Efectele, Calitatile Si Viciile Posesiei

CAPITOLUL I -NOTIUNI PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE

Continutul juridic al dreptului de proprietate

Proprietatea este forma juridică ce corespunde noțiunii economice, sociale, generale de apropriere. Ea a fost percepută de oameni, încă din momentul în care au ieșit din starea primitivă, ca fiind absolut necesară vieții. Oamenii nu au putut trăi, iar mai pe urmă progresa, decât apropriindu-și bunurile ce îi înconjurau.

Studiind evoluția proprietății se poate spune că dreptul de proprietate a evoluat de la o primă fază în care se prezenta sub o formă precară, către un drept de proprietate aproape absolut. Atributele aflate în mod cumulativ în mâna titularului dreptului de proprietate sunt: posesia, folosința și dispoziția.

Posesia

Prin posesie, în vorbirea uzuală, se înțelege ,,deținerea unui lucru” , ,,a avea în stăpânire un lucru” etc.

Codul civil român (art. 1846) definește posesia ca fiind ,,deținerea unui lucru” sau ,,folosirea unui drept”, de noi inșine sau de altul în numele nostru.

Posesia nu trebuie confundată cu detenția. Esențial, pentru posesie, este existența elementului intențional – ,,animus”-; adică stăpânesc un anumit lucru pentru mine (sunt proprietarul acestuia), spre deosebire de detenție, numita și detenție precară, unde lipsește elementul intențional, „animus”, fiind prezent numai elementul „corpus”, adică deținerea materială a lucrului; de exemplu, dețin un lucru proprietatea altuia, în numele acestuia, pentru că așa a dorit proprietarul când mi-a lăsat lucrul în păstrare ori mi l-a închiriat etc.

Așadar, putem concluziona că posesia este un mijloc indispensabil fiecărui proprietar pentru a-și realiza scopul său, adică utilizarea economică a proprietății sale. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul avut în proprietate, în caz contrar proprietatea ar rămâne doar o simplă utopie.

Folosința – ,,jus utendi” și ,,jus fruendi”

Folosința reprezintă acea prerogativă în virtutea căreia proprietarul poate să intrebuințeze bunul în interesul său (,,jus utendi”) și poate să culeagă fructele acestuia (,,jus fruendi”), fie că sunt naturale, industriale ori civile.

Dispozitia – ,,Jus abutendi”.

Reprezintă prerogativa proprietarului de a dispune liber de bunul avut în proprietatea sa.

În acest sens, proprietarul are libertatea de a hotărâ soarta acelui bun, putând să-l înstrăineze contra unui beneficiu mulțumitor sau gratuit, să-l închirieze, să-l lase moștenire, să-l abandoneze ori să-l distrugă. Exercitarea acestui drept trebuie să se desfășoare în limitele determinate de lege, urmărind realizarea intereselor sale fără ca aceste acțiuni să prejudicieze altă persoană. Exercitarea abuzivă a dreptului de proprietate atrage după sine răspunderea juridică a titularului dreptului, vinovat de săvârșirea abuzului respectiv.

Definitia dreptului de proprietate

Ca noțiune economică, prin proprietate se înțelege totalitatea relațiilor dintre oameni privind însușirea bunurilor, relații reglementate de norme sociale specifice diferitelor epoci istorice.

Sub acest aspect, proprietatea presupune exercitarea atributelor de proprietar asupra unor bunuri determinate sau determinabile în mod direct și nemijlocit. Ca raport social-economic, proprietatea exprimă aproprierea unor bunuri corporale sau incorporale de către titularii ei ca și exercitarea de către aceștia a atributelor proprietății prin putere proprie și în interes propriu, dar cu respectarea dispozițiilor legale.

În ceea ce privește conținutul dreptului de proprietate, în literatura economică s-a apreciat că acesta include mai multe elemente: însușirea ca posesie, folosirea obiectului proprietății, dispoziția asupra acestuia, dreptul de a culege fructele ca și dreptul de gospodărire, administrare și gestionare. Din această perspectivă, conținutul economic al dreptului de proprietate, în viziunea actuală, se apropie de cel juridic.

În literatura de specialitate, s-a considerat că dreptul de proprietate este „cel mai întins dintre toate drepturile reale și cel mai complet dintre toate drepturile subiective”, deoarece conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor pe care legea i le recunoaște.

De asemenea, proprietatea a fost caracterizată ca „un drept în virtutea căruia o persoană poate să facă dintr-un lucru tot ce dorește, o completă libertate de acțiune fiind recunoscută proprietarului asupra lucrului care face parte din dreptul său de proprietate”, în afară de excepțiile fixate prin lege ori convenție.

Sub aspect juridic, în literatura de specialitate dreptul de proprietate a căpătat mai multe definiții ce au în vedere, în principal, toate cele trei atribute: posesia, folosința și dispoziția, pe care acest drept le conferă proprietarului.

Definiția dată de Codul civil român are următoarea formă: ,, Proprietatea este dreptul titularului de a poseda, folosi si dispune de un bun in mod exclusiv, absolut si perpetuu, in limitele stabilite de lege.” ( art 555 Cod civil).

O definiție mult mai completă care să corespundă normelor juridice este următoarea:

Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere prorie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice.

Caracterele generale ale dreptului de proprietate

A. Dreptul de proprietate este un drept absolut și inviolabil

Caracterul absolut al dreptului de proprietate rezultă chiar din dispoziția Codului civil, care precizează la art. 555 acest lucru: ,,proprietarul unui lucru se bucură și dispune de acesta în mod exclusiv absolut si perpetuu”. Făcând parte din categoria drepturilor absolute, dreptul de proprietate conferă titularului puteri nelimitate în privința folosirii economice a lucrului, precum în ceea ce privește soarta juridică a acestuia.

Puterea proprietarului asupra lucrului avut în proprietate se poate manifesta prin două modalități:

prin acte materiale de folosință și de consumație, de exemplu, citesc cartea, locuiesc în apartament, mă deplasez cu automobilul.

prin acte juridice, cum ar fi: înstrăinez imobilul prin vânzare ori donație, închiriez apartamentul, las prin testament bunurile din patrimoniul meu unor persoane etc.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat astfel: titularul dreptului de proprietate asupra unui lucru are posibilitatea de a trage toate foloasele, de a profita de utilitățile pe care acesta le conferă și de a săvârși actele juridice care răspund intereselor proprietarului.

Conform art.136 pt.5 din Constituție: „Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice.”

Excepții:

– bunurile imobile aflate în proprietate privată pot fi expropriate, în condițiile legii, pentru cauză de utilitate publică (art. 44 pt.3 din Constituția României);

– subsolul oricărei proprietăți imobiliare poate fi folosit și exploatat pentru lucrări de interes general (art. 44 pt. 5 din Constituția României).

B. Dreptul de proprietate este un drept deplin și exclusiv

Caracterul ,,exclusiv” al dreptului de proprietate poate fi privit într-un dublu sens:

a) în sens general și comun tuturor drepturilor reale, dreptul de proprietate este un ,,drept exclusiv”, pentru că este opozabil oricărei persoane. De exemplu, o persoană este proprietarul unui teren, ea poate împiedica pe oricine ar dori să treacă pe acel teren, fără încuvințarea sa, chiar dacă trecerea nu i-ar cauza nici un prejudiciu material. De aici apare și dreptul de a cere și a obține despăgubiri în vederea acoperirii pagubelor suferite prin încălcarea acestui drept.

b) dreptul de proprietate este un drept deplin și exclusiv, specific dreptului de proprietate, pentru că numai proprietarul este singurul îndreptățit să exercite cele trei prerogative conferite acestui drept: posesia, folosința și dispoziția (încă din timpul Împăratului Justinian era considerat un drept deplin). Faptul că este un drept exclusiv, adică atributele sunt independente de orice puteri ale altei persoane, dă dreptul proprietarului de a revendica bunul în mâna oricărui s-ar găsi.

Excepții:

– asupra bunului respectiv se constituie drepturi reale, dezmămbrăminte ale proprietății;

– în cazul unui bun frugifer aflat în deținerea unui posesor de bună credință.

Dreptul de proprietate este un drept perpetuu și transmisibil

Dreptul de proprietate are un caracter perpetuu din mai multe puncte de vedere.

Dintr-un prim punct de vedere, dreptul de proprietate este caracterizat ca fiind un drept perpetuu pentru că nu are o durată limitată în timp. Aceasta înseamnă că oricât de lung ar fi șirul transmisiunilor cu titlu oneros sau gratuit prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, dreptul de proprietate se păstrează dacă și bunul ce formează obiectul lui își păstrează existența.

În al doilea sens, dreptul de proprietate este perpetuu și prin aceea că nu se poate stinge prin neuz, adică nu poate forma obiectul prescripției extinctive. Din acest punct de vedere, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă.

Dacă de regulă proprietatea nu are o durată limitată în timp, sunt situații în care acest principiu nu își are aplicarea. Este situația cesiunii temporare a unui drept, când la împlinirea termenului, respectivul drept revine în patrimoniul celui ce l-a cedat.

Pe de altă parte, potrivit unor autori, acțiunea în revendicarea unui bun mobil este prescriptibilă extinctiv după trecerea a 30 de ani sau a 3 ani, după cum posesorul pârât este de bună sau rea-credință.

Așadar, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, la fel ca și celelalte două caracteristici – absolut și exclusiv – cunoaște unele restricții ce izvorăsc fie din lege, fie din voința omului. Limitările rezultate din voința omului vizează părăsirea voluntară a bunului, dar numai atunci când este vorba despre un lucru mișcător, situație în care acesta devine un res nullius, iar dreptul de proprietate se stinge, întrucât se vizează numai bunurile imobile.

Limitările de ordin legal au în vedere interesul public, cum ar fi exproprierile, rechizițiile, confiscările. Interesul privat vizează cesiunea forțată a proprietății asupra zidului despărțitor, și constituie un exemplu de expropriere pentru utilitate privată.

Aceste îngrădiri aduse dreptului de proprietate sunt explicate prin evoluția și transformarea noțiunii de proprietate în raport de schimbările din viața socială și care exprimă tendința de socializare a proprietății și nevoia de a îndeplini o funcție socială.

Transmisibilitatea dreptului de proprietate nu contravine caracterului său perpetuu. La baza transmisiunilor dreptului de proprietate prin acte între vii stă principiul consensualismului, consacrat în Codul Civil, ce prevede: „În contractele ce au ca obiect translația consimțământului părților, chiar atunci când nu s-a făcut tradițiunea sau predarea lucrului.”

De la principiul consensualismului există și unele situații de excepție, când transferul dreptului de proprietate are loc într-un alt moment decât cel al realizării acordului de voință, astfel:

– transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor viitoare are loc atunci când aceste bunuri sunt realizate;

– transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor de gen operează în momentul individualizării lor prin numărare, cântărire sau măsurare;

– dreptul de proprietate asupra terenurilor se transmite numai în momentul încheierii contractului în forma înscrisului autentic;

– transferul dreptului de proprietate prin contracte de donație are loc la data perfectării contractului în formă autentică;

– dreptul de proprietate asupra imobilelor în sistem de carte funciară se transferă de la înstrăinător la dobânditor numai la data intabulării dreptului.

Dreptul de proprietate este, în principiu, transmisibil, dar acest caracter însă este propriu numai dreptului de proprietate privată, dreptul unele restricții ce izvorăsc fie din lege, fie din voința omului. Limitările rezultate din voința omului vizează părăsirea voluntară a bunului, dar numai atunci când este vorba despre un lucru mișcător, situație în care acesta devine un res nullius, iar dreptul de proprietate se stinge, întrucât se vizează numai bunurile imobile.

Limitările de ordin legal au în vedere interesul public, cum ar fi exproprierile, rechizițiile, confiscările. Interesul privat vizează cesiunea forțată a proprietății asupra zidului despărțitor, și constituie un exemplu de expropriere pentru utilitate privată.

Aceste îngrădiri aduse dreptului de proprietate sunt explicate prin evoluția și transformarea noțiunii de proprietate în raport de schimbările din viața socială și care exprimă tendința de socializare a proprietății și nevoia de a îndeplini o funcție socială.

Transmisibilitatea dreptului de proprietate nu contravine caracterului său perpetuu. La baza transmisiunilor dreptului de proprietate prin acte între vii stă principiul consensualismului, consacrat în Codul Civil, ce prevede: „În contractele ce au ca obiect translația consimțământului părților, chiar atunci când nu s-a făcut tradițiunea sau predarea lucrului.”

De la principiul consensualismului există și unele situații de excepție, când transferul dreptului de proprietate are loc într-un alt moment decât cel al realizării acordului de voință, astfel:

– transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor viitoare are loc atunci când aceste bunuri sunt realizate;

– transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor de gen operează în momentul individualizării lor prin numărare, cântărire sau măsurare;

– dreptul de proprietate asupra terenurilor se transmite numai în momentul încheierii contractului în forma înscrisului autentic;

– transferul dreptului de proprietate prin contracte de donație are loc la data perfectării contractului în formă autentică;

– dreptul de proprietate asupra imobilelor în sistem de carte funciară se transferă de la înstrăinător la dobânditor numai la data intabulării dreptului.

Dreptul de proprietate este, în principiu, transmisibil, dar acest caracter însă este propriu numai dreptului de proprietate privată, dreptul de proprietate publică este inalienabil și prin urmare este netransmisibil.

Formele dreptului de proprietate

Conform Constituției României (art.136 pt. 1), dreptul de proprietate poate fi: drept de proprietate publică și drept de proprietate privată.

Art. 552 din Codul civil, prevede ormele de proprietate:” Proprietatea este publica sau privata”.

Dinstincția între proprietatea publică și cea privată este determinată de:

– persoana care este subiectul dreptului de proprietate;

– obiectul asupra căruia se exercită dreptul de proprietate;

– regimul juridic aplicabil;

Dreptul de proprietate publică este acel drept patrimonial real aparținând statului și a unităților administrativ-teritoriale, care exercită posesia, folosința și dispoziția în regim de drept public în limitele prevăzute de lege.

Caracterul imprescriptibil – nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț.

Caracterul insesizabil- insesizibilitatea împiedică urmărirea bunurilor din domeniul public pentru realizarea creanțelor. Spre deosebire de proprietatea privată, dreptul de proprietate publică este nedezmembrabil, de asemenea, bunurile din acest domeniu nu pot fi expropriate.

Caracterul inalienabil. Bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară, prin acte juridice civile și nici pe cale forțată, prin expropriere. În vreme ce orice bun mobil sau imobil poate forma obiectul dreptului de proprietate privată, numai anumite bunuri imobile și mobile pot aparține domeniului public.

Art.4 alin.2 din legea nr.18/1991 dispune că: „Domeniul public poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, aparține comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor.”

Dreptul de proprietate privată este acel drept patrimonial real care conferă titularului dreptului exercitarea asupra lucrurilor a posesiei, folosinței și a dispoziției, în mod exclusiv, absolut și perpetuu, prin putere proprie și în interes propriu, în limitele impuse de lege.

Un prim caracter juridic al proprietății private îl constituie alienabilitatea acestuia. Indiferent de titular, chiar dacă bunurile aparțin statului sau unităților administrativ teritoriale ele se găsesc în circuitul civil.

Proprietatea privată este prescriptibilă, în sensul că este supusă prescripției achizitive sau extinctive. Asupra unui bun din domeniul privat al statului sau unității administrativ – teritoriale, poate fi dobândit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii.

Bunurile care aparțin proprietății private sunt sesizabile. Aceasta înseamnă că bunurile care formează obiectul proprietății private vor putea fi urmărite de creditori, pentru satisfacerea creanțelor lor.

În afara inalienabilițății, prescriptibilității și sesizabilității, dreptul de proprietate privată mai este un drept exclusiv și perpetuu.

Mai este de menționat și caracterul nelimitat al dreptului de proprietate privată, sub aspectul bunurilor care pot aparține acestui drept de proprietate.

Pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată: persoanele fizice, persoanele juridice, statul și respectiv comunele, orașele, municipiile și județele. Indiferent de titular, proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege.

Obiectul dreptului de proprietate

Obiect al dreptului de proprietate, în principiu, poate fi orice bun mobil sau imobil.

După natura lor bunurile pot fi:

bunuri aparținând domeniului public;

bunuri aparținând domeniului privat.

Domeniul public cuprinde bunurile care, prin natura lor ori prin destinația lor, sunt declarate prin lege că aparțin domeniului public (art.136, pct. 3 si 4 din Constituție). Domeniul public poate fi de interes național ori local.

Domeniul public de interes național aparține statului. După Constituție (art.136, pct. 4), aparțin domeniului public de interes național: bogățiile de orice natură ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică.

Domeniul public local al comunelor și orașelor cuprinde: terenurile și clădirile de interes public, piețele, căile de comunicații, străzile, zonele de agrement, parcurile publice, pădurile, pășunile, lacurile, alte bunuri mobile sau imobile care sunt, potrivit legii sau naturii lor, de interes local.

Domeniul privat poate fi al statului și cuprinde bunurile ce alcătuiesc patrimoniul privat al statului și unităților administrativ-teritoriale (comuna, orașul, municipiul, județul) sau al persoanelor fizice ori juridice și cuprinde bunurile ce alcătuiesc patrimoniul privat al acestora.

Legea nr. 213/1998 în art.4 statuează „Domeniul privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au dreptul de proprietate privată”.

Clasificarea drepturilor de proprietate

a).După subiectele dreptului de proprietate:

Dreptul de proprietate al persoanelor fizice;

Dreptul de proprietate al persoanelor juridice;

b).După cum dreptul de proprietate este afectat sau nu de modalități:

Dreptul de proprietate pur si simplu;

Dreptul de proprietate afectat de modalități (proprietatea comună, rezolubilă, revocabilă, anulabilă);

c).După regimul juridic:

Dreptul de proprietate publică;

Dreptul de proprietate privată;

d).După modurile de dobândire:

Dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice și prin fapte juridice;

Dreptul de proprietate dobândit în raporturile dintre vii și cel dobândit pentru cauză de moarte;

Dreptul de proprietate dobândit prin acte originare și cel dobândit prin acte juridice translative de proprietate.

Dobândirea dreptului de proprietate prin posesie prelungită (uzucapiune, prescripție achizitivă) este un mod originar, ce se întemeiază pe faptul posesiei, pe o stare de fapt, ce exclude ideea existenței unui act juridic translativ de proprietate.

Acest mod de dobândire a dreptului de proprietate operează doar în privința proprietății private și are ca obiect doar bunurile imobile.

Codul Civil Român, în art. 557, prevede că dreptul de proprietate se poate dobândi prin următoarele moduri generale: prin conventie, mostenire legala sau testamentara, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de buna-credinta in cazul bunurilor mobile si al fructelor, prin ocupatiune, traditiune, precum si prin hotarare judecatoreasca, atunci cand ea este translativa de proprietate prin ea insasi. In cazurile prevazute de lege, proprietatea se poate dobandi prin efectul unui act administrative, in cazul bunurilor imobile (cu exceptia cazurilor anume prevazute de lege) dreptul de proprietate se dobandeste prin inscriere in cartea funciara, cu respectarea dispozitiilor prevazute la art. 888 C civil.

CAPITOLUL II – POSESIA

Definitie si reglementare juridica

Posesia (Jus utendi) este o stare de fapt și nu o stare de drept care presupune puterea materială pe care o exercită o persoană asupra lucrului. Ea constituie manifestarea exterioară sau semnul exterior al existenței dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale.

În codul civil posesia este imprecis definită prin art. 916 alin.1 care prevede că “ Posesia este exercitarea in fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de catre persoana care il stapaneste si care se comporta ca un proprietar.”

Cât privește literatura de specialitate, aceasta oferă explicații variate acestui atribut.

Autorul G. Tabaca vorbește despre posesie ca despre dreptul de a întrebuința o mașină, un cod, etc, pe când în opinia autorului M. Cantacuzino “jus utendi” corespunde cu toate puterile menite de a face din lucru întrebuințarea economică de care lucrul e susceptibil, după natura sa specifică. Într-o manieră asemănătoare, Florin Sion apreciază că, în virtutea posesiei, proprietarul are dreptul de a uza de lucrul în sine, în sensul că poate folosi lucrul (poate locui casa, folosi mobile, călări calul etc).

O definiție completă a posesiei formulează autorii G. N. Luțescu și C. Hamangiu care apreciază posesia ca fiind “exercițiul unei puteri de fapt care dă posibilitatea posesorului de a se comporta față de lucru ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului real, căruia îi corespunde în mod normal puterea de fapt exercitată prin acte materiale și juridice”.

Fiind o stare de drept, independența de dreptul real asupra lucrului, posesia este apărată de lege, prin efectele juridice pe care le produce în favoarea posesorului. Deci posesorul are anumite drepturi în simpla sa calitate de posesor.

Cod civil prevede că „posedarea bunurilor constă în întrebuințarea calităților utile ale bunurilor”. Astfel, acest atribut constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânire poate aparține direct și nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interes propriu și prin putere proprie. Dar, proprietarul poate conveni ca stăpânirea de fapt să fie făcută și de o altă persoană, dar în numele și în interesul legii.

          Deoarece în acest caz posesia corespunde proprietății, se poate afirma că posesia se înfățișează ca o expresie exterioară a proprietății. Dar nu se poate pune semnul egalității între posesie (care reprezintă o stare de fapt) și proprietate (care este o stare de  drept), mai ales că, în unele cazuri, proprietatea poate aparține unei persoane, iar posesia alteia. De exemplu, o persoană poate avea proprietatea unui bun, fără să aibă însă și posesia, după cum o persoană poate avea numai posesia, fără a fi însă și proprietar.

          Posesia este un atribut important al proprietății, deoarece a-l priva pe proprietar de acest drept, înseamnă a-i face dreptul ineficient, lipsit de utilitate. Așa cum s-a relevat în doctrina juridică: „Posesia este mijlocul indispensabil fiecărui proprietar pentru a realiza scopul său, adică utilizarea economică a proprietății sale”. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul său. În caz contrar, proprietatea rămâne o simplă utopie.

Considerăm că, fiind o stare de fapt, posesia generează implicit unele drepturi, așa încât nu se poate considera că ne vom afla în prezența unei noi teorii referitoare la posesie.

Chiar dacă posesia poate fi și un atribut al dreptului de proprietate, ea nu poate fi tratată ca un drept real distinct. Un atribut al dreptului de proprietate nu poate fi similar cu dreptul de proprietate însuși.

Între teoria posesiei ca un drept și posesia ca o stare de fapt s-a conturat teoria despre posesia ca o stare de fapt generatoare de drepturi, care încearcă o sinteză între cele două teorii, s-a menționat că această din urmă teorie ar fi conformă cu realitatea și cu conținutul drepturilor reale.

Teorii asupra posesiei

În privința celor două elemente ale posesiei, s-a ivit o controversă celebră între doi juriști francezi Frederic Charles de Savigny și Rudolf von Jhering.

Savigny formulează concepția subiectivă care constă în faptul că acordă întâietate elementului subiectiv asupra elementului material.

El susține că simpla putere de fapt nu este suficientă.

Elementul determinant al posesiei este voința de a poseda.

Fără acest element posesia nu există, nu se poate manifesta.

Posesorul trebuie să se comporte cu lucrul în așa fel încât să dea impresia că el este adevăratul proprietar.

Corpus fără animus nu înseamnă posesie ci o stare de fapt ce se numește detenție precară sau detenție, cum este cazul chiriașului, depozitarului, creditorului gajist care dețin lucrul pentru altul, acesta neavând animus domini sau animus possidenti ci numai animus detinendi.

Această concepție a fost criticată de Jhering care considera că uneori în practică concepția este inaplicabilă. El mai arăta că este dificil de dovedit când o persoană are animus possidenti și când are animus detinendi.

Pentru a afla cu ce animus se deține un lucru, trebuie să se cerceteze cauza juridică a dobândirii lucrului.

Jhering consacra o teorie obiectivă în care elementul corpus are întâietate asupra celui intențional.

Elementul intențional este cuprins implicit în cel material, manifestându-se prin acest element și încorporându-se în el.

Elementul intențional apare distinct de cel material numai în mod accidental sub forma diferitelor causae detentiones, pentru a transforma posesia în detenție.

Concepția obiectivă a fost criticată pe motiv că în dreptul roman se distingea posesia de detenție. Totodată se considera posesia ca fiind exteriorizarea dreptului de proprietate, iar fundamentul juridic al posesiei constă în favoarea proprietarului pentru apărarea proprietății sale.

În ambele teorii de ajunge la concluzia că dreptul de a uzucapa nu ar putea fi acordat detentorilor precari, ei se bucură de acțiunea posesorie în reintegrare.

Formele posesie

Din punct de vedere juridic, posesia îmbracă mai multe forme, care se diferențiază unele de altele și generează consecințe juridice distincte.

În primul rând, o persoană poate reține un bun în temeiul unei convenții cu proprietarul, cu obligația de a-l restitui acestuia. Este situația detentorului precar care nu posedă pentru sine, ci pentru altul ceea ce și face să nu fie propriu-zis un posesor în înțelesul legii.

În al doilea rând, este vorba de o persoană care se comportă față de bun ca un titular al dreptului. În acest caz, asupra bunului posesorului exercită o putere de fapt.

În al treilea rand, posesia ca atribut al dreptului de proprietate este exercitată de însuși titularul dreptului.

Posesia si detentia

Nu trebuie să se confunde posesia cu detenția. Posesia presupune intenția de a se comporta ca proprietar și de a exercita pentru sine, pe când detenția presupune puterea materială asupra lucrului fără intenția de a poseda pentru sine, sub numele de proprietar, ci numai cu intenția de a deține.

Esențial, pentru posesie, este existența elementului intențional – ,,animus”-; adică stăpânesc un anumit lucru pentru mine (sunt proprietarul acestuia), spre deosebire de detenție, numită și detentie precara, unde lipsește elementul intențional, animus, fiind prezent numai elementul corpus, adica deținerea materială a lucrului; de exemplu, dețin un lucru proprietatea altuia, în numele acestuia, pentru ca așa a dorit proprietarul când mi-a lăsat lucrul în păstrare ori mi l-a inchiriat etc.

Detentorul este obligat să restituie bunul așa încât posesia să nu conțină decât unul din elementele constitutive esențiale și anume corpus.

Chiar și atunci când se folosește de bun (cum ar fi cazul locatarului), detentorul nu este un posesor deoarece el trebuie să remită bunul. Ceea ce-i lipsește detenției precare este componentul animus domini sau animus sibi habendi.

Detentorii precari sunt, de exemplu depozitarii, locatarii, comandatorii, creditorii, cărăușii etc. În acest sens potrivit art. 918/920 Codul civil, nu constituie o posesie, ci o detenție precară.

“Actele ce le exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, intră în calitate de locatari, depozitari, uzufructari etc, asupra unui lucru comun în vederea destinației legale a acestuia”.

Tot o detenție precară va fi și “posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia prin simpla îngăduință a proprietarului”.

Ceea ce caracterizează în mod esențial situația detentorului este împrejurarea că întotdeauna la originea puterii pe care o exercită în fapt se găsește un titlu – convențional, judiciar sau legal – care implică recunoașterea dreptului altuia.

Dacă elementul material al detenției nu diferă în mod esențial de acela al posesiei, în schimb actele detentorului sunt întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, subordonate voinței posesorului potrivit titlului care constituie temeiul juridic al detenției sale. Deosebirea nu se reduce numai la o obligație de restituire a bunului pe care detentorul ar avea-o față de titular, pentru că dacă ar fi așa, precaritatea ar înceta de îndată ce obligația respectivă s-ar stinge prin unul din modurile legale. În realitate, această situație de precaritate este perpetuă, ea menținându-se și după stingerea obligației de restituire, atâta timp cât nu intervine intervenția sa în posesie prin acte care să implice contestarea dreptului titularului. Astfel, vânzătorul care nu predă cumpărătorului lucrul vândut, deși îl deține, nu în virtutea unui titlu, ci din contra, impotriva lui, va fi un permanent detentor precar, chiar după împlinirea termenului de predare întrucât, atâta vreme cât el nu neagă dreptul cumpărătorului, obligația sa de a-l garanta, pe acesta împotriva acțiunii, nu se stinge.

De aceea esența detenției precare este, prin urmare, nu atât obligația de restituire pe care ar avea-o detetorul față de titular, cât atitudinea de permanentă recunoaștere a dreptului acestuia din urmă.

Lipsa acestor elemente, respective a unui titlu din care să rezulte o obligație de restituire între coproprietari și a unei recunoașteri a dreptului exclusiv al celorlalte, face ca stăpânirea exercitată în mod concurent de mai multe personae, cu titlu de coproprietar să nu poată fi calificată ca o detenție precară, ci ca o coposesie, aptă de a produce efecte specifice.

Detentor precar poate fi și vânzătorul care, dupa încheierea contractului de vânzare-cumpărare continuă să țină bunul vândut, până la o dată ulterioară când va fi predate cumpărătorului.

Vânzătorul este obligat să predea bunul cumpărătorului el fiind considerat un simplu detentor precar. O detenție precară va exista și în cazul contractului de antrepriză când între finalizarea lucrării de către antreprenor și predarea ei beneficiarului trece o perioadă de timp. Deoarece antreprenorul are obligația de predare a lucrării, el nu va deține lucrarea sub nume de proprietar, ci ca un detentor precar.

Problema care se pune este aceea dacă cel care a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare și i s-a predat bunul în momentul încheierii convenției până la data autentificării actului poate fi considerat posesor exclusiv sau un detentor precar. Din punctul nostru de vedere, cumpărătorul este un simplu detentor precar.

În primul rând antecontractul are ca obiect o obligație de a face, și obligația de a da, se concretizează în momentul perfectării actului la notariat.

Până la perfectarea vânzării, vânzătorul promitent continuă să fie proprietarul bunului doar promis spre vânzare. Cumpărătorul nu are posesia bunului, cum eronat s-a arătat într-o decizie a instanței supreme, ci doar detenția lui precară.

În doctrina juridică s-a considerat că titularul dezmembrămintelor de proprietate, față de titularul dreptului de proprietate cu care a încheiat convenția, este un detentor precar; în raport cu celelalte persoane, el fiind titularul unui drept real, este un posesor. De asemenea când dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt dobândite prin alte modalități decât posesia, titularul nu este decât un posesor precar.

Asemenea posesiei precare ar fi: uzufructul, uzuarul, titularul dreptului de abitație, superficiarul, titularul unei servituți.

Referitor la uzufructuar, s-a arătat că atunci, când se spune că posesorul unui drept real este detentor precar, se înțelege că el este detentor precar relativ la posesiunea proprietății depline a lucrului, el rămâne însă posesor propriu-zis relativ la dreptul său real. Așa se explică faptul că uzufructuarul poate dobândi dreptul de proprietate asupra uzufructului prin uzucapiune.

O dublă posesie exercită și superficiarul. Asupra construcției al cărui proprietar este, superficiarul exercită posesia ca atribut al dreptului de proprietate, însă asupra terenului exercită doar o posesie.

Codul civil, în art. 920 include în categoria detentorilor precari și pe aceea care “exercită posesia asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său”.

Asemenea posesori sunt considerați “posesori sub nume de proprietari”.

Aceste acte vizează în special raporturile de vecinătate cum ar fi: trecerea unei persoane pe terenul alteia, pe o cărare pentru a scurta distanța până la un anumit punct, trecerea unor cârduri de animale la pășune sau la adăpost etc.

S-a arătat că “asemenea acte de îngăduință, autorul le îndeplinește fără drept, iar cel care le suportă le tolerează în mod voit din spirit de bunăvoință”.

Este dificilă o enumerare a tuturor detentorilor precari : în afara celor menționate mai sunt și alții, trăsăturile lor juridice fiind determinate de natura juridică a dreptului care reglementează raporturile dintre părți, exemplu creditorul gajist, cărăușul, posesia precară a comoștenitorului etc.

Codul civil reglementează patru cazuri când este posibilă intervenția detentului în posesie Deținătorul bunului primește cu bună credință de la un terț, altul decât adevăratul

proprietar, un titlu translativ de proprietate referitor la bunul deținut.

De exemplu, chiriașul cumpără mobila în care locuiește de la moștenitor, având convingerea că moștenitorul este proprietarul bunului.

Din momentul cumpărării, detentorul precar devine un adevărat posesor.

De regulă, cazul de intervertire se concretizează atunci când apare un conflict în fața instanțelor judecătorești sau când detentorul precar, printr-o notificare, aduce la cunoștința proprietarului dreptul său de proprietate asupra bunului.

S-a considerat că intervertirea ar putea apărea și atunci când deși nu există un litigiu judiciar sau o notificare, atunci când detentorul precar ar face public și în prealabil acte de natură a lasa să înțeleagă că el este proprietarul bunului, iar proprietarul nu ripostează.

Detentorul precar neagă dreptul celui de la care a primit bunul prin acte de rezistență care pot consta în: chiriașul aduce la cunoștință proprietarului că el este adevăratul proprietar al bunului, depozitarul sau comandatorul refuză restituirea bunului pentru aceleași motive.

O atare intervertire de posesie este de exemplu, atunci când locatarul refuză plata chiriei, pretinzând că este proprietar.

Simpla negare a dreptului de proprietate nu este însă suficientă, detentorul trebuie să recurgă la acte concrete, de natură a provoca un conflict. De aceea instanța supremă a stabilit că posesia precară se transformă în posesie utilă atunci când, cu privire la obiectele închiriate, locatorul neagă, prin acte de rezistență opuse reclamantului, dreptul de proprietar al acestuia pretinzând că el este proprietar și reușește să facă dovada în condițiile legii.

Faptul că pârâtul nu a plătit chiria sau că proprietarul nu a solicitat-o nu are relevanță în sensul că ar opera uzucapiunea.

Detentorul precar transmite posesia printr-un act cu titlu universal, iar succesorul universal este de bună credință.

De exemplu, acceptând succesiunea, moștenitorul are convingerea că toate bunurile din patrimonial defunctului sunt proprietatea acestuia, deși asupra unora din bunuri defunctul nu avea decât calitatea de detentor precar.

Toate cele patru cazuri de intervertire a detenției precare sunt prevăzute expres în Codul civil. Jurisprudența a decis că este posibilă intervertirea detenției în posesie în cazul în care un moștenitor ce stăpânește bunul indiviz se comportă ca un proprietar exclusiv asupra întregului bun.

Regula este că succesorii stăpânesc bunul indiviz unii pentru alții, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu e de natură a fundamenta dreptul de proprietate, prin uzucapiune.

Astfel, instanța supremă a hotărât că “atunci când unul dintre moștenitori stăpânește un bun succesoral cu titlu de proprietate, în condițiile unei posesii utile, el poate dobândi prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra acelui bun”.

Dar dobândirea dreptului de proprietate asupra întregului bun poate avea loc numai dacă a intervenit o manifestare exterioară de voință a moștenitorului care să administreze că a înțeles să transforme posesia exclusivă, adică dacă s-a produs o intervenție a posesiei prin fapte concrete.

Actele prin care poate avea loc intervertirea în fapt a posesiei pot fi de exemplu închirieri sau încasări de venituri, exercitarea unor lucrări de reparații sau construcții în nume propriu.

Posesorul care deține bunul sub nume de proprietar

Nu trebuie să se confunde posesia ca atribut al dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere juridic, nu există o similitudine între posesie și proprietate.

Astfel, un proprietar poate fi și posesorul bunului său, dar sunt și situații când un posesor nu se bucură și de dreptul de proprietate asupra bunului.

Un asemenea posesor, căruia îi lipsește dreptul de proprietate asupra bunului se comportă însă ca un adevărat proprietar față de bunul respectiv.

Legiuitorul protejează posesia oferind inclusiv căi procesuale pentru a o apăra în justiție: în același timp posesia produce însemnate efecte juridice permițând chiar dobândirea proprietății asupra bunului prin intermediul uzucapiunii.

Exemplu: Acțiune posesorie

condiții de exercitare

coproprietar în indiviziune

Admiterea acțiunii posesorii e condiționată de întrunirea condițiilor prevăzute de art. 674 Cod procedură civilă.

Un proprietar în indiviziune care nu a posedat exclusiv și cu titlu de proprietar nu poate promova o acțiune posesorie.

Singura cale de rezolvare a neînțelegerilor dintre coproprietari cu privire la posesia bunului este sistarea stării de indiviziune.

Punere în posesie

Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului său posesia , folosința și dispoziția asupra unui bun , exclusiv și perpetuu, în putere proprie și în interes propriu , cu respectarea normelor juridice în vigoare .

După forma dreptului de proprietate asupra terenurilor , terenurile se clasifică în:

– terenuri aflate în proprietate privată

– terenuri aflate în proprietate publică .

Terenurile proprietate de stat administrate de institutele și stațiunile de cercetări științifice, destinate cercetării și producerii semințelor și materialului săditor din categorii biologice superioare și animalelor de rasă , aparțin domeniului public al statului și rămân în administrarea acestora – art. 35 alin. 2 din lege nr. 18/1991 .

Titlul de proprietate se emite de către Comisia județeană de aplicare a Legii fondului funciar , pe baza documentelor înaintate de către comisiile locale , după validarea propunerilor înaintate de către comisii .

Titlul de proprietate , pentru cetățenii în viață , se emite persoanelor îndreptățite ( soț , soție ), iar pentru moștenitori se emite un singur titlu de proprietate pentru terenurile ce au aparținut autorului lor , în care se nominalizează toți solicitanții îndreptățiți , urmând ca pentru ieșirea din indiviziune , aceștia să procedeze potrivit dreptului comun.

Potrivit art. 14 alin. 2 din legea nr. 18/1991 , republicată , atribuirea efectivă a terenurilor se face , în zona colinară , pe vechile amplasamente , iar în zonele de câmpie , pe sole stabilite de comisie și nu neapărat pe vechile amplasamente ale proprietății . Ulterior , prin art. 2 alin. 1 din legea nr. 1/2000 , regula punerii în posesie pe vechile amplasamente a fost generalizată , cu condiția ca acestea să fie libere , adică să nu fie ocupate de construcții sau să nu fi făcut obiectul punerii în posesie în favoarea altor persoane cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate . În acest sens legea nr. 1/2000 prevede că drepturile dobândite cu respectarea prevederilor legii fondului funciar , pentru care au fost eliberate adeverințe de proprietate , procese verbale de punere în posesie sau titlul de proprietate , rămân valabile fără nici o altă confirmare .

Punerea în posesie a proprietarilor se va face în prezența fiecărui proprietar care va semna tabelul de luare în primire a terenului . În acest scop , comisiile locale trebuie să încunoștințeze în scris , cu confirmare de primire , persoanele care au domiciliul în alte localități și cărora li s-a stabilit dreptul de proprietate , asupra datei la care va avea loc punerea în posesie .

Speta: În starea de fond a respins acțiunea reclamantului de a fi anulat procesul verbal de punere în posesie a pârâtului și punerea în posesie pe aceeași suprafață de teren, din moment ce într-o hotărâre judecătorească definitivă, a fost admisă acțiunea în revendicare a pârâtului în contradictoriu cu reclamantul pentru aceeași suprafață, deoarece printr-o hotărâre dată și inițiată în puterea lucrului judecat s-a stabilit că pârâtul este proprietarul acestui teren.

Coposesia

Dreptul roman (cel vechi) nu admitea exercitarea concomitentă a posesiei de către mai multe persoane.

Ulterior, dreptul roman a admis exercitarea simultană a mai multor posesii asupra aceluiași bun. În prezent, această formă comună de exercitare a posesiilor poartă denumirea de coposesiune.

Construită în concepția clasică după modelul dreptului de proprietate, posesia are ca și aceasta un caracter exclusiv, în sensul că nu se poate admite că asupra aceluiași bun să se exercite simultan o stăpânire exclusivă de către mai multe persoane.

Codul civil nu reglementează nici coposesiunea. Coposesiunea constituie însă tot o stare de fapt și constă în stăpânirea în comun de către mai multe persoane asupra unuia și aceluiași tot sub nume de proprietar.

Deci, ceea ce este esențial, coposesiunea nu există decât atunci când toți posesorii sunt titularii aceluiași drept real.

Dacă asupra aceluiași bun sunt diferite drepturi reale, de exemplu, proprietate, servitute, etc., nu mai operează coposesiunea deoarece posesia titularilor drepturilor reale diferă între ele.

Pentru a fi dobândită posesiunea, în dreptul nostru succesoral se disting următoarele categorii de succesori:

moștenitorii care au posesiunea de drept a moștenirii fiind cunoscuți sub denumirea de moștenitori sezinari;

moștenitorii care nu beneficiază de sezină, așa încât pentru trimiterea lor în posesiune e necesară eliberarea unui certificat de moștenitor;

legatorii sau donatorii de bunuri viitoare care, pentru a intra în posesiune trebuie să solicite predarea sau plata legatului sau a libertăților.

Sezina este un beneficiu acordat de lege unor moștenitori legali, adică de a intra în posesia de drept a moștenirii fără nici o aprobare specială sau îndeplinirea unor formalități. Sunt moștenitori sezinari doar ascendenții sau descendenții adica rudele în linie dreaptă cu defunctul.

Dacă sunt mai mulți moștenitori sezinari, aceștia vor deveni coposesori ai bunurilor succesorale, chiar din momentul deschiderii succesiunii.

Moștenitorii sezinari vor intra de drept în posesia moștenirii numai dacă bunurile succesorale nu sunt ocupate de alte persoane. Ei vor putea recurge la acțiunile posesorii împotriva uzurpatorilor.

Jurisprudența a stabilit că sezina reglementată in Cod civil constituie posesia de drept a moștenirii, așa încât termenul de posesie nu este sinonim cu cel prevăzut de art. 1125 Cod civil astfel, „ în calitate de moștenitor sezinar nu conferă celui în cauză dreptul de a reclama posesia de fapt asupra unui bun succesoral posedat de alte persoane cu care se găsește în indiviziune”.

În doctrina juridică s-a mai considerat că atunci când la moștenire vin moștenitorii sezinari și nesezinari, aceștia din urmă „vor fi coposesori solo animo pentru cota parte din succesiune”.

Moștenitorii sezinari și cei nesezinari se vor afla în coposesiune din momentul deschiderii succesiunii, deoarece ei continuă pe defunct. Nu e cazul legatorilor care vor fi coposesori ai bunului indiviz doar din momentul în care li se recunoaște calitatea de legatori și au intrat în posesia bunului.

Am văzut că e posibilă coposesia nu numai în cazul dreptului de proprietate, dar și a celorlalte drepturi reale.

De exemplu, în cazul unei servituți de trecere, este posibil ca asupra fondului dominant să existe mai mulți titulari în indiviziune. Aceasta înseamnă că, între aceștia, în ce privește calea de acces care se află pe fondul aservit se afla o coposesiune. Coposesiunea titularilor fondului dominant se justifică și prin faptul că servitutea e indivizibilă.

Efectele coposesiunii

O coposesiune asupra unui imobil e posibilă și în absența unui titlu, iar dacă va fi exercitată, în condițiile legii va putea duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Dobândirea dreptului de proprietate va fi posibilă nu numai prin uzucapiunea de 30 de ani dar și prin uzucapiunea de 10-20 ani, dacă există un just titlu și bună credință.

Jurisprudența a fost confruntată cu problema dacă o coposesie poate fi transformată într-o posesie exclusivă. Așa cum am văzut când am examinat problema intervertirii posesiei, proprietarul în indiviziune se poate manifesta ca proprietar exclusiv al bunului indiviz posedat și, în condițiile prescripției achizitive de lungă durată, poote dobândi proprietatea imobilului. De aceea sunt greșite hotărârile acelor instanțe prin care s-a decis că un moștenitor nu se poate folosi de efectele uzucapiunii de 30 ani în privința bunului posedat sau că moștenitorii vor putea pretinde folosința exclusivă numai în temeiul unei înțelegeri exprese între ei.

O altă problemă este aceea dacă nivelul echivocului e aplicabil și în cazul coposesiunii. Spre deosebire de Codul civil francez, Codul civil român a eliminat din conținutul Capitolul II – Viciile posesiei, art. 922-927 viciul echivocității; cu toate acestea jurisprudența l-a consacrat.

Cât timp coposesiunea e exercitată simultan de mai mulți titulari ea e considerată echivocă sub aspectul uzucapiunii.

Elementele constitutive ale posesiei

Posesia constituie o stare de fapt, de natură a produce unele drepturi pentru posesie și nu trebuie tratată ca un drept real.

Constituind un fapt exterior deținerea în fapt a bunului este ușor de stabilit, deoarece orice persoană poate recunoaște per sonal o situație de fapt.

Dar simpla deținere materială a bunului nu este suficientă. Exemplu: vedem o persoană lucând constant o suprafață de teren; nu știm însă dacă acea persoană posedă terenul ca proprietar, ca un posesor sub nume de proprietar sau ca un detentor precar (de exemplu este un arendaș). Pentru aceasta este necesar să analizăm elementele intrinseci ale posesiei, adică elementele constitutive ale acesteia: corpus și animus.

Elementul material corpus

Corpus constituie elementul material al posesiei. Absența lui face imposibilă posesia. Dar așa cum corpus nu poate exista fără animus tot astfel animus fără corpus nu pot oferi calitatea de posesor.

Corpus constituie o multitudine de acte materiale care sunt exercitate direct asupra bunului. Actele prin care se concretizează corpus variază în raport de natura bunului (de exemplu într-un fel se exercită posesia unei clădiri și altfel asupra unui teren), precum și în raport de dreptul real invocat de cel care invocă corpus.

Am văzut că elementul corpus cumulează un ansamblu de acte materiale.

În ce privește actele juridice s-a considerat într-o opinie pe care nu o împărtășim că elementul corpus s-ar putea materializa și în anumite acte juridice pe care le-ar încheia posesorul: locațiune, depozit, comodat.

Din punctul de vedere a unor autori elementul corpus nu cuprinde decât actele materiale iar „cât privește actele juridice cum sunt vânzarea sau închirierea – acestea nu pot servi la elementul corporal al posesiei, deoarece poartă asupra dreptului de proprietate și nu asupra lucrului în materialitatea sa.”

Practic, în acest caz, suntem în prezența unor detentori precari, care au corpus pentru adevăratul posesor și nu pentru ei.

În aceste cazuri, posesorul posedă corpore alieno. Arendașul nu posedă pentru el, ci pentru proprietarul terenului.

În consecință, posesia sub aspectul elementului corpus, va putea fi exercitată personal de posesor sau prin intermediul altei persoane. Această regulă a fost moștenită în dreptul roman, potrivit căruia poter familias putea poseda prin intermediul fiilor săi și sclavilor săi.

Un posesor mai poate dobândi elementul corpus și prin intermediul unui mandatar special.

Elementul intențional (animus)

Pentru a fi posesor nu este suficient să existe doar elementul corpus, fiind absolut necesar încă un element esențial : animus.

Acest element psihologic (animus) constă în voința posesorului de a stăpâni bunul pentru el, sub nume de proprietar sau titular al dreptului real. De exemplu, chiar dacă un chiriaș deține imobilul în interesul său, la el nu există voința de a se manifesta ca un proprietar al bunului.

Elementul animus îl găsim reglementat în câteva articole din Codul civil.

De exemplu, în materia uzucapiunii printre alte condiții se cere pentru a se putea uzucapa posesiunea să fie sub nume de proprietar. Pentru a azucapa, dobânditorul primește bunul de la un detentor precar (locator, depozitar, creditor) elementul intențional trebuie să existe neapărat în persoana posesorului.

Doar minorii și alienații mintal dobândesc posesia prin intermediul reprezentanților.

De asemenea, Cod civil prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.

Aceasta înseamnă că legiuitorul a înțeles să instituie o prezumție în favoarea posesorului, în sensul că posedă sub nume de proprietar, de a dovedi că posesorul este un simplu detentor precar.

În sfârșit, atunci „când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie”. Deci, atât timp cât nu se face dovada că a avut loc o intervenție a posesiei, se prezumă că detentorul a continuat să-și păstreze calitatea de detentor.

Jurisprudența a avut posibilitatea să se pronunțe cu privire la cele două elemente constitutive ale posesiei.

De exemplu, instanța supremă a decis că proba posesiei se va putea face, în ce privește dreptul de proprietate, prin plata impozitelor și celelalte taxe, referitoare la imobil, înscrierea imobilului la secția financiară, închirierea imobilului sub nume de proprietar. În privința rolului pe care îl are fiecare din aceste două elemente, pentru existența posesiei, există doua teorii :

a) teoria subiectivă

Această concepție a fost formulată de Savigny și constă în aceea că acordă întâietate elementului subiectiv asupra celui material.

Elementul determinant al posesiei este voința de a poseda, care precizează caracterul deținerii lucrului. Fără acest element, posesia nu există, nu se poate manifesta. Corpus fără animus nu înseamnă posesie, ci o stare de fapt care se numește detenție precară sau detenție cum e cazul chiriașului, depozitarului și creditorului gajist care dețin lucrul pentru altul, aceștia neavând animus domini sau animus possidendi, ci numai animus detendi.

Această concepție a fost criticată de Hering, care considera că uneori concepția e inaplicabilă sau dezmințită de realitățile vieții practice. De asemenea, mai arată că e dificil să se distingă când o persoană are animus possidendi și când are animus detendi, ceea ce face ca posesia să devină un joc al capriciilor posesorului care poate fi după împrejurări când posesor, când detentor.

Pentru a afla cu ce animus se deține un lucru, trebuie să se cerceteze cauza juridică a dobândirii lucrului. Un chiriaș are corpus, dar n-are animus possidendi, dar dacă refuză să mai plătească chiria, adică să posede pentru altul și vrea să posede pentru el, atunci această atitudine trebuie să se exprime într-o formă exterioară obiectivă opozabilă proprietarului lucrului.

b) Teoria obiectivă

Susținută de Hering, care consideră că elementul material adică corpus are întâietate asupra celui intențional, deci are precădere puterea materială exercitată asupra lucrului. Elementul intențional este cuprins implicit în cel material.

Intenția servește pentru a crea însuși elementul material, manifestându-se prin acest element și încorporându-se în el. Deci, elementul intențional nu este suprimat, de exemplu, nu este posesor acela căruia i se pune un lucru în mână în timpul somnului. Posesorul are o putere fizică exercitată în mod voit asupra lucrului, astfel că fără voință nu se poate concepe posesia.

Elementul intențional apare distinct de cel material numai în mod accidental sub forma diferitelor cauze detenționiste pentru a transforma posesia în detenție. Iar detenția produce efecte juridice care nu sunt de neglijat: detentorul deposedat prin violență poate exercita acțiunea în reintegrare, dacă a adus lucrului îmbunătățiri sau a făcut construcții are dreptul să rețină lucrul până i se restituie cheltuielile făcute, detenția se poate transforma în posesie utilă prin intervertirea titlului.

În concluzie, se consideră că efectele posesiei trebuie să se producă în toate cazurile în care este vorba de o putere fizică exercitată voluntar asupra unui lucru.

Concepția obiectivă a fost criticată pe motivul că în dreptul roman se distinge posesia de detenție. De asemenea se arată că se consideră posesia ca fiind exteriorizarea dreptului de proprietate, iar fundamentul juridic al posesiei constă în favoarea acordată proprietarului pentru apararea proprietății sale.

Deosebirea practică între cele două teorii se reduce la dreptul de a uzucapa, care e recunoscut numai posesorilor nu și detentorilor precari, căci acțiunile posesorii pot fi introduse atât de posesori, cât și de detentorii precari.

În concluzie detentorul precar se bucură de acțiunea posesorie în reintegrare în virtutea principiului spoliatus aute amnia restituendus. Cererile posesorii pot fi făcute și de cel care deține lucrul în interesul său propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul afară numai dacă tulburătorul este cel pentru care îl deține.

Dobandirea , pierderea , dovada posesiei

Dobândirea posesiei

Pentru a fi dobândit posesia, trebuie să fie reunite ambele elemente ale posesiei, cu precizările făcute în ce privește exercitarea acestora prin altul în mâna aceleiași persoane.

Dobândirea elementului material rezultă, fie din faptul unilateral al posesorului de a exercita lizibil acte materiale de folosință, dar cu condiția de a nu fi săvârșit fapte penale împotriva proprietății, fie din faptul că vechiul posesor a renunțat sau a părăsit posesia pe care o exercita până atunci, pe care începe s-o execute noul posesor.

În cazul unor reglementări speciale se va ține seama de acestea.

Astfel art. 96 din Codul silvic publicat la 8 mai 1996 dispune că ocuparea fără drept, în întregime sau în parte a unor păduri, terenuri sau ape din fondul forestier național, precum și distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar, a împrejurimilor ori a reperelor de marcare, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. În aceste condiții, elementul material al posesiei asupra bunurilor arătate nu este posibil.

Dobândirea celui de-al doilea element al posesiei (animus) are loc în momentul în care cel ce deține materialmente lucrul manifestă intenția de a păstra pentru sine acel lucru. Această intenție se deduce, de cele mai multe ori, din însăși actele materiale pe care numai proprietarul le poate face, cum ar fi ridicarea unei construcții pe un teren.

Rezultă că simpla voință de a poseda un lucru nu este îndestulătoare pentru a duce la dobândirea posesiei acestuia, fiind necesar ca această voință să se manifeste pentru deținerea sau folosința efectivă a lucrului, care să nu lase nici o îndoială asupra caracterelor acestor acte de deținere și folosire.

Pierderea posesiei

Posesia poate fi pierdută atunci când se pierd elementele sale, corpus și animus.

Modalitatea cea mai obișnuită de pierdere este atunci când ambele elemente constitutive se pierd, cum ar fi cazul înstrăinării bunului sau abandonării lui.

Altă modalitate este atunci când se pierde doar elementul material (corpus) cum ar fi situațiile: bunul e distrus în întregime, este pierdut sau este trecut în posesia altei persoane.

Pierderea elementului animus determină de asemenea ca posesia să înceteze. Prin intermediul intervertirii titlului, posesorul devine un simplu detentor precar, ceea ce face ca să posede pentru altul.

În cazul constitutului posesor, proprietarul înstrăinează bunul sau doar după înstrăinare, dobânditorul îl lasă în continuare înstrăinatului, cu titlu de depozit sau încheiere.

În acest caz transmițătorul va deține bunul ca un detentor precar.

Sunt situații când pierderea posesiei poate avea loc împotriva voinței posesorului. De exemplu, bunul a intrat în posesia altuia împotriva voinței posesorului. În acest ultim caz, posesorul va putea recurge la acțiunile posesorii pentru a redobândi posesia imobilului.

Posesia mai poate fi pierdută și în cazul dispoziției bunului din cauze de forță majoră.

Dovada posesiei

A dovedi posesia înseamnă a dovedi ambele elemente ale posesiei.

Fiind un fapt material, elementul corpus poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, deci și prin martori și prezumție.

Elementul animus este mai dificil de dovedit. De aceea au fost stabilite două prezumții legale, care se completează reciproc:

a) prezumția de neprecaritate potrivit căreia posesorul este presupus să posede pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul;

b) prezumția de neintervertire de titlu potrivit căreia când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat această calitate, dacă nu este probă contrarie. Rezultă că posesia începută pentru altul se poate interverti, transformându-se din posesie precară în posesie utilă, care, după trecerea termenului prevăzut de lege, poate duce la dobândirea proprietății.

Pentru a fi dobândită posesia este necesar să fie întrunite cele două elemente ale sale.

Existența stăpânirii materiale, fără elementul subiectiv, nu este suficientă pentru dobândirea posesiei, astfel nu se consideră posesor cel căruia i se pune un obiect în mână, în timpul somnului.

La fel și în cazul în care există doar elementul subiectiv, simpla voință de a poseda nefiind suficientă pentru a duce la dobândirea posesiei. S-a pus problema dacă cele două elemente trebuie să fie exercitate de aceeași persoană.

În ceea ce privește elementul intențional, el trebuie să fie în persoana celui ce pretinde că posedă. Elementul intențional nu poate fi exercitat prin altcineva, singura excepție fiind în cazul persoanelor lipsite de capacitate când elementul intențional se exercită prin reprezentanții legali ai acestora.

Nu la fel este cazul în ceea ce privește elementul material; el poate fi exercitat atât de către posesor cât și de către un reprezentant al său. Astfel este situația posesorului care a închiriat lucrul sau, acesta exercitându-și puterea materială prin intermediul chiriașului.

La fel și cazul posesorului care depozitează lucrul său mobil, puterea materială exercitându-se prin intermediul depozitarului.

Posesia poate fi pierdută după cum urmează:

prin pierderea simultană a ambelor elemente ale posesiei;

prin pierderea puterii materiale;

prin pierderea elementului intențional.

Ambele elemente se pierd în același timp în caz de înstrăinare și predare a bunului său dacă posesorul abandonează lucrul.

Pierderea posesiei, datorată pierderii elementului material se realizează atunci când o terță persoană ia lucrul în stăpânire fără voia posesorului, sau când acesta pierde lucrul. În aceste cazuri se păstrează elementul intențional, dar acesta nu este suficient pentru păstrarea posesiunii. Aici nu trebuie să se facă confuzia între pierderea puterii materiale și exercitarea acestei puteri prin altul.

Când un terț deposedează pe posesor fără voia acestuia, posesorul pierde posesiunea, dar el nu o va pierde dacă spre exemplu închiriază de bună voie lucrul, deoarece în acest caz el posedă prin chiriaș.

Se observă că în principiu posesorul păstrează corpus prin simplu motiv că păstrează posesiunea, posibilitatea materială de a exercita asupra lucrului acte de stăpânire materială, adică prin faptul că lucrul rămâne la dispoziția sa, chiar dacă posesorul încetează să exercite de fapt acte materiale asupra lucrului.

Pierderea posesiunii prin pierderea elementului intențional este rară, fiindcă în practică este puțin frecvent ca o persoană să continue a deține materialmente un lucru fără a mai avea intenția de a-l poseda.

Se întâlnește o astfel de ipoteză în cazul în care o persoană înstrăinează lucrul sau însă continuă a-l mai păstra câtva timp pentru cumpărător.

În acest caz adevăratul posesor este cumpărătorul iar vânzătorul, care deține lucrul, îl posedă pentru altul adică pentru cumpărător, deci deși vânzătorul continuă a păstra puterea materială asupra lucrului, el a pierdut posesiunea prin faptul că a încetat să mai aibă voința de a poseda în folosul său.

A dovedi posesia înseamnă a dovedi ambele elemente ale posesiei.

Fiind un fapt material, elementul corpus poate fi dovedit prin orice mijloace de probă, deci și martori și prezumții. Elementul animus este cel mai greu de dovedit, de aceea au fost instituite două prezumții legale, care se completează reciproc.

C. civ. se referă la prezumția de neprecaritate, potrivit căreia, posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu a început a poseda pentru altul si instituie prezumția de neintervertirea de titlu. Potrivit acestei reglementari, ori de câte ori o persoană a început a deține un lucru nu ca posesor, ci ca detentor precar, până ce se va face dovada contrarie.

CAPITOLUL III – EFECTELE POSESIEI

Importanta . Clasificare

Deși constituie o stare de fapt, posesia generează potrivit legii civile, importante efecte juridice.

Importanța acestor efecte juridice este în funcție fie de caracterul posesiei, de bună sau de rea credință, fie de natura bunului asupra căruia se exercită, bun mobil sau imobil.

Unele efecte juridice privesc toate bunurile, mobile și imobile, de exemplu, prezumția de proprietate iar altele privesc numai bunurile imobile de exemplu acțiunile posesorii și perceperea fructelor.

Efectele pe care le produce posesia pot fi grupate în patru mari categorii:

a) dobândirea proprietății;

b) prezumția de proprietate;

c) dobândirea fructelor;

d) protejarea posesiei prin intermediul acțiunilor posesorii ( în complângere și în reintegrare).

În ce privește primul grup de efecte juridice ale posesiei, vom distinge după cum posesia se exercită în materie imobiliară. Prin intermediul prescripției achizitive se vor dobândi proprietatea sau alte drepturi reale, ca efect al unei posesii prelungite, în condițiile determinate de lege. Referitor la bunurile mobile, legiuitorul nu a considerat necesar să condiționeze dobândirea proprietății prin trecerea unei perioade de timp; s-a considerat că posesia valorează titlu de proprietate (conform art. 907 alin. 1 cod civil), „ lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuința de scurgere de timp”.

Prezumtia de proprietate

Fără să distingă art. 935 Cod civil dispun că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub numele de proprietar”.

Prezumția de proprietate acționează atât în cazul bunurilor mobile, cât și a celor imobile. Posesorul este prezumat a fi titularul însuși a dreptului de proprietate.

Aparența dreptului este creată de posesie și oferă posesorului în caz de litigiu, o situație privilegiată, deoarece sarcina probei revine celui care îi contestă dreptul.

Într-o eventuală acțiune în revendicare, posesorul va avea calitatea de pârât și va beneficia de două prezumții esențiale, care-l scutește de sarcina probei: prezumția de bună credință și prezumția de proprietate.

Desigur aceste prezumții rămân valabile până la proba contrarie. Pe de altă parte, pentru a avea calitatea de pârât într-o acțiune în revendicare nu e absolut necesar ca posesorul să fie de bună-credință.

Prezumția de proprietate este mult mai puternică în materie mobiliară decât în cea imobiliară.

Astfel, în cazul bunurilor mobile, operează în favoarea posesorului o prezumție absolută de proprietate (juri set de jure).

În acest caz, posesiunea valorează însuși titlul de proprietate. O prevede fără echivoc art. 907 alin 1 Cod civil ”lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo scurgere de timp”. Dar în cazul bunurilor pierdute și furate este posibilă proba contrarie.

Jurisprudența a stabilit că „în sistemul nostru de drept, pentru bunurile mobile corporale, posesia creează în favoarea posesorului actual, o prezumție absolută de proprietate, împotriva căreia nu e admisă proba contrarie.

Într-o altă decizie, instanța supremă a statuat că, în condițiile în care art. 1935 Cod civil creează o prezumție de proprietate în favoarea posesorului bunului mobil, posesorul nu este obligat să facă dovada proprietății, ci numai dovada împrejurării de fapt a posesiei. E suficient ca posesorul să facă dovada că deține bunul pentru ca prezumția de proprietate să acționeze în favoarea sa, iar posesia fiind un fapt, va putea fi dovedită și cu martori.

Dimpotrivă, în cazul bunurilor imobile există doar o prezumție simplă de proprietate care va putea fi înlăturată prin proba contrarie.

Dobandirea fructelor de catre posesorul de buna credinta

Noțiunea de fructe și producte. Clasificare.

Prin fructe se înțelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără ca substanța sa să scadă.

Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanței sale. Sunt producte spre exemplu: piatra dintr-o carieră cu nisipul dintr-o albie.

Fructele sunt de trei feluri (art. 548 C. civ. ):

naturale;

industriale;

civile.

Fructele naturale sunt cele care sunt produse de natură, fără intervenția omului (ierburi, stuf, etc.).

Fructele industriale sunt produse de natură , însă datorită intervenției omului (recoltele).

Fructele civile sunt veniturile bănești produse prin exploatarea bunurilor, cum sunt chiriile, amenzile, dobânzile, etc.

Distincția între cele trei categorii de fructe prezintă importanță juridică sub aspectul modului lor de dobândire ( adică de intrare în patrimoniu): fructele naturale și cele industriale se dobândesc prin culegere, pe când cele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).

Distincția între fructe, pe de o parte, și producte, pe de altă parte, este importantă în materie de uzufruct și de posesie imobiliară:

uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu și la producte, cum se cuvin nudului proprietar;

posesia de bună credință conduce numai la dobândirea proprietății fructelor (art.485 C. civ. ), nu și a productelor.

Cine are dreptul să dobândească fructele

În mod normal, fructele se cuvin proprietarului lucrului sau persoanei căreia el i-a cedat folosința, cum este, de exemplu, uzufructuarul. Conform art 948 C.civil

De aici rezultă că dacă lucrul se găsește fără încuviințarea proprietarului la o persoană care nu are nici un drept asupra lucrului, proprietarul are drept să ceară odată cu restituirea lucrului, restituirea tuturor fructelor, indiferent dacă au fost ori nu consumate.

Dacă restituirea fructelor nu va fi posibilă, de exemplu, au fost consumate, atunci se restituie valoarea lor, dar, proprietarul trebuie să acorde cheltuielile necesare pentru obținerea fructelor (art 1645 C. civ.).

Art. 550 C. civ. arată că fructele se cuvin proprietarului în virtutea dreptului său de accesiune. În realitate, dobândirea fructelor nu este un caz de accesiune, deoarece nu prezintă nici unul din caracterele acesteia, ci este un efect al dreptului de proprietate, care se întinde în mod normal la tot ceea ce produce lucrul.

Sunt însă unele cazuri în care cel ce a tras foloasele lucrului nu este dator a le restitui; din aceste cazuri, cel mai important este acela privind pe posesorul de bună credință, care nu are obligația de a restitui proprietarului lucrului fructele pe care le-a perceput .

Există trei cazuri în care, prin excepție, deținătorul dobândește fructele unui lucru ce nu-i aparține:

când proprietarul a dat deținătorului sau este obligat să recunoască acestuia folosința lucrului, cum este cazul unui uzufruct, al unei arendări, etc.

când au fost trimise persoane în posesiunea averii absentului: cei care au fost puși în posesiune, vor putea păstra din fructele averii, chiar dacă absentul se întoarce, o parte mai mare sau mai mică, după durata absenței (art. 112 C. civ.- abrogat în prezent în mod expres prin Decretul nr.339/23.11.1948, privitor la declararea morții prezumate a celor dispăruți cu ocazia războiului).

când deținătorul este un posesor de bună credință, adică un posesor care ignoră nevaliditatea titlului pe baza căruia poseda.

3. Condițiile dobândirii fructelor lucrului posedat de către posesor

Pentru ca posesorul să fie îndreptățit a reține fructele produse de lucrul posedat trebuie îndeplinite două condiții:

fructele să fi fost deja percepute

posesorul să fi fost de bună credință.

Această percepere a fructelor trebuie să se fi făcut în mod normal, adică în momentul ajungerii lor la maturitate, dacă este vorba de fructele naturale și industriale, sau în momentul scadenței lor, dacă este vorba de fructele civile și nu prin anticipație, adică mai înainte de maturitatea sau scadența lor, cum ar fi cazul posesorului care încasează cu anticipație chiria imobilului posedat.

Rezultă că fructele percepute sau culese cu anticipație trebuie restituite, deoarece posesorul a făcut o greșeală prin asemenea percepere, iar acesta nu poate fi tratat mai bine decât uzufructuarul care este obligat să restituie fructele percepute anticipat.

4. Posesorul să fi fost de bună credință

Art.948 C. civ. , prevede: „posesorul este de bună credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, a cărui viciuri nu-i sunt cunoscute”.

Acest titlu translativ, prin ipoteză, nu este valabil, căci dacă ar fi valabil, posesorul ar avea calitatea de proprietar, nu de simplu posesor.

Titlul este viciat, de exemplu, când actul translativ de proprietate a fost încheiat cu altcineva decât cu adevăratul proprietar. Eroarea în care se găsește posesorul cu privire la nevalidarea titlului său translativ de proprietate, adică necunoașterea nevalabilității titlului său, fie că eroarea este de fapt, sau eroare de drept, constituie bună sa credință.

Posesorul care cunoaște nevaliditatea titlului său, în virtutea căruia posedă, este posesor de rea credință.

Așadar, buna credință este de ordin subiectiv și constă în convingerea posesorului că lucrul posedat se întemeiază pe un titlu valabil, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.

5. Titlul posesorului

Titlul posesorului, titlu translativ de proprietate, trebuie înțeles în sens de negotium, adică de operație juridică și nu în sens de instrumentum, adică de înscris care constată operația juridică-

Această operație juridică trebuie să fie translativă de proprietate, adică să poată transfera proprietatea către posesor, dacă ar fie valabilă, de exemplu, vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația, succesiunea, legatul.

Un astfel de titlu se numește just titlu.

Prin ipoteza justul titlu nu este valabil și, de aceea , posesorul nu este proprietar al lucrului, ci numai posesor. Justul titlu nu este valabil datorită următoarelor cauze:

lucrul a fost dobândit de la neproprietar (non dominus), care deci nu avea calitatea de a transmite posesorului proprietatea asupra lucrului;

justul titlu este lovit de nulitate absolută sau nulitate relativă, pentru vicii de fond sau de formă, afară dacă nulitatea absolută a actului nu se întemeiază pe încălcarea gravă a unei norme juridice care interesează ordinea publică.

Rezultă că titlul translativ de proprietate lovit de nulitate relativă, când cauza de nulitate nu este cunoscută, poate servi posesorului pentru dobândirea fructelor.

În cazul uzucapiunii de la 10-20 ani, titlu lovit de nulitatea absolută nu este just titlu. Mai rezultă ca titlu nul absolut și contrar unei dispoziții legale care interesează ordinea publică nu poate funda buna credință a posesorului, de exemplu, dobândirea unui teren de către un străin, ceea ce nu este posibil.

Se admite ca titlul putativ poate fi just titlu care să fundeze buna credință a posesorului, deoarece, justul titlu este un element al bunei credințe în materia posesie de bună credință, în schimb în materia uzucapiunii de la 10-20 ani unde justul titlu este o condiție separată de buna credință, titlul putativ nu este suficient pentru această uzucapiune.

6. Dovada bunei credințe. Momentul în care trebuie să existe buna credință. Încetarea bunei credințe.

Problema dacă buna credință se prezumă ori trebuie dovedită, este discutabilă. Într-o părere, buna credință se prezumă, prin extinderea dispoziției legale din art.938 C. civ. în materie de uzucapiune, unde buna credință se prezumă (bona fides presumitur).

Fiind un element al bunei credințe se prezumă și acest just titlu și deci nu este necesar să se facă o dovadă separată pentru titlu.

Unii autori refuză să admită prezumția bunei credințe în această materie, arătând că art.938 C. civ., nu poate fi aplicat în afară de uzucapiune, deoarece este de strictă interpretare ca orice text ce conține o prezumție legală.

În ce privește momentul în care trebuie să existe buna credință, art. 901 C. civ. , stabilește că posesorul încetează a mai fi de bună credință din momentul cunoașterii viciilor titlului aflat la baza posesiei.

De aici rezultă că buna credință trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei și în momentul fiecărei perceperi a fructelor.

Din momentul ce afla că posedă fără drept, posesorul nu mai poate dobândi în mod valabil fructele pe viitor, iar dacă le-a perceput trebuie să le restituie proprietarului.

Buna credință se apreciază în persoana posesorului actual și nu în persoana autorului său. Astfel, moștenitorul de bună credință are dreptul la fructe, chiar dacă autorul său a fost de rea credință și invers, el nu are dreptul la fructele percepute dacă este de rea credință chiar dacă autorul său era de bună credință.

Stabilirea bunei sau relei credințe este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanțelor de judecată.

De asemenea, buna credință se socotește încetată din ziua cererii în justiție, făcută împotriva posesorului, chiar dacă acesta ar continua să creadă că proprietarul a pornit acțiunea împotriva sa fără drept.

Încetarea bunei credințe a posesorului este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanței de judecată.

7. Modul dobândirii fructelor

Se consideră că dobândirea fructelor în temeiul posesiei de bună credință se face prin perceperea, adică prin culegerea lor fără a deosebi între felurile fructelor.

Perceperea fructelor trebuie să fie la timpul cuvenit. O percepere a fructelor anticipată, dar anormală, nu scutește pe posesor de restituirea fructelor.

Alți autori dau soluția din materia uzufructului și deci disting:

fructele naturale și industriale se dobândesc prin percepere;

fructele civile se dobândesc zi de zi adică în proporție cu durata posesiei.

Articolul care obligă pe posesorul de rea credință să restituie toate fructele și permite, totodată, posesorului de bună credință să păstreze fructele pe care le-a perceput, fără a putea să mai ceară altele, rezultă că posesorul de bună credință dobândește toate felurile de fructe prin percepere.

Pentru a obține restituirea lucrului, proprietarul, poate porni o acțiune împotriva posesorului, după cum urmează:

acțiunea în revendicare, în cazul în care posesorul a dobândit lucrul de la o altă persoană decât adevăratul proprietar;

o acțiune personală pentru restituirea lucrului, în cazul în care posesorul a dobândit lucrul posedat de la adevăratul proprietar, de exemplu, o acțiune în realitate a actului de înstrăinare către posesor. În aceste cazuri posesorul de bună credință are dreptul să rețină fructele percepute dar este obligat să restituie adevăratului proprietar lucrul pa care l-a posedat.

În unele cazuri există o altă dată decât cea a perceperii, de la care posesorul este îndreptățit la fructe, respectiv data la care se restituie:

posesorul este obligat să restituie fructele de la o dată anumită, de exemplu, art. 834 C. civ. , care se referă la revocarea donație pentru ingratitudine, când veniturile se restituie de la data cererii de revocare, precum și art. 838 C. civ., care se referă la revocarea donației pentru survenirea de copii când fructele se restituie de donator de la data notificării nașterii copilului;

rezoluțiunea ca urmare a realizării conduitei rezolutorii. În acest caz rezoluțiunea produce efecte în mod retroactiv, astfel că nu a fost posesie, și deci, deținătorul (posesor până la realizarea condiției rezolutorii), nu are deloc drept la fructe, pe care dacă le-a cules, trebuie să le restituie sau valoarea lor, în cazul în care le- a consumat.

8. Justificarea dobândirii fructelor

S-a susținut că fundamentul juridic al acestei reguli ar fi art. 548 c. civ.

După acest articol, lucrurile mobile devin proprietatea posesorului prin simplul fapt al posesiunii. Această explicație este greșită pentru două motive:

în primul rând ar trebuie ca posesorul, dacă explicația ar fi reală, să dobândească nu numai fructele, ci și productele, ceea ce nu se poate, deoarece productele se cuvin întotdeauna proprietarului, nu posesorului (art. 550 C. civ. );

este greșit, în al doilea rând, deoarece a. presupune că posesorul a dobândit bunul de la altcineva decât adevăratul proprietar.

Posesorul de bună credință dobândește însă fructele, chiar și atunci când a dobândit lucrul pe baza unui titlu viciat ce provine de la adevăratul proprietar, de exemplu atunci când proprietarul înstrăinător fiind lipsit de capacitate, actul translativ este anulabil.

În realitate, nu trebuie să căutăm altă explicație pentru dobândirea de către posesorul de bună credință a fructelor, decât întemeind-o pe simplul motiv de echitate.

În adevărat sens, posesorul a fost de bună credință și a cules fructele considerându-se proprietar. A-l sili să le înapoieze ar însemna să i se impună o sarcină prea oneroasă și nemeritată, cu atât mai mult cu cât de obicei fructele au fost consumate.

Este adevărat că proprietarul va suferii o anumită pagubă. Însă între un proprietar neglijent cu lucrul său care a lăsat ca acest lucru să fie stăpânit de altcineva și, un posesor de bună credință, este preferabil să se dea o primă încurajare bunei credințe, mai ales că buna sa credință a fost întărită de însăși pasivitatea proprietarului.

Acesta este temeiul regulii conform căreia posesorul de bună credință deși poate fi obligat să restituie lucrul, nu poate fi îndatorat să restituie și fructele de orice natură pe care le-a perceput.

9. Situația posesorului de rea credință

Din art. 938 C. civ. , rezultă că dobândirea fructelor de către posesor încetează „din momentul când viciile îi sunt cunoscute” (este vorba de viciile titlului).

Așadar, din momentul cunoașterii viciilor, posesorul încetează de a mai fi de bună credință, el fiind de rea credință.

Dacă posesorul a avut cunoștință de viciile titlului său încă înainte da a fi acționat în judecată, el va trebui să restituie fructele pe care le-a perceput din momentul în care a devenit de rea credință.

Spre deosebire de uzucapiune, unde buna credință trebuie să existe numai la începutul posesiei, în materie de dobândire a fructelor, buna credință trebuie să existe chiar în momentul perceperii acestora, adică la fiecare percepere.

În cazul admiterii acțiunii, el va fi obligat la restituirea fructelor din ziua sesizării instanței, chiar dacă el mai era convins că titlul său este valabil și că deci i se cuvin fructele.

De asemenea, instanța de judecată a decis că acela căruia i s-a recunoscut un drept de retenție pentru garantarea creanței sale nu poate fi socotit posesor de bună credință, deoarece nu deține bunuri în baza unui titlu translativ de proprietate situație în care nu este îndreptățit să culeagă fructele bunului.

Dreptul de retenție constituie un simplu mijloc de apărare, pe baza căruia deținătorul unui bun poate să refuze restituirea lui până când i se plătește datoria legată de bunul respectiv.

La rândul său, pentru a nu se realiza o îmbogățire fără just temei, proprietarul este obligat să plătească posesorului de rea credință toate cheltuielile necesare făcute de acesta cu lucrul și cele pentru producerea fructelor.

În acest sens, art.484 C.civ., obligă pe proprietar să plătească posesorului semănăturile, arăturile și munca depusă.

În cazul posesorului de bună credință proprietarul trebuie să-i restituie numai cheltuielile necesare cu lucrul posedat, care se restituie proprietarului, dar nu se pune problema plății cheltuielilor făcute pentru producerea fructelor, deoarece aceste fructe se cuvin posesorului de bună credință.

10. Situația în cazul proprietății publice

În cazul bunurilor proprietate publică și care se găsesc în afara circuitului civil (art.135 pct.4 și 5 din Constituție), nu se aplică regula că posesorul de bună credință are dreptul la fructele produse de lucru.

Drept urmare, dacă fructele au fost culese ori încasate de posesor, acesta din urmă trebuie să la restituie.

11. Efectele coposesiei în materia fructelor civile

Coposesia are în general aceleași efecte ca și posesia, cu deosebirea că efectele se întind asupra tuturor coposesorilor.

Astfel, coposesori vor pute dobândi coproprietatea prin uzucapiune ,cu condiția ca ei toți să aibă o coposesie lipsită de vicii și să îndeplinească toate condițiile cerute pentru uzucapiunea scurtă sau lungă, după caz.

Un aspect deosebit îl prezintă efectele coposesiei în materia dobândiri fructelor civile.

Coposesori de bună credință dobândesc pro parte fructele lucrului comun.

Acest efect nu se produce însă în ce privește indiviziunile succesorale, datorită reguli că fructele se adaugă la masa succesorală, fructus augent hereditatem.

În situația în care unul dintre coerezi refuză să aducă la masa succesorală fructele pe care el le-a perceput, fie că acestea există în stăpânirea lui, fie că au fost consumate de el, coerezii coposesori au dreptul la o acțiune personală în contra coposesorului deținător al fructelor civile, prin care ei cer ca acesta să fie obligat să aducă fructele ce le-a perceput spre a fi adăugate la masa succesorală.

Atunci când fructele nu mai există, această acțiune personală capătă aspectul unei acțiuni în daune, fiindcă coposesorii cer să fie despăgubiți cu contravaloarea fructelor percepute de pârât până la data partajului.

Nu poate fi vorba de o acțiune în revendicare, fiindcă o asemenea acțiune nu poate exista între coposesori, ci numai între coproprietari acționând în contra terților deținători ai bunurilor.

Fiind o acțiune personală, ea se prescrie în termen de 3 ani, potrivit Decretului nr.167 din 1968.

Apararea posesiei prin actiunile posesorii

Noțiune . Justificarea acțiunilor posesorii

Legea ocrotește posesia, independent de existența unui drept real ce ar trebui să se afle la baza ei. Acțiunile posesorii apără posesia împotriva încălcărilor ce-i sunt aduse.

Acțiunile posesorii apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror tulburări, pentru a menține această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută.

Reglementarea acțiunilor posesorii se face prin art.948 – 952 C. proc. civ.

Motive pentru care legea ocrotește posesia prin acțiunile posesorii:

prin aceste acțiuni se apără însuși dreptul titularului, căci în marea majoritate a cazurilor posesorul este însuși titularul dreptului real ce se manifestă prin posesie;

ordinea în societate, deoarece nimănui nu-i este permis să-și facă singur dreptate, mai ales prin violență;

posesia poate duce la uzucapiune, astfel că acțiunile posesorii apără posesia care face posibilă uzucapiunea.

2 Evoluția acțiunilor posesorii

Acțiunile posesorii nu-și trag originea din dreptul roman, ci din dreptul canonic.

În dreptul roman posesiunea era apărată, dar nu prin acțiuni posesorii ci, prin interdicte. Acestea erau date de Pretor asupra conflictelor ce i se prezentau spre rezolvare.

Interdictele se deosebeau după scopul lor dar și după obiectul lor.

După scop, acestea erau:

recuperandae possessionis; când se urmărea redobândirea posesiuni pierdute;

retinendae possessionis; când ajutau posesorul ca să rețină lucrul posedat;

adipiscendae possessionis; erau date atunci când pentru prima dată se obținea posesia unui lucru.

După obiect, ele difereau după cum era vorba de un lucru mișcător sau de un lucru nemișcător.

Dacă era vorba de un lucru nemișcător, posesorul era apărat prin interdictul uti possidentis, care servea pentru a înfrânge simplele tulburări și care aveau ca efect de a-l menține în posesie, dacă aceasta nu fusese atinsă de un viciu ( violență, clandestinitate, precaritate: nec vi, nec clam, nec precario).

Posesorul era apărat și prin interdictul unde vi pentru cazul când deposedarea fusese violentă.

Dacă era vorba de un lucru mișcător, posesorul era apărat prin interdictul utrubi. Dacă spre deosebire de posesiunea nemișcătoarelor, unde durata posesiei nu prezenta nici un interes, de data aceasta se dă câștig de cauză aceluia care posedase mai mult timp în ultimul an ce a precedat acordarea interdictului de către Pretor.

Interdictele romane se caracterizau prin faptul că erau un fel de acțiuni penale, care se fondau pe violarea posesiuni, adică pe un fapt ilicit, pe un delict.

Interdictul nu avea ca scop principal apărarea posesiunii în sine ci condamnarea actului ilicit.

Posesorul nu avea de dovedit cum a dobândit posesiunea, ci numai faptul tulburării. De aceea, interdictul nu putea fi îndreptat împotriva moștenitorilor celui ce săvârșește tulburarea, afară de cazul când aceștia continuau tulburarea sau o reînnoiau.

Dreptul canonic pentru a împiedica deposedările care, în epoca feudală erau foarte numeroase, a folosi regula spoliatus ante omnia restituendus în virtutea căreia acel care fusese spoliat prin violență ori înșelăciune trebuia, mai înainte de a începe orice discuție asupra litigiului, să fie repus în posesia lucrului.

Eficacitatea acestei reguli era cu atât mai simțită cu cât nu se făcea nici o distincție între violența care purta asupra persoanei și aceea care purta asupra lucrului.

În ceea ce privește lucrul deposedat nu se făcea nici o distincție dacă posesorul fusese deposedat de un lucru mișcător sau nemișcător.

Nu avea nici o importanță nici dacă cel deposedat era un posesor sau doar un simplu detentor.

Încă din prima parte a epocii feudale, acțiunile posesorii au căpătat un contur juridic precis în special datorită lui Beaumanoir, care a fost primul care a încercat să separe petitoriul de posesoriu.

El deosebea trei acțiuni posesorii:

acțiunea de tulburare, care avea ca scop de a menține pe posesor în exercițiul posesiunii; posesia lucrului înfrângând tulburarea al cărui obiect fusese;

acțiunea deposedării (action de la nouvelle dessaisine ) care avea ca scop de a reintegra pe posesor în exercițiul posesiunii;

acțiunea de violență ( action de force) care nu se manifestă decât în cazul unei deposedări forțate.

Prima va deveni mai târziu acțiunea în complângere, iar celelalte două se vor contopi pentru a da naștere acțiunii în reintegrare.

În ultima parte a evului mediu printr-o interpretare incorectă a dreptului roman, a apărut și acțiunea pentru denunțarea de noi lucrări.

Dreptul roman a cunoscut foarte târziu acțiunile posesorii, sub aspect legislativ.

Primele manifestări le găsim într-o formă mai mult sau mai puțin explicită în Codul Caragea, Codul Calimach și Regulamentul Organic al Moldovei.

În ceea ce privește Codul Caragea, fără a menționa expres acțiunile posesorii, nu stabilea un termen de exercițiu al acțiuni. Se reglementa denunțarea de noi lucrări.

Codul Calimach era mult mai complet, se vorbea explicit de acțiunile posesorii, dar fără a determina condițiile de exercițiu și termenul în care acestea erau eficiente.

Spre deosebire de legislația actuală în acest cod, atât drepturile reale cât și drepturile personale puteau fi obiectul acțiunilor posesorii.

Regulamentul Organic marchează un însemnat progres limitând termenul de intentare a acțiunilor posesorii de la un an de la tulburare sau deposedare.

Codul nostru civil ca și cel francez nu reglementează această materie, ea fiind lăsată pe seama codului de procedură civilă.

3 Caracterele juridice ale acțiunilor posesorii

Acțiunile posesorii apără posesia și deci se deosebesc de acțiunile petitorii care apără drepturile reale.

Acțiunile posesorii sunt acțiuni reale, adică apără drepturile reale prin apărarea posesiei. Acțiunile petitorii pun în joc existența dreptului real și nu reușesc decât dacă stabilesc existența dreptului real, pe când acțiunile posesorii nu se ocupă de existența dreptului real ci se referă la faptul posesiei, care poate avea ori nu în spate dreptul real, dar prin mijlocul ocrotirii posesiei se apără însăși dreptul real care se află în spatele posesiei.

Acțiunile posesiei pot fi exercitate timp de un an de la tulburarea sau atingerea adusă posesiei.

De regulă acțiunile posesorii sunt acțiuni imobiliare deoarece ocrotesc posesia bunurilor imobile și drepturile reale susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune.

În materia bunurilor mobile în condițiile art.1909 alin. 1 C.civ., posesia se confundă cu proprietatea sau alt drept real.

Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții, posesia mobilelor este deosebită de proprietate sau alt drept real.

4 Felurile acțiunilor posesorii

Dreptul nostru cunoaște două tipuri de acțiuni posesorii.

1. Acțiunea posesorie generală ( în complângere )

Acțiunea posesorie generală poate fi denumită de drept comun deoarece este folosită pentru a face să înceteze orice tulburare a posesiei cu excepția cazului când posesorul este deposedat prin violență.

Art.949 C. proc. civ. stabilește trei condiții pentru introducerea acțiunii în complângere:

a. să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.

Tulburările în posesie pot fi de fapt sau de drept.

Tulburările de fapt constau în orice acte materiale prin care se încalcă posesia bunului, cum ar fi actele de trecere pe terenul vecinului, fără a avea în acest sens un drept de servitute. Tulburările de drept constau în acte juridice sau extrajudiciare prin care o persoană are pretenție contrară posesiei unei alte persoane, cum ar fi somația pe care o terță persoană o trimite unui chiriaș căruia îi pune în vedere să-i plătească lui chiria deoarece el este proprietarul bunului închiriat și nu închiriatorul inițial.

Așa dar tulburarea implică o pretenție contrară altuia și nu un act trecător izolat, de exemplu s-a cules un pom, s-a spart un geam, căci în aceste situații este vorba de acțiunea în daune care poate fi introdusă și de detentor, nu numai de posesor.

Acțiunea în complângere și acțiunea în daune sunt deci diferite.

Este necesar să nu fi trecut un an de la data când a avut loc tulburarea sau deposedarea. În cazul în care acțiunea se introduce după expirarea termenului de un an, ea va fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât este vorba despre o condiție specială de exercițiu a dreptului la acțiune în această materie.

În situația faptelor continuate de tulburarea a posesiei, termenul se socotește de la data primului act de tulburare iar nu de la data ultimului act de tulburare.

b. reclamantul să fi posedat cel puțin un an înainte de tulburarea posesiei.

Durata acestei posesii se calculează pornind înapoi de la data când s-a produs tulburarea.

Deci stabilirea momentului când s-a produs tulburarea sau deposedarea prezintă interes nu numai pentru calcularea termenului în care se poate introduce cererea posesorie, ci și pentru calcularea termenului minim al posesiei reclamantului.

Dovada acestei cerințe se poate face prin orice mijloc de probă, de regulă prin depoziții de martori.

c. posesia reclamantului să fie utilă.

Așadar, se cere ca posesia reclamantului să întrunească condițiile art.930C.civ. pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Deci posesia trebuie să fie:

continuă, posesorul o exercită în mod regulat fără intermitente anormale;

neîntreruptă, posesorul să nu fi fost lipsit de folosința sau exercițiul dreptului prin fapta unui terț;

pașnică, să nu fie întemeiată pe acte de violență sau păstrată prin asemenea acte;

publică, să nu fie clandestină, deci să nu fie exercitată pe ascuns de adversar.

Acțiunea pentru interzicerea (denunțarea ) lucrărilor noi este un caz particular de complângere. Această acțiune se exercită de către posesor împotriva unui terț care, prin începerea unor lucrări pe terenul vecin amenințând exercitarea liberă a posesiei.

Acțiunea se introduce înainte ca tulburarea să se fi produs sau înainte ca actul să se fi consumat. Ea dă posibilitatea posesorului să oprească lucrările fără a aștepta terminarea lor ori fără a aștepta producerea unui prejudiciu real.

Rezultă că acțiunea la care ne referim are ca scop mai ales înlăturarea ori oprirea unei tulburări viitoare, nu a unei tulburări deja realizate.

Pentru introducerea acțiunii se cer a fi îndeplinite aceleași condiții ca și pentru acțiunea în complângere.

Acțiunea posesorie specială (în reintegrare)

Această acțiune apără posesia în cazul în care deposedarea sau tulburarea s-a produs prin violență. Prin violență se înțelege orice faptă contrară ordinei de drept ce implică rezistență din partea posesorului. Violența nu presupune în mod necesar lovirea, întrebuințarea de arme, etc.; insultele, amenințările sunt și ele acte de violență și în general toate procedurile abuzive.

Violența poate fi materială dar și morală. Se cere ca ea să prezinte o anumită gravitate, ținându-se seama de vârsta, sexul și pregătirea celor în cauză.

Aprecierea violenței este de atributul instanței care va decide ținând seama de situația concretă.

Dacă violența stă la baza posesiei, adică în momentul în care a avut loc deposedarea sau tulburarea posesiei prin mijloace violente, posesia nu a fost pașnică și publică, fiind fondată sau menținută prin mijloace violente, nu se poate folosi acțiunea în reintegrare pentru a se apăra împotriva tulburărilor chiar violente, aduse de terț împotriva posesorului, mai bine zis detentorului.

În condiții normale, se admite că acțiunea în reintegrare o poate introduce și detentorul precar, deoarece trebuie să existe o apărare contra actelor de violență și forță. Prima măsură care trebuie luată este restabilirea situației exercitate înainte de exercitarea violenței (spoliatus ante omnia restituendus).

Având în vedere scopul și caracterul său extraordinar, de urgență, pentru exercitarea acțiunii posesorii speciale, prevede necesitatea unei singure condiții: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.

În general faptele care justifică introducerea acțiunii de reintegrare, întâlnite în practica judiciară, pot fi împărțite în trei categorii:

acte de ocupare a unui imobil, fără permisiunea posesorului;

acte de obstrucție prin care o persoană îl împiedică pe posesor să-și stăpânească imobilul; spre exemplu: așezarea unui zid sau a unui gard în calea posesorului;

acte de distrugere, cum ar fi: dărâmarea unui zid despărțitor, distrugerea recoltei aflată pe terenul posesorului.

În ipoteza deposedării sau tulburării prin violență, cel ce formulează acțiune în justiție trebuie să dovedească numai faptul că nu a trecut un an de la tulburare ori deposedare.

Calitatea procesuală activă într-o cerere posesorie

Reclamant într-o cerere posesorie este cel care posedă ori deține în temeiul unui contract bunul imobil și care a fost tulburat în posesia ori detenția acelui bun.

De cele mai multe ori, posesorul este chiar proprietarul bunului, însă în unele cazuri, el poate exercita posesia cu un alt titlu.

Astfel, potrivit art.763 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi folosită și de titularii unor servituți continue și aparente, iar în doctrină și în practica judiciară aplicarea acestui text a fost extinsă și la titularii altor drepturi reale imobiliare (uz, uzufruct, abitație și superficie).

Cererea posesorie poate fi folosită chiar și împotriva persoanei care se consideră proprietar, indiferent dacă tulburarea este de fapt sau de drept.

S-a decis că pentru posesor este irelevantă împrejurarea că pretinsul proprietar a obținut o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu cu o altă persoană, iar dacă hotărârea respectivă se execută prin intermediul executorului judecătoresc, posesorul poate să acționeze, potrivit interesului sau fie pe calea petitorie a cererii în revendicare, fie pe calea contestației la executare invocând inopozabilitatea hotărârii.

Conform art.917 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi introdusă și de cel care deține bunul imobil în temeiul unui contract încheiat cu posesorul, de exemplu, locatarul, arendașul, etc., cu condiția ca tulburarea să nu fie pricinuită de însuși posesorul, deoarece în această ultimă situație cel prejudiciat își va putea apăra drepturile pe baza contractului, potrivit dispozițiilor de drept comun. Detentorul va trebui să dovedească titlul în baza căruia deține lucrul.

În cazul indiviziunii, cererea posesorie poate fi folosită în raporturile dintre copărtași, dacă bunul imobil este stăpânit în mod separat și exclusiv, public și pașnic de către reclamant. Dacă posesia este exercitată atât pentru sine cât și pentru ceilalți, cererea posesorie nu poate fi exercitată de un copărtaș împotriva altuia.

Este de principiu că acțiunea posesorie poate fi folosită și între proprietarii în indiviziune ai unei averi comune, fiind admisibilă acțiunea unui moștenitor care stăpânește în mod exclusiv o parte din averea succesorală indiviză și este tulburat în posesiunea sa de un comoștenitor.

În cazul coposesiunii, fiecare coposesor poate folosi cererea posesorie, situație în care instanța urmează a stabili limitele coposesiei, astfel încât nici unul dintre coposesori să nu fie stânjenit în exercițiul posesie sale.

Exercițiul cererii posesorii împotriva terților aparține coposesorilor, iar nu numai unuia dintre ei, întrucât astfel ar însemna să i se recunoască prin hotărâre judecătorească o posesie exclusivă asupra bunului, ceea ce ar fi de natură să nesocotească interesele celorlalți coposesori.

În cazul proprietății comune a soților, unul dintre soți nu poate introduce o cerere posesorie împotriva celuilalt, deoarece nu este posibilă exercitarea posesiei în mod exclusiv. Dacă însă tulburarea posesiei este consecința faptei unui terț, unul dintre soți poate introduce cererea posesorie, care are caracterul unui act de administrare, în temeiul prezumției de mandat tacit reciproc.

În baza art.45 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi introdusă și de procuror, nefiind o cerere strict personală, cu respectarea cerinței prevăzute de primul aliniat al acestui text.

CAPITOLUL IV- CALITATILE POSESIEI

Posesia unui bun pentru a exista, în afară de întrunirea celor două elemente esențiale animus și corpus mai trebuie să aibă și câteva calități.

În acest sens, se prevede:

„Ca să poată prescrie se cere o posesiune, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, după cum se explică în articolele următoare”.

Textul deși se referă numai la calitățile cerute pentru uzucapiune, în realitate se referă la calitățile necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei.

Instanța supremă a relevat faptul că pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune, se cere doar ca posesia să se exercite public și să îndeplinească celelalte, pentru ca proprietarul să poată afla de posesia ce se exercită împotriva sa.

Legea nu prevede însă și condiția ca proprietarul să aibă efectiv cunoștință de împrejurarea că bunul său este posedat de altul.

Posesia sa fie continua

Continuitatea implică o succesiune a actelor de posesie la anumite intervale de timp, destul de scurte, în mod regulat, ținând seama de natura lucrului.

Art. 917 C. civ. ne arată că pentru a fi discontinuă posesia, posesorul trebuie să o exercite în mod neregulat, cu intermitente anormale. Când actele materiale se întrerup temporar, posesorul își păstrează elementul intențional.

Legea nu cere o întrebuințare conștientă a lucrului, minut cu minut și fără nici un interval, deoarece o astfel de întrebuințare ar fi de cele mai multe ori imposibilă.

Continuitatea ca și intermitența anormală reprezintă chestiuni de fapt lăsate la aprecierea instanței de judecată. Atunci când a survenit un obstacol fizic insurmentabil mai presus de voința posesorului, de natură să paralizeze temporar actele de stăpânire, posesia nu pierde caracterul de continuitate. În cazul unei pășuni, ploile torențiale și inundațiile pot constitui obstacole fizice.

Dacă posesia se exercită de către un terț, actele repetate în mod regulat sunt de natură să-l avertizeze pe proprietar că dacă nu se va exercita o acțiune posesorie sau în revendicare – după caz – ar putea pierde proprietatea achizitivă din partea terțului.

Posesia sa fie neîntrerupta

Această calitate se leagă mai mult de producerea efectului principal al posesiunii: uzucapiunea, deoarece o posesie întreruptă duce la întreruperea uzucapiunii.

Între continuitate și întrerupere există deosebiri:

continuitatea este opera posesorului însuși. Acesta prin fapta proprie și în detrimentul său poate să facă posesia discontinuă, folosind lucrul în mod neregulat.

întreruperea posesiei constă în fapta unui terț și conduce la pierderea posesiei.

Așadar, intervalele mai mult sau mai puțin scurte în stăpânirea lucrului duc la discontinuitate, dar posesia subzistă, în schimb în cazul întreruperii posesiei, aceasta se pierde, spunându-se de drept cuvânt că discontinuitatea este o boală a posesiei, pe când întreruperea este moartea ei.

Întreruperea fiind o pierdere a posesiei nu poate fi considerată un viciu al acesteia.

Posesia sa fie publica

Prin posesie publică înțelegem acea posesie care este exercitată în văzul tuturor și este cunoscută de toți cei care au vrut să știe sau să vadă.

Textul prevede: „Posesia este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său, încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”.

Din text rezultă că, chiar dacă posesia s-ar exercita în niște condiții care nu o fac cunoscută publicului, ea nu va fi clandestină dacă persoana în contra căreia se exercită este în măsură de a lua la cunoștință despre această posesie.

Posesia sa fie netulburata

Prin posesie netulburată înțelegem acea posesie care să nu fie întemeiată sau păstrată prin acte de violență în contra ori în partea adversarului, așa cum reiese din conținutul art. 1851 C. civ.

Așadar posesia este viciată când posesorul s-a instalat prin violență, adică a uzat de căi violente sau numai de amenințări (violență morală) împotriva celui care poseda sau deținea lucrul mai înainte.

Posesia este viciată și atunci când actele de violență sunt exercitate de o altă persoană decât aceea căreia îi profita situația.

Posesia sa fie exercitata sub nume de proprietar

Faptul că o posesie nu se exercită sub nume de proprietar (calitate cerută de text) înseamnă că nu mai suntem în prezența unei posesii utile în sensul că acesteia îi lipsește elementul animus domini și ca atare suntem în prezența unei simple detenții. Precaritatea echivalează cu absența posesiei, deoarece cel ce deține lucrul nu are intenția de a se comporta ca un proprietar.

Posesia sa fie neechivoca

Posesia este echivocă atunci când actele de stăpânire exercitate de posesor pot fi interpretate și altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu posesiei sau altfel spus, posesia este echivocă când nu se poate ști nici că există nici că nu există elementul animus. Calitatea de neechivoc a posesiei se referă deci, în general, la problema de a ști dacă actele invocate apar sau nu ca un exercițiu manifest al unui drept.

Așadar dintre condițiile enumerate în art. 921 C. civ. numai trei sunt condiții propriu-zise, și anume:

posesia să fie continuă, adică posesorul s-o exercite în mod regulat sau cu intermitente normale (art. 918 C. civ.)

posesia să fie netulburată, adică să nu fie fondată sau conservată prin acte de violență comise de posesori (art. 924 c. civ.)

posesia să fie publică, adică să fie exercitată în văzul tuturor.

În ceea ce privește neîntreruperea, aceasta este socotită ca o calitate a prescripției extinctive și achizitive, întreruperea fiind mai mult decât un viciu, deoarece duce la pierderea posesiei, iar în ceea ce privește a cincea condiție enumerată în art. 921 C. civ. și anume ca posesia să fie „sub nume de proprietar” adică posesorul posedă pentru sine, pentru ca ea să nu fie îndeplinită ar trebui să-i lipsească un element constitutiv, ceea ce ar însemna mai mult decât un viciu.

Capitolul V – VICIILE POSESIEI

Discontinuitatea

Posesia este discontinuă atunci când pentru o durată de timp mai mult sau mai puțin lungă posesorul a încetat de a mai deține lucrul sau de a exercita dreptul.

Potrivit art. 923 C. civ. „posesiunea este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitente anormale”. Rezultă că posesorul nu trebuie să se afle în contact permanent cu bunul pentru ca posesia să fie continuă și deci și utilă. O asemenea folosire ar fi absurdă și totodată imposibilă, posesorul neputând face în fiecare zi acte de folosință asupra tuturor lucrurilor sale. Este suficient ca posesorul să-și exercite posesia potrivit naturii bunului care formează obiectul posesiei, adică continuitatea nu exclude intermitentele anormale.

Astfel, dacă o persoană este posesoarea unui teren de pășunat situat pe un munte, unde în fiecare vară își trimite vitele iar pe timpul iernii nu a putut face acte de folosință, posesia sa nu a fost viciată de discontinuitate, ea exercitându-se la momentul oportun așa cum în mod normal s-ar fi folosit de acest teren proprietarul însuși.

O posesie discontinuă nu este o posesie întreruptă.

Posesia întreruptă este o posesie care a încetat definitiv de a mai exista pentru titularul ei. Acest lucru se întâmplă atunci când exercițiul ei a fost întrerupt pe o durată mai mare de un an.

Între continuitate și neîntrerupere există deosebiri:

continuitatea este opera posesorului însuși. Acesta, în detrimentul său și prin fapta proprie poate să facă posesia discontinuă, folosind lucrul în mod neregulat;

întreruperea posesiei constă în fapta unui terț și conduce la pierderea posesiei.

Art. 916 C. civ. instituie o prezumție de continuitate și neîntrerupere a posesiei pentru cel ce invocă posesia, în sensul că posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat tot timpul intermediar, fără însă ca acesta să împiedice proba contrarie.

Deci, dovada necontinuității este în sarcina celui ce pretinde că posesorul n-a posedat în mod continuu.

Caracterele viciului discontinuității:

este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva posesorului de către orice persoană care are interes ca posesia să nu fie utilă sau să anihileze efectele posesiei .

este un viciu temporar, în sensul că încetează dacă posesorul începe o posesie utilă, adică ea durează până când actele de stăpânire devin regulate și normale.

se aplică, de regulă, în cazul posesiunii bunurilor imobile, căci pentru cele mobile posesia de bună credință valorează titlu de proprietate.

Clandestinitatea

Art. 925 C. Civ. prevede că posesia trebuie să fie publică, adică să nu fie clandestină. O asemenea calitate lipsește atunci când posesiunea se exercită pe ascuns, adică nu în văzul tuturor, cum se exercită orice drept, de unde și denumirea de posesie clandestină, de posesie exercitată pe ascuns în așa fel ca ea să nu atragă atenția celor ce ar avea interes să o cunoască.

Posesiunea ce are ca obiect lucruri mișcătoare poate fi ușor clandestină, adică exercitată pe ascuns, deoarece mobilele prin natura lor sunt susceptibile de acte de posesiune ascunsă. În schimb, imobilele prin natura lor sunt mai greu susceptibile de a fi folosite sau deținute pe ascuns și deci acestea pot fi rar lovite de viciu clandestinității .

Un exemplu de posesie clandestină exercitată asupra unui lucru nemișcător ar putea fi acela al unui explorator de cărbuni, care într-un sistem legislativ în care proprietatea subsolului aparținea proprietarului suprafeței, (sistemul legislativ al țării noastre până în anul 1923), s-ar întinde prin galeriile săpate de el într-un subsol carbonifer și ar exploata prin aceste galerii subterane, subsolul unui teren vecin, ce nu i-a fost concesionat niciodată și care aparține altei persoane.

Se poate întâmpla ca o posesie, care este la început clandestină, să devină ulterior publică; la fel și invers, o posesie publică la origine să devină ulterior clandestină. Față de aceste situații s-a stabilit ca regulă faptul că publicitatea trebuie să existe pe toată durata posesiei. Ca urmare aceasta devine sau încetează de a fi o posesie utilă dacă ea devine sau încetează de a fi publică.

În materie imobiliară cazurile de schimbare a calității de posesie publică sunt rare. Se dă ca exemplu uzurparea treptată și aproape imperceptibilă a posesiei asupra unui teren vecin prin ocuparea în fiecare an a unei fâșii înguste și cultivarea acesteia. S-a stabilit că o astfel de posesie nu devine clandestină motivându-se că proprietarul, victimă a uzurpărilor treptate, este în culpă fiindcă datorită propriei sale neglijențe nu a observat la timp uzurpările care erau vizibile pentru el.

În consecință, faptul de a cultiva o fâșie de teren, oricât de îngustă ar fi ea, din proprietatea vecinului constituie un fapt de posesie publică și deci este o posesie utilă.

Clandestinitatea este un viciu temporar, îndată ce posesia devine publică, ea încetează de a mai fi viciată și începe să producă efecte juridice.

Clandestinitatea este un viciu relativ, ea nu se consideră viciată decât față de persoana căreia posesorul i-a ascuns posesia sa, aceasta fiind singura persoană care poate invoca în contra posesorului viciului clandestinității.

Violenta

Posesia trebuie să fie : netulburată, pașnică și liniștită.

Potrivit art. 924 Cod civil, posesia este tulburată când este fondată sau conservată prin acte de violență în contra sau din partea adversarului, adică atât violența activă, cât și violența pasivă din partea posesorului la atacul violent pornit de către terț.

Rezultă că posesia trebuie să fie pașnică nu numai la început, dar și pe tot timpul cât durează aceasta.

Deși textul are redactarea arătată, autorii consideră că violența pasivă din partea posesorului la atacul provenit din partea unui terț nu este de natură a vicia posesia, deoarece ar însemna ca terțul să aibă posibilitatea ca pe calea exercițiului unor acte violente să determine vicierea posesiei, deși posesorul aflat într-o adevărată legitimă apărare nu a avut nici o inițiativă violentă, nici în dobândirea și nici în conservarea posesiei.

Caracterele viciului violenței sunt următoarele :

a) este un viciu relativ, deci produce efecte numai între părțile între care a intervenit, ceea ce înseamnă că viciul poate fi invocat numai de către persoana împotriva căreia s-a manifestat violența. Față de celelalte persoane posesia nu este afectată de viciul violenței (art. 1862 alin.2 Cod civil);

b) este un viciu temporar, ceea ce înseamnă că de îndată ce a încetat violența, posesia utilă începe.

Nu se pot opune posesorului actele de violență decât în timpul cât sunt exercitate, dacă aceste acte de violență au încetat, posesia încetează de a mai fi viciată.

c) viciul poate exista atât în privința posesiei bunurilor mobile cât și în privința posesiei bunurilor imobile.

În spiritul art. 924 Cod civil posesia va fi viciată atunci când actele de violență au existat la începutul posesiei, precum și atunci când au fost săvârșite în timpul posesiei.

Echivocul

În codul civil francez, la art. 2229 se precizează caracterul neechivoc al posesiei.

Marcade spunea: „legea franceză cere fără nici un folos ca posesiunea să nu fie echivocă, căci acest ultim caracter de a nu fi echivocă, în loc să fie o nouă calitate, nu este decât confirmarea și perfecționarea altor calități care se cer posesiunii.

Posesiunea neechivocă este aceea a cărei continuitate, publicitate sunt calități manifeste și nu au nimic îndoielnic”.

Însușindu-și opinia lui Marcade, legiuitorul nostru a suprimat din art. 2229 al codului civil francez dispozițiunea potrivit căreia pentru a fi utilă și a produce efecte, posesiunea trebuie să fie echivocă.

De-a lungul timpului această teză a lui Marcade a fost susținută de mulți specialiști.

O altă teză a majorității autorilor consideră că echivocul este un viciu special care lovește mai ales elementul animus.

Se consideră că viciul de echivoc va fi scos în evidență cu ușurință dacă vom încerca să cercetăm sensul ce trebuie să-l atribuim prezumției cuprinsă în art. 925 C. civ. rom.

Este vorba de a vedea înainte de toate cu ce animus sibi habendi, după cum la fel de bine, se poate ca, printr-un act juridic, el să fi recunoscut că dreptul aparține altei persoane, adică să existe un titlu care să prezume precaritatea persoanei.

Omisiunea acestei calități este regretabilă, deoarece sunt situații intermediare când, fără a se face dovada precisă, prin proba scrisă a precarității, adversarul posesorului poate să învedereze anumite circumstanțe de fapt, să administreze dovezi de natură să facă îndoielnică existența unui just titlu translativ în temeiul căruia posesorul a intrat în posesia bunului.

Totuși, necesitatea existenței acestei calități a fost evidențiată și subliniată în practica instanței supreme.

Cu alte cuvinte posesia este echivocă atunci când nu se poate cunoaște dacă ea este exercitată în nume propriu sau pentru altul.

În asemenea cazuri avem spre exemplu: cazul personalului de serviciu care locuiește împreună cu stăpânul și care, profitând de încrederea acestuia, săvârșește acte sau fapte materiale de folosință sau de putere asupra lucrului stăpânului; cazul concubinei care locuiește împreună cu concubinul ei și bucurându-se de încrederea lui săvârșește de asemenea acte sau fapte materiale de folosință sau de putere asupra lucrurilor acestuia.

În cazuri de asemenea natură, atâta timp cât nu se face dovada nici a unui titlu translativ de proprietate, ca de pildă vânzare, donație, etc. care să presupună intenția de a poseda și nici a unui contract de locațiune , de depozit sau de comodat care să excludă o asemenea intenție, împrejurarea de fapt, că cel ce săvârșește acte materiale de folosință sau de putere asupra lucrului, locuiește împreună cu fostul posesor al lucrului sau trăiește în concubinaj cu el, sunt de natură să arunce îndoiala asupra intențiunii celor două elemente ale posesiunii și să creeze un echivoc asupra naturii sau semnificației juridice a acestor acte sau fapte.

În asemenea cazuri intermediare existența echivocului ca viciu de posesiune este nu numai folositoare, ci necesară pentru că numai cu ajutorul lui, fostul posesor al lucrului poate dărâma prezumția înscrisă în art. 925 C. civ. și înlătură efectele juridice ale posesiunii ce i se opune.

Echivocul există atunci când două sau mai multe persoane săvârșesc acte de stăpânire asupra unui bun deoarece nici una nu pretinde o posesie proprie, distinctă.

S-a decis în cazul coproprietății, că actele de posesie exercitate de un coproprietar au un caracter echivoc, deoarece există îndoiala dacă posesorul a săvârșit aceste acte în virtutea dreptului său parțial de proprietate sau în calitate de posesor exclusiv al bunului.

În cazul moștenirii, succesorii sunt presupuși a stăpâni bunul moștenit în devălmășie unii cu ceilalți, motiv pentru care posesia lor având caracter echivoc, nu este aptă a fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Codul civil român din 6 septembrie 1940, introducea echivocul printre viciile de posesie, considerându-l ca un viciu absolut ce putea fi invocat de către oricine ar fi avut vreun interes.

În prezent literatura noastră juridică critică eliminarea calității de neechivoc dintre calitățile posesiei și asimilarea echivocului cu precaritatea, cu motivarea că echivocul este un viciu distinct de celelalte vicii ale posesiei, având un rol și reguli proprii diferite.

Unii autori consideră că echivocul este util, de lege ferenda, ca viciu distinct al posesiei, cum este reglementat în alte legislații.

Caracteristici ale viciului de echivoc:

viciul de echivoc în măsura în care se referă la elementul material al posesiei, adică corpus, constituie un viciu absolut, iar în cazul care urmează elementul psihologic constituie un viciu relativ;

echivocul reprezintă un viciu temporar, deoarece posesia devine utilă în momentul în care există convingerea că posesorul întrunește ambele elemente.

Precaritatea

Precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiei, este lipsa posesiei.

Intervenția precarității este dată de art. 920 Cod civil care, prevede că actele ce exercităm asupra bunului altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatori, depozitari, uzufructuari sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesie sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesia ce am exercita-o asupra unui bun al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său.

Rezultă că precaritatea este deținerea lucrului fără animus possidendi, ci numai cu animus detinendi.

Deținătorul posedă pentru altul, deci nu sub nume de proprietar. Ca de exemplu detentori precari menționăm:

Locatarii, depozitarii, uzufructuarii;

Coproprietarii pentru totalitatea lucrului aflat în indiviziune;

Administratorii bunurilor altuia;

Cei care dețin lucrul cu îngăduința propeietarului acestuia.

Detenția precară este întotdeauna conformă dreptului din care decurge spre deosebire de posesie care poate fi contrară dreptului.

Uzufructuarul și ceilalți titulari de drepturi reale, altele decât proprietatea sunt detentori precari – cu precizările ce urmează – față de proprietarul lucrului dar față de terți sunt posesori, deci posesia lor corespunde dreptului real ce-l au altul decât proprietatea, de exemplu, posesia uzufructului sau posesia servituții.

Pentru apărarea posesiei uzufructului său, uzufructuarul are acțiunile posesorii contra proprietarului și terților. Prin urmare, față de proprietarul lucrului, uzufructuarul este detentor precar pentru posesia proprietății depline a lucrului, deoarece posesia proprietății o are proprietarul, dar uzufructuarul are posesia uzufructului. Chiar față de proprietarul lucrului, căci toate drepturile reale sunt susceptibile de posesie, nu numai proprietatea sau cum arată există posesia lucrului și folosirea de un drept, deci posesia corespunzătoare celorlalte drepturi reale.

Se mai poate face o precizare. Dacă posesia este exercițiul oponent al unui drept real, prin aceasta posesia face să se nască prezumția existenței unui drept real propriu, care poate fi denumit drept de posesie, adică jus possidendi. Acesta nu trebuie să fie confundat cu dreptul de a avea posesia unui lucru, respectiv jus possessionis, care izvorăște din dreptul de proprietate și de care nu beneficiază decât proprietarul sau titularul unui alt drept real (uzufructuarul, creditorul gajist, locatarul). De aceea proprietarul nu poate să posede propriul său lucru și să reclame în calitate de posesor, efectele posesiei, căci dreptul de a avea posesia lucrului decurge din dreptul de proprietate.

Calitățile precarității și efectele ei

a) persoana de la care detentorul precar deține titlul detenției beneficiază de posesie pentru altul (posesia corpore alieno) și deci are atât exercițiul acțiunilor posesorii, cât și beneficiarul uzucapiunii;

b) precaritatea considerată viciu, este un viciu absolut, adică precaritatea există față de toată lumea de exemplu, chiriașul unui imobil de la posesorul neproprietar și față de adevăratul proprietar al imobilului;

c) precaritatea este un viciu perpetuu, deoarece durează până când intervine un caz de intervertire a precarității;

Cum se distinge în practică posesia de precaritate :

Deosebiri :

– Există un titlu la baza precarității de exemplu, contractul de închiriere, testamentul sau un titlu care stă la baza posesiei, de exemplu contractul de vânzare, conteractul de donație;

– nu există un asemenea titlu, de exemplu a existat dar s-a pierdut, nu poate fi produs imediat, nu a existat niciodată, nu poate fi dovedit.

În acest caz există doua prezumții:

se prezumă că posesorul posedă pentru sine ca proprietar, în lipsa probei contrare (art. 919 Cod civil);

dacă se face dovada că s-a început posesia pentru altul, se prezumă că se continuă precaritatea, până la proba contrarie art. 919.

Schimbarea precarității în posesie se numește intervertirea precarității.

Intervertirea precaritatii

Precaritatea se poate transforma în posesie, în acest caz avem de-a face cu intervertirea precarității.

Aceasta nu poate avea loc prin simpla voință a detentorului precar (art. 920 C. civ.). nu este suficient ca detentorul să schimbe intenția și calitatea voinței interne și să dorească să posede la un moment dat cu titlu de proprietate, pentru că precaritatea inițială a titlului să fie ștearsă.

Dacă o simplă schimbare a voinței interne a posesorului ar fi suficientă, proba intervertirii titlului ar fi prea dificilă și uneori imposibilă, căci pentru a stabili o asemenea schimbare de voință, fenomen psihologic intern, ar fi nevoie de cercetări de ordin psihologic prea greu și prea aleatoriu.

Intervertirea precarității are loc în următoarele cazuri prevăzute de lege (art. 920 C. civ.):

Când deținătorul lucrului primește de bună credință, de la un terț, un titlu translativ de proprietate, în privința lucrului deținut.

Spre exemplu, un chiriaș la moartea proprietarului cumpără imobilul închiriat de la o persoană pe care o crede moștenitoare a defunctului și deci proprietara actuală a imobilului.

Din momentul cumpărării, fostul chiriaș încetează de a mai fi detentor precar și devine posesor propriu-zis, putând de acum înainte să opună efectele posesiei sale chiar adevăratului proprietar, deoarece el nu mai posedă pe baza contractului de închiriere, ci pe baza actului de cumpărare care este un titlu translativ de proprietate.

Intervertirea are loc numai dacă deținătorul este de bună credință, adică să creadă că titlul este valabil, astfel ca în exemplul dat mai sus, chiriașul să creadă că a cumpărat de la adevăratul proprietar actual al imobilului.

Buna credință se prezumă, bona fides prezumir și acel ce pretinde că posesorul este de rea credință trebuie să facă dovada afirmației sale.

Se consideră că buna credință nu se poate prezuma decât dacă schimbarea titlului este însoțită de o schimbare în actele deținătorului, astfel în exemplul de mai sus chiriașul trebuie să înceteze a mai plăti chiria.

În caz contrar, adică chiriașul continuă să plătească chirie, posesia are un caracter echivoc, buna credință fiind îndoielnică și nu se poate ști cu ce titlu posedă deținătorul.

În acest caz, deși legea nu prevede un asemenea caz, se consideră că intervertirea nu poare avea loc.

Când detentorul precar neagă dreptul celui de la care deține lucrul prin acte de rezistență la exercițiul dreptului său.

În acest caz, detentorul manifestă prin acte exterioare de posesiune și de opunere la dreptul autorului său, pretenția sa de a poseda cu titlu de proprietate.

Nu este suficient ca detentorul să nege pur și simplu dreptul autorului său, adică să se mărginească a spune că nu recunoaște acest drept. El trebuie să manifeste dorința sa de a poseda în contra voinței autorului sau prin acte reale, acte de rezistență, adică acte prin care să se provoace un conflict între el și relativul proprietar la chestiunea proprietății.

Conflictul poate fi judiciar dar și extrajudiciar, de exemplu detentorul face o notificare proprietarului că nu-i va mai plăti chiria sau detentorul se opune cu forța la reluarea lucrului.

În acest al doilea caz de intervertire a precarității, titlul precar nu este înlocuit, ca în primul caz, printr-un titlu translativ, ci este pur și simplu distrus fără a fi înlocuit, așa că posesorul va poseda pe viitor fără titlu.

În acest caz ceea ce provoacă intervertirea este voința detentorului.

Se prevede că posesorul care nu posedă sub nume de proprietar, nu poate schimba el însuși, fie singur, fie prin alte persoane interpuse calitatea unei astfel de posesii.

La prima vedere avem de-a face cu o contradicție, dar care este doar aparentă, deoarece în vedere interzicerea intervertirii titlului printr-o simplă schimbare a voinței interne a deținătorului și aceasta pentru că ar fi greu de dovedit, admite intervertirea titlului când schimbarea de voință este evidentă și neîndoielnică, manifestată prin acte și fapte fără echivoc și care pot fi dovedite ușor.

Instanța supremă a relevat un caz de intervertire potrivit art. 920 pct. 2 C. civ. în situația locatarului unui imobil care socotind că are motive temeinice să se considere proprietar al bunului, refuză să mai plătească chiria locatarului său, căruia îi notifică hotărârea sa și că se consideră proprietar al imobilului.

Instanța supremă a decis că intervertirea titlului de posesie a proprietarului (deci nu a titlului de detenție), poate rezulta din orice act de administrare ori de dispoziție, precum închirierea unui imobil ori repararea sau ridicarea unei construcții în numele său personal, prin care se învederează neîndoielnic intenția sa de a poseda numai pentru sine, cu excluderea celorlalți proprietari.

Dobândirea dreptului de proprietate în asemenea cazuri se poate realiza prin uzucapiunea de 30 ani.

Instanța supremă a subliniat faptul că este de principiu că proprietatea nu se stinge prin neuz și că proprietarul nu-și pierde dreptul său numai prin faptul că nu-l exercită.

Oricât ar dura pasivitatea proprietarului, el nu este decăzut din dreptul de a-și revendica bunul, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 ani fără să-l exercite.

Dacă însă proprietarul nu pierde dreptul de revendicare prin prescripția extinctivă, el poate pierde totuși proprietatea dacă un altul a dobândit-o prin uzucapiune (art. 928 C. civ.).

Pentru ca să opereze uzucapiunea trebuie îndeplinite condițiile prevăzute în art. 930 C. civ. și respectiv, art. 931 c. civ., nefiind posibila dobândirea uzucapiunii în alte condiții, chiar dacă folosința asupra bunului s-a exercitat o perioadă mai mare de 30 ani, de către un posesor precar.

Posesia precară se transformă însă în posesie utilă când cu privire la obiectele închiriate, locatarul neagă prin acte de rezistență opuse reclamantului dreptul de proprietate al acestuia, pretinzând că el este proprietar și reușește să facă o asemenea dovadă în condițiile legii (art.928 C. civ.). faptul că pârâtul nu a plătit chiria sau că proprietarul nu a solicitat-o nu are relevanță în sensul că ar opera uzucapiunea.

Când lucrul este transmis, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, de către deținătorul precar, unei persoane de bună credință.

Astfel un chiriaș al imobilului, considerându-se proprietar, vinde bunul unei persoane care este de bună credință, adică îl crede că este proprietar. Acesta din urmă va avea posesiunea propriu-zisă a imobilului și va putea uzucapa împotriva adevăratului proprietar. După cum se vede se cere o singură condiție, și anume, ca dobânditorul să fie de bună credință, adică să ignoreze precaritatea posesiunii autorului său.

Din exemplul de mai sus vedem că obligația de restituire pe care o are detentorul precar, către proprietar, nu se transmite succesorului cu titlu particular, care este de bună credință.

Când transmiterea posesiuni din partea deținătorului la altul, se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună credință.

Legiuitorul român a introdus, spre deosebire de cel francez, al patrulea caz de intervertire a titlului precar și anume, transmiterea lucrului cu titlu universal.

Când lucrul deținut cu titlu precar este transmis cu titlu universal unei persoane de bună credință, acestea din urmă are posesia utilă a lucrului.

Această dispoziție este contrară tuturor principiilor ce guvernează transmisiunea cu titlu universal în dreptul nostru modern. Ea nu se regăsește nici în dreptul roman, nici în Codul Calimah, nici în dreptul francez și nici chiar în tezele lui Marcade, pe care legiuitorul l-a luat drept călăuză în această materie.

În materie de succesiune cu titlu universal, succesorul este ținut de toate obligațiile autorului său, această transmisiune de obligații distingând pe succesorul universal de cel particular.

Conform acestui principiu fundamental, acela care dobândește cu titlu universal un lucru pe care autorul său îl deținea în mod precar, ar trebui să succedă și la obligația de restituire a lucrului pe care o avea autorul lui; în consecința, succesorul n-ar putea să posede și el decât cu titlu precar.

Nesocotind acest principiu, legiuitorul a considerat că succesorul nu este ținut de obligația de restituire a autorului său și poate schimba detențiunea precară a acestuia în posesie utilă.

Legea cere o singură condiție, ca succesorul să fie de bună credință, adică să ignoreze precaritatea titlului autorului său.

Astfel, în codul nostru civil, succesorii cu titlu universal au fost asimilați cu cei particulari, relativ la intervertirea titlului posesiunii.

În sistemul legii noastre, viciul precarității nu se transmite niciodată succesorilor de bună credință, fie ei achizitori sau succesori cu titlu particular, fie ei succesorii cu titlu universal.

Art. 1859 C. civ., a prescris în mod expres această consecință, arătând că în toate cazurile în care posesiunea unui lucru se transmite, fiecare posesor începe o nouă posesiune, fără a distinge dacă strămutarea posesiunii s-a făcut în mod particular sau universal, cu titlu oneros sau cu titlu particular.

În ultimele două cazuri (art. 1858 pct.3,4 C. civ. ), nu este vorba de o intervertire propriu-zisă a precarității, ci o încetare a precarității prin transmisiunea lucrului de la o persoană la alta.

Este o schimbare a caracterului posesiunii prin schimbarea persoanei posesorului.

Într-un limbaj juridic strict, trebuie să rezervăm numele de intervertire de titlu numai schimbări caracterului posesiunii în mâinile aceleiași persoane, cum este cazul primelor două moduri de intervertire, în care persoana posesorului rămâne aceiași.

E)La cele patru cazuri prevăzute expres de codul civil, practica judecătorească a adăugat și intervertirea în fapt a posesiei, când detentorul precar înțelege să transforme în fapt această detenție în posesie utilă.

Este cazul unui moștenitor care, stăpânind un bun succesoral aflat în indiviziune, deci în coproprietate, printr-o manifestare exterioară a sa, demonstrează că a înțeles să transforme posesia din comună în exclusivă, adică s-a produs o intervertire de fapt a posesiei.

Capitolul VI. Practica judiciară

Speța 1- Posesie. Dreptul de a culege fructele în cazul constructorului de bună-credință.

Dosar Nr. 91 (29.01.2009)

Reclamanta M. F. a chemat în judecata IPJ și M.A.I., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 2.200.000.000 lei, cu titlu de chirie neachitata pe perioada ultimelor trei ani, respectiv iunie 2002-iunie 2005.

În motivarea cererii reclamanta a arătat ca prin hotărâre definitiva și irevocabila a fost constatat dreptul de proprietate al autoarei reclamantei, T. C., în contradictoriu cu M.F. și C. J., asupra unui teren în suprafața de 2.563 m.p.. Din cei 2.563 m.p., pe 370 m.p. I.P.J. a reedificat o construcție, respectiv un garaj. Prin decizie pronunțata la 02.02.2004 de Curtea de Apel Craiova reclamanta a dobândit dreptul de proprietate și pe acest teren, iar pârâții în mod nejustificat au refuzat sa-l elibereze, sau sa plătească chirie. Prin alta hotărâre judecătoreasca, din 22.03.2005, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate și asupra garajului, iar pârâții au refuzat sa-l elibereze.

Pârâtul I.P.J. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulata de reclamanta ca neîntemeiata, cu mențiunea ca reclamanta s-a adresat instanței de judecata cu o acțiune în revendicare și obligație de a face, solicitând eliberarea terenului ocupat de construcție, iar instanța de judecata, prin sentința civilă din 20.03.2003, definitiva și irevocabila, a respins capătul de cerere privind obligația de a face, recunoscând pârâtului calitatea de constructor de buna-credință. Ulterior, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune și asupra garajului, urmând sa plătească pârâtului I.P.J. suma de 500.000.000 lei, stabilita prin expertiza tehnica. Reclamanta nu a solicitat niciodată plata unei chirii pentru terenul respectiv, optând pentru preluarea clădirii, între părți neexistând nici un contract de închiriere sau înțelegere cu privire la plata chiriei pentru terenul în suprafața de 370 m.p. pe care se afla edificat atelierul mecanic al I.P.J..

Judecătoria g-Jiu prin sentința civila nr. 2058/2008, a admis acțiunea cu completările ulterioare și a obligat I.P.J. la plata către reclamanta a sumei de 193.675 lei despăgubiri civile, reprezentând chiria pe ultimii trei ani 2002-2005, precum și a sumei de 20.799,50 lei, despăgubiri civile reprezentând chiria pe perioada 01.01.2006-28.04.2006. A fost respinsa acțiunea, pentru lipsa calității procesuale pasive, fata de M.A.I.

S-a reținut ca acțiunea reclamantei este întemeiata cu privire la plata chiriei pentru perioada 2002-2005 și în continuare până la data de 28.04.2006, întrucât aceasta a fost lipsita de folosința terenului, ceea ce constituie o atingere adusa dreptului de proprietate.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul I.P.J., criticând-o pentru nelegalizate și netemeinicie cu următoarea motivarea ca reclamanta a solicitat chirie pentru 370 m.p., teren ocupat în totalitate de construcții, fără a preciza temeiul juridic al acesteia; având în vedere ca demolarea imobilului nu era posibila, I.P.J. a fost de acord cu propunerea reclamantei de a prelua construcția prin accesiune, cu plata unor despăgubiri în condițiile art. 494 alin.3 Cod Civil.

Deși s-a reținut buna-credința a pârâtului, aceeași instanța a considerat, în mod greșit, ca I.P.J. nu este exonerat de plata chiriei, întrucât reclamanta a fost lipsita de folosința terenului, măsura contrara dispozițiilor legale cu privire la constructorul de buna-credința, pârâtul nefiind în culpa, întrucât apelanta reclamanta a dorit sa preia imobilul. Motivul doi de apel l-a constituit faptul ca reclamanta apelanta nu si-a îndeplinit obligația de a plați despăgubirile în cuantum de 516,2 milioane lei, cu toate ca I.P.J. a predat construcția, astfel cum rezulta din procesul-verbal de punere în posesie.

Prin apelul declarat de apelanta M.F., s-a criticat hotărârea în sensul ca suma datorata de pârâtul I.P.J. cu titlu de chirie ar fi de 63.303,50 lei, conform suplimentului raportului de expertiza (nu de 20.799,50 lei), iar cheltuielile de judecata privesc suma de 715 lei și nu de 2.300 lei.

Prin decizia nr. 294 din 4 septembrie 2008 pronunțata de Tribunalul Gorj a fost admis apelul declarat de I.P.J. A fost schimbata sentința în sensul ca s-a respins cererea de chemare în judecata, ca nefondata. S-a respins apelul declarat de apelanta reclamanta.

S-a reținut ca litigiul a fost soluționat irevocabil între parți prin sentința civila din 20.12.2005 prin care s-a statuat ca reclamanta a devenit proprietara construcției prin accesiune, fiind obligata la plata sumei de 516,2 milioane lei, hotărâre care a fost pusa în executare în ce privește predarea construcției. Art. 494 Cod civil nu vorbește despre chirie. Chiria la care a fost obligat pârâtul are alt temei juridic, respectiv cel al locației, reglementat prin disp. art. 1410 și urm. Cod Civil. Ori, în cazul de fata, nu s-a dovedit existenta locației, sau cel mult al unei convenții între parți cu privire la plata chiriei. Daca reclamanta a fi suferit o paguba ca urmare a nefolosirii terenului respectiv, aceasta urma sa precizeze în ce consta și s-o dovedească.

Dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.1 al CEDO și prevederile constituționale nu au relevanta în cauza atâta vreme cât reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate și i-au fost restituite bunurile în natura, devenind proprietara terenului pentru care urmează sa plătească suma de 516,2 milioane lei.

Motivele de apel ale reclamantei M.F. s-au constatat a fi neîntemeiate pentru considerentul ca aceasta a devenit proprietara bunurilor în cauza, dimpotrivă statuându-se prin hotărâre irevocabila obligația acesteia de a plați apelantului pârât suma de 516,2 milioane lei.

În termenul legal reglementat de art. 302 Cod pr. civila a declarat recurs în cauza reclamanta M.F. solicitând modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost completata.

În motivarea recursului recurenta a susținut ca obiectul prezentei cauze îl reprezintă obligarea IPJ și a MAI la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosința a terenului în suprafața de 370 mp. în perioada iunie 2002 – aprilie 2006, și nu stabilirea incidentei prevederilor art. 494 alin. 2 Cod civil, la care face trimitere instanța de apel. Greșit tribunalul a recalificat obiectul acțiunii cu care a fost investita instanța de fond, reținând ca ar fi incidente dispozițiile art.1410 și următoarele din Codul civil. În cauza temeiul de drept îl constituie dispozițiile art. 998 Cod civil, pârâta fiind ținuta sa repare prejudiciul creat prin lipsirea reclamantei de dreptul de folosința asupra terenului.

Motivarea instanței de apel în sensul ca recurenta nu a suferit nici o paguba a fost apreciata de asemenea ca fiind greșita. S-a arătat ca intimatul IPJ nu a contestat nicicând ca a folosit clădirea edificata pe terenul recurentei deși avea cunoștința, în perioada supusa atenției în litigiul de fata, ca recurenta este proprietara terenului. Faptul ca intimatul a fost de buna-credința la momentul edificării construcției nu înlătura obligația acestuia de a plați despăgubiri (chirie) pentru terenul pe care îl ocupa fără drept. Cuantumul prejudiciului a fost individualizat prin rapoartele de expertiza întocmite în cauza.

Un ultim aspect criticat în motivarea recursului este faptul ca instanța de apel nu a analizat apelul declarat de reclamanta. Argumentul ca reclamanta a devenit proprietara bunurilor în cauza și ca urmează sa plătească o suma de 516 milioane lei este străin în raport cu natura pricinii ceea ce face ca decizia sa fie nemotivata.

Recurenta a mai formulat critici care vizează sentința, critici care reprezintă o reiterare a motivelor de apel.

Recursul este nefondat.

În cazul în care un terț edifica cu buna-credința o construcție pe un teren proprietatea unei alte persoane, terțul este proprietarul construcției până la preluarea ei, prin accesiune, de către proprietarul terenului. În calitate de proprietar, terțul are dreptul sa folosească construcția dar și terenul aferent acesteia până la preluării construcției pe calea accesiunii imobiliare artificiale de către proprietarul terenului, sau chiar până la plata despăgubirii care i se cuvine conform legii (despăgubire ce reprezintă contravaloarea materialelor și a manoperei ori a sporului de valoare adus terenului), daca solicita un drept de retenție. Pentru aceasta perioada terțul care a construit cu buna-credința nu datorează despăgubiri proprietarului terenului, reprezentând lipsa de folosința terenului.

În litigiul dedus judecații recurenta reclamanta invoca faptul ca, în calitate de proprietara a terenului în suprafața de 370 mp, avea dreptul de a folosi bunul în mod efectiv și de a-i culege fructele; ca aceste atribute ale dreptului de proprietate nu au putut fi exercitate în perioada 2002 – aprilie 2006 din culpa intimatului pârât IPJ, care a refuzat sa elibereze terenul.

Curtea apreciază ca în cauza nu poate fi reținuta culpa intimatului menționat în producerea vreunui eventual prejudiciu recurentei (nefiind astfel îndeplinite cerințele art. 998 Cod civil, invocate în motivarea recursului), câta vreme pe terenul menționat mai sus era edificata o construcție, iar prin sentința civila din 20.03.2003 a Judecătoriei Tg. Jiu, rămasa definitiva și irevocabila, a fost respins capătul de cerere privind demolarea acesteia, recunoscându-i-se intimatului pârât IPJ calitatea de constructor de buna-credința.

Intimatul pârât, în calitate de constructor de buna-credința, a fost proprietar al construcției până în momentul în care a pierdut acest drept în favoarea recurentei, care l-a dobândit prin sentința civila din 20.12.2005 a Judecătoriei Tg. Jiu, pe calea accesiunii imobiliare artificiale. Până la pronunțarea acestei hotărâri Curtea apreciază ca intimatul pârât a folosit cu buna-credința terenul. Intimatul pârât nu putea ceda recurentei reclamante folosința terenului pentru ca aceasta, în fapt, presupunea ca intimatul pârât sa demoleze (sa ridice) construcția de pe teren; o astfel de obligație nu a fost stabilita în sarcina sa, ci – dimpotrivă – cererea de chemare în judecata ce a avut un asemenea obiect (formulata de recurenta reclamanta) a fost respinsa, reținându-se buna credința a intimatului pârât la edificarea imobilului.

Ca urmare a pronunțării sentinței civile din 20.12.2005, în aprilie 2006 intimatul IPJ a predat recurentei posesia imobilului, teren și construcție, deși recurenta nu a achitat despăgubirile stabilite în sarcina sa. În condițiile în care în perioada decembrie 2005 – aprilie 2006 nu a mai fost întreprins nici un alt demers judiciar (respectiv somație sau cerere de chemare în judecata) de către recurenta reclamanta, care sa fi avut drept efect punerea în întârziere a intimatului pârât în legătura cu obligația de predare a imobilului, nu poate fi reținuta în sarcina acestuia obligația de a achita despăgubiri recurentei reclamante pentru eventualul prejudiciu produs prin nefolosirea bunului (teren și construcție) în aceasta perioada.

Considerentele de mai sus dovedesc fără putința de tăgada ca pentru soluționarea litigiului s-au impus a fi lămurite efectele pe care le produce în cauza calitatea de constructor de buna-credința a intimatului IPJ. Astfel fiind, Curtea considera ca în mod corect tribunalul a apreciat ca prezintă relevanta în cauza prevederile art. 494 Cod civil atunci când a respins acțiunea în pretenții formulata de recurenta reclamanta. Aceste dispoziții, împreuna cu prevederile art. 485 – 497 Cod civil, sunt relevante – în litigiul de fata – numai pentru stabilirea momentului până la care constructorul de buna-credința nu datorează fructele aferente terenului pe care a fost edificata construcția.

În ce privește prevederile art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeana pentru Drepturile Omului și normele constituționale care garantează dreptul de proprietate Curtea apreciază ca acestea nu au fost încălcate în speța.

Dreptul de proprietate este un drept absolut (în sensul de drept complet, care conferă titularului exercițiul tuturor prerogativelor sale – posesia, folosința și dispoziția). În condițiile legii, însa, fora a-i afecta substanța, acest drept poate cunoaște unele îngrădiri. Dispozițiile art. 485 – 487 și ale art. 494 Cod civil, în măsura în care ocrotesc buna-credința, constituie o îngrădire legala adusa dreptului de proprietate. Dobândirea de către posesorul de buna credința a fructelor, în temeiul art. 485, 486 și 487 din Codul civil, a fost supusa atenției Curții Europene a Drepturilor Omului; în cauza Weissman și alții contra României (hotărârea din 24 mai 2006) s-a statuat ca prin aplicarea acestor dispoziții nu se aduce atingere prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Argumentele din decizia recurata, cum ca prin acțiune s-a cerut chirie pentru teren și ca nu s-a făcut dovada vreunui contract de locație sunt străine în raport cu litigiul dedus judecații. Instanța de fond a calificat corect acțiunea ca fiind una în despăgubiri, ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosința a terenului, fiind invocata culpa intimatului pârât IPJ. Aceasta calificare a fost avuta, însa, în vedere și de tribunal atunci când a reținut ca reclamanta nu face dovada vreunui prejudiciu produs din culpa intimatului pârât; astfel fiind nu exista motive de casare a deciziei și trimitere a cauzei spre rejudecare (pentru ca nu ar fi fost analizata cererea prin prisma temeiului juridic invocat).

Cât privește criticile din apelul declarat de reclamanta, reiterate și în recurs, acestea au fost analizate sumar de către tribunal. Întrucât aceste critici vizează cuantumul despăgubirilor și al cheltuielilor de judecata, analiza lor este lipsita de interes în condițiile în care acțiunea promovata de recurenta reclamanta nu poate fi primita deoarece intimatul pârât IPJ a folosit terenul cu buna-credința până la data la care recurenta reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției prin accesiune, iar ulterior nu a fost pus în întârziere în vederea predării imobilului (anterior predării, care a avut loc în aprilie 2006).

Speța 2 – Efectul disp.art.1909 C.civ. Buna credință și posesia bunului mobil de către terțul dobânditor îi conferă acestuia toate prerogativele unui adevărat proprietar.

Dosar Nr. 2495/2007 (27.10.2008)

Sentința civila nr.2495/2007

Emitent Judecătoria Tecuci

Prin sentința civila nr. 2495/2007 a Judecătoriei Tecuci s-a admis acțiunea formulata de reclamantul TM în contradictoriu cu pârâtul VG și l-a obligat pe pârât sa restituie reclamantului autoturismul marca Toyota Land Cruiser cu nr. de înmatriculare B- 00-000, cartea de identitate, certificatul de înmatriculare, precum și cheile mașinii.

Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Obiectul acțiunii deduse judecații l-a constituit o obligație de a face, respectiv obligarea pârâtului la restituirea către reclamant a unui autoturism marca Toyota Land Cruiser, cu număr de înmatriculare B-00-000, împreuna cu certificatul de înmatriculare, cartea de identitate și cheile mașinii. In motivarea cererii s-a arătat ca reclamantul a împrumutat mașina unui prieten care, la rândul sau, fora acordul reclamantului a împrumutat-o unei alte persoane.

Când reclamantul a văzut la volanul mașinii sale o persoana necunoscuta, a solicitat organelor de politie sa o identifice și astfel a aflat ca persoana necunoscuta se numește V.G. – pârâtul din prezenta cauza.

Deși a solicitat ca pârâtul sa-i restituie autoturismul, acesta a refuzat și astfel s-a promovat acțiunea dedusa judecații, soluționata prin sentința mai sus-arătata.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul V.G. pe motiv ca instanța de fond în mod greșit a reținut ca sunt aplicabile în cauza disp.art.998 – 999 C.civ.

Prin decizia civila nr.255/2008 a Tribunalului Galați s-a admis apelul declarat de pârât și în rejudecare s-a respins ca nefondata acțiunea și a fost obligat reclamantul sa plătească pârâtului cheltuieli de judecata. Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța de recurs a reținut următoarele:

In speța dedusa judecații se pune problema revendicării autoturismului de către reclamantul – proprietar de la pârâtul – terț dobânditor de buna-credința. In aceste condiții, așa cum a arătat și apelantul, instanța de fond trebuia sa analizeze existenta titlului de proprietate al reclamantului asupra bunului mobil în litigiu și calitatea în care pârâtul deține posesia bunului.

E adevărat ca pe cartea de identitate a mașinii figurează în calitate de proprietar reclamantul, numai ca, acesta așa cum arata și în răspunsurile la interogatoriul ce i-a fost luat de prima instanța, l-a împrumutat în urma cu 2-3 ani unui prieten, pentru o perioada de 2-3 săptămâni, iar acesta din urma l-a vândut pârâtului, aspect despre care reclamantul a aflat în vara anului 2006.

Detentorul precar care i-a vândut mașina pârâtului a creat aparenta de proprietar a bunului, astfel cum rezulta din declarația martorului D.G. audiat la fond, convenind cu terțul dobânditor sa perfecteze actele ulterior. Terțul dobânditor, respectiv pârâtul din prezenta cauza, a intrat în posesia bunului cu buna – credința.

Prin urmare, drepturile proprietarului, culpabil de a fi creat prin propria fapta acea aparenta de proprietate, în persoana detentorului precar căruia i-a încredințat posesia bunului, sunt sacrificate, în folosul dobânditorului de buna – credința, care a socotit ca acea aparenta este chiar realitatea.

Deposedându-se de buna voie de bunul sau, încredințându-l unei persoane care a abuzat de încrederea ce i-a fost acordata și a înstrăinat bunul, proprietarul pierde dreptul sau de proprietate. Tocmai datorita acestei culpe a sale, proprietarul își vede sacrificat dreptul sau de proprietate în favoarea terței persoane.

Astfel spus, prin efectul dispozițiilor art.1909 C.civ., reclamantul – proprietar si-a pierdut dreptul în favoarea terțului dobânditor de buna-credința, el având deschisa doar o acțiune în daune împotriva detentorului precar.

Speța 3 – Acțiune in constatare. Efectele caracterului echivoc al posesiei in dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani.

Nr: 15R (09.01.2009)

Instanța: Tribunalul Teleorman

Conținut

Acțiune in constatare. Efectele caracterului echivoc al posesiei in dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani. C. civ.: art. 1847, art. 1860, art. 1890. Atâta timp cât, moștenitorii au înțeles să stăpânească imobilul în indiviziune, comportându-se toți ca proprietari și fără a-și contesta dreptul de proprietate comună asupra imobilului, dispozițiile art. 1890 Cod civil sunt aplicabile. Nu există o dispoziție în Codul civil care să acorde un regim preferențial proprietății individuale în raport cu proprietatea comuna, in devălmășie sau pe cote părți. Atâta timp cât Codul civil nu prevede caracterul neechivoc al posesiei drept condiție necesara pentru a prescrie ( 1847 Cod civil), practica judecătorească și doctrina nu pot împiedica unul sau mai mulți moștenitori , să-și consolideze dreptul de proprietate prin constatarea îndeplinirii condițiilor uzucapiunii de 30 ani . ( Decizia civila nr. 15 R din 9 ianuarie 2009 , secția civila )Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Alexandria reclamanții K.M. și C. N. , au solicitat să se constate că au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra suprafeței de 1269 m.p. teren intravilan. În motivarea acțiunii reclamanții arată că bunica respectiv străbunica lor a decedat lăsând un imobil casă de locuit și teren aferent de 800 mp situate în Alexandria, str. frații Golești, nr.14, imobil dobândit de defunctă de la părinții săi decedați de peste 30 de ani. Reclamanții arată că împreună cu părinții apoi singuri au stăpânit continuu și netulburați suprafața de 1269 m.p. situație confirmată și de istoricul de rol și solicită să se constate că prin uzucapiune au dobândit dreptul asupra suprafeței de 1269 m.p. În drept acțiunea este întemeiată pe prevederile art. 1890 Cod civil și art. 23 din Legea 18/1991, art.111 Cod procedură civilă. Prin sentința civilă nr. 1962 din 8 octombrie 2008, Judecătoria Alexandria a respins ca nefondată acțiunea civilă pentru constatarea dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune formulată de reclamanții K. M. și C. N.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că reclamanții în calitate de moștenitori ai autorilor C. S. și C. P. au solicitat să se constate că au dobândit prin uzucapiunea de 30 ani dreptul de proprietate asupra suprafeței de 1269 m.p. teren intravilan situat în Alexandria, str. frații Golești, nr.14.Din modul de redactare al acțiunii precizate reiese că reclamanții au calculat termenul de prescripție prevăzut de art. 1890 Cod civil unind posesia autorilor lor(părinți) cu posesia exercitată de ei însăși. Stăpânirea de către unul dintre moștenitori a bunului succesoral poate duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune in situația în care a intervenit o manifestare de voință din partea acestuia care să demonstreze că a înțeles să transforme posesia din comună în exclusivă, posesie care exercitată astfel de către unul dintre moștenitori poate fi unită cu aceia a autorului său. Nu se poate uni însă posesia exercitată de către cei doi moștenitori reclamanți cu posesia exercitată de părinții unuia dintre ei(autorul reclamantului C. N. fiind predecedat).

În cauză reclamanții se află în indiviziune asupra imobilului transmis prin moșteniri succesive și care face ca autorii lor să fie diferiți. Aceasta nu poate împiedica instanța să analizeze perioada în care autorul reclamantei K. M. – C. P. – a exercitat posesia aflându-se în indiviziune cu reclamantul C. N. și ceilalți moștenitori și care exercitată în aceste condiții nu poate fi unită cu posesia moștenitorilor lor pentru motivul că, pentru această perioadă nu a existat o posesie exclusivă și eventual o intervertire a posesiei din comună în exclusivă. Nici starea de indiviziune în care se află reclamanții nu-i îndreptățește să solicite dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin joncțiunea posesiilor exercitate de ei cu posesia exercitată de autorii aflați la rândul lor în indiviziune. Proba testimonială nu relevă aspecte care să conducă la concluzia că posesia exercitată de reclamanți poate fi unită cu a autorilor lor și că ar avea caracter neechivoc în condițiile stării de indiviziune.

De altfel nimic nu-i împiedică pe reclamanți să procedeze la ieșirea din indiviziune în condițiile art. 728 Cod civil. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții K. M. și C. N., considerându-o nelegală și netemeinică din următoarele motive:În mod greșit prima instanță a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847, 1890 Cod civil, deoarece conform acestor texte de lege, ca să se poate prescrie se cere o posesie continuă și neîntreruptă, netulbutară, publică și sub nume de proprietar timp de 30 de ani, perioadă ce poate fi împlinită prin joncțiunea posesiei celui ce invocă uzucapiunea, cu posesia autorului său(art.1860 Cod civil). Apreciază că, posesia reclamanților este continuă; din declarația martorului nu a rezultat că ar fi existat intermitente anormale privind posesia acestora, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 1847 Cod civil. De asemenea posesia reclamanților este și neîntreruptă natural sau civil, fiind și netulburată. Examinând recursul declarat prin prisma motivului invocat și încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și întregului material probator administrat în cauză, tribunalul reține că acesta este fondat din următoarele considerente.

Recurenții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1890 și urm. Cod civil referitoare la prescripția achizitivă(uzucapiunea ) de 30 de ani. Pentru a se putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiunea de 30 de ani, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții:

– să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 ani;

– posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu (art.1847 C.c.) .Din probele administrate în cauză rezultă că autorii recurenților reclamanți și aceștia au posedat această suprafață de teren 1269 m.p. din 1958 și până în prezent, comportându-se ca adevărați proprietari. Instanța de fond a respins acțiunea în constatare a reclamanților cu motivarea că moștenitorii defunctei C. S. fiind în stare de indiviziune, au stăpânit bunurile succesorale unii pentru alții, motiv pentru care posesia lor având un caracter echivoc nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Susținerile instanței de fond sunt în concordanță cu o decizie a fostului Tribunalului Suprem nr. 769/21.04.1979, prin care s-a statuat că posesia moștenitorilor aflați in indiviziune este echivocă și nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate, prin uzucapiune.

În codul civil roman nu este reglementat un alt viciu al posesiei în afară de cele care rezultă din art. 1847 Cod civil și anume discontinuitatea, violența, clandestinitatea și precaritatea. Viciul echivocității posesiei nu este reglementat de Codul civil, fiind rezultatul practicii și doctrinei judiciare anterioare anilor 1990.În spiritul jurisprudenței C.E.D.O., tribunalul apreciază că nu există nici un motiv rezonabil care să determine un efect diferit al posesiei, în raport de numărul moștenitorilor, cu consecința dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Atâta timp cât, moștenitorii au înțeles să stăpânească imobilul în indiviziune, comportându-se toți ca proprietari și fără a-și contesta dreptul de proprietate comună asupra imobilului, dispozițiile art. 1890 Cod civil sunt aplicabile. Nu există o dispoziție în Codul civil care să acorde un regim preferențial proprietății individuale în raport cu proprietatea comuna, in devălmășie sau pe cote parți.

Atâta timp cât codul civil nu prevede caracterul neechivoc al posesiei drept condiție necesara pentru a prescrie ( 1847 Cod civil) , practica judecătorească și doctrina nu pot împiedica unul sau mai mulți moștenitori , să-și consolideze dreptul de proprietate prin constatarea îndeplinirii condițiilor uzucapiunii de 30 ani .

Ca atare, tribunalul reține că recurenții au făcut dovada posesiei utile pentru o perioadă mai mare de 30 ani, fiind aplicabile dispozițiile art. 1859 și 1860 Cod civil, privind joncțiunea posesiilor.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. 1si 3 Cod procedură civilă, se va admite recursul declarat de reclamanții K. M. și C. N. împotriva sentinței civile nr. 1962 din 8 octombrie 2008 a Judecătoriei Alexandria, se va modifica sentința atacată în sensul constatării dobândirii dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1269 m.p. teren amplasat în Alexandria, str. frații Golești, nr.14, județ Teleorman, prin uzucapiunea de 30 de ani.

Speța 4 – Titluri de proprietate valabile. Proprietăți care se suprapun. Mutarea gardului despărțitor. Faptă care nu este prevăzută de legea penală. Litigiu civil C. pen., art. 220 alin. (1) și (2)

În situația în care atât inculpatul, cât și partea vătămată au titluri de proprietate perfect valabile și se consideră proprietari, deși proprietățile se suprapun, fapta inculpatului de a muta gardul despărțitor, întrucât acesta era situat pe proprietatea firmei sale, nu constituie infracțiunea de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 alin. (1) și (2)

C. pen. Este vorba de un litigiu civil, în care se impune compararea titlurilor de proprietate ale acestora pentru a se stabili care este preferabil.

Judecătoria Sectorului 1 București, sentința penală nr. 987 din 8 aprilie 2005, nepublicată

Prin sentința penală nr. 987 din 8 aprilie 2005 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu aplicarea art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului M.F.D., pentru infracțiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 alin. (1), (2) C. pen. În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. În baza art. 192 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a obligat partea vătămată SC C. SA, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Instanța de fond a reținut că la data de 31 martie 1995, partea vătămată a devenit proprietară pe o suprafață de teren de 3648 mp, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate aflat la dosar.

La rândul său, SC M. SRL, al cărei avocat și reprezentant este inculpatul M.F., cumpără o suprafață de teren de 2000 mp prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5330 din 4 septembrie 1996 de la numitul G.I. În anul 2001, intenționând să obțină numărul cadastral provizoriu, se efectuează niște măsurători și se constată că, aplicând dimensiunile din contractul de vânzare-cumpărare, proprietatea numitului G.I. se suprapune cu proprietatea vecină și că suprafața rezultată este de 2020,47 m.

Expertul care a întocmit documentația (martorul inculpatului P.M.) ar fi trebuit să diminueze dimensiunile terenului pentru a respecta suprafața de 2000 mp cumpărată. Totuși, documentația a fost avizată favorabil, acordându-se numărul cadastral, pentru că

diferența se încadrează în toleranța admisă pentru documentațiile cadastrale.

Tot în anul 2001, inculpatul, prin adresa nr. 1405 din 20 martie 2001, sesizează SC C. SA să mute gardul despărțitor, întrucât acesta era situat pe proprietatea firmei inculpatului. Neprimind răspuns, inculpatul mută gardul, conform actelor sale de proprietate.

Această situație de fapt rezultă din raportul de expertiză topografică și din înscrisurile aflate la dosar, precum și din declarațiile inculpatului și ale martorilor M.T. și P.M. Ne aflăm în situația în care partea vătămată și inculpatul au titluri de proprietate perfect valabile, au obținut numere poștale și cadastrale și intabulare în cartea funciară, plătesc impozit și totuși proprietățile se suprapun.

Întrucât ambele părți au titluri de proprietate perfect valabile și se consideră proprietari, în cauză nu este vorba de infracțiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 alin. (1), (2) C. pen., ci de un litigiu civil între părți, impunându-se compararea titlurilor de proprietate ale acestora, pentru a se stabili care este preferabil.

Notă: Sentința a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1980 din 14 septembrie 2005 a Tribunalului București – Secția I penală, în urma respingerii recursului părții vătămate.

Speța 5 – Momentul consumării. Aplicabilitatea dispozițiilor de grațiere.

Prin sentința penala nr. 387/08.09.1997 a Judecătoriei Târgu Bujor a fost condamnat inculpatul Z.V. pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie prevăzuta de art. 220, cu aplicarea art. 13 C. pen., constatându-se ca pedeapsa a fost grațiata in întregime, condiționat, prin art. 8 din Legea nr. 137/1997.

Instanța a reținut ca, in primăvara anului 1996, inculpatul a ocupat, fora nici un drept, o suprafața de 800 mp teren aparținând parții vătămate Gh.V., pe care a refuzat sa o pună la dispoziție la cererea acesteia.

Împotriva acestei sentințe, rămasa definitiva prin neexercitarea cailor ordinare de atac, s-a declarat recurs in anulare, susținându-se ca greșit s-a constatat grațierea pedepsei deoarece infracțiunea s-a consumat după adoptarea legii de grațiere.

Recursul in anulare este fondat.

Având in vedere ca infracțiunea de tulburare de posesie este o infracțiune continua, se considera consumata fie la data când făptuitorul a încetat acțiunea ilicita din proprie inițiativa, fie la data pronunțării hotărârii de condamnare.

Ținând seama ca inculpatul nu a încetat din proprie inițiativa acțiunea de ocupare ilicita a suprafeței de teren aparținând parții vătămate, iar hotărârea de condamnare a fost pronunțata la 08.09.1997, astfel ca infracțiunea de tulburare de posesie s-a consumat abia la aceasta data, este evident ca in cauza nu erau aplicabile dispozițiile legale de grațiere ale Legii nr. 137/1997, deoarece potrivit art. 11 din aceasta lege intra sub incidenta grațierii numai faptele comise pana la data adoptării ei.

Prin urmare, admițându-se recursul in anulare, a fost înlăturata aplicarea dispozițiilor de grațiere din legea menționata.

Curtea suprema de justiție, secția penala, decizia nr. 111 din 19 ianuarie 1999

Concluzii

Prezenta lucrare este împărțită în trei capitole.

În primul capitol intitulat Noțiuni Generale, am considerat că este nevoie, pentru o mai bună înțelegere de o sinteză a principalelor noțiuni privind posesia.

În viitoarele reglementări trebuie să se acorde o atenție mai mare în materia posesiei deoarece unele articole din actuala legislație ridică probleme în aplicarea lor în practica judiciară.

Astfel, încă din primul articol ce reglementează posesia (art.1846 alin.2 C. civ.) se observă o definiție inexactă și incompletă. Motivele au fost expuse în Capitolul I, Secțiunea a II a.

În ceea ce privește controversa privitoare la problema dacă posesia este un drept sau o simplă stare de fapt, cred că trebuie adoptată teza potrivit căreia posesia este o simplă stare de fapt.

Consider că posesia poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui lucru, cu intenția și voința de a se comporta, față de toți ceilalți, ca proprietar sau titular al altui drept real.

Înainte de a trece la cel de-al doilea capitol, intitulat Viciile posesiei , am trecut în revistă calitățile acesteia. Din acest punct de vedere nu sunt de acord cu autorii care tratează numai calitățile și nici cu aceia care, dimpotrivă, tratează numai viciile, pe motiv că acestea sunt forme accidentale ale posesiei iar calitățile prezintă forma normală.

Am analizat atât calitățile cât și viciile pentru a avea o privire completă a posesie. Aceasta pentru că două dintre calitățile posesiei, neîntreruperea și stăpânirea sub nume de proprietar, atunci când lipsesc , nu corespund unei idei diferite , viciate, ci este vorba de absența posesiei.

Întreruperea posesiei este în realitate consecința întreruperii prescripției, care duce la inexistența posesiei. La fel, atunci când posesia nu se exercită sub nume de proprietar, suntem în prezența detenției sau precarității, aceasta nefiind un viciu al posesiei, ci o absență a acesteia.

În legătură cu viciul discontinuității am făcut o delimitare între acesta și întreruperea posesiei, în timp ce discontinuitatea rezultă din fapta proprie a posesorului și în detrimentul său, folosind lucrul în mod regulat, întreruperea posesiei constă în fapta unui terț și conduce la pierderea posesiei.

Tratând viciul violenței am arătat că art.1851 C. civ., este redactat în mod confuz și aparent lipsit de interes, modificarea adusă de legiuitorul român textului corespunzător francez (art.2233 C. civ. francez), fiind puțin fericită.

Într-o viitoare reglementare se va ține cont de aceasta și se va scade din textul legal mențiunea referitoare la violența pasivă, adică violența săvârșită de cel ce tulbura posesia actualului posesor.

Aceasta este necesar pentru că este inadmisibil să facem pe posesor răspunzător de niște acte sau fapte ce nu le-a săvârșit.

După cum am văzut intervertirea titlului precaristului poate avea loc în următoarele situații prevăzute de art.1845 C. civ.:

intervertirea provenită prin fapta unui terț;

intervertirea provenind din contradicția opusă proprietarului prin acte de rezistență la exercițiul dreptului de către acesta;

prin strămutarea posesiunii printr-un act translativ de proprietate către altă persoană de bună credință;

prin transmitere cu titlu universal a posesiunii de la cel care deține bunul la altul de bună credință.

Numai primele două cazuri prezintă intervertiri ale proprietății în înțelesul propriu al termenului. Cel de-al treilea constituie, în realitate, o strămutare a calității de posesor la o altă persoană. Cel de-al patrulea caz de transmitere printr-un act de titlu universal constituie o abatere de la principiile generale ale succesiunii.

În acest ultim caz împărtășesc critica adusă de autorii de drept, fiindcă el încalcă principiul potrivit căruia succesorii cu titlu universal trebuie să continue posesia autorului lor cu calitățile și defectele pe care le are în momentul transmiterii succesiunii. În viitoarea reglementare civilă, trebuie să se repare această eroare.

Tratând cazurile de intervertire a precarității am relevat și cel de-al cincilea caz de intervertire, consacrat de practica judiciară și anume acela când unul din moștenitori aflat în indiviziune cu ceilalți comoștenitori, înțelege să transforme posesia sa din posesie comună în posesie exclusivă prin anumite acte ca: perceperea fructelor, închirierea în nume propriu, lucrări de reparație, etc., nu au fost săvârșite de el și să ridicăm posesiunii orice eficacitate, orice serie de violențe împotriva posesorului făcând ca posesia să-și piardă din caracterul ei pașnic și să devină o posesie utilă.

Am făcut diferența între dobândirea prin violență a titlului și punerea în posesie în mod pașnic în baza aceluiași titlu, constituind o posesie neviciată și fără nici o legătură cu titlul translativ de proprietate, care este cu totul altceva decât posesia.

După cum am văzut, Codul civil român, nu enumeră printre calitățile posesiei și pe aceea de a nu fi echivocă, ba chiar mai mult, legiuitorul nostru enumeră situația echivocă a coproprietarilor în indiviziune printre posesorii precari.

Această confuzie consider că poate fi înlăturată prin introducerea, în viitoarea legislație civilă a calității de „neechivocă” printre calitățile posesiei.

Aceasta se poate realiza deoarece cum am văzut practica constantă a instanței supreme s-a pronunțat în materia succesiunii, în sensul că, în cazul moștenitorilor, succesorii sunt presupuși a stăpâni bunul moștenit în codevălmășie, unii pentru alții, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu este aptă pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

O atenție deosebită am acordat diferențierii între detenție și posesie.

Detentorul se aseamănă cu posesorul, prin aceea că el are lucrul în stăpânire materială (corpus), dar el nu are animus domini, care aparține totdeauna proprietarului sau titularului altui drept deal.

Precaritatea nu este un viciu al posesiei, ci absența acesteia. Tratând despre precaritate am făcut o clasificare a acestora din punctul de vedere al naturii titlului și din punctul de vedere al existenței sau inexistenței unui drept real, altul decât dreptul de proprietate constituit asupra bunului.

În capitolul destinat Efectelor posesiei, am tratat despre prezumția de proprietate, care la bunurile imobile este o prezumție simplă, pe când la mobile este o prezumție irefragrabilă.

Un alt efect al posesie constă în dobândirea fructelor civile de către posesorul de bună credință.

În privința controversei privitoare la fundamentul dobândirii fructelor, aceasta nu se regăsește în art.1909 C. civ., aplicabil la prescripția instantanee a mobilelor, astfel cum a susținut o parte a autorilor de specialitate, ci rezidă în ideea de echitate.

Posesorul a fost de bună credință și a perceput fructele crezându-se proprietar, restituirea acestora ar fi o pedeapsă prea grea pentru el. posesorul reține astfel fructele și cu titlu de pedeapsă pentru proprietar, care a dat dovadă de neglijență, ceea ce înseamnă o recompensă pentru unul, înseamnă prin aceasta o pedeapsă pentru celălalt.

În materia dobândirii fructelor, justul titlu nu constituie o condiție distinctă de bună credință.

Consider că un titlu nul sau un titlu putativ pot îndeplini funcția de just titlu.

În ceea ce privește acțiunile posesorii am subliniat că trebuie a se face o diferențiere între acestea și acțiunile petitorii. Diferența constă în faptul că acțiunile petitorii au ca obiect dreptul de proprietate sau alte drepturi reale, pe când acțiunile posesorii pun în cauză numai posesia.

Privitor la persoanele care au dreptul să introducă acțiuni posesorii ar trebui ca în viitoarea reglementare civilă detentorii să nu aibă acces la acțiunile posesorii.

Textul art.676 C. proc. civ. , care permite detentorilor precari să introducă acțiuni posesorii în contra proprietarului cu care au încheiat contractul, se află în contradicție cu textul art.674, C. proc. civ., care cere ca reclamantul în acțiunea posesorie să aibă o posesie dotată cu calitățile cerute pentru uzucapiune; ori sub acest aspect detentorii precari nu au o posesie utilă.

De asemenea, legiuitorul în viitoarele reglementări ar fi bine să includă acordarea acțiunilor posesorii în ceea ce privește apărarea servituților discontinue și neaparente atunci când titularul poate invoca un titlu în favoarea sa, deoarece existența unui titlu distruge prezumția că servitutea este o simplă toleranță și îi dă caracterul unui drept real, cert, susceptibil de a fi apărat prin acțiuni posesorii.

BIBLIOGRAFIE

Tratate si monografii:

„A.B.C.-ul economiei de piață moderne”, Casa de editură și presă „Viața Românească”, București, 1991

Adam Ioan, Drept civil. Drepturi reale, Editura C.H.Beck, București, 2005

C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu Tratat de drept civil roman, vol.I, editia a II-a, Editura CH Beck, București, 2002

C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoiabu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura „Națională 2, București, 1928,

C. Stătescu, C. Bârsan –Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Hamangiu, București, 2007

C. Stătescu, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, centrul de multiplicare a Universității București, 1973

Calotă-Ponea,  Drept civil, Editura Didactica, București, 2007

Chelaru Eugen, Drept civil. Drepturi reale, Editura C.H.Beck, București, 2006

Ciobanu, Viorel M Drept procesual civil , Editura C.H. Beck, București, 2008

Corneliu Bîrsan, Maria Gaiță, Mona Maria Pivniceru, „Drepturile reale”, Institutul European, Iași, 1997

Dănilă, Ligia, Drept procesual civil, Editura C.H. Beck, București, 2008

Dănilă, Ligia, Dreptul de autor și dreptul de proprietate, Editura C.H. Beck, București, 2008

Dimitrie Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, Atelierele grafice SOCEC, 1926

Dimitrie Gherasim, Teoria generală a posesiunii în dreptul civil român, Editura Academiei, București, 1986

Florescu, Dumitru Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Universitaria, București, 2002

Fodor, Maria Drept procesual civil,Editura- Universul Juridic, București, 2008

G. Beleiu, Drept civil roman, Casa de editură și presă ȘANSA S.R.L., București, 1993

G. N. Lutescu, Teoria generală a drepturilor reale, București – Imprimeria Văcărești- 1947

George N. Luțescu, „Teoria generală a drepturilor reale”, Imprimeria Văcărești, București, 1947

George Plastara, „Curs de drept civil român, vol. II” Editura Cartea Românească, București, 1914

I.P. Filipescu, Drept civil, Editura Universul Juridic, București, 2007

Jora, Cristian, Drept civil, Editura Lumina Lex, București, 2007

Jurcă, Constantin, Curs de drept civil , Editura BREN, București, 2007

Lazăr, Patrick, Drept civil, Editura Europolis, București, 2008

Liviu Pop, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2006

Liviu Pop, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura S.C. Cordial S.R.L., Cluj-Napoca, 1993

Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmămbrămintele sale, Editura “Lumina Lex”, București, 1996.

Matei B. Cantacuzino, Curs de drept civil, Editura „Ramuri” – Craiova,

Măgureanu, Flore, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2008

Mihai G. Rărincescu, Curs elementar de drept civil, vol. II, 1947

Neculaescu, Sache, Drept civil – drepturi reale, Editura Hamangiu, București, 2008

Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Editura ALL, 1994

Pătulea, Vasile Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Wolters Kluwer, București, 2008

Pivniceru, Mona M Dezmembrămintele dreptului de proprietate, Editura Hamangiu, 2007

Roșu, Claudia Drept procesual civil , Editura C.H. Beck, București, 2008

Tabacu, Andreea Drept procesual civil,Editura Universul Juridic, București, 2008

Tăbârcă, M, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2008

Turianu, Corneliu Drept procesual civil , Editura Universitaria, București, 2007

Turianu, Corneliu Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura C.H. Beck, București, 2007

V. Stoica, N. Pușcaș, P. Trușcă, Drept civil.Instituții de drept civil, Editura “Universul Juridic”, București, 2004

Vasile Gionea, Curs de drept civil, Editura SCAIUL, 1996

Voicu, Marin Dreptul de proprietate, Editura Lumina Lex, București, 2003

Vosganian, Varujan „Economia politică”, Editura Economică, București, 1995

Zaharia, Alexandru, Drept procesual civil , Editura Didactic, București, 2007

Legi, reviste de specialitate si jurisprudenta:

I. Mihuta, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a tribunalului Suprem și a altor instanțe de judecată pe anii 1952-1969, Editura Științifică, București, 1970

I. Mihuta, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Revista Română de Drept: nr.5/1975, nr.5/1976, nr.3/1979, nr. 10/1979.

Traian Ionascu, Salvador Brădeanu, Drepturi reale principale în RSR, Editura Academiei, 1978