Efectele Avortului, Stima de Sine Si Depresia la Femeile Expuse Avortuluidoc

=== Efectele avortului, stima de sine si depresia la femeile expuse avortului ===

Teză de licență

EFECTELE AVORTULUI, STIMA DE SINE SI DEPRESIA LA FEMEILE EXPUSE AVORTULUI

Cuprins

Introducere…………………………….4

Capitolul I. Efectele avortului………………………………..7

1.1. Definirea și caracteristicile stimei de sine…………………………………………………………7

1.2. Dimensiuni ale stimei de sine la femeile expuse avortului……..15

1.3. Particularitățile sindromul post-avort………………………17

1.4. Aspecte psihodinamice ale avortului…………………………19

Capitolul II. Particularitatile suferintei depresive……………..23

2.1. Abordarea depresiei………………………………………23

2.2. Particularitățile depresiei nevrotice sau psihogene………….27

2.3. Caracteristicile psihodinamice și psihopatologice ale persoanei depresive…………..34

2.4. Abordări terapeutice ale tulburărilor depresive……………..46

Capitolul III. Metodologia cercetarii…………………………..46

3.1.Obiectivele cercetării…………………………………….46

3.2. Ipotezele cercetării…………………………………….55

3.3. Lotul de subiecti………………………………………..56

3.4. Desfășurarea cercetării…………………………………..57

3.5. Prezentarea probelor cantitative utilizate………………….58

3.6. Descrierea probelor psihologice utilizate…………………..60

3.7. Analiza, prelucrarea si interpretarea datelor……………………………….62

Concluzii……………………………………………………74

Bibliografie…………………………………………………77

Anexe………………………………………………………..79

INTRODUCERE

Decizia de a face o întrerupere de sarcină implică o serie de aspecte care tin de moralitate, de punerea sub semnul întrebării a relatiei cu partenerul, de reactiile anturajului sau de istoria de viată a persoanei.

Un studiu din dosarele medicale ale pacienților au arătat că femeile care au avut avorturi au fost 160 la sută mai predispuse decât celelalte femeile să fie spitalizate pentru tratament psihiatric în primele 90 de zile după avort sau după nastere. Rata de tratament psihiatric a rămas semnificativ mai mare pentru cel puțin patru ani. Prin urmare la acestea s-au evidentiat frecvent probleme legate de sănătate.

Într-un studiu recent în Buffalo mai mult de 400 de femei au fost afectate doi ani după ce a avut un avort, și s-a constatat că numai șapte din zece s-au bucurat pentru decizia lor, 12% au fost nesigure, și 19% regretă. (Raportul din Vest 1998)

Avortul este un fenomen complicat ce necesită o aprofundare mai delicată. Se pot expune diverse argumente si dezbateri privind efectele acestuia în viata unei femei.

O problemă mai simtită care nu a fost explorată suficient rămîne totusi a fi urmările sindromului post-avort. 

Prin lucrarea dată tind să examinez efectele psihologice și fiziologice ale avortului, pe care femeile le-au avut, mai târziu în viată.  Deci nu mă voi axa complet pe explorarea dezbaterii privind avortul, întrucât astfel as putea favoriza aparitia prejudecătilor indiferent de contextul si scopul urmărit.

Prin teză, voi examina complicațiile fizice și problemele care rezultă din avorturi. Deasemenea voi examina, acest mister al sindromului post avort și simptomele acestuia, cauzele, criterii și tratamente, pentru tulburarea în sine. 

La fel voi face apel la stima de sine, cum influentează aceasta, alegerea făcută în legătură cu decizia de a face avort, consecintele( emotionale, fizice, cognitive) manifestate atât la femeile necăsătorite, cât si cele căsătorite, depresia de mai apoi.

La final voi deduce rezultatele obtinute si voi face o analiză calitativă si cantitativă a datelor.

Obiectul:

Îl constituie efectele psihologice ale avortului, stima de sine si depresia la femeile expuse avortului.

Scopul:

Constă în determinarea influenței efectelor avortului asupra nivelului stimei de sine si depresiei la femei.

Obiectivele:

Prin această cercetare am urmărit atingerea următoarelor aspecte:

Analiza abordărilor teoretice ale efectelor avortului, stimei de sine si depresiei la femeile expuse fenomenului dat

Identificarea și analiza defensei cognitive a participanților din cele două conditii experimentale

Investigarea diferențelor între cele două tipuri de participanți pe dimensiunea depresie.

Evidențierea diferentelor dintre cele două cetegorii de participanți la nivelul stimei de sine.

Determinarea unor posibile corelații între dimensiunile psihologice investigate.

Evaluarea cantitativă si calitativă a rezultatului cercetării.

Formularea concluziilor generale în baza datelor obtinute.

Ipotezele :

Presupunem că nivelul defensei cognitive a celor două categorii de participanți este diferit, gradul defensei participanților necăsătoriți fiind mai mare decât cel al participanților căsatoriți.

Presupunem că există o diferentă semnificativă între cele două categorii de participanti privind depresia.

Există diferențe între cele două categorii de participanți la nivelul stimei de sine.

Considerăm că există o corelatie între defensa cognitivă si dimensiunea privind depresia

Metodele de investigatie:

În conformitate cu obiectivele investigației au fost utilizate metodele:

examinarea surselor teoretice, a conceptelor și analiza teoretică.

Stabilirea obiectivelor, ipotezelor, alegerea probelor psihologice, selectia subiectilor.

Testul/Chestionarele:

Chestionarul de diagnosticare a stărilor depresive (Beck)

Scala de autoevaluare a depresiei Zung

Proba de evaluare a stimei de sine Rosenberg

Scala de evaluare a mecanismelor cognitive de apărare (S.E.M.C.A.)

metode statistice – analiza statistică, calitativă, cantitativă și comparativă a datelor obținute.

Concluzii finale.

Baza experimentală 

Participanții au fost selectați, prin acordul acestora în condiții de confidențialitate referitoare la identitate și rezultatul cercetării. Acțiunile experimentale au fost întreprinse pe un eșantion de 30 de femei căsătorite și 30 de femei necăsătorite între vîrsta de 25/40 ani.

Termeni-cheie : avort, stimă de sine, depresie, defensă

Structura cercetării : Lucrarea se constituie din introducere, trei capitole, concluzii, bibliografie și anexe.

CAPITOLUL I.

EFECTELE AVORTULUI

1.1. Definirea și caracteristicile stimei de sine

Stima de sine este definită ca fiind ,,distanța imaginară existentă între imaginea de sine și idealul de sine, distanță trăită în plan afectiv și, mai ales, în funcție de gradul de conștientizare, la grade de intensitate și polaritate diferite’’ (Dicționar de psihologie, 2000).

Stima de sine este o componentă a schemei cognitive referitoare la sine, și poate fi definită în mai multe moduri. Rosenberg definește stima de sine ca o evaluare globală a propriei persoane. După alți autori stima de sine este determinată de combinația dintre evaluarea propriei valori și abilități de a atinge scopurile dorite, cu sentimentele rezultate din procesele de evaluare. Stima de sine poate fi definită ca fiind o structură ierarhică, această idee putând explica contradicția aparută uneori între un nivel crescut al stimei de sine în anumite situații și un nivel scăzut al stimei de sine în alte situații. Stima de sine este un concept cheie în diverse discipline ale psihologiei: personalității, clinică, socială, a dezvoltării, a sănătății.

Formarea, menținerea sau diminuarea stimei de sine este influențată de părinți, profesori și de reușitele fiecărui subiect uman. Se formează, menține și operează la nivelul propriului Eu (Macsinga, 2000), printr-o serie de mecanisme de evitare și compensare, motivații corespunzătoare și rezistențe (Macsinga-Vucea, Crașovan 1999) fiind o dimensiune fundamentală pentru echilibrul, adaptarea și reușita subiectului uman, aflat într-o permanentă luptă pentru menținerea și consolidarea ei.

Această luptă continuă, pentru stima de sine, reprezintă o stare de normalitate (Vocabular de psihanaliză, 1994), ce corespunde unei trebuințe primare a omului secolului XX : ,,sentimentul demnității personale’’ fiecare subiect vrea să fie plăcut, util și valorificat la cele mai înalte cote – Rogers, 1961(Crașovan, Macsinga-Vucea,1999).

O altă caracteristică definitorie și necesară a stimei de sine este necesitatea să fie relativ stabilă și consistentă de-a lungul timpului, deoarece reprezintă o apreciere globală, generală, pe care fiecare individ o are față de sine.

La fel ca și personalitatea, stima de sine, fiind o dimensiune a personalității subiectului uman este dinamică ea putând crește sau diminua prin stările de confort sau de disconfort generate de situațiile existențiale.

Caracteristicile cognițiilor și sentimentele despre sine sunt un rezultat al experiențelor anterioare, în care succesul sau eșecul împlinirii scopurilor și sarcinilor propuse au un rol determinant. Cognițiile și sentimentele despre sine stimulează persoana să se comporte în maniera care îi permite să-și întărească imaginea de sine.

Se distig două componente ale stimei de sine :

1. stima de sine exterioară (evaluativă) reprezentată de sentimente temporare rezultate ale ,,privirii’’ sinelui (introspecția), care variază în funcție de situații, roluri, feed-back-uri, evenimente și aprecieri făcute de către alții.

2. aprecierea generală a meritelor sau lipsei acestora care apare relativ devreme în cursul dezvoltării, rămânând constantă în timp, și fiind rezistentă la schimbare.

Stima de sine este un concept global bazat pe judecata personală evolutivă pe care fiecare dintre noi o face asupra propriei persoane, necesită o raportare la anumite dimensiuni, gradul și nivelul de reflectatre al conceptului depinzând de aceste dimensiuni.

Dupa unii autori, dimensiunile sau categoriile relaționate cu stima de sine sunt : competența, meritul, puterea, acceptarea, instabilitatea, stabilitatea.

Când stima de sine este scăzută, rezistența este mare deoarece schimbarea presupune riscuri care nu pot fi asumate, restructurate abilităților, reconsiderarea atitudinilor. Este de dorit ca stima de sine să fie relativ stabilă și consistentă de-a lungul timpului, pentru că ea reprezintă aprecierea globală, generală, pe care fiecare individ o are față de sine.

Persoanele care au o atitudine pozitivă în raport cu sine, vor dezvolta aceeași atitudine și în raport cu alții. Stima de sine crescută se asociază cu expectanțe pentru succes, optimism, privind următoarele performanțe, cu lupta pentru atingerea scopului propus și persistența în depășirea diverselor obstacole. Persoanele care au o atitudine negativă în raport cu sine, au nevoie de reacții afective pozitive, trăind cu mai multă intensitate durerea provocată de feed-back-urile negative, și cu mai multă plăcere bucuria provocată de feed-back-urile pozitive.

Stima de sine este una din dimensiunile fundamentale ale personalității. Ea se referă la raportul pe care îl are fiecare cu propria persoană. Este o judecată despre noi înșine, necesară pentru propriul echilibru psihic. Când această judecată este pozitivă ne permite să acționăm eficient și să facem față dificultăților vieții.

Nivelul stimei de sine afectează puternic performanțele în toate activitățile, mecanismul circularității cauzale funcționând deosebit de pregnant: persoanele cu o stimă de sine crescută se mobilizează mai ușor și reușesc mult mai bine ceea ce le consolidează parerea bună despre sine. Dimpotrivă o stimă de sine redusă, sporește riscul insucceselor, determinând o viziune mai sumbră asupra propriei persoane.

Stima de sine nu este dată odată pentru totdeauna. Nivelul ei nu se fixează în copilărie. Ea se poate maturiza odată cu maturizarea biologică și psihologică a persoanei, sau dimpotrivă poate să se deterioreze. Ea nu este numai una din dimensiunile fundamentale a personalității, ci și una mobilă, poate fi mai mult sau mai puțin crescută, înaltă, sau mai mult sau mai puțin stabilă. De aici se desprinde nevoia permanentă de a fi alimentată.

Un nivel ridicat al stimei de sine este mereu deschis la nou, acceptă surpriza și incertitudinea, caută mereu provocările și stimulentele unor obiecte, proiecte, pe când un nivel al stimei de sine inferior, scăzut, caută dimpotrivă siguranța a ceea ce este cunoscut, a ceea ce este obișnuit și comod.

Un nivel (constant) scăzut al stimei de sine determină individul să se lase în prada sentimentelor de neputință, a dorinței de a evita mai degrabă, durerea decât de a resimți bucuria, să lase ca elementele negative a vieții sale să exercite asupra lui o putere mai mare decât cele pozitive.

Maslow, considera că în fiecare persoană există două tipuri fundamentale de forțe care motivează persoana: un set de forțe orientat spre menținerea siguranței personale a individului și este activat de tendința de a evita eșecul, în timp ce celălalt set de forțe, opus, împinge individul să caute noi oportunități de creștere, pentru a-și folosi la maximum abilitățile și disponibilitățile personale. În raport cu această situație, persoanele cu o stimă de sine scazută se tem, înainte de toate de eșec. De aceea ele se consacră mai mult protejării stimei de sine decât dezvoltării, mai mult prevenirii eșecurilor decât gestionării riscului. Din acest motiv regăsim adesea la aceste persoane mecanisme de aparare, precum evitarea și respingerea sau negarea (a nu-și recunoaște frustrările și evitarile). Această teamă de eșec se va manifesta în mod global la o anumită persoană printr-o atitudine socială prudentă și rezervată, chiar precaută: a nu se pune prea mult în evidență pentru a nu risca sa fie criticată sau respinsă. Pentru a obține un succes trebuie în general să intri în competiție cu alții, si prin urmare să-ți asumi riscul de a irita, de a suscita opoziții, de a pierde, ceea ce poate fi prea dezechilibrant pentru un subiect cu stima de sine redusă. Aceste persoane, în general au nevoie de reușite, de gratificații, pentru a-și menține stima de sine la un nivel acceptabil.

În cazul persoanelor cu o înaltă stimă de sine, modul lor de acțiune permite o menținere sau o dezvoltare regulată a stimei de sine prin faptul ca acestea urmăresc dezvoltarea competențelor, asumarea riscurilor, depășirea limitelor. Spre deosebire de ele, persoanele cu o stimă de sine constant redusă, acționează cât mai puțin, rutinier, pentru a se confrunta pe cât posibil cât mai puțin cu eșecul. Persoanele cu o stimă de sine constant înaltă, acționează, și prin urmare au mai multe eșecuri, dar și mai multe reușite.

Stima de sine este conceptualizată ca o caracteristică cognitivă de autoprotecție (Kaplan, 1996 apud. Bălan, 1998). Ea este componenta fundamentală a echilibrului, adaptării și reușitei individuale, luptând pentru a o menține la nivelul propriului Eu, antrenând astfel mecanisme de evitare și compensare, motivații corespunzătoare și rezistență.

Lawrence (1996, apud. Macsinga, 2000) definea stima de sine ca fiind acea ,,evaluare personală a diferențelor dintre Eul real si Eul ideal, constituind dimensiunea afectiva a Eului”.Astfel, Eul real vizează caracteristicile fizice și mentale proprii, ce se dezvolta pe parcursul intregii vieți datorită experiențelor la care suntem supuși, iar Eul ideal reprezinta un standard comportamental ideal, la care se raporteaza rezultatele personale, exprimând ceea ce ar dori individul să fie sau ceea ce ar vrea să detină, să aibă. Observăm că, Eul ideal indeplinește funcția de model cu care se compară individul, ceea ce poate crea un sentiment de implinire, in cazul unei apropieri relative dintre Eul ideal și Eul real, sau dezamagire si frustrare, in cazul contrar.

Nivelul stimei de sine este influențat de cunoasterea de sine ca și de expectanțele individului si succesul obținut de acesta in diferite acivități pe care le desfașoara. James (apud. Macsinga, 2002) a surprins relația dintre acesti factori și stima de sine in raportul : stima de sine = succes / expectante.Acești factori depind de achizițiile pe care le-a facut persoana de-a lungul experiențelor sale de viață condiționate la randul lor de modalitatea de raportare la realitate, deci de atitudinile lui.

Opinia despre sine e vitală propriului echilibru psihologic.In cazul in care e pozitivă permite individului să facă față dificultăților pe care le intampină, să acționeze eficace.Dar când e negativă provoacă numeroase neplaceri și suferințe care perturbă viața cotidiană.

Stima de sine se referă la modul in care ne evaluăm pe noi inșine, la modul in care ne comparăm cu propriile noastre expectanțe sau cu alți indivizi.

Apreciată drept ,,unitatea centrală a experienței noastre la care raportăm, în ultimă instanță ,totul”, stima de sine reprezintă pentru Vera F.Birkenbihl, suportul supraviețuirii noastre psihice,suport la fel de important pentru noi ca și propria noastră sănătate trupească (Birkenbihl,1998,apud Albu,2002).

Sentimentul stimei de sine ține în mod fundamental de valoarea pe care și-o dă individul lui însuși, de autoprețuire.Toate ființele umane au nevoie de experiența prețuirii.Orice om dorește să fie valoros.El pretinde a avea o anumită impotanță.Oricare i-ar fi scopul, dacă și-l realizează, se consideră bun,capabil.

Stima de sine , increderea in sine , imaginea de sine acesta este trioul ce are probabil cel mai mare impact asupra starii de bine a persoanei si a capacitătii acestuia de a se bucura de viata . De aceea stima de sine se afla adesea in miezul unei mari varietati de probleme psihologice .Stima de sine depinde in mare masura de viziunile celorlalti , ceea ce o face sa fie instabila si facand din persoana un individ foarte sensibil la opinia publica, fie ca aceasta este reala sau imaginara . Rezultatul acestui fapt sunt reactiile emotionale negative si suferinta . In cele din urma , aceste judecati percepute , fie reale sau imaginare devin parte constituenta a imaginii de sine , solidificand un handicap al stimei de sine . Imaginea de sine este definita de modul in care ne percepem propriile noastre caracteristici fie emotionale, cognitive, sociale si spirituale care contureaza si intaresc dimensiunile eului nostru. Imaginea de sine ne influenteaza comportamentul, de aceea este important sa ne percepem cat mai corect, sa dezvoltam convingeri realiste despre noi insine.

Fr. Lelord și Ch.Andre (1999, apud Albu 2002)au ajuns la concluzia că stima de sine se întemeiază pe trei componente: iubirea de sine, concepția despre sine și increderea in sine:

Iubirea de sine e considerata ca fiind elementul cel mai important cel mai profund.Iubirea de sine nu depinde de nici o condiție: individul se iubește in ciuda defectelor, limitelor. Iubirea de sine nu depinde de performanțe, ci de dragostea pe care familia noastră ne-a oferit-o de-a lungul copilăriei.Carențele stimei de sine de la acest nivel sunt greu de depășit și pot duce la ,,tulburari de personalitate”.

Concepția despre sine, e a doua componentă a stimei de sine.Concepția pe care o avem despre noi înșine o datorăm mediului nostru familial si experiențelor prin care trecem.Ea se referă la totalitatea percepțiilor privind abilitațile, atitudinile si comportamentele personale.Este un fenomen in care subiectivitatea joaca un rol esențial. Altfel spus concepția despre sine presupune conștientizarea a ,,cine sunt eu” și a ,,ceea ce pot sa fac eu”.O persoană cu o concepție despre sine negativă dovedește lipsă de curaj in alegerile existențiale și dependență de părerea celorlalți.

Încrederea in sine e a treia componentă a stimei de sine cu care aceasta se confunda.A fi încrezator, inseamna a te considera capabil sa acționezi adecvat în situațiile importante.Încrederea în sine e foarte usor de identificat, e suficient sa observăm cum se comportă persoana respectivă în situații noi.

Între cele trei componente ale stimei de sine există legături de interdependență:

iubirea de sine facilitează o concepție despre sine pozitivă, care la rândul său,influențează favorabil încrederea în sine.

Helmreich (1974, apud.Macsinga, 2003) și Rosenberg (1976, apud Macsinga, 2003) fac diferențe între:

-persoane cu nivel crescut al stimei de sine, care sunt caracterizate prin: încrederea în sine, responsabilitatea, echilibru emoțional.

-persoane cu un nivel scăzut al stimei de sine, caracterizate prin: tendința de a evita situațiile dificile, neasumarea riscurilor, rezistență la schimbare.

Alte studii observă că o persoana cu un nivel ridicat al stimei de sine este mereu deschisă la nou, acceptă surpriza și incertitudinea, caută mereu provocări si stimulente, pe când o persoană cu un nivel scăzut al stimei de sine caută dimpotrivă siguranța a ceea ce este cunoscut, a ceea ce este obisnuit și comod.

Studiile au relevat că stima de sine, scade odată cu vârsta, astfel că pe măsura înaitării în vârstă se constată o fragilitate a ei.

Oamenii cu o stimă de sine fragilă, văd evenimentele și experiențele ca fiind relevante pentru self (Greenier, 1999). Greenier a observat că cei cu stima de sine instabilă, după o zi de evenimente negative se evluează mai drastic decăt cei cu o stimă de sine stabilă.

Cercetări empirice referitoare la relația dintre stima de sine și depresie au fost efectuate pe studenți. Butler (1994) a ajuns la concluzia că un nivel ridicat de depresie este asociat cu o stimă scăzută. Roberts & Rassel (1997) au ajuns la aceleași concluzii.

Cunoașterea pe care o au oamenii depre ei însăși este complexă și extensivă, Eul fiind un participant activ în organizarea experienței personale și a relaționării individului cu lumea sa. O problemă principală pentru fiecare persoană este aceea a identificării de sine sau a dezvoltării conștiinței de sine. Identificarea fiecăruia se construiește în jurul a ceea ce numim Eul fiecăruia, (eu sunt, eu am…), concept și dimensiune integratoare prin care se exprimă calitățile și defectele fiecăruia, și Sinele esențial și continuu al unei persoane, dimensiune internă subiectivă a acestuia.

Sinele este considerat ca principiul ce exprimă unitatea persoanei, acea calitate de a fi ea însăși de-a lungul istoriei vieții sale.

După Șchiopu și Verza, 1997, Sinele cuprinde trei feluri de elemente :Sinele corporal, material ; Sinele social care constă din reputația și recunoașterea unei identități comune, considerația pe care o obține o persoană în mediul sau ; Sinele spiritual se exprimă prin constanța propriei activități a tendințelor și atitudinilor psihice.

Damon și Hart (1986), (apud. Bogathy, Petroman, 1999), au elaborat un model ce încearcă să explice conținuturile Eului. Se consideră astfel, că o diagnoză a Eului trebuie să cuprindă, să ia în considerare următoarele aspecte :

– Eul ca obiect sau Eul cunoaștere, cuprinzând Eul fizic, Eul activ, Eul social și Eul psihologic ;

– Eul ca subiect, referindu-se la trei aspecte principale: continuitate, unicitate și controlul Eului. Acesta ca subiect sau Eul cunoscător se dezvoltă pe baza Eului ca obiect sau Eul cunoașterii. Toate aceste aspecte ale Eului pot fi sintetizate la rândul lor în trei principale dimensiuni și anume: cognitivă, afectivă și comportamentală. Unii autori mai distingeau :

– Eul real (imaginea de sine), fiind expresia individului conștient de caracteristicile sale fizice și mentale ;

– Eul ideal (idealul de sine), care reprezintă tot ceea ce individul ar dori să fie sau să aibă, exprimând un standard comportamental ideal la care se raportează rezultatele personale.

Lupta pentru a reduce distanța dintre Eul real și Eul ideal, reprezintă o stare de normalitate, dar îngrijorarea, încordarea permanentă pentru reducerea ei, poate avea efecte negative revărsate asupra persoanei. Imaginea de sine si Stima de sine sunt procese complexe și implică mai multe dimensiuni. Eul real, este rezultatul experiențelor noastre, cadrului social și cultural în care trăim, cuprinde:

– Eul fizic care structurează dezvoltarea, încorporarea și acceptarea propriei personalități.

– Eul cognitiv se referă la modul în care sinele receptează și structurează informațiile despre sine și lume, aici este inclusă și memoria autobiografică.

– Eul emoțional (Eul intim) sintetizează totalitatea sentimentelor și emoțiilor.

– Eul social (Eul interpersonal) este acea dimensiune a personalității ce rezultă din interacțiunile subiectului cu ceilalți în cadrul diferitelor sisteme sociale.

– Eul spiritual reflectă valorile și jaloanele existențiale ale unei persoane.

– Eul viitor (Eul posibil) vizează modul în care persoana iși percepe potențialul de dezvoltare personală și se proiectează în viitor.

– Eul ideal este cea ce ne-am dori sa fim, dar în același timp suntem conștienți ca nu avem resurse reale să ajungem. El poate fi atins, pentru aceasta ne mobilizăm și luptăm.

1.2. Dimensiuni ale stimei de sine la femeile expuse avortului

Caracteristicile relației dintre avort și stima de sine la femeile care au trecut prin experiența avortului (Crașovan 1999, Macsinga-Vucea; www.wikipedia.org):

mare parte dintre femeile care au avortat înainte de a avea o naștere (43%) afirmă că ar fi păstrat sarcina dacă ar fi primit mai mult sprijin din partea celor apropiați, spre deosebire de cele care au avortat după ce au născut (care ar fi păstrat sarcina doar în proporție de 13%).

femeile care au recurs la avort după ce au născut, declară în mai mare măsura că simt mânie față de cei implicați la avort (51%), în comparație cu cele care au avortat înainte de a avea o naștere (37%).

în numeroase cazuri, femeile care au trecut prin experiența avortului relatează faptul că au avut coșmaruri sau vise cu privire la aceasta din urmă. Acest lucru se întamplă datorită conflictelor psihologice generate de avort care-și caută astfel o cale de rezolvare.

femeile care au recurs la avort după ce au născut, au un nivel mai ridicat al depresiei și o stimă de sine mai scăzută decât cele care au avortat înainte de a avea o naștere (pe scurt, stima de sine se referă la autoaprecierea persoanei, la faptul de a fi mândră de ceea ce este și face, de a se simți puternică, capabilă).

femeile care au recurs la trei sau mai multe avorturi au un nivel mai ridicat al depresiei decât femeile cu unul sau două avorturi; nu se înregistrează însă diferențe semnificative în ceea ce privește stima de sine între cele două grupe de femei.

femeile cu avort înainte de naștere primesc în mai mică măsură sprijinul soțului și sunt în mai mare măsură lăsate sa ia singure această decizie.

In ceea ce privește grupurile analizate, doar 13% dintre femeile care au născut declară că au avut vise/coșmaruri cu privire la avort sau copil, spre deosebire de 34% dintre femeile care au avortat înainte de a avea o naștere;

dintre femeile cu avorturi înainte de a fi născut afirmă că există situații care le amintesc de avort și le provoacă disconfort; 65% dintre femeile celeilalte categorii afirmă același lucru;

50% dintre femeile cu avort înainte de a naște au avut gândul de a înlocui copilul pierdut printr-o nouă sarcină. Doar 38% din cealaltă categorie a avut astfel de gânduri.

Această tendință de a înlocui copilul, de a pune ceva în locul golului rămas se manifestă și în intensificarea consumului de alcool, medicamente, mâncare, etc. 29% dintre femeile care au avortat înainte de a da naștere declară că au avut un astfel de comportament, spre deosebire de doar 6% a femeilor din cealaltă categorie.

41% dintre femeile cu mai multe avorturi au avut stări de amorțire sufletească după avort și doar 16% dintre cele cu puține avorturi declară același lucru.

atât femeile cu un număr mic de avorturi cât și cele cu un număr mai mare, declară cam în aceeași măsură că s-au gândit să înlocuiască copilul avortat printr-o nouă sarcină (48%, respectiv 40%), însă cele dintâi declară într-un procent mult mai mare că s-au gândit foarte serios la acest lucru (32% față de 9%).48% din femeile cu avort înainte de a naște au probleme cu somnul; 31% din cealaltă categorie declară același lucru.

relația cu soțul a fost în mai mare măsură afectată de avort la femeile care au avortat înainte de a avea o naștere (doar 32% dintre ele declară ca relațiile cu soțul au fost armonioase dupa avort; procentul femeilor care au născut anterior avortului, care declară același lucru, este semnificativ mai mare: 62%).

17% dintre femeile cu avort înainte de a avea o naștere se consideră a nu fi mame bune; 3% dintre femeile celeilalte categorii declară același lucru.

femeile cu un număr de trei sau mai multe avorturi sunt în mai mare măsură constrânse să avorteze (26% față de 10% în cazul femeilor cu puține avorturi) și au în mai mica măsură parte de susținerea soțului în luarea unei decizii (26% față de 46% în cazul femeilor cu puține avorturi).

femeile care au recurs la mai multe avorturi declară în procent de 50% că au avut complicații fizice (ușoare sau grave) după avort, spre deosebire de doar 29% dintre femeile cu un număr mic de avorturi. De asemenea, complicațiile severe sunt mai numeroase la cele cu un număr mare de avorturi (9%), față de celelalte (3%). Cu alte cuvinte, se poate trage concluzia că avortul comportă anumite riscuri pentru sănătatea femeii și nu este de preferat să se produca în mod repetat.

femeile care au recurs la avort de mai multe ori declară în mai mare măsură (72%) că au avut stări de agitație și nervozitate după avort, spre deosebire ce cele cu unul sau două avorturi (55%) care declară același lucru.

Femeile cu trei sau mai multe avorturi declară într-o măsură semnificativ mai mare că au experimentat o intensificare a consumului de medicamente, mancare, alcool, tutun (34% față de 5%). Femeile cu cel puțin trei avorturi menționează mult mai des experimentarea unor flashback-uri legate de avort sau senzația de a auzi vocea copilului avortat (22% față de 5%). Experiența unui avort este traumatizantă, cu atât mai mult cu cât aceasta se produce în mod repetat pe parcursul vieții. Senzația aceasta de a „retrăi” evenimentele traumatizante este una firească și servește la prelucrarea interioară a traumei, la perlaborarea acesteia.

referitor la relațiile în cuplu, în cazul femeilor cu număr mai mare de avorturi, acestea sunt mai tensionate (doar 51% dintre aceste femei comunica adecvat cu soțul, comparativ cu 66% dintre femeile cu unul sau două avorturi). După avort, armonia relațiilor conjugale este menținută în proporție de 55% în cazul femeilor cu puține avorturi și doar în proporție de 34% în cazul femeilor cu mai multe avorturi.

femeile cu trei sau mai multe avorturi se consideră a nu fi mame bune într-o măsură mai mare decât cele cu unul sau două avorturi (17% față de 5%).

1.3. Particularitățile sindromului post-avort

Sindromul post-avort este determinat de incapacitatea femeii de a-și exprima propriile sentimente față de sarcina respectivă și avort. De asemenea, femeia nu este capabilă să se împace cu pierderea suferită și să ajungă la o stare de liniște interioară. Sindromul post-avort (Post Abortion Syndrome) reprezintă un ansamblu de reacții comportamentale și emoționale care apar la unele femei după ce acestea au avut experiența unui avort. Respectivele reacții pot să apară fie imediat după intervenție, fie după câțiva ani. Incapacitatea victimelor sindromului post-avort de a-și clarifica gândurile este susținută de mai mulți factori:

criza declanșată de sarcina respectivă

urgența cu care a trebuit să ia o decizie

absența unui sistem viabil pe care să se bazeze

secretele pe care le-a păstrat

absența recunoașterii și rezolvării pierderii suferite.

Simptome specifice sindromului post-avort(www.primulpas.ro.org/deja/sindromul.html):

-Vinovăția – pentru femeia care a ajuns sa creada, după avort, că a consimțit la uciderea copilului ei nenăscut. Povara vinovăției este foarte mare. Multe femei consideră că toate evenimentele nefericite pe care le-au trăit după avort au fost inevitabile pentru că "le meritau".

-Neliniștea – femeile care au suferit un avort pot avea următoarele reacții: încordare (incapacitatea de a se relaxa, irascibilitate etc.), dezechilibre fizice (amețeli, palpitații, dureri de cap, tulburări stomacale, etc.), îngrijorare cu privire la viitor, dificultăți de concentrare și somn agitat. Această neliniște este generată, în mare parte, de conflictul dintre standardele morale ale femeii și decizia ei de a avorta.

-Aplatizare afectivă – datorită tendinței de a evita situațiile în care pot fi vulnerabile, în mod inconștient, vor depune eforturi pentru menținerea emoțiilor la același nivel (fără suișuri și fără coborâșuri). Acest fapt ajunge să le afecteze percepția de sine și comportamentul în raport cu celalți.

-Depresia și gândurile de sinucidere – depresia se manifestă prin sentimente de tristețe, vinovăție și prin lipsa speranței. O depresie mai gravă și mai îndelungată se caracterizează printr-un sentiment de inutilitate și incapacitatea de a te bucura de ceva. Aceasta poate duce la gânduri de sinucidere, dar puține femei care au trecut printr-un avort ajung la stadiul de depresie clinică.

-Sindromul aniversării – simptomele sindromului post-avort se înmulțesc în preajma "aniversării" datei avortului și/sau a datei în care ar fi trebuit să se nască copilul avortat.

-Retrăirea avortului – rememorarea unor secvențe dureroase ale experițenei avortului, fapt ce se produce în situații care seamănă, într-un fel sau altul, cu avortul (ex: examenul ginecologic de rutină, zgomotul produs de un aspirator, etc.).

-Preocuparea pentru a rămâne din nou însărcinată – încercarea de a înlocui copilul avortat.

-Anxietate în privința fecunditații și procreației – temerea de a nu mai putea avea alți copii.

-Comportament de evitare – apare, în special, în situațiile ce implică prezența unor femei însarcinate, a nou-născuților.

-Incapacitatea de relaționare adecvată cu proprii copii – fie o diminuare a atașamentului față de copii, fie o tendință de exagerare a implicării personale în viața copiilor.

-Vinovăția supraviețuirii – "Ori eu, ori bebelușul, și mă aleg pe mine."

-Tulburări psihosexuale – actul sexual este resimțit ca fiind dureros și/sau este evitat.

-Tulburări de alimentație – îngrășarea sau scăderea în greutate este o modalitate de auto-protejare împotriva unei eventuale sarcini.

-Crize bruște, incontrolabile de plâns.

-Comportamente autodegradante – provocarea în mod deliberat a suferinței fizice sau emoționale, neglijarea propriei persoane din punct de vedere medical.

1.4. Aspecte psihodinamice ale avortului

Mecanismele de apărare

Importanța acestor mecanisme în practica clinică a fost demonstrată datorită tehnicii cunoscute sub numele „analiza apărării”, de A. Freud. Pentru acest autor, analiza operațiilor defensive este indispensabilă, prezentând o serie de avantaje:

permite decelerarea unor elemente de prognoză a evoluției subiectului uman, fondate pe motivele apărărilor;

identificarea și reconstituirea mecanismelor de apărare folosite de pacient, pornind de la forma materialului pe care defensa îl aduce în cadrul analizei;

identificarea și conștientizarea mecanismului de apărare permite înlocuirea acestuia cu un act adaptativ superior, ce poate fi o altă apărare sau o strategie de coping;

decelarea evoluției defensei în ontogeneza subiectului uman.

Plutchick (2002, 9), într-un studiu realizat în 1991 pe apărările Eului la pacienții depresivi, a observat că defensa depresivă este mai importantă decât a participanților care nu prezintă tulburări mintale și, pe de altă parte, depresivii utilizează, în principal, apărări primitive sau imature (regresia, proiecția) sau apărări intermediare (formațiunea reacțională sau refularea).

Greenwald (2002, 9), într-o cercetare din 1991, pune în evidență corelații semnificative între riscul de suicid și patru apărări: regresia, compensarea, intelectualizarea și formațiunea reacțională.

O altă defensă specifică depresiei este idealizarea. Această defensă se transformă într-o „apărare patologică care vrea să împodobească obiectul cu trăsături perfecte; această perfecțiune paralizează Eul orbit de strălucirea artificială a obiectului” . Acest obiect extrem de idealizat îi dă Eului o neputință fundamental inhibitoare (la M. Klein obiectul fiind preaiubit devine persecutor, condamnând Eul sa nu fie niciodată la înălțime, la a suferi sentimente de inferioritate). Funcția idealității, care urmărește homeostazia narcisică, este pervertită în depresie; idealizarea, ca proces narcisic, are misiunea de a crește stima de sine obiectul fiind, în acest caz, un obiect-funcție, cu rolul de a menține homeostazia narcisică a subiectului.

În depresie, prin supunerea extremă la un ideal, subiectul uman alege să fie bolnav decât să renunțe la iubirea sa ideală.

Aceste cercetări au conturat o defensă specifică depresivă cuprinzând apărări primitive și imature (regresia și proiecția), intermediare (refularea și formațiunea reacțională); la această structură defensivă „de bază” pot fi adăugate și alte tipuri de defensă: idealizarea, intelectualizarea.

Spre deosebire de idealizarea normală, în care subiectul caută si reușește, să își întărească narcisismul (prin identificare cu obiectul ideal), în depresie, impactul idealului provoacă un defect al iubirii de sine cu influențe negative asupra sentimentului identității (subiectul poate ajunge până la negarea propriei existențe care nu reprezintă nimic în fața modelului ideal). Prin această supunere extremă la un ideal, subiectul alegând să fie bolnav decât să renunțe la iubirea sa ideală originară.

Obiectul acestei iubiri ideale poate fi reprezentat fie de obiectul oedipian fie de obiectul primar. În primul caz idealizarea partenerului oedipian presupune o scenă în doi și dispariția totală a concurentului, astfel încât, scena ideală (o relație paradisiacă cu obiectul oedipian) presupune o lume populată de un singur obiect, considerat un obiect ideal dar si un obiect mort. Mama idealizată complet devitalizată, lipsită de pulsiuni, fără nici o dorință; este o persoană care nu suferă nici o lipsă provocată de un altul. În cazul idealizării și pierderii obiectului primar S. Freud dă o explicație pertinentă in textul “Doliu și melancolie”.

Spre deosebire de melancolie (boala angoasei si culpabilității, boală a supraeului, atunci când predomină aspectul rău), depresia este boală a inferiorității, a idealului eului atunci când predomină aspectul idealizat. Melancolia fiind o conflictualitate intre eu și supraeu, iar depresia o tensiune excesivă între eu si un ideal al eului (instanță moștenitoare a narcisismului primar), o dinamică conflictuală intre idealul eului și un eu persecutat.

Se constată, astfel, că funcția idealității care vrea să asigure homeostazia narcisică este, în depresie, pervertită. Se poate observa că relația de obiect în depresie este o relație narcisică; trecând peste această antinomie (la prima vedere “obiect” pare opus noțiunii de “narcisism”), unii autori (A. Oppenheimer) diferențiază: 1) dimensiunea obiectuală (în care celălalt este un obiect) de 2) dimensiunea narcisică (in care celălalt este o funcție).

Daca idealizarea are rolul realizării unității narcisice ea nu reușește, în depresie, decât să mărească distanța eu – ideal. Depresia este o idealizare care nu a reușit sau, dimpotrivă, care a reușit prea bine. În depresie subiectul nu renunță la idealul său ci încetează să creadă în realizarea lui. Subiectul nu renunță la obiect dar acesta devine inaccesibil in pofida tentativei continue si nelimitată de a fi conform și la înălțimea modelului ideal. Se poate remarca o caracteristică a idealului: cere subiectului totul fără a permite o scăpare.

Defense specifice avortului

Pentru a putea depasi trauma emotiomala inerenta avortului, femeia va dezvolta o serie de mecanisme de aparare pentru a-si justifica decizia, de genul:

-Compensare – apare atunci când o femeie rămine insarcinată imediat dupa un avort, încercînd astfel să compenseze pierderea primului copil.

-Reacția inversă – reprimarea sentimentelor neplăcute legate de un avort din trecut prin adoptarea unui comportament corespunzător opusului acelor sentimente (ex: militarea pentru dreptul femeii la avort – "libera alegere").

-Negarea – respingerea mai mult sau mai putin conștientă a sentimentelor de vină si suferintă, precum si a responsabilitații fată de avort. Cu cât este mai puternică această negare, cu atît reacțiile ei vor fi mai intense. Fundamentul negarii este faptul ca avortul a luat viata copilului ei si ca ea a îngaduit să se întâmple acest lucru.

-Raționalizarea – se refera la motivele pe care le invocă o femeie pentru a face un avort, motive care justifica acest act, văzut ca fiind bun, necesar.

-Refularea – apare cind o femeie îsi șterge din minte orice sentimente negative privind avortul. Uneori, mai pot aparea astfel de sentimente, dar sunt repede anihilate în conștiință. Pentru a evita astfel de gânduri nedorite, femeia nu-si va lasa timp de reflecție asupra gândurilor care apar.

-Reprimare – femeia nu este conștientă de nici un sentiment negativ pe care l-ar putea avea despre problema avortului. Uneori, o femeie poate sa-și reprime nu numai sentimentele dureroase, dar si detaliile efective ale acelei experiențe.

CAPITOLUL II.

PARTICULARITATILE SUFERINȚEI DEPRESIVE

2.1. Abordarea depresiei

Bolile depresive sunt caracterizate printr-o mulțime de perturbări ale funcțiilor vitale : ritmul somnului și al respirației,

reglarea temperaturii

necesarul de hrană, pierderea apetitului,

scăderea activității cardiovasculare și a digestiei

Toate acestea și multe altele sunt perturbate în proporție ce variază de la individ la individ , fiind expresia pierderii controlului în anumite situații de viată și mai ales când există o predispoziție genetică. În domeniul psihologiei se manifestă sub forma unor atitudini cognitiv-disfuncționale, în domeniul motor prin scăderea inițiativei și spontaneității, iar în domeniul somatic prin modificări în metabolismul hormonilor. Domeniul psihofiziologiei este reprezentat de măsurarea stării fiziologice a pacientului și perturbărilor din starea definită experimental comportamental; s-au dezvoltat astfel o multitudine de modele biopsihosociale ce permit o interacțiune a proceselor biologice cu cele psihologice și cele sociale.

Interacțiunile dintre modificările psihice, fizice și sociale ce merg împreună într-o boală au dobândit în ultimii ani o nouă valorizare , cercetarea psihofiziologică ce a contribuit la această dezvoltare orientându-se după ideea că omul și nu creierul are tulburări psihice.

S-au deosebit trei tipuri de markeri : episodici, de vulnerabilitate și genetici , fiecare răspunzător individual și comun de apariția nevrozelor. Astfel, relația dintre etiologie, simptome, procese biochimice bazale, răspunsul la tratament și prognosticul tulburărilor afective nu sunt înțelese suficient pentru a permite clasificarea lor într-un mod care să întrunească aprobarea unanimă.

Depresia este o trăire pesimistă,de tristețe morbidă,doborâtoare de atitudine negativă față de sine însuși și de cei din jur, insatisfacție, autodepreciere și autodevalorizare, care se poate asocia cu tulburări somatice ce cu timpul se transformă în afecțiuni organice (Pașcanu,2002)

Fiecare persoană poate experimenta pe parcursul vieții unele stări depresive ce apar în mod firesc ca urmare a pierderilor,frustrărilor, eșecurilor,dezamăgirilor.În timp ce pentru unii depresia este o reacție scurtă, temporară, cu impact redus asupra funcționării, pe altii simptomele sau întregul sindrom depresiv îi poate afecta săptămâni sau chiar luni. Estimările efectuate pe baza cecetărilor aplicative din diferite culturi arată că în orice moment între 9 și 20% din populația adultă prezintă simptome depresive semnificative și dintre aceștia, unii vor avea în cursul vieții cel puțin un episod depresiv definitiv după criterii clinice precise (Letiția Filimon,2002).

Suferința depresivă este considerată o ,,suferință morală” pentru că este perturbat profound sistemul valoric al persoanei.Individul pierde măsura valorii propriei persoane și a celor din jur. Această pierdere este atât de profundă încât, uneori, depășește rigorile religiose ale unui individ și responsabilitățile acestuia față de cei din dragi,împingându-l spre suicid ( Pompilia Dehelean, 2001).

Depresia anulează speranța individului,lăsându-i în schimb descurajarea și deznădejdea. Depresivul nu mai are de ce să se ,,agațe”, simte cum se prăbușește treptat în abisul întunecat și sumbru al morții. Atunci când prăbușirea începe, depresivul nici măcar nu mai încearcă să se salveze, se lasă dus de suferința,căutând alinare în moarte, nu o înfruntă ,,ca un curajos”(Pompilia Dehelean,2001).

Realitatea care îl înconjoară pe individual depresiv ar putea părea altora ca fiind lipsită de griji,de probleme,chiar cu reușite,și totuși, depresivul nici un moment nu simte bucuria împlinirii, pentru că, pentru el, totul se devalorează,chiar și viața sa.

Individul depresiv trăiește cu dificultate prezentul,chinuit,aproape că nu-l percepe,fiind ancorat în trecut, singurul timp care i-a rămas. Viitorul lui este amputat, barat.

Depresia este în general dificil de recunoscut și poate trece nediagnosticată,mai ale când nu este verbalizată.

Depresia atinge totul, spiritualitatea valorică a individului, intelectul, voința, afectivitatea, inclusive planul bazal al psihismului, care este instinctualitatea.În planul instictiv scade pofta de mâncare pânâ la anorexie, scade interesul sexual până la tulburări de dinamică sexuală. Instinctul vital este cel mai grav perturbat, pentru că depresivul nu se mai luptă pentru viața lui, din contră va căuta să o anuleze.Suicidul implică cea mai mare gravitate într-o depresie și nu întotdeauna poate fi oprit ( Pompilia Dehelean, 2001).

Oricare dintre noi posedă numeroase resurse, pe care poate să le folosească, să le dezvolte pentru a depăși depresia. În acet scop există un ansamblu de tehnici codificate, care ne permit să nuanțăm, să modificăm și să schimbăm ceea ce apare o dată cu depresia, adică percețiile negative asupra lumii din jur, părerile pe care le avem despre noi și viitor.Această capacitate va sta la baza restabilirii bunei noastre dispoziții și a capacități de a acționa (Cungi, 2002).

Referindu-ne la depresie la vârsta a treia George S. Alexopoulos (2000, apud Pompilia Dehelean, 2001) afirmă că depresia este mai puțin frecventă la bătrâni decât la adulți.Autorul citează o incidență de 1,4% la femei și 0,4% la bărbați la o vârstă egală sau mai mare de 65 de ani, ceea ce ar echivala cu un sfert din incidența depresiei la adulții tineri.

Lovestone & Howard (1997, apud Deheleanu, 2001) menționează, de asemenea, o diagnosticare a depresie, menționând la vârstnicul de peste 65 de ani o prevalență de 15%.

Gottfriend & Karlsson (1998,apud Deheleanu, 2001) indică o prevalență de 5-8% și un risc cumulative al depresiei la vârsta de peste 70 de ani de 26,9% pentru bărbați și 45,2% petru femei.

Diferențele dintre autori sunt explicate prin metodologi diferite, de populații țintă.

Riscul de a face depresie crește la vârstnici instituționalizați și cazați în cămine față de cei care trăiesc în comunitate. Vârstnici instituționalizați prezintă o vulnerabilitate mai mare, care derivă din renunțarea la existența independentă, fie pentru că au rămas singuri, fie pentru că nu își mai pot purta singuri de grijă, fie că au fost abandonați de rude. Din aceste motive, prevalența depresiei este mai mare la vârstnicii instituționalizați decât la cei care trăiesc în comunitate.

Depresia subiectului în vârstă poate fi consecința logică a conștientizării bătrâneții sale. Bătrânul este deprimat pentru că este bătrân. De asemenea diminuarea capacităților fizice, fatigabilitatea, scăderea rezistenței sunt factori care declanșează depresia. Tot ce stă la baza unor condiții de viață mai grele, din cauza diminuării resurselor, a confortului material, și a sprijinului psihologic ( schimbări de locuință, îndepărtare de familie, spitalizări, internări în aziluri de bătrâni, văduvie, despărțire de copii) pot duce la apariția sindromului depresiv ( Barbier, 2005).

Depresia are un impact negativ substanțial în calitatea vieții pacienților vârstnici. Există o legătură foarte strânsă între depresie și suicid. Cel mai mare risc suicidar îl are populația vârstnică. S-a constatat că raportul dintre depresie și suicid este mai mare la vârstnici în comparație cu populația adultă ( Deheleanu, 2001)

După Gottfries & Karlsson (1998,apud Deheleanu,2001), incidența suicidului după 70 ani este de 26,9% la bărbați și 45,2% la femei. La bărbați, rata suicidului este mai mare la o vârstă de peste 60 ani, pe când la femei este mai crescută la vârsta de după 70 ani.

Un studiu a fost făcut pe 100 de pacienți vârstnici de peste 60 ani, care s-au adresat unui serviciu de legătură, psihiatric la Oxford, în 1997, de către Hepple & Quinton. Studiul a permis să se constate că majoritatea celor care au avut tentative de suicid nu se diferențează în funcție de sex, deși eșantionul este dominat de femei în proporție 64%. În acest eșantion, mai mult de 50% din subiecți sufereau de o boală somatică semnificativă.Două treimi din lot au prezentat simptome depresive ( Deheleanu, 2001).

2.2. Particularitățile depresiei nevrotice sau psihogene

Depresia nevrotică este, deseori, consecința unei situații conflictuale, care trebuie căutată sistematic, cu toate ambiguitățile născute din “coabitarea sentimentelor contradictorii ” (Dostoievski) și stările intermediare sunt rezultatul aspirațiilor contradictorii: fata amână căsătoria, ezitând între copilărie (unde se mai regăsește) și vârsta adultă (unde nu a ajuns încă). În astfel de situații de constrângere și de ambiguitate depresia poate fi inevitabilă.

Ca slăbire a dispoziției și a activității, depresia nevrotică, poate apărea în cadrul unor nevroze structurate, respectând, de obicei, particularitățile acestora, mai frecventă în stările nevrotice. Limitele depresiei nevrotice sunt dificil de stabilit; acestea nu sunt aceleași pentru medic, și unii bolnavi ajung în situația de a-și amplifica și dramatiza trăirile (o banală palpitație se transformă într-o criză cardiacă, astenia și puțină tristețe constituie deja o “depresie”).

Depresia nevrotică se consideră psihogenă atunci când melancolia este considerată endogenă. Depresia din nevroze se distinge prin personalitatea subiacentă, unde sinele este prevalent, tendințele spre suicid sunt echivoce, mai puțin pregnante.

Factorul comun celor două forme de depresie este tristețea, dar in grade diferite și cu consecințe diferite: în episodul depresiv nevroza a pierdut din bucuria de a trăi, iar psihoza gustul de a trăi. Depresia nevrotică este in cadrul personalității și nu o efracție în personalitatea brusc demolată, ca in depresia psihotică.

Depresia nevrotică se caracterizează prin anxietate, iritabilitate, accese funcționale multiple, absența înlocuiește autoacuzarea; spre deosebire de melancolic, depresivul nevrotic deseori incriminează evenimente sau persoane responsabile de starea sa, fiind capabil să elaboreze strategii susceptibile să o amelioreze.

Tristețea și angoasa (spre deosebire de depresia endogenă) tind să fie exacerbate seara, iar tulburările somnului fiind frecvente (Ionescu, 2003,).

Această categorie nevrotică este un fel de “epopee narcisică” pe un fond de neliniște, de confuzie, având o strategie de înduioșare, uneori de șantaj, ca răzvrătirile și cuceririle sale: beneficiile secundare. Depresia nevrotică prezintă o imagine de mâhnire tânguitoare, cu grave licăriri de agresivitate: nerăbdare, gelozie, țâfnă, dar cu arta de a duce cu vorba, de a alarma și mai ales de a acapara.

Funcțiile intelectuale nu sunt perturbate, nici măcar intervenția anxietății nu alterează simțul realității.

Depresia nevrotică este foarte diferită de depresia melancolică psihotică din punct de vedere al expresiei simptomatice natură, proiecție.

Astăzi, concepția dualistă a depresiei nevrotice – psihogene și psihotice – este însă din ce în ce mai des pusă în cauză. Cele două registre se suprapun prin tablourile lor cele mai explicite, cu toate stările semiologice intermediare: episoadele nevrotice par inexplicabile iar depresiile psihotice apar în urma unor evenimente traumatice. Unele tablouri clinice au un aspect mixt.

Dincolo de diferențierea convențională, între depresia nevrotică, psihotică și reacțională, în realitate o depresie este de natură nevrotică sau melancolică. Depresia poate fi reacția față de un eveniment, dar se exprimă prin una dintre cele două forme.

În aceste condiții, o abordare “unitară” a tulburării depresive, trecând de diferențierile convenționale, poate oferi o imagine acurată a conduitei psihopatologice urmărite în această lucrare – depresia nevrotică sau psihogenă.

În conformitate cu ICD-10 ( 1998), în aceste tulburări perturbarea fundamentală este o schimbare în dispoziție sau afect, de obicei cu sau fără anxietate asociată sau spre elacție. Această schimbare a dispoziției este de obicei însoțită și de o schimbare a întregului nivel al activității și majoritatea celorlalte simptome, este de asemenea secundară ei, ușor de înțeles în contextul tulburării de dispoziție.

Principalele criterii care stau la baza clasificării tulburărilor afective au fost alese din motive practice, ele permițând identificarea facilă a simptomelor clinice comune. Este recunoscut că simptomele considerate aici somatice pot de asemenea să fie numite melancolice, vitale, biologice sau endogenomorfe și că statutul științific al acestui sindrom este un într-un fel sau altul problematic. În episoadele depresive tipice se înscriu următoarele diferențieri: depresie ușoară, depresie moderată, depresie severă, subiectul suferă de obicei de o dispoziție depresivă, pierderea intereselor și bucuriilor și o reducere a energiei ce duce la o fatigabilitate crescândă și la o activitate diminuată; o oboseală accentuată după un efort mic este obișnuită. Alte simptome comune celor trei tipuri sunt : reducerea capacității de concentrare și atenției/hipoprosexie, reducerea stimei și încrederii în sine, idei de vinovăție și lipsa de valoare, viziune tristă și pesimistă asupra viitorului, idei sau acte de autovătămare, suicid.

Dispoziția scăzută variază puțin de la o zi la alta și este adesea neinfluențată de circumstanțe, dar poate totuși manifesta o variație diurnă caracteristică. Manifestările atipice se întâlnesc preponderent în adolescență. În unele cazuri anxietatea, agitația și suferința motorie pot fi mai proeminente decât depresia, iar schimbarea dispoziției poate fi de asemenea mascată de trăsături adiționale, cum ar fi : iritabilitatea ,consum excesiv de alcool, comportament histrionic sau preocupări hipocondriace. Pentru episoadele depresive, indiferent de gradul de severitate, este necesară pentru stabilirea diagnosticului o perioadă de minim 2 săptămâni, dar pot fi acceptate perioade de timp mai scurte dacă debutul este rapid, iar simptomele neobișnuit de severe. Cel mai atipic exemplu îl reprezintă simptomele somatice; pierderea interesului pentru activități plăcute, lipsa reacției emoționale, trezirea matinală cu 2 ore mai devreme decât de obicei, agravarea simptomelor , lentoare și agitație psihomotorie.

Episodul depresiv ușor se caracterizează prin : dispoziție depresivă, pierderea interesului și a bucuriei, fatigabilitate, iar pentru un diagnostic întreg sunt necesare cel puțin două simptome pe durata minima de două săptămâni și cu grad intens de prezentare.

Episodul depresiv moderat – se constituie aceleași simptome cu acuze somatice pe o perioadă de două săptămâni minimum; acuzele somatice pot lipsi sau pot fi prezente într-un mod neobișnuit de sever.

Episodul depresiv sever fără simptome psihotice – subiectul manifestă de obicei considerabile suferințe, agitație, precum și lentoare psihomotorie. Pierderea stimei de sine, pierderea sentimentelor de utilitate sau vinovăție sunt de regulă proeminente, iar suicidul este un pericol distinct în cazurile severe. Se presupune că sindromul somatic este virtualmente întotdeauna prezent în episodul depresiv sever. Episodul poate dura de regulă două săptămâni, iar pacientul poate fi incapabil să-și descrie multe simptome în detaliu. În timpul episodului depresiv sever este foarte puțin probabil ca pacientul să fie în stare să-și continue activitățile sociale și profesionale. În cadrul episodului depresiv sever cu simptome psihotice sunt prezente delirurile, halucinațiile sau stuporul depresiv. Delirurile implică de obicei ideea de păcat ,de sărăcie sau dezastre iminente a căror responsabilitate poate fi asumată de către pacient. Halucinațiile auditive apar de obicei sub forma unor voci defăimătoare sau acuzatoare, iar cele olfactive sub formă de mirosuri de putrefacție și murdărie. Tot în cadrul tabloului depresiv ne referim la episoade care nu se potrivesc cu simptomele descrise până acum, dar pentru care impresia diagnostică de ansamblu este că sunt depresive în natura lor-combinații fluctuante de simptome depresive cu simptome ce nu sunt criterii de diagnostic : tensiunea, îngrijorarea, suferința sau combinații de simptome depresive somatice cu durere persistentă sau oboseală persistentă, datorate unor cauze organice.

Tulburarea depresivă recurentă, respectiv depresia reactivă se caracterizează prin episoade repetate de depresie ușoară cu depresie severă fără nici o istorie de episoade independente de elevație a dispoziției sau hiperactivitate care să întrunească manifestări specifice; vârsta de debut , severitatea, durata și frecvența episoadelor sunt foarte variate, durând între 3 și 12 luni, iar evenimentele stresante de viată se constituie ca factori precipitanți. Riscul ca un pacient cu o tulburare depresivă reactivă să aibă în viitor un episod de manie nu dispare niciodată complet, oricât de multe episoade depresive au existat; dacă ele apar, tulburarea depresivă se va transforma în tulburare bipolară.

Așadar, ca formă și particularitate specifică, dispoziția și tulburarea afectivă se constituie în diverse aspecte. Conform DSM IV R (2004) există 3 categorii mari ce includ la rândul lor forme derivate din formele de bază:

a) forme majore ale depresiei: stuporoasă, anxioasă, delirantă, halucinatorie, confuzională;

b) forme minore ala depresiei : simplă, neurasteniformă, ipohondriacă, obsesională;

c) forme oligosimptomatice, respectiv monosimptomatice cu un singur simptom, simptomatologie redusă: cefalee, insomnie, diverse acuze somatice.

Se mai remarcă în cadrul tabloului depresiv și o anumită formă a depresiei-depresia mascată sau larvară, care se caracterizează printr-o serie de simptome : cefalee, tulburări gastrice, constipație, nevralgii ale feței, dureri cardiace, senzații de jenă precordială, apăsare în regiunea precordială, tahicardie, tulburări de somn, criză de transpirație, micțiuni frecvente, tulburări ale văzului și auzului, alopecie. Încă din 1968, Lopez Ibor a propus utilizarea noțiunii de „echivalențe depresive” prin prezența unui simptom predominant care captează întreaga atenție a bolnavului: cefalee, mai ales frontală, vertij, dureri la nivelul feței , sindromul picioarelor neliniștite, crize de astm, exema recurentă . Depresia mascată nu este un diagnostic clinic: atâta timp cât o stare depresivă nu este recunoscută și identificată nu poate fi nici diagnosticată ,iar atunci când există o serie de indici, putem vorbi cel mult de „ depresie suspectă” .

ICD-10 (1998) mai include în tabloul tulburărilor de dispoziție și tulburările persistente ale dispoziției, care sunt de obicei fluctuante, episoadele individuale sunt rare sau niciodată suficient de severe pentru un diagnostic cert. Deoarece ele durează ani în șir, uneori cea mai mare parte a vieții adulte a subiectului, ele implică o suferință subiectivă considerabilă și o incapacitare în unele cazuri. Tulburările afective persistente sunt clasificate mai degrabă la nivel de depresie decât la tulburări de personalitate datorită dovezilor obținute din studii genetice familiale înrudite astfel cu tulburările de dispoziție. Amintim în acest caz două tipuri specifice ale tulburării de dispoziție : ciclotimia, distimia.

Ciclotimia este o instabilitate persistentă a dispoziției, implicând numeroase perioade de depresie și elație ușoară. Această instabilitate se dezvoltă de obicei în viața adultă și urmează un curs cronic, deși din când în când dispoziția poate fi normală sau stabilă luni în șir. Oscilațiile dispoziției sunt percepute de către subiect ca fiind necorelate cu evenimentele de viață; deoarece oscilațiile dispoziției sunt relativ ușoare și perioadele de elație pot fi plăcute, ciclotimia nu ajunge de regulă în atenția medicală. Cauza poate fi datorată faptului că schimbarea dispoziției, deși prezentă, este mai puțin proeminentă decât schimbările ciclice de activitate și sociabilitate.

Distimia este o tulburare cronică a dispoziției care nu întrunește criteriile pentru tulburările depresive recurente de severitate ușoară sau moderată nici din punct de vedere al severității, cât și ca durată a episoadelor circumscrise. Balanța intre fazele individuale de depresie ușoară și perioadele de normalitate comparativă este variabilă; suferinzii au de obicei perioade de zile sau săptămâni în care se descriu ca simțindu-se bine, dar majoritatea timpului sunt obosiți și deprimați, totul este pentru ei un efort, nimic nu îi poate bucura, ei meditează și se plâng, dorm rău și nu se simt bine, deși sunt de obicei capabili să facă fața cerințelor vieții cotidiene. Din acest motiv, distimia are multe în comun cu conceptele de nevroză. Astfel, sistemul informațional general nedispunând de o cantitate suficientă de informație nu poate realiza volumul optim de informații implicate în declanșarea mecanismelor de evaluare operatorie a probabilităților; ființa umană se îndepărtează de la idealul și referința sa axiologică la fel ca și animalul ce nu-și urmează modelul său instinctiv. O informație cu o anumită semnificație poate extirpa și distruge sau dimpotrivă să eleveze dimensiunea sensurilor și valorilor (Enăchescu,2000).

Numai că din punct de vedere al semnificației nu putem compara durerea fizică cu cea morală, pierderea unui element structural , a unei averi, a unei ființe dragi, degradarea unei valori, toate se pot regrupa recâștigându-și limitele și asistăm la reacții depresive. Dacă această închidere nu are loc și insul se deschide fără sprijin spre altul, trăirea sa va fi specifică anxietății: scăderea nivelului de comunicare, criza , inaniția de informație semnificativă introduce în psihism ceea ce se numește criza de informație (Enăchescu, 2000). Ea devine un pericol pentru om și duce la scăderea capacităților adaptative în câmpul informațional și social, precum și la eșuarea în „deșertul arid  al psihopatologiei ”.

În cadrul manifestărilor depresive putem identifica un aspect predominant subiectiv și un aspect predominant obiectiv. Autodeprecierea, starea resimțită neplăcut, pierderea sentimentului viitorului, evoluția spre dezastru, anhedonia, lipsa contactelor sociale, scurgerea lentă a timpului, replierea subiectului pe sine și pe trecut vin să întărească lentoarea vieții psihice înregistrată în plan instinctiv, intelectiv și comportamental.

Dificultatea de concentrare și de persistență a atenției duce la o diminuare a funcțiilor mnezice cognitive, iar performanțele intelectuale sunt din ce în ce mai reduse. În cercetările din ultimii ani s-a constatat că starea depresivă inhibă sistemul imunitar, producția de anticorpi și alte sisteme de apărare ale organismului, astfel încât vulnerabilitatea față de infecții de orice tip crește. Starea depresivă se întâlnește deseori cu starea anxioasă, în proporții variate, astfel încât poate exista o mixare a acestor două tulburări, iar forma depresivă poate lua expresia de tulburare anxioasă prin : frica nelămurită, neîncredere în sine, suspiciune, îngrijorare, presentimentul unor eventuale evenimente nefavorabile, tristețe, scăderea stimei de sine.

Nevroticul este în un tip de suferind existențial care-și asumă și comentează suferința; el descrie cu un fel de satisfacție dură a participării trăirii sale triste, disconfortabile sau neplăcute, ce-l proiectează în situații de impas, prin dispozitivul lor situativ. Nevroticul se răscumpără din existența sa, care fiind un sacrificiu al libertății devine un fel de ofrandă ratată și sterilă. Nevroza este o compensare a ceea ce pierdem mereu prin gesturi neintegrative ale conștiinței.  „Nu exista nevroză decât în subiectivitate” .

Ecranul de proiecție al subiectivității este conștiința, iar viața psihică subiectivă se desfășoară între continue tensiuni și echilibrări între aceste momente .În subiectiv, Eul este o funcție care integrează mereu, transformă într-o continuitate conștiința poziției în lume și realitate câmpul deschis devenirii în lume a persoanei. Dar se poate ca una din direcțiile adaptative ale persoanei și ale conștiinței să instituie o presiune, o stare de încordare, astfel încât să nu mai găsească o soluție și să se evolueze într-o permanentă tentativă de detașare din impas, ceea ce duce la realitatea nevrotică.

La nevrotic putem spune că se întâmplă o alunecare a motivației dincolo de marginea conștiinței, el își creează mecanisme asemănătoare cu cele motivaționale din afara câmpului conștiinței. Ele însă nu se pot integra în câmpul perceptiv, participarea dintre realitate și energia psiho-afectivă dezechilibrându-se. Limbajul în nevroză este cu precădere desfășurat pe canale afective, fiindcă însăși nevroza este afectivă, deci necuantificabilă .

O importanța deosebită se cere explicitării conceptului de vulnerabilitate în cadrul depresiei, dar și relația care se stabilește între depresie și dispoziția melancolică. Conceptul modern de vulnerabilitate poate fi privit ca echivalent al conceptului vechi de « diathesis ». Freud (1905) a aplicat conceptul în interpretarea relației dintre factorii constituționali și cei ambientali în patogeneza nevrozelor.

Potrivit lui Zubin (1947), moștenirea genetică nu este determinantă pentru trăsăturile individului, cât mai curând pentru modul său de răspuns la factorii ambientali. După Zubin , dimensiunile modelului vulnerabilității sunt : gradul de vulnerabilitate, evenimente de viață stresante, variabile moderatoare precum rețeaua de suport social , personalitate premorbidă , factori fizici ,sociali.

Zubin face o distincție între : vulnerabilitatea pe care o privește ca pe trăsătură relativ permanentă și bazală și episoade de tulburare psihotică , care sunt stări trecătoare.

În ceea ce privește depresia ca o trăsătură comună nu este prezența continuă a bolii, ci prezența continuă a vulnerabilității. Ca o continuare a dimensiunii depresive , un alt concept se impune discutat –cel de reziliență –răspuns la stres și adversități.

Cohler (1987) vorbește despre „copilul invulnerabil”, referindu-se la interacțiunea pozitivă a evenimentelor ce determină invulnerabilitatea individului. În cadrul modelului vulnerabilității se pune accentul pe anumite criterii ce se constituie ca markeri , existând astfel markeri: genetici; biochimici; neurofiziologici; sociali; de personalitate.

Markerii de vulnerabilitate se îmbină selectiv astfel încât s-a elaborat un concept comprehensibil al acestui model. Prezența factorilor protectivi funcționează ca tampon pentru o presupusă adversitate viitoare. Într-un proiect croos-cultural, Perris C. (2000) , studiind aspectele copilăriei, a găsit că pacienții depresivi au avut părinți mai rejectivi și mai lipsiți de căldură emoțională.

2.3. Caracteristicile psihodinamice și psihopatologice ale persoanei depresive

Caracteristicile (introversie; defensă; regresie; refugiu în boală; beneficiile bolii; conduită suicidară)

Reactivitatea specifică la evenimentele stresante de viață poate determina depresii reacționale (diferite de depresiile constituționale, relativ puțin numeroase). Evenimentele ce pot cauza această categorie de depresii sunt variate: conflictul cu un superior ierarhic, cu partenerul, cu copiii, pierderea unei ființe dragi, a unui loc muncă; exil, singurătate; surmenajul, regim alimentar prea sever, micșorarea zilei. Conform datelor O.M.S., 5-10 % din populația mondială ar prezenta tulburări depresive (DSM IV-R ,2001).

În ceea ce privește structura personalității pe care se grefează predominant nevroza depresivă, s-a constatat o frecvență ridicată la structurile introvertite, repliate pe sine, mai puțin comunicative, atașate de muncă și, în același timp, capabile de atașament afectiv profund, fașă de cei apropiați și considerați „de încredere” (Lăzărescu,1995).

Un aspect important în această condiție psihopatologică îl reprezintă evenimentul de pierdere interpersonală (moarte sau despărțire); pierderea, după unii autori, ar fi cauza probabilă pentru lipsa de speranță, aflată în nucleul psihopatologic al depresiei și ar fi în legătura cu stima de sine – o stimă de sine scăzută crește intensitatea reacției de pierdere printr-o generalizare a lipsei de speranță. Durerea este mecanismul prin care reacția normală de pierdere se convertește în depresie. Dacă după evenimente de viață negative subiectul nu reușește să restabilească stima de sine și atitudinile disfuncționale, aceasta înseamnă că individul va rămâne vulnerabil și va deveni depresiv.

Depresivul nuclear, ieșind din timpul activ din prezent, se simte desolidarizat de alții, lipsit de valoare, fără stimă față de sine și vinovat. „Eul” său amputat, diminuat și slăbit la maximum se orientează cu toate valențele spre negativ: „Eu nu mai am de ce face umbră pământului”, afirmă depresivul ce și-a pierdut sentimentul propriei valori. Subiectul devine inhibat, suferă intens, se repliază pe trecut, indiferent față de prezent și viitor, față de lume și față de sine (Lăzărescu, 1989).

Această devalorizare a existenței, a propriei persoane, refugiul în singurătate, determină persoana să se gândească , la moarte, la sinucidere și chiar să-și facă planuri concrete în această direcție. Aceste idei devalorizatoare și suicidare sunt precedate de tendințe de autopedepsire, de automutilare. Condiția psihopatologică a persoanei este evidentă atât din punct de vedere motoriu – se mișcă lent, finalizează dificil, cât și al limbajului și comunicării, care sunt reduse cantitativ – mimica exprimă tristețe și disperare.

Orice sinucidere implică cel puțin o reacție psihopatologică – depresia, în acest caz – într-o situație apreciată subiectiv ca fiind fără ieșire și intolerabilă. H. Ey (în conformitate cu teza psihiatrică) susține să sinuciderea este totdeauna consecința unor tulburări psihice, a unor modificări ale echilibrului mintal. Ideea morții este prezentă la bolnavii depresivi, iar riscul sinuciderii este considerabil, sinuciderile fiind mai frecvente în formele minore de melancolie, deoarece în aceste cazuri, pe de o parte bolnavii nu prezintă inhibare psihomotorie majoră, care să-i împiedice să treacă la acțiuni, iar pe de altă parte, anturajul nu ia preventiv nici o măsură excepțională de supraveghere specială.

Psihodinamica specifică nevrozei depresive și uneori premergătoare actului suicidar, refectă slăbirea, cel puțin parțială, a mecanismelor de apărare, ce se traduce printr-o regresie a Eului, care abandonează total sau parțial investirile anterioare pentru a se replia pe sine și pe lumea anterioară. Agresivitatea ce urmează acestei mișcări de repliere se orientează spre Eu în numele interdicțiilor sau al idealurilor sale, mergând până la auto-acuzare la melancolie și auto-distrugere. Depresia nu este în mod necesar dovada unui eșec, ci poate reprezenta o modalitate normală de repliere și de regresie a personalității în fața traumatismelor externe, doliul obiectelor actuale sau infantile , conștientizările conflictelor latente, abandonarea simptomelor sau a pozițiilor depresive.

Se disting două mari tipuri de trăire psihică a depresiei.

1. Depresiile legate de un conflict dominant cu Supraeul și interdicțiile, având în spate, dacă există nesupunere, pierderea legăturii de iubire cu figurile parentale, care au ca trăsătură dominantă sentimentul de culpabilitate;

2. Depresiile cu sentimentul de rușine și de inferioritate, efecte ele comparării cu un ideal al Eului exigent.

Printre cercetările centrate pe procedeele defensive utilizate de pacienți cu diagnostice psihiatrice, Plutchick a publicat în 1991(Ionescu, 2004) un studiu realizat pe apărările Eului la pacienți depresivi. Studiul s-a realizat pe 24 de pacienți externi (12 bărbați și 12 femei) cu o vârstă medie de 40 de ani, diagnosticați ca având tulburări depresive fără trăsături psihotice. În urma analizei rezultatelor la indexul stilului de viață, se arată că acești pacienți au un punctaj total considerabil mai mare decât norma, precum și scoruri mai ridicate pentru regresie, refulare, formațiune reacțională și proiecție. Fapt ce înseamnă că funcționarea defensivă a pacienților depresivi este mai importantă decât cea a subiecților care nu prezintă tulburări mintale, iar pe de altă parte că scorurile ridicate ale pacienților depresivi la anumite apărări au arătat că aceștia utilizează, în principal, apărări primitive sau imature, (precum regresia și proiecția) sau apărări de nivel intermediar (formațiunea reacțională sau refularea).

O altă cercetare (Ionescu, 2004) pune în evidență corelații semnificative între riscul de suicid și patru apărări: regresia; compensarea; intelectualizarea; formațiunea reacțională.

Este, totuși, notoriu faptul că riscul de suicid are o puternică legătură cu depresia (Ionescu, 2002).

Un aport original în explicarea depresiei a fost adus de M. Klein prin descrierea unei faze a dezvoltării infantile, ce prezintă o profundă analogie cu tabloul clinic al depresiei- o modalitate a relațiilor de obiect ce se instituie în jurul vârstei de patru luni și este progresiv depășită în cursul primului an, deși ea mai poate fi regăsită la adult, mai ales în doliu și în stările depresive, constituind ceea ce se numește poziție depresivă.

Un alt aspect caracteristic evoluției nevrotice îl reprezintă beneficiile obținute de starea de boală la pacienți care se complac în starea de bolnav și nu vor să știe nimic despre cauzele, mecanismele și remediile bolii. Se disting beneficii:

a) Primare- care motivează nevroza prin satisfacția aflată în simptom, fuga în boală, modificare avantajoasă a relațiilor cu cei din jur;

b) Secundare- se diferențiază de precedentele prin : 1. apariția ulterioară, ca un câștig suplimentar, sau o folosire de către subiect a unei boli deja constituite; 2. caracter extrinsec determinismului inițial al bolii și sensului simptomelor; 3. sunt satisfacții narcisice sau legate de auto-conservare, mai degrabă decât de satisfacții direct libidinale.

Relația patologie afectivă – personalitate.

Trăirea are o anumită structură , aceasta se poate evidenția o dată cu analiza faptului de a fi în situație prin acțiune, rezolvând probleme. Situația problematică se poate centra pe elementele preajmei. Înțelegând și angajându-se în diverse situații subiectul se și exprimă ; într-un prim moment expresia este spontană , neintențională. Dar într-un moment următor ce are la baza conștiința individului că el este receptat de altul , expresivitatea sa se modulează devenind semnificantă intențional. Comunicarea lingvistică se adresează în moduri diferite,. Raportarea subiectului la lumea concretă nu e mereu la fel de activă ; un om poate fi la un moment dat activ, relaxat sau poate deveni pasiv , contemplativ(Deheleanu, 2001).

Dupa Akistal si Hirschfeld –1983-relația personalitate –patologie afectivă poate fi privită din patru perspective :

1) Personalitatea poate fi considerată aptă să modifice aspectul clinic și cursul bolii –se referă la faptul că personalitatea depresivă premorbidă duce la apariția cât se poate de sigură a depresiei.

2) Într-o altă perspectivă se consideră că personalitatea și trăsăturile subiectului se constituie ca o sechelă a tulburărilor afective –adică tulburarea afectivă mai ales cea de durată poate duce la modificări în personalitatea individului .O serie de trăsături sunt puternic dependente de starea afectivă în timpul căreia se face investigația, precum și dependența interpersonală , pasivitatea , labilitatea emoțională. etc.

3) Cea de a 3-a perspectivă este reprezentată de concepția referitoare la existența unor trăsături de personalitate care predispun individul la depresie abordare care își are originea în concepția dinamică, astfel că se descriu 3 tipuri de personalitate premorbidă :

a) Primul tip de predispoziție la depresie este denumit « altul domina » în care a stima pe altul înseamnă a permite gratificații și a menține stima de sine. Indivizii din această clasă și-au format o înțelegere imaginară cu o persoană semnificativă prin intermediul căreia își trăiesc satisfacțiile , eșecurile, pasivitatea, etc.

b) A 2-a formă este denumită « scopul domină »-acești indivizi leagă stima de sine de realizarea unor scopuri înalte ; valorizarea apare prin fantasme despre obținerea acestor obiecte ;

c) O a 3-a formă reprezintă o constantă a stilului de viată , indivizii suferă de un simțământ cronic de intimitate și deznădejde care rezidă din lipsa unor implicări în activitățile zilnice.

4) Cea de a 4-a perspectivă care privește relația personalitate – patologie afectivă izvorăște din concepția lui Kraepelin asupra temperamentelor afective. El arată că variatele forme de tulburare maniaco-depresive izvorăsc din temperamentele fundamentale , cel depresiv ,maniac, ciclotim și iritabil. Există constatarea că între formele complete de boală s-au așa zisele « forme majore » și anumite constelații personalistice există o serie de forme de trecere cu un tablou clinic incomplet, cu o evoluție cronică și care colorează afectiv personalitatea umană. Aceste forme subafective sunt expresia aceluiași proces de vulnerabilitate genetico-subiectivă ca și formele complete de boală afectivă.

Neurofiziologii consideră că durerea este experiența cea mai complexă și o sursă importantă de stres. Se estimează că în SUA se pierdeau 700 milioane zile de muncă pe an datorită durerii cronice. S-a constatat că subiecții ce prezintă o insensibilitate congenitală la durere au o speranță de viată mult mai scăzută din cauza acestei lipse și a semnalului de adaptare. Există, conform lui Cengel, așa numitul « pacient înclinat spre depresie »cu trăsături precum sentimentul insuficienței , al vinovăției, al agresivității și al depresiei., trăsături ce-l predispun la apariția durerii cronice. Conform acestui autor durerea este un fenomen psihic implicând sistemele interesate în protejarea corpului de traumatisme.

Deși capacitatea de a experimenta durerea se dezvoltă de la numeroase experiențe induse periferic , ea poate să apară fără stimulare periferică , doar prin mecanisme psiho-biologice. Wall consideră că durerea este mai mult o conștientizare a unei stări nevrotice , de nevoie, decât o senzație, având o mai slabă legătură cu traumatismul decât cu starea generală a corpului.

Durerea poate fi : secundară depresiei, precede depresiei, echivalentă depresiei, întări plângerile dureroase ale subiectului.

Există o evidență adusă de numeroase cercetări că în multe cazuri simptomele somatice sunt cele mai proeminente manifestări cu semnificație clinică ale depresiei. Durerea ocupă un loc important printre celelalte simptome tradiționale ale depresiei precum – anorexia, scădere în greutate, tulburări de somn ,lentoare sau agitație psihomotorie. Depresivii care prezintă simptome somatice se adresează cu precădere medicilor din rețeaua primară, și nu neapărat psihiatrilor. Pentru depresivi, somatizarea nu înseamnă numai neglijarea aspectelor afective și cognitive ale suferinței lor, dar și o metodă de coping față de neplăcerile psihosociale , pentru că a fi trist și nefericit reprezintă omul ca fiind slab , culpabil, stigmatizat.

Pentru Barkey și Klerman somatizarea este expresia disconfortului emoțional și stresului social în limbajul fizic al semnelor. Contează nu ceea ce o persoană percepe ci modul cum percepe , interpretează și exprimă în comportamentul verbal și non verbal. În general, depresivii care raportează durere acuză și tensiune musculară sau alte tulburări neurovegetative și se consideră că tensiunea cefalică , tensiunea musculară lombară și cervicală sunt verbalizate de depresivi ca durere.

Un alt motiv pentru care s-a postulat că durerea este un simptom al tulburări depresive este ca factorii de personalitate sunt la fel de comuni si în durere. Breuer si Freud au formulat primii sugestia că « durerea poate servi ca rezolvare inconștientă a unui conflict »

La mulți dintre pacienții studiați de Freud , durerea a fost un simptom proeminent, iar la nivelul trăsăturilor de personalitate se remarca vina și presentimentul. Reik susține că « durerea servește drept apărare împotriva ostilității latente și agresiunii sexuale. », fapt citat și de Engel ,care argumentează că durerea devine invariabil un fenomen la pacienții înclinați spre durere, ocupând o poziție cheie în reglarea economiei psihodinamice totale a organismului,.

Înclinația spre durere a insului uman se constituie ca un sindrom cronic bine definit , caracterizat prin anumite trăsături premorbide, trăsături specifice psihodinamice, prezența unor markeri biologici și răspuns adecvat la antidepresivele triciclice(Vraști,1996,17 , pag.185). Blumer și colab., 1982-1984 demonstrează că pacienții cu durere cronică nu sunt numai depresivi în fundal, dar ei prezintă și un sindrom clinic caracteristic :inactivi, anergici, apatici , mereu preocupați de durerea lor, prezența anhedoniei, a insomniei și inapetența precum și o nevoie imperioasă de a se vedea pe el și relațiile lui în termeni idealizați, dependenți, intoleranți la succes, alexitimici.

Durerea este un simptom subiectiv și totodată o reacție psihofiziologică , întrucât are un caracter individual și comportamental-relațional : ea nu este doar o manifestare psihofiziolofică stricto sensu, ci este și o conduită pentru că se prezintă ca un răspuns la o situație de eșec (Predescu, 1989). Durerea copilului mic are semnificația unei chemări , solicitări afective care se calmează de îndată ce apelul specific a fost onorat. Mai târziu ea devine un reper din stilul personal care face parte din relațiile armonioase cu semenii ori poate face parte din distorsiunile personale de tip narcisic și poate genera componenta agresivă a conduitei umane.

Există astfel o diferență între durerea nociceptivă elementară și durerea de tip comportamental, „ea se poate constitui ca un paznic al vieții și al sănătății , santinela protectoare” .

Relația suferință –tristețe

Prin suferință la modul empiric se înțelege o formă de durere ,atât fizică cât și morală , negativă fie prezentă ,fie cu o probabilitate dificil evitabilă sau iminentă.

E. Minkowski arată că suferința face parte integrată din existența umană, conturând-o în mod specific, că ea este aceea care îi conferă persoanei o anumită situare care poate fi uneori o împrejurare de viață , alteori o problemă de viață, dar de cele mai multe ori o situație existențială penibilă. Suferința la un om nu este în sine un bine , dar nu este nici un rău în înțelesul curent al cuvântului : a nu putea suferi nu este o notă bună pentru nimeni , ba chiar mai mult nu există persoană care să nu fi cunoscut niciodată nici o formă de suferință (Ionescu, 2002).

Suferința are 2 versante : una normală, tolerabilă și inevitabilă ca o condiție ontică a persoanei, alta maladivă ,prin care se relevă omului aspectul « patic » , patologic al existenței sale.

Evitarea suferinței este un demers înscris în programul prototipului uman , definită ca tendință negentropică , fiind totodată reacția cea mai frecventă care nu omite pe nimeni. Suferința reprezintă din punct de vedere psihologic următoarele accepțiuni :

1) un tip de trăire subiectivă –adică un tip de problematică a vieții conștiente. În evitarea și combaterea ei sunt angajate ca intr-o luptă fantasmele, reprezentările despre suferință sau lupta cu teama și frica. Întotdeauna în câmpul conștiinței există o conexiune liniară între imperfecțiune , rău și suferință . Teama de boală în general este resimțită de către o persoană nu numai ca o limitare a libertății   sale actuale, ci și ca o posibilă deturnare a speranțelor sale, privind viitorul. De aceea , suferința din perspectiva sa maladivă este identificată cu o prevestire a morții, ca o ruptura a relației afective, ca o depărtare de ambianța dragă, dar mai ales suferința se identifică și se exprimă ca o lezare a narcisismului fiecărei persoane .

2) este totdeauna tematică fiind o vectorizare , o orientare subiectivă relativă la persoana în întregul său și de aceea ea apare de cele mai multe ori ca o teamă față de necunoscut ;de cele mai multe ori suferința prin regresia ce o presupune redeșteaptă reorientările superstițioase prezente la nivel interuman.

Orice eveniment psihotraumatic este susceptibil de a genera suferința psihică endogenă în funcție de personalitatea individului care încasează maladiv valențele componențiale evenimentului, dar deopotrivă suferința este generatoare și de tristețe maladivă. Tristețea este o condiție fundamentală a vieții sufletești descrisă ca o mișcare de translație din climatul afectiv ce se realizează ca un transport amplu de teme existențiale ,ca o trimitere sau o convergere , de cele mai multe ori ca un împrumut de trăire și mișcare .

Dar în general, viata ne ține și ne conține într-un infinit potențial de evenimente neprevăzute dintre care , evident nu se întâmplă decât o parte din acestea. Când toate reperele subiectului i se înfățișează acestuia ca « un datum negativ »și dominate major de tristețe, are loc amenințarea cu suferința psihică maladiva a persoanei. Există numeroase modalități de a fi trist , pentru că tristețea începe acolo unde începe existența omenească ca un corelat la responsabilitățile persoanei.

Cel mai adesea suntem triști prin comparație cu semenii noștri :dar sunt și oameni triști prin firea lor , parcă născuți să măsoare distanța dintre surâs și îngândurare. Apogeul, suprema expresie a tristeții este renunțarea la viața, iar maximul de tristețe se produce prin degradarea maladivă a tristeții în depresie și orientează persoana la renunțarea la viață , punând accent pe inutilitatea existenței , efectuată pe tărâmul imaginarului în formula « basmelor fără întoarcere » care totdeauna se însoțește de o modificare profundă și cu destructurarea personalității.

Balzac credea că cei « care au suferit mult , au trăit tot atât de mult » : depresivul este un trist maladiv căruia nu-i este milă de sine, nu are compasiune fată de sine și nu este interesat de alții , iar această suferință autentică îi acordă o expresie marcată de izolare, singurătate și demență. Fără oglindirea în conștiința celorlalți , imaginea propriei ființe poate pierde notele realiste și devine astfel o depersonalizare asociată cu trăirea neputinței, a insuficienței și a inutilității toate acesta întâlnindu-se pe fundalul durerii morale. Din acest motiv , depresivul este repliat pe sine , dezinteresat de ceea ce se întâmplă în lumea celor mulți. Astfel, că lipsa de comunicare anulează misterul uman și taina interumană ce edifică în mod creator cei 3A simptomatici: autocontrol, autoreglaj, autosusținere.

Marii depresivi nu au doar o tristețe maladivă ci și o pulsiune ucigașă asociată ei : dar si fără o motivație explicită a suicidului, tristul melancolic tinde spre moarte, deoarece în structurile responsabilității sale și-a asumat un faliment universal, instaurat odată cu psihodinamica în avalanșă și înrobitoare a tristeții maladive.

Conștiința morală și psihopatologia depresiei

Ca si ființa conștientă, subiectul nu vizează doar realul, ci îl și investește cu semnificații și îl judecă. Omul este o ființă care judecă pe altul, pe alții, pe sine –procesul încheindu-se de obicei cu o judecată sintetică, ce este simultan asertivă si evaluativă, categorizând poziția individului în social. Judecându-se pe sine, subiectul se poate dezice parțial de sine, conflictul cu sine presupune o dedublare interioară, o departajare a persoanei în 2 zone :

-pe de o parte, un domeniu de înrădăcinare din sine cu care se identifică și pe care-l acceptă în calitate de « Eu însumi ».

-pe de altă parte un domeniu în care subiectul se dezice parțial , pe care nu-l asimilează integral ca propriu persoanei , căruia i se opune și pe care îl judecă negativ.

Această dedublare interioară este posibilă datorită faptului că persoana conștientă este o realitate complexă , cu « unu-multiplu », sintetizând în Eul sau o multitudine de Euri ce se diferențiază și se ierarhizează , articulându-se cu instanța interioară. Dar subiectul poate fi în dezacord și în conflict cu sine atât în plan conștient cât și în plan inconștient : este posibil ca el să nu fie de acord cu ceea ce face la un moment dat , cu perspectiva duplicitară a existenței sale , să se autodezică și să se autocondamne « de ce am acționat astfel ?…de ce nu am acționat altfel ?…mi-e rușine și mi-e scârbă de mine, conflictul subiectului se transformă în agresiune față de sine ;individul își reprimă agresiv pulsiunile, structurându-se astfel zona « complexelor inconștiente » ;desigur odată cu această repliere negativă asupra sa crește și potențialul agresiv, care poate fi maxim în tulburările depresive .

« Conștiința morală definește persoana în cel mai înalt grad »(I.Kant.) Judecarea conștiinței morale se desfășoară ca un cerc ce pleacă din interioritatea subiectului , din sinea sa adâncă referindu-se mai întâi la sine , după ce subiectul s-a reflectat prin comprehensiune și acțiuni în lume. Există mai multe cercuri concentrice cu privire la conștiința și judecarea morală : 1)cercul grijii și al reproșului, 2)cercul stimei și al rușinii, 3)cercul datoriei și al vinovăție.

1) Cercul grijii- grija fața de altul nu înseamnă doar simplul fapt de a te ocupa de cineva , ci e vorba <<de celalalt>>, în generalitatea sa de om , în condiția sa generică de persoană , mai mult , respectul umanității prezente din principiu cu toata generalitatea sa abstractă și esențială în orice om în orice persoană. Desigur conștiința morală nu acționează în gol, ci deasupra tuturor determinațiilor persoanei pe care le implică. Reproșul nu este o pedeapsă propriu-zisă, ci un fel de mustrare, de admonestare în raport cu neglijența de a nu-și fi fost destul de atent , grijuliu cu celălalt.<<A avea grija de>>… are și un sens reflexiv, implicând reciprocitatea, așteptarea ca și alții să se preocupe de subiect.

2) Următorul cerc –al stimei și al rușinii este evaluat în modul prin care îl stimam pe semenul nostru cum se privește și se stimează , cum se respectă subiectul pe sine în raport cu justa sa valoare. Pierderea respectului și a stimei de sine , a demnității sunt trăite ca rușine, blam, dispreț. Disprețul pornește în egală măsură atât din exterior cât și din interior ; într-o prima ipostază el îndepărtează persoana , devalorizând-o iar din perspectiva subiectivă , trăind disprețul de sine, persoana se autodepreciază considerându-se « un nimic »

3) Următorul cerc este al responsabilității și al culpei. Dintre norme, cele mai importante sunt cele deontice ;care stabilesc ceea ce este interzis, permis, obligatoriu.Ca să produci un obiect sau sa tratezi un om bolnav trebuie să știi ceea ce este obligatoriu, să faci, ceea ce este permis și ceea ce este interzis. Desigur trăirile și reprezentările subiectului au un larg câmp de desfășurare si în afara zonelor de « interdicție, girate fiind ca permisivitate » .

În acest cadru larg orice om se simte parca uneori determinat involuntar <<obligat>> să-si reprezinte anumite lucruri, să intenționeze să facă ceva. A-și asuma responsabilitatea înseamnă pentru oricine a-si asuma și riscul judecării și al eventualelor concluzii de vinovăție și sancțiune. Cercul conștiinței se referă la libertatea care i se cuvine individului.

Libertatea morală este practicată de subiect în cadrul acceptării și suportării de sine , al afirmării și sintezei creatoare de sine ;ea este indivizibilă, strict personală, individualizând la maximum subiectul. Libertatea nu este ceva rar , excepțional, ci aspectul firesc al normalității, al spontaneității, prin care omul își găsește echilibrul dintre individual și generalul uman.

În psihopatologie lucrurile stau însă altfel, mai cu seamă cercurile conștiinței nu sunt reprezentate în acest fel ; conștiința este mai tot timpul perturbată , precară , insuficientă chiar dezorganizată. O slăbiciune a sintezei superioare , libere și responsabile a judecării morale se întâlnește în nevroză. Subiectul este dominat de cercul rigid de judecare ce se bazează pe structurile deontice, explicative, imperative, obligatorii si interzise.

Imperativele deontice și mai ales interdicțiile se manifestă acum cu un fel de tiranie, blocând multe intenționalități și reprezentări dezirologice pe care le inhibă , le reprimă , le ține în frâu într-o zonă inconștientă. Se realizează astfel o dedublare interioară , complexe afectivo-motivaționale, un suflet parțial sau un corp străin intrapsihic. Cercurile de judecare ale conștiinței morale funcționează sancționând și condamnând subiectul în permanentă ; el ajunge să-si reproșeze în permanență toate sieși , ajunge să nu mai stimeze suficient, să se blameze și să se învinovățească. Subiectul eșuează în angajarea sa responsabilă , eficientă și cu sens și îi lipsește forța de a-și asuma propria existență.

De obicei ,nevroza se desfășoară după modelul unei boli –are un început lent, progresiv are o perioada de stare și o remisiune posibilă. Ea este multiplu condiționată atât de fragilitatea personală cât și de învățarea patologică ; nevroticul indiferent de tipologie sau forma clinică rămâne deschis spre întâlnirea cu celalalt pe care îl poate aprecia și evalua pozitiv. Prin slăbiciunea sa ,el însă este incapabil de o reală simpatie și grijă , de o autentică generozitate si solidaritate, dorind în permanență să fie sprijinit, ajutat și protejat.

2.4. Abordări terapeutice ale tulburărilor depresive

a) Abordarea cognitivistă. Dezvoltarea psihopatologiei cognitiviste a fost foarte importantă, începând cu anii 1960 și determinând o lărgire a conceptului de cogniție, care se referă acum „ la ansamblul de procese prin care o persoană dobândește informații despre sine și comportamentul său” . Abordarea cognitivistă a dus la formularea mai multor teorii cognitive: teoria constructelor personale (Kelly,1955) și teoria cognitivă privind depresia, formulată de Aaron Beck (1967-1976). Într-o altă ordine de idei, se mai face remarcată teoria depresiei ca neajutorare învățată a lui Seligman (1974-1975), denumită astăzi teoria disperării.

În teoria elaborată de Beck cauzele contributive distale sunt : diateza cognitivă, stresul produs de evenimente.

Conform lui Beck există o predispoziție, o diateză care face ca anumite persoane să aibă mai frecvent decât altele distorsiuni cognitive negative cu privire la sine , lume și viitor. În teoria lui Beck, diateza cognitivă este constituită de schemă , adică o reprezentare organizată a cunoștințelor anterioare care orientează tratarea informațiilor actuale.

Beck susține că persoanele dispuse la depresie realizează inferențe nerealiste extreme și ilogice la ei și la mediul lor ;distorsiunile negative cognitive cuprind următoarele tipuri de erori : inferența arbitrară-extragerea de concluzii fără dovezi, abstracția selectivă-subiectul se centrează pe un detaliu, majorarea și maximizarea-valori mari ale eșecurilor, personalizarea, gândirea absolută-subiectul își supraestimează propriile sale legături.

Apariția simptomelor depresive este însoțită de triada cognitivă negativă, și anume : auto-reproșul, culpabilitatea, dependența crescută.

Referitor la teoria lui Abramson „teoria disperării”: aceasta susține ca o cauză majoră, apariția evenimentelor de viață negative sau ne-apariția evenimentelor de viață pozitive, precum și stilul de atribuire. Anumite persoane manifestă o tendință generală de a atribui evenimentele negative unor factori interni , stabili și globali.

Depresia în acest sens este caracterizată de cel puțin 3 simptome majore : o întârziere a apariției răspunsurilor voluntare, dificultatea întâmpinată de subiect pe considerentul că răspunsurile sale au un efect negativ asupra rezultatelor, tristețea la care se mai adaugă și un alt simptom, scăderea stimei de sine .

b) Abordarea psihanalitică pune accentul pe conflictul intrapsihic rezultat dintre pulsiunile Eului și exigențele Supra Eului.

c) Abordarea existențialistă se bazează în lucrarea de față pe perspectiva principalului reprezentant, Rollo May , dar și Viktor Frankl, ințiatorul logoterapiei .Conceptele importante ale acestei abordări sunt regăsite la nivelul tabloului psihopatologic , după cum urmează : voința-ca sistem reglator și de decizie umană, angoasa existențială, moarte.

R. May (1972) considera că „ nucleul central al nevrozei omului modern este distrugerea experienței propriei persoane ca ființă responsabilă, precum și uzura voinței și a deciziei sale”. La o anumită persoană, decizia ține cont de experiența anterioară, de toate dorințele, dar transformă aceste dorințe într-un mod de acțiune ales conștient. Voința, dorința , decizia se întâlnesc într-un mod de relație de care individul depinde nu doar pentru propria sa reușită, ci și pentru existența sa .Angoasa existențialistă nu reprezintă atât teama de un pericol, cât sentimentul viu de a fi aruncat în lume fără să fie dorit, constrâns la opțiuni ale căror consecințe nu pot fi percepute în întregime și care sunt dificil de justificat. Pentru May, anxietatea are ca și cauză mai mult decât simpla respingere și anume aceea de a nu putea cunoaște lumea în care te afli, de a nu te putea orienta în propria existență.

Referitor la problematica morții, May notează că problema morții este singurul fapt absolut în viață și că ea individualizează omul- „ este singurul lucru pe care sunt obligat să-l păstrez pentru mine însumi” ; pentru May negarea morții înseamnă pierderea vieții , adică negarea realității umane.

Existențialiștii disting trei lumi simultane în care fiecare dintre noi își determină propria sa existență: mediul ambiant, lumea aproapelui nostru, lumea relației cu noi înșine, lumea proprie , lumea pentru sine.

Ceea ce se dorește în această orientare este, înainte de toate, perceperea pacientului așa cum este el în realitate (Ionescu, 1998) .

d) Abordarea socială în psihopatologie dispune de 2 obiecte de studiu :

rolul factorilor sociali în etiologia manifestărilor patologice;

repercusiunile bolii mintale asupra relațiilor pacientului cu mediul său social.

Pentru o mai bună clarificare se propune următoarea dihotomie: 

Există două tipuri de tulburări :

primare

secundare, realizate pentru a reduce heterogenitatea depresiei în studiile clinice, precum și pentru a reduce presupunerile legate de stres .

Un pacient cu o tulburare depresivă primară este acela care anterior diagnosticului a fost sănătos sau a avut numai episoade afective; tulburarea depresivă secundară apare la o persoană care anterior a suferit de o boală mentală , deci non-afectivă sau la o persoană care suferă de o boală somatică invalidată. Studiile genetice au un foarte mare rol în abordarea depresiei primare. După Cadoret și Winokeur, incidența generală a istoriei familiilor pozitive la depresivii primari este de 50 %, față de 15% din populația generală. Depresivii primari prezintă date pozitive pentru depresie în două sau mai multe generații succesive (au deci un pedigree încărcat), ceea ce nu se întâlnește la depresivii secundari.

Într-o cercetare efectuata de Ortuno (1989), depresivii endogenomorfi și cei nevrotici dovedesc diferențe semnificative în reacțiile lor la desene animate. Chiar și în melancoliile mai puțin severe, conținutul unei glume nici măcar nu este înțeles. Testul umorului este un instrument atât de senzitiv pentru că se ocupă în special de anumite aspecte preconcepute și atitudini discordante, imposibil de regăsit la melancolici.

Aceasta se întâmplă chiar în starea de doliu, când o persoană trece prin discrepanța sentimentului de apartenență, pe de o parte, și cel de neapartenență, pe de alta parte ; el simte doar pierderea și nu mai dispune de emoțiile care însoțesc evenimentele. Potrivit lui Matussech și colaboratorii (1965), femeile se îmbolnăvesc mai devreme decât bărbații, iar femeile singure mai devreme decât cele căsătorite.

Terapia specifică

Tipul de terapie pe care îl alegem față de pacientul care suferă de tulburări depresive în special și de tulburări mentale în general, depinde fără îndoială nu numai de scopul terapeutic imediat ci și de opinia conceptuală la care aderăm privind dezvoltarea acestor tulburări.

Dacă se presupune că tulburările depresive au o origine exclusiv biologică, iar manifestările lor clinice se presupune că ar avea la origine un dezechilibru în sistemul neurotransmițătorilor cerebrali, atunci cel mai adecvat tratament ar fi de natura psihofarmacologică. Dacă , dimpotrivă, se accentuează conflictul intrapsihic, cel mai rațional tratament ar fi o terapie.

Psihoterapia cognitivă în abordarea depresiei a fost concepută și dezvoltată deA Beck, și colab. începând din 1767-1979. Ea și-a dovedit eficiența în tratarea sindroamelor depresive moderate, precum și severe. PTC este descrisă ca fiind o psihoterapie structurată, activă, directivă, limitată în timp și promovând orientarea spre sine.

Relația dintre pacient și terapeut și întregul proces terapeutic sunt organizate după un format bine stabilit, o structură cu care atât pacientul cât și terapeutul au fost de acord. Această colaborare empirică (Beck1976) implică faptul că terapia este un efort de unificare a experienței și greșelilor, care tind sa descopere, să provoace și eventual să modifice regulile disfuncționale cognitive (imprimate în schemele proprii), care guvernează comportamentul pacientului și contribuie la dizabilitatea sa.

Din partea terapeutului trebuie să se asigure menținerea unui ritm adecvat pe parcursul fiecărei ședințe, și antrenarea pacientului în activitățile de la care se așteaptă o valoare terapeutică (Loo, 1996).

Bolwlby utilizează conceptul de <<bază de siguranță>>(1973)care stimulează capacitatea de explorare a pacientului și promovează autonomia terapeutului fără însă a interveni, dar fiind întotdeauna pregătit să susțină pacientul dacă are nevoie de asistență.

O altă caracteristică terapeutică importantă este flexibilitatea referitoare la succesiunea ședințelor de terapie , ritmul tratamentului, numărul și frecvența ședințelor care nu se fac niciodată într-un mod stereotip. Când avem de-a face cu un pacient depresiv este nevoie să recunoaștem « triada negativă »propusă de Beck . Primul element se referă la modificarea modului în care pacientul se vede ca nemerituos, indezirabil, social sau deficient fizic chiar moral. La nivelul celei de a 2-a componente, este nevoie să se intervină în aprecierea mediului negativ al pacientului ca fiind solicitant și plin de obstacole. Al treilea element constituie viziunea viitorului ca fiind negativă, neagră , înfricoșătoare.

Beck 1967 subliniază că trăsăturile negative ale triadei cognitive explică majoritatea simptomelor ce caracterizează sindromul depresiv. Pierderea inițiativei și apatia, pierderea speranței și neajutorarea, autocondamnarea, fatigabilitatea emoțională devin toate ușor de înțeles când există un set cognitiv, ce predispune persoana la o devalorizare a competenței sale profesionale , personale văzând ca toată activitatea duce la eșec. Trebuie accentuat faptul că distorsiunile cognitive nu sunt nici specifice, nici exclusive pacienților depresivi, deoarece pot fi întâlnite și la persoane sănătoase și ușor de găsit și la alte tipuri de pacienți. Caracteristic pacienților depresivi este frecvența acestor erori, pacienții nefiind în stare să le corecteze.

În fazele inițiale ale terapiei pacientul este antrenat să identifice distorsiunile pe care le comite în evaluarea diferitelor situații si este dirijat să ia în considerare alternative mai puțin distorsionate. Un alt element cardinal al teoriei îl constituie presupunerile fundamentale disfuncționale, care se constituie ca reprezentări organizate experienței anterioare și sunt utilizate să dea sens experiențelor persoanei.

În cadrul presupunerilor disfuncționale la pacienții depresivi se reprezintă caracteristici relativ stabile ale individului care s-au stabilizat de-a lungul vieții, dar aceste presupuneri rămân adormite, și se află în afara câmpului conștiinței.

Cu toate acestea ele sunt activate cu ușurința și devin preponderente oricând subiectul percepe un eveniment ca fiind amenințător. Opiniile disfuncționale includ convingerea că valoarea cuiva depinde exclusiv de succesul complet în acțiunile întreprinse sau că nu poate fi fericit dacă nu poate avea control complet asupra fiecărui compartiment al vieții– toate acestea fiind confirmate și transformate în distorsiuni cognitive .

Acest tip de terapii, comportamentale, se bazează pe ipoteza comportamentală a depresiilor, care ar fi consecința “unei slăbiri a spiritului primit de subiect, în special asociat cu acțiune pozitivă”. Obiectivul acestei terapii este modificarea comportamentului subiectului prin:

ajutându-l să-și regăsească suportul cu rol pozitiv;

făcându-l să-și dezvolte comportamentul de adaptare, care este incompatibil cu statutul de depresiv;

antrenându-l în activități plăcute, pline de satisfacții.

Subiectul ameliorându-și capacitățile sociale și afirmarea de sine, prin programe de antrenament în afirmarea eului.

Acest dispozitiv “strategic” poate fi completat cu alte tehnici comportamentale: planul de activitate, in care sunt înregistrate activitățile cotidiene, relaxarea, îmbunătățirea autocontrolului și a eficienței personale, tehnicile de destindere sau modificarea comportamentului verbal prin restrângerea gândurilor negative.

Psihoterapia de tip analitic se adresează depresiilor nevrotico-reacționale pentru a depăși situația conflictuală declanșatoare și pentru a conștientiza elementele potențatoare venite din copilărie, păstrate în memoria afectivă, confirmând afirmațiile psihanaliștilor: “nu există nevroze (depresii nevrotice) actuale”.

Sănătatea mentală și fizică

Valoarea centrala a acestui studiu o reprezintă atât sănătatea mentală cât și fizică avându-se în vedere intercondiționarea reciprocă dintre cele doua laturi. Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) definește sănătatea ca fiind o completă bunăstare fizică mentală si socială care nu constă în absența bolii sau a infirmităților.

Există alte definiții ale sănătății :

– Definirea sănătății ca valoare – sănătatea implică întotdeauna și dimensiuni axiologice, psihologice, sociale, morale; K Schneider a susținut ca norma valorică este de fapt exact ceea ce corespunde idealului subiectiv al persoanei fiind un produs al unei manifestări psihodinamice.

– Definiția tridimensională a sănătății – sănătatea ca un concept ce vizează atât individul cât și colectivitățile are trei dimensiuni esențiale:

-Dimensiunea biologică (dezvoltarea întegrarea și buna funcționare a sistemelor organice ale individului).

-Dimensiunea psihologică (capacitatea individului de a se manifesta prin conduite si comportamente adecvate).

-Dimensiunea socială (aptitudinea de a stabili relații interpersonale și de cooperare).

Readaptarea

O altă valoare promovată in cadrul acestei lucrări este readaptarea, a cărui scop este ameliorarea funcționării persoanei, în așa fel încât aceasta să poată avea succes și satisfacție în mediul său de opțiune cu minimum de intervenție profesională, fără a omite faptul ca piatra unghiulară a oricărui demers de readaptare îl reprezintă participarea activă a subiectului uman.

Calitatea vieții

Conform Dicționarului Enciclopedic (1993), calitatea vieții este definită drept o ,,categorie sociologică desemnând totalitatea posibilitățiilor oferite individului de către societate în vederea organizării existenței sale după cerințele și dorințele proprii”. Calitatea vieții este privită în general ca fiind rezultatul interacțiunii unui numar de factori (sociali, de sănătate, economici, de mediu) care afectează dezvoltarea umană și cea socială a individului.Mai exact, calitatea vieții este definită prin măsura în care, într-o societate sunt îndeplinite condițiile psihologice și fiziologice care induc sentimental de satisfacție.

Organizația Mondială a Sănătății definește calitatea vieții în contextul percepției indivizilor asupra poziției lor în viață, în contextul sistemului cultural și de valori în care ei trăiesc și în relaționare cu țelurile, așteptările și preocupăriilor acestora.Este un concept larg care depinde de starea de sănătate a individului, starea psihologică, credințele personale, legăturile sociale și trăsăturile mediului de viață.

Domeniile principale care surprind calitatea vieții din perspectiva O.M.S sunt:

sănătatea fizică

sănătatea psihică

nivel al independenței

relații sociale

mediu, context

spiritualitate / religie /credințe personale.

Mărgineanu (2002) definește conceptual de calitate a vieții în felul următor:

,, Calitatea vieții cuprinde ansamblul condițiilor fizice, economice, sociale, politice, de sănătate în care oamenii trăiesc, conținutul și natura activitățiilor pe care le desfășoară, caracteristiciile relațiilor și proceselor sociale la care participă, bunurile și serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, modul de viață, evaluarea gradului în care împrejurările și rezultatele corespund așteptărilor populației, stările subiective de satisfacție sau insatisfacție, fericire, frustrare.”

Flanagan (1982) identifică 15 factori care definesc calitatea vieții și îi grupează pe 5 categorii mari:

– bunăstarea fizică și materială (confort material și securitate financiară, securitate personală și sănătate)

– relaționări cu ceilalți (legături maritale, legături cu alți din familie, cu prietenii)

– activități civice, comunitare și sociale ( ajutorul acordat celorlalți, participarea la interese locale)

– dezvoltarea și realizarea personală (dezvoltarea intelectuală, autoconștientizarea și munca utilă, creativitate personală și experiențăa)

– timp liber ( socializării cu ceilalți, activități recreaționale)

În definirea calității vieții putem întâmpina dificultăți întru cât ea variază în funcție de timp și circumstanțe, fiind diferită de la un individ la altul.Totuși făcând o paralelă la piramida trebuințelor elaborată de psihologul american Maslow pentru ca individul să dobândească acea calitate a vieții dorită trebuie să-și îndeplinească un set de nevoi, pornind de la nevoile de natură materială și culminând cu cele de natură spirituală.Cu toate că ideal ar fi atingerea atât a nevoilor materiale cât și a celor spirituare sunt situații în care atingerea uneia nu determină implicit atingerea celeilalte de exemplu un nivel de trai ridicat poate să nu fie insoțit de valorile înalte ale componentei spirituale ale calitații vieții și invers, o viață bogată spiritual nu este urmată obligatoriu de o situație materială buna.

Referindu-ne la relația dintre caliatatea vieții și depresie studiile au arătat că există o relație între cele două. Brink și Niemezer (1992) a înregistrat o corelație inversă între depresie și calitatea vieții printre studenții din America. Câteva studii au indicat că bărbații au o atitudine pozitivă referitor la calitatea vieții decât femeile care sunt mai predispuse spre simtomele depresive (Geis & Klein, 1990; Medley, 1980).

CAPITOLUL III.

METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Obiectivele cercetării

Prin acest studiu s-a propus realizarea următoarelor obiective: evidentierea efectelor psihologice determinate de avort atât în cazul femeilor casatorite cât si a celor necăsătorite, mai ales a posibilelor episoade depresive, anxioase, a defensei cognitive și a modului în care acest eveniment determină modificări la nivelul stimei de sine.

Prin această cercetare am urmărit atingerea următoarelor aspecte:

Analiza abordărilor teoretice ale efectelor avortului, stimei de sine si depresiei la femeile expuse fenomenului dat.

Identificarea și analiza defensei cognitive a participanților din cele două conditii experimentale.

Investigarea diferențelor între cele două tipuri de participanți pe dimensiunea depresie.

Evidențierea diferentelor dintre cele două cetegorii de participanți la nivelul stimei de sine.

Determinarea unor posibile corelații între dimensiunile psihologice investigate.

Evaluarea cantitativă si calitativă a rezultatului cercetării.

Formularea concluziilor generale în baza datelor obtinute.

3.2. Ipotezele cercetării

Presupunem că nivelul defensei cognitive a celor două categorii de participanți este diferit, gradul defensei participanților necăsătoriți fiind mai mare decât cel al participanților căsatoriți.

Presupunem că există o diferentă semnificativă între cele două categorii de participanti privind depresia.

Există diferențe între cele două categorii de participanți la nivelul stimei de sine.

Considerăm că există o corelatie între defensa cognitivă si dimensiunea privind depresia.

3.3. Lotul de subiecti

Subiectții au fost selectați, prin acordul acestora în condiții de confidențialitate referitoare la identitate și rezultatul cercetârii. Acțiunile experimentale au fost întreprinse pe un eșantion de 30 de femei căsătorite și 30 de femei necăsătorite între vîrsta de 25/40 ani.

Restrângerea criteriilor de eșantionare s-a datorat: condițiilor de viață variate; subiecți căsătoriți/necăsătoriți, mediul urban sau rural; nivelul de școlarizare variat (de la 4 clase la studii superioare); ocupația (angajați, șomeri), vârstă, mediu de apartenență, rezultând eșantioane aleatorii(Hohn, 2004), multistratificate (mediu de apartenență, vârstă, nivel pregătire, ocupație).

Tabel 1. Lotul de subiecti

3.4. Desfășurarea cercetării

Metodele de investigatie:

În conformitate cu obiectivele investigației au fost utilizate metodele:

examinarea surselor teoretice, a conceptelor și analiza teoretică.

Stabilirea obiectivelor, ipotezelor, alegerea probelor psihologice, selectia subiectilor.

Testul/Chestionarele:

Chestionarul de diagnosticare a stărilor depresive (Beck)

Scala de autoevaluare a depresiei Zung

Proba de evaluare a stimei de sine Rosenberg

Scala de evaluare a mecanismelor cognitive de apărare (S.E.M.C.A.)

metode statistice – analiza statistică, calitativă, cantitativă și comparativă a datelor obținute.

Concluzii finale.

3.5. Prezentarea probelor cantitative utilizate

3.6. Descrierea probelor psihologice utilizate

BECK (depresie – stimuli depresivi)

ZUNG (depresie – procesare depresivă)

ROSENBERG (stima de sine)

SEMCA (defensă cognitivă)

PROBA 1 : BECK

Elaborat în 1967 pentru evaluarea intensității depresiei în funcție de 21 de simptome. Definește depresia prin prezentarea unei liste de 21 de simptome. Cei 21 de itemi ai chestionarului se referă la : dispoziție, pesimism, sentimentul eșecului, insatisfacție, intenții suicidare, sentimente de vinovăție, iritabilitate, izolare socială, indecizie, imagine corporală distorsionată, tulburări de somn, fatigabilitate, pierderea apetitului, scăderea randamentului în muncă, preocupări somatice, scăderea libidoului.

“Mai jos aveți o serie de afirmații care se referă la modul dumneavoastră de a simți și acționa. Citiți cu atenție fiecare grupă de patru afirmații, și încercuiți numărul propoziției care descrie cel mai bine modul în care vă simțiți in momentul de față”

Cotare: Pentru fiecare item subiectul poate primi intre 0-3 puncte.

Scorul minim este 0, scorul maxim este 63.

Interpretare: Se pot determina următoarele grade de depresie:

0-9 normală

10-14 depresie borderline (la limită)

15-20 depresie ușoară

21-30 depresie moderată

31-40 depresie severă

41-63 depresie foarte severă

PROBA 2 : ZUNG

Scala pentru depresie Zung cuprinde un numar de 20 de itemi (afirmații vizând procesarea depresivă) la care răspunsul poate varia pe o scală de la rar sau niciodată (valoarea 1) la uneori (2), adesea (3), totdeauna (4).

Cotarea: prin însumarea valorilor obținute X 100/ 80= indice depresie.

În funcție de valoarea indicelui se disting următoarele grade de depresie:

50 non depresiv

50-60 depresie ușoară

60-70 depresie medie

70 depresie gravă

PROBA 3: SCALA ROSENBERG (Self-Esteem Scale)

Scala Rosenberg măsoară stima de sine (self-esteem în engl.) a persoanei investigate și a fost elaborată de Rosenberg (1976). Scala cuprinde 10 afirmații. Subiectului i se cere să citească afirmațiile și să indice apoi, măsura în care îl caracterizează, pe o scală de la 1 la 4. Subiectul acordă fiecărei afirmații între 1 și 4 puncte, în funcție de acordul sau dezacordul gradat cu conținutul itemilor.

Variantele de răspuns se notează după cum urmează:

Categoric nu (D)

Nu sunt de acord (C)

De acord (B)

Absolut de acord (A)

Cotarea se face prin adunarea punctelor acordate fiecărei afirmații de către subiect, cu precizarea că la itemii 3, 5, 8, 9, 10 se coteză cu inversul numărului de puncte pe care le-a dat subiectul. Dacă de exemplu, subiectul acordă la itemul trei 1 punct, el va fi cotat cu inversul lui 1, adică 4, ș.a.m.d.

În final se obține un număr de puncte, rezultat prin însumare. Ele reprezintă nivelul stimei de sine a subiectului. Se consideră că subiectul are o stimă de sine crescută dacă a însumat la cele 10 afirmații mai mult de 20 de puncte. Dacă subiectul a însumat sub 20 de puncte, înseamnă că are o stimă de sine scăzută.

PROBA 4 : S.E.M.C.A.( Scala de evaluare a mecanismelor cognitive de apărare)

Scala cuprinde cinci constructe detansive care operaționalizează cu un număr de 23 de itemi randomizați și cuprinși într-o baterie unică. Fiecărui item i s-a asociat o scală de 5 trepte pe care participantul marchează măsura în care comportamentul (sau procedura cognitivă) descrise de un item corespunde modului său de raportare la un stres specific (boală) sau la situații traumatice nespecifice generale. Scala masoară evitarea cognitivă (cota globală) și gradul de utilizare a celor 5 mecanisme de apărare cognitivă (cote specifice).

S.E.M.C.A se poate administra individual sau în grup. Ceea ce trebuie să facă participantul este să marcheze pe scala aferentă fiecărui item măsura în care în care i se potrivește un anumit comportament sau procedură cognitivă (1-deloc; 5-întotdeauna). Durata administrării variază între 8-15 minute.

3.7. Analiza, prelucrarea si interpretarea datelor

Evaluarea cantitativă si calitativă a rezultatului cercetării.

*Ipoteza nr.1: Presupunem că nivelul defensei cognitive a celor două categorii de participanți este diferit, gradul defensei participanților necăsătoriți fiind mai mare decât cel al participanților căsatoriți.

Pentru verificarea acestei ipoteze a fost investigat următorul indicator psihologic: nivelulul defensiv cognitiv la cele două categorii de participanți, și anume, mecanismele cognitive specifice (negare defensivă, represie, proiecție, reprimare și izolare/intelectualizare) – SEMCA .

Analiza comparativă a rezultatelor celor două eșantioane.

Comparația (Sava, 2004) s-a făcut prin utilizarea testului „t” Student; (programul SPSS 10.0).

Rezultatele au fost prezentate în tabele (media, abaterea standard, prag semnificație) și prin reprezentări grafice.

Prin analiza rezultatelor, ipoteza a fost validată – gradul defensei participanților necăsătoriți este mai mare decât al participanților căsătoriți.

Tabelele și reprezentările grafice, prezentate în continuare, oferă o imagine de ansamblu asupra rezultatelor obținute:

Tabel 2. Media și abaterea standard la cele două eșantioane, pe cele cinci mecanisme SEMCA și SEMCA global (testul t).

Tabel 3. Valorile t și pragul de semnificație

SEMNIFICATIA MEDIILOR

Semnificația diferenței dintre mediile la cele două categorii de subiecți, căsătoriți și necăsătoriți:

SEMCA 1: t(58) = –10, 032 (P = .000; p < .05) este semnificativ statistic, ceea ce atestă faptul că între cele două eșantioane există diferențe la nivelul negării defensive, media subiecților casătoriți este mai mică decât la subiecții necăsătoriți.

SEMCA 2: t(58) = –12.899 (P = .000; p < .05) este semnificativ statistic, evidențiind diferențe între cele două categorii de subiecți.

SEMCA 3: t(58) = –5,967 (P = .000; p< .05) este semnificativ statistic, arătând diferențe la nivelul raționalizării între subiecții casătoriti și subictții necăsătoriți.

SEMCA 4: t(58) =–4,858 (P = .000; p< .05) arată diferențe statistic semnificative între cele două categorii.

SEMCA 5: t(58) = –2,236 (P = .010; p < .05) este semnificativ statistic arătând diferențe la nivelul intelectualizării/izolării între subiecți.

După cum se poate observa, diferențele existente între cele doua categorii de subiecți la nivelul celor cinci subscale – mecanisme defensive – au aceiași direcție: valoarea mai mare, semnificativă statistic, a fiecărui mecanism cognitiv defensiv, la subiecții necăsătoriți.

Aceeași direcție se constată și la nivelul:

SEMCA TOTAL: t(58) = –14,211 (P = .000; p < .05), este semnificativ statistic, gradul defensei totale a subiecților căsătoriți ( m = 54,43) este considerabil mai mic decât al subiecților necăsătoriți ( m = 75,22).

Grafic nr. 1: SEMCA – reprezentare grafică comparativă a defensei cognitive (cota totală).

Grafic nr. 1: SEMCA – reprezentare grafică comp

Diagrama nr. 1. SEMCA total

Având în vedere rezultatele, se poate constata existența unei diferențe între cele două categorii de subiecți la nivelul celor cinci subscale (negare defensivă, represie, raționalizare, proiecție, intelectualizare/izolare) și a defensei totale, subiecții necăsătoriți având o cotă defensivă cognitivă superioară cotei subiecților căsătoriți.

Aspecte calitative:

Validarea acestei ipoteze s-au evidențiat diferențe semnificative între nivelul defensei cognitive a celor două tipuri de subiecți, atât prin defensele cognitive specifice, cât și prin defensa totală a întregii scale. Aceste diferențe se pot observa din compararea mediilor (pentru fiecare defensă cognitivă specifică cât și prin defensa cognitivă totală), a valorii „t” și a pragului de semnificație.

Se constată o creștere semnificativă a defensei cognitive în cadrul subiecților necăsătoriți (cotă totală) cu unele particularități: utilizarea predominantă a represiei și negării defensive.

Studierea acestei ipoteze, având ca obiectiv defensele eului la subiecții necăsătoriți în urma unui avort, a arătat o defensă cognitivă cu următoarele aspecte:

-cotă mai mare decât norma, precum și scoruri mai ridicate pentru refulare (negare), proiecție, raționalizare, intelectualizare/izolare, represie;

-funcționarea defensivă a subiecților necăsătoriți este mai importantă decât cea a subiecților căsătoriți.

-scorurile ridicate ale necasatorților la anumite apărări evidențiază utilizarea de către aceștia, în mod predominant, a unor aparari precum proiecția, negarea, represia, izolarea.

O explicație pentru această structură defensivă este dată de procesarea tipică femeii necăsătorite care a trecut recent prin experiența unui avort: experiență personală de pierdere sau de inadecvare.

Ordinea utilizării mecanismelor cognitive de apărare, de la cel mai utilizat la cel mai puțin utilizat, arată ocuparea primelor două poziții, la polul puternic evitativ, de represie și negare defensivă, urmate (printr-o utilizare moderată) de raționalizare, intelectualizare/izolare și, pe ultimul loc, de proiecție.

Ocuparea primei poziții de către represie permite o interpretare a acestui fapt, în sensul că mecanismul cognitiv al represiei este un mijloc predominant în reducerea anxietății, de reducere a stresului.

A doua poziție pe continuumul defensiv, la polul puternic evitativ, este ocupată de negarea defensivă. Și prin acest mecanism se realizează o autoprotecție față de reamintirea situațiilor neplăcute, dureroase, legate de recenta experiența a avortului..

În acest caz, mecanismele de apărare utilizate de subiecții necăsătoriți constituie formațiuni de compromis între Sine și Eu, preferabile manifestărilor nestăvilite ale pulsiunilor instinctuale.

Creșterea utilizării mecanismelor cognitive de apărare (predominant a represiei și negării) plasate la extrema evitativă a continuumului defensiv se explică și prin modalitățile tipice de procesare, cât și a reacției la informația/stimuli depresogenă. Această procesare poate avea sau nu o funcție adaptativă, reducând sau nu distresul (depresia și anxietatea) generat de confruntarea cu situații stresante (experiența avortului, în acest caz).

*Ipoteza nr. 2. Presupunem că există o diferentă semnificativă între cele două categorii de participanti privind depresia.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a investigat depresia prin intermediul probelor: Zung, Beck.

Analiza comparativă a dimensiunilor investigate s-a făcut între subiecții căsătoriți și cei necăsătoriți.

Comparația s-a realizat prin utilizarea testului „t” Student (programul SPSS 10.0).

Rezultatele au fost prezentate în tabele (media, abaterea standard și pragul de semnificație) și prin intermediul reprezentărilor grafice.

În urma analizei rezultatelor această ipoteză a fost invalidată integral, neexistând diferențe statistic semnificative între cele două categorii de subiecți.

Tabelele și reprezentările grafice, prezentate în continuare, oferă o imagine de ansamblu asupra rezultatelor obținute:

Tabel 4. Media și abaterea standard la cele două eșantioane pe probele ZUNG și BECK (testul t).

Tabel 5. Valorile t și pragul de semnificație la cele două eșantioane, la probele ZUNG, BECK.

Testul t, privind semnificația diferenței dintre mediile celor două categorii de subiecți pe următoarele dimensiuni:

-procesare depresivă (ZUNG): t(58) = ─1,895 (P = .063; p> .05) este nesemnificativ statistic, neexistând diferențe semnificative între subiecții căsătoriți (m = 44,57) și necăsătoriti (m = 49,90) la nivelul procesării depresive.

-input depresiv (BECK): t(58) = ─.058 (P = .958; p>.05) este nesemnificativ statistic, neexistând diferențe semnificative între subiecții căsătoriți (m = 38,27) și necăsătoriti (m = 38,83).

Având ca referință rezultatele obținute în cadrul acestei ipoteze, se poate constata absența diferențelor între cele două categorii de subiecți pe dimensiunile: procesare depresivă și input depresiv.

Aspecte calitative:

Absența diferenței între cele două tipuri de subiecți din punct de vedere al depresiei, deși este surprinzătoare, poate fi explicată prin faptul că depresia nu reprezintă un efect sau consecință specifică avortului, așa cum s-a presupus în una din ipotezele acestui studiu.

Un alt aspect ce confirmă afirmația anterioară îl rprezintă faptul că depresia este absentă la ambele categorii de subiecți, atât căsătoriți cât și necăsătoriți.

Așa cum se poate observa și din rezultatele celelorlalte ipoteze, diferențele semnificative dintre subiecții căsătoriți și cei necăsătoriți se concentrează în jurul defensei cognitive a subiecților atât căsătoriți cât și necăsătoriți, atât la nivelul defensei totale cât și la nivelul defensei specifice, pe cele cinci mecanisme de apărare, cele cinci subscale: negare defensivă, represie, raționalizare, proiecție, intelectualizare/izolare.

*Ipoteza nr. 3: Există diferențe între cele două categorii de participanți la nivelul stimei de sine.

Aspecte cantitative

Verificarea acestei ipoteze s-a realizat prin investigarea unei singure dimensiuni psihologice, stima de sine, prin utilizarea unei singure probe psihologice, Scala Rosenberg (Self-Esteem Scale).

Comparația s-a făcut prin utilizarea testului ,,t” Student (programul SPSS 10.0 Independent Samples T Test).

Rezultatele (media, abaterea standard, pragul de semnificație) sunt prezentate în tabelele de mai jos.

Prin analiza rezultatelor, ipoteza nu a fost confirmată, între subiecții căsătoriți și cei necăsătoriți nu există diferențe statistic semnificative, așa cum se poate observa din tabelele următoare.

Tabel 6. Tabel cu media și abaterea standard la cele două categorii de subiecți (testul t).

Tabel nr. 7. Tabel cu valorile t și pragul de semnificație la cele categorii, la nivelul stimei de sine.

Testul t arată absența diferenței între cele două categorii de subiecți la nivelul stimei de sine, t(78)= .285, p= .776; p>.05.

Aspecte calitative

Absența diferenței între cele două categorii de subiecți, la nivelul stimei de sine, poate fi explicată prin:

-modul de apariție, structurare, formare și menținere a stimei de sine (la nivelul Eului)

-calitatea stimei de sine ca atribut/dimensiune proprie persoanei, individualității, având o ,, istorie’’ proprie ;

-fiind un atribut al personalității și având locul de formare și menținere în nucleul personogenetic, stima de sine este o dimensiune dinamică, nu statică.

După cum este cunoscut, stima de sine reprezintă o dimensiune ,,individuală”, cu o istorie proprie în cadrul evoluției personalității subiectului uman, indiferent de genul acestuia, având o serie de particularități din punct de vedere al apariției, constituirii și menținerii.

Referitor la formarea și menținerea stimei de sine : se formează în copilărie (concomitent cu imaginea de sine) și se consolidează la sfârșitul pubertății și adolescenței în strânsă legătură cu Idealul de sine.

Formarea, menținerea sau diminuarea stimei de sine este influențată de părinți, profesori și, oricare ,,celălalt’’, semnificativ pentru subiectul uman.

În ceea ce privește ,,locația’’ formării, menținerii stimei de sine și mai ales, a operării, este propriul Eu, ,,prin intermediul unor mecamisme psihice complexe, specifice nucleului personogenetic al subiectului uman : mecanisme de evitare și compensare, motivații corespunzătoare și rezistență’’, prin conștientizarea potențialului prezent al subiectului (Macsinga, ).

Prin importanța acestei ,,trebuințe primare a omului secolului XX” (C. Rogers) reprezentată de ,,sentimentul demnității personale” stima de sine a devenit o dimensiune centrală în evoluția personalității umane, fiecare dorind să fie plăcut, util și valorificat la cele mai înalte cote.

La fel ca și personalitatea, stima de sine, ca element al acesteia, este dinamică (și nu statică), fiind influențată de nivelul de aspirații al fiecărui subiect, de realismul acestui nivel, de reușitele și nereușitele din avatarurile existenței subiectului uman.

Din punct de vedere psihanalitic, ,,celălalt” în relația de cuplu poate influența stima de sine, chiar poate consolida identitatea și stima de sine. Aceasta doar în ipostaza în care ,,celălalt” este un atribut de creștere, ,,îmbogățire” a unuia dintre parteneri sau chiar a ambilor, într-o manieră egoistă.

Prin argumentele de mai sus, și prin analiza rezultatelor, se poate astfel observa că nu există diferențe între subiecții căsătoriți și cei necăsătoriți la nivelul stimei de sine.

*Ipoteza nr. 4: Considerăm că există o corelatie între defensa cognitivă si dimensiunea privind depresia.

În cadrul acestei ipoteze au fost investigate următoarele dimensiuni psihologice : depresie (procesarea depresivă) și mecanismele cognitive de apărare, negare defensivă, represie, raționalizare, proiecție, intelectualizare/izolare. Dimensiunile psihologice de mai sus au fost investigate prin probele : Zung și SEMCA.

Pentru analiza statistică (Sava, 2004) a rezultatelor obținute la probele psihologice s-a folosit coeficientul de corelație Pearson (programul SPSS 10.0) ; în urma analizei statistice s-a observat că doar un singur mecanism defensiv cognitiv corelează cu depresia – proiecția.

Rezultatele obținute sunt prezentate în următorul tabel:

Tabel 8: Corelația pozitivă dintre depresie și proiecție

Notă: * corelația este semnificativă la un prag de 0.05

** corelația este semnificativă la un prag de 0.01

A fost obținută o singură corelație pozitivă, între depresie (procesare depresivă) și proiecție, la un r = .256 și la un p = .049 (la un p<0.05); între depresie și celelalte mecanisme defensive cognitive (negare defensivă, represie, raționalizare și izolare/intelectualizare) nu au rezultat corelații.

Discuții:

Pentru a evidenția modul de asociere a depresiei cu evitărea cognitivă, și cu fiecare dintre mecanismele defensive pe care le subsumează, am utilizat SEMCA și ZUNG (procesare depresivă).

Dintre mecanismele cognitive de apărare, din cadrul SEMCA, inclusiv SEMCA total, doar proiecția corelează pozitiv cu depresia (procesare depresivă – ZUNG).

Această asociere a proiecției cu depresia (cu procesarea depresivă), exprimată într-o corelație pozitivă, poate fi explicată prin neacceptarea sentimentului de culpabilitate, prin repliere pe sine și regres și prin sentimentul eșecului. Creșterea gradului, a intensității procesării depresive îi corespunde o intensificare a proiecției; depresivii își proiectează propriile conținuturi psihice în exterior, „configurându-și” ambianța conform propriei lor structuri motivaționale, fără a fi conștienți de acest lucru. Această slabă conștientizare a dorințelor, sub forma unor tensiuni difuze, atribuite celorlalți când sunt indezirabile, reprezintă reacția de protecție față de apariția unui sentiment culpabilizator, frica de abandon și de singurătate, constituind totodată un indiciu pentru o stare deprimantă și epuizantă.

În baza acestor rezultate este prematură ideea conform căreia evitarea cognitivă și mecanismele defensive subiacente nu au nici un rol în etiologia depresiei, secundară unui avort. Lipsa corelației cu depresia se poate datora și modului de operaționalizare a celor două dimensiuni psihologice – defensa cognitivă și depresia. Acumularea de noi date experimentale va aduce informații în baza cărora se poate emite o concluzie teoretică, generală.

CONCLUZII

Prelucrarea statistică a datelor (a scorurilor obținute prin aplicarea celor patru probe psihologice: Zung, Beck, Rosenberg, Semca), realizată prin intermediul testelor statistice (testul+student și coeficientul de corelație liniară Bravais-Pearson,V.) din cadrul programului SPSS. 10.0 pentru fiecare ipoteză, au evidențiat următoarele:

• Cele două categorii de subiecți (căsătoriți și necăsătoriți) se diferențiază semnificativ statistic unii față de ceilalți din punct de vedere al defensei cognitive, atât nivelul total (unde se poate observa o diferență considerabilă între cele două categorii de subiecți), cât și la nivelul defensei cognitive specifice fiecărei scale (negare defensivă, proiecție, raționalizare, represie, intelectualizare/izolare), cu utilizarea predominantă a negării și represiei. Aceasta funcționare defensivă este explicată de procesarea tipică femeii ce trece prin experiența avortului, de trăirile de culpă, rușine, anxietate, depresie, de perceperea experienței ca pierdere.

• Intre cele două categorii de subiecți (căsătoriți și necăsătoriți), nu există diferențe la nivelul stimei de sine, aspect explicat de modul de apariție, structurare, formare și menținere a stimei de sine; de caracterul dinamic al stimei de sine, rezultat al unui proces îndelungat, motiv pentru care nu pot fi sesizate variații de nivel imediat după o experiență traumatică, fiind necesară o perioadă mai mare de timp, perioadă necesară pentru ca efectele psihologice ale avortului sa poată afecta această dimensiune psihologică.

• De asemenea, diferența expectată la cele două categorii de subiecți la nivelul depresiei, investigată prin probele Zung și Beck, nu se confirmă, subiecții nu se diferențiază pe aceasta dimensiune. Asocierea proiecției cu depresia, într-o corelație pozitivă, este explicată prin neacceptarea sentimentului de culpabilitate, prin repliere pe sine și regres și prin sentimentul eșecului. Apariția și reșterea intensității procesării depresive îi corespunde o intensificare a proiecției. Depresivii își proiectează propriile conținuturi psihice în exterior, „configurându-și” ambianța conform propriei lor structuri motivaționale, fără a fi conștienți de acest lucru. Această slabă conștientizare a dorințelor, sub forma unor tensiuni difuze, atribuite celorlalți când sunt indezirabile, reprezintă reacția de protecție față de apariția unui sentiment culpabilizator, frica de abandon și de singurătate, constituind totodată un indiciu pentru o stare deprimantă și epuizantă. Explicația acestei absențe este dată de faptul că la fel ca și la dimensiunea stimei de sine,perioada necesară pentru apariția procesării depresive include un interval mai mare de timp de la experiența evenimentului traumatic.

• Există corelatie între depresie (procesare depresivă) și proiecție. Între aceste două dimensiuni există o corelație pozitivă, astfel, apariția și accentuarea procesării depresive determină apariția și accentuarea proiecției, ca mecanism cognitiv de apărare psihică.

Rezultatele acestui studiu pot fi utilizate în următoarele direcții:

-intervenția în situații în care se impune întreruperea sarcinii din motive medicale, cum sunt afectiuni medicale ale mamei sau risc pentru mama în cazul continuării sarcinii, afecțiuni ale fătului de natură genetică sau organică, afectiuni ce pot determina o rată scăzută de supravețuire a fătului ori diminuarea calității vieții acestuia;

-consilierea femeilor, indiferent de satarea civilă, în ceea ce privește consecințele psihologice ale avortului, sindromul post- avort, anxietate, depresie;

-psihoterapia familiei și a cuplului, în prevenirea și combaterea consecințelor provocate de avort atăt în situații medicale cat și non-medicale, de tipul sarcinii nedorite;

-informațiile obținute din acest studiu, corelate cu o serie de cercetări ulterioare având aceeasi temă, pot fi utilizate în cabinetele de planificare familială și de orientare a contracepției.

Limitele studiului sunt determinate de următoarele aspecte:

-intervievarea și testarea s-a efectuat prea devreme pentru a putea sesiza eventualele schimbări ale unor dimensiuni psihice, de exemplu al stimei de sine; pentru a se observa modificări ale acestei dimensiuni psihologice era pertinent ca testarea sa fie efectuată la o perioadă mai mare de timp de la evenimentul traumatic, fapt imposibil deoarece în aceeași zi, sau cel târziu a doua zi, pacientele sunt externate și nu erau de acord pentru colaborare în vedera continuării studiului;

-un număr prea mic de participanți în cele două eșantioane;

-neacoperirea întregului spectru de consecințe / efecte psihologice și decelarea unor posibile efecte psihopatologice;

-nu sunt luate în calcul efectele sociale, relaționale și chiar ocupaționale, având în vedere că sarcina implică o anumită expectanță și ,,activare” a femeii și a viitoarei mame, determinată de procesele complexe anatomo-fiziologice, metabolice și psihologice;

-restrângerea criteriilor de eșantionare (1)neînregistrarea numărului de avorturi ale fiecărui subiect (din diferite motive-absența cooperării privind eventualele avorturi anterioare intervievării pentru acest studiu), (2)motivul determinant al avortului (medical, social, absența sau carențe în metoda de contracepție), (3)absența informației privind situația economică a participanților și a familiei lor;

-imposibilitatea realizării unui studiu prin care să se acopere o perioadă mai mare începând din momentul avortului, pentru a decela evoluția simptomatică la nivelul efectelor psihologice înregistrate în cadrul studiului.

BIBLIOGRAFIE

Dicționar de psihanaliză. (1997). București, Editura Univers Enciclopedic (Larousse).

Dicționar de psihologie (2000). București, Editura Univers Enciclopedic (Larousse).

DSM – IV R (2004)

ICD – 10 (1998)

Barbier, D. (2005). Ieșirea din depresie.Medicamente sau psihoterapie?. Editura Trei

Ciochina, L., Iftimie I.(2003) O viziune asupra vietii. Asociatia Provita Media

Ciupercă, C. (2000). Cuplul modern între emancipare și disoluție. Editura Tipoalex.

Crașovan, F. ,Macsinga-Vucea, I. (1999). Profesor pentru elev. Elev pentru profesor. Timișoara, Editura Mirton.

Cungi, C. (2002). Cum să facem față depresiei. Editura Polirom

Deheleanu, M. (2001). Semiologie și criterii de diagnostic în psihiatria adultului. Timișoara: Editura Mirton

Dehelean, P. (2001). Depresia la vârsta a treia. Timișoara: Editura Mirton

Enăchescu, C. (2000). Tratat de psihopatologie. București: Editura Științifică

Enăchescu, C. (2002). Tratat de psihologie morală. București: Editura Științifică

Filimon, L. (2002). Experiența depresivă: perspective socio-culturale. Cluj-Napoca: Editura Dacia

Lôo, H., Lôo, P. (2003). Depresia. București: Editura Corint

Ionescu, Ș. (1998). Paisprezece abordări în psihiatrie. Iași: Editura Polirom

Ionescu, Ș., Jacquet, M – M., Lhote, C. (2002). Mecanisme de apărare. Iași: Editura Polirom

Hohn, M. (2007). Metodologia cercetării în psihologie. Timișoara, Editura Universității de Vest.

Lanplanche, J., Pontalis, J – B. (1994). Vocabularul psihanalizei. București: Editura Humanitas

Lăzărescu, M. (1989). Introducere în psihopatologia antropologică. Timișoara: Editura Facla

Lăzărescu, M., Ogodescu, D. (1995). Îndreptar de psihiatrie. Timișoara: Editura Helicon

Macsinga, I. (2007). Raționamentul deductiv. Mecanisme cognitive și analiză de erori.Timișoara, Editura Universității de Vest.

Macsinga, I. (2003). Psihologia diferențială a personalității. Timișoara, Editura Universității de Vest.

Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei. București, Editura Press Mihaela S.R.L.

Mitrofan, I., Mitrofan, N. (1991). Familia de la A …. la Z. Mic dicționar al vieții de familie. București, Editura Științifică.

Pașcanu, V.O., (2002) . Depresia. Prahova: Editura Antet xx Press

Perris, C. (2002). Psihoterapia pacientului dificil. Timișoara: Editura Hestia

Predescu , V. (1989). Tratat de psihiatrie. București: Editura Medicală

Sava, F. (2004). Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice complementare. Cluj: Editura ASCR.

Vraști, R. (1996). Depresii noi perspective. București: Editura All.

www.primulpas.ro.org/deja/sindromul.html

www,wikipedia.org

ANEXE

ANEXA 1

Probe psihologice aplicate

B.D.I.

Instrucțiuni: Acesta este un chestionar format din grupuri de declarații. Vă rugăm să citiți întregul grup de declarații din fiecare categorie, apoi alegeți și bifați în dreptul declarației care corespunde cel mai bine cu ceea ce simțiți azi.

A

Nu mă simt trist.

Mă simt trist.

Sunt trist tot timpul și nu pot scăpa de tristețe.

Sunt atât de trist și nefericit încât nu mai pot suporta.

B

0. Viitorul nu mă descurajează.

1. Mă simt descurajat când mă gândesc la viitor

2. Simt că nu am ce aștepta de la viitor.

3. Simt că viitorul este fără speranță și nu mai e nimic de făcut.

C

0. Nu am sentimentul eșecului sau ratării.

1. Simt că am avut mai multe insuccese decât media oamenilor.

2. Dacă îmi privesc viața o văd ca o grămadă de eșecuri (insuccese).

3. Mă simt complet ratat ca persoană.

D

Lucrurile îmi fac aceeași plăcere ca de obicei.

Nu mă mai bucur de lucruri sau întâmplări ca înainte.

Nu mai obțin o satisfacție reală din nimic.

Sunt nemulțumit și totul mă plictisește.

E

Nu mă simt în mod special vinovat de ceva.

Mă simt vinovat o bună parte a timpului.

Mă simt vinovat cea mai mare parte a timpului.

Mă simt tot timpul vinovat.

F

0. Nu mă simt pedepsit cu ceva.

1. Mă gândesc că s-ar putea să fiu pedepsit.

2. Aștept să fiu pedepsit.

3. Simt că sunt pedepsit.

G

Nu sunt dezamăgit de mine

Mă simt dezamăgit de mine însumi

Sunt dezgustat de mine

Mă urăsc

H

Nu simt să fiu mai rău decât ceilalți

Mă critic pentru slăbiciunile și greșelile mele

Mă blamez tot timpul pentru greșelile mele

Mă dezaprob pentru tot ce mi se întâmplă rău

I

Nu am idei de sinucidere

Am idei de sinucidere dar nu vreau să le pun în practică

Mi-ar place să mă sinucid

M-aș sinucide dacă aș avea ocazia

J

0. Nu plâng mai mult decât de obicei

1. Acum plâng mai mult decât înainte

2. Plâng tot timpul

3. Obișnuiam sa plâng dar acum nu mai pot chiar dacă aș vrea

K

Nu sunt mai nervos decât eram înainte

Acum mă enervez mai ușor decât înainte

Acum sunt nervos tot timpul

Lucrurile care mă enervau înainte nu mă mai irită deloc

L

M-am pierdut interesul față de oamenii din jur

Oamenii ceilalți mă interesează mai puțin ca înainte

Mi-am pierdut interesul față de majoritatea celorlalți oameni

Mi-am pierdut complet orice interes față de alți oameni

M

Mă decid la fel ca înainte

Trebuie sa fac un efort ca să mă decid(hotărăsc)

Am dificultăți mai mari decât înainte când iau o hotărâre

Nu mai pot lua nici o decizie

N

Cred că nu arăt mai rău decât arătam înainte

Sunt supărat că arăt bătrân și neatractiv

Simt că modificări permanente ale aspectului meu mă fac neatractiv

Cred că sunt urât

O

Cred că pot lucra tot atât de bine ca înainte

Trebuie să fac un efort suplimentar când încep să lucrez ceva

Mă străduiesc din greu pentru a face ceva

Nu pot lucra absolut nimic

P

Dorm tot așa de bine ca de obicei

Nu mai dorm tot atât de bine ca de obicei

Mă trezesc cu 1-2 ore mai devreme decât înainte și nu mai pot adormi decât cu greu

Mă trezesc cu câteva ore mai devreme decât înainte și nu mai pot readormi

R

Nu mă simt mai obosit decât de obicei

Acum obosesc mai ușor decât înainte

Obosesc fără să fac aproape nimic

Sunt prea obosit să mai pot face ceva

S

Pofta de mâncare nu este mai scăzută decât de obicei

Apetitul meu nu mai este așa de bun ca înainte

Apetitul meu este mult mai diminuat acum

Nu am deloc poftă de mâncare

T

Nu am slăbit mult în ultimul timp

Am slăbit peste 2 kilograme

Am slăbit peste 5 kilograme

Am slăbit peste10 kilograme

U

Nu sunt preocupat sau supărat în legătură cu sănătatea mea mai mult ca înainte

Sunt necăjit cu problemele de sănătate ca dureri, înțepături, furnicături, tulburări ale stomacului sau constipații

Sunt foarte necăjit de starea mea fizică și mi-e tare greu să mă gândesc la altceva

Sunt atât de îngrijorat de starea mea fizică încât nu mă pot gândi la nimic altceva

W

Nu am observat modificări recente ale interesului meu față de sex

Sexul opus mă interesează mai puțin decât înainte

Sexul opus mă interesează mult mai puțin ca înainte

Am pierdut complet interesul față de sexul opus.

SEMCA

(Scala de evaluarea mecanismelor cognitive de apărare)

Mai jos sunt prezentate o serie de propozitii. Cititi-le pe rând, mentionând în ce măsura vi se potrivește fiecare dintre ele. Marcați răspunsul dumneavoastră încercuind unul dintre numerele de pe scala1-5 : 1-deloc; 2-rareori; 3-uneori; 4-foarte adesea; 5-întotdeauna

Nu există răspunsuri bune sau rele, ci doar răspunsuri valabile sau nu în ceea ce vă privește.

ND – negare defensivă PR – proiecție

RPR – represia I/I – intelectualitare

RAȚ – raționalizare

S.E.M.C.A. Date privind validitatea si fidelitate. Fidelitate este ridicata, obtinându-se valoarea lui α=0,85 iar pentru subscalele specifice s-au obtinut urmatoarele valori prin metoda consistentei interne:

Toate subscalele au o validitate de conținut ridicată obținându-se următoarele valori:

ROSENBERG

Citiți itemii de mai jos și alegeți variantele de răspuns care considerați că vi se potrivesc cel mai bine.

Variantele de răspuns se notează după cum urmează :

4- Absolut de acord

3- De acord

2- Nu sunt deacord

1- Categoric nu

Scala Rosenberg

Nume si prenume(doar initialele) _________ Varsta _______ Sexul __________

Marcheaza cu X sau orice simbol vrei tu raspunsurile care te reprezinta.