Efectele Antrenamentelor din Sălile de Fitness Asupra Compoziției Corporale și Deficiențelor Fizice la Femei Adulte

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII STIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „BABES-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

ȘCOALA DOCTORALĂ

RAPORT DE CERCETARE STIINȚIFICĂ NR. 1

Efectele antrenamentelor din sălile de fitness asupra compoziției corporale și deficiențelor fizice la femei adulte

Conducător stiințific :

Prof. Univ. Dr. Iacob Hanțiu

Doctorand: Nagy Klára

Cluj-Napoca, 2015

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „BABES-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

ȘCOALA DOCTORALĂ

Titlu raport

Efectele antrenamentelor din sălile de fitness asupra compoziției corporale și deficiențelor fizice la femei adulte

Titlul tezei

Optimizarea mijloacelor folosite în sălile de fitness în realizarea atitudinii corporale corecte și creșterea calității vieții la femei adulte

Doctorand: Nagy Klára

Conducător stiințific: Prof. Univ. Dr. Iacob Hanțiu

Cluj-Napoca, 2015

Cuprins

Introducere

Exercițiul fizic, recreerea, mișcarea într-o lume „accelerată”, când deplasarea se face cu autoturisme sau cu alte mijloace de transport, când femeile n-au timp liber, fiind orientate și ele spre carieră, sunt absolut necesare, studiile arătând un nivel de inactivitate ridicat încă din copilărie (Atkin, 2013; Ruiz & colab., 2011; Blair, 2009).

Pentru menținerea sănătății trebuie conștientizat și aplicat un stil de viață sănătos. Multe femei “care se cred sănătoase”, au totuși vicii de postură, deficiențe de diferite grade, se luptă cu supraponderalitatea sau au compoziție corporală neadecvată. Această cercetare este menită să atenționează femeile asupra acestor pericole pentru sănătate și să ofere soluții în diminuarea sau rezolvarea lor prin mijloace optimizate.

Organizația Mondială a Sănătății a propus în 1946 definiția următoare pentru sănătate: „Sănătatea este o stare pe deplin favorabilă atât fizic, mintal cât și social, și nu doar absența bolilor sau a infirmităților”. Mai târziu a fost inclusă în această definiție și „capacitatea de a duce o viață productivă social și economic”.

Filozoful german Schopenhauer afirma: „Nouă zecimi din fericirea noastră se bazează pe sănătate”. Și fiindcă toți oamenii vor să fie fericiți, nu ne mirăm de ce se vorbește atât de des despre sănătate.

Principalii factori care au impact asupra stării de sănătate sau boală sunt comportamentele care alcătuiesc stilul de viață (Woolf ș. a., 1996 apud. Courtaney, 2000): alimentația, practicarea exercițiului fizic, consumul de alcool, fumatul, folosirea metodelor de prevenire a bolilor cu transmitere sexuală, adoptarea altor comportamente preventive (vaccinări, verificări medicale periodice), respectarea orelor de somn. Promovarea stilului de viață sănătos este cea mai eficientă modalitate de prevenire a îmbolnăvirilor și de menținere a stării de sănătate (Woolf ș. a., 1996 apud. Courtaney, 2000).

Dorim să realizăm o cercetare pentru a vedea efectul antrenamentelor din sălile de fitness asupra compoziției corporale și deficiențelor fizice, și implicit asupra calității vieții la femei adulte.

Lista abrevierelor

ADL – Activities of daily living

CNEPSS – Centrul Național de Evaluare și Promovare a Stării de Sănătate

CGG – Centrul general de greutate

DALY – disability-adjusted life years

DEX – Dicționar explicativ

EBFF – European Bodybuiding and Fitness Federation

FRCF – Federația Românǎ de Culturism și Fitness

IFBB – International Federation of Bodybuilders

IMC – Indicele de masă corporală

INSP – Institutul Național de Sănătate Publică

ISCED – International standard classification of education

MS – Ministerul Sănătății

OMS – Organizația Mondială a Sănătății

SNC – Sistemul Nervos Central

WBFF – World Bodybuiding and Fitness Federation

WHO – World Health Organization

WFF – World Fitness Federation

Lista tabelelor cu ce reprezintă ele

Tabelul nr. 1. Clasificarea supraponderalității și obezității 22

Tabelul nr. 2. Valori normale ale IMC în funcție de vârstă 22

Tabelul nr. 3. Top 10 principale cauze de deces 27

Tabelul nr. 4. Supraponderalitate și obezitate – femei, 2008 28

Tabelul nr. 5. Supraponderalitate și obezitate (%) la femei pe grupe de vârstă, 2008 30

Tabelul nr. 6. Supraponderalitate la femei (%) în funcție de nivelul de educație – 2008 32

Tabelul nr. 7. Obezitate la femei (%) în funcție de nivelul de educație – 2008 33

Lista figurilor

Figura nr. 1: Tipul prepuberal, tipul matern și modelul etalon 13

Figura nr. 2: Subtipurile tipului matern: ginoid și venusian 14

Figura nr. 3: Tipul mini matroană, femeia obișnuită și tipul tiroid 15

Figura nr. 4: Înălțimea tipului mini matroanei raportată la medie 15

Figura nr. 5: Tipul android în comparație cu modelul etalon 17

Figura nr. 6: Prevalența obezității, exprimată în procente, în Europa, la bărbați (primele 4 figuri) și la femei (ultimele patru figuri). 23

Figura nr. 7: Supraponderalitate și obezitate – femei, 2008 29

Figura nr. 8: Supraponderalitate și obezitate la femei pe grupe de vârstă (%), 2008 30

Figura nr. 9: Supraponderalitate și obezitate la femei (%) în funcție de nivelul de educație 31

Figura nr. 10: Atitudine corporală depresivă 41

Figura nr. 11: Atitudine corporală care denotă oboseală 41

Figura nr. 12: Atitudine corporală „marțială” 41

Figura nr. 13: Atitudine corporală care denotă siguranță de sine 42

Figura nr. 14: Postura corectă a corpului (după Adrian Ionescu) 47

Figura nr. 15: Modelul controlului postural 51

Figura nr. 16: Postura subiectului normal. 51

Figura nr. 17: Deformația tip a elevului de 9 ani (după A. de Sambucy) 52

Figura nr. 18: Cele patru tipuri de postură descrise de Phelps 53

Figura nr. 19: Atitudinea astenică (stânga), atitudinea corijată, exagerată (drepta). 53

Figura nr. 20: Atitudinile global deficiente 58

Figura nr. 21: Examenul somatoscopic segmentar din față. 61

Figura nr. 22: Deviațiile capului și gâtului (după A. Ionescu) 62

Figura nr. 23: Deficiențele peretelui abdominal 63

Figura nr. 24: Dezechilibre ale bazinului datorate deficiențelor membrelor inferioare 64

Figura nr. 25: Deformațiile membrelor inferioare 64

Figura nr. 26: Examenul somatoscopic segmentar din spate. 66

Figura nr. 27: Deviațiile omoplaților 66

Figura nr. 28: Tipurile frecvente de deviații scoliotice 67

Figura nr. 29: Deviațiile scoliotice ale spatelui. 67

Figura nr. 30: Intercondiționarea factorilor care contribuie la formarea posturii deficiente a adultului 70

Figura nr. 31: Retracția abdominală 84

Figura nr. 32: Structurile nucleului asigură strângerea corsetului 84

Figura nr. 33: Retragerea corectă și incorectă a peretelui abdominal 86

Capitolul 1. Particularități ale genului/sexului feminin

Delimitări conceptuale

După DEX: „femeia” este o persoană adultă de sex feminin; muiere, persoană de sex feminin căsătorită, iar „fata” este o persoană de sex feminin, tânără, copilă, fecioară, fată nemăritată.

Femeile tinere au vârsta cuprinsă între 25-30 de ani (limita inferioară se suprapune peste perioada de la 20 la 24/25 de ani, cunoscută și ca perioada adolescenței prelungite, fiind una pregnant de trecere spre statutul virtual de adult. Limita superioară este fixată la 35 de ani, implicând o dilatare până la 40 de ani (Bonchiș, Secui, 2004)). Femeile adulte au vârsta cuprinsă între 35-50 de ani, dar limita inferioară se suprapune peste perioada adultului tânăr de la 25-30 de ani, iar limita superioară se dilată până la 60 de ani.

Termenul sex se referă la caracteristicile biologice și fiziologice care definesc bărbații și femeile (WHO, 2009).

Sexul se referă la caracteristicile biologice (organe sexuale externe și interne, proporții hormonale specifice, zestre genetică etc.), pe baza cărora ființele umane sunt catalogate ca femei sau bărbați. Sexul unei persoane se poate determina în mai multe feluri. Putem vorbi, în primul rând, de sexul genetic (cromozomial), care este identificat prin prezența genotipului XX (la femei) sau XY (la bărbați) în celulele somatice. Mai există, de asemenea, și sexul gonadic, referitor la tipul de țesut gonadic (al glandelor sexuale) existent: ovarian sau testicular. Sexul morfologic este determinat de anatomia organelor genitale externe (penis sau vagin). În fine, sexul fenotipic se referă la caracteristicile sexuale secundare determinate de influențele endocrine (acțiunea hormonilor sexuali: testosteron, progesteron, estrogen).

Sexul nu se confundă cu genul, care este un concept referitor la diferențele sociale (în opoziție cu diferențele biologice) dintre femei și bărbați, diferențe care sunt dobândite și susceptibile de a se modifica în timp, cunoscând variații largi, atât în cadrul aceleiași culturi, cât și în culturi diferite.

Termenul gen se referă la atributele și oportunitățile economice, sociale, politice și culturale, psihologice asociate cu starea de a fi bărbat sau femeie. În trecut se considera: comportamentele psihologice și sociale masculine sau feminine ar fi fost corelate în mod direct cu sexul biologic, având aceeași natură înnăscută ca și acesta. În consecință, a te naște femeie însemna nu doar a avea o anumită anatomie și o anume balanță hormonală, ci și a prezenta anumite trăsături și comportamente considerate tipice pentru genul feminin, iar îndepărtarea de aceste standarde semnifica căderea în sfera anomaliei, a anormalității. În prezent, psihologia privește genul ca pe un construct social, dobândit, nu înnăscut, dependent în cea mai mare măsură de particularitățile culturale de la un moment dat al istoriei unei societăți. „Gender” în traducere din engleză semnifică „gen social”.

Termenul „sex” include următoarele caracteristici: biologic, înnăscut, constant, universal. Termenul „gen/gender”: social, comportament învățat, se schimbă în timp, se schimbă în cadrul culturii existente și de la o cultură la alta.

Diferența sex – gen/gender a fost teoretizată de psihologul Robert Stoller (1968). Astfel, genului atribuindu-se semnificația de diferență construită și interpretată social și cultural între două categorii sociale distincte: „bărbați” și „femei”. Aceste diferențe au totodată un caracter normativ, în sensul că cine nu se conformează rolului de gen este văzut(ă) ca deviant(ă) din naștere sau socializat(ă) inadecvat. Deci sexul operează cu distincția biologică („sex feminin”, „sex masculin”), iar genul/gender – cu cea social-culturală („feminitate”, „masculinitate”).

Comportamentele considerate tipic masculine sau feminine sunt, de fapt, roluri de gen, adică atitudinile și comportamentele dominante pe care societatea le asociază cu fiecare sex. Acestea includ drepturile și responsabilitățile normative pentru bărbati și pentru femei într-o anumită societate. Rolurile de gen presupun un amestec de comportamente psihologice, atitudini, norme și valori pe care societatea le desemnează ca fiind masculine sau feminine. Ceea ce este masculin într-o societate poate fi considerat feminin în alta, în diferite momente istorice sau în aceeași perioadă. Un exemplu interesant este cel citat de antropologul american Margaret Mead, referitor la un trib din Papua-Noua Guinee, în care, în secolul XX, rolurile de gen erau diametral opuse celor din societatea vestică (bărbații erau văzuți ca fiind sensibili și dedicați căminului, în timp ce femeile erau cele care munceau și erau considerate ca pragmatice, raționale).

Cercetările sociologice și psihologice, au arătat ca, în cele mai multe societăți, bărbații și femeile diferă în funcție de activitățile pe care le întreprind, în funcție de modalitatea în care accesează și controlează resursele și în conformitate cu modul în care iau parte la procesele de decizie. Și în majoritatea societăților, femeile, ca grup, au mai puțin acces decât bărbații la resurse, oportunități și la luarea deciziilor (Desprez-Bouanchaud et al. 1987, p. 20-21).

Caracteristicile femeilor din punct de vedere somatic – biologic – fiziologic

Caractere sexuale:

primare (organe sexuale): vulva, vaginul, uterul și ovarele.

secundare (conformație, particularități anatomice – altele decât cele genitale): femeia este mai scundă, mai suplă, cu reliefuri rotunjite. La nivelul toracelui anterior se dezvoltă sânii. Șoldurile sunt lățite și rotunjite, diametrul bazinului este mai mare decât cel al umerilor, schelet mai fragil decât la bărbat, coapsele se ating pe fața lor internă, țesut adipos mai bine reprezentat (femeia prezintă un surplus adipos de 10-15% față de bărbat) și cu dispoziție specifică (pube, abdomenul inferior, membre, șolduri, fese). Musculatura este mai puțin dezvoltată. Pilozitatea are o distribuție specifică (părul pubian are forma de triunghi răsturnat cu laturile bine conturate, pilozitatea de pe membre este rară și lipsește pe trunchi și pe față). Membrele inferioare sunt mai lungi decât restul corpului, trunchiul este mai lung decât coapsele. Laringele este mai puțin dezvoltat decât la bărbat, vocea fiind mai melodioasă. Este mai accentuată lordoza. Fața are o expresie mai copilăroasă.

terțiare (aspecte psihologice): predominanța laturii afective, sentimentale. Intuiție, bazare pe instincte. Exprimare mai puțin directă, mai expectativă, fondată deseori pe sugestie. Femeile sunt mai împăciuitoare, mai receptive la negocieri, mai emotive, mai creative.

Altele: Adolescența este mai scurtă (4-5 ani) și definitivarea completă a creșterii și dezvoltării se încheie mai repede (17-18 ani). Pubertatea începe în jurul vârstei de10 ani. De obicei, între dezvoltarea sânilor și apariția primei menstre, se interpune un interval de 2 ani.

Morfotipuri feminine

Clasificările cu privire la morfotipologia feminină sunt destul de numeroase. Prezentăm o clasificare a biotipurilor feminine, alcătuită după tipologia descrisă de Nicola Pende, citată și completată de Păunescu-Podeanu, la care am adăugat 2 tipuri aparte (tipul mini matroană descris de Ionescu și Dumitrache și tipul tiroid descris de Dr. Sandra Cabot). Tipurile descrise mai jos, aparțin formelor constituționale normale (obișnuite).

Deoarece tipurile pure sunt rare, ca și în cazul temperamentelor, majoritatea oamenilor prezintă amestecuri tipologice, în care predomină un tip sau altul.

Tipul prepuberal

– corp de adolescentă cu o constituție juvenilă (sâni mici, corp gracil, comportament tineresc).
– dezvoltare, în ceea ce privește raporturile corporale, este armonioasă (Figura nr.1).

Figura nr. : Tipul prepuberal, tipul matern și modelul etalon

– se descrie un subtip hipoandru, cu umerii ușor mai largi decât bazinul și un subtip hipogin cu diametrul bazinului cu ceva mai mare decăt cel al zonei umerilor, cu toate că bazinul este îngust.

Tipul matern   

– caracterele sexuale primare și secundare de tip feminin sunt accentuate (bazin larg, șolduri late și cărnoase, sâni bine dezvoltați, tendință de îngrășare mai ales la membrele inferioare și la nivelul șoldurilor, constituție de tip pară, psihologie maternă, preocupări tipic feminine, talente artistice – figura nr.1)

– se descrie un subtip matern venusian (hipotiroid), cu gât scurt și gros, cu adipozitate dezvoltată și în zona scapulară și abdominală, precum și un subtip matern ginoid (ovarian), la care are loc dezvoltarea pronunțată doar a formelor feminine de la nivelul șoldurilor, feselor și coapselor. Cele două subtipuri materne, pot fi urmărite în figura nr.2.

Figura nr. : Subtipurile tipului matern: ginoid și venusian

– la tipul matern se constată un raport dezechilibrat între estrogen și progesteron (balanța înclină spre progesteron la tipul venusian, respectiv spre estrogeni la tipul ginoid), fiind nelipsită celulita. De asemenea apare o predispoziție spre hipotiroidie la subtipul venusian și tendință spre hiperfoliculinemie la tipul ginoid.

– metabolismul este mai lent, existând tendința de a dezvolta boli metabolice (litiaze, dislipidemii) sau hormonale.

Tipul mini matroană

– dezvoltare feminină normală, dar ușor dizarmonică, prin faptul că membrele, îndeosebi cele inferioare, sunt scurte în raport cu trunchiul (figura nr.3).

Figura nr. : Tipul mini matroană, femeia obișnuită și tipul tiroid

– înălțimea se situează la limita inferioară a normalului (figura nr.4).

Figura nr. : Înălțimea tipului mini matroanei raportată la medie

Tipul tiroid

– acest tip se caracterizează prin dezvoltarea pronunțată a membrelor, mai ales al celor inferioare, în comparație cu trunchiul, corpul având un aspect longilin. Din acest punct de vedere tipul tiroid apare opus celui mini matronist (figura nr.3).

– din punct de vedere funcțional, tipul tiroid se opune celui matern, caracterizându-se printr-o funcție tiroidă tonică, metabolism rapid, lipsa tendinței de îngrășare, apariția sporadică a celulitei – cu localizare limitată, în zona fesieră sau subfesieră.

– predispoziție spre hipertiroidie, boli ale aparatului locomotor, hipertensiune, tulburări neuro-vegetative sau nervos centrale, boli cardiace.

– după Dr. Sandra Cabot, femeile acestui tip fiind mereu încordate nervos, recurg la orice formă de deconectare, unele vicioase (cafea, țigări, alcool, droguri, sex în exces, etc.).
– majoritatea sportivelor și modelelor aparțin tipului tiroid.

Tipul viriloid

– caracterele feminine sunt prezente, dar se asociază cu unele trăsături de tip masculin (formele sunt mai puțin rotunde, structura osoasă mai pronunțată, caracterul mai hotărât, funcția corticosuprarenală mai vie).

Tipul android

– corpul are accente masculine, fără ca organele genitale și sânii să prezinte întotdeauna modificări (diametrul pelvian este mai mic, egal cu cel scapular, baza toracelui largă, musculatura mai dezvoltată, adipozitate mai accentuată pe trunchi decât pe membre, constituție de tip măr, pilozitate excesivă, seboree, comportament mai voluntar cu tendințe dominatoare – figura nr.5).

Figura nr. : Tipul android în comparație cu modelul etalon

Dincolo de diferențele biologice vizibile, între bărbați și femei există diferențe la nivel de organe, țesuturi, sisteme, la nivel celular și sub-celular. Bărbații și femeile sunt diferiți și în ceea ce privește răspunsul la medicamente.

Ca urmare a acestor diferențe, femeile pot fi dezavantajate din punct de vedere al sănătății în fața bărbaților.

Alcoolul și tutunul au impact mai mare, a fuma și a bea este mai periculos pentru femei. Fumătoarele, față de fumători, sunt mai susceptibile de a se confrunta cu o criză cardiacă sau un accident vascular, de a suferi de diabet, colesterol mărit sau boli respiratorii, inclusiv cancer pulmonar. Pentru femei este mai greu să renunțe la acest obicei dăunător, deoarece simptomele de sevraj sunt mai puternice decât în cazul bărbaților.

În ceea ce privește alcoolul, lucrurile stau la fel. Stomacul femeilor produce într-o cantitate redusă o enzimă care ajută la digerarea alcoolului, de aceea acesta trece într-o cantitatea mai mare în sânge. Femeile se îmbată mai repede, iar sănătatea le este afectată într-o măsură mai mare de băutură. Consumul mare de alcool este factor de risc pentru probleme cardiace, cancer de sân, infertilitate.

Mai predispuse la anxietate și depresie. Femeile sunt de două până la trei ori mai predispuse decât bărbații de a suferi de anxietate, stări depresive, atacuri de panică. În cazul depresiei, sănătatea fizică a femeilor poate fi afectată într-o măsură mai mare decât în cazul bărbaților. Din motive hormonale, depresia poate apărea atunci când femeile se așteaptă să fie cel mai fericite, și anume după ce nasc.

Răspunsul la medicamente. Femeile pot reacționa în mod diferit la medicamente față de bărbați. De exemplu, ciclul menstrual poate influența acțiunea antidepresivelor, iar anestezia s-ar putea să fie mai puțin eficientă decât în cazul bărbaților. Antibioticele însă au o acțiune mai puternică asupra lor.

Schimbări care lasă urme. De-a lungul vieții, organismul femeii este supus unor schimbări care influențează sănătatea: apariția menstruației, anii de fertilitate, menopauza. În aceste diferite etape, femeile se pot confrunta cu efectul contraceptivelor, cu maladii sexuale transmisibile, cu probleme de reproducere, cu boli ginecologice, cu incontinența urinară după naștere.

Mai puțin atente la propria persoană. Copleșite de probleme, femeile își pot neglija sănătatea. Preocupate de binele copiilor, al soților, al părinților în vârstă, femeile pot ignora propriile nevoi, ceea ce le poate afecta starea de sănătate. "Femeile trebuie să învețe să aibă grijă de ele înșele. Nu este suficient să meargă în mod regulat la medic. Trebuie să mănânce sănătos și la timp, să facă mișcare și să renunțe la obiceiurile proaste, cum ar fi fumatul și dulciurile în exces, la care se apelează pentru a contracara stresul", spune medicul de familie Judy Chamberlain.

Mai afectate de anumite boli. Potrivit specialiștilor, femeile sunt afectate într-o proporție mai mare de anumite boli, iar formele pe care le fac pot fi mai grave. De exemplu:

– astmul: femeile necesită mai des spitalizare pentru această boală

– obezitatea: schimbările hormonale joacă un rol impoartant

– tulburările de alimentație: bulimia, anorexia sunt caracteristice femeilor în cea mai mare măsura

– osteoporoza: 80% dintre suferinzi sunt femei

– bolile cu transmitere sexuală: simptomele sunt mai vagi în cazul femeilor, întârziind depistarea afecțiunilor de acest gen

– insomnia: hormonii, sarcina și menopauza pot cauza tulburări ale somnului

– bolile autoimune: în special tiroida autoimună și lupusul atacă femeile în proporție copleșitoare. 

Caracteristicile femeilor din punct de vedere social – economic

Paralel cu deosebirile de ordin biologic dintre oameni, există divizarea rolurilor lor sociale, a formelor de activitate, deosebiri de comportament și în caracteristicile emoționale. Antropologii, etnografii și istoricii demult au stabilit relativitatea reprezentărilor „tipic bărbătești” și „tipic femeiești”: ceea ce într-o societate se consideră în exclusivitate pentru bărbați (prin comportament, trăsătură de caracter), în altă societate este atribuit femeilor. Diversitatea de caracteristici sociale ale femeilor și bărbaților care se constată în lume, identitatea caracteristicilor biologice ale oamenilor, ne permite să concluzionăm că sexul biologic nu poate explica deosebirile privind diversele roluri sociale, existente în diferite societăți. Astfel a apărut noțiunea de gender care semnifică  totalitatea normelor sociale și culturale pe care societatea le impune oamenilor în funcție de sexul lor biologic. Nu sexul biologic, ci normele socio-culturale determină, în ultima instanță, calitățile psihologice, modelele de comportament, tipurile de activitate, profesile femeilor și ale bărbaților. A fi femeie sau bărbat în societate înseamnă nu numai să posezi anumite particularități biologice – aceasta înseamnă să îndeplinești anumite roluri de gen.

În majoritatea țărilor (inclusiv în România și Moldova) bărbații exercită în general rol productiv, în timp ce femeile au atât un rol productiv, cât și un rol reproductiv (sau casnic). Rolul productiv se referă la activitățile realizate de bărbați și de femei pentru care acestea sunt plătiți. Acestea se referă la activitățile înafara casei, care sunt vizibile pentru că sunt plătite, și de aceea sunt recunoscute drept muncă. Rolul reproductiv include activitățile casnice (neplătite) care cad, de obicei, în sarcina femeilor. Activitățile casnice nu aduc venit și de aceea sunt considerate „naturale” și „neproductive”, adesea nefiind recunoscute drept muncă (sunt numite „treburi femeiești”).

Situația generală a femeilor și a bărbaților în Uniunea Europeană este descrisă după cum urmează:

• Rata de ocupare a femeilor este în creștere dar rămâne mai redusă decât cea a bărbaților, chiar dacă ponderea femeilor este mai mare în numărul total de studenți și absolvenți ai învățământului universitar.

• Femeile continuă să aibă salarii, în medie, cu 17,4% mai mici decât bărbații, pentru fiecare oră lucrată și această cifră nu prezintă modificări.

• Femeile sunt încă foarte slab reprezentate în pozițiile de decizie economică și politică, chiar dacă ponderea lor în aceste domenii a crescut pe parcursul ultimilor zece ani.

• Repartizarea responsabilităților familiale între femei și bărbați rămâne încă foarte inegală.

• Riscul de a fi afectate de sărăcie este mai mare pentru femei decât pentru bărbați.

• Femeile sunt principalele victime ale violenței cu caracter sexual, iar femeile și fetele sunt mult mai vulnerabile în fața traficului de ființe umane (Comisia Europeană, 2009a).

Calitatea vieții raportată la sănătate (health related quality of life) este o preocupare deosebit de importantă în rândul femeilor. Ele raportează în mod constant o stare a sănătății mai rea, decât bărbații. O serie de factori contribuie la diminuarea calității vieții femeilor, inclusiv o durată de viață mai lungă, schimbări fiziologice majore unice pentru femei și un risc crescut de a fi victimă a violenței interpersonale. Cele trei modificări fiziologice unice pentru femei, care afectează calitatea vieții lor sunt menstruația, nașterea, și menopauza. Aceste modificări pot afecta sănătatea femeilor atât fizic cât și mental. (Marks, J. S., 2003).

Nivelurile de activitate fizică tind să scadă odată cu creșterea vârstei (Hawkins et al., 2009; Jones, Ainsworth, Croft, Macera, Lloyd, & Yusuf, 1998) și femeile tind să fie mai puțini activi decât bărbații (Jones et al.; Marshall, Jones, Ainsworth, Reis, Levy, & Macera, 2007).

Atât la bărbați cât și la femei începerea studiilor universitare, a avea un copil, recăsătoria și catastrofă majoră în oraș duce la scăderea nivelului de activitate fizică, în timp ce ieșirea la pensie crește activitatea fizică. La femei tinere începerea lucrului, modificarea condițiilor de muncă, schimbarea de la a fi singur în concubinaj, căsătoria, sarcina, divorțul și venitul redus a scăzut activitatea fizică. În schimb, începerea unei relații personale noi, revenirea la studii și hărțuirea la locul de muncă a crescut nivelul de activitate fizică. La femeile de vârsta mijlocie modificarea condițiilor de muncă, venitul redus, realizarea personală și moartea soțului/partenerului a crescut activitatea fizică, în timp ce suferința violenței și arestarea sau închiderea unui membru al familiei a scăzut activitatea fizică.

Evenimentele majore de viață au un efect puternic asupra comportamentului activității fizice de timp liber (Engberg et al., 2012).

Capitolul 2. Obezitatea

Obezitatea este o creștere exagerată a greutății corporale (peste 25% față de greutatea normală), cauzată de acumularea unei cantități mari de grăsime în țesutul subcutanat și în jurul viscerelor. Obezitatea este o afecțiune medicală de nutriție și metabolism (schimb de materii) în care grăsimea corporală se acumulează în exces, astfel încât poate avea un efect advers, negativ asupra sănătății, ducând la o speranță de viață redusă și/sau probleme de sănătate (WHO, 2000). 

În cele mai multe cazuri, obezitatea este provocată de o combinație dintre un consum excesiv de calorii, lipsa activității fizice și o predispoziție genetică, deși, în anumite situații, cauzele principale sunt genele, afecțiunile endocrine, medicamentația sau afecțiunile psihice. Există puține dovezi ce susțin punctul de vedere conform căruia anumite persoane obeze mănâncă puțin, însă se îngrașă din cauza metabolismului lent; în medie, persoanele obeze consumă mai multă energie decât cele slabe, dată fiind energia necesară pentru a susține o greutate crescută.

Obezitatea este una dintre principalele cauze de deces ce pot fi prevenite la nivel mondial, cu o răspândire din ce în ce mai mare la adulți și copii, iar autoritățile o consideră ca fiind una dintre cele mai grave probleme de sănătate publică din secolul al XXI-lea (Barness, Opitz & Gilbert-Barness, 2007). În mare parte din lumea modernă, obezitatea este stigmatizată (în special în occident), cu toate că a fost percepută drept un simbol al bogăției și fertilității de-a lungul istoriei, acest lucru fiind încă valabil în anumite zone din lume (Woodhouse, 2008). Din 2013, Asociația Medicală Americană a clasificat obezitatea drept o boală (Pollack, 2013; Weinstock, 2013).

Obezitatea – greutatea corporală în exces – este asociată cu diverse afecțiuni, în special afecțiuni cardiovasculare, diabet zaharat de tip 2, sindromul de hipoventilație obeză (Sindromul Pickwick), anumite tipuri de cancer, osteoartrită și astm. Drept urmare, obezitatea poate reduce speranța de viață (Haslam & James, 2005).

 Oamenii sunt considerați obezi atunci când indicele de masă corporală (IMC), o mărime obținută prin împărțirea greutății unei persoane, exprimată în kilograme, la pătratul înălțimii acelei persoane, exprimată în metri, este mai mare de 30 kg/m2 (WHO, 2000).

IMC = Greutate (kg) / Înălțime2 (m2)

Clasificarea supraponderalității și obezității în funcție de IMC după Organizația Mondială a Sănătății este redată în tabelul nr.1.

Tabelul nr. . Clasificarea supraponderalității și obezității

Medical, o persoană poate fi considerată ca supraponderală când greutatea ei este mai mare decât 1,2 x IMC, sau depășește greutatea ideală cu mai mult de 20%, sau dacă IMC este mai mare de 27, dar ținându-se cont de vârstă. Valorile normale ale IMC în funcție de vârstă sunt cele redate în tabelul nr.2.

Tabelul nr. . Valori normale ale IMC în funcție de vârstă

2.1. Situația pe plan mondial

Datele publicate de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și Asociația Internațională pentru Studiul Obezității (IASO) sugerează că numărul de persoane obeze din Europa s-a triplat în ultimii 20 de ani și a dus la o prevalență de 130 milioane obezi și 400 milioane de persoane supraponderale care trăiesc în Europa (Figura nr.6).

Răspândirea obezității a fost asociată cu creșterea ratei bolilor cronice și afectează longevitatea, în special în rândul adulților tineri.

Sursa: © International Association for the Study of Obesity (IASO), London – Feb 2009

Figura nr. : Prevalența obezității, exprimată în procente, în Europa, la bărbați (primele 4 figuri) și la femei (ultimele patru figuri).

Stilul de viață joacă un rol important în schimbările stării de sănătate. În țările cu venituri ridicate fumatul în sine este estimat de a fi responsabil pentru 22% din bolile cardiovasculare, iar pentru marea majoritate a unor tipuri de cancer și boli respiratorii cronice. Abuzul de alcool este considerat a fi sursa de 8-18% din sarcina totală a bolii la bărbați și 2-4% la femei. Supraponderalitatea și obezitatea au o valoare estimată de 8-15% din povara bolii în țările industrializate, în timp ce colesterolul ridicat are valoare între 5-12% (OMS, 2002).

Cercetările arată că oamenii care duc o viață activă din punct de vedere fizic, care nu fumează, care consumă alcool în cantități moderate, care consumă fructe și legume din abundență, au un risc de deces cu 25% mai scăzut decât cei care au obiceiuri nesănătoase legate de aceste comportamente. Unei persoane supraponderale cu o înălțime medie îi crește riscul de deces cu aproximativ 30 % pentru fiecare 15 kg în plus. O persoană obeză generează cheltuieli mai mari de îngrijire a sănătății decât o persoană normoponderală și costurile cresc disproporționat cu nivelul de creștere al indicelului masei corporale (Franco Sassi, 2010).

Schimbarea stilului de viață în a fii activ poate avea beneficii mari, așa cum s-a demonstrat, de exemplu, printr-o intervenție de 25 de ani pe bărbați adulți în Finlanda, numit proiectul North Karelia, care pretinde a fi condus la o 68% scădere a mortalității bolilor cardiovasculare, 73% în boala coronariană, 44% în cancer, 71% în cancerul pulmonar, precum și la o scădere de 49% a numărului de decese din toate cauze (Puska colab., 1998).

Printre multe epidemii care a lovit lumea în secolul 20, două au contribuit la o parte substanțială a poverii bolilor cronice, în special în țările cu venituri ridicate: fumatul și obezitatea.

Epidemia de obezitate s-a dezvoltat mai recent. Înălțimea și greutate au crescut încă din secolul al 18-lea în multe dintre țările curente OCDE, așa cum veniturile, educația și condițiile de viață s-au îmbunătățit treptat în timp. Sondajele au început să înregistreze o accelerare bruscă a ratei de creștere a indicelei de masă corporală în anii 1980, care, în multe țări a crescut de două până la trei ori mai rapid decât în secolul trecut. În timp ce câștigurile în IMC au fost în mare măsură benefică pentru sănătatea și longevitatea strămoșilor noștri, un număr alarmant de mare de oameni au trecut acum peste linia de dincolo de care câștigurile suplimentare sunt din ce în ce mai dăunătoare. Înainte de 1980, ratele de obezitate au fost în general mult sub 10%. De atunci, ratele au dublat sau triplat în multe țări, și în aproape jumătate din țările OCDE 50% sau mai mult din populație este supraponderală (Sassi, 2010).

Obezitatea este o preocupare majoră de sănătate publică, pentru că este un factor cheie de risc pentru o serie de boli cronice (Malnick și Knobler, 2006), cu diabetul zaharat fiind cel mai strâns legată. Obezii de gradul II și III au un risc de a dezvolta diabetul de tip 2 până la 60 ori mai mari decât cei de la capătul inferior al spectrumului de greutate (cei care sunt mai aproape de normal). Hipertensiunea arterială și colesterolul ridicat sunt, de asemenea, mai frecvente odată cu creșterea IMC-ului. Obezii au mai multe șanse să se dezvolte boli de inimă, în special boli coronariene, și accident vascular cerebral, și să moară de la aceste boli. O mare parte din cazurile majore de cancer, cum ar fi de sân și de cancerul colorectal este legată de obezitate și lipsa activității fizice. Obezitatea, de asemenea, crește șansele de a dezvolta o serie de boli respiratorii și gastrointestinale, precum și osteoartrită, anumite tulburări mentale, și multe alte boli și plângeri, prea numeroase pentru a lista aici. Unele dintre consecințele obezității ar putea să nu fie cunoscute încă.

Dietele nesănătoase, stilul de viață sedentar și obezitatea sunt responsabile pentru o proporție considerabilă a poverii de probleme de sănătate și a mortalității. Cel mai mare studiu existent care examinează legătura dintre obezitate și mortalitate, acoperind aproape un milion de adulți în Europa și America de Nord, a venit la concluzie ca mortalitatea crește brusc cu IMC îndată ce indivizii depășesc pragul de 25 kg/m2 (limita inferioară a categoriei supraponderali) (Prospective Studies Collaboration, 2009)). Durata de viață a unei persoane obeze cu un IMC între 30 și 35 este doi-patru ani mai scurtă decât cea a unei persoane de greutate normală. Diferența crește la opt la zece ani pentru cei care sunt obezi severi (IMC de 40-45), reflectând pierderea speranței de viață suferit de fumători. O persoană supraponderală de înălțime medie va crește riscul de deces cu aproximativ 30% pentru fiecare 15 kilograme suplimentare de greutate. Cu toate acestea, tot mai multe cercetări arată că impactul obezității asupra dizabilității este mult mai mare decât impactul său asupra mortalității (Gregg și Guralnik, 2007).

Obezii nu numai că trăiesc mai puțin decât persoanele cu greutate normală, ele, de asemenea, dezvoltă boli cronice mai devreme în viață și trăiesc mai mult cu aceste boli și cu dizabilități (Vita et al., 1998). În zece țări europene, cotele de dizabilitate, definit ca o limitare în activitățile cotidiene (ADL), sunt aproape de două ori mai mari în rândul obezilor decât la persoanele cu greutate normală. Șansele sunt trei până la patru ori mai mari la bărbați și femei, care sunt obezi de gradul III (Andreeva et al., 2007). În Statele Unite, obezii nu au beneficiat de îmbunătățiri generale a sănătății cardiovasculare la fel de mult ca și cei cu greutate normală. În timp ce dizabilitatea a scăzut în ultimul grup, acesta a crescut în rândul obezilor între sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 2000 (Aleea și Chang, 2007).

Inactivitatea fizică a fost identificată ca al patrulea factor principal de risc ce conduce la mortalitate la nivel mondial (6% din decesele la nivel global). Urmată de hipertensiune arterială (13%), consumul de tutun (9%) și nivel crescut de glucoză în sânge (6%). Excesul de greutate și obezitatea sunt responsabile pentru 5% din mortalitatea globală (WHO, 2009).

S-a demonstrat că participarea la activitate fizică regulată reduce riscul de boli coronariene și accidentul vascular cerebral, diabetul, hipertensiunea, cancerul de colon, cancerul de sân și depresie. În plus, activitatea fizică este un factor determinant al cheltuielilor de energie, și, astfel, este fundamental pentru echilibrul energetic și controlul greutății (WHO, 2004-2009).

Adulții activi fizic sunt susceptibile de a avea un risc mai mic de fracturi de șold sau fracturi vertebrale. Creșterea exercițiilor, antrenamentelor poate minimaliza scăderea densității minerale osoase la coloana vertebrală și șold, să sporească masa musculară scheletică, forța, puterea, și activarea neuromusculară intrinsecă (Bauman, A. et al., 2005; Warburton, D. et al., 2007; Warburton, D. et al., 2009).

Calitatea vieții se referă la caracterul mai mult sau mai puțin "bun" sau de "satisfăcător" al vieții oamenilor. Concept complex, cu multiple laturi, deși folosit în viața de zi cu zi, nu întrunește o definiție unanimă a specialiștilor. Deși nu există o definiție standard a calității vieții, este general așteptat faptul că aceasta este o evaluare subiectivă, evaluarea multidimensională a domeniilor fizice, psihologice și sociale ale sănătății (Guyatt G. H., Feeny D. H., Patrick D. L.,1993).

Calitatea vieții: cel mai multidisciplinar termen aflat în uzul curent (Farquhar, 1995)

Definiții:

“condițiile necesare pentru fericire“ – McCall (1975)

“satisfacție subiectivă” – Terhune (1973)

“potențial adaptativ” – Colby (1987)

“importanță capitală acordată vieții” – Jolles and Stalpers (1978)

“gradul în care o persoană își îndeplinește scopurile în viață” – Cella and Cherin (1987)

“semnificație pentru om a vieții sale” – Zamfir (1993).

Există o bază de date transversale tot mai mare care susțin o relație puternică între obezitate și calitatea vieții, în care calitatea vieții pare să scadă în funcție de creștere în greutate. (Fontaine, K.R, Bartlett S. J., 2003; Kolotkin, R. L, Meter, K., Williams, G. R., 2001; Kushner, R. F., Foster, G. D., 2000; Hassan, M. K., Joshi, A. V., Madhavan, S. S., Amonkar, M. M., 2003).

În general, literatura de specialitate a susținut că chiar și o mică reducere în greutate de multe ori duce la îmbunătățiri semnificative a calității vieții. (Fontaine K. R., Barofsky, I., 2001).

2.2. Situația supraponderalității și obezității în România

Speranța de viață la naștere (ani) la femei românce în 1990 era 73 de ani, iar în 2013 a crescut până la 78 de ani. Speranța de viață la 60 de ani la femei în anul 1990 era 19 ani, până în 2013 a crescut la 22 de ani. Rata mortalității la adulți (probabilitate de a muri între 15 și 60 de ani la 1000 locuitori) la femei în România în 1990 era 114, iar în 2013 a scăzut la 81 de persoane dintr-o mie (WHO – World Health Statistics 2015).

Bolile de inimă de natură ischemică au fost principala cauză de deces în România, omorând 54500 oameni în 2012 (tabelul nr.3).

Tabelul nr. . Top 10 principale cauze de deces

– nici o schimbare – a crescut – a scăzut

Inactivitatea fizică este asociată cu a 4-a cea mai mare povară a bolii la femeile românce – exprimat în DALY (ani de viață ajustați în funcție de incapacitate. Indicator de sănătate ce însumează pierderea de ani de viață prin decese premature și anii trăiți cu incapacitate dată de prezența bolii sau a accidentelor). În România circa 1/10 elevi nu participă la orele de educație fizică din școală și doar mai puțin de 1/10 elevi participă la activități sportive în afara orelor de educație fizică. Pe măsura înaintării în vârstă, adolescenții adoptă în proporție tot mai mare un stil de viață sedentar (WHO, 2010).

Prevalența obezității la adulți este relativ mică în România (~8%), fiind deocamdată cea mai mică din UE27, de peste 2 ori sub maximele europene (peste 18% în Ungaria și UK). În schimb prevalența supraponderalității în România (35,9%) este cea mai mare din UE27 (tabelul nr.4, figura nr. 7.), iar tendința generală este una de înrăutățire a situației.

Tabelul nr. . Supraponderalitate și obezitate – femei, 2008

% din totalul populației, Sursă: Eurostat

Figura nr. : Supraponderalitate și obezitate – femei, 2008

Sursă: Eurostat

Ponderea persoanelor supraponderale și obeze crește cu vârsta. Diferența medie dintre cele mai tinere și cele mai vârstnice grupuri de vârstă este de aproximativ 53% la femei. Pentru femei există un model clar în toate statele membre disponibile: cât este grupul mai în vârstă, cu atât mai mare este ponderea persoanelor supraponderale și obeze (figura nr.8). Creșterea se poate observa și în România: la grupul de vârstă 18-24 de ani procentul persoanelor supraponderale este de 9,5%, iar persoanelor obeze de 1,6%, la vârsta cuprinsă între 25-34 supraponderali sunt 25,2%, respectivi obezi 2,5%, la cei între 35-44 ani supraponderali sunt 36,8%, obezi 5,9%, la 45-54 ani supraponderali 47,1%, obezi 13,3%, între 55-64 ani sunt supraponderali 48,7%, obezi 14,1% (tabelul nr. 5).

Figura nr. : Supraponderalitate și obezitate la femei pe grupe de vârstă (%), 2008

Sursă: Eurostat

Tabelul nr. . Supraponderalitate și obezitate (%) la femei pe grupe de vârstă, 2008

Ponderea persoanelor supraponderale și obeze tinde să scadă cum nivelul de educație crește. Pentru femei, modelul este clar în toate statele membre: proporția femeilor care sunt obeze sau supraponderale scade dacă nivelul de educație crește (figura nr.9). Pentru femei diferențele dintre nivelul de educație inferior și superior variază între 12,8 și 36,7% (Eurostat, 2008).

În România tendința este la fel: proporția persoanlor supraponderale cu nivel scăzut de educație este cea mai mare, 39,3%, cu nivel mediu de educație 35,1%, iar cu nivel înalt de educație ponderea este cea mai mică 30,2% (dar totuși această pondere este cea mai mare dintre state membre, tabelul nr. 6).

Proporția persoanleor obeze variază la fel: cu nivel scăzut de educație avem ponderea cea mai mare, 9%, cu nivel mediu de educație 7,9%, iar cu nivel înalt de educație ponderea este cea mai mică 5%. De menținut că este cel mai mic procentaj dintre state membre (tabelul nr. 7).

Figura nr. : Supraponderalitate și obezitate la femei (%) în funcție de nivelul de educație

Sursă: Eurostat, 2008

Nivelurile de educație sunt definite în funcție de Clasificarea Standardă Internațională a Educației (ISCED), versiunea 1997:

• nivel scăzut de educație se referă la învățământul pre-primar, primar și secundar inferior (nivel ISCED 0-2);

• nivelul mediu se referă la educația secundară superior și post-secundar non-terțiar (nivel ISCED 3-4);

• nivelul înalt se referă la învățământul terțiar (ISCED 5-6 – studii superioare, Phd, doctorat).

Tabelul nr. . Supraponderalitate la femei (%) în funcție de nivelul de educație – 2008

Sursă: Eurostat

Tabelul nr. . Obezitate la femei (%) în funcție de nivelul de educație – 2008

Sursă: Eurostat

2.3. Compoziția corporală

Greutatea corporală depinde de o multitudine de factori, cei mai importanți fiind cei ce țin de atributele individuale cum ar fi: talia, vârsta, sexul, conformația corporală, compoziția corporală. Ea depinde de aesemenea de factori ereditari, de mediu, economici, geografici.

Greutatea ideală este greutatea de referință utilizată în diagnosticul și definirea obezității în majoritatea țărilor. Calcularea ei se face prin metode statistice, rezultând o greutate recomandabilă care concordă cu cea mai mare speranță de viață și cu tipul scheletului în funcție de circumferința încheieturii pumnului.

Greutatea corporală recomandată este greutatea optimă la care o persoană se simte bine, este sănătoasă și este satisfăcută de aspectul său fizic. Studiile recente privind greutatea corporală au arătat că evaluarea acesteia se face după: greutatea corporală, compoziția corporală, cantitatea de țesut adipos și mai ales, repartiția acestuia.

Compoziția corporală reprezintă procentul relativ de țesut adipos și de masă musculară activă din totalul greutății corporale.

Cantitaea și distribuția țesutului adipos:

Grăsimea esențială are mai multe funcții fiziologice: protecția organelor vitale, rezervă potențială de energie, o sursă de rezervă de vitamine liposolubile. Grăsimea esențială reprezintă la bărbat 3% din greutatea corporală iar la femeie 12% din greutatea corporală.

Grăsimea neesențială, reprezintă energia înmagazinată în celule adipoase, situate subcutanat, în zonele subseroase, mezenter, de-a lungul fasciilor și între fascicule musculare, în jurul rinichilor, în ficat și cord. La adultul bărbat masa grasă constituie în mod normal 14-20% din greutatea corporală totală, iar la femeie 16-24% din greutatea corporală totală.

Conform modelului cu două componente, corpul uman este compus din: masa grasă și masa non-grasă. Masa grasă este alcatuită din grăsimile esențiale (din măduva oaselor, inima, plamâni, ficat, splină, rinichi, sistemul nervos central) și grăsimile de depozit (acumulate în țesutul adipos, localizat în jurul organelor și subcutanat).

Raportul dintre țesutul adipos subcutanat și grăsimea internă nu este același pentru toți indivizii și poate varia de-a lungul vieții. Masa slabă reprezintă greutatea mușchilor, oaselor, ligamentelor, tendoanelor, organelor interne, dinților. Masa slabă diferă de masa non-grasă. Masa slabă include un mic procent de grăsimi esențiale (din măduva osoasă și organele interne) (McArdle, W. D., Katch, F. I. & Katch, V. I. 2001). Din această masă slabă (masa activă), componenta care înregistrează cele mai mari variații este țesutul muscular (masa musculară). Masa activă este cea care realizează efortul, iar țesutul adipos în exces are efecte negative asupra sănătății.

Studiile au arătat că începând de la vârsta adultă procentul de țesut muscular scade și crește țesutul adipos. Chiar indivizii care au greutatea standard și și-o mențin, pierd țesut muscular și pun țesut adipos, datorită stilului de viață sedentar cu puține exerciții și multe grăsimi în dietă. Folosind însă exerciții și o dietă adecvată este posibilă construcția de masă musculară la adulți și chiar la vârstnici.

Cantitatea țesutului adipos din organism e dată de numărul și dimensiunile celulelor adipoase. Creșterea țesutului adipos se poate face fie pe seama creșterii numărului de adipocite (creștere hiperplastică), fie pe seama creșterii dimensiunilor celulelor adipoase, prin acumulare de lipide intracelular (creștere hipertrofică). Creșterea hiperplastică este caracteristică copilăriei, perioadei prepubertare și p]ubertare, iar celulele adipoase odată formate persistă de-a lungul vieții. Creșterea numărului de adipocite în copilărie are consecințe negative pe termen lung.

Femeile au un procent ceva mai ridicat de lipide decât bărbații. Nivelul optim pentru sănătate al grăsimii corporale la adulții nesportivi este 12-18 % (10-25 %) pentru bărbați și 16-25% (18-30 %) pentru femei (Wilmore, J. H., Buskirk, E. R., DiGirolamo, M., & Lohman, T.G., 1986). Determinarea compoziției corporale și a greutății la copii și adulți este utilă pentru aprecierea corectă a stării de nutriție și elaborarea unor indicații terapeutice optime. Există câteva metode cu ajutorul cărora se poate face o evaluare a procentului de grăsime și astfel o analiză a compoziției corporale.

Compoziția corporală poate fi determinată prin: metode directe și metode indirecte.

Metode directe. Aceste metode se bazează pe modele anatomice și biochimice.

Modelele anatomice se stabilesc prin disecția cadavrelor. Ele separă corpul în diverse țesuturi: muscular, adipos, osos și organe. Prin aceste metode s-a reușit înțelegerea organizării spațiale a componentelor organismului uman și a conexiunilor acestora.

Modelele biochimice se bazează pe separarea componentelor organismului (apă, lipide, proteine, glucide, minerale) în funcție de proprietățile lor chimice.

Metodele directe sunt utilizate numai pentru cercetare.

Metodele indirecte pot fi sistematizate în funcție de componentele compoziției corporale pe care le pot determina în:

Metode de determinare a masei non-grase, bazate pe:

– măsurători antropometrice (plici cutanate, înălțime și greutate corporală)

– metode imagistice (RMN, tomodensimetrie X).

Metode de determinare a densității corporale prin:

– densiometrie, care utilizează diverse tehnici: volumetrice, hidrostatice, pneumatice, etc.;

– măsurători antropometrice constând în măsurarea unor plici cutanate.

Metode de determinare a apei totale prin măsurători antropometrice, analiza impedanței bioelectrice (BIA), analiza radioizotopică.

Metode de evaluare complexă: DEXA, activare neutronică.

Metodele indirecte de determinare a compoziției corporale pot fi împărțite în două mari categorii:

Metode antropometrice (clinice) efectuate direct de către evaluator cu instrumente simple (adipocentimetru, taliometru, cântar și bandă metrică).

Alte metode (paraclinice) – acestea reunesc explorări densiometrice, imagistice și izotopice, efectuate cu echipamente și tehnologii noi. Acestea furnizează informații multiple și precise.

Metodele antropometrice sunt cel mai ușor de utilizat. Acestea rămân cele mai utilizate în evaluarea compoziției corporale, încercându-se perfecționarea lor prin corelații multiple, astfel încât datele obținute să fie cât mai exacte. Acestea nu necesită aparatură complexă ci doar niște instrumente simple (taliometru, cântar, banda metrică). Măsurătorile antropometrice (înălțime, greutate, perimetre, pliuri cutanate), introduse în diverse formule matematice (peste 100 sunt cunoscute), permit calcularea unor indici pe baza cărora se determină fie greutatea ideală, fie compoziția corporală (adică masă grasă, masă non-grasă).

Capitolul 3. Atitudine corporală. Deficiențe fizice

3.1. Atitudinea corporală

Studiul atitudinii corpului omenesc a preocupat și continuă să preocupe cercetătorii din diferite domenii, datorită complexității problemelor asociate acestui concept. Fiind vorba de om, noțiunea de dezvoltare armonioasă cuprinde pe lângă componenta fizică și pe cea psihică. Deci, fără nici o îndoială, conformația fizică se repercutează asupra activității psihice și asupra comportamentului individului, chiar dacă aceste influențe și mecanismele lor nu au ajuns încă să fie cunoscute cu precizie. (Marcu, V., Baștiurea, E., Stan, Z., Chiuculiță C., 2008).

Definiții:

Dicționarul Enciclopedic definește atitudinea ca:

Ținută sau poziție a corpului;

Mod de a se comporta față de un eveniment sau aspect al realității;

Predispoziție a persoanei de a reacționa într-un anumit mod la cele mai diverse situații de viață, cu funcție de orientare și de evaluare a conduitei.

“O funcție a corpului omenesc, bazată pe acțiunea sinergică și coordonată a elementelor aparatului locomotor și a sistemului nervos central și periferic, cu ajutorul cărora se mențin stabilitatea corpului, echilibrul și raporturile constante între segmentele corpului, între corp și mediul înconjurător” (Fozza, C., 1972).

“Atitudinea este proiecția în spațiu a corpului în pozițiile și actele motrice cel mai frecvent folosite de om în treburile sale cotidiene, dar mai ales în pozițiile stând, șezând, culcat, precum și în timpul mersului. Atitudinea corpului este rezultatul interacțiunii mai multor factori, dintre care menționăm: predispozițiile ereditare ce se manifestă prin intermediul tipului constituțional, tipul de activitate nervoasă superioară, gradul de tonicitate al musculaturii, caracterul deprinderilor profesionale și habituale, preocupările individuale pentru formarea și menținerea sa.” (Bratu, I., 1977).

“Atitudinea fizică este o funcție a aparatului locomotor dirijată de sistemul nervos și reprezintă infinitatea de poziții și mișcări care dublează în permanență activitatea psihică a individului” (Birtolon, Ș., 1978).

Atitudinea este: “activitatea fizică prin care se menține poziția unui corp, raportul acestuia cu mediul și raportul între componentele (segmentele) corpului” (Sbenghe, T., 1999).

Atitudinea este o „poziție a corpului și a segmentelor sale prezentă atât în statică, cât și pe parcursul mișcărilor, asigurată de centrii motori corticali și subcorticali, pe baza unor informații complexe proprioceptive, vestibulare, vizuale și auditive. Activitățile corporale contribuie la formarea unei atitudini corecte” (Alexe, N., 2002).

Atitudinea sau postura este primul din cele trei tipuri de activități fizice de bază care au evoluat filogenetic în milioane de ani. Pentru a completa procesele filogenetice ale activității fizice trebuie să mai adăugăm locomoția, manipularea și comunicarea, afirmă Sbenghe T.

Se poate spune că o atitudine corectă a corpului în toate ipostazele lui (ortostatică sau mișcare), pe lângă starea de sănătate fizică și psihică, orientează benefic gândirea, dispozițiile profunde ale ființei noastre și reacțiile personale față de un obiect sau o situație.

Datorită faptului că termenul “atitudine” are mai multe semnificații, tinde să fie înlocuit, în literatura de specialitate cu cel de “postură”.

După atitudinea corpului, în timpul menținerii lor, în accepțiunea lui Robănescu N., pozițiile pot fi:

Corecte (cu o respectare a atitudinii normale);

Corective (când se realizează o corectare parțială a deficienței);

Hipercorective (când se obține nu numai corectarea poziției, dar chiar realizarea aspectului invers al deficienței).

Bratu A. I. susține că atitudinile se împart în:

Atitudine corectă;

Patru atitudini deficiente (atitudine predominant cifotică, lordotică, plan rigidă și asimetrică);

După actele motrice și pozițiile cel mai frecvent folosite de om, Fozza C. stabilește următoarele atitudini de bază:

Atitudine ortostatică, de repaus și mișcare;

Atitudinea corpului așezat;

Atitudinea corpului culcat.

Cordun M. analizează următoarele atitudini de bază:

Poziția stând (poziția aliniamentului ortostatic);

Poziția așezat;

Poziție “pe genunchi”;

Poziția decubit dorsal;

Poziția atârnat.

La aceste poziții fundamentale se adaugă poziții derivate.

Elemente definitorii pentru o atitudine corectă a corpului

a. Primul element îl constituie alinierea segmentelor pe o axă înclinată cu 5˚ înainte față de verticala geometrică. Această linie înclinată trebuie să intersecteze pe rând următoarele puncte osoase: maleola externă, platoul tibial, marele trohanter, acromionul, vertexul.

În cazul în care reperele sus amintite cad înaintea sau înapoia liniei respective, atitudinea globală nu mai este corectă.

b. Al doilea element definitoriu al atitudinii globale corecte este simetria segmentelor față de axa mediană a corpului. Dacă poziția segmentelor nu este simetrică față de această axă, și în special capul și gâtul, umerii, coloana vertebrală, omoplații, bazinul, atitudinea corpului devine asimetrică.

c. Al treilea element definitoriu al atitudinii corecte globale este gradul de tonicitate al musculaturii. O musculatură cu o tonicitate crescută imprimă atitudinii corpului o notă de rigiditate, pe când o musculatură hipotonă dă atitudinii o notă de relaxare (Bratu, 1977).

Atitudinea corectă a fiecărui segment în parte are și ea o serie de elemente definitorii:

Capul și gâtul au o atitudine corectă când linia imaginară care unește conductul auditiv extern și unghiul exterior al ochiului este paralelă cu suprafața de sprijin a picioarelor, iar jumătatea din stânga și cea din dreapta se încadrează simetric față de axa mediană de simetrie a corpului.

Umerii au o atitudine corectă când acromionul este interceptat de linia înclinată înainte cu 5˚ față de verticala ce unește celelalte elemente osoase. Claviculele trebuie să fie orizontale și paralele cu suprafața de sprijin în sens lateral.

Trunchiul are o atitudine corectă când este vertical și simetric față de axa mediană, iar coloana vertebrală are curburile în stare fiziologică normală.

Bazinul are o atitudine corectă când este vertical și înclinat înainte cu 30˚ față de orizontală și se sprijină în mod simetric pe ambele membre inferioare.

Membrele superioare trebuie să fie apropiate de trunchi și ușor îndoite din articulațiile coatelor.

Membrele inferioare trebuie să fie verticale, cu genunchii întinși și apropiate în patru puncte (maleola internă, treimea medie a gambelor, genunchii, treimea medie a coapselor).

Picioarele au poziție simetrică de așezare pe sol, iar axa anatomică să fie aceeași cu axa funcțională. Contururile boltei longitudinale interne și a celei anterioare transverse sunt evidente (Bratu, 1977).

Stanciu C. afirmă că structura actuală a corpului omenesc, forma lui, sunt rezultanta necesității de mișcare. Mișcarea, ca factor primordial care a orientat structurarea corpului omenesc, s-a impregnat în materia vie, dând tot timpul vieții satisfacție și răbufnind sub cele mai variate forme.

Bipedia umană se deosebește fundamental de postura sau locomoția verticală ocazionale a celorlalte animale. Ea a atras unele modificări morfologice caracteristice omului și a fost indispensabilă evoluției psihofizice a acestuia.

O atitudine corectă a corpului oferă omului o anumită plasticitate, o anumită adaptare la o serie de condiții foarte variate, la tot ceea ce poate presupune o activitate omenească oarecare în spațiu și timp.

Din punct de vedere psihologic, ținuta sau atitudinea, exprimă printr-o anumită poziție a corpului, dar și printr-un anumit conținut psihic, răspunsul sau reacția individului într-o situație dată: față de unul sau mai mulți indivizi, efectul unei solicitări, modul de a aștepta confruntarea cu un anumit eveniment.

Cel mai adesea, poziția generală a corpului este edificatoare pentru trăirea psihică a individului în momentul respectiv. Astfel, atitudinea caracterizată prin: umerii “căzuți”, trunchiul înclinat în față, capul aplecat în jos, mâinile întinse moi de-a lungul corpului denotă, în mod frecvent, fie starea de oboseală ca urmare a unei solicitări anterioare sau, uneori, ca expresie a unui fenomen maladiv, fie o stare depresivă în urma unui eveniment neplăcut.

Poziții corporale asemănătoare pot indica: modestie, lipsă de opoziție sau de rezistență față de evenimentele neplăcute, așteptare, atitudine defensivă, un nivel scăzut al mobilizării energetice, tristețe, etc. (figura nr.10 și 11).

Figura nr. : Atitudine corporală depresivă

Figura nr. : Atitudine corporală care denotă oboseală

La extrema cealaltă, pieptul bombat, capul sus, umerii drepți, picioarele larg depărtate, mâinile evoluând larg pe lângă corp denotă cel mai adesea siguranță de sine, tendință dominatoare, atitudine “marțială”, atitudine de provocare (figura nr. 12 și 13).

Figura nr. : Atitudine corporală „marțială”

Figura nr. : Atitudine corporală care denotă siguranță de sine

Ființele umane sunt preocupate de acțiunile, emoțiile și intențiile altora, de accea suntem în continuă observare și interpretare a comportamentelor celor aflați în preajma noastră. Indicele non-verbale, cum ar fi postura corpului furnizează informații vitale în astfel de interpretări (Kana, R. K., Travers, B. G., 2011).

Postura a fost dovedit a fi un instrument atât în exprimarea cât și în recunoașterea emoțiilor, și limbajul trupului portretizat de către o postură, poate servi drept o sursă bogată de informații care pot dezvălui scopurile, intențiile și emoțiile altora. (Kana, R. K., Travers, B. G., 2011).

3.2. Postura corectă a corpului

Postura corectă a corpului este un semn de echilibru psiho-fizic al individului. Sistemul postural este o „structură unitară” cu intrări multiple și având mai multe funcții complementare:

– să lupte contra gravitației prin menținerea unei stațiuni erijate;

– să se opună forțelor exterioare;

– să situeze individul în spațiu și timp;

– să echilibreze corpul în mișcări, să le ghideze și să le întărească (Șerbescu, 2004).

Există totodată un „invariant postural” care reprezintă poziția ideală a corpului în spațiu, la un moment dat al evoluției noastre filogenetice. Urechea internă este unul din elementele fundamentale ale acestui sistem, dar nu este singurul. Numeroasele cercetări realizate în ultimii ani (Berthoz, Bricot, Lacourt, Roll, Matthews, Malvill Jones) confirmă acest lucru: sistemul postural posedă diferite intrări, „captori”. Trei dintre aceste intrări sunt cele mai importante: urechea internă, ochiul și piciorul, care sunt totodată exteroceptori (exocaptori) și proprioceptori (endocaptori).

Dacă în plan funcțional, urechea internă, bine încastrată în masivul cranian, se dereglează foarte puțin, nu se întâmplă același lucru cu piciorul și cu ochiul. Un defect ușor de convergență oculară sau de asimetrie podală poate provoca un dezechilibru al lanțurilor musculare posturale, apărând în consecință diverse patologii articulare. Ele nu vor fi cauza, ci consecința dezechilibrelor posturale. Această tulburare statică va provoca solicitări anormale asupra întregului sistem locomotor.

Postura corpului este o funcție a acestuia care este rezultanta acțiunii sinergice a sistemului nervos central și periferic și a aparatului locomotor, rolul esențial aparținând sistemului nervos. Acest lucru explică și procentul mare (48%, Elena Martha Stoiciu, 1976) de atitudini globale deficiente prezente la elevii școlilor ajutătoare.

La realizarea posturii participă:

elementele pasive (oase, articulații, etc),

elementele active (sistemul neuro-muscular),

menținând împreună:

homeostazia posturală;

stabilitatea și echilibrul;

rapoartele constante între corp și segmentele acestuia și între corp și mediul extern.

Postura corpului mai poate fi definită ca și proiecția în spațiu a corpului. Ea este poziția sau atitudinea corpului, aranjamentul relativ al părților corpului pentru o activitate specifică, sau maniera caracteristică a unei persoane de a-și menține corpul.

Ea poate fi apreciată în ortostatism, cât și în toate pozițiile și actele motrice obișnuite ale individului realizate din pozițiile: așezat, culcat, mers, alergare, etc.

Postura este deci o funcție a aparatului locomotor dirijată de sistemul nervos și reprezintă infinitatea de poziții și mișcări care dublează în permanență activitatea psihică a individului.

Postura ortostatică și de mișcare este una dintre principalele reacții de adaptare pentru buna integrare a omului în mediul înconjurător aflat în permanentă schimbare. Ea constituie o condiție sine qua non pentru performanțele biologice, sociale, de nivel înalt și pentru existența în general a speciei umane.

Pentru realizarea, optimizarea și înscrierea homeostaziei posturale, organismul uman a suferit în codul genetic multiple și complexe modificări somatice, funcționale și psihice, în funcție de legile biomecanice ale echilibrului și gravitației. Un salt dificil în momentul trecerii de la poziția patrupedă la cea bipedă l-a avut de suferit regiunea lombo-sacrală, care a devenit locul principal de întâlnire a celor două forțe de acțiune contrare:

greutatea corpului atrasă spre pământ de gravitație,

acțiunea comună a forțelor musculare și ligamentare.

Postura este condiționată de predispozițiile ereditare ce se manifestă prin:

caracterele constituționale,

gradul de tonicitate a musculaturii

sexul

și depinde și de alți factori cum sunt:

starea de sănătate,

vârsta,

greutatea corporală,

caracterul deprinderilor profesioanle și habituale,

preocupările individului pentru formarea și menținerea unei posturi corecte.

3.2.1. Elementele de bază ale funcției posturale

Poziția în care se apreciază postura corpului este STÂND (capul drept, privirea orizontală, umerii la același nivel, pieptul rotunjit să depășească ușor abdomenul, șoldurile și genunchii să fie ușor în extensie, picioarele în unghi drept pe gambe cu halucele îndreptat înainte – Goldweit).

A. Elementele pasive sunt:

oasele,

articulațiile,

țesuturile periarticulare,

fasciile și aponevrozele.

unii autori enumeră printre elementele pasive și rezistența la întindere a mușchilor, cu rol deosebit în menținerea pasivă și economică a posturii.

Tot ca mijloc pasiv de stabilizare este considerat și echilibrul intrinsec al coloanei vertebrale. Datorită curburilor coloanei vertebrale, proiecția centrului de greutate (CGG) ale diferitelor segmente nu se găsește pe linia de proiecție a CGG al corpului. Acțiunea gravitației produce de la vertebră la vertebră solicitări rotaționale care tind să accentueze curburile.

Forțele care se opun solicitărilor rotaționale sunt ligamentele. La nivelul coloanei toracale proiecția CGG al corpului trece anterior coloanei. Aceasta s-ar prăbusi înainte dacă nu ar interveni forța ligamentului vertebral comun posterior, a ligamentelor intraspinoase și a ligamnetelor galbene. Situația este invers la nivelul coloanei lombare și cervicale unde proiecția CGG se face posterior coloanei, iar forțele care se opun prăbușirii coloanei sunt reprezentate de ligamentul vertebral comun anterior.

Alte elemnte care mai au rol de a absorbi solicitările sunt discurile intervertebrale. Ele stau într-o stare de presiune premanentă. Între aceste două categorii de elemente anatomice, ligamentele pe de o parte și discurile de alta, supuse unor forțe contrare se stabilește o anumită stare de “echilibru intrinsec”. Existența acestui echilibru intrinsec explică de ce o coloană vertebrală, chiar dacă i se scot toți mușchii, rămane o unitate destul de rigidă, și ea continuă să-și păstreze curburile.

B. Elementele active ale posturii sunt reprezentate de:

SNC și periferic, incluzând aparatul neuromioartrokinetic, prin intermediul următorilor captori cu funcțiile lor specifice:

– exteroceptorii ne situează în relație cu mediul înconjurător (tact, văz, auz);

– proprioceptorii situează diferitele părți ale corpului nostru în raport cu ansamblul, într-o poziție dată;

– centrii superiori selectează strategia posturală de urmat, integrează procesele cognitive (Paillard) și tratează datele obținute prin cele două surse precedente.

Din punct de vedere biomecanic, poziția corectă ortostatică este cea care se menține cu minimum de consum energetic și nervos.

Echilibrarea corpului, a centrului său de greutate este o problemă de biomecanică deosebit de delicată. Poziția ortostatică nu are o stabilizare strict pasivă, ea se realizează printr-un consum energetic sporit cu 22% față de metabolismul de repaus. În poziția ortostatică corpul este din punct de vedere biomecanic într-un echilibru instabil (adică CGG se află deasupra planului de sprijin), el nu stă perfect imobil. Pentru a menține poziția, necesitățile biomecanice cer menținerea proiecției CGG în interiorul poligonului de susținere. Astfel se realizează o serie continuă de mici oscilații ale corpului în toate direcțiile, cu ritm și amplitudine variate. Aceasta se realizează prin intrarea în acțiune a unui ansamblu de reflexe, în principal cel miotatic determinând contracția a numeroase grupe musculare. Experiențele efectuate au demonstrat că la indivizii normali deplasările antero-posterioare sunt mai puțin ample decât cele laterale; că suprafața de expansiune a deplasărilor depinde de vârstă. Între 23-38 de ani, suprafața medie este de 29 mm2 iar între 51-74 ani ea este de 45 mm2. La 78-80% din indivizi, proiecția CGG se situează mai la dreapta și mai înapoia centrului poligonului de susținere. Se constată că sprijinul în ortostatism nu este simetric ci preferențial pe MI drept care poate fi denumit MI predominant pilier. Un alt fapt constatat prin posturografie este că, dacă individul examinat închide ochii, amplitudinea deplasărilor crește mult, sistemele senzitivo-motorii de reglare fiind private de importanța contribuție a impresiilor vizuale.

Privit în plan sagital:

Centrele de greutate ale diverselor segmente ale corpului (cap, gât, torace, bazin, membre nu sunt așezate pe aceași linie verticală. Această așezare nu ar facilita stabilitatea corpului în mișcare sau rezistența sa la tracțiuni mecanice externe. Aceste centre de greutate sunt situate fie înaintea, fie înapoia planului vertical frontal care împarte corpul în două jumătăți anterioară și posterioară.

Acest plan mediofrontal rămane înapoia axei adevărate a corpului și trece prin (privind din lateral): vârful maleolei peroniere, mijlocul feței laterale a articulației genunchiului, marele trohanter, acromion, vârful mastoidei.

Axa adevărată a corpului sau linia de gravitație (G) (privind din lateral) este dată de firul cu plumb, este înclinată față de planul medio-frontal cu 10-12o și trece prin: înaintea vertebrei L2, înaintea articulației coxo-femurale, puțin înapoia axei medio-frontale a genunchiului, înaintea articulației tibio-astragaliene, cade în mijlocul bazei de susținere (figura nr. 14).

Figura nr. : Postura corectă a corpului (după Adrian Ionescu)

Corpul are o tendință constantă de înclinare înainte pentru că:

CGG este situat anterior coloanei vertebrale. Aceasta explică de ce gravitația acționează mai puternic asupra planului anterior al corpului, acțiune compensată prin dezvoltarea mai puternică a musculaturii planului posterior al corpului. Planul anterior al corpului, reprezentat de mușchii flexori este un plan de mișcare, de propulsie, fiind sistemul cel mai vechi (animal); planul posterior reprezentat de mușchii extensori, este un plan de sprijin și de stabilitate, fiind cel mai recent (uman). Această musculatură posterioară este denumită lanțul postural antigravitațional (V. Papilian): mușchii cefei, mușchii proprii ai spatelui, extensorii coapsei, tricepsul sural și ceilalți mușchi posteriori ai gambei.

Capul are tendința de cădere înainte și în jos, din cauza centrului său de greutate care este situat mult înaintea punctului de sprijin pe coloana vertebrală. (Greutatea capului = 4,14 kg, CGG al capului este la nivelul șeii turcești – după Cl. Baciu). El este totuși menținut prin acțiunea mușchilor cefei. Când, din cauza unei insuficiențe a musculaturii cervicale posterioare, sau din obișnuință, timiditate, oboseală, capul este lăsat să cadă înainte, solicitarea acestor mușchi este crescută. La flexia maximă, ligamentul nucal este cel care stopează continuarea mișcării. În final, musculatura posterioară a trunchiului slăbește, favorizând flexia întregului corp.

Trunchiul (G trunchiului = 25,06 kg, CGG al trunchiului este anterior vertebrei L1) are tendința de a se flecta, de a cădea înainte datorită propriei greutăți la care se adaugă greutatea capului, tendință anihilată prin contracția mușchilor șanțurilor vertebrale.

Greutatea centurii scapulare și a membrelor superioare duce la căderea umerilor și la depărtarea omoplaților de coloana vertebrală. Contrabalansarea se produce tot prin contracția mușchilor planului posterior, adductorii și fixatorii omoplaților și susținătorii centurii scapulare, inserați pe coloana vertebrală.

Trecerea de la trunchi la membrele inferioare se face prin intermediul bazinului, datorită înclinării acestuia înainte, curbura lordotică se accentuează,

trunchiul poate avea tendința uneori să cadă înainte. Această tendință este anihilată de contracția drepților abdominali, singurii mușchi anteriori ai corpului ce pot fi denumiți posturali. De altfel, ei au o acțiune sinergică cu gluteul mare, care luând punct fix pe capătul distal, face extensia bazinului pe membrele inferioare, determinând reechilibrarea și stabilizarea poziției bazinului. (Bazinul este considerat a fi cheia atitudinii corecte a corpului, deoarece de poziționarea lui corectă depinde îndreptarea curburilor anormale ale colanei vertebrale).

Linia de gravitație trece anterior articulației gleznei, ceea ce tinde să flecteze tibia pe picior. Stabilitatea este asigurată de mușchii flexori plantari și de tricepsul sural și în special solearul.

Gemenii și ischio-gambierii susțin coapsa să nu se flecteze pe gambă (G coapsei = 6,80 kg, CGG este situat in1/3 superioară a femurului).

C. Gradul de tonicitate al musculaturii este un alt element important care definește postura corpului.

După cum am mai arătat SN reprezintă factorul coordonator al atitudinii normale. Astfel, lipsa sau scăderea excitabilității nervoase, ca și excesul de sensibilitate, se resimt în tonusul scăzut sau crescut al mușchilor și în atitudinea insuficientă sau rigidă a corpului. În cazul tulburărilor de coordonare sau al asimetriilor funcționale de origine nervoasă, postura corpului se modifică în raport cu aceste tulburări. Funcția posturală este în strânsă legătură cu activitatea nervoasă superioară, cu stările psihice. În stările de oboseală accentuată sau indispoziție psihică, de emoție sau de stres, în cazurile de întarziere mintală în dezvoltarea copiilor, la cei lipsiți de voință și energie, posturile sunt aproape specifice. Cei depresivi țin capul aplecat, umerii căzuți și aduși în față, spatele este rotunjit și pieptul înfundat, membrele inferioare flectate, mai ales în mers. Postura este încordată la cei volitivi și chiar rigidă, la cei încordați psihic, nesigură și neadaptată la cei instabili și fără autocontrol.

3.2.2. Homeostazia posturală

După R. A. Ludu, presupune cinci condiții:

(1) Corpul să fie bine echilibrat, verticalizat (observația se face cu ajutorul cadrului antropometric de simetrie, descris de R. A. Ludu, se pot face și înregistrări fotografice).

(2) Corpul să aibă o postură economicoasă (fără consum energetic excesiv). Vectorul gravitațional G să nu depășească în plan frontal 2 cm și în plan sagital 4 cm. Poziția ortostatică corectă nu cere contracție musculară crescută, ci numai tonus crescut; la subiecții la care există deviația lui G în plan frontal mai mare de 2 cm și în plan sagital mai mare de 5 cm, intervine contracția musculară, deci intervine oboseala, care persistând va duce la deformări scheletale.

(3) Corpul să posede o strategie posturală eficientă, adică o bună mobilitate stato- și telekinetică (coordonare, echilibru, stabilitate), eficientă în activități practice. Postura corectă a corpului este deosebit de importantă în timpul executării mișcărilor. În mișcare, funcția statică și cea dinamică se unesc într-un tot unitar. Efectele exercițiilor nu sunt cele scontate dacă ele se execută pornind sau menținând poziții defectuoase. Caracterele de forță și rezistență, de viteză și abilitate ale mișcărilor nu pot fi obținute la nivel optim, dacă nu asigurăm corpului poziția cea mai favorabilă, care este și cea mai corectă. Aceasta favorizeză desfășurarea normală a mișcărilor; la rândul lor, mișcările corecte determină o redresare a atitudinii corpului.

Echilibrul corpului – este menținerea liniei gravitaționale a corpului înăuntrul poligonului de spirjin. Echilibrul corporal este definit ca “funcția care permite ființei umane să aibă conștiință de poziția corpului său în spațiu și să o controleze.” (Sbenghe, 1999).

Echilibrul este un proces complex prin care se realizează menținerea centrului de greutate a corpului deasupra poligonului de susținere într-un anumit context senzitivo-senzorial.

Ecilibrul corporal este așadar procesul complex ce interesează recepția și organizarea inputului senzorial ca și programul și execuția mișcărilor, elemente ce asigură postura dreaptă adică menținerea permanentă a centrului de greutate în interiorul bazei de susținere. Cu alte cuvinte echilibrul este abilitatea de a menține sau a mobiliza corpul fără a cădea.

Fizica definește starea de echilibru a unui corp atunci când “suma tuturor forțelor care acționează asupra lui este zero”. A nu se confunda “echilibrul” cu unui corp cu “stabilitatea” acelui corp. Un sistem este stabil doar când perturbându-i echilibrul, el se reîntoarce la poziția de echilibru fără să cadă.

Stabilitatea este abilitatea organismului de a-și menține echilibrul fără să cadă în momentul când acesta a fost perturbat. Acest proces complex necesită recepționarea impulsurilor senzitivo-senzoriale, organizarea lor, planificarea și execuția mișcărilor.

Limita de stabilitate se întinde spre periferia poligonului de susținere, moment în care se poate recăpăta echilibrul sau, dimpotrivă, acesta se pierde și se produce căderea .

Echilibrul dinamic se realizează prin conlucrarea a trei factori:

– individul cu capacitățile lui anatomo-funcționale;

– activitățile, mișcările, pe care individul le execută în momentul respectiv;

– condițiile de mediu în care individul își performează activitățile.

Schema modelului după care se realizează controlul postural este arătată în figura nr.15. Componentele sistemului intră secvențial în acțiune având ca scop final menținerea sau recâștigarea echilibrului pe cale de a se pierde.

Alături de coordonare și control, echilibrul face parte din procesul larg neuro-kinetic denumit “control motor” care poate fi definit ca “abilitatea de a realiza ajustări posturale dinamice și a regla mișcările corpului și membrelor”.

(4) Postura să fie estetică; estetica este condiționată de unele procese și calități psihice.

(5) Primele patru să fie constante în unitatea de timp.

După NeouroCom International, Inc., citat de Sbenghe.

Se poate spune că homeostazia posturală sau postura ortostatică normotonă reprezintă capacitatea adaptativă, autoreglatorie a organismului de a-și forma, păstra, optimiza și restabili în mod corect, economicos, estetic, eficient și timp îndelungat forma, dimensiunile, structura, funcția, asamblarea segmentelor corpului și echilibrul oscilant al acestuia.

Subiectul normal este definit și de atitudinea corectă a fiecărui segment în parte (fig.nr. 16).

1 – Picior cambrat normal; 2 – Genunchi la verticală; 3. – Policele orientat înainte; 4. – Înclinare medie a sacrului; 5.- Curbură lordotică medie, abdomen normal; 6. și 7. – În funcție de poziția MS, subiectul prezintă mai mult „piept” decât „spate”; 8.- Umărul în poziție corectă; 9. – Linia cefei este netedă și lină; 10. – Partea superioară a toracelui nu este plată, grilul costal superior este dezvoltat și nu este vertical la aliniamentul gâtului; 11. – ceafă dreaptă; 12.- Orizontalitatea privirii; 13. – Din punct de vedere nazal totul este normal; 14. – Vertexul este dă impresia de cap „înalt”, bine așezat, fără înclinare anormală lateral sau anterior; Impresia generală este de rectitudine liberă și o suspensie bună.

3. – Policele rotat, orientat spre coapsă, degetul mic orientat lateral, (spre exterior); 4.- sacru ridicat; fese proeminente, curbură lombară exagerată; cotul atinge profilul posterior al zonei lombare; 5. – abdomen proeminent; 6. și 7. – Aproape tot atâta „spate” precum „piept”; 8. – Umăr addus (înainte) și căzut; 9. – proeminența vertebrei C7; 10. – Gâtul flectat;11. – Curbură cervicală exagerată, în scopul orizontalizării privirii; 12. și 13. – capul răsucit și înclinat; 14. – verticala capului deplasată și ezitantă.

Evaluarea posturală a lui Phelps cuprinde patru tipuri de postură în funcție de atitudinea corpului observată la examinarea lui în plan sagital (fig. nr 18).

Tipul A- Postură bună: este atitudinea cea mai bună, aceea în care axele capului (articulația temporo-mandibulară), trunchiul (umărul) și membrelor inferioare (articulația coxo-femurală), se află în aceași linie dreaptă. Toracele în acest caz apare bombat mai ales în partea superioară, abdomenul este mai plat sau chiar ușor excavat, iar curburile coloanei vertebrale sunt prea accentuate.

Tipul B- Postura satisfăcătoare: o ușoară deviație unghiulară a celor trei articulații. Axele capului și membrelor inferioare sunt ușor înclinate înainte iar axul trunchiului rămane puțin înclinat înapoi. Caracteristicile acestei atitudini sunt: capul aplecat înainte, toracele mai puțin bombat, curbura superioară a spatelui ceva mai pronunțată.

Tipul C- Postura rea : toate semnele menționate la tipul B se accentuează, pieptul este plat, peretele abdominal flasc și bombat, lordoza lombară este accentuată, iar axul MI este înclinat înainte.

Tipul D- Postura foarte rea: capul este aplecat înainte, depășind cu mult nivelul toracelui, acesta este plat, abdomenul flasc și proeminent cu exagerarea cifozei dorsale și a lordozei lombare.

Figura nr. : Cele patru tipuri de postură descrise de Phelps

Postura viciosă este aceeași, fie că este poziția neglijentă a elevului, adolescentului, tânărului sau chiar a adultului tânăr, fie că este postura foarte rea (după Phelps), fie atitudinea astenică (după Chariere), sau atitudinea hipotonă a vârstnicului. Este vorba de alunecarea etajelor dure și moi unele față de altele (descrise anterior) și care la persoanele în vârstă este accentuată la maximum.

Habitusul astenic, după Chariere poate îmbrăca diverse tipuri: tipul gras, cu abdomenul mărit în volum, tipul slab, cel mai adesea longilin, tipul de hiperlordoză lombară izolată. Toate au însă un caracter comun: imposibilitatea de a păstra o perioadă mai lungă o postură corectă (fig. nr. 4).

Figura nr. : Atitudinea astenică (stânga), atitudinea corijată, exagerată (drepta).

Pasztai Z. susține că, în ortostatism, controlul postural se realizează prin contracția unor grupe musculare ale trunchiului în raport cu poziția capului în spațiu. La baza acestui proces stă activitatea SNC prin sistemul vestibular, sensibiliatea profundă conștientă, inconștientă, sistemul extrapiramidal și analizatorul vizual.

Sbenghe T. susține că modificările posturale pot fi: dezechilibre globale (care antrenează o modificare a posturii de ansamblu a corpului) și dezechilibre segmentare care afectează doar unul din segmentele de sprijin ale corpului. Controlul postural este realizat prin bio-feed-back-ul informațiilor somatosenzitive (fusul muscular, receptorii articulari, mecanireceptorii cutanați), vestibulare și vizuale.

Controlul postural reprezintă monitorizarea permanentă a posturii și adaptarea acesteia la condițiile de mișcare și mediu. Scopul principal al controlului postural la om îl constituie menținerea corpului în poziție dreaptă și echilibrată. Controlul postural este apanajul unui sistem nervos funcțional, care permite efectuarea mișcărilor în condiții de stabilitate. Orice perturbare a controlului postural alterează echilibrul și stabilitatea, având repercursiuni asupra activității motrice. Controlul postural anticipativ apare pentru a evita obstacolele din calea noastră în timp ce ne deplasăm sau ne deplasăm pe diferite suprafețe. Controlul postural reactiv devine necesar atunci când trebuie să răspundem rapid la un eveniment neașteptat (suntem dezechilibrați).

Marcu V. și Matei C., prezintă cele trei tipuri de reflexe motorii principale: reflexe de atitudine, reflexe de rectitudine și reacțiile de echilibru (prin care se controlează centrul de greutate al corpului). Aceste reacții de echilibru sunt reprezentate de reflexe de poziție.

Mecanismele de postură

Reprezintă rezultatul informațiilor primite de la următorii receptori:

a. labirintul, asupra poziției capului în spațiu;

b. proprioceptorii musculaturii cefei, asupra poziției capului în raport cu trunchiul;

c. proprioceptorii din mușchii trunchiului și ai membrelor asupra poziției trunchiului și ai membrelor în spațiu. Rol deosebit au proprioceptorii articulari, care informează asupra poziției diferitelor segmente și a gradului de flexie a articulațiilor;

d. exteroceptorii cutanați înregistrează presiunea exercitată pe anumite suprafețe ale corpului și deci presiunea corpului în raport cu suprafața de sprijin;

e. receptorii vizuali.

Aceste reflexe sunt de tip evoluat necesitând acțiuni musculare complexe, gradate, coordonate și de mare finețe.

După natura receptorilor senzitivi, reflexele posturale pot fi sistematizate astfel:

a. reacții statice locale, provocate de stimuli gravitaționali:

– reacție pozitivă de sprijin sau reacție magnet;

– reacție negativă de sprijin

b. reacții statice segmentare ce reprezintă efectele unei mișcări asupra extremității opuse:

– reflexul de extensie încrucișată

– reflexul de deplasare

– acțiunea întinderii unui membru asupra tonusului membrului opus.

c. reacții statice generale ce determină poziția capului, prin stimuli porniți din labirintul membranos și receptorii musculaturii gâtului:

– reflexe tonice cervicale (RTC)

– RTC rotatoare asimetrice

– RTC de extensie

– RTC de flexie.

Reacții de postură

a. reflexe de redresare:

– reflexe de redresare labirintică

– reflexe de ridicare a corpului cu acțiune asupra capului

– reflexul de redresare a cefei

– reflexe de redresarre a corpului cu acțiune asupra corpului

– reflexe de redresare optică.

b. reacții de așezare, de sărire și de accelerare.

Sbenghe în 1999 în lucrarea sa propune un model al controlului postural.

Sbenghe în 1987 sistematizează mecanismele de instalare a dezechilibrelor musculare, astfel:

Prin substituție (sunt create noi stereotipii motrice defavorabile)

Prin înstrăinare (pareză funcțională)

Prin compensare (fenomen deosebit de substituție a unor mușchi slab dezvolțați)

Prin incoordonare (tulburări de reglare motrice în cadrul lanțului kinetic normal al mișcării respective).

Atitudinea fundamentală a speciei umane este o postură verticală. Pentru realizarea acesteia este nevoie de o funcție complexă care este echilibrul (Y.Sornay, 2003). Același autor definește echilibrul ca “ansamblu de funcții fiziologice ce vizează menținerea posturii verticale, atitudine fundamentală caracteristică speciei umane ce presupune adaptări rapide ale mișcărilor la stimulările exterioare.”.

Simțul echilibrului este complex și permite aprecierea poziției segmentelor corporale și a poziției corpului în spațiu. Echilibrul se dezvoltă major în primul an de viață și se perfecționează ulterior.

Cunoașterea modului de realizare a echilibrului corporal precum și evaluarea acestuia are un rol important din mai multe motive. În primul rând, este un mijloc de înțelegere și de evidențiere a funcționării sistemelor ce intervin în controlul posturii; în al doilea rând, în activitatea sportivă, în aprecierea și antrenarea calităților motrice în special la cei care practică sporturi de performanță ce necesită un echilibru crescut, și nu numai; în al treilea rând, este un ajutor în diagnosticarea clinică (neurologică, traumatologie, geriatrie etc.), pentru a remarca prezența unei eventuale tulburări de echilibru și în aprecierea eficacității tratamentului aplicat; de asemenea poate fi folosit la identificarea persoanelor vârstnice cu ulburări de echilibru în antecedente sau cu predispoziție la astfel de tulburări.

3.3. Deficiențe fizice

Deficiențele fizice se caracterizează prin modificări de natură patologică și se produc în primul rând în forma și structura corpului și se manifestă printr-o încetinire a creșterii sau printr-o creștere excesivă, printr-o dezvoltare nearmonioasă sau disproporționată, prin deviații, deformații sau alte defecte morfologice. Deficiențele pot fi globale sau parțiale; somatice, organice sau psihice; ușoare, medii sau accentuate. Examenul morfologic și funcțional al unei deficiențe fizice se face static și dinamic.

3.3.1. Examenul somatoscopic

Examenul somatoscopic este inspecția vizuală globală și segmentară, în vederea aprecierii dezvoltării fizice generale și segmentare, făcută atât static (în ortostatism) cât și dinamic (în mers, anumite mișcări).

Spre a evita ascunderea viciilor de atitudine și artificializarea examinării în poziția de drepți, subiectul va fi examinat inițial în poziția lui firească, necontrolată și necorectată de examinator, așa cum se îndreaptă el spre examinator așezându-se în fața acestuia și fără a i se adresa vreo comandă. Se va observa astfel fie baza lărgită a ortostatismului (picioarele îndepărtate pe sol), fie o poziție asimetrică (un genunchi în flexie cu translația bazinului și șoldului respectiv) etc. Încă de la acest prim contact, examinatorul înregistrează date privind nu numai ținuta corpului (atitudinea globală), dar și comportamentul subiectului, manifestările lui necontrolate și apoi controlate, corelându-le cu cele obținute prin anamneză.

În faza următoare a examinării clinice i se va cere subiectului să-și apropie tălpile (picioarele paralele), obținându-se astfel un sprijin egal pe ambele picioare, mâinile să fie relaxate de-a lungul corpului, genunchii întinși, privirea orizontală; nu se comandă “drepți”.

În ultima fază, în scopul întregirii imaginii obținute asupra atitudinii corporale se va urmări mersul obișnuit al subiectului, pozițiile sale firești, naturale, în diverse împrejurări oferite întâmplător.

Deci, examinarea somatoscopică se va face sistematic și metodic, în plan frontal anterior, în plan frontal posterior, în plan sagital, în poziția stând, șezând, culcat, în repaus, în mers, și, în alte poziții și mișcări.

Somatoscopia oferă examinatorului informații privind:

– aspectul morfologic determinat de gradul de proporționalitate al mărimii diverselor segmente ale corpului (cap, trunchi, membre) raportat la corpul întreg;

– atitudinea globală;

– deficiențele fizice;

– displaziile de creștere;

– gradul maturizării sexuale;

– aspectul tegumentelor și al sistemului circulator periferic și al celui endocrin etc.;

– ortostatismul și mersul.

3.3.1.1. Examenul somatoscopic global

Urmărește aprecierea aproximativă, pe baza inspecției vizuale:

a) a stării de nutriție consemnând dacă din punct de vedere al greutății corporale subiectul se încadrează în:

– hipoponderali, mergând până la debili fizici;

– medioponderali;

– hiperponderali, mergând până la obezi.

b) din punct de vedere al staturii, subiecții normostaturali pot fi încadrați în:

– hipostaturali (pentru adulți între 131 – 151 cm.);

– mediostaturali;

– hiperstaturali (pentru adulți peste 190 cm.).

Se urmăresc proporțiile între segmentele corpului și dezvoltarea globală a acestuia. Se apreciază:

– lungimea bustului în raport cu membrele inferioare;

– dezvoltarea în lungime și volum a toracelui față de aceleași mărimi ale abdomenului;

– dezvoltarea în lățime a toracelui în raport cu diametrul său anteroposterior;

– raportul între dezvoltarea în înălțime și volum al corpului. Pe baza acestui raport se dă atributul mediolin (raport normal), longilin (raport în favoarea lungimii), brevilin (raport în favoarea lățimii).

– deosebiri între dezvoltarea diferitelor grupe musculare ale celor două membre superioare și inferioare.

Toate aceste raporturi contribuie la aprecierea tipului morfologic și ne atrag atenția asupra necesității de a fixa prin mijloace obiective (măsurători antropometrice, măsurători fiziometrice, fotografiere, cadrul antropometric etc.) anumite particularități existente.

Atitudinile deficiente globale

Atitudinile deficiente globale sau totale ale corpului sunt expresia unei insuficiențe, a unei rigidități sau a unei asimetrii funcționale ale întregului aparat locomotor. Atitudinile insuficiente sau relaxate se produc mai ales în plan sagital și se observă mai bine privind corpul din profil. Aceste atitudini pot lua forma în extensie sau predominant lordotică și în flexie sau predominant cifotică. Atitudinile asimetrice înclină sau răsucesc corpul într-o parte sau alta, dându-i o formă scoliotică.

Figura nr. : Atitudinile global deficiente

A- global lordotică; B – total cifotică; C – atitudine plan-igidă; D și E – atitudine total asimetrică sau scoliotică.

a. Atitudinea global lordotică are următoarele caracteristici:

– accentuarea curburii lombare care poate cuprinde și coloana dorsală sau întregul spate;

– partea superioară a trunchiului se înclină ușor înapoi;

– capul și gâtul rămân verticale sau se înclină ușor înainte în scop compensator;

– toracele și umerii se duc înapoi;

– abdomenul proemină înainte;

– bazinul este înclinat mult sub linia orizontală;

– membrele inferioare sunt întinse cu genunchii uneori în hiperextensie.

Această atitudine se observă mai frecvent la copiii cu abdomenul mare și cu bazinul înclinat anterior, precum și la cei slabi cu musculatura abdominală atonă și cu bazinul foarte înclinat sub orizontală.

b. Atitudinea global cifotică se caracterizează prin:

– o mare încurbare a coloanei dorsale și lombare;

– capul și gâtul se înclină mult înainte;

– umerii sunt adduși în față;

– pieptul este turtit sau umflat;

– abdomenul este uneori supt alteori bombat;

– bazinul este puțin înclinat;

– membrele inferioare sunt drepte sau ușor flectate din genunchi.

Această atitudine se menține mai mult pe baza elementelor pasive, mușchii planului posterior al trunchiului și gâtului fiind întinși, mușchii planului anterior fiind relaxați. Atitudinea aceasta se observă mai frecvent la copiii cu un dezechilibru al raportului greutate-înălțime, adică cei care au crescut mult în înălțime, dar nu și în greutate, la cei obosiți și la cei care nu-și controlează suficient atitudinea corpului.

Atitudinile lordotice și cifotice nu mai păstrează poziția perfect dreaptă, diferitele puncte osoase de reper trec fie înainte ,fie înapoia axului vertical, corpul fiind ondulat, prezentând curburi și unghiuri mai accentuate.

c. Atitudinea global rigidă sau plană se poate recunoaște după următoarele caracteristici:

– toate segmentele corpului: capul, gâtul, trunchiul, bazinul și membrele tind să se situeze pe verticală;

– corpul este lipsit de relief;

– spatele, toracele și abdomenul sunt aproape plane;

– coloana vertebrală este dreaptă ca un stâlp, având uneori tendința de inversare a curburilor dorsală și lombară;

– mușchii celor două planuri principale ale corpului dorsal și ventral, sunt alungiți și prezintă un tonus crescut;

– mișcările corpului sunt lipsite de suplețe, mersul este greoi, cu membre inferioare drepte și rigide, cu membre superioare întinse și lipsite de legănările obișnuite;

Atitudinea rigidă este rară, poate avea origine congenitală, sau se poate dobândi în timpul creșterii.

d. Atitudinea global asimetrică se observă la inspecția corpului din față sau din spate și dă impresia unei dispuneri în zig-zag a segmentelor principale ale corpului. Corpul întreg are o poziție în care segmentele sale se înclină într-o anumită parte, realizând o formă scoliotică globală.

Atitudinea scoliotică este o atitudine greșită permanentă care se instalează încetul cu încetul la copilul care își pierde fără să fie conștient noțiunea schemei corporale juste. Această atitudine se întâlnește la copiii care abuzează de sprijinul unipodal, în această poziție bazinul fiind coborât de partea piciorului neîncărcat, iar trunchiul deviază lateral pentru compensare.

3.3.1.2. Examenul somatoscopic segmentar

Se realizează în cele trei planuri: planul frontal anterior, frontal posterior și sagital. El se realizează din stând, așezat, decubit și alte poziții. În majoritatea cazurilor observațiile făcute cu ocazia celor trei examinări (față, profil, spate) converg: modificările morfo – poziționale observate la examenul din față sunt confirmate și completate cu noi elemente la examenul din celelalte planuri.

A. Examenul din față.

Subiectul se află la 1 – 1,5 m în fața examinatorului. Sursa de lumină este bine să fie înapoia examinatorului. Se urmărește:

a) paralelismul cu solul al liniilor ce unesc cele două glezne, cei doi genunchi, cele două puncte digitale, cele două articulații ale pumnilor, cele două creste iliace antero – superioare, cele două coate, cele două mameloane, cei doi umeri (punctele acromiale),(fig. nr. 21).

Figura nr. : Examenul somatoscopic segmentar din față.

b) la nivelul capului și feței se vor urmări:

– modificări de volum și formă: macrocefal (cap mărit), microcefal (cap mic), dolicocefal (alungit), turtit, înalt, asimetric, trigonocefal (sub formă triunghiulară), acrobrahicefal, scafocefal și oxicefal.

– dismorfisme cranio – faciale;

– forma feței și a frunții: ovală, rotundă, alungită, lățită, asimetrică, malformații ale ochilor, urechilor, maxilarului inferior, orbitelor;

– deformațiile etajului respirator superior, cele 11 deviații la acest nivel care corespund

unei diminuări a funcționalității căilor respiratorii superioare;

– anomalii ale buzei, maxilarului superior și bolții palatine: cheiloshizisul (dehiscența buzei superioare sau „buza de iepure”, malformație care reprezintă 15% din totalul malformațiilor capului), gnatoschizisul (dehiscența facială), palatoschizisul (dehiscența bolții palatine sau „gura de lup”). Clinic, cele trei malformații (ale buzei, maxilarului superior și bolții palatine) pot fi asociate sau izolate. Mai frecvente sunt cheiloschizisul ți cheilognatopalatoschizisul.

– se va cerceta aspectul dinților pentru a aprecia aportul sau lispa calciului în organism.

c) la nivelul gâtului și capului se urmăresc atitudinile vicioase. Devierile acestora pot fi:

înclinarea laterală, răsucirea stânga sau dreapta, flexia, hiperextensia, torticolisul (fig. nr. 22).

Figura nr. : Deviațiile capului și gâtului (după A. Ionescu)

I: A – atitudine corectă; B – cap și gât înclinat înainte; C – cap înclinat înainte; D – cap în hiperextensie. II: A – cap înclinat spre dreapta; B – cap drept; C- cap și gât răsucit; III: A – cap drept; B – gât înclinat spre stânga; cap înclinat spre dreapta; D – cap și gât înclinate spre dreapta

d) la nivelul umerilor se constată următoarele caracteristici:

– largi sau îngusti;

– coborâți (căzuți) sau înalți (ridicați);

– adduși (înainte) sau împinși înapoi;

– asimetrici prin ridicare sau coborâre (cel ridicat corespunde convexității coloanei dorsale scoliotice), ambii umeri tind să se apropie înainte spre linia mediană, deteminând astfel micșorarea capacității toracice și deci reducerea volumului respirator;

– proiectați înapoi sau înainte.

e) la membrele superioare pot fi constatate: coate în flexie sau în hiperextensie, cubitus valgus, antebrațe inegale sau deformate în supinație sau pronație.

f) Deformațiile toracelui: torace mic atrofic, torace hipertrofic, torace proeminent, torace cilindric, lung și îngust; torace globulos și bombat (scurt); torace infundibular (pectus excavatus); torace “de viespe”; torace eventrat (lărgit la bază); torace în carenă; torace rahitic;

torace asimetric.

g) deformații ale abdomenului (fig. nr. 23): abdomen proeminent; abdomen balonat supra – sau subombilical; abdomen gras; abdomen scobit; abdomen asimetric; hernie ombilicală sau inghinală; eventrații; hipotrofia mușchilor drepți abdominali.

Figura nr. : Deficiențele peretelui abdominal

A – abdomen proeminent de la apendicele xifoidian la simfiza pubiană; B – abdomen proeminent subombilical; C – abdomen proeminent supraombilical; D – abdomen proeminent supra- și subombilical (bilobulat); E – abdomen supt.

h) deviațiile și modificările morfologice ale bazinului. Se vor urmări dezechilibrele laterale ale bazinului.

Bazinele dezechilibrate, care determină deviații scoliotice sunt prezentate în figura nr. 24.

1 – un tren inferior normal, simetric; 2 – picior plat; 3 – picior bont; 4 – membru inferior mai scurt; 5 – scurtarea unui membru inferior în urma unei fracturi; 6 – luxație congenitală (mers legănat, „de rață”); 8 – coxa vara; 9 – genu valgum al adolescentului; 10 – genu flexum; 11 – rezecția genunchiului (în urma tuberculozei genunchiului); 12 – reechilibrarea bazinului prin inălțătoare plasate sub piciorul mai scurt.

i) poziții vicioase sau deformații ale membrelor inferioare (fig.nr. 25): genunchi recurbați sau în flexie; genunchi valg sau var; picioare valgi, adduse sau abduse, equin, talus, scobit sau contractat; piciorul plat.

Figura nr. : Deformațiile membrelor inferioare

a – genu varum; b – genu normal; c – genu valgum;

B. Examenul din profil confirmă sau infirmă cele constatate la examenul din față, oferind, de asemenea, și elemente noi:

– cap – gât înclinate înainte sau înapoi;

– trunchi proiectat înainte sau înapoi;

– deviații ale coloanei vertebrale și încurbări ale spatelui;

– torace plat, torace globulos, torace înfundat la bază etc.;

– abdomen proeminent (dublu supra- și subombilical, simplu supra- sau subombilical) sau abdomen supt;

– bazin înclinat (basculat) înainte sau înapoi (în anteversie sau în retroversie);

– relief fesier șters sau proeminent;

– genunchi recurbați sau în flexie;

– umeri adduși.

C. Examenul din spate aduce elemente în plus care mențin observațiile făcute din față și din profil sau anulează modificările de la normal propuse anterior (fig. nr. 25).

Subiectul fiind la aproximativ 1,5 – 2 m în fața examinatorului, se face același studiu asupra paralelismului ca și la examenul din față.

Se verifică deficiențele capului – gâtului.

Se compară umerii, omoplații; se constată simetria marginilor spinale ale omoplatului, ale acromioanelor, și aspectul muscular al zonei omo-vertebrale.

Se urmăresc: corsetul toracic, simetria hemitoracelor, gibozitățile scoliotice lombare sau dorsale, imobilitățile respiratorii, arcul costal, cicatricile.

Coloana vertebrală – simetria în plan frontal; musculatura paravertebrală.

La nivelul bazinului, se urmăresc: simetria spinelor iliace posterioare, simetria triunghiurilor brahio-toracice.

Se urmărește “furca” sau spațiul dintre cele două membre inferioare care, în mod normal, prezintă mai multe găuri: sub – și supraiacent față de rotule, sub- și supraiacent față de genunchi. Pliurile fesiere trebuie să deseneze o cruce curbilinie, brațele laterale fiind simetrice. Această regiune este esențială pentru diagnosticarea înclinării bazinului (figura nr. 26 – 2).

Figura nr. : Examenul somatoscopic segmentar din spate.

Se vor urmări scapulele, care pot fi: scapule „în aripioare” sau scapula alata (figura nr. 27); scapule abduse; scapule asimetrice în sens cranio-caudal și în sens mediolateral.

Figura nr. : Deviațiile omoplaților

a – poziție normală; b – omoplați (depărtați) abduși; c – omoplați asimetrici, dreptul ridicat; d – omoplați asimetrici, dreptul addus.

Câteva din deviațiile scoliotice ale coloanei vertebrale cele mai frecvente (figura nr. 28):

Figura nr. : Tipurile frecvente de deviații scoliotice

Aceste deformări prezentate în figura de mai sus, apar împreună cu deformările celorlalte elemente ale corpului: omoplați, bazin, plicile subfesiere, reliefurile costale, triunghiurile brahio – toracice.

Deviațiile laterale ale coloanei vertebrale se evidențiază în ortostatism și prin aprecierea spațiului de demarcare dintre membrele superioare, torace și pelvis, atât în relaxare, cât si în poziția de drepți (triunghiul brahio – toracic).

a – Scolioză totală stânga, adesea este doar o atitudine scoliotică (ansamblul coloanei vertebrale este ca un arc întins spre stânga); b – Lombar stânga; partea de sus a trunchiului (omoplați, umeri, coloana vertebrală) apare normală; c – Scolioză totală dreapta – foarte frecventă; d – Scolioză lombar dreapta; e – Scolioză dorsal stânga, (rahitică); f – Scolioză în “S”, (cu două curburi) – frecventă – o curbură lombar stânga, asociată cu una dorsal dreapta; g – Scolioză dorsal dreapta; h – Iregularitate vertebrală; mai multe “S” – uri.

Examinarea coloanei vertebrale nu se poate separa practic de examinarea bazinului datorită unității funcționale biomecanice dintre ele. Dezechilibrul bazinului se observă prin denivelarea celor două linii care marchează crestele iliace. Acest lucru este foarte evident când unul dintre membrele inferioare este mai scurt. Asezând un înălțător corespunzător diferenței de lungime sub piciorul mai scurt, se vor aduce la același nivel crestele iliace, iar bazinul va fi astfel echilibrat. În caz de răsucire a colonei lombare, fesa de partea convexității pare mai ștearsă, iar șoldul de cealaltă parte a curburii apare mai proeminent anterior și mai ridicat, cu relieful fesier mai accentuat.

3.4. Postura deficitară

Postura deficitară este datorată suprasolicitării elementelor aparatului locomotor. Iar semnul principal al suprasolicitării este oboseala și durerea, în special durerea de spate.

Mecanismele de apariție a durerii: structurile cu sensibilitate dureroasă (adică ligamentele, fațetele capsulare, periostul vertebrelor, mușchii, dura mater anterioară, pereții vaselor de sânge), care sunt inervate și reactive la stimulii nociceptivi (dureroși) sunt supuse la stresul mecanic, ceea ce înseamnă:

– întinderea îndelungată a ligamentelor și capsulelor articulare

– compresiunea vaselor de sânge

– distensia/compresia terminațiilor nervoase și inevitabil apariția durerii.

Durerea de spate se numește sindromul postural al regiunii cervicale, toracale, lombare, sacrale. Durerea este un mecanism protectiv. Terminațiile nervoase de la nivelul coloanei vertebrale primesc stimulări anormale în momentul plasării unui stres mecanic prelungit asupra elementelor constitutive. Semnalele sunt transmise de la zona afectată către creier, ele sunt interpretate ca și durere. Urmează o acțiune de răspuns reflexă la nivelul spatelui: pentru a proteja spatele și pentru a păstra aria vătămată imobilă, mușchii devin spastici.

Înlăturarea stresului asupra structurilor sensibile la durere determină înlăturarea stimulului dureros, deci ameliorarea durerii. Dar, dacă totuși stresul continuă, fără o recuperare adecvată apare sindromul de suprasolicitare, ceea ce înseamnă inflamație și durere, fără leziune aparentă. Dacă stresul mecanic depășește capacitatea de suportabilitate a țesutului acesta va ceda.

Sindromul dureros în atitudinile deficiente

Atitudinea deficientă este postura care deviază de la aliniamentul normal dar nu are limitări/afectări structurale. Sindromul dureros al posturii vicioase este datorat stresului mecanic atunci când o persoană menține o postură incorectă timp îndelungat iar durerea este de obicei înlăturată prin activitate fizică, nu există diminuări ale forței și elasticității musculare. Dar dacă postura incorectă este menținută în continuare vor apare dezechilibre ale: forței și elasticității musculare și mobilității articulare.

Sindromul de suprasolicitare în disfuncțiile posturale

În disfuncțiile posturale apar modificări adaptative ale lungimii țesuturilor moi: scurtări și alungiri, apare diminuarea capacității funcționale musculare.

Cauzele:

atitudinile vicioase habituale

adeziunile și contracturile care apar la refacerea țesuturilor afectate în urma traumatismelor și intervențiilor chirurgicale.

Se adugă dezechilibre ale forței și supleței care pot predispune zona la leziuni sau la sindromul de suprasolicitare.

Intercondiționarea factorilor care contribuie la formarea posturii deficiente a adultului se poate vedea în figura nr. 30.

Figura nr. : Intercondiționarea factorilor care contribuie la formarea posturii deficiente a adultului

Obișnuințele posturale corecte, sau reflexul stabil de atitudine corectă a corpului este important la adult pentru a evita sindromul postural dureros și disfuncțiile posturale.

Exemple de obiceiuri posturale proaste:

Statul pe scaun excesiv

Purtatul unui ghiozdan greu

Poziție de dormit deficitară (pernă prea mare, saltea prea moale…)

Activității unilaterale:

Purtatul unei genți grele

Șezutul pe un taburet

Așezat într-o poziție sucită, torsionată.

Postura deficitară este o postură habituală care cauzează un stres inutil asupra corpului. Postura deficientă este un reflex de postură proastă, un răspuns fizic ineficient și incomod la schimbările posturale.

3.4.1. Efectul posturii deficitare asupra mușchilor

Micile contracții musculare ale mușchilor posturali mențin poziția ortostatică, dar, prin relaxarea totală a acestora, curburile coloanei vertebrale devin exagerate și pentru menținerea posturii vor rămâne ca suport doar elementele structurale pasive.

Menținerea permanentă a exagerării curburilor coloanei vertebrale duce la posturi vicioase, la dezechilibre datorate fie diferenței de forță sau de elasticitate a anumitor mușchi, fie hipermobolității sau lipsei de elasticitate a țesuturilor moi.

Mușchii menținuți în mod obișnuit în poziție alungită, în afara segmentului propriu de contracție, tind să se relaxeze, să-și slăbească capacitatea de contracție. Ei au forță maximală în poziția alungită, dar sunt slabi în poziție fiziologică normală. Kendall numește această condiție stretch weakness – mușchi alungit slab (inhibați).

Mușchii menținuți în mod obișnuit într-o poziție scurtată tind să-și diminueze elasticitatea. Testați în poziție scurtată ei sunt puternici, dar testingul în poziție alungită relevă un mușchi slab. Acest lucru este cunoscut sub numele de tight weakness – mușchi scurtat slab (facilitați).

Mușchii suprasolicitați devin scurtați și tensionați – FACILITAȚI

Mușchii subsolicitați devin slabi și alungiți – INHIBAȚI. Acest dezechilibru perpetuează postura deficitară.

Inhibiția reciprocă: mușchii de o parte a articulației se relaxează, pentru a se acomoda contracției mușchilor de cealaltă parte a articulației.

Capitolul 4. Antrenamentul la sala de fitness

4.1. Delimitări conceptuale

Sala de fitness – Sala de fitness este de fapt ceea ce a fost dintotdeauna și anume, o salǎ destinatǎ dezvoltǎrii forței și rezistenței musculare, un spațiu amenajat cu obiecte, aparate și instalații speciale pentru amplificarea efectelor exercițiilor de dezvoltarea fizicǎ asupra proceselor adaptative la efort ale organismului.

Denumirea popularǎ (în același timp, clasicǎ) a sǎlii de fitness este “salǎ de forțǎ”.

Sǎlile de fitness sunt în general, suficient de aglomerate, astfel cǎ se impune respectarea unor norme stricte de igienǎ. În cazul spațiilor închise, dacă nu există aer condiționat, trebuie să existe multe ferestre, din cauza mirosului de transpirație emanat în timpul activitǎții. Volumul de aer necesar este reglementat prin prevederi legale. Nici o salǎ de fitness nu poate funcționa fǎrǎ aprobarile specifice, acordatǎ de instituțiile sanitare.

Sala trebuie sǎ dispunǎ de vestiare (diferențiat pentru ambele sexe), cuiere și dulapuri pentru haine. Vestiarul trebuie sǎ asigure accesul la grupul sanitar, care trebuie prevǎzut cu câteva dușuri, apă caldă, chiuvete, câteva toalete și sistem eficient de ventilație.

Design-ul sǎlii de fitness: o salǎ de fitness este de dorit a fi o încǎpere cât mai largǎ, în care sunt dispuse diverse aparate, instalații, obiecte care sunt utilizate la dezvoltarea muscularǎ. “Sala” de fitness poate fi amenajatǎ și în aer liber.

Dispunerea obiectelor, aparatelor și instalațiilor în spațiu trebuie sǎ respecte legile ergonomiei, sǎ asigure spațiu de lucru suficient de mare pentru evitarea accidentǎrilor (sǎ se evite amplasarea înghesuitǎ a acestora). Ca mod general de dispunere este recomandat ca spațiul central al sǎli sǎ rǎmânǎ liber, iar în cazul unei sǎli foarte bine dotate, se recomandǎ amplasarea aparatelor și zonelor de lucru cu obiectele, pe marginile sǎlii, iar a instalațiilor, pe centrul acesteia.

Antrenament – după DEX:

Proces de instruire sistematică, fizică, psihică etc., în scopul obținerii unor performanțe (sportive).

Proces complex de antrenare a unui sportiv sau a unei echipe sportive în scopul obținerii unei performanțe.

Exerciții metodice pentru antrenarea unui sportiv.

Fitness – după DEX:

Ansamblu de exerciții de educație fizică desfășurate în general în săli prevăzute cu aparate speciale, practicate pentru a obține o bună formă fizică. – Cuv. engl. 

Condiție fizică bună, sănătate. [Pr.: fít-nis] (< engl. fitness) 

Fitness-ul este un concept care are multiple înțelesuri, în funcție de nivelul cultural și formația profesională a celui ce îl utilizează. Fitness-ul este capacitatea de a accede la o calitate optimă a vieții, reprezintă deci o condiție dinamică, multidimensională ce se bazează pe o stare de sănătate pozitivă și include în ea mai multe componente: fitness intelectual, social, spiritual  și fizic (conditia fizică).

Definirea noțiuni diferă sensibil de la un autor la altul. Înțelesul este larg, iar părerile autorilor de specialitate sunt împărțite: – unii îl consideră ca o activitate de gimnastică; – alții spun că este o activitate cu greutăți și la aparate; – neinițiații îl consideră un sport pentru sănătate; în traducere liberă, fitness-ul înseamnă o reglare a proceselor adaptative din corpul uman în urma efectuării unui efort.

În literatura anglo-saxonă, termenul de fitness este echivalent cu condiție fizică. În consecință, fitness-ul reprezintă o activitate motrică prin care individul obține o stare de bine indiferent de condiția sa anatomică, fiziologică sau psihică.

Fitness-ul cuprinde tot ceea ce înseamnă un stil de viață sănătos și îngrijit. Începând cu alimentația și continuând cu practicarea sportului.

Mai pe scurt, fitnessul ar putea fi înțeles că “a fi în formă” sau “a avea condiție fizică bună”. În același timp, în română cuvântul fitness desemnează un sport înrudit cuculturismului, în care se pune accent pe dezvoltarea armonioasă a musculaturii, cu ajutorul exercițiilor cu greutăți. Pentru cei neinițiați dar și pentru o mare parte din “cunoscători” fitnessul apare ca un frate mai mic al culturismului.

Din punctul de vedere al activitǎții sportive, la început, fitness-ul s-a dorit a fi o formǎ competiționalǎ de culturism pentru cei, în special cele, care nu doresc sǎ practice culturismul de performanțǎ. Probele de concurs pentru fitness erau o “notǎ de subsol” în cadrul competițiilor de culturism. Pas cu pas, au apǎrut competiții de fitness de sine stǎtǎtoare, care nu mai au nici o legǎturǎ cu culturismul. Dealtfel existǎ, la ora actualǎ, mai multe federații sportive în lume, care au caracter internațional sau mondial, în titulatura cǎrora regǎsim termenul “fitness” (exemple WBFF – World Bodybuiding and Fitness Federation, EBFF – European Bodybuiding and Fitness Federation, WFF – World Fitness Federation. În România fitness-ul competițioanal se desfǎșoarǎ sub auspiciile FRCF – Federația Românǎ de Culturism și Fitness. Federația românǎ a preluat și adaptat regulile specifice IFBB).

În funcție de orientarea federațiilor accentul cade diferit asupra importanței diferitelor probe de concurs în competițiile de fitness. Astfel, federațiile care se ocupǎ de culturism și fitness, considerǎ cel mai important criteriu de evaluare în cadrul competițiilor de fitness, aspectul fizic al competitorilor, în cadrul regulamentelor de concurs proba aspectului fizic (cele 4 întoarceri) fiind accentuatǎ în mod deosebit, printr-o descriere amǎnunțitǎ pânǎ la extrem, fațǎ de proba exercițiului liber ales (condiția fizicǎ) pentru care existǎ doar prevederi generale (inclusiv regulamentul competițiilor de fitness al FRCF).

Federațiile care au ca obiect de activitate numai organizarea, coordonarea activitǎții competiționale de fitness pun accentul în cadrul regulamentelor competiționale pe descrierea probei exercițiului liber ales, care pune în evidențǎ condiția fizicǎ a competitorilor.

Un alt tip de competiții care folosesc în denumirea lor termenul de fitness sunt cele care au ca probǎ de concurs exclusiv aspectul fizic (silueta), aceste competiții fiind adresate în mod special femeilor (bodyfitness, figure, bikini), iar foarte recent au apǎrut și probe de concurs pentru bǎrbați (bodyfitness). Conținutul acestor competiții este un amestec de parada modei cu concursurile de “Miss”.

Omenirea este continuu preocupată de aflarea unor soluții pentru prelungirea vieții active, în plus interesul general țintește și o calitate superioară, optimă a cursului întregii vieți.

Toți oamenii își doresc să facă față sarcinilor cotidiene sau să-și îndeplinească țelurile propuse, fapte pentru care au nevoie de un anume tonus fizic și psihic, de agilitate fizică și mentală, de capacitatea de a comunica cu cei din jur și de a se implica în problemele sociale. Toate aceste repere esențiale ale vieții au un suport complex, care este fitness-ul.

Începând cu anii '60, s-a accentuat rolul activității fizice în starea de bine a omului. Un volum apreciabil de cercetări a demonstrat faptul că activitățile fizice viguroase pot fi mijloace de prevenire sau alinare a multor probleme medicale, de natură fizică, cât și emoțională.

Astfel, fitness-ul, respectiv fitness-ul personal, a devenit o preocupare a societății, specialiștii domeniului apreciind relația dintre capacitatea de mișcare și starea de sănătate fizică și psihică.

Ideea de fitness i-a provocat pe experții domeniului: studiul pentru forma fizică (physical fitness) condiția fizică sau competența fizică generală l-a preocupat pe Fleishman, E. (1964) strecurând acest concept. În 1969, Hebbelink, M. dezvoltă conceptul de total fitness, susținând faptul că este necesar să se ia în considerație, atunci când se apreciază, facultatea individului de a se mișca, legătura dintre factorii anatomo-fiziologici și forța, putere, precizia, viteza de anduranță a subiecților. În 1984 Dragnea, A. completează ideea, accentuând influența proceselor psihice.

Una din metodele cele mai bune de a determina nivelul condiției fizice generale este reflectat prin abilitatea fiecărei persoane de a desfășura cu ușurință anumite activități precum mersul, ridicatul, urcatul scărilor fără apariția unor semne supărătoare precum durerea sau discomfortul. Fitnessul funcțional are la bază un organism sănătos (în special plămânii, inima sistemul osos, articular și muscular).

Conceptul de fitness s-a activat evident și întărește strategia generală de menținere a stării de sănătate, el exprimă capacitatea de a accede la o calitate optimă a vieții, fiind, în același timp „o condiție dinamică, multidimensională, ce se bazează pe o stare de sănătate pozitivă și include mai multe componente. Fitness intelectual, social, spiritual și fizic” (Dumitru, G., 1997).

Fitness-ul fizic este „capacitatea corpului de a funcționa la un nivel optim, atât în situații de urgență, ca și în viața de zi cu zi” (Katz, J., 1988).

Corbin, C. și Lindsey R., (1985) definesc fitness-ul prin capacitatea întregului corp, incluzând mușchii, scheletul, inima și alte părți, de a răspunde eficient tot timpul.

Doctorii Kraus H. Și Raab W; menționați de Fall, Baylor, Dishman (1980) consideră faptul că fitness-ul fizic se referă la acele aspecte ale funcțiilor fiziologice și psihologice care oferă protecție împotriva unor tipuri de boli degenerative, precum: bolile cardiovasculare, obezitatea și unele tulburări muscular-scheletice. Aceste afecțiuni le-au numit boli hipokinetice, pentru că foarte des sunt asociate cu nivelul scăzut de cheltuială energetică, situație prezentă mai ales la persoanele sedentare.

Fitness-ul fizic aflat în relație cu starea de sănătate (health related) are în componență următoarele elemente: rezistența cardiorespiratorie, forța musculară, rezistența musculară, mobilitatea și compoziția corporală. Aceste componente structurale sunt elemente de bază pentru multe discipline sportive, particularizarea realizându-se în funcție de gradul sau nivelul de dezvoltare pe care fiecare componentă o dobândește.

Fitness-ul aerob numit și capacitate aeroba de efort, reprezintă un factor de prima importanță pentru starea de sănătate. Cu cât fitness-ul aerob este mai bun cu atât sănătatea este mai aproape de ideal.

Conceptul de fitness include trei constituente majore: organice, motrice și culturale, aflate în interdependență – Renson, 1979.

Dimensiunea organică este într-o legătură strânsă cu corpul, somaticul și fiziologicul individului, reflectând starea de sănătate a fizicului; buna funcționare a sistemelor și organelor și proporționalitatea optimă a țesuturilor corpului. Fiind direct condiționată de starea de sănătate, această componentă pune accentul pe rezistența cardio-vasculară și respiratorie. Buna funcționare a sistemului cardio-respirator în repaus și efort determină în măsură importantă rezistența generală a organismului, respectiv o bună condiție fizică.

„Sănătatea este o calitate a stării de bine a fizicului, emoțional și mentalului, care permite individului să trăiască eficient și mulțumit” (Andersson, C.L., 1988).

Dimensiunea motrică este determinată de capacitățile psihomotrice necesare controlului mișcării, abilităților musculare, în vederea realizării cerințelor mișcării.

Fitness-ul motor este recunoscut ca o componentă complexă, care se evaluează printr-o combinație de teste în care fiecare măsoară un anumit factor. Acest test relevă informația asupra motricității generale a individului, fără a include nivelul execuției tehnice a vreunei deprinderi sportive.

Dimensiunea motoare a fitness-ului are ca substrat componenta neuromusculară a condiției fizice, care, după Corbin și Lindsey, citați de Dragnea A. Și Bota A., 1999, reprezintă capacitatea individului de a realiza o acțiune motrică cu caracteristicile unei deprinderi performante; rezultă din cele enunțate trăsătura esențială a acestei componente, respectiv eficiența mișcării.

Dimensiunea culturală este determinată de modul în care achizițiile comportamentale legate de formarea fitness-ului fizic devin componente, determinate de stilul de viață, valori câștigate prin activitatea fizică.

Face parte din stilul de viață al omului contemporan, civilizat, să aibă activitate fizică, dirijată corect, eficient; persoana care se respectă își structurează de așa manieră programele, încât să practice diverse activități fizice; tot mai mulți sunt cei care aleargă, fac exerciții de forță, de gimnastică aerobică sau participă la programe fitness.

Gallahue, D., (1993) a sistematizat efectele favorabile pe care le produc activitățile fizice viguroase, exersate ritmic și continuu, asupra practicanților de exercitii fizice, indiferent de vârstă, pentru a deveni, în același timp, practicanți activi,

dar și conștienți, informați în această activitate.

4.2. Femeile la sala de fitness

Doamnele frecventează spațiile desemnate pentru realizarea activitățiilor sportive pentru a slăbi, a se menține în formă, a fi frumoase și sănătoase. Femeile preferă orele de aerobic în grup: step aerobic, tae-bo, kangoo-jumps, zumba etc., sau orele de relaxare și stretching: yoga, pilates, body art, etc. Până nu demult, femeile erau o raritate în sala de forță și când vedeai o femeie antrenându-se printre bărbații, trăgând de fiare și ridicând greutăți, era ieșită din comun. Astăzi din ce în ce mai multe femei aleg acest tip de antrenament, dar din păcate multe dintre ele se antrenează greșit și nu au rezultatele dorite.

Cum majoritatea persoanelor din sală erau bărbați, cum majoritatea antrenorilor avea clienți bărbații și cum majoritatea publicului din această industrie erau bărbați sau realizat: antrenamente la sală pentru bărbați. Însă programul de antrenament pentru femei trebuie să fie diferit de un program de antrenament pentru bărbați. Pe lângă asta, obiectivele unei femei, ceea ce vrea să vadă ea în oglindă și imaginea ei de corpul ideal, sunt total diferite de ceea ce vrea un bărbat.

Femeile ar merge mai des la sală, dar se tem de ceea ce vor spune celelalte despre ele. Multe femei care vor să slăbească și să arate mai bine ar dori să meargă regulat la sală, dar se tem că vor fi judecate de celelalte femei care fac deja sport pentru aspectul lor ori pentru lipsa abilităților sportive, potrivit unui studiu de specialitate. De asemenea, mamele se tem ca vor fi judecate de celelalte femei că se preocupă de ele, și nu de copiii lor.

În Marea Britanie, numărul femeilor care practică regulat sport de întreținere este cu două milioane mai mic decât cel al bărbaților. Potrivit studiului efectuat de Sport England, 75% dintre femei ar dori să practice sport, dar se feresc să facă asta. Există trei factori principali care le fac pe aceste femei mai sceptice față de mersul la sală. Primul este legat de aspectul lor fizic, comparativ cu cele care fac deja sport. Femeile mai puțin în formă sunt preocupate de ceea ce ar spune celelalte femei atunci când le vor vedea la sală. Un al doilea element se referă la temerea că abilitățile lor sportive și experiența în privința exercițiilor la aparatele din sălile de sport sunt mult mai reduse comparativ cu cele care merg deja de multă vreme la sală, iar astfel se vor face de râs în fața celorlalte. De asemenea, mamele se tem că vor fi judecate că, mergând la sală, își neglijează copiii și că le pasă mai mult de propria persoană decât de copiii lor.

Concluzia studiului este ca, în cazul multor femei care ar dori să facă exerciții fizice, frica de a fi judecate de alte persoane este mult mai mare decât încrederea în sine. Jennie Pret, director executiv al Sport England, a declarat: „Femeile fac mai puțin sport și mai puține exerciții fizice decât barbații, dar de cele mai multe ori spun că ar dori să facă mai mult. Am aflat, vorbind cu femeile de toate vârstele, că ceea ce le oprește este frica de a fi judecate de ceilalți”.

Studiul va sta la baza unei campanii ce va fi lansată la începutul anului viitor, prin care femeilor să li se redea încrederea și să fie încurajate să practice mai mult sport – în sali de fitness, cluburi sportive sau chiar și la domiciliu.

Multe femei consideră că este greu să găsească timp să practice activități sportive din cauza cerințelor familiale, lipsa de timp, de bani sau de motivare. Cu toate acestea, există o mulțime de moduri în care se pot încorpora exercițiile fizice în programul săptămânal. Câteva modificări minore ale stilului de viață poate crește, de asemenea, nivelul de activitate fizică.

Activitatea fizică regulată este vitală pentru o bună sănătate fizică și mentală, a-ți menține o greutate normală și a reduce riscul de boli cronice.

Pentru o sănătate bună recomandările uzuale promovează activitatea fizică de intensitate moderată cel puțin 30 de minute în fiecare zi. Acest lucru este valabil atât pentru femei cât și pentru bărbați. Cu toate acestea, un procent foarte mic dintre femei practică activitatea fizică în mod voluntar.

La adulți cu vârsta cuprinsă între 18-64 de ani, activitatea fizică include activitatea fizică din timpul liber (de exemplu: mersul pe jos, dans, grădinărit, drumeții, înot), transport (de exemplu mersul pe jos sau cu bicicleta), ocupațional (de exemplu locul de muncă), treburile casnice, joaca, jocuri, sport sau exerciții fizice planificate, în contextul activităților de zi cu zi, cu familia și comunitate. În scopul de a îmbunătăți rezistența cardiorespiratorie și musculară, sănătatea osoasă, de a reduce riscul de boli netransmisibile și depresie (WHO, 2010).

Adulți cu vârsta cuprinsă între 18-64 d de ani ar trebui să facă cel puțin 150 de minute de activitate fizică aerobă de intensitate moderată pe tot parcursul săptămânii sau cel puțin 75 de minute de activitate fizică aerobă de intensitate viguroasă pe parcursul săptămânii sau o combinație echivalentă de activitate cu intensitate moderată și viguroasă.

Activitatea aerobă trebuie să fie efectuată de cel puțin în secvențe de 10 minute.

Pentru beneficii suplimentare pentru sănătate, adulți ar trebui să crească activitatea fizică aerobă de intensitate moderată la 300 minute pe săptămână, sau să se angajeze în 150 de minute de activitate fizică aerobă de intensitate viguroasă pe săptămână, sau o combinație echivalentă de activitate moderată și viguroasă.

Activitățile de întărire musculară ar trebui efectuate implicând grupe musculare mari pe 2 sau mai multe zile pe săptămână.

Motive pentru care femeile fac exerciții fizice

Femeile care fac exerciții fizice regulat, spun despre ele că acest lucru le ajută la:
– îmbunătățirea condiției fizice

– menținerea sau scăderea în greutate

– socializare și distracție

– detensionare fizică și psihică

Studiul ADNFS (1992) din Anglia, arată că factorii care duc la practicarea exercițiilor fizice regulate, atât la bărbați cât și la femei sunt:

dorința de a se simți în formă fizică;

îmbunătățirea sau păstrarea sănătății;

un sentiment de împlinire;

dorința de a ieși din casă;

dorința de distracție;

căutarea unui mod de relaxare;

dorința de a arăta mai „bine”;

controlul/pierderea în greutate;

dorința de independență.

Ancheta ECPC (1981) din Canada scoate în evidență următorii factori care încurajează subiecții să practice exercițiul fizic:

pentru a se simți mai bine;

pentru plăcere;

pentru controlul greutății corporale;

pentru mai multă suplețe, mobilitate;

pentru a se relaxa, pentru a reduce stresul;

pentru camaraderie;

pentru a urma sfatul medicului.

Piedicile ce apar în gestionarea și favorizarea activităților fizice:

– lipsa timpului – multe femei jonglează între creșterea copiilor, activități casnice, job și nu găsesc timp pentru ele;

– lipsa motivației – unele femei spun că nu se simt motivate fără un partener de antrenament. Alții cred că, pentru a fi eficient, exercițiul trebuie să fie dureros și istovitor (ceea ce nu este adevărat);

– cererile Parenting – multe femei îndeplinesc mai multe responsabilități de îngrijire, inclusiv pentru copii și rude mai în vârstă, și își asumă responsabilitatea pentru pregătirea mesei și curațenia casei;

– lipsa energiei – oboseala este produsă de un stil de viață ocupat. Mamele care lucrează sunt de cele mai multe ori obosite;

– starea de sănătate – femeile mai în vârstă sunt mai susceptibile de a avea o stare de sănătate cronică (de exemplu artrita), care limitează participarea lor la unele forme de exerciții fizice;

– lipsa banilor – femeile cu venituri mici sunt mai puțin susceptibile de a face sport în mod regulat. Acest lucru poate fi, deoarece ele cred că orice activitate fizică necesită echipamente scumpe și haine scumpe (nimic mai eronat);

– stereotipurilor – multe femei care cred că treburile casnice și creșterea copiilor sunt “munca femeilor”, iar atunci ele nu își alocă timp pentru exerciții fizice (poate și pentru că se simt vinovate a-și lua un timp pentru doar pentru ele).

Step – aerobic

Fiind una dintre cele mai întâlnite forme de aerobic, clasa de step reprezintă o "upgradare" a aerobicului clasic, apărut în urmă cu aproximativ 25 de ani dar care este și astăzi foarte popular, ba mai mult, poate mai popular decât în oricare altă perioadă.

Această constă în folosirea unei platforme (numită step) cu ajutorul căreia se realizează diferiți pași de complexitate diferită, pe ritmul muzicii și sub îndrumarea unui instructor.
  Step-ul (treapta) este o platformă lată de circa 40 cm și lungă de circa 1 m. Înălțimea acesteia (reglabilă în 3 trepte) variază între 10 și 30 de centimetri, pentru ca fiecare persoană să poată lucra în funcție de înălțimea sa corporală. La nivelul începător, se învață pași de bază: marș, basic step, genunchi sus, kick, jumping jack etc., iar viteza de execuție a acestora este mai mică. La nivelul intermediar/avansat deja se învață combinații complexe, explicate pe pași de bază și de legatură, la sfârșitul lecției obținându-se o coregrafie completă, distractivă și plină de energie.

O clasă are în mod obișnuit 3 etape: prima de încălzire cu o durată de 5-10 minute, a doua etapă este de învățare propriu-zisă a pașilor pe secvențe, până la însușirea coregrafiei, urmată de ultima fază de relaxare a musculaturii, cu scopul de a se evita febra musculară.
Clasa de step este un mod foarte eficient de a arde surplusul de calorii, ajută la tonifierea musculaturii membrelor inferioare și a fesierilor. Fiind un exercițiu de tip aerob, îmbunătățește sistemele cardiovascular și respirator și reduce incidența bolilor de inimă în rândul fanilor acestui tip de mișcare. Este antrenamentul ideal pentru persoanele care doresc să își îmbunătățească rezistența, coordonarea și mobilitatea.

Sugestii pentru a practica step aerobic în siguranță:

– stabilitatea stepului trebuie verificată înainte de începerea exercițiului

– înălțimea step-ului trebuie reglată în funcție de înălțimea executantului; o “treaptă” prea înaltă obosește inutil, forțează tendoanele și poate duce la o întindere musculară; 
– pe platformă se pășește cu toată talpa, și cât mai în centrul acesteia, pentru a evita supraîncărcarea tendonului lui Ahile (așa se obține și un echilibru foarte bun); 

– când se coboară de pe step, vârful piciorului este cel care va atinge primul solul;

– poziția corpului este ușor aplecată înainte iar genunchii foarte ușor flexați;

– viteza de execuție trebuie reglată în funcție de nivelul de lucru cu stepul (un începator care nu a mai pus piciorul pe step nu este cazul să frecventeze clase de avansați unde se lucrează deja combinații complexe iar viteza este mai mare).

Datorită impactului constant la nivelul stepului și a solicitării crescute a articulațiilor gleznelor și genunchilor, această clasă nu este recomandată persoanelor supraponderale sau celor care suferă de afecțiuni articulare sau cardiace.

Pilates

Metodă inventată de germanul Joseph Pilates, cine denumea “Contrology”, încurajează folosirea minții pentru a controla mușchii. Pune accentul pe mușchii ce controlează postura și țin corpul în echilibru susținând coloana vertebrală. Exercițiile Pilates au la bază în mod special conștientizarea respirației, alinierea coloanei vertebrale, întărirea mușchilor trunchiului și ai abdomenului.

Pilates este un sistem de exerciții fizice prin care se lucrează corpul în întregime, de la musculatura cea mai profundă, până la cea periferică, exerciții în care intervin atât mintea cât și corpul și respirația.

Principiile de bază a exercițiilor Pilates

Control

Executarea exercițiilor fără control, brusc, poate duce la accidentări. Cheia pentru a evita acest lucru este să te concentrezi asupra coordonării minte-corp. Așadar, controlul vine din mintea ta.

Respirație

Pilates presupune o tehnică specială de respirație, o poziție anatomică neutră a coloanei vertebrale, respectând curbele naturale ale coloanei. Este esențială respirația controlată pe tot parcursul antrenamentului Pilates. Dacă respirația este corectă, oxigenul este transportat în sânge, crescându-ți flexibilitatea și îmbunătățindu-ți circulația, în general. Se inspiră pe nas și se expiră pe gură, lent și controlat. Este modalitatea prin care stabilizăm întreaga musculatură, coloana vertebrală și abdomenul. În jurul ei se construiesc toate exercițiile. Trebuie să se evite respirația superficială.

Concentrare

Pentru a obține rezultate optime, este foarte importantă concentrarea permanentă. În timpul execuției, se gândește la următoarea mișcare, încearcând vizualizarea și îmbunătățirea execuției.

Cursivitate

Executarea exercițiilor este într-o cursivitate continuă, – corelată cu respirația – astfel încât mușchii să fie într-o continuă mișcare. Această cursivitate conferă mișcărilor o eleganță și o frumusețe specifică Pilates-ului.

Centrarea

Cea mai importantă zonă din corpul nostru este mijlocul, zona care include mușchii abdominali, lombari și fesieri. Concentrează-te ca această zonă să se afle în permanență într-o poziție corectă.

Precizia

Fiecare mișcare de Pilates trebuie executată cu o precizie foarte mare.

Exercițiile fiind realizate lent și nu sub influența inerției și a automatismului, autocontrolul crește progresiv, iar conștientizarea fiecărui mușchi ne aduce o stare de bine și satisfacție.

Pilates-ul face referire la întărirea și echilibrarea mușchilor din zona abdomenului, a coloanei lombare, feselor și a coapselor, pentru a crea "centrul de forță" al organismului. Se obține un echilibru muscular, fortificând mușchii slăbiți și relaxând mușchii contractați. Acest lucru duce la creșterea controlului, a forței și a flexibilității corpului, protejând articulațiile și spatele.

În pilates se folosesc mișcări lente și controlate – contează calitatea, nu cantitatea.

Este o modalitate excelentă de eliminare a stresului. Toată atenția se concentrează asupra propriei persoane, construind astfel, o legătură foarte puternică și benefică între minte și trup.

Mușchii nucleului abdomino-lombo-pelvian (Core muscles)

Pentru femei este o zonă deosebit de importantă, mai ales după sarcină, dar și înainte și în timpul sarcinii este foarte important tonifierea zonei abdomino-lombo-pelvian. Toate femeile vor un abdomen supt, dar majoritatea lucrează numai dreptul abdominal, eventual oblicii și nici nu au auzit despre „core muscles”, nu țin cont de corsetul întreg și de implicarea mai multor mușchi.

Stabilitatea sau creșterea forței regiunii abdomino-lombo-pelviene a devenit, începând cu sfârșitul anilor 1990, o tendință binecunoscută în fitness și care a pătruns și în medicina sportivă și kinetoterapie (Richardson et al., 1999). Deși pare o descoperire recentă a lumii vestice, importanța acestui concept a fost recunoscută din vremuri străvechi, în multe culturi ale lumii. În zilele de astăzi, princiipile întăririi nucleului muscular al corpului se regăsesc în programe de fitness de tip Pilates, Tai Chi, yoga, Qi Gong.

Astfel, în practica yoga, se practică „bandha” pentru a spori energia unificată a inspirului și expirului. Aceste mișcări subtile preced adesea practica unei poziții sau asane specifice. Bandha „uddiyana” este descrisă astfel: „abdomenul de deasupra și dedesuptul ombilicului trebuie retras sau presat posterior, către coloană”. Bandha este descrisă ca având potențialul de a reda tinerețea și vigoarea, iar autorul ne asigură că practicând-o timp de 6 luni, individul devine sănătos” (Major Basu, 1915). În lumea artelor marțiale, în tradiția chineză, tantienul de jos este localizat în această zonă, cam trei degete așezate transversal sub ombolic. Tantienul este cea mai importantă poartă către univers în ce privește sănătatea fizică. Localizat aproximativ în centrul corpului, toate meridanele energetice relaționate cu sănătatea fizică și starea de bine, se întretaie în această zonă. Ca și în cazul „bandhei”, mișcarea de retragere a abdomenului în acestă zonă, pentru a aplatiza lordoza lombară, este cheia tuturor mișcărilor în Tai Chi.

Dar mai cunoscute ne sunt astăzi lucrările lui Joseph Pilates, compatriotul și contemporanul lui Mensendieck. Expresia lui Pilates pentru această zonă este „casa puterii” („powerhouse”), numită și „centura de forță” („the girdle of strenght”) (Gallagher & Kryzanowska, 1999). Metoda își propune să dezvolte mușchii nucleului prin mai bine de 500 de exerciții care pot fi divizate în două mari categorii: exerciții pe salteluță sau pe aparate (rezistența opusă de scripeți sau elastice).

De-a lungul anilor, mișcarea care aduce ombilicul către coloană a fost recunoscută ca și un exercițiu esențial pentru sănătate și care stă la baza unei bune coordonări corporale generale.

Investigarea modernă a acestei mișcări este legată de anumite patologii, durerea lombară și stări morbide, cum ar fi hipotonia abdominală asociată cu obezitatea, diabetul, sindromul metabolic.

Astăzi se știe cu ajutorul studiilor electromiografice că mișcarea de a aduce ombilicul mai aproape de coloană implică contracția multifidului lombar și a transversului abdominal, în special porțiunea subombilicală (Kendall and McCreary, 1983; Strohl et al 1981; Lacote et al 1987; DeTroyer et al 1990).

Figura nr. : Retracția abdominală

Figura nr. : Structurile nucleului asigură strângerea corsetului

Nucelul (core) sau unitatea internă este descris ca și o cutie musculară, cu mușchii abdominali anterior, paraspinalii și gluteus posterior, diafragmul capacul, iar planșeul pelvin și musculatura centurii pelvine fundul, sau baza cutiei. În această cutie sunt 29 de perechi de mușchi care ajută la stabilizarea coloanei, a bazinului și a lanțurilor musculare care asigură mișcările funcționale (Richardson et al, 1999). Deși unii autori insistă asupra importanței mușchilor locali, transversul și multifizii, totuși, toți mușchii zonei contribuie la o stabilizare optimală lombo-pelviană necesară fie în activitatea sportivă, fie in activitățile funcționale zilnice.

Stabilizarea, în sens de sprijin profund, revine mușchilor profunzi (pe care Bergmark îi numește mușchi „locali”), care sunt mai aproape de articulație, adesea se inseră pe capsula articulară. Lungimea lor se schimbă foarte puțin și de aceea ei nu au un impact mare asupra mișcării articulare. Rolul lor este de a stabiliza articulația, în timp ce ceilalți fac mișcarea. Mușchi profunzi sunt transversul abdominal și multifizii.

Mușchii superficiali („globali” după Bergmark), sunt de obicei mai mari și fac transferul și echilibrarea încărcărilor externe și realizează mișcări ample. Mușchii globali sunt erector spinae, oblicul extern, rectus abdominis și quadratus lumborum (despre care McGill spune că este un mare stabilizator al coloanei).

Transversul abdominal și multifidul lombar

Aceștia se activează înaintea mișcării trunchiului sau membrelor pentru a crește rigiditatea zonei și pentru a o stabiliza. S-a arătat că transversul abdominal și multifizii se contractă cu 30 ms înaintea mișcării umărului și cu 110 ms înaintea mișcărilor membrului inferior la persoanele sănătoase, teoretic pentru a stabiliza coloana lombară (Hodges & Richardson, 1999). Activitatea lor este independentă de direcția în care se mișcă trunchiului sau membrele. Un control motor deficitar al transversului este prezent la subiecții cu durere lombară. La aceștia activarea transversului este semnificativ întârziată. Durata întârzierii este independentă de tipul sau natura patologiei (Hodges & Richardson 1995, 1996).

Anatomia zonei abdomino-lombo-pelviene

Mușchi profunzi: oblicul intern, transversul abdominal, transversospinali (multifidus, rotatori, semispinali), pătratul lombar, psoasul mare și mic

Mușchi superficiali: dreptul abdominal, oblicul extern, erectorii spinali (iliocostal, spinal, longisimus), marele dorsal, gluteul mare și mijlociu, ischiogambierii, dreptul femural.

Recrutarea mușchilor complexului abdomino-lombo-plevian trebuie să sporească stabilitatea zonei astfel încât să asigure stabilitate proximală (centrală) în vederea facilitării mobilității distale (a membrelor). Pentru asigurarea stabilității optimale a „nucleului”, atât mușchii mici și profunzi, cât și cei mari și superficiali, trebuie să se contracte secvențial, sincronizat și cu tensiunile potrivite (McGill, 2001, 2003). Acțiunea de co-contracție a acestor mușchi împotriva conținutului incompresibil al cavității abdominale, asigură suport coloanei și pelvisului pe timpul mișcării.

Figura nr. : Retragerea corectă și incorectă a peretelui abdominal

(http://www.physio-pedia.com/File:Drawin.jpg)

Bibliografie

Ball, K., Owen, N., Salmon, J., Bauman, A., Gore, C. J. Associations of physical activity with body weight and fat in men and women. (2001). International journal of obesity. Volume 25, Nr 6., p. 914-919

Barg, C., Latimer, A., Pomery,E., Rivers, S., Rench, T., Prapavessis, H., Salovey, P. (2012). Examining predictors of physical activity among inactive middle-aged women: An application of the health action process approach. Psychol Health. 27(7): 829–845. doi:  10.1080/08870446.2011.609595

Barness, L. A., Opitz, J.M., Gilbert-Barness, E.. Obesity: Genetic, molecular, and environmental aspects. (2007). American Journal of Medical Genetics Part A 143A:3016–3034.

Bergmark A. Stability of the lumbar spine. A study in mechanical engineering. Acta Orthopaedica Scandinavica 230 (suppl):20-24.

Birtolon, Ș. (1978). Exercițiul fizic și coloana vertebrală. București: Editura Sport-Turism.

Bonchiș, E., M. Secui (2004). Psihologia vârstelor. Oradea, Editura Universității din Oradea

Branca, F., Nikogosian, H., Lobstein, T. (eds.). (2007). The Challenge of Obesity in the WHO European Region and the Strategies for Response. Copenhagen, WHO Regional Office for Europe

Bratu, I., (1977) – Gimnastica pentru prevenirea și corectarea deficiențelor fizice, Editura Sport-Turism, București

Cârligelu, V. (2001). Kinetoterapia o artă a mișcării și vindecării. Cluj-Napoca: Editura Todesco, p. 13-16, 41-47.

Cordun, M. (1999). Kinetologia medicală. București: Editura Axa

Duma, E.. (1999). Deficiențele de dezvoltare fizică. Cluj-Napoca: Editura Argonaut, p. 22-32

EACEA P9 Eurydice (Agenția Executivă pentru Educație, Audiovizual și Cultură), 2009. Diferențele de gen și efectele lor asupra rezultatelor școlare: Un studiu privind măsurile întreprinse până în prezent și situația actuală în Europa. ISBN 978-92-9201-132-1 doi:10.2797/48842

Engberg, E., Alen, M., Kukkonen-Harjula, K., Peltonen, J. E., Tikkanen, H. O., Pekkarinen, H. (2012). Life events and change in leisure time physical activity: a systematic review. Sports Med. 2012;42:433–447. doi: 10.2165/11597610-000000000-00000. [PubMed] [Cross Ref]

Eurostat, Overweight and obesity – BMI statistics, noiembrie 2011. Accesat la 26.02.2015 la http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Overweight_and_obesity_-_BMI_statistics

Ferreira, E. A., Duarte, M., Maldonado, E. P., Bersanetti, A. A., Marques, A. P. (2011). Quantitative assessment of postural alignment in young adults based on photographs of anterior, posterior, and lateral views. Journal of Manipulative and Physiological Therapeutics, http://dx.doi.org/10.1016/j.jmpt.2011.05.018

Fontaine, K. R., Barofsky, I. (2001). Obesity and health-related quality of life. Obes Rev.; 2:173–182. doi: 10.1046/j.1467-789x.2001.00032.x.

Fozza, C., (1972) – Îndrumar privind corectarea deficiențelor fizice la elevi, I.E.F.S., București

Gallagher & Kryzanowska, The Pilates Method. Bainbridge Books, Philadelphia,1999.

Guyatt G. H., Feeny D. H., Patrick D. L. (1993). Measuring health-related quality of life. Ann Intern Med.;118:622–629

Haslam, D. W., James, W. P. (2005). Obesity. Lancet 366 (9492): 1197–209. doi:10.1016/S0140-6736(05)67483-1. PMID 16198769.

Hassan, M. K., Joshi, A. V., Madhavan, S. S., Amonkar, M. M. (2003). Obesity and health-related quality of life: A cross-sectional analysis of the US population. Int J Obes.; 27:1227–1232. doi: 10.1038/sj.ijo.0802396.

Healy, G. N., Clark, B. K., Winkler, E. A., Gardiner, P. A., Brown, W.J., Matthews, C.E. Measurement of adults’ sedentary time in population based studies. Am J PrevMed. 2011;41:216–227. doi: 10.1016/j.amepre.2011.05.005. [PMC free article] [PubMed] [Cross Ref]

Hodges, P.W., Richardson, C.A.. Altered trunk muscle recruitment in people with low back pain with upper limb movement at different speeds. Arch. Phys. Med. Rehabil. 80:1005Y1012, 1999.

http://psiholog-psihoterapeut-cluj.ro/problematica-de-gen-si-diferentele-intre-sexe/ accesat la 23.04.2015

http://transgen.ro/despret.htm accesat la 25.04.2015

http://www.gender-centru.md/ro/issues.html accesat la 25.04.2015

http://sala-fitness-sector-4.eu/de-ce-merg-femeile-la-sala/ accesat la 08.06.2015

http://femeiafit.ro/forme-fit/ accesat la 08.06.2015

http://ro.wikipedia.org/wiki/S%C4%83n%C4%83tate Data: 04.06.2013

http://www.ziare.com/viata-sanatoasa/sanatate/sanatatea-femeilor-aspecte-care-le-fac-inegale-in-fata-barbatilor-1192607 accesat la: 23.04.2015

https://www.farmaciata.ro/stiri/item/25004-femeile-ar-mere-mai-des-la-sala-dar-se-tem-de-ceea-ce-vor-spune-celelalte-despre-ele, Mircea Doaga, sursa: dailymail.co.uk, accesat la 08.06.2015

Kana, R. K., Travers, B. G. (2011). Neural substrates of interpreting actions and emotions from body postures. Social Cognitive & Affective Neuroscience, SCAN (2012) 7, 446^ 456, doi:10.1093/scan/nsr022

Kolotkin, R. L, Meter, K., Williams, G. R. (2001). Quality of life and obesity. Obes Rev; 2:219–229. doi: 10.1046/j.1467-789X.2001.00040.x. [PubMed] [Cross Ref

Kuipers, M. Y. (2009). Focusing on obesity through a health equity lens. A collection of innovative approaches and promising practices by health promotion bodies in Europe to counteract obesity and improve health equity. EuroHealthNet, www.eurohealthnet.eu

Kushner, R. F., Foster, G. D. (2000). Obesity and quality of life. Nutrition. 16:947–952. doi: 10.1016/S0899-9007(00)00404-4. [PubMed] [Cross Ref

Major Basu, I.M.S, The Sacred Books of the Hindus, Vol XV Part III. The Yoga Sastra: Hatha Yoga Pradipika. Published by Sudhindranatah Vasu From the Panini Office, Bhuvaneswari Asrama, Bahadurganj, Allagagad Printed by Apurnva Krishna Bose at the Indian Press,1915.

Marcu V., Baștiurea E., Zenovia Stan, Chiuculiță C. (2008). Determinarea dezechilibrelor musculare prezente la nivelul trunchiului. Galați: Editura Academica.

Marcu, V., Corina Matei. (2009). Echilibrul corporal. Oradea: Editura Universității din Oradea, p. 9-23, 85-107

Marks, J. S. (2003). Health-related quality of life among women. Chronic Disease Notes & Reports. Vol.16 No.1 Winter 2003, p.18, http://www.cdc.gov/hrqol/pdfs/cdnrwinter03.pdf Data: 10.06.2013.

McArdle, W. D., Katch, F. I. & Katch, V. I.(2001). Body composition assessment. Exercise physiology: Energy, nutrition and human performance (5 rd ed). 752-93.

McGill SM. Low back stability: from formal description to issues for performance and rehabilitation. Exerc Sport Sci Rev. 2001; 29:26-31.

McGill SM, Grenier S, Kavcic N, Cholewicki J.Coordination of muscle activity to assure stability of the lumbar spine. J Electromyogr Kinesiol. 2003;13:353-359.

Ministerul Sănătății, Institutul Național de Sănătate Publică, Centrul Național de Evaluare și Promovare a Stării de Sănătate, Raport Național de Sănătate al Copiilor și Tinerilor din Romania, 2011. Accesat pe 26 februarie 2015 la http://www.insp.gov.ro/

Ministerul Sănătății, Institutul Național de Sănătate Publică, Centrul Național de Evaluare și Promovare a Stării de Sănătate, Raport Național de Sănătate al Copiilor și Tinerilor din Romania, 2014. Accesat pe 15 martie 2015 la http://www.insp.gov.ro/

Pasztai, Z., (2004) – Kinetoterapie în neuropediatrie, Editura Arionda, Oradea

Pollack, A. (18 iunie 2013). „A.M.A. Recognizes Obesity as a Disease”. New York Times. Accesat la 8 iunie 2015

Richardson, C., Jull, G., Hodges, P., Hides, J.. Therapeutic exercise for Spinal Segmental Stabilization in Low Back Pain: Scientific Basis and Clinical Approach. Edinburgh, NY: Churchill Livingstone, 1999.

Richardson, C., et al. Therapeutic Exercise for Spinal Segmental Stabilization in Low Back Pain. Churchill Livingstone, Edinburgh, 1999.

Robănescu, N., (2001) – Reeducarea neuro-motorie, Editura Medicală, București

Ruiz, J.R., Ortega, F.B., Martinez-Gomez, D., Labayen, I., Moreno, L.A., De Bourdeaudhuij, I., …, Sjostrom, M. (2011). Objectively measured physical activity and sedentary time in European adolescents: the HELENA study. Am J Epidemiol.;10:173–184. doi: 10.1093/aje/kwr068. [PubMed] [Cross Ref]

Sassi, F. (2010). Obesity and the Economics of Prevention, FIT NOT FAT, ISBN 978-92-64-06367-9 (print), ISBN978-92-64-08486-5 (PDF). Accesat pe 25 februarie 2015 la http://www.oecd.org/els/health-systems/46044572.pdf

Sassi, F., Devaux, M., Cecchini, M., Rusticelli, E. (2009). The Obesity Epidemic: Analysis of Past and Projected Future Trends in Selected OECD Countries

Sbenghe, T. (1999). Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei, București: Editura Medicală.

Sbenghe, T. (2008). Kinesiologie – Știința mișcării. București: Editura Medicală

Șerbescu, C. (2004). Kinetoterapia deficiențelor fizice. Editura Universității din Oradea

Șerbescu, C. (2008). Kinetoprofilaxie primară. Biologia condiției fizice. Oradea: Editura Universității din Oradea.

Weinstock, M. (21 iunie 2013). „The Facts About Obesity”. American Hospital Association. Accesat la 02 iunie 2015.

Wilmore, J. H., Buskirk, E. R.,DiGirolamo, M., & Lohman, T.G. (1986). Body composition: A round table. The Physician and Sportsmedicine, 14(3), 144-162.

WHO. 2009. What do we mean by "sex" and "gender"? [Online] Disponibil la: http://www.who.int/gender/whatisgender/en/index.html [Accesat la data de 27.04.2015].

WHO – 2010. Global recommendations on physical activity for health.

WHO: Preamble to the Constitution of the World Health Organisation. Geneva. 1948.

WHO – World Health Statistics 2015, ISBN 978 92 4 069443 9 (PDF)

WHO: Social determinants of health and well-being among young people: Health Behaviour in School-Aged Children (HBSC) study: international report from the 2009/2010 survey. [OMS/HSBC, 2010].25

WHO (2009), Geneva. Global health risks: mortality and burden of disease attributable to selected major risks

Woodhouse, R. Obesity in art: A brief overview. (2008). Front Horm Res. Frontiers of Hormone Research 36: 271–86. doi:10.1159/000115370. ISBN 978-3-8055-8429-6. PMID 18230908

UNESCO (Organizația pentru Educație, Știință și Cultură a Națiunilor Unite), 2000. Gender equality and equity: A summary review of UNESCO's accomplishments since the Fourth World Conference on Women (Beijing 1995). [pdf] Unit for the Promotion of the Status of Women and Gender Equality, UNESCO. Disponibil la: http://unesdoc.unesco.org/images/0012/001211/121145e.pdf [Accesat la data de 27.04.2015].