice, însoțește și adesea întregește implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile.

În textele actualei legislații termenul “căsătorie” are două accepțiuni.

Mai întâi, desemnează actul juridic al căsătoriei încheiat de viitorii soți, ale cărui condiții de fond și de formă sunt imperativ stabilite.

Într-un al doilea sens, termenul „căsătorie” desemnează starea, situația juridică dobândită prin încheierea actului juridic al căsătoriei și care există pe toată durata căsătoriei.

La această accepțiune se face apel, de exemplu, în cuprinsul art. 311 N.CC.
”soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.

Literatura de specialitate mai adaugă un al treilea înțeles noțiunii de „căsătorie”, pentru a desemna astfel instituția juridică ce reunește ansamblul normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei și la statutul juridic al soților.

Astfel, căsătoria este definită, în cuprinsul art. 259 N.C.C. “ca uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”, în scopul întemeierii unei familii.

Termenul „uniune” din cuprinsul definiției sugerează dubla accepțiune legală a „căsătoriei”, de act juridic și de statut juridic.

Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei

Privită ca act juridic constitutiv al familiei, căsătoria se distinge prin următoarele caractere:

caracterul laic (civil) al căsătoriei, deoarece încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat.

Ca expresie a libertății conștiinței și a libertății exercitării cultului religios, garantate prin dispoziții constituționale, celebrarea religioasă a căsătoriei este permisă, dar numai consecutiv căsătoriei civile și fără a produce efecte juridice. “Căsătoria” oficiată numai religios nu are nici măcar semnificația unei aparențe juridice de căsătorie, în consecință este inaptă a furniza beneficiul putativității căsătoriei.

Oficierea de către deservantul cultului a serviciului religios fără a i se fi prezentat certificatul de căsătorie constituie contravenție.

caracterul solemn al căsătoriei, în sensul că valabilitatea actului juridic al căsătoriei este condiționată (și) de respectarea unor cerințe de formă.

Simplul acord de voințe al viitorilor soți nu este de ajuns; consimțământul la căsătorie se cere a fi exprimat în fața ofițerului de stare civilă, personal și în mod public, în prezența a doi martori.

caracterul bilateral, căsătoria luând naștere prin concursul a două voințe
concordante.

Condiție de fond în materie de acte juridice în general, consimțământul liber exprimat al viitorilor soți este de însăși esența căsătoriei.

Din punct de vedere al rolului voinței părților în determinarea conținutului actului juridic, căsătoria face parte din categoria actelor juridice condiție, întrucât manifestarea de voință a viitorilor soți este numai condiția necesară a aplicabilității statutului legal al căsătoriei.

Modificarea statutului legal nu se află la îndemâna părților, cu atât mai puțin înlăturarea acestui statut.

Cu alte cuvinte, părțile au doar libertatea să decidă dacă vor încheia sau nu actul juridic al căsătoriei, nu și puterea de a determina conținutul raporturilor juridice prestabilite de legiuitor, de exemplu, nu se vor putea sustrage regimului comunității de bunuri și nici nu vor putea interveni în configurația acestuia.

cauza actului juridic al căsătoriei, adică scopul urmărit de părți, este întemeierea unei familii, distinctă de familiile de proveniență ale soților. Căsătoria încheiată de unul sau amândoi soții din alte considerente decât acela al întemeierii unei familii, doar ca mijloc de obținere a unor privilegii decurgând din statutul de persoana căsătorită, poate fi desființată.

Trăsăturile specifice stării de căsătorie

În accepțiunea sa de statut legal, căsătoria se distinge prin următoarele trăsături:

starea de căsătorie ia naștere în temeiul actului juridic al căsătoriei, așadar, implicit, al consimțământului liber exprimat al viitorilor soți.

Drepturile și îndatoririle pe care le desemnează în mod generic sunt imperativ stabilite de lege și guvernate de principiul deplinei egalități între soți.

caracterul, în principiu, perpetuu al căsătoriei. Având ca scop întemeierea unei familii, căsătoria se încheie pe viață. Actul juridic al căsătoriei nu poate fi afectat nici de termen, fie el extinctiv sau suspensiv, nici de condiție, rezolutorie ori suspensivă.

Totuși, desfacerea căsătoriei și pierderea statutului de soți este îngăduită, atât pe cale administrativă cât și pe cale judiciară, în condiții procesuale derogatorii de la dreptul comun.

caracterul monogam al căsătoriei

CAPITOLUL II

CONDIȚII PENTRU ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Consimțământul la căsătorie

În materie de acte juridice în general, noțiunea “consimțământ” are o dublă semnificație, desemnând atât manifestarea de voință a unei persoane cu intenția de a produce efecte juridice, cât și întâlnirea concordantă a voințelor, acordul voințelor, pentru a crea între ele un raport juridic.

Consimțământul la căsătorie al fiecăruia dintre viitorii soți este cerința fundamentală indispensabilă a actului juridic al căsătoriei. O căsătorie valabil încheiată presupune, sub aspectul voințelor ce o susțin și raportat la fiecare dintre viitorii soți, existența consimțământului, caracterul său liber, adică netulburat prin eroare, dol sau violență, precum și caracterul sau actual.

Lipsa consimțământului la casătorie

Încheierea unei căsătorii de către ofițerul de stare civilă în absența materială a consimțământului viitorilor soți este greu de imaginat, căci ar însemna ca ofițerul de stare civilă să încheie căsătoria, deși una sau amândouă persoanele aflate în fața acestuia declară că nu doresc să se căsătorească sau nu răspund în niciun fel-deoarece la actul juridic al căsătoriei tăcerea nu valorează consimțământ.

Situația este mai complexă atunci când, chiar dacă persoanele în cauză exprimă consimțământul lor la încheierea căsătoriei, deci există din punct de vedere material, nu există din punct de vedere psihic.

Este cazul alienaților și al debililor mintali, precum și al celor lipsiți vremelnic de discernământ. Sunt opriți să se căsătorească, prevăd dispozițiile art. 276 și art. 299 Cod civil, alienatul mintal, debilul mintal și cel care este lipsit vremelnic de discernământ.

Alienații și debilii mintali nu se pot căsători nici în momentele în care s-ar dovedi că sunt lucizi și, deci, își manifestă conștient voința, căci legiuitorul împiedică acea căsătorie nu numai pentru că ei nu exprimă, de regulă, un consimțământ valabil, ci și din rațiuni de ordin biologic, căutând a evita o descendență nesănătoasă.

Cei lipsiți vremelnic de discernământ sunt opriți să se căsătorească în acele perioade, deci interdicția este relativă. Se află într-o asemenea situație cei aflați în stare de ebrietate totală, hipnoză, sugestie etc.

Sancțiunea aplicabilă în cazul încheierii căsătoriei de către alienatul sau debilul mintal este nulitatea absolută, avându-se în vedere lipsa totală de discernământ și poate fi invocată de către orice persoană interesată pe calea acțiunii în constatarea nulității.

Acțiunea este imprescriptibilă. Sancțiunea își găsește justificarea în aceea că se apără un interes de ordin social, anume acela de a se preveni procrearea unor copii cu deficiențe psihice.

În cazul celui vremelnic lipsit de discernământ, nulitatea este relativă și poate fi invocată de cel care a fost indus în eroare, pe calea unei acțiuni în anulare, în termenul de șase luni prevăzut de art. 301 Cod civil.

Pentru a fi valabil exprimat, consimțământul trebuie sa îndeplinească anumite condiții: să fie neviciat, să fie actual, să fie dat personal, simultan și public și constatat de către ofițerul de stare civilă.

Consimțământul neviciat

Fiind vorba despre un act juridic care se încheie prin acordul de voință al viitorilor soți, consimțământul nu va fi valabil dacă este viciat prin eroare, dol sau violență, o astfel de căsătorie, potrivit dispozițiilor art. 298 Cod civil, fiind lovită de nulitate.

În general, în practică s-au constatat cazuri de vicierea consimțământului prin dol (viclene), în situații de ascundere de către femeie a stării de graviditate, rezultată din relațiile intime avute înainte de căsătorie cu alt bărbat decât soțul ei ori de ascundere a unei boli grave, incompatibile cu desfășurarea normală a vieții de familie.

Violența fizică este mai greu de realizat, tocmai datorită faptului că exprimarea consimțământului se face în fața ofițerului de stare civilă, în măsură de a verifica existența acestuia, însă în practica judiciară a fost acceptată, ca motiv ca de nuilitate a căsătoriei, vicierea consimțământului prin constrângere morala, ca în cazul în care consimțământul unuia dintre soți a fost viciat prin violența exercitată de tatăl acestuia.

Consimțământul actual.

Prin aceasta se înțelege necesitatea exprimării consimțământului în momentul celebrării căsătoriei, în public, în fața ofițerului de stare civilă.

Promisiunile anterioare căsătoriei nu au valoare juridică și nici chiar consimțământul exprimat în scris, în declarația de căsătorie.

Logodna, cunoscută și în vechiul drept românesc ca o promisiune reciprocă de căsătorie, făcută de cei care doresc să se căsătorească, nu are, din această perspectivă, nicio relevanță juridică, iar dacă se încheie ea generează cel mult obligații morale. Efectele pe care noul Cod civil le reglementează se referă la ruperea logodnei și nu la încheierea ei.

Consimțământul dat personal și simultan de către viitorii soți.

Pe lângă aceea că exprimarea consimțământului trebuie să se facă în fața ofițerului de stare civilă, el trebuie exprimat și personal, legea neîngăduind darea lui prin reprezentant.

Convenția O.N. U., adoptată la data de 7 noiembrie 1962, privitoare la consimțământul la căsătorie, vârsta minimă a căsătoriei și înregistrarea căsătoriei, la care România a aderat, consacră, în art. 1, necesitatea prezenței viitorilor soți în fața ofițerului de stare civilă pentru exprimarea consimțământului, art. 1 pct. 2 permițând încheierea căsătoriei prin reprezentant numai în cazuri excepționale. Se impuce însă precizarea că, prin Legea nr. 116/1992, România a ratificat această convenție cu rezerva art. 1 pct. 2.

Prin simultaneitatea exprimării consimțământului trebuie înțeles că el urmează a fi exprimat de către ambii soți la data celebrării căsătoriei, prin răspunsuri consecutive, la întrebarea ofițerului de stare civilă dacă doresc să se căsătorească.

Consimțământul trebuie constatat direct de către ofițerul de stare civilă.

Ofițerul de stare civilă nu va putea declara căsătoria încheiată decât după ce va constata direct că viitorii soți și-au exprimat liber, în fața sa, consimțământul, fie la serviciul de stare civilă, fie în afara acestuia.

Încuviințarea părinților

Această condiție de fond este cerută de legiuitor numai în cazul căsătoriei unui minor între 16 și 18 ani. Legea precizează că este necesară încuviințarea ambilor părinți, cu excepția cazurilor în care unul este decedat sau în imposibilitate de a-și exprima consimțământul, situație în care încuviințarea unui părinte este suficientă.

Dacă ambii părinți se găsesc în situațiile de mai sus se cere încuviințarea tutorelui sau a persoanei ori autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.

Condiția analizată nu este o noutate în legislația noastră. Articolul 131 din vechiul Codul civil-articol abrogat urmare a intrării în vigoare a Codului familiei-prevedea necesitatea ca tatăl și mama minorului ce urmează a se căsători să-și dea consimțământul la încheierea acelei căsătorii.

În perioada 1906-1954-consimțământul părinților acoperea un număr mai mare de situații, întrucât vârsta majoratului era de 21 de ani.

În opinia unor autori, trebuie să distingem planul etic, moral, de cel juridic.

Astfel, din punct de vedere moral se consideră oportun să se ceară încuviințarea părinților pentru încheierea căsătoriei de către un minor pentru că „este natural să fie așa. Părinții sunt mai în măsură să judece oportunitatea căsătoriei decât viitorii soți, care sunt foarte tineri, abia ieșiți din copilărie și adesea orbiți de pasiune. Căsătoria este un act generator de obligații trainice și îndelungate: părinții își pot da seama dacă persoana aleasă de copilul lor este demnă să-i devină tovarăș de viață și sunt în măsură să-1 îndrume prin sfaturile și experiența lor, cumpănind prezentul și viitorul. Aprobarea părinților este deci o garanție căreia legea îi acordă cea mai mare importanță.”

Din punct de vedere juridic se consideră că impunerea acestei condiții reprezintă o limitare nejustificată a capacității de folosință a persoanei minore ce dorește să se căsătorească, atât timp cât aceasta va dobândi capacitate deplină de exercițiu imediat după căsătorie și dreptul de a se căsători este unul strict personal.

Dreptul părinților de a încuviința căsătoria copiilor lor minori nu poate fi exercitat abuziv, astfel că, dacă părinții refuză nejustificat exercitarea acestui drept sau încuviințarea căsătoriei, persoana interesată poate suplini sau înlătura acest refuz prin intermediul instanțelor judecătorești.

Vârsta matrimonială

Vârsta legală minimă.

Ca regula, capacitatea matrimonială se dobândește odată cu împlinirea vârstei majoratului, 18 ani, atât de barbat, cât și de femeie.

Dispensa de vârstă.

Prin excepție, căsătoria poate fi încheiată de la vârsta de 16 ani împliniți, condiționat însă de următoarele cerințe cumulative stabilite prin art. 272 alin. 2 N.C.C.:

existența unor motive temeinice, cum ar fi starea de graviditate a tinerei, nașterea unui copil etc., fie că argumentul este invocat numai de unul dintre viitorii soți – întrucât celălalt are peste 18 ani -, fie că este afirmat de către fiecare, amândoi fiind minori.

avizul medical favorabil obținut de minorul sau minorii interesati.

Din felul în care este redactat textul art. 272 alin. 2 N.C.C., anume “minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical”, se înțelege că acest aviz este esențial și prealabil atât încuviințării părintești, cât și autorizării instanței de tutelă; în consecință, dacă avizul medical este negativ, instanța de tutelă nu poate autoriza căsătoria chiar dacă părinții și-au dat încuviințarea.

încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, a persoanei ori autorității abilitată să exercite drepturile părintești.

Dată fiind capacitatea restrânsă de exercitiu, minorul se află sub protecția celor obligați să-I asigure ocrotire anume, sub protecția părinților, a tutorelui (tutorilor), a persoanei la care minorul se află în plasament sau, în cazul măsurilor de protecție specială, a acelei autorități care a preluat sarcina ocrotirii.

Întrucât nu este prevăzută nicio excepție de la regula încuviințării căsătoriei minorului, cerința este de îndeplinit și în cazul minorului care a dobândit capacitate de exercițiu anticipată în conditiile art. 40 N.C.C.;

Indiferent de autorul încuviințării, actul unilateral este unul special, în considerarea căsătoriei minorului cu o persoană determinată.

autorizarea căsătoriei de către instanța de tutelă este menită să asigure verificarea
seriozității și temeiniciei motivelor invocate de minor, precum și a îndeplinirii celorlalte condiții speciale – avizul medical și, posibil, existența încuviințării ocrotitorului.

Soluționarea cererii este de competența instanței de tutelă de la domiciliul minorul, cu ascultarea obligatorie a copilului, a cărui opinie va fi luată în considerare în funcție de vârsta și gradul său de maturitate.

Autorul încuviințării căsătoriei minorului.

Ori de câte ori sunt în măsura să-și exprime voința, părinții sunt cei chemați a se pronunța cu privire la căsătoria minorului. În aplicarea principiului egalității în drepturi a copiilor cuprins în art. 260 N.C.C., potrivit căruia copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, precum și cu cei adoptați, este lipsit de relevanță statutul de părinte din căsătorie, din afara căsătoriei, dar cu filiația legal stabilită, ori de părinte adoptiv deținut la momentul exercitării acestui drept.

Este suficientă încuviințarea unui singur părinte, urmând indicațiile din alin. 3 și 4 din art. 272 N.C.C., în cazul în care celălalt părinte este decedat, în imposibilitate de a-și manifesta voința ori, în baza hotărârii instanței de divorț-prin derogare de la regula păstrării autorității părintești de către părinții divortați, art. 397 N.C.C.-I s-a retras exercițiul autorității părintești; prin analogie prescrisă de art. 505 alin. (2) N.C.C., părintele din afara căsătoriei care nu conviețuiește cu celălalt părinte al copilului beneficiază, cât privește exercițiul autoritatății, de tratamentul juridic aplicabil părintelui divorțat.

În cazul copilului din afara căsătoriei cu filiația legal stabilită față de ambii părinți, exercițiul autorității părintești revine în mod egal celor doi părinți dacă aceștia conviețuiesc, stabilește art. 505 alin. 1 N.C.C., altminteri, potrivit alin. 2 al textului, sunt incidente dispozițiile din materia divorțului referitoare la exercițiul autoritaății părinteștii, aplicabile prin asemănare.

Cât privește părintele decăzut din drepturi, îndreptățirea sa de a se manifesta în legătură cu căsătoria minorului nu este lămurită de art. 272 N.C.C.

Totuși încuviințarea acestui părinte este necesară de vreme ce decăderea din exercitiul drepturilor parentale nu figurează printre cazurile expres nominalizate în care se omite „acordul” unuia dintre părinți; apoi, întrucât părintele astfel sancționat nu pierde dreptul de a consimți la adoptia copilului, fără nicio distincție după cum decăderea este totală sau parțială, nu i se poate refuza nici dreptul de a se pronunța în legătură cu căsătoria minorului.

Însă o atare concluzie, favorabilă părintelui decăzut din exercițiul drepturilor, pare nefirească și inechitabilă pentru părintele divorțat sau din afara căsătoriei care nu deține exercițiul autorității părinteștii, părinte care, potrivit art. 272 alin. 4 N.C.C., nu este invitat să se pronunțe.

În cazul minorului aflat sub tuteță, încuviințarea căsătoriei este de „competența” tutorelui, inclusiv în acele cazuri de instituire a tutelei indicate prin art. 110 N.C.C. în care unul sau amândoi părinții firești sau adoptivi ai copilului s-ar afla în viață și în măsura de a-și manifesta voința (părinți decăzuți din exercitiul drepturilor părintești sau părinți cărora li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești), precum și în situația în care, la încetarea adopției, instanța a decis instituirea tutelei copilului ca soluție de rezervă la regula redobândirii drepturilor de către părinții firești.

Cu toate că în contextul căsătoriei minorului legiuitorul se referă la tutela exercitată de către o singură persoană, se subînțelege că, în cazul tutorilor soț și soție, acesția răspunzând împreună pentru exercitarea atribuțiilor tutelei și fiind supuși dispozițiilor din materia autorității părintesștii, este necesară încuviințarea fiecăruia în parte, iar eventualul dezacord este soluționat de instanța de tutelă, la fel ca în cazul diferendului dintre părinți, în funcție de interesul superior al copilului.

Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești. Ipoteza are în vedere minorul ocrotit prin plasament sau printr-o altă măsură de protecție specială prevazută de lege.

Refuzul de a da încuviințare.

Dreptul recunoscut fiecăruia dintre părinți (tutori) nu este discreționar, ci supus cenzurii instanței de tutelă; pe de altă parte, instanța nu este abilitată să suplinească, ci doar să cenzureze manifestarea de voință a ocrotitorului. Astfel, potrivit art. 272 alin. 2 teza finală N.C.C., în cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă va putea autoriza căsătoria, ținând seama de interesul superior al copilului.

Cu toate că nu există o prevedere expresă, fără îndoială în același fel se va proceda în cazul diferendului ivit între tutorii copilului.

Față de redactarea textului art. 272 alin. 2 teza finală, ce are în vedere în mod explicit cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, se pune problema dacă instanța de tutelă este îndrituită să autorizeze căsătoria atunci când amândoi părinții (sau tutorii) se împotrivesc; concluzia sugerată, în sensul că autorizarea instanței presupune acordul a cel puțin unuia dintre ocrotitori, ar face această procedură inutilă, în acele cazuri în care încuviințarea unui singur părinte (tutore) ar fi suficientă – celălalt ocrotitor fiind decedat sau în imposibilitatea de a-și manifesta voință, dar ocrotitorul în discuție refuză să-și dea acordul.

Cât privește momentul și forma exprimării încuviințării, ținând seama de cele de mai sus, ar fi de așteptat să aibă loc în fața instanței de tutelă, oral, în cursul soluționarii cererii de autorizare a căsătoriei minorului.

Autorizarea, de către instanța de tutelă, este obligatorie în cazul căsătoriei minorului și se constituie într-un filtru de oportunitate prin prisma interesului superior al copilului, evaluat atât în baza motivelor temeinice invocate, a avizului medical, cât și a poziției părinților (tutorilor) în legătură cu intenția copilului.

O atare interpretare, judicioasă în contextul art. 272 N.C.C., nu rezistă în confruntarea cu cele statuate prin art. 280 alin. 3 N.C.C. din secțiunea consacrată formalităților pentru încheierea căsătoriei, în sensul că “atunci când viitorul soț este minor, părinții sau, după caz, tutorele vor face personal o declarație prin care încuviințează încheierea căsătoriei. Dispozițiile art. 272 alin. 5 rămân aplicabile”.

Nu este prea clar sensul coroborat al celor două texte, concluziile posibile fiind următoarele: autorizarea instanței de tutelă, inclusiv soluția dată față de refuzul unuia dintre părinți de a-și da încuviințarea, nu are nicio putere, de aceea manifestarea de voință a celui chemat să-și exprime acordul se face personal cu ocazia depunerii de către minor a declarației de căsătorie-ceea ce ar fi de neacceptat și, în tot cazul, în evident conflict cu art. 297 alin. 1 N.C.C. sancționând cu nulitatea relativă căsătoria încheiată în lipsa autorizării; este necesară reiterarea încuviințării –aceasta ar fi o soluție neinspirată, pe de o parte, pentru că ar permite „validarea” refuzului de a încuviința căsătoria în condițiile în care pe fondul aceluiași refuz instanța de tutelă a autorizat căsătoria, numai că, de asta dată, împotrivirea ocrotitorului ar fi, din câte se pare, sustrasă oricărui control, iar, pe de altă parte, pentru că ar oferi prilejul retractării arbitrare a unei încuviințări anterioare; în fine, pornind de la premisa că încuviințarea și autorizarea sunt nu doar distincte, dar și independente, ocrotitorul legal este cel mult consultat de instanța de tutelă în legătură cu proiectata căsătorie a minorului, dar își va da încuviințarea într-un alt context, odată cu depunerea de către minor a declarației de căsătorie.

Revenirea asupra încuviințării.

Cu privire la posibilitatea retragerii încuviințării, strict pe temeiul art. 272 N.C.C., odata autorizată căsătoria orice revenire asupra acordului exprimat este lipsită de eficiență; până în momentul autorizării prin actul instanței de tutelă, retractarea ar avea semnificația unui refuz și tratată în consecință de către instanță.

Bigamia

Principiul monogamiei.

Existența unei căsătorii în ființă împiedică încheierea unei noi căsătorii.

Principiul monogamiei, promovat în legislația noastră, nu admite existența simultană a două sau mai multe căsătorii ale aceleiași persoane. Nesocotirea impedimentului este sancționata cu nulitatea absolută a căsătoriei subsecvente.

Impedimentul la căsătorie.

Acesta privește persoana care la data încheierii căsătoriei are calitatea de soț rezultând dintr-o căsătorie anterioară, aflată în ființă. De îndată ce starea de persoana căsătorita atașata căsătoriei anterioare se stinge, impedimentul se stinge.

Stingerea impedimentului.

În conformitate cu art. 259 N.C.C., căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți și, de asemenea, căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii; ar mai fi de adaugat că stingerea efectelor căsătoriei poate fi obținută și prin declararea nulității sau anularea acesteia, în cazurile și condițiile indicate de art. 293-303 N.C.C.

Referitor la efectul morții fizic constatate a unuia dintre soți asupra căsătoriei, este de semnalat o inovație.

Dacă în vechea reglementare moartea unuia dintre soți survenită inclusiv în timpul procesului de divorț era cauza de încetare a căsătoriei, instanța dispunând închiderea dosarului de divorț-pe cale de consecință, de la această dată, soțul supraviețuitor era liber să se recăsătorească-potrivit noului Cod civil, în cazul divorțului din culpă, dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț; cererea de divorț va fi admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât, în viață, situație în care căsătoria este socotită desfăcută la data decesului soțului reclamant.

Textul este de strictă interpretare, prin urmare căsătoria încetează pe data morții unuia dintre soți, chiar daca decesul a intervenit în timpul divorțului, ori de câte ori cererea în desfacerea căsătoriei are alt temei decât culpa unuia dintre soți-anume acordul soților, valorificat pe cale judiciară, pe cale administrativă ori prin procedura notarială sau starea sănătaății unuia dintre soți-precum și în acele cazuri în care, deși cererea în disoluția căsătoriei este fondată pe culpă, nu este posibilă continuarea procedurii în actiunea de divorț, fie pentru că soțul reclamant decedat nu a lăsat moștenitori, fie pentru că aceștia nu înțeleg să continue acțiunea-ori continuarea soluționării cererii în contradictoriu cu moștenitorii nu este admisibilă deoarece cel decedat este soțul pârât, iar în cazul său dreptul de a continua judecata nu trece asupra moștenitorilor-ori acțiunea continuată de moltenitorii soțului reclamant a fost respinsă, constatându-se fie culpa exclusivă a acestuia, fie culpa ambilor soți.

Este neîindoielnic faptul că decesul unuia dintre soți determină stingerea, pe data morții fizic constatate, a efectelor căsătoriei, fie că mecanismul este acela al încetării căsătoriei, fie acela al desfăcerii căsătoriei. Pe cale de consecință, soțul supraviețuitor aflat în situația de excepție în care acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii reclamantului este eliberat de interdicția de a se căsători din momentul stingerii efectelor mariajului anterior și se poate recăsători înainte de finalizarea acțiunii de divorț.

În cazul morții prezumate, căsătoria încetează pe data stabilită prin hotărâre definitivă ca fiind aceea a morții, cu precizarea că data morții astfel determinată și, implicit, data încetării căsătoriei, poate fi rectificată dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea data, caz în care data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.

Căsătoria soțului celui declarat mort la o data ulterioară aceleia reținute printr-o hotărâre definitivă nu este afectată de o eventuală rectificare a datei morții, anterioară față de cea fixată prin hotărârea existentă la momentul încheierii căsătoriei subsecvente, întrucât cauza de nulitate a căsătoriei este evaluată în raport de situația existentă la data contractării acesteia.

Prin reapariția sa, persoana declarată moartă infirmă prezumția că nu s-ar mai afla în viață, astfel că, potrivit art. 54 N.C.C, hotărârea declarativă de moarte poate fi anulată oricând.

Prin anularea hotărârii efectele nepatrimoniale ale morții prezumate sunt înlăturate retroactiv, inclusiv acela al încetării căsătoriei.

Dacă soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință; prima căsătorie se consideră desfacută pe data încheierii noii căsătorii.

Per a contrario, dacă soțul celui declarat mort a fost de rea-credință la data încheierii căsătoriei subsecvente, cunoscând faptul că, în realitate, soțul este în viață, căsătoria subsecventă este lovită de nulitate absolută pentru bigamie, căsătoria anterioară menținandu-se.

În cazul desfacerii căsătoriei, interdicția izvorată din starea de persoane căsătorită se stinge, în funcție de calea urmată în vederea obținerii divorțului, pe data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat divorțul de către ofițerul de stare civilă sau de către notarul public de la locul încheierii căsătoriei sau de la locul ultimei locuințe comune a soților.

Interdicția fondată pe calitatea de persoană căsătorite ia naștere din momentul încheierii căsătoriei, necondiționat de valabilitatea acesteia. Întrucât nulitatea căsătoriei are caracter judiciar- până la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii în nulitate, căsătoria „atacată” se bucură de prezumția de validitate.

Prin efectul hotărârii de declarare a nulității absolute sau de anulare a căsătoriei, impedimentul stării de căsătorie este înlăturat retroactiv atât în privința soțului de rea-credință la data încheierii acelei căsătorii, cât și a celui de bună-credință, în baza prevederii cu valoare de principiu înscrise în art. 1254 alin. 1 N.C.C., conform căreia contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.

Faptul că soțul de bună-credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă nu are legătură cu desființarea căsătoriei ci cu efectele desființării acesteia.

Interzicerea căsătoriei între rude

Din rațiuni de ordin moral și medical, căsătoria este oprită între rudele în linie dreaptă indiferent de grad, precum și între cele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv, fără nicio distincție după cum rudenia este firească, adica bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană ori pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. Sau rudenia este civilă, rezultată din adopție.

Nesocotirea impedimentului rudeniei este sancționată cu nulitatea absolută.

Așa-numita ,”rudenie prin alianță” afinitatea definită de legiuitor ca legătura dintre un soț și rudele celuilalt, nu are nicio relevanță în materie de căsătorie.

Rudenia firească este impediment atât ăn linie dreaptă, bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană indiferent de gradul de rudenie, cât și în linie colaterală, întemeiată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, în N.C.C. până la gradul IV, inclusiv, adică verii primari.

În toate cazurile, este lipsit de relevanță dacă rudenia este din căsătorie (din aceeași căsătorie sau din căsătorii diferite) ori din afara căsătoriei.

În cazul celui adoptat și al descendenților săi, raporturile de rudenie firească față de părinții firești ai adoptatului și rudele acestora încetează pe data rămânerii definitive a hotărârii de încuviințare a adopției, dar impedimentul la căsătorie fondat pe rudenia de sânge a adoptatului și a descendenților săi față de rudele firești se menține, fiind dublat de interdicția de căsătorie între rudele civile.

Cât privește rudenia din afara căsătoriei stabilită potrivit legii, efectul prohibitiv este neîndoielnic.

În cazul în care rudenia din afara căsătoriei nu este confirmată juridic, întrucât rudenia de sânge, ca stare de fapt, există indiferent dacă a fost sau nu consacrată formal și ținând seama de rațiunile care au justificat instituirea rudeniei ca impediment la căsătorie, în literatura de specialitate se crede că cele afirmate sub imperiul reglementărilor anterioare, anume că impedimentul rudeniei este operant cu condiția probării existenței relației de rudenie în grad interzis.

Prin excepție de la regulă ce oprește căsătoria între rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, căsătoria poate fi totuși autorizată între rude în linie colaterală de gradul IV, adică între verii primari, fără a distinge între rudenia firească și cea adoptivă.

Caracterul excepțional al căsătoriei între aceste persoane este subliniat de cerința specială a autorizării de către instanța de tutela pe fondul justificării unor motive temeinice și pe baza avizului medical special dat în acest sens.

În lipsa autorizării, căsătoria este lovită de nulitate absolută în baza art. 293 alin. (1) N.C.C., care face trimitere la întreg art. 274 NCC.

Interzicerea căsătoriei între tutore și persoana minoră

Impedimentul la căsătorie fondat pe starea de tutelă este explicabil din punct de vedere moral prin aceea ca tutela minorului este una din formele alternative de înfăptuire a ocrotirii părintești, ca atare tutorele (sau, dupa caz, soții tutori), desemnat de părinte sau numit de instanța de tutelă se substituie menirii protective a părinților, inclusiv în ceea ce privește dreptul de a încuviința căsătoria minorului.

Tutela nu este un mijloc de ocrotire rezervat exclusiv minorilor; între persoana pusă sub interdicție judecătorească datorită alienației sau debilității mintale și tutorele său căsătoria este oprită nu din cauza calității de tutore a ocrotitorului, ci a alienației sau a debilității mintale a celui ocrotit, căruia îi este interzisă căsătoria în mod categoric și absolut.

Efectul prohibitiv al stării de tutelă acoperă numai perioada în care tutorele asigură ocrotirea minorului; odată cu încetarea funcției tutorelui sau încetarea tutelei, căsătoria devine posibilă. Totodată căsătoria poate fi încheiată între persoana care a dobândit capacitate deplină de exercțtiu și fostul său tutore.

Alienația și debilitatea mintală

Prin expresiile „alienație mintală” sau “debilitate mintală” se înțelege o boală psihică sau un handicap psihic de natură să determine incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind consecințele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile.

Legiuitorul oprește căsătoria alienatului și debilului mintal din considerente interesând existența și caracterul conștient al manifestării de voință exprimate în scopul întemeierii unei familii.

În cazul acestor persoane, lipsa discernământului este prezumată, dispoziție care face referire la persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienației ori debilității mintale.

Alături de argumentul de natură juridică, există și rațiuni de ordin medical, de interes general-social, legate de asigurarea și conservarea sănătății populației prin preîntămpinarea unor descendențe nesănătoase. Astfel se explică persistența impedimentului la căsătorie inclusiv în perioadele de luciditate pasageră ale persoanei alienate sau debile mintal.

Interdicția de a se căsători impusă alienatului și debilului mintal are caracter absolut și categoric, altfel spus vizează căsătoria acestuia cu orice persoană chiar dacă aceasta din urmă ar cunoaște și ar fi dispusă să accepte căsătoria, fără a deosebi după cum alienatul sau debilul mintal se află sau nu sub interdicție judecătorească și este incompatibilă cu derogari apte să înlăture sancțiunea nulității absolute a căsătoriei.

Potrivit art. 293 alin. 1 N.C.C. nesocotirea impedimentului este sancționată cu nulitatea absolută a căsatoriei.

Interzicerea sau echivalarea unor forme de conviețuire cu căsătoria

Potrivit legii romane, căsătoria tradițională, încheiată între un bărbat și o femeie, este singura formă de uniune.

Trebuie menționat faptul că pe de o parte, căsătoria între persoane de același sex este interzisă, pe de altă parte, asemenea căsătorii încheiate în străinătate, fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini, precum și orice altă relație de cuplu oficializată în afara țării, de cetățeni români sau străini, de sex opus sau de același sex, în Romania sunt lipsite de efecte juridice.

În ceea ce privește interzicerea căsătoriei între persoane de același sex, spre deosebire de Codul familiei, noul Cod civil nu se multumește să sugereze condiția de fond a diferenței biologice de sex între viitorii soți, ci o exprimă ăn cuprinsul acestui text, dar și al altor prevederi

În lumina jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, condiția diferenței de sex a viitorilor soți nu contravine art. 12 din Convenție consacrând, expressis verbis, dreptul bărbatului și al femeii, începând cu vârsta nubilă, de a se căsători și de a-și întemeia o familie, cu precizarea că reglementarea exercitiului concret al acestui drept fundamental ține de prerogativele fiecărui stat contractant.

Caracterul heterosexual al căsătoriei este de ordine publică.

În consecință, legiuitorul refuză recunoașterea, pe teritoriul României, a căsătoriei încheiate sau contractate în temeiul legii străine între persoane de acelasși sex, indiferent de cetățenie. Efectele de natură personală-inclusiv posibilitatea de a adopta un copil pe temeiul calitătii de soț – la fel și cele de natură patrimonială – cum ar fi drepturile privitoare la locuința conjugală, la întreținere sau cele derivând din regimul matrimonial legal sau convențional, precum și dreptul la moștenire –sunt lipsite de orice protecție juridică.

Totdată, întrucât nu este recunoscută, căsătoria n-ar putea fi desfăcută în fața autorităților judiciare sau administrative române, o atare cerere urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

În prezent majoritatea legislațiilor europene interzic mariajul persoanelor de același sex, excepție făcând cele din Olanda, Belgia și Spania, care stabilesc aceleași cerințe și recunosc aceleași efecte căsătoriei, indiferent dacă sunt încheiate între persoane de sex diferit sau de același sex.

Căsătoria fiind singura formă de uniune acceptată de legiuitorul român, nicio altă formă de conviețuire oficializată în afara țării nu este recunoscută; parteneriatele civile, instituționalizate în numeroase legislații europene – pactul civil de solidaritate (PACS), cum este numit parteneriatul în Franta n-au nicio valoare juridică, indiferent dacă au fost încheiate între persoane de sex diferit sau de același sex, între cetățeni români, între străini sau de un cetățean român și un strain.

Cele stabilite prin art. 277 alin. (4) NCC, anume că dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile, fac trimitere la normele dreptului comunitar privitoare la dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Așadar, cu toate că legea română nu recunoaște căsătoria încheiată în străinătate între persoane de același sex și nici parteneriatul înregistrat, calitatea de soț sau de partener dobândit potrivit legii străine conferă calitatea de membru de familie în accepțiunea legii române și poate servi ca temei al obținerii dreptului de rezidență și de rezidență permanentă în România.

CAPITOLUL III
DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE PATRIMONIALE ALE SOȚILOR

3.1. Regimurile matrimoniale

Odată cu abrogarea în anul 1954 a dispozițiilor art. 1223-1293 din Codul civil de la 1864 privitoare la contractul de căsătorie și drepturile respective ale soților, lunga și bogata tradiție în România în materia regimurilor matrimoniale a fost întreruptă, Codul familiei impunând un regim matrimonial unic, legal, imperativ și imutabil.

Convențiile matrimoniale prin care s-ar fi modificat regulile privind comunitatea legală de bunuri erau interzise în mod expres, sub sancțiunea nulității absolute. Reconsiderarea concepției în segmentul raporturilor patrimoniale dintre soți, prin instituirea unei reglementări flexibile care să lase viitorilor soți libertatea de a organiza aspectele pecuniare ale vieții conjugale, este realizată prin noul Cod civil. În această materie, cea mai spectaculoasă, dar și cea mai așteptată soluție legislativă o reprezintă consacrarea principiului libertății convențiilor matrimoniale, legislația română fiind astfel racordată reglementărilor moderne și permisive din dreptul comparat.

Regimul matrimonial al comunității de bunuri, cu unele modificări, rămâne regimul legal, dar va avea un caracter flexibil, urmând a fi aplicabil doar în cazurile în care viitorii soți nu au optat, prin convenție matrimonială, pentru unul din cele două regimuri matrimoniale alternative, respectiv pentru regimul separației de bunuri sau pentru regimul comunității convenționale.

Deși textul face referire in terminis la „viitorii soți”-situația cea mai frecventă, când convenția matrimonială se încheie înainte de căsătorie, prevederea legală își găsește aplicare și în cazul soților, când se pune problema modificării/înlocuirii regimului matrimonial prin încheierea unei convenții matrimoniale în timpul căsătoriei.

În ceea ce privește întinderea libertății de alegere a regimului matrimonial concret aplicabil, noul Cod civil adoptă o concepție restrictivă, sub imperiul noii reglementări soții neavând posibilitatea să configureze un regim matrimonial propriu, spre exemplu, prin combinarea mai multor tipuri de regimuri.

După modelul dreptului elvețian, se limitează astfel dreptul de opțiune al soților la regimurile matrimoniale alternative prevăzute de lege. în context, trebuie precizat faptul că, în general, în dreptul comparat regula este dată de legislațiile flexibile, care nu stabilesc viitorilor soți restricții în ceea ce privește alegerea sau, după caz, construcția propriului regim matrimonial.

Regimul primar (imperativ).

După modelul Codului civil francez și al Codului civil al provinciei Quebec care au constituit și principalele surse de inspirație, prin noua reglementare în materie se instituie un regim matrimonial primar, adică un ansamblu de norme imperative și esențiale, aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și raporturilor dintre aceștia și terți, indiferent de regimul matrimonial concret al soților.

În structura regimului primar se articulează în mod armonios un set de reguli imperative de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială, respectiv regulile consacrate în Secțiunea 1 „Dispoziții comune" din cadrul Capitolului VI „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”; spre exemplu: regimul juridic al locuinței familiei, modul de exercitare a drepturilor soților asupra bunurilor în situația de criză, obligația reciprocă de a contribui la cheltuielile căsătoriei etc.

În condițiile în care viața în comun creează, inevitabil, în raporturile personale și patrimoniale dintre soți o interdependență, finalitatea regimului primar, oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil, este aceea de a asigura zilnic „coeziunea în libertate, interdependența în independență”.

Astfel, regulile imperative care se aplică în perioadele normale au drept scop să stabilească un just echilibru între coeziunea patrimonială a cuplului și autonomia economică și socială a fiecăruia dintre soți, în vreme ce în situațiile de criză conjugală regimul primar urmărește dozarea puterilor soților, fie în sensul extinderii puterilor unuia dintre ei, fie prin diminuarea puterilor celuilalt.

Prin urmare, regimul primar, acest nucleu de ordine publică al regimurilor matrimoniale, are meritul de a atenua neajunsurile inerente regimului matrimonial concret aplicabil, fie el de tip separatist sau comunitar.

Regimul primar imperativ este un regim matrimonial incomplet, întrucât cuprinde numai ceea ce s-a considerat că reprezintă dreptul imperativ și comun al raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și dintre aceștia și terți.

În raporturile soților cu terții, regimul primar este chemat să concilieze două obiective aparent contrare: de a se evita ca starea patrimonială a soților să constituie o frână a autonomiei lor juridice și, implicit, a libertății circuitului civil, iar, pe de altă parte, de a se evita ca această autonomie să dăuneze scopurilor căsătoriei.

3.2. Efectele regimului matrimonial

Dincolo de particularitățile unor sisteme de drept care ignoră practic regimurile matrimoniale, elementul caracteristic fiind ideea de separație-spre exemplu, sistemul de drept musulman, în majoritatea reglementărilor naționale fiecărei căsătorii i se aplică un regim matrimonial, de origine legală sau convențională.

Fundamentul regimului matrimonial îl constituie, așa cum am precizat înc adrul primului capitol, căsătoria, de aici postulatul că „nu există căsătorie fără regim matrimonial”

Un principiu esențial care guvernează această materie este acela al subordonăm regimului matrimonial scopului căsătoriei și intereselor familiei, regimul matrimonial având menirea de a susține familia proiectată din punct de vedere material, economic.

De aici consecința firească: nu există regim matrimonial în afara căsătoriei sau, în alți termeni, regimul matrimonial este dependent temporal de instituția căsătoriei. Prin urmare, înainte de încheierea căsătoriei nu există încă un regim matrimonial aplicabil, efectele oricărui regim matrimonial, indiferent de sorgintea legală sau convențională a acestuia, producându-se numai de la momentul încheierii căsătoriei.

Astfel, dacă viitorii soți nu au încheiat o convenție matrimonială sau aceasta este ineficace, efectele regimului comunității legale se vor produce ope legis de la data încheierii căsătoriei. În principiu, tot de la acest moment obiectiv se vor produce și efectele regimului matrimonial convențional, pentru care viitorii soți au optat prin încheierea unei convenții matrimoniale înainte de căsătorie; există însă și posibilitatea afectării convenției matrimoniale de o modalitate (termen sau condiție), ipoteză în care efectele se vor produce la o dată ulterioară încheierii căsătoriei.

În vederea protejării propriilor interese, terții care intenționează să stabilească raporturi juridice cu soții sau cu unul dintre ei trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaște statutul patrimonial al familiei (regimul juridic al bunurilor soților, puterile de dispoziție ale fiecăruia dintre ei etc), în măsura în care acesta dictează validitatea actelor încheiate de soți sau de unul dintre aceștia cu privire la o categorie sau alta de bunuri.

Opozabilitatea față de terți a oricărui regim matrimonial se asigură prin îndeplinirea formalităților de publicitate. Deși alin. 2 al art. 313 NCC nu operează niciun fel de distincție, creându-se aparența că sunt vizate deopotrivă regimurile convenționale, dar și regimul comunității legale, ratio legis impune concluzia că acest text este aplicabil numai în cazul regimurilor matrimoniale convenționale.

Dacă s-ar da o altă interpretare, s-ar ajunge la situația de neacceptat ca și regimul comunității legale să fie opozabil față de terți numai de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege. Ar însemna ca în această ipoteză, de la data încheierii căsătoriei și până la momentul îndeplinirii formalităților, soții să fie tratați ca și concubinii, ceea ce contravine principiului potrivit căruia căsătoria presupune și existența unui regim matrimonial.

Așadar, în realitate, publicitatea prezintă interes în cazul regimurilor matrimoniale convenționale, ceea ce coincide cu publicitatea convențiilor matrimoniale.

Prin alin. 2 al art. 313 NC se consacră expres sistemul publicității bazat pe cunoașterea efectivă a regimului matrimonial de către terți. Aceasta înseamnă că terții care au cunoscut regimul matrimonial convențional nu se pot prevala de neîndeplinirea formalităților de publicitate pentru a invoca inopozabilitatea acestuia.

Lipsa formalităților de publicitate atrage inopozabilitatea față de terții de bună-credință a regimului matrimonial instituit prin convenția matrimonială, soții fiind considerați căsătoriți sub imperiul regimului comunității legale. În cazuri speciale, neîndeplinirea formalităților de publicitate prescrise de lege nu atrage totuși inopozabilitatea față de terți a acelei convenții matrimoniale, dacă se face dovada că prin actele încheiate cu terții soții au adus la cunoștință acestora existența convenției matrimoniale.

În privința sferei persoanelor care sunt îndreptățite să invoce sancțiunea inopozabilității, trebuie precizat că în condițiile în care formalitățile de publicitate a convenției matrimoniale sunt instituite numai în vederea protejării intereselor terților de bună-credință, doar aceștia sunt în măsură să invoce față de soți neîndeplinirea respectivelor formalități, nu și un soț față de celălalt soț ori soții în contra terților.

Mandatul convențional

Pentru ca starea de persoană căsătorită să nu devină o frână a libertății circuitului civil, majoritatea sistemelor de drept din peisajul legislativ al Uniunii Europene prevăd posibilitatea acordării unui mandat convențional între soți.

O asemenea dispoziție expresă își relevă utilitatea, dacă ținem seama de împrejurarea că în materia gestiunii bunurilor comune noul Cod civil s-a îndepărtat de soluția tradițională cuprinsul Codului familiei, respectiv sistemul cogestiunii. Consecința firească a noii perspective și opțiuni legislative a fost renunțarea la prezumția mandatului tacit reciproc, a cărei rațiune nu mai subzista, odată cu consacrarea sistemului gestiunii concurente/paralele.

Mandatul dintre soți având o natură convențională, își găsesc aplicarea în mod corespunzător dispozițiile art. 2009 și urm. NCC privind contractul de mandat.

Articolul 314 NCC, într-o ipoteză particulară, anticipează dispozițiile generale ale
art. 317 alin. 1 NCC prin care se consacră posibilitatea fiecăruia dintre soți de a încheia orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane, sub rezerva unor limitări exprese prevăzute de lege. De asemenea, mecanismul convențional de reprezentare permis de art. 314 NCC este necesar a fi delimitat de abilitarea judiciară pe care instanța de tutelă o poate acorda unuia dintre soți în condițiile art. 315 NCC.

Întinderea puterilor pe care soțul reprezentant le poate exercita necesită delimitarea conținutului sintagmei „exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial” utilizată în ipoteza normativă a textului. În condițiile în care dispoziția legală nu operează nicio distincție, înseamnă că ea își găsește aplicare indiferent de regimul matrimonial căruia soții îi sunt supuși (legal sau convențional) și vizează ansamblul bunurilor soților (proprietate exclusivă, comune sau proprii) și toate puterile de ordin patrimonial.

Astfel, în temeiul art. 314 NCC un soț poate primi mandat din partea celuilalt chiar dacă nu este titularul niciunui drept cu privire la bunurile respective, actele preconizate având ca obiect bunuri proprietate exclusivă a celuilalt soț (în cadrul separației de bunuri) sau bunuri proprii ale soțului reprezentat (în cadrul comunității de bunuri).

Mandatul judiciar

Acest mecanism organizat de legiuitor are natura unui mandat judiciar, calificarea rezultând expres chiar din denumirea marginală a textului. în consecință, sunt aplicabile în mod corespunzător dispozițiile din materia contractului de mandat, cu precizarea că prin hotărârea judecătorească se stabilesc condițiile, întinderea și durata de valabilitate a acestui mandat.

În ce privește noțiunea de „imposibilitate de a-și manifesta voința" pot fi concepute două tipuri de situații, imposibilitatea putând fi de natură fizică-ipoteza în care voința unuia dintre soți nu se poate forma în mod valabil, spre exemplu, alienație, debilitate mintală, comă – sau de natură socială – absență îndelungată, dispariție, caz în care voința celuilalt soț nu poate fi cunoscută). Nu este necesar ca aceste cauze să fie absolute: important este ca impedimentul să fie constatat la momentul la care consimțământul unuia dintre soți este necesar a fi exprimat.

De asemenea, nu poate fi considerat că se află în imposibilitate de a-și manifesta voința soțul care se opune la îndeplinirea unui act de către celălalt, textul art. 315 NCC nefiind incident într-o asemenea situație. Spre deosebire de alte legislații care prevăd posibilitatea extinderii judiciare a puterilor unuia dintre soți și atunci când celălalt refuză să îndeplinească un act care necesită consimțământul său, fară ca acest refuz să poată fi justificat de interesul familiei, art. 315 NCC nu a reținut decât ipoteza în care unul dintre soți se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința.

Articolul 315 alin. 1 NCC prevede posibilitatea pentru soțul mandatar de a-l reprezenta pe celălalt soț în „exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial”.

Dispoziția este aplicabilă indiferent de regimul matrimonial căruia soții îi sunt supuși și vizează ansamblul bunurilor soților (proprietate exclusivă, comune sau proprii) și toate puterile de ordin patrimonial.

Astfel, în temeiul acestui text un soț poate primi abilitare judiciară chiar dacă nu este titularul niciunui drept cu privire la bunurile respective, actele preconizate având ca obiect bunuri proprietate exclusivă a celuilalt soț (în cadrul separației de bunuri) sau bunuri). Din trimiterea pe care textul o face la art. 346-referitor la actele de înstrăinare și grevare a bunurilor comune-rezultă în mod neechivoc că și în cazul bunurilor comune proprietate devălmașă, pentru situațiile în care legea impune consimțământul ambilor soți, s-ar putea obține un asemenea mandat judiciar, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și manifesta voința.

Dacă un soț încheie singur asemenea acte, fără a avea încuviințarea instanței, actul este anulabil, conform art. 347 NCC.

Având caracter judiciar, limitele în care operează reprezentarea sunt fixate prin hotărârea judecătorească prin care se încuviințează această măsură.

Reprezentarea poate fi generală ori specială (limitată la un act particular, fie de administrare, fie de dispoziție, având ca obiect bunuri determinate). Condițiile reprezentării trebuie să rezulte expres din cuprinsul hotărârii judecătorești, fiind stabilite sau cel puțin trasate repere cu privire la condițiile esențiale ale actelor juridice preconizate.

Perioada de valabilitate a mandatului judiciar este de asemenea fixată de judecător.

Reprezentarea judiciară are un caracter esențialmente provizoriu, în sensul că nu se justifică menținerea ei în situația în care condițiile care au determinat-o și au legitimato asemenea abilitare au dispărut.

Soțul care a primit abilitarea judiciară acționează ca un mandatar, consecința fiind aceea că efectele actului juridic încheiat se produc exclusiv în persoana și în patrimoniul soțului reprezentat. Numai în cazul bunurilor comune, dacă legea impune consimțământul ambilor soți, atunci actul va fi încheiat de soțul reprezentant în dublă calitate: în nume propriu și în numele soțului pe care-1 reprezintă.

Alineatul 2 al art. 315 NCC sintetizează cazurile de încetare a mandatului judiciar. Astfel, pot fi decelate cauze speciale: expirarea perioadei de valabilitate a acestui mandat și luarea unei măsuri de ocrotire față de soțul aflat în imposibilitate de a-și manifesta voința (tutelă, curatelă).

Prin urmare, reprezentarea judiciară este concepută ca un substitut al tutelei sau, după caz, al curatelei, având un caracter temporar: ea încetează de drept prin instituirea respectivelor măsuri de protecție. Aceste cauze specifice se completează, în mod corespunzător, cu modurile de încetare a mandatului din dreptul comun.

3.5. Actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei

Conform art. 29 LPA, „Dispozițiile art. 316 din Codul civil sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă actele juridice care pun în pericol grav interesele familiei sunt săvârșite de unul dintre soți după această dată”.

Prin aceste dispoziții se instituie o veritabilă limită cu caracter judiciar a dreptului unuia dintre soți de a dispune singur de anumite bunuri, chiar și în situația în care regimul matrimonial concret aplicabil i-ar conferi acest drept.

Astfel, în cadrul regimurilor comunitare se extinde practic domeniul de aplicare al regulii cogestiunii bunurilor comune; (spre exemplu, dacă în situație normală unul dintre soți ar fi putut dispune singur de un bun mobil comun, prin aplicarea acestei măsuri se condiționează valabilitatea actului juridic de dispoziție având ca obiect respectivul bun de existența consimțământului ambilor soți).

Mai mult, în cadrul regimului separației de bunuri limita poate părea și mai frapantă, pentru că soțul proprietar exclusiv nu mai poate dispune singur și discreționar de acele bunuri determinate prin hotărârea judecătorească, instituindu-se regula cogestiunii, deși aceasta este specifică regimurilor comunitare

Pentru a putea fi dispusă această măsură, este necesar a fi întrunite cumulativ cerințele prevăzute în ipoteza normativă a textului: încheierea de către unul din soți a unor acte juridice (a) prin care pune în pericol grav (b) interesele familiei (c), din formularea textului rezultând exigența unei legături de cauzalitate între (a) și (b)-(c).

Neîndoielnic, reținerea sau nu a unei stări de pericol cu caracter grav, generate de încheierea de către un soț a anumitor acte juridice, rămâne la aprecierea suverană a instanței, care va ține seama de circumstanțele particulare ale cauzei, de gradul de afectare a intereselor familiei, de nivelul de trai și condițiile materiale ale soților etc.

Spre exemplu, se poate considera că această condiție este îndeplinită dacă un soț este risipitor, punându-se în imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile privind suportarea cheltuielilor căsniciei. Nu este neapărat necesar ca efectul grav și dăunător să se fi produs deja, finalitatea edictării acestei dispoziții de protecție fiind evitarea unei stări de pericol, în doctrina și jurisprudența franceză s-a admis că incidența textului este atrasă și atunci când pericolul este iminent sau, cel puțin, este foarte probabil să se producă într-un viitor apropiat.

Indubitabil, interesul familiei nu se rezumă la o însumare matematică a intereselor individuale ale fiecărui membru al familiei și nici la interesul egoist al unuia dintre soți. Și cu privire la determinarea conținutului precis al acestei noțiuni, judecătorul este chemat să aprecieze în mod suveran. Deși este evident că în primul rând sunt avute în vedere interesele patrimoniale ale familiei, nu ar trebui exclusă de plano incidența textului atunci când periclitate sunt interese de natură morală, nepatrimoniale (în acest sens s-au pronunțat doctrina și jurisprudența franceză; a se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Les regimes matrimoniaux, p. 111 și practica la care se face referire).

Exigențele temporale ale art. 316 alin. (1) NCC oferă repere importante asupra finalității acestei măsuri: simplu paliativ al unui grav conflict familial, măsura dispusă în temeiul acestui text nu poate sta la originea unui rearanjament durabil al raporturilor dintre soți. Caracterele măsurii în discuție ar putea fi astfel sintetizate:

poate fi dispusă în mod excepțional, caracter care rezultă expres chiar din formularea textului;

este o măsură temporară, care se dispune pe o perioadă determinată, ce nu poate depăși doi ani, în această durată fiind incluse și eventuale prelungiri, acordate în temeiul art. 316 alin. (1) teza a II-a;

caracterul provizoriu, în sensul că măsura poate fi modificată sau ridicată și înainte de împlinirea termenului, dacă intervine o schimbare esențială a împrejurărilor care au legitimat-o

Acest caracter se imprimă și asupra hotărârii judecătorești prin care se dispune, hotărârea pronunțată având o putere de lucru judecat provizorie.

În doctrina franceză a fost reținut și caracterul conservator și preventiv al acestei măsuri trăsături determinate de rațiunea care a stat la baza edictării normelor juridice prin care măsura a fost consacrată și care, alături de celelalte caractere enunțate, au aptitudinea de a contura o imagine fidelă și completă a fizionomiei specifice a acestei măsuri constând în limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soți.

Potrivit art. 316 alin. (2) teza I NCC, actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătorești sunt anulabile. Termenul special de prescripție prevăzut de lege este de un an care începe să curgă de la un moment subiectiv, respectiv data la care soțul care nu și-a dat consimțământul a luat cunoștință de existența actului.

Pentru asigurarea opozabilității față de terți a hotărârii de încuviințare a măsurii, art. 316 8 alin. (1) teza a IlI-a prevede că hotărârea se comunică în vederea efectuării formalităților de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.

Față de această dispoziție, practic, ar însemna că efectul anulării actului juridic trebuie suportat doar de terții de rea-credință, în cazul bunurilor mobile sau de către terții care au încheiat actul doar cu unul dintre soți după îndeplinirea formalităților de publicitate în cartea funciară, în situația bunurilor immobile.

3.5. Independența patrimonială a soților

Starea de persoană căsătorită nu trebuie să devină o frână a libertății circuitului civil. Neîndoielnic, căsătoria generează o serie de transformări asupra statutului persoanei, presupunând sacrificarea, într-o măsură pregnantă, a libertății fiecăruia dintre soți. Cu toate acestea, în planul capacității de folosință statutul de persoană căsătorită nu imprimă, în principiu, o îngrădire a capacității fiecărui soț de a încheia acte juridice cu celălalt soț sau cu terții, și aceasta independent de regimul matrimonial aplicabil.

Sub rezerva unor restricții prevăzute de lege, în baza acestei dispoziții generale soții pot încheia între ei orice contract civil, inclusiv vânzarea, a cărei interdicție nu a mai fost reținută în noul Cod civil. De asemenea, soții pot încheia un contract de muncă, fiind revolută perioada în care se considera că un asemenea contract, caracterizat prin raportul de subordonare care se stabilește între părți-angajator și salariat-este incompatibil cu spiritul conjugal și cu principiul deplinei egalități în drepturi și obligații a soților.

Independența reciprocă a soților în raporturile de drept bancar.

Prin alin. 2 și 3 ale art. 317 NCC se instituie o prezumție a puterilor fiecărui soț cu privire la efectuarea unor operațiuni bancare. Sursa de inspirație a textului o constituie dispozițiile
art. 221 din Codul civil francez care au o redactare asemănătoare, o soluție normativă similară fiind cuprinsă și în art. 218 din Codul civil belgian.

Fiind consacrată printr-o dispoziție care intră în compunerea regimului primar, independența fiecărui soț în raporturile de drept bancar funcționează oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil și indiferent de natura juridică a sumelor de bani depuse.

Prin convenție matrimonială, soții nu ar putea să limiteze, cu atât mai puțin să anihileze această libertate de care fiecare soț beneficiază în temeiul legii, în relațiile cu instituțiile de credit comportându-se ca și o persoană celibatară.

Fără îndoială, soții pot recurge la mecanisme precum contul comun sau contul indiviz cu privire la anumite sume de bani sau alte valori, indiferent de regimul matrimonial căruia îi sunt supuși. Independența fiecărui soț în raporturile bancare, consacrată de art. 317 alin. 2 și 3 NCC, vizează însă situația în care un singur soț este titular de cont.

Avantajul practic al acestor prevederi este incontestabil. Necesitatea prezenței ambilor soți pentru constituirea unor depozite bancare și efectuarea oricăror operațiuni legate de acestea sau cercetarea de către instituția bancară a naturii juridice a sumelor depuse, precum și a puterilor/drepturilor soțului deponent ar avea evident un caracter paralizant asupra dinamicii circuitului civil și comercial, incompatibil cu exigențele societății moderne.

Din interpretarea literală a art. 317 NCC rezultă cu claritate că intră în sfera de aplicare a dispoziției conturile/depozitele deschise/constituite la bănci și alte instituții de credit.

Prin urmare, art. 317 alin. 2 și 3 NCC nu este incident în ipoteza în care ar fi vorba de un depozit ocazional la un neprofesionist care nu are calitatea de „instituție de credit”. În ceea ce privește contul de depozit, acesta poate îmbrăca mai multe forme, precum: contul curent de disponibilități bănești (inclusiv contul de card). depozitul bancar (de fonduri și de titluri).

Trebuie precizat că regula independenței se aplica în raporturile curente ale unui soț cu banca, respectiv deschiderea unui cont și dispunerea de fondurile depuse, nefiind avute în vedere, în acest context, contractele bancare personalizate, cum este contractul de credit, care implică asumarea unui risc din partea instituției de credit

În privința persoanelor, trebuie distinse trei categorii de raporturi:

raporturile între soți și depozitar/instituția de credit)-în termenii art. 317 alin. 2 și 3 NCC, față de depozitar, soțul deponent este totdeauna reputat că are libera dispoziție asupra fondurilor.

Această prezumție se manifestă atât la momentul deschiderii contului banca, cât și cu ocazia funcționării contului. La adăpostul acestei prezumții, instituția de credit nu poate fi răspunzătoare pentru un eventual abuz de putere al soțului deponent decât în ipoteza în care ar fi acționat de conivență împreună cu soțul care este clientul său.

De asemenea, instituția de credit nu poate întrerupe funcționarea normală a unui cont, doar la solicitarea celuilalt soț, pretins păgubit, ci este necesară o hotărâre judecătorească în acest sens. A admite antrenarea depozitarului în eventualele neînțelegeri între soți, cu riscul de a fi anulate actele juridice încheiate de instituția de credit cu soțul deponent, ar conduce la înfrângerea principiilor care stau la baza operațiunilor bancare curente .

raporturile dintre soți – întrucât dispozițiile art. 317 alin. 2 și 3 NCC vizează doar relațiile dintre soțul deponent și instituția de credit, în calitate de depozitar, textul este ineficace în raporturile dintre soți.

Astfel, între ei se vor aplica regulile regimului matrimonial căruia îi sunt supuși, în baza cărora se determină natura juridică a fondurilor respective (bunuri comune sau proprii) și, în consecință, puterile/drepturile fiecăruia dintre soți de a dispune asupra lor, inclusiv mijloacele de probă prin care se poate face această dovadă.

Trebuie precizat că fiind vorba de sume de bani, deci de bunuri mobile, chiar și în cadrul regimurilor comunitare un soț poate dispune singur de aceste bunuri, fără a avea nevoie de consimțământul expres al celuilalt, în cazul actelor juridice cu titlu oneros. Iar potrivit doctrinei române și practicii judiciare constante, depunerea sumelor la bănci nu schimbă natura juridică a acestora de bun comun sau propriu, dispozițiile speciale în materie bancară neputând înlătura, în raporturile dintre soți, regulile care formează însăși esența regimurilor matrimoniale comunitare.

raporturile dintre soți și terțe persoane-dacă prezumția respectivă nu este aplicabilă în raporturile dintre soți, indubitabil ea nu poate funcționa în relațiile cu terțe persoane, altele decât instituția bancară depozitară.

Textul art. 317 alin. 3 NCC statuează cu claritate că în raport cu instituția de credit, libertatea soțului titular al contului de a dispune de fondurile depuse nu se manifestă doar în timpul căsătoriei, ci supraviețuiește căsătoriei, putând fi exercitată chiar și după desfacerea sau încetarea căsătoriei. La desfacerea căsătoriei prin divorț, în cazul regimurilor matrimoniale comunitare se pune problema împărțirii sumelor de bani bunuri comune depuse pe numele unuia dintre soți. În măsura în care fostul soț titular de cont nu își exercită libertatea de a dispune de aceste sume, art. 113 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 99/2006 prevede expres că informații de natura secretului bancar pot fi furnizate „la solicitarea scrisă a soțului titularului de cont, atunci când face dovada că a introdus în instanță o cerere de împărțire a bunurilor comune, sau la solicitarea instanței”.

Prin urmare, dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute în ipoteza normativă a textului, instituția de credit nu se poate prevala de obligația de păstrare a secretului profesional, refuzând să furnizeze informațiile solicitate. În cazul contului deschis doar de unul dintre soți, la încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre ei, se pun probleme legate de includerea în masa succesorală a sumelor respective, precum și de partajare a lor. Art. 113 alin. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 99/2006 permite instituției de credit să furnizeze informații de natura secretului profesional la solicitarea moștenitorilor titularului de cont, inclusiv a reprezentanților legali ai acestora.

De asemenea, astfel de informații pot fi furnizate și „la solicitarea notarului, în cadrul procedurii succesorale notariale”, după cum prevede art. 113 alin. 2 lit. g) din O.U.G. nr. 99/2006. În ceea ce privește funcționarea contului până la efectuarea partajului, sunt aplicabile prevederile art. 2187 NCC, referitoare la contul indiviz.

Lichidarea regimului matrimonial

Lichidarea regimului matrimonial este un concept pe care NCC îl introduce în dreptul românesc al familiei, fără însă a-l defini expres. Lichidarea este o etapă subsecventă încetării sau, după caz, modificării regimului matrimonial, având un caracter facultativ. De exemplu, dacă se trece de la regimul comunității la regimul separației de bunuri, încetarea regimului comunității de bunuri va fi urmată de lichidarea acestuia, fără însă ca legea să impună soților ca împărțeala bunurilor comune să se facă odată cu schimbarea regimului sau într-un anumit termen de la data schimbării.

Dacă în cazul separației de bunuri procedura de lichidare este simplificată, lichidarea comunității legale sau convenționale prezintă aspecte complexe, care reclamă o clarificare a legăturilor patrimoniale care au luat naștere între soți, în privința activului și a pasivului comunității. În cadrul lichidării propriu-zise, pe lângă partajul bunurilor comune, trebuie avute în vedere și problemele legate de lichidarea pasivului matrimonial.

În ceea ce privește lichidarea comunității legale, sediul materiei este dat de dispozițiile art. 355 și ale art. 357 NCC. Mecanismul lichidării comunității legale, care implică preluarea bunurilor proprii, lichidarea datoriilor și partajul bunurilor comune, este configurat de dispozițiile art. 357, care se completează cu prevederile generale din materia partajului.

După cum prevede în mod explicit textul art. 320 NCC, lichidarea regimului matrimonial se poate face prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească. În esență, aceleași erau modalitățile și sub imperiul Codului familiei. Elementul de noutate constă în faptul că în ce privește lichidarea comunității de bunuri prin învoiala soților, la încetarea comunității, se instituie expres cerința formei autentice notariale.

Convenția matrimonială

Definirea noțiunii de convenție matrimonială

Potrivit articolului 329 din noul C. civ.„Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale.”

Deși Noul Codul civil nu definește convenția matrimonială, doctrina însă a formulat numeroase definiții și denumiri.

Astfel, C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu și Al. Băicoianu au arătat că această instituție este „convenția prin care viitorii soți reglementează regimul lor matrimonial, condiția bunurilor lor prezente și viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorasc din căsătorie”.

O altă definiție oferită de doctrină este aceea de „contract condițional, solemn și irevocabil, prin care viitorii soți organizează capacitatea lor civilă și determinată în privința bunurilor consecințele asociațiunii conjugale”.

Vorbind despre convenția matrimonială, un alt autor al literaturii de specialitate M.B. Cantacuzino arată ca ea ar constitui „o facultate acordată de lege de a se reglementa în mod convențional și în limitele anume determinate efectele patrimoniale ale puterilor și ale capacităților rezultând din căsătorie ca raport de stat civil”.

În doctrina franceză, convenția matrimonială a fost definită ca un „pact de familie” sau „o cartă patrimonială a menajului”.

În fine, literatura de specialitate definește convenția matrimonială ca fiind „actul juridic prin care părțile își reglementează raporturile patrimoniale esențiale care se vor desfășura între ei în cursul căsătoriei” sau „actul convențional prin care viitorii soți, uzând de libertatea conferită de legiuitor, își stabilesc regimul patrimonial propriu sau își modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit”.

Alte denumiri folosite în cadrul literaturii de specialitate pentru a indica convenția matrimonială au fost: “contract de căsătorie », « contract matrimonial », „convenție de maritagiu ».

La modul general toate definițiile reflectă majoritatea trăsăturilor regimului matrimonial în care convenția matrimonială se inserează.

Deși în mod obișnuit acești termeni sunt considerați sinonimi și utilizați ca atare, în doctrina s-a făcut deosebirea între contractul de căsătorie și convenția matrimonială, contractul de căsătorie putând să conțină, pe lângă convențiile matrimoniale, și alte prevederi, cum ar fi recunoașterea unui copil, donații făcute de către părinți unuia sau altuia dintre soți.

În literatura noastră de specialitate, C. Hamangiu atribuia contractului de căsătorie sensul de convenție matrimonială, adică o convenție de stabilire a regimului matrimonial, făcând deosebire între actul de căsătorie, care, deși este tot un fel de contract, are existența proprie, de sine stătătoare, pe când convenția matrimonială este un accesoriu al contractului de căsătorie, de vreme ce existența și durata sa depind de existența și durata căsătoriei.

Între căsătorie și contractul de căsătorie se evidențiază următoarele deosebiri:

casatoria este un contract relativ la persoana și starea soților, în timp ce convenția matrimonială se referă numai la bunurile soților;

căsătoria se oficiază în față ofițerului de stare civilă, pe când convenția matrimonială se face în față notarului;

căsatoria și efectele ei sunt reglementate imperativ de legiuitor, soții neputand modifica prin convenții particulare regulile imperative, pe când convenția matrimonială poate fi încheiata în mod liber de soți, respectând doar ordinea de drept și normele morale.

Trecând peste asemănarea dintre convenția matrimonială și contractul de căsătorie, trebuie precizat că există anumite situații juridice sau instituții care prezintă elemente de convergență cu convenția matrimonială.

Condițiile de valabilitate a convenției matrimoniale

Asemeni oricărui contract, convenția matrimonială trebuie să îndeplinească anumite condițiile de valabilitate.

Astfel, potrivit noului Cod civil-art. 1179-condițiile esențiale pentru validitatea contractului sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părților, un obiect determinat, posibil și licit și o cauză valabilă a obligațiilor.

În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancțiunea prevăzuta de dispozițiile legale aplicabile.

Pe lângă aceste condiții de validitate intrinseci oricărui contract, legislația noastră mai prevede, în anumite cazuri, și întrunirea unor condiții de validitate extrinseci.

Astfel, este vorba de necesitatea încheierii contractului în formă autentică și, în anumite cazuri, de îndeplinirea formalitaăților de publicitate, în funcție de natura contractului.

Așadar, în cazul de față fiind vorba de o convenție matrimonială, și condițiile ei de
valditate trebuie să respecte atât condițiile intrinseci unui contract, cât și condițiile extrinseci anume prevăzute pentru acest tip de contract.

Părțile convenției

În ceea ce privește subiecții actului juridic matrimonial, unele aspecte sunt firesc împrumutate de la instituția căsătoriei, la care convenția matrimonială este, așa cum am mai subliniat, accesorie.

Părți ale convenției matrimoniale pot fi doar un bărbat și o femeie, deci persoane de sex diferit. Capacitatea viitorilor soți, ca parți ale convenției matrimoniale, este cerută de lege în aceleași condiții ca și pentru încheierea căsătoriei, conform principiului mai vechi „habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia”, regula fiind general valabilă și astăzi.

Condițiile privind posibilitatea minorilor și a majorilor incapabili de a încheia contracte de căsătorie sunt special reglementate în legislația fiecrui stat.

Dacă se ia în considerare că, convenția matrimoniala este un act solemn, nu trebuie uitat faptul că la încheierea ei vor interveni anumiți agenti instrumentatori.

De asemenea, e posibil ca într-o convenție matrimonială în care se fac și alte operațiuni juridice în interesul viitorilor soți, exemplul donației oferite de un terț, la încheierea convenției vor trebui să fie prezenți și donatorii. Dar, în toate cazurile și raportat la efectul specific al convenției matrimoniale, nici agenții instrumentatori, nici alte persoane participante nu vor avea calitatea de părti ale acesteia. Datorita specificului său, o convenție matrimonială are ca părți numai pe cei doi viitori soți, convenția nefiind compatibilă cu categoria de părți survenite.

Condiții de fond

Capacitatea de a contracta

Se va porni de la regula potrivit căreia cine poate încheia valid o căsătorie poate încheia tot astfel și o convenție matrimoniala după principiul deja citat, respctiv habilis ad nuptias habilis ad pacta nuptialia.

Pentru situația minorului care se căsătorește, vârsta de la care se poate contracta este dată de cea a nubilității. De aici nu trebuie dedus că neapărat capacitatea de a se putea căsători e o condiție a contractului matrimonial, aceasta pentru că momentele la care se apreciază cele două tipuri de capacități sunt diferite, iar căsătoria survine după încheierea convenției matrimoniale, în cele mai multe cazuri.

Astfel, dacă convenția este prenupțială și minorul încă nu a împlinit vârsta majoratului, el va putea încheia convenția doar cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul, persoane chemate să încuviințeze și încheierea casatoriei.

Dacă minorul împlinește vârsta matrimonială până la încheierea căsătoriei, aceste încuviințări nu mai sunt necesare. Legatura dintre capacitatea de a încheia o convenție matrimonială și capacitatea persoanei de a se căsători este flexibilă.

Împiedicările absolute la căsătorie vor determina caducitatea convenției matrimoniale datorita nulității căsătoriei încheiate fără împlinirea condiției absolute cerute. Dar, în cazul în care există doar împiecdicări relative la căsătoria părților convenției, soarta convenției se va stabili după cum căsătoria este valabilă sau nu.

Dacă se va constata nulitatea convenției matrimoniale, dar căsătoria va rămâne validă, soții vor fi considerați căsătoriți sub regimul matrimonial legal.

Problema cea mai delicată s-a ridicat în ce privește puterea incapabililor neinterziși de a încheia o convenție matrimonială. Daca și în acest caz se aplică dreptul comun, după care regula este capacitatea, iar excepția este incapacitatea, ar trebui să conchidem că o persoană, pănă nu este pusă sub interdicție, poate încheia în mod valabil un contract matrimonial.

Unele legislații, cum este și cea româna, în art. 276 noul C. civ.-nu permit oficierea căsătoriei pentru alienatul și debilul mintal, fără a preciza daca este vorba de o persoană pusă sau nu sub interdicție judecătorească. Orice alienat sau debil mintal este lipsit de capacitatea de a încheia căsătoria. Datorită caracterului accesoriu al convenției matrimoniale la căsătorie, se consideră că situația se prezintă la fel și în ce privește convenția matrimonială, adică alienatul și debilul mintal nu au capacitatea de a încheia o convenție matrimonială.

Consimțământul

Consimțământul personal al viitorilor soți la încheierea căsătoriei este întotdeauna necesar, el trebuie să fie liber și neviciat.

Daca este viciat, căsătoria poate fi anulată. Pentru convenția matrimonială,
consimțământul se dă personal de cel care urmează să se căsătorească, iar, dacă este minor, consimțământul său va trebui să fie însoțit de încuviințările părinților sau tutorelui ori ale autorității chemate să exercite drepturile părintești.

În cazul în care consimțământul exprimat la încheierea convenției este viciat, și convenția devine anulabilă.

Dacă aceasta este prenupțială, viitorii soți vor putea încheia o nouă convenție.

În cazul desființării convenției în timpul căsătoriei, se pune problema care va fi regimul matrimonial sub care sunt căsătoriți soții. Soluțiile diferă în funcție de gradul de mutabilitate a regimului. Daca acesta este imutabil, soții trebuie considerați că sunt căsătoriti sub regimul matrimonial legal. În schimb, dacă se permite ca regimul să fie schimbat și în timpul căsătoriei, după anularea convenției matrimoniale inițiale, soții vor avea posibilitatea de a încheia alta nouă, adoptând ce regim doresc.

Viciile de consimtțământ au ridicat în materie întotdeauna unele probleme specifice, impuse de caracterul accesoriu al convenției față de căsătorie. Ca regulă generală, s-au format două opinii.

Una strictă, potrivit căreia cazurile de anulabilitate a convenției matrimoniale nu pot decât să coincidă cu cele privind căsătoria. Alta, care privește convenția matrimoniala în individualitatea ei, încercând să aplice dreptul comun al contractelor în materia regimurilor matrimoniale.

Discuțiile s-au extins inclusiv asupra naturii nulității de aplicat pentru viciile de
consimtțământ ale convenției matrimoniale. Un argument în favoarea nulității absolute, practicată de jurisprudența franceză de la începutul secolului trecut, era tras din imperativul de protecție a terților cu care soții vin în contact juridic.

Practica română și doctrina realizate sub imperiul reglementărilor Codului civil au înclinat să aplice dreptul comun, consacrând nulitatea relativă ca sancțiune ordinară a viciilor de consimțământ care pot afecta convenția matrimonială.

Obiectul convenției matrimoniale

Obiectul convenției matrimoniale este, așa după cum se poate deduce, unul special.

Prin convenția matrimonială soții au posibilitatea să deroge de la regimul matrimonial legal, având posibilitatea să creeze un regim alternativ la acesta, regim ce se va aplica în concret în raporturile dintre ei.

În esență, obiectul convenției matrimoniale îl reprezintă regimul matrimonial nou creat, voluntar, dar care nu trebuie să contravină regimului primar imperativ care constituie un nucleu de reguli ale regimurilor matrimoniale care nu pot fi modificate voluntar de către soți.

Din punct de vedere practic, noul regim oferă părților diverse posibilități de a combina reguli de la diverse regimuri matrimoniale, putând alege între un regim comunitar, separatist sau mixt.

Obiectul convenției matrimoniale se constituie din statutul patrimonial pe care soții înțeleg să îl aplice în raporturile dintre ei. Acest fapt este esența obiectului unei convenții matrimoniale.

La încheierea unei convenții matrimoniale, soții trebuie să țină cont ca în conținutul ei să se găsească clauze inserate în scopul susținerii sarcinilor căsătoriei și realizării cadrului pecuniar adecvat ducerii unei vieți de familie normale.

Regimurile matrimoniale fiind ghidate de reguli mai flexibile, obiectul convenției matrimoniale trebuie să fie încadrat în norme juridice cu caracter supletiv și de dispoziție, nu imperativ, așa cum este reglementată instituția căsătoriei.

În conținutul convenției matrimoniale sunt interzise clauze care contravin bunelor moravuri. Astfel că ar fi contrare bunelor moravuri clauzele unei convenții prin care soții s-ar obliga să trăiască separat unul față de altul, să se scutească de obligația de sprijin și ajutor reciproc. O altă clauză interzisă în conținutul convenției matrimoniale este cea contrară puterii părintești, prin care nici tatăl, nici mama nu pot să renunțe la drepturile ce le conferă legea în calitatea lor de părinți.

Cauza în convențiile matrimoniale

Ca orice contract, și convenția matrimonială, în conformitate cu art. 1179 noul C. civ., trebuie să îndeplinească și cea de-a patra condiție de validitate, și anume să aibă o cauză valabilă.

În literatura juridică s-a admis că întotdeauna o cauză, pentru a fi validă, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie reală (adică să existe, să nu fie falsă sau fictivă), să fie licită și morală (adică să nu fie prohibită de legi și să nu fie contrară ordinii publice și bunelor moravuri sau regulilor de conviețuire socială).

În esență, după cum se știe, cauza este motivul psihologic determinant al consimțământului.

În dreptul civil român este unanim admis că sunt două elemente care compun cauza unui contract, și anume: scopul imediat (un scop determinat în aceleași categorii de contracte) și scopul mediat (determinat în concret în fiecare contract).

Dacă scopul imediat este un element constant și invariabil în aceleași categorii de acte juridice, este evident că în convențiile matrimoniale scopul imediat este alegerea unui regim matrimonial, altul decât cel al comunității legale. (art. 329 noul C. civ.).

În ce privește scopul mediat, în acest tip de convenții acesta este diferit de celelalte tipuri de contracte civile. Astfel, dacă am putea spune că în contractele de drept comun fiecare parte contractantă are un scop mediat propriu care a constituit motivul subiectiv care l-a îndemnat la încheierea contractului, apoi în cazul convențiilor matrimoniale putem afirma că ambele părți contractante, adică soții, au același motiv subiectiv, deci aceeași cauză comună a convenției, și anume cauza lor juridică specifică (afectio conjugalis), ce constă în stabilirea în concret a tipului de regim matrimonial și a modului în care vor afecta bunurile lor în vederea susținerii sarcinilor căsătoriei și realizării prin aceasta a cadrului pecuniar destinat ducerii vieții lor de familie.

Spunem că scopul mediat al soților este comun, și nu diferit pentru fiecare dintre aceștia deoarece regulile regimului matrimonial sunt aplicabile ambilor soți în mod egal, fără a distinge că e vorba de soț sau soție.

Această afirmație este susținută și de faptul că soții, prin convenția lor matrimonială, pot prevedea și o clauză de preciput al cărei beneficiar nu se cunoaște în momentul încheierii convenției, întrucât calitatea de beneficiar o va decide hazardul, când unul dintre soți va deceda, iar celălalt soț supraviețuitor va deveni, ca urmare acestui evenirnent, beneficiarul clauzei.

Tot astfel, orice fel de clauză specială ar insera soții prin acordul lor în convenția matrimonială, aceasta se va aplica fiecăruia dintre ei în același mod, în spiritul și litera convenției, indiferent de atitudinea lor personală față de anumite situații patrimoniale ce s-ar putea ivi în viitor.

Prin urmare, în convențiile matrimoniale, și scopul mediat al cauzei, la fel ca și scopul imediat, este unic și comun pentru ambii soți contractanți, și nu diferit, cum este în cazul celorlalte tipuri de contracte civile.

Aceasta ne îndreptățește a sublinia faptul că în convențiile matrimoniale cauza este specifică pentru ambele părți contractante, deoarece au o calitate specială, și anume aceea de a fi soți.

În ce privește condiția cauzei de a fi reală, adică de a exista, de a nu fi falsă sau fictivă, la convențiile matrimoniale nu necesită o analiză specială, deoarece ea este evidentă din faptul că, încheindu-se prin înscris autentificat de notarul public, cu intenția părților de a deroga de la regimul comunității legale, determină prin voința lor exprimată personal sau prin mandatar cu procură autentică și specială regimul matrimonial ales cu conținut predeterminat.

Deci cauza actului este cât se poate de reală, determinâd o realitate evidentă atât pentru soți, cât și pentru terții care vor lua cunoștință de ea prin îndeplinirea formelor de publicitate prevăzute de lege.

Garanția pentru condiția cauzei de a fi licita și morală ne-o oferă tot autenticitatea convenției, pentru că încheierea ei prin act notarial înseamnă verificarea clauzelor de către notar, dacă acestea sunt conforme cu dispozițiile imperative ale regimului primar, precum și dacă sunt conforme cu legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri. Raportat la ideea de cauză, literature de specialitate consideră că aici este locul de a aborda unele aspecte legate de simulație.

Condiții de formă

Autenticitatea convențiilor matrimoniale

Condițiile de formă diferă de la o țară la alta.

În general, ele se pot referi la formalitățile privitoare la încheierea convenției
matrimoniale și sunt cerute ad solemnitatem, nerespectarea lor atragând nulitatea absolută a contractului.

Solemnitatea constă în cerința încheierii actului în forma autentică la notar, care va și consilia soții, dacă este cazul, cu privire la alegerea și formularea clauzelor care uneori pot fi destul de complexe.

În legătură cu cerințele de formă instituite de noul Cod civil pentru încheierea convenției matrimoniale, recent, în literatura juridică au fost făcute unele observații critice, deosebit de pertinente, mai ales referindu-se la convențiile matrimoniale pe care ar dori să le încheie
cetățenii români care se căsătoresc în străinatate, în țări în care nu există instituția
„notarului public”.

Motivele formalității de autenticitate cerute sunt următoarele:

autenticitatea asigura menținerea neschimbată a clauzelor convențiilor matrimoniale, pentru ca unul dintre originalele actului rămâne în arhiva notarului, astfel că părțile nu pot schimba conținutul originalului pe care îl dețin, spre a fi considerate ca fiind căsătorite fără contract, situație care s-ar putea întâmpla dacă convenția matrimonială nu ar fi fost supusă formelor autenticității;

convenția matrimonială fiind autentică, părțile sau reprezentații lor nu pot anula efectele ei prin contestarea semnăturilor lor;

convențiile matrimoniale cuprinzând mai întotdeauna liberalități făcute fie de viitorii soți între ei, fie de terții viitorilor soți, asemenea liberalități cer neapărat un act autentic.

Convenția matrimoniala fiind un act solemn, formele autenticității sunt prevăzute de lege ad solemnitatem pentru însăți existența ei, de unde rezultă că o convenție redactată printr-un act sub semnătură privata sau căruia i-ar lipsi o formă oarecare nu ar fi numai anulabilă, ci inexistentă.

Din faptul că o convenție matrimonială este nelegală în privința formelor, deci este inexistentă, rezultă următoarele consecințe:

soții se consideră ca fiind căsătoriți sub regimul de drept comun, fiindcă, legalmente, ei nu au niciun contract;

toate părțile interesate pot invoca inexistenta actului, dacă au un interes bănesc sau chiar moral, însă apreciabil;

nulitatea conveției matrimoniale nu poate fi acoperită nici prin celebrarea căsătoriei, nici prin confirmarea expresă sau tacită, îndeplinită fie în timpul căsătoriei, fie în urma desfacerii ei, deoarece, după cum se știe, confirmarea este cu neputință în privința actelor inexistente;

nulitatea de formă de care ar fi atinsă convenția matrimonială nu poate fi acoperită nici prin prescripția de 10 ani, fiindcă această confirmare tacită nu se aplică decât nulităților relative..

Însă, spre deosebire de formalitățile cerute pentru încheierea căsătoriei, la semnarea convenției matrimoniale părțile, adică soții, pot fi reprezentați prin mandatar cu procură specială și autentică, în timp ce la încheierea căsătoriei soții trebuie să fie prezenți în persoană pentru a-și da consimțământul și a semna actul de căsătorie.

Sub sancțiunea nulității, orice modificare a convenției matrimoniale înainte de încheierea căsătoriei trebuie făcută în aceleași condiții de formă și cu prezența acelorași persoane care au participat la actul inițial.

Publicitatea legală a convențiilor matrimoniale

Pentru a produce efecte față de terți, legea pretinde și respectarea condiției de publicitate, altfel, convenția matrimonială este inopozabilă terților.

Convenția matrimonială trebuie să fie adusă la cunoștința terților, pentru ca ei să nu fie expuși la fraude din partea soților, daca nu ar avea de unde să o cunoască.

În acest scop, art. 334 alin. (1) noul C. civ. prevede că, pentru a fi opozabile terților, convențiile matrimoniale se înscriu în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, tinut în format electronic, potrivit legii.

După autentificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 330, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenției la registrul anterior menționat, precum și la celelalte registre de publicitate, în conditiile legii.

În același scop, la încheierea căsătoriei ofițerul stării civile trebuie să îi întrebe pe viitorii soți, precum și pe persoanele care încuviințează căsătoria, când este cazul, asupra existenței sau inexistenței unei convenții matrimoniale și să menționeze în actul de căsătorie declarația părților, data contractului și mijlocul de a-l cunoaște.

Ofițerul stării civile care a omis a întreba soții asupra convenției matrimoniale sau a face mențiunea despre această convenție în actul de celebrare a căsătoriei va fi pedepsit în sensul suportării daunelor care ar fi fost cauzate terților.

Dincolo de obligația notarului prevăzuta prin alin. (2) al art. 334, art. 334 alin. (3) permite oricăruia dintre soți de a solicita îndeplinirea formalităților de publicitate.

Transcrierea convenției matrimoniale în registrul special cerut are drept scop de a da publicității convențiile matrimoniale și de a le face opozabile terților, fără ca această formalitate să fie cerută pentru validitatea acestor convenții între soți.

Astfel, numai terții care au interes să cunoască situația materială a soților cu care ar vrea să contracteze pot invoca lipsa acestei transcrieri.

Convenția matrimonială va fi opozabilă terților numai din momentul transcrierii, și nu din momentul încheierii căsătoriei.

Ținând seama de natura bunurilor, la cererea oricărui soț, convențiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerțului sau alte registre de publicitate prevăzute de lege, dar, în toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalității de publicitate nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul special menționat mai sus.

Simpla cunoaștere de către terți a convenției matrimoniale nu va acoperi niciodată lipsa formalităților de publicitate, astfel că, deși soții ar face dovada că terții cunoșteau conținutul convenției, lipsind condiția publicității, aceasta nu le va putea fi opozabilă.

Tocmai de aceea, art. 335 noul C. civ. care statuează regula inopozabilității convenției matrimoniale prevede că aceasta “nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu unul dintre soți decât dacă au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terții au cunoscut-o pe altă cale”.

Publicitatea convențiilor matrimoniale este de mare folos, mai ales dacă unui dintre soți sau amândoi sunt comercianți, făcându-se mențiunea în registrul comerțului care va cuprinde detalii cu privire la regimul matrimonial ales.

În ipoteza în care soții sau unul dintre ei nu erau comercianți în momentul celebrării căsătoriei, dar au devenit ulterior, soțul sau soții care au dobândit această calitate de comercianți sunt obligați să facă mențiunea la registrul comerțului în timp de o luna de la începutul activității comerciale, sub sancțiunea legii.

Ori de câte ori omiterea publicității aduce o pagubă terților, soții trebuie să o repare.

Bunurile soțului necomerciant nu pot fi însă urmărite pentru neglijența sau reaua-credință a soțului comerciant, fiindcă legea nu impune ambilor soți publicitatea, ci numai soțului comerciant.

Momentul încheierii convenției matrimoniale și intrarea ei în vigoare

După Codul Calimach, convențiile matrimoniale puteau fi făcute nu numai înainte, dar chiar și după celebrarea căsătoriei.

Codul german permite și el, de asemenea, soților de a încheia și de a modifica convenția matrimonială chiar și în timpul căsătoriei, soluție ce a fost admisă și de către Codul elvețian prin art. 179, iar, de la 1 octombrie 2011, și de noul nostru Cod civil.

În dreptul roman mai vechi, nefiind recunoscut principiul mutabilității regimului matrimonial, convenția matrimonială nu era admisă după celebrarea căăatoriei, nici modificarea ei.

Motivele acestor dispoziții legale erau, pe de o parte, ocrotirea independenței ambilor soți, iar, pe de altă parte, să înlăture fraudele la care terții ar fi putut fi expuși prin adoptarea din partea soților, în urma căsătoriei, a unui regim matrimonial dăunător intereselor lor.

Convențiile matrimoniale redactate în urma celebrării căsătoriei erau deci lovite de nulitate absolută.

Se consideră că aceste motive invocate de vechiul legiuitor sunt depășite și că în zilele noastre există alte mijloace pentru a ocroti soții între ei, cât și terții în raporturile cu soții, concluzie care a fost adoptată și de noul Cod civil, așa cum am arătat, care recunoaște libertatea modificării regimului matrimonial și, implicit, încheierea unei noi convenții matrimoniale în timpul casatoriei. (art. 330 noul C. civ.).

În cazul în care o convenție matrimonială va fi încheiată ulterior celebrării căsătoriei și această convenție ar fi lovită de nulitate, ca act matrimonial, ea totuși va exista ca act autentic, iar clauzele străine de această convenție pe care ea le-ar cuprinde nu vor fi lovite de nulitate.

Astfel, o donație de bunuri făcută de un terț unuia sau ambilor soți va rămâne validă dacă această donație a fost acceptată de soțul donatar.

În legătură cu intrarea în vigoare a convențiilor matrimoniale, nu există păreri pro și contra, intrând în vigoare din ziua când căsătoria a fost celebrată de ofițerul stării civile sau, mai bine zis, din momentul încheierii căsătoriei.

Convenția matrimonială nu este un contract condițional, în sensul juridic al cuvântului, pentru ca celebrarea căsătoriei nu este un eveniment viitor și incert de care părțile pot să facă să atârne convenția lor. Ea este un element esențial al existenței convenției matrimoniale, fără de care nu poate să aibă ființă.

În cazul în care căsătoria proiedată nu se celebrează, convenția matrimoniala este neavenită.

Legea nefixând niciun termen, convenția matrimonială își păstrează puterea sa și este susceptibila de a-și produce efectele oricare ar fi timpul ce s-ar scurge între autentificarea ei și celebrarea căsătoriei. Ea va fi nulă doar atunci când va fi cert că părtțle au renunțat la căsătoria proiectată.

Pentru ca o căsătorie să poată da putere și existență convenției matrimoniale, nu este suficient ca ea să fie celebrată, ci se mai cere ca ea să fie și validă, de unde rezultă că, în cazul în care căsătoria ar fi mai în urmă anulată, convenția matrimonială ar fi eo ipso desființată, afară de cazul unei căsătorii putative, în care caz convențiile soțiilor își vor păstra efectul lor în privința copiilor și a soțului de bună-credință.

Anularea convenției matrimoniale nu are nicio repercusiune asupra validității căsătoriei, deoarece principalul nu este condiționat de accesoriu, astfel că soții vor fi considerați a fi căsătoriți sub regimul de drept comun.

CAPITOLUL IV

DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PERSOANLE ALE SOȚILOR

4.1. Reglementarea raporturilor personale dintre soți

Statutul de soț înzestrează pe fiecare din membrii cuplului conjugal cu drepturi și îndatoriri de natură personală ce iau naștere de plin drept din momentul încheierii căsătoriei: îndatorirea de respect, de fidelitate, de sprijin moral, precum și îndatorirea de a locui împreună (art. 309 NCC); în ipostază dinamică, echilibrul drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre soți este vegheat de principii simple și concise: luarea deciziilor de comun acord de către soți (art. 308 NCC) și independența soților (art. 310 NCC).

Dispozițiile privitoare la numele soților în timpul căsătoriei (art. 311 NCC), de asemenea inserate în secțiunea dedicată drepturilor și îndatoririlor personale ale soților, oarecum discordant în context, este mai degrabă o consecință, în sensul comun al termenului, decât un efect al căsătoriei.

împreună, cele două componente ale „portofoliului” marital nonpatrimonial – drepturi și îndatoriri, reguli de funcționare – creionează ceea ce s-ar putea numi „codul bunei conduite conjugale”, imperativ și de ordine publică, aplicabil indiferent de regimul matrimonial al soților și, chiar dacă nu se precizează explicit se subînțelege, fară a deosebi după cum la data căsătoriei soții sau unul dintre ei era sau nu minor.

4.2. Luarea deciziilor de către soți

Corolar al principiului deplinei egalități în drepturi a soților 1 [art. 258 alin. (1) NCC] – aplicație a principiului constituțional al deplinei egalități în drepturi dintre bărbat și femeie înscris în art. 48 alin. (1) din Constituția României – regula codeciziei în tot ceea ce privește căsătoria, consacrată prin art. 308 NCC, este de aplicabilitate generală: ori de câte ori nu este prescrisă o anumită conduită obligatorie în vederea îndeplinirii unui act sau luării unei măsuri, soții vor hotărî ei înșiși, de comun acord, alegând soluția cea mai potrivită intereselor lor.

În relațiile personale dintre soți, drepturile și îndatoririle fiecăruia au același conținut, sunt complementare și au o singură finalitate, anume coeziunea cuplului conjugal. Eventualele (și inevitabilele) dezacorduri dintre soți nu pot fi înlăturate decât prin voința și efortul lor conjugat, nefiind prevăzută vreo procedură specifică de mediere.

În sfera raporturilor patrimoniale, principiul deciziei luate de comun acord este reiterat în prevederi precum cele cuprinse în art. 369 alin. (1) NCC referitoare la modificarea convențională a regimului matrimonial existent, în art. 320 NCC care stabilesc posibilitatea lichidării prin învoiala soților a regimului matrimonial etc.

De asemenea, soții, în calitate de părinți, sunt îndemnați să hotărască de comun acord asupra tot ceea ce interesează relația dintre ei, pe de o parte, și copii, pe de altă parte. Este mesajul neîndoielnic al prevederii din art. 503 NCC, conform căruia părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească care, așa cum stipulează art. 483 alin. (1) NCC, ca ansamblu de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului, aparține în mod egal ambilor părinți.

Spre deosebire însă de neînțelegerile în relațiile personale dintre soți, dezacordurile ivite în legătură cu drepturile și obligațiile reciproce de natură patrimonială, la fel și în cele privitoare la exercițiul drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor parentale, sunt susceptibile de „medierea” instanței de tutelă (bunăoară, art. 316 NCC stabilind dreptul soțului de a se adresa instanței de tutelă în cazul în care actele de dispoziție încheiate de către celălalt soț pun în pericol grav interesele familiei, art. 320 NCC privind lichidarea pe cale judiciară a regimului matrimonial în caz de neînțelegere între soți, art. 486 NCC cu privire la soluționarea neînțelegerilor dintre părinți privind exercițiul drepturilor sau îndeplinirea îndatoririlor părintești).

4.3. Îndatoririle soților

Urmând modelul promovat de alte legislații contemporane – a se vedea art. 392 alin. (2) și (3) din Codul civil al Provinciei Quebec, art. 213 din Codul civil francez – și confirmând ceea ce doctrina și jurisprudența românească a subînțeles în tăcerea Codului familiei dispoziția cuprinsă în art. 309 NCC stabilește în mod explicit în sarcina fiecăruia dintre soți îndatorirea de respect, de fidelitate, de sprijin moral, precum și îndatorirea soților de a locui împreună.

Datoria de respect. Respectul reciproc este expresia sintetică a îndatoririi de fidelitate și de asistență morală și, de asemenea, indicatorul calitativ al echilibrului reciprocității între soți. Ea vizează persoana, personalitatea celuilalt soț, inclusiv viața privată a acestuia, nefiind îngăduit niciunuia dintre soți să cenzureze corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesională a celuilalt soț (art. 310 NCC).

Datoria de fidelitate. Fidelitatea ține, înainte de toate, de sfera intimă a vieții conjugale. în accepțiunea sa fizică, „datoria de credință” implică două aspecte: unul pozitiv, anume îndeplinirea de către fiecare dintre soți a îndatoririlor conjugale, altul negativ, de a nu întreține relații sexuale în afara căsătoriei. împreună, cele două fațete fondează prezumția de paternitate a copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei instituită în favoarea soțului mamei [art. 414 alin. (1) NCC].

Refuzul nejustificat al oricăruia dintre soți de a-și îndeplini datoriile conjugale, la fel și relațiile adulterine, pot fi invocate ca motive temeinice de divorț,

Infidelitatea, ca antonim al fidelității, are însă și o accepțiune intelectuală, mai subtil conectată datoriei de respect, manifestată printr-un comportament public dezagreabil celuilalt, amiciții echivoce etc.

Datoria de sprijin moral.

Aceasta evocă asistența afectivă reciprocă dintre soți. Conținutul și formele de exprimare ale îndatoririi de sprijin moral sunt modelate și remodelate pe parcursul căsniciei de evoluții dintre cele mai diverse, de la starea de sănătate a unuia dintre soți, la provocări profesionale, iar disponibilitatea de a oferi sprijin (ca de altfel și de a primi) poartă, fară îndoială, amprenta subiectivă a personalității fiecăruia dintre soți.

Natura extrapatrimonială a datoriei de sprijin moral face lesnicioasă distincția față de obligația de întreținere, de asemenea prezentă în raporturile dintre soți.

Datoria soților de a locui împreună.

Enunțată de art. 309 alin. (2) NCC ca regulă ce ține 5 de domeniul relațiilor personale, îndatorirea de a locui împreună a fost admisă, doctrinar și jurisprudential, pe fondul unor prevederi aluzive ale Codului familiei.

Ca element substanțial al comunității de trai al soților, conviețuirea faptică oferă ambianță și prilej de exprimare a coeziunii conjugale și familiale.

Locuința comună nu este de esența căsătoriei astfel că regula coabitării poate fi amendată de soți care, pentru motive temeinice, pot hotărî să locuiască separat [art. 309 alin. (2) teza a Il-a NCC].

Evaluarea motivelor temeinice, imputabile sau nu unuia ori altuia dintre soți, este lăsată la aprecierea acestora care, în acord cu art. 308 NCC, hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria. Dacă neînțelegerile nu pot fi rezolvate astfel, în tăcerea legii apreciem, alături de alți autori că soții se pot adresa instanței de tutelă sau pot recurge la mediere în temeiul art. 64 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator (M.Of. nr. 441 din 22 mai 2006). În tot cazul, în numele îndatoririi de coabitare unul dintre soți nu poate obține constrângerea judecătorească a celuilalt de a locui împreună, în schimb soțul abuziv împiedicat să vină ori să revină în locuința familiei poate primi, în opinia noastră, sprijinul instanței de tutelă, la fel și soțul care solicită evacuarea celuilalt pentru comportament ce face imposibilă conviețuirea.

Separația faptică, convenită sau nu, survenită din cauze străine sau nu de conduita soțului 7 sau al soților, poate avea urmări cu conotații sancționatoare: despărțirea în fapt care a durat cel puțin 2 ani constituie motiv de divorț [art. 373 lit. c) NCC]; cu ocazia desfacerii căsătoriei, oricare dintre soți ori aceștia împreună pot solicita instanței să constate încetarea regimului matrimonial pe data separației în fapt [art. 385 alin. (2) NCC].

Distinct de îndatorirea soților de a locui împreună, noul Cod civil reglementează detaliat 8 regimul juridic al locuinței familiale (art. 321-324) ca parte a regimului primar impus soților indiferent de regimul lor matrimonial [art. 312 alin. (2)]. Locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copii [art. 312 alin. (1) C.civ], ca atare coabitarea soților într-un anume imobil poate conferi acestuia statut de locuință conjugală dacă faptul conviețuirii are semnificația alegerii, afectațiunii tacite.

4.4. Independența soților

Secretul corespondenței, adică al schimbului de idei dintre două sau mai multe persoane, pe orice cale de comunicare, protejează confidențialitatea gândurilor unei persoane, una dintre cele mai intime constituente ale personalității sale.

Este un drept fundamental ocrotit prin art. 8 pct. 1 din Convenția europeană și art. 28 din Constituția României, opozabil inclusiv soțului. în sens larg, inviolabilitatea corespondenței vizează nu numai conținutul propriu-zis al comunicărilor interumane, ci și integritatea mijloacelor de realizare, fiind sancționabile distrugerea, reținerea, întârzierea voluntară a remiterii corespondenței etc.; respectul corespondenței nu se aplică documentelor dejaprimite de destinatar și conservate de acesta.

CONCLUZII

Raportat la principiului unificării normelor legislative care guvernează raporturile de drept privat, în cuprinsul Noului Cod civil se regăsesc introduse reglementări privind dreptul familiei, care nu reprezintă altceva decât o parte a dreptului civil și nu o ramură distinctă de drept.

Familia, celula de bază a societății, în Noul Cod civil primește o nouă abordare, care, chiar dacă nu este perfectă, este perfectibilă reușind modernizarea societății românești actuale.

De fapt Noul Cod nu face alteceva decât să țină cont de noile realități apărute în domeniul vieții familiale, generate, pe de o parte, de evoluția raportului dintre libertatea individului și interesul familiei, care generează o mai mare independență patrimonială a fiecăruia dintre soți, iar pe de altă parte, de o nouă interpretare și protecție a interesului superior al copilului.

La modul general, noul Cod civil aduce, în prim plan, o serie de nouțăți atât de ordin material cât și procedural.

Astfel, poate fi remercată stabilirea unei competențe unice în rezolvarea cauzelor privind aspectele de dreptul familiei reglementate de Codul civil, care aparține instanței tutelare.

Lucrarea analizează, o parte dintre noutățile aduse de noua reglementare în domeniul căsătoriei, ca instituție specifică a dreptului familiei.

Trebuie menționat faptul că o primă noutate adusă de Noul Cod civil o constituie reglementarea logodnei. Însă, încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei, iar logodna nu este obligatoriu a se finaliza prin încheierea căsătoriei.

După cum se poate remarca, în noua reglementare, căsătoria nu este deosebită de cea anterioară.

Însă, se poate remarca o alunecare spre teoria contractualistă a căsătoriei, prin reglemnatrea posibilității încheierii unei convenții matrimoniale, prin care viitorii soți, sau soții, în cazul încheierii acesteia în timpul căsătoriei, își pot alege regimul matrimonial aplicabil sau pot include clauze de preciput, nemaifiind nevoiți ca, prin încheierea căsătoriei, să supună unor norme legale imperative și unice toate aspectele organizării vieții lor de familie.

În cuprinsul Noului Cod civil se menționează, explicit, condiția diferenței de sex, căsătoria putând avea loc doar între bărbat și femeie. Mergând pe acceși idee în art. 277 din noul Cod civil este clar pevăzut că nici căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini, nu sunt recunoscute în România.

În ceea ce privește numele viitorilor soți Noul Cod civil aduce și în această materie o noutate consacrând și posibilitatea ca unul dintre soți să-și păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

În concluzie, actualul Cod civil aduce, în dreptul românesc al familiei, o adaptare mai mult decât utilă cu privire la evoluția vieții sociale, la condițiile actuale în care familiile conviețuiesc și o flexibilitate care nu poate fi decât benefică în contextul societății contemporane românești și europene.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Aioanei, G. Căsătoria și divorțul, Editura Hamangiu, București 2008

Albu, I. Dreptul familiei, Editura Dicadcică și Pedagocică, București 1975

Anitei, Nadia Cerasela, Dreptul familiei-conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București 2012

Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, Viorica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005

Banciu, Adrian Alexandru Raporturile patrimoniale dintre soți, Editura Hamangiu București 2011

Banciu, Maria Dreptul familiei, Curs, vol. I, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1995

Beleiu, Gh., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Coordonator P. Cosmovici, Editura Academiei R.S.R., Bucuresți, 1989

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012

Chiriță, R., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2008

Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006

Filipescu, I.P. , Tratat de dreptul familiei, ediția a VIII-a, Editura Universul Juridici, București 2006

Florian, Emese, Dreptul Familiei, Editia 3, Editura C.H. Beck, București 2010

Florian, Emese Florian, Veaceslav Pînzari Căsătoria în legislația României și a Republicii Moldova, Editura Sfera, Cluj-napoca 2006

Ionașcu, Aurelian Curs de drept civil roman, vol. II, Partea I, Dreptul familiei, Librăria Cartea Românească din Cluj, Sibiu, 1941

Legislație

Constituția României

Noul Cod civil

Codul de procedură civilă

Legea de punere în aplicare a Noului cod civil

Practică judiciară

Trib. București, secția a V-a civilă, sentința civilă nr. 1129 din 12 octombrie 2009

Î.C.C.J, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă 4082 din 28 mai 2004

C.S.J., ssecția civilă, decizia nr. 4344 din 29 octombrie 2003

C.S.J., secția civilă, decizia nr. 1206 din 26 martie 2003, în B.J. Baza de date

C.S.J., secția civilă, decizia nr. 529 din 8 februarie 2002, în B.J. Baza de date

C.S.J., secția civilă, decizia nr. 1572 din 30 mai 1995, în B.J. Baza de date