Efectele Actelor Administrative

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. NOȚIUNEA DE ACT ADMINISTRATIV

Noțiunea de act administrativ

Terminologie. Considerații de ordin istoric și drept comparat

Trăsăturile actului administrativ

Categorii de acte administrative. Criterii de clasificare

CAPITOLUL 2 : EFECTELE ACTELOR ADMINISTRATIVE

2.1 Forța juridică și efectele juridice ale actelor administrative

2.2 Începerea producerii efectelor juridice

2.3 Întinderea efectelor juridice ale actelor administrative

2.3.1 Întinderea în spațiu a efectelor juridice

2.3.2 Întinderea efectelor asupra persoanelor

2.3.3 Întinderea în timp a efectelor juridice

CAPITOLUL 3 : ÎNCETAREA EFECTELOR ACTELOR ADMINISTRATIVE

3.1 Abrogarea actelor normative

3.1.1 Acte normative temporare (epidemii,calamități)

3.2 Încetarea actelor individuale

3.3 Încetarea unui fapt de executare (prescripție amendă, amenda judiciară)

3.4 Suspendarea actelor administrative

3.5 Revocarea actelor administrative

3.6 Anularea actelor administrative

CAPITOLUL 4 : EFECTELE ACTELOR ADMINISTRATIVE – NULITATEA

4.1 Actele civile de drept privat(contracte de înstrăinare și vânzare a terenului,autorizații de construire)

4.2 Instituirea tutelei – minorul

CAPITOLUL 5. LEGEA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV CU PRIVIRE LA ACTELE ADMINISTRATIVE

5.1 Acte administrative stabile (Contracte de concesiune,Contracte de închiriere,Instituirea tutelei)

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Dreptul în general se grupează pe ramuri distincte în funcție de obiectul de reglementare. Studiul administrației publice ca si dreptul administrativ de altfel ocupă un loc primordial în studiul dreptului.

Înțelegerea și cunoașterea științifică a oricărei materii este înlesnită de identificarea noțiunilor de bază, prin acesta putându-se descoperi esența fenomenului cercetat.

Având în vedere importanța deosebită pe care o ridică fenomenul administrativ în țara noastră, în urma evenimentelor din 1989, am găsit necesară abordarea temei de față, ‘Procedura contenciosului administrativ conform Legii nr. 29 din 7.11.1990’, pornind de la actualitatea sa și de la faptul că actuala Constituție a României (aprobată la 21.11.1991) prevede prin drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor și ‘dreptul persoanei vătămate de o autoritate administrativă’. Astfel articolul 48 din Constituție statuează: ’Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei. Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.’

În literatura juridică s-au utilizat mai multe noțiuni pentru a desemna actele juridice cu caracter unilateral ale organelor administrației publice. Termenul cel mai des întrebuințat, în literatura noastră de specialitate dintre cele două războaie precum și în literatura franceză a fost cel de act administrativ.

Literatura juridică de specialitate de după al doilea război mondial, folosește terminologia de „act administrativ sau act de drept administrativ” .

Profesorul Antonie Iorgovan argumentează că denumirea de act administrativ a avut în vedere „ ideea evocării mai clare a regimului elaborării și respectiv, al efectelor actelor organelor administrației de stat în realizarea puterii de stat s-a urmărit a se releva că aceste acte sunt supuse unui regim juridic diferit de acela al actelor civile ale organelor administrației de stat”. Dacă se folosește termenul de acte administrative se accentuează ideea activității, deci se are în vedere actul care realizează administrația publică.

Denumirea act de drept administrativ trebuie reținută din mai multe motive. În primul rând, ea indică apartenența actului la administrația de stat și la activitatea executivă a acesteia. În al doilea rând, ea precizează regimul juridic al actului respectiv, cel de drept administrativ. În al treilea rând, noțiunea de act de drept administrativ înlătură confuzia posibilă între actele juridice administrative și înscrisurile sau actele constatatoare ale actului juridic administrativ. În al patrulea rând, această noțiune, deși nu este consacrată legal, dă posibilitatea departajării după criterii științifice, respectiv natura juridică sau ramură de drept aparținătoare, a actelor juridice de putere ale administrației de stat de alte acte juridice, respectiv acte de drept civil , de dreptul familiei etc., provenind de la aceeași autoritate.

Actul administrativ constituie o categorie de acte juridice adoptate sau emise în principal de autoritățile și persoanele care își desfășoară activitatea în administrația publică, precum și în instituțiile publice și regiile autonome, fiind o modalitate de lucru a acestora prin care se asigură realizarea sarcinilor care revin administrației publice. Noțiunea de adoptate se folosește pentru actele juridice care sunt rezultatul deliberării într-un organ colegial iar noțiunea de emise, pentru cel care provin de la o autoritate”. actele administrative sunt acte juridice, adică manifestări de voință făcute în exercitarea funcției executive a statului în scopul de a produce anumite efecte juridice, a căror realizare este garantată prin posibilitatea de a recurge la forța de constrângere a statului în condițiile prevăzute de normele juridice în vigoare.”

Actul administrativ este principala formă prin care se realizează administrația publică și constă într-o manifestare expresă de voință, prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de drept administrativ.

Trăsăturile actului administrativ (ce îl deosebesc de alte categorii de acte juridice: lege, contract, hotărâre judecătorească etc.):

Actul administrativ este forma principală a activității autorităților administrației publice(celelalte forme sunt faptele și operațiunile administrative);

Actul administrativ este o manifestare de voință unilaterală ce aparține autorității administrației publice care l-a adoptat sau emis.

În legătură cu această trăsătură este de precizat că uneori actele administrative se emit de organele administrație publice la cererea celor interesați(ex – emiterea unei autorizații de exercitare a unei profesii) iar alteori se emit fără consimțământul persoanei căreia se adresează

Actul administrativ este obligatoriu față de persoanele fizice sau juridice cărora li se adresează dar și față de organul care l-a emis, trebuind sa-l respecte el însuți pe parcursul valabilității lui. Această trăsătură rezultă din faptul că actul administrativ este dat pe baza și în executarea legii, bucurându-se astfel de prezumția de legalitate. Astfel, actele administrative nu pot conține dispoziții contrare legilor, legea putând însă modifica ori anula oricând un act administrativ.

Actul administrativ este executoriu imediat după ce intrat vigoare, fără nici o formalitate, fără a fi nevoie de întocmirea unei formalități ulterioare( cum e cazul unei hotărâri judecătorești definitive).

Competența în adoptarea (emiterea) actului , este ansamblul de drepturi și obligații ce revin unei autorități a administrației publice sau a unui funcționar public pentru realizarea cărora poate adopta sau emite acte juridice administrative.

Privind conformitatea actelor administrative cu scopul legii (o altă condiție de legalitate a acestor acte ),trebuie menționat că actul administrativ derivând din lege și emis tocmai în vederea executării legii nu poate avea un alt scop ,o altă finalitate.

Sunt sancționate cu nulitate absolută toate actele administrative de autoritate adoptate sau emise cu încălcarea uneia sau a mai multor condiții de validitate și pentru care legea ori principiul legalității actelor administrative de autoritate prevă sau, respectiv, cer o astfel de sancțiune.

La eleborarea proiectului de act administrativ se au în vedere unele condiții de tehnică juridică privind redactarea proiectului și forma sa exterioară (textul să fie clar, corect redactat, stilul folosit să fie bine structurat în părți, capitole, paragrafe,articole etc).

Activitățile concomitente actului administrativ sunt: semnarea (de către conducătorul organului administrativ respectiv), în unele cazuri contrasemnarea (când legea prevede acest lucru ), ștampilarea și transmiterea către serviciul public care se ocupă cu evidența actelor în vederea înregistrării, multiplicării, comunicării (actului administrativ e transmis persoanei sau organului interesat) sau publicării (aducerea lor la cunoștință tuturor subiecților de drept, prin tipărire în Monitorul Oficial sau prin afișarea lor într-un loc public) și păstrării sale.

Actul administrativ este revocabil numai până în momentul în care a intrat în în circuitul civil, în ordinea juridică a statului, după acest moment el nemaiputând fi retractat de cel care l-a emis.

Profesorul Paul Negulescu, făcând comparație între actul de autoritate și cel de gestiune, dă următoarele definiții acestora: „ actul administrativ de autoritate este o manifestare de voință făcută de un aorgan administrativ competent, prin care se crează o situație juridică generală sau individuală, generate de norme de drept politic în care găsim ideea de dominație și comandament. Actul de gestiune este tot o manifestare de voință făcută de un organ competent, însă el trebuie să creeze unui organism administrativ, o situație juridică cu caracter patrimonial, reglementată de dreptul privat. Actul de autoritate se prezintă ca o manifestare unilaterălă de voință, pe când cel de gestiune ar fi întotdeauna o convenție, adică act bilateral.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNEA DE ACT ADMINISTRATIV

Noțiunea de act administrativ

Actul administrativ constituie o categorie de acte juridice adoptate sau emise în principal de autoritățile și persoanele care își desfășoară activitatea în administrația publică, precum și în instituțiile publice și regiile autonome, fiind o modalitate de lucru a acestora prin care se asigură realizarea sarcinilor care revin administrației publice. Noțiunea de adoptate se folosește pentru actele juridice care sunt rezultatul deliberării într-un organ colegial iar noțiunea de emise, pentru cel care provin de la o autoritate. Actele administrative sunt acte juridice, adică manifestări de voință făcute în exercitarea funcției executive a statului în scopul de a produce anumite efecte juridice, a căror realizare este garantată prin posibilitatea de a recurge la forța de constrângere a statului în condițiile prevăzute de normele juridice în vigoare.

Actul administrativ este principala formă prin care se realizează administrația publică și constă într-o manifestare expresă de voință, prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de drept administrativ.

Actele administrative sunt acte juridice (manifestãri de voințã fãcute în scopul nașterii, modificãrii sau stingerii raporturilor juridice, de care legea leagã producerea acestor efecte juridice). Pentru a fi în prezența unui act administrativ, acesta trebuie sã întruneascã toate caracteristicile unui act juridic. Actele administrative reprezintã manifestãri unilaterale de voințã. Astfel se disting de alte acte juridice, care sunt rezultatul acordului de voințã a douã pãrți, dintre care una este reprezentatã de un organ al administrației publice. Actele administrative sunt emise numai în realizarea puterii publice. Din aceastã trãsãturã a actelor administrative decurge faptul cã ele sunt obligatorii și executorii. Actele administrative sunt obligatorii pentru organul emitent, atât timp cât nu au fost revocate sau abrogate. Apoi, actele administrative sunt obligatorii pentru toate subiectele de drept ce desfãșoarã o activitate care cade sub incidența prevederilor lor. În al treilea rând, actele administrative sunt obligatorii și pentru organele superioare din punct de vedere ierarhic celor emitente. În aceastã privințã, trebuie făcută distincția între actele administrative normative Actul administrativ este principala formă prin care se realizează administrația publică și constă într-o manifestare expresă de voință, prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de drept administrativ.

Actele administrative sunt acte juridice (manifestãri de voințã fãcute în scopul nașterii, modificãrii sau stingerii raporturilor juridice, de care legea leagã producerea acestor efecte juridice). Pentru a fi în prezența unui act administrativ, acesta trebuie sã întruneascã toate caracteristicile unui act juridic. Actele administrative reprezintã manifestãri unilaterale de voințã. Astfel se disting de alte acte juridice, care sunt rezultatul acordului de voințã a douã pãrți, dintre care una este reprezentatã de un organ al administrației publice. Actele administrative sunt emise numai în realizarea puterii publice. Din aceastã trãsãturã a actelor administrative decurge faptul cã ele sunt obligatorii și executorii. Actele administrative sunt obligatorii pentru organul emitent, atât timp cât nu au fost revocate sau abrogate. Apoi, actele administrative sunt obligatorii pentru toate subiectele de drept ce desfãșoarã o activitate care cade sub incidența prevederilor lor. În al treilea rând, actele administrative sunt obligatorii și pentru organele superioare din punct de vedere ierarhic celor emitente. În aceastã privințã, trebuie făcută distincția între actele administrative normative și cele individuale. Actul administrativ normativ al organului inferior este obligatoriu pentru organul superior pânã când acesta din urmã emite, la rândul lui, un act normativ cu un conținut contrar celui al actului normativ emis de organul inferior. Deoarece noul act normativ are forțã juridicã superioarã, el îl abrogã pe cel al organului inferior. În cazul actelor individuale, acestea pot fi revocate sau anulate de cãtre organul superior. Cât timp nu au fost revocate sau anulate, organul superior trebuie sã le respecte. Prin caracterul executoriu al actelor administrative se înțelege cã acestea se executã din oficiu, fãrã a mai fi necesar sã intervinã instanța judecãtoreascã pentru a-l învesti cu titlu executoriu. Prin intermediul actelor administrative se organizeazã executarea și se executã în concret legile. Aceastã trãsãturã decurge din împãrțirea clasicã a funcțiilor statului (legislativã, executivã, judecãtoreascã). Dacã organul ce îndeplinește funcția legislativã edicteazã reguli de aplicare generalã – legile (Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țãrii – art. 61, alin. 2 din Constituție), organele ce îndeplinesc funcția executivã asigurã aplicarea acestor reguli (Guvernul, potrivit programului sãu de guvernare acceptat de Parlament, asigurã realizarea politicii interne și externe a țãrii și exercitã conducerea generalã a administrației publice). Pentru îndeplinirea acestei sarcini, organele executive desfãșoarã o activitate în baza legii și pentru executarea legii, care îmbracã o formã juridicã specificã – actele administrative. Consecința o reprezintã forța juridicã inferioarã a actelor administrative fațã de cea a legilor. Actele administrative reprezintã forma juridicã specificã a activitãții organelor administrației publice și au un regim juridic specific. Actele administrative reprezintã forma juridicã specificã prin intermediul cãreia se realizeazã activitatea organelor administrației publice și de aceea ele sunt supuse unui regim juridic specific, având în centrul sãu Legea contenciosului administrativ și conținând reguli specifice privind forma, procedura de emitere, condițiile de valabilitate și controlul actelor administrative.

Pornind de la aceste trãsãturi, putem defini actul administrativ ca fiind actul juridic unilateral, emis în realizarea puterii publice, prin care se realizeazã executarea și se executã în concret legile, care reprezintã forma juridicã specificã a activitãții autoritãților administrației publice.

Actul administrativ se bucură de un mare interes în cadrul dreptului administrativ. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea (1895) s-a afirmat că dreptul administrativ modern este dominat de conceptul de drept administrativ.

Autorii de drept administrativ au elaborat mai multe concepte privind actul administrativ.

Actul administrativ reprezintă o manifestare de voință expresă, unilaterală și supusă unui regim de putere publică precum și controlului de legalitate al instanțelor judecătorești, care emană de la autorități administrative sau de la persoane private autorizate de acestea, prin care se nasc, modifică sau sting drepturi și obligații corelative.

Într-o altă concepție, actele administrative pot fi definite ca „ manifestări unilaterale și exprese de voință ale autorităților administrației publice în scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii publice”.

În doctrina spaniolă, actul administrativ este o „declarație de voință, cunoaștere, dorință și judecată emanând de la un subiect al administrației în exercițiul unei puterii administrative”.

În doctrina franceză, actul administrativ este înțeles ca „ actul juridic emis voluntar și unilateral de către administrație care are ca obiect și ca efect impunerea de obligații sau conferirea de drepturi celor administrați fără consimțământul acestora”.

În Franța A. de Laubadére stabilește trei sensuri ale noțiunii: formal, material și funcțional, care urmăresc să evoce fie structura de la care emană voința, fie regimul juridic aplicabil.

Prof. Antonie Iorgovan definește actul administrativ ca fiind „acea formă juridică principală a activității organelor administrației publice, care constă într-o manifestare unilaterală și expresă de voință de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, în realizarea puterii publice, sub controlul principal de legalitate al instanțelor judecătorești”.

Terminologie. Considerații de ordin istoric și drept comparat

Terminologia utilizată are semnificația sa în orice demers cognitiv științific, demersul teoretic de fundamentare a semnificației unui termen ține, înainte de toate, de ramura „științei specializate” și nu de semantică, ca știință generală a semnificației cuvintelor. Desigur, între semantică și „științele specializate”, între care și cele juridice, are loc un permanent schimb de informații, de completare și explicare reciprocă.

De-a lungul deceniilor, în literatura juridică s-au utilizat mai multe expresii pentru a evoca actele juridice ale organelor administrației publice.

Astfel, în dreptul administrativ din țara noastră, în perioada interbelică, se făcea distincție între actele „puterii executive” în raporturile sale cu Parlamentul și actele „făcute de puterea executivă” în raporturile sale cu cetățenii, precum și „actele intervenite între diversele servicii publice ale statului”. La rândul lor, actele „puterii executive” în raporturile sale cu cetățenii erau clasificate în două categorii: a) actele de autoritate și b) actele de gestiune. Actele de autoritate desemnau acele manifestări de voință făcute de un organ administrativ competent, prin care se crea o situație juridică generală sau individuală, guvernată de norme de drept public ,,în care găsim ideea de dominațiune și comandament”, în timp ce prin actul de gestiune se înțelegea manifestarea de voință făcută de un organ competent, ce ,,tinde să creeze unui organism administrativ o situațiune juridică cu caracter patrimonial, reglementată de dreptul privat”. De remarcat este faptul că în sfera ,,actelor puterii executive” nu era reținut și contractul, deși, paradoxal, ,,actul administrativ de gestiune”, cum se susținea în doctrina vremii, era practic act contractual, având deci în realitate, caracter de ,,act civil”. Când o autoritate publică – precizează prof. Paul Negulescu – încheie un contract de vânzare–cumpărare cu un particular, privitor la un imobil, se creează o situație juridică de cumpărător și o alta de vânzător, ambele reglementate de dreptul privat. Aceste situații juridice nu pot fi modificate prin acte unilaterale, ci numai prin consimțământul ambelor părți, prin acte bilaterale. Actul de vânzare–cumpărare este, deci, un act administrativ de gestiune.

Din cele prezentate mai sus, se constată cu ușurință că noțiunea de act administrativ era folosită într-un sens pur formal, spre a evoca actele juridice ale autorităților administrative, nu și regimul juridic de putere. Între actul administrativ și actul administrativ de gestiune nu există o corespondență gen-specie; sub aspectul regimului juridic aplicabil, primul este o specie a actelor de autoritate, secundul, o specie a actelor de drept privat. Cu toate acestea, literatura și jurisdicția vremii au avut serioase ezitări atunci când s-a pus problema naturii juridice a unor acte concrete (ex. actele de pensionare), implicit a atacării acestora ,,în termenii și conform cu legea contenciosului administrativ”. Teza actelor administrative de autoritate și, respectiv, de gestiune era larg răspândită în literatura juridica europeană a perioadei interbelice. Fără să fie respinsă definitiv în doctrina actuală occidentală, teza de mai sus este prezentată ca o posibilă modalitate de analiză a actului administrativ.

Literatura juridică de după război, obiectiv, n-a putut evita aceste controverse terminologice, cu toate că, pe fond, datele problemei deveniseră altele. Dintre terminologiile propuse, două formulări se detașează sub aspectul rezonanței în legislație, în practica judiciară și în alte ramuri ale științei dreptului, anume: „act administrativ”, și, respectiv, „act de drept administrativ”.

Denumirea de „act administrativ” este folosită, de regulă, în literatura de specialitate, precum și în legislație pentru a desemna o categorie de acte juridice în timp ce denumirea de „act de drept administrativ” a fost propusă în ideea evocării mai clare a regimului elaborării și, respectiv, al efectelor actelor organelor administrației de stat, emise în realizarea puterii de stat. S-a urmărit a se releva, chiar prin denumire, că aceste acte sunt supuse unui regim juridic diferit de acela al actelor civile ale organelor administrației de stat. Această terminologie este criticată de prof. Romulus Ionescu, pe următoarele aspecte:

utilizarea ei înseamnă implicit o recunoaștere că există diferite categorii de acte juridice determinate de ramura de drept care le-ar reglementa, „că ar exista astfel, de exemplu, pe lângă acte de drept administrativ și acte de drept constituțional, acte de drept financiar, acte de drept penal etc.”;

multe din „așa-zisele acte de drept administrativ” (ex. actele de stare civilă, buletinele de identitate, unele certificate etc.), sunt reglementate nu numai de norme de drept administrativ, ci și de alte categorii de norme juridice;

denumirea este contrară celei de act administrativ, prevăzută de unele acte normative, inclusiv de Constituție.

În ceea ce ne privește, apreciem că această critică este exagerată, terminologia propusă și promovată prin lucrările sale de prof. Tudor Drăganu a avut, fără îndoială, o importanță deosebită pe linia delimitării sferei „actelor de autoritate” ale organelor administrației de stat. Dincolo de acest aspect, primul argument invocat de prof. Romulus Ionescu nu ni se pare că rezistă la o analiză științifică riguroasă. Dialectica evoluției dreptului presupune structurarea acestuia pe ramuri care definesc specii ale unui gen de regim juridic, din cele tradițional acceptate. De vreme ce o ramură de drept și-a demonstrat „autonomia”, arătând în ce constă obiectul său specific de reglementare, este de la sine înțeles că acceptăm și ideea unor acte juridice cărora li se aplică respectivul regim juridic, ceea ce nu exclude ca actele respective să fie, ca gen, civile, administrative etc. În orice caz, a contesta existența actelor de drept constituțional ni se pare ca echivalează cu a contesta însăși existența acestei ramuri de drept; orice act al unui organ al „puterii legislative”, de la hotărârea sau moțiunea cu caracter politic până la lege, este, în primul rând, act de drept constituțional.

Cel de-al doilea argument invocat de prof. Romulus Ionescu ni se pare că poate fi invocat și pentru critica terminologiei de act administrativ. S-ar putea spune că atâta timp cât un act al unui organ al administrației de stat nu este reglementat numai de norme ale dreptului administrativ, „ci și de alte categorii de norme juridice”, el nu poate fi evocat, cel puțin sub aspectul regimului juridic, prin referire doar la adjectivul ,,administrativ”.

Cât privește cel de-al treilea argument, va trebui să reținem, fără a subestima semnificația științifică a terminologiei din legislație și mai ales din legea fundamentală, că legislația noastră nu a operat (și nu operează) cu o terminologie unică. Actele administrative sau actele de drept administrativ, cum dorim să ne exprimăm, erau evocate (inclusiv în Constituții) prin denumiri ca: ordonanțe, hotărâri, dispoziții, regulamente, ordine, instrucțiuni, circulare, precizări, condiții fundamentale, statute, autorizații, procese-verbale, încheieri, aprobări etc.

Nu mai puțin adevărat, trebuie să admitem, față de stadiul actual al doctrinei, că nici critica, pe care, în 1959, prof. Tudor Drăganu o aducea denumirii de act administrativ, nu mai este de actualitate.

După părerea noastră, se poate spune, la fel de bine, acte administrative, punându-se accentul pe ideea activității, în sensul că evocăm actele ce realizează administrația publică, sau acte de drept administrativ, subliniindu-se ideea regimului juridic aplicabil. Se subînțelege că utilizarea unei terminologii sau alteia este la latitudinea legiuitorului, a doctrinarului, dar în funcție de contextul de idei. Spre exemplu, într-o construcție logică ce urmărește a evoca actele unilaterale ale altor organisme (decât cele administrative), în realizarea administrației (teza școlii clujene) este de preferat utilizarea terminologiei acte de drept administrativ, deși art. 48 din Constituție operează cu noțiunea de act administrativ. Dimpotrivă, atunci când ne referim la actele de autoritate tutelară ori de stare civilă, este mai potrivit să le calificăm acte administrative, eventual cu precizarea că li se aplică un regim mixt, de drept administrativ și de dreptul familiei.

Așadar, dincolo de aspectele pe care le ridică semantica juridica actuală, se poate spune că în doctrina de drept administrativ din țara noastră s-au menținut cu privire la noțiunea de act administrativ anumite elemente de continuitate; așa-numitele acte administrative de autoritate fiind, în fond, acte administrative propriu-zise, care erau supuse regimului juridic administrativ, inclusiv contenciosului administrativ.

Într-o altă ordine de idei, va trebui să remarcăm faptul că regimul juridic administrativ, așa cum ni se prezintă el la ora actuală în țara noastră, cunoaște o formă tipică, ce presupune contenciosul administrativ judiciar, potrivit dreptului comun – Legea nr. 29/1990 – sau unor reglementări speciale (ex. Legea nr. 18/1991), și forme atipice, care nu îngăduie controlul instanțelor judecătorești, nici în baza Legii nr. 29/1990, nici în baza unor legi speciale. Tocmai de aceea am apreciat că se poate utiliza și terminologia de act administrativ tipic, respectiv de act administrativ atipic.

Actele administrative prin delegație, care emană de la structuri nestatale (asociații sau fundații neguvernamentale ori societăți comerciale) ne apar ca o categorie a actelor administrative tipice, dacă sunt emise în realizarea unui serviciu public (pentru care este autorizată structura respectivă) și dacă pot fi atacate în contenciosul administrativ.

Această distincție rămâne, însă, relativă, deoarece față de tradiție s-ar putea spune că actele administrative tipice sunt actele organelor administrației de stat, indiferent dacă sunt sau nu supuse controlului prevăzut de Legea nr. 29/1990, făcând parte din finele de neprimire, la care acest act normativ se referă expres sau implicit. Ar urma, în această ipoteză, ca prin expresia act administrativ atipic să delimităm actele administrative ale unor autorități publice sau, după caz, ale persoanelor private (actele prin delegație). Pe de altă parte, Constituția actuală îngăduie o acțiune în justiție împotriva actelor administrative ale tuturor autorităților publice, ceea ce înseamnă că li se aplică „regimul tipic”.

Prin urmare, am ajunge la multitudinea de sensuri ale termenului de act administrativ, relevate de prof. A. de Laubadère ( cele trei sensuri: formal, material și funcțional), care urmăresc să evoce fie structura de la care emană voința, fie regimul juridic aplicabil. De aceea, folosirea cuvântului tipic trebuie să fie însoțită de explicații asupra sensului și a criteriului de referință.

Astfel, dacă vrem să scoatem în evidență actele administrative ale organelor administrației publice, organe competente într-o anumită materie administrativă, vom face referire la sensul formal-material.

Dacă urmărim să evocăm actele administrative sub aspectul regimului juridic, cu deosebire al controlului judecătoresc, vom face vorbire despre un sens funcțional-juridic.

Dacă dorim să evocăm actele administrative în ansamblul lor, indiferent de structura (statală sau privată) de la care emană și indiferent de regimul juridic aplicabil, vom face referire la un al treilea sens, sensul structural-organizațional.

Se subînțelege că sensul formal-material este un caz particular al celui structural-organizațional, raportul dintre ele fiind de la parte la întreg.

Trăsăturile actului administrativ

Trăsăturile actelor administrative reprezintă acel ansamblu de însușiri care determină includerea respectivelor acte în categoria actelor juridice și în mod concomitent le diferențiază de alte specii de acte juridice aparținătoare diverselor ramuri de drept. Trăsăturile actelor administrative includ elementele esențiale, condițiile de valabilitate și caracteristicile specifice.

Elementele sunt acele trăsături esențiale fără de care manifestarea de voință nu se poate constitui ca act juridic. Condițiile de valabilitate reprezintă acel ansamblu de cerințe care asigură actelor administrative producerea integrală și în mod valabil a efectelor juridice. Caracteristicile actelor administrative reprezintă acele însușiri care, rezultând din reunirea elementelor esențiale și a condițiilor de valabilitate, diferențiază aceste acte de alte categorii de acte juridice.

În literatura de specialitate sunt exprimate mai multe opinii cu privire la trăsăturile actului administrativ.

Prof. Tudor Drăganu reține șase trăsături și anume:

a) emană de la organe ale statului,

b) unilateralitatea,

c) obligativitatea emiterii pe baza și în conformitate cu legea,

d) caracterul obligatoriu,

e) caracterul executoriu

f) actualitatea.

Prof. Alexandru Negoiță surprinde patru trăsături ale actului administrativ și anume: a) act juridic, b) manifestare unilaterală de voință, c) voința provine în principal de la organe ale administrației publice, d) voința unilaterală este supusă unui regim juridic specific.

Prof. Rodica Narcisa Petrescu analizează șapte trăsături ale actului administrativ: a) principalul act juridic al autorităților administrației publice, b) manifestare de voință unilaterală, c) emis în temeiul și pentru realizarea puterii de stat, d) este obligatoriu, e) este executoriu, f) este emis pe baza legii și pentru organizarea executării și executarea în concret a legilor și a celorlalte acte normative, g) are un regim juridic specific.

Prof. Antonie Iorgovan analizează urmatoarele trăsături: a) este forma juridică principală de realizare a activității organelor administrației publice, b) este o voință juridică unilaterală, c) este emis numai în realizarea puterii publice, d) are un regim juridic specific. Din ansamblul acestor opinii se amintesc:

– Actul administrativ reprezintă principalul act juridic care intervine în activitatea autorităților administrației publice. Fiind un act juridic, actul administrativ este o manifestare de voință făcută în scopul de a produce efecte juridice proprii, adică de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice. Manifestarea de voință a autorității administrației publice trebuie declarată, de regulă, în formă scrisă, pentru că voința neexteriorizată nu poate produce efecte juridice.

– Actul administrativ este forma juridică principală de activitate a administrației publice. Prin această caracteristică se scoate în evidență faptul, că actul administrativ nu este singura formă juridică prin care lucrează administrația, dar este forma juridică cea mai importantă.

Acest caracter deosebește actul administrativ de toate celelalte activități juridice sau nejuridice, realizate de organele administrației de stat, dar care nu fac parte din administrația de stat și anume: contractele, actele juridice unilaterale ce nu sunt emise în realizarea puterii de stat, operațiunile tehnice ale administrației și operațiunile direct productive.

– Actul administrativ reprezintă o manifestare de voință juridică expresă și unilaterală .

Caracterul expres al manifestării de voință este determinat de regimul de putere publică în care se emit actele administrative. Voința juridică se exprimă în mod expres și neîndoielnic în scopul de a aduce o modificare în realitatea juridică existentă, ea urmărește să dea naștere, să modifice sau să stingă drepturi și obligații.

Caracterul unilateral al voinței juridice deosebește actul administrativ de actele bi sau multilaterale ale administrației și de faptele materiale ale acesteia, producătoare sau neproducătoare de efecte juridice.

În toate cazurile în care autoritatea administrației publice emite din oficiu un act administrativ prin care se crează obligații în sarcina altor autorități administrative, organisme nestatale, asociații, persoane fizice etc, caracterul unilateral al actului este indiscutabil.

Voința unilaterală a unui organ al administrației publice este de a produce direct efecte juridice, adică de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.

În legătură cu trăsătura caracteristică a actului administrativ de a fi o manifestare de voință unilaterală, în doctrină și practică există mai multe situații.

O primă situație este aceea când la emiterea actului administrativ participă mai multe persoane juridice, în general două sau mai multe autorități administrative, sau autorități administrative și alte structuri nestatale. Este situația actelor emise în comun de două sau mai multe autorități administrative, sau emise cu acordul , confirmarea sau autorizarea altei autorități. Deși la emiterea acestor acte iau parte mai multe subiecte nu ne găsim în prezența unui act contractual deoarece acordul lor de voință nu este asemănător celui conținut în contractele civile. Contractele civile dau naștere la raporturi civile cu dublu obiect și scop, iar subiectele de drept participante la emiterea actului urmăresc același scop și aceeași prestație din partea altor subiecte decât cele care și-au exprimat voința. Drept urmare, se realizează o singură voință juridică, ceea ce îi conferă actului caracter unilateral.

O a doua situație se referă la actele administrative emise la cerere. Cererea poate să provină de la organul emitent și se adresează celui ierarhic superior sau să aparțină subiectului care urmează să fie beneficiarul actului administrativ. Manifestarea de voință a autorității administrației publice concretizată în actul administrativ emis la cerere își păstrează caracterul unilateral.

În literatura de specialitate s-a pus problema efectelor pe care le are renunțarea beneficiarului la act , fiind vorba de acte administrative emise numai la cererea prealabilă a subiectului interesat, adică dacă renunțarea este o modalitate de încetare a producerii efectelor juridice de către actul administrativ. Majoritatea autorilor de drept administrativ consideră că prin renunțarea beneficiarului la exercițiul dreptului sau chiar la acesta nu afectează valabilitatea actului, ci el continuă să producă efecte juridice până în momentul revocării sale de către organul emitent. Pentru că actul emis la cerere este o manifestare unilaterală de voință a organului administrației publice, efectele juridice ale actului pot înceta tot numai printr-o manifestare unilaterală de voință a emitentului. Renunțarea beneficiarului la exercițiul dreptului sau chiar la acesta constituie doar condiția pentru retractarea (revocarea) actului administrativ.

O a treia situație privește actele administrative emise cu participarea mai multor persoane fizice. Cele mai multe acte de acest fel se emit de autorități ale administrației publice colegiale (de exemplu: Guvern, consiliu local, consiliu județean). În literatura juridică s-a pus problema dacă la emiterea actului administrativ cu participarea mai multor persoane fizice, voința mai este unilaterală ?

Autorii de specialitate au răspuns pozitv, pentru că deși organul administrativ este, de regulă, colectiv, acționează pentru realizarea puterii publice. Chiar dacă hotărârile, deciziile persoanelor care compun organul sunt rezultatul votului conform cvorumului cerut de lege, caracterul unilateral al actului decurge din faptul că acele persoane, acei funcționari acționează pentru realizarea unei singure voințe juridice, în numele autorității administrative.

– Actul administrativ este emis în temeiul și pentru realizarea puterii publice.

Această trăsătură este importantă deoarece ea reliefează deosebirea dintre actul administrativ și alte acte juridice cu caracter unilateral al organelor administrației de stat. Actele administrative nu sunt orice manifestări unilaterale de voință ale organului administrației publice, ci ele concretizează numai voința acestor organe ca subiecte în raporturile juridice ce presupun exercițiul autorității publice, voința de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații în regim de putere publică.

– Actul administrativ este obligatoriu. Această trăsătură subliniază faptul că actele administrative sunt obligatorii:

– pentru toate subiectele de drept (persoane juridice de drept public sau privat și persoane fizice) cărora li se adresează aceste acte. Această obligativitate este o consecință a prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative ale autorităților administrative, fiind emise pe baza și în vederea executării dispozițiilor legale.

– pentru organul emitent atâta vreme cât nu au fost abrogate, revocare sau anulate. Obligația derivă din faptul că organul emitent, din succesiunea de acte pe care le emite este obligat să-și respecte propriile acte.

– Pentru organul administrativ superior celui emitent, dar referitor la acest aspect trebuie făcută distincție între actele administrative normative și cele individuale.

Actul administrativ normativ al organului inferior este obligatoriu pentru organul superior până când acesta din urmă emite, la rândul lui, un act normativ cu un conținut contrar actului normativ al organului inferior.

Actul administrativ individual al organului inferior trebuie și el respectat de organul superior, atâta timp cât acesta nu îl anulează (revocă) în condițiile prevăzute de lege. Dacă ne aflăm în prezența unor acte administrative individuale pe care normele juridice în vigoare le consideră irevocabile efectele lor juridice nu pot fii desființate nici de organul ierarhic superior, nici de organul care l-a elaborat.

– Actul administrativ este executoriu prin el însuși adică se execută din oficiu fără a mai fi necesar să intervină instanțele judecătorești pentru a-l învesti cu titlu executoriu. Caracterul executoriu al actului administrativ se datorează faptului că este emis de o autoritate a administrației publice, învestită prin norme juridice cu aptitudinea de a face actul, ceea ce îi conferă valoare obligatorie pentru orice persoană fizică sau juridică căreia i se adresează.

– Actul administrativ este emis pe baza legii și pentru organizarea executării și executarea în concret a legilor și a celorlalte acte normative. Această trăsătură este consecința ierarhiei in care se constituie normele juridice. În vârful piramidei se află Constituția, apoi urmează legile organice și legile ordinare ale Parlamentului, decretele prezidențiale, ordonanțele și hotărârile Guvernului, ordinele și instrucțiunile miniștrilor etc.

Afirmația potrivit căreia actele administrative organizează aplicarea și aplică în concret legile nu trebuie interpretată restrictiv, deoarece în cadrul funcției executive se recurge și la acte normative conforme cu legea, iar, în anumite situați legea acordă autorităților administrative o putere de apreciere, în temeiul căreia acestea nu se mărginesc să aplice legea, ci au libertatea de a alege, în anumite limite, între două sau mai multe soluții.

– Actul administrativ are un regim juridic specific compus din reguli specifice, privind forma, procedura de emitere, condițiile de valabilitate și controlul actelor administrative.

Categorii de acte administrative. Criterii de clasificare

În literatura juridică franceză, reprezentată prin Leon Duguit, actele administrative erau clasificate după obiectul lor în: a) acte regulă, care stabilesc o dispoziție generală (de exemplu regulamentul), b) acte subiective, care creează, modifică sau desființează o situație juridică individuală (de exemplu contractul), c) acte condițiune, care au ca obiect aplicarea la un caz individual a unui statut general (de exemplu numirea unui funcționar).

În literatura noastră de specialitate clasificarea actelor administrative cunoaște mai multe variante, dar pentru că nu toate prezintă o importanță practică se consideră că cel mai mare îl reprezintă următoarea clasificare.

1. După diferența dintre efectele juridice pe care la produc manifestările de voință ale autorităților administrative, actele administrative se clasifică în acte normative și acte individuale.

Actele administrative normative sunt manifestări de voință ale autorităților administrative învestite sau delegate cu atribuții ale puterii de stat, prin care se stabilesc reguli generale de conduită, formulate în abstract, deci impersonale și de principiu de aplicație repetată, la un număr nedeterminat de persoane și ele produc efecte juridice erga omnes.

Actul administrativ poartă nume diferite, după țări: în Marea Britanie se numesc ordine în consiliu sau ordine statutare în consiliu și regulamente departamentale (cele date de ministere), iar pentru autoritățile locale „by-laws” ; în S.U.A, proclamațiile și ordinele executivului emană de la președinte, iar „by-laws” de la autoritățile locale ; în Belgia sunt decrete regale, decizii ministeriale și deciziile autorităților locale.

Actele administrative individuale sunt manifestări de voință ale autorităților învestite sau delegate cu această competență, care creează, modifică, suspendă sau desființează drepturi și obligații pentru una sau mai multe persoane dinainte determinate.

2. După calitatea în care acționează autoritatea administrativă, respectiv de titulară a puterii executive sau de persoană juridică pentru exploatarea și dezvoltarea domeniului public sau privat, actele administrative se împart în acte administrative de autoritate și acte administrative de gestiune.

Actele administrative de gestiune se încheie de serviciile publice administrative cu persoane fizice sau juridice și privesc buna gestionare a domeniului public al statului sau al unităților administrativ – teritoriale. Aceste acte sunt acte bilaterale, cuprinzând două manifestări de voință, a serviciului public administrativ și a unei persoane fizice sau juridice.

Actele administrative de autoritate se adoptă sau se emit de o autoritate publică (legislativă, executivă, judecătorească), în mod unilateral, pe baza și în vederea executării legilor, în scopul nașterii, modificării sau stingerii unor raporturi juridice. În cadrul acestei categorii au fost create unele sub categorii: actele de guvernământ, actele de comandament cu caracter militar și actele discreționare.

Prin acte de guvernământ se înțelege acele „acte adoptate de administrație în scopul apărării existenței sale, atunci când aceasta ar fi amenințată de pericole grave, chiar dacă aceste acte ar putea periclita drepturile unor persoane”, Aceste acte sunt exceptate de la controlul jurisdicțional instituit de legea contenciosului administrativ 554/2004 , pe motiv că a intervenit o stare de necesitate.

Actele de comandament cu caracter militar sunt acte administrative referitoare la probleme strict militare ale activității din cadrul forțelor armate, specifice organizări militare, care presupune dreptul comandanților de a da ordine subordonaților în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război, sau, după caz, la îndeplinirea serviciului militar. Ca exemple de acte de comandament militar se face trimitere la ordine în legătură cu instituția armatei și anume: mobilizarea și concentrarea militarilor în rezervă, manevrele militare atribuirea și luarea de comenzii etc. Deci, prin acte de comandament cu caracter militar se înțeleg actele emise de autoritățile militare competente care se referă la serviciul și îndatoririle militare și care cuprind ideea de ordine de comandă. Așadar, orice alte acte emise de autoritățile militare care nu au legătură cu necesitățile propriu-zise ale acțiunii militare, pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

Actele administrative discreționare sunt o expresie a puterii de apreciere de care se bucură administrația. Puterea discreționară este posibilitatea pe care o dă legea administrației de a alege, după aprecierea sa, dintre mai multe soluții posibile aplicabile în cazuri concrete.

3. După competența teritorială a organelor care le adoptă sau emit, actele administrative se împart în acte emise de organe centrale și acte emise de organe locale .

Actele emise de organele centrale sunt hotărâri ale Guvernului, ordine sau instrucțiuni ale miniștrilor și ale conducătorilor celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, care produc efecte pe întreg teritoriul țării.

Actele emise de organele locale sunt hotărâri ale consiliului județean și local, dispoziții ale președinților consiliului județean și ale primarilor, ordinele prefecților, precum și actele emise de conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale în unitățile administrativ-teritoriale și al serviciilor publice ale județelor, comunelor și orașelor, care produc efecte în limitele unității administrativ-teritoriale, în care funcționează organele care le adoptă sau emit.

4. După competența materială a organului emitent distingem: acte de administrație generală (hotărârile Guvernului, hotărârile consiliului județean și local, precum și ordinele prefecților) și acte de administrație specială care sunt emise de organele de specialitate ale administrației publice centrale și locale (ordinele și instrucțiunile emise de miniștri și conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, regulamente, norme metodologice, acte emise de conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice.

5. După categoria organului de la care emană actele administrative pot fi acte care emană de la organe ale administrației de stat, acte care emană de la alte organe de stat, acte care emană de la autorități autonome ale administrației publice locale, acte care emană, în baza împuternicirilor date de lege ori de organe ale administrației de stat, de la persoane private – acte administrative prin delegație.

6. După numărul manifestărilor de voință care participă la formarea lor, actele administrative pot fi acte simple sau unilaterale, când sunt rezultatul unei singure manifestări de voință (provenind de la un singur organ de stat) și acte complexe care cuprinde două sau mai multe manifestări de voință (provenind de la mai multe organe de stat).

CAPITOLUL 2 : EFECTELE ACTELOR ADMINISTRATIVE

2.1 Forța juridică și efectele juridice ale actelor administrative

Sub această titulatură, analizată uneori în doctrină sub denumirea de eficiența actelor administrative de către profesorul Antonie Iorgovan, iar de alți autori sub denumirea de efecte juridice ale actelor administrative, printre care profesorul Ilie Iovănaș. Într-o accepțiune mai largă se înțeleg toate consecințele unui act administrativ.

Actele administrative, ca orice acte juridice dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice, deci produc efecte juridice. Prin efecte juridice ale actelor administrative se înțeleg drepturile și obligațiile care iau naștere, se modifică sau încetează prin intermediul acestor acte.

Despre eficiența actelor administrative în literatura juridică postbelică s-a considerat că acestea se manifestă pe două planuri: al efectelor juridice și al consecințelor social-economice și politice. Consecințele social –economice și politice depind atât de conținutul actelor cât și de alți factori exteriori și formează obiectul investigației altor științe în funcție de natura actului decizional în cauză. Datorită multiplelor efecte pe care actele de drept administrativ le produc pe diferite planuri, inclusiv pe diferite ramuri de drept, conoașterea acestora prezintă o deosebită importanță socială mai ales la nivelul factorilor de decizie care au astfel posibilitatea să aprecieze valoarea reală a deciziilor adoptate.

Pentru fundamentarea forței juridice deosebite a actelor administrative se face apel la prezumția de legalitate, prezumție relativă aflată la baza regimului juridic aplicabil actului administrative. Atâta vreme cât actul administrativ se aplică, se prezumă că acesta a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege.

Prezumția de legalitate este relativă, iuris tantum, în cazul actelor administrative, deoarece acestea pot fi atacate de cei vătămați în drepturile sau interesele lor legitime, urmând ca instanțele judecătorești să cerceteze legalitatea lor. Deci, prezumția relativă de legalitate poate fi răsturnată, dovedindu-se cu probe că actul administrativ este illegal.

În mod cu totul excepțional, susține prof. Tofan, există și o prezumție absolută de ilegalitate, iuris et de iure, ce nu poate fi combătută, nefiind deci posibilă cercetare legalității actului care beneficiază de o astfel de prezumție, asemenea acte nu pot fi atacate pe nici o cale.

Prezumția de legalitate este asociată cu alte două prezumții: prezumția de autenticitate și prezumția de veridicitate.

Prin prezumția de autenticitate se înțelege calitatea pe care o are actul administrativ de a fi considerat că provine în mod real de la organul evocat prin forma sa exterioară.

Prin prezumția de veridicitate se înțelege calitatea actului administrativ de a corespunde adevărului. Aceste două prezumții au un caracter relativ, în sensul că actele administrative se mențin în vigoare atâta vreme cât corespund adevărului privitor la autoritatea de la care emană și la conținutul lor. Prezumțiile de autenticitate și de veridicitate a actelor administrative se bazează pe obligația personală de onestitate și sinceritate a celor care emit aceste acte juridice. O garanție în plus a acestor prezumții o constutuie sancțiunea penală în cazul falsului sau a uzului de fals în legătură cu aceste acte.

În doctrina postbelică, prof. R Ionescu a susținut că forța juridică a actului administrative este identică cu a altor acte unilaterale ce emană de la organele statului în realizarea puterii de stat, dar este inferioară forței juridice a legii. Potrivit doctrinei actuale, forța juridică a unui act administrative este dată de locul pe care îl ocupă organul care îl emană în sistemul organizării administrației publice, precum și de natura organului respectiv. De exemplu, de la nivelul Guvernului emană ordonanțe și hotărâri ale plenului, precum și decizii ale primului-ministru, dar nu toate au aceeași forță juridică, ordonanțele având forța juridică cea mai mare, urmează hotărârile Guvernului și, apoi, deciziile primului-ministru.

Deci, actele administrative au o forță juridică diferită între ele însele, în concordanță cu principiul ierarhiei actelor normative. Chiar între actele administrative emise de aceeași autoritate administrativă există deosebiri cu privire la forța lor juridică, în raport cu efectele lor juridice. Astfel, actele administrative individuale urmează a fi conforme actelor normative, actele de administrație specială urmează a fi conforme celor de administrație generală iar actele aplicabile într-o circumscripție administrativ-teritorială urmează a fi conforme celor aplicabile pe întreg teritoriul în cadrul căruia este competent organul care l-a emis.

Actele juridice unilaterale ale autorităților publice, emise în realizarea puterii publice, se caracterizează, în ceea ce privește regimul juridic aplicabil, prin regula executării din oficiu (executio ex officio). Dacă obligația ce rezultă din act , ca efect juridic al aplicării acestuia nu este executată de bună voie, cel îndreptățit a pretinde această obligație poate cere intervenția forței de constrângere a statului direct în baza actului de putere fără a mai fi nevoie de învestirea actului cu titlu executor.

I. Corbeanu susține că actul administrativ beneficiază și de o forță probantă, diferită de forța lor juridică, ce rezultă din faptul că, în majoritatea cazurilor, actele administrative iau forma înscrisurilor, sunt emise de o autoritate publică și sunt asimilate oricărui act autentic, făcând dovada conținutului lor și a autorității emitente care, coroborată cu competența acestei autorități conferă acestor acte o forța probantă egală.

2.2 Începerea producerii efectelor juridice

Prin efectele juridice ale actelor administrative se înțelege drepturile și obligațiile care iau naștere, se modifică sau încetează prin intermediul acestor acte.

În literatura franceză, Charles Debbasch susține că intrarea în vigoare a actelor administrative trebuie să fie apreciată în funcție de o dublă distincție. Prima este distincția dintre validitate și opozabilitate. Validitatea unui act administrativ este evaluată prin raportare la drept, iar problema ei se pune chiar din momentul în care actul a fost semnat. Opozabilitatea este aptitudinea actului de a produce efecte juridice față de persoanele cărora se adresează, problema ei punându-se din ziua în care aceste persoane au luat la cunoștință în mod legal.

Cea de-a doua distincție este recunoscută a viza, ca și în doctrina românească, actele individuale și cele normative

În ce privește momentul în care încep să se producă efectele juridice, în cazul actelor administrative normative regula este că ele corespund cu data publicării lor. Doar în cazul ordinului cu caracter normativ al prefectului, actul devine executoriu numai după ce a fost adus la conoștința publică, atât prin afișare, cât și prin publicare. În literatura și practica juridică franceză se consideră că deciziile regulamentare produc efecte juridice de la intrarea lor în vigoare prin publicare fie în Jurnalul Oficial, fie în Buletinul administrativ, fie prin afișare sau prin presă. Actele administrative normative pruduc efecte juridce de la data intrării în vigoare până la data abrogării lor sau a împlinirii termenului pentru care au fost adoptate. Actele administrative normative, de regulă, nu cuprind referiri la data ieșirii lor din vigoare, excepția făcând actele temporare, care produc efecte până la data prevăzută sau până la consumarea situației juridice ce s-a urmărit a fi reglemantată prin acel act

În literatura juridică și doctrina românească s-a fundamentat teza potrivit căreia actele administrative individuale produc efecte juridice de la data comunicării lor iar actele administrative normative de la data publicării lor. Această susținere nu mai poate fi privită atât de categoric, potrivit unei opinii pe deplin întemeiate exprimată în doctrina recentă, mai ales în raport cu dispozițiile constituționale care prevăd obligativitatea publicării în Monitorul Oficial a unor acte individuale, sub sancțiunea inexistenței contrar. Este vorba despre decretele Președintelui și de hotărârile și ordonanțele Guvernului, cu excepția hotărârilor cu caracter militar, fără a distinge după cum aceste acte administrative au caracter normativ sau individual. Pentru aceste considerente se impune reformularea tezei privind momentul de la care actele administrative produc efecte juridice, de o manieră care să acopere toate aspectele, susținându-se în consecință, că actele administrative încep să producă efecte juridice din momentul în care au fost aduse la cunoștință în formele înguduite de lege. Astfel este avută în vedere atât modalitatea comunicării, specifică actelor individuale, cât și cea a publicării, specifică actelor administrative normative.

Regula aducerii la cunoștință a actelor administrative trebuie corelată cu principiul de drept, concentrate cu adagiul nemo censetur ignorare legem, potrivit căruia nu este posibil să te aperi în justiție invocând necunoașterea legii. Dar, acestui drept al statului , de a–ți impune cunoașterea legii, și de a nu te absolvi de vină în cazul în care nu o cunoști, îi corespunde obligației lui, de a face acestă lege cunoscută.

În principiu, actele administrative produc efecte juridice pentru viitor, sunt active și nu retroactive. Sunt unele acte administrative care produc efecte cu caracter retroactiv fie datorită caracterului lor (cum ar fi de exemplu acte administrative declarative, acte administrative cu caracter jurisdicțional, acte administrative date în aplicarea unei hotărâri judecătorești), fie datorită unor dispoziții exprese ale legii. Cea mai importantă categorie de acte administrative din sfera excepțiilor de la principiul neretroactivității, o reprezintă actele declarative denumite și recognitive care constată, recunosc existența unor drepturi și obligați ca au luat naștere prin fapte juridice anterioare emiterii lor, vor produce efecte juridice din momentul în care s-au produs respectivele fapte. Exemple de acte declarative sunt certificatele de stare civilă, care atestă faptul juridic al nașterii sau decesului care s-a petrecut înaintea emiterii lor, și care constată astfel o situație juridică preexistentă, ele producând efecte juridice de la o dată anterioară emiterii lor; adeverințele, extrasele, actele administrative de aprobare, confirmare sau anulare; actele administrative cu caracter jurisdicțional; somația de plată.

De la regula potrivit căreia actele administrative produc efecte juridice pentru viitor, pe lângă actele administrative declarative (recognitive), mai fac excepție și actele administrative care produc efecte juridice de la o dată ulterioară aducerii lor la cunoștință. Astfel, potrivit articolului 78 din Constituția României, legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la data publicării sau la o dată prevăzută în textul ei. Constituantul se referă la două momente în care poate să se producă intrarea în vigoare a unei legii: data publicării și data prevăzută în textul legii. Deși textul nu precizează, această dată nu poate fi decât ulterioară publicării, pentru a nu se încălca principiul neretroactivității legii. Posibilitatea intrării în vigoare la o dată ulterioară publicării este prevăzută și în cazul ordonanțelor, al hotărârilor de Guvern și al Decretelor Președintelui. De aici se desprinde concluzia recunoașterii unor categori de acte administrative care produc efecte juridice ulterior aducerii lor la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial, sau altă modalitate recunoscută de lege. De exemplu, art. 4 din Ordonanța de Guvern nr.2/2001 prevede că actele normative care reglementează contravenții intră în vigoare, de regulă, în termen de 30 de zile de la data publicării sau de la data aducerii lor la cunoștință publică, potrivit legii, afară de cazul când ele prevăd un termen mai lung.

2.3 Întinderea efectelor juridice ale actelor administrative

Cu privire la întinderea efectelor juridice ale actelor administrative trebuie să fie făcută o distincție între actele administrative normative și actele administrative individuale.

Actele administrative normative, de regulă, produc toate categoriile de efecte juridice, ele fiind izvoare de drept pentru toate ramurile de drept cu excepția dreptului penal.

Actele administrative individuale se înfățișează, de regulă, în calitate de fapte juridice ca dau naștere la raporturi juridice, inclusuv de drept constituțional, spre exemplu actele întocmite de organele administrației locale pentru organizarea și desfășurarea alegerilor.

Într-o opinie mai nuanțată, dezvoltată tot în doctrina postbelică, întinderea efectelor juridice produse de actele administrative se delimitează după subiectele ce au ogligația la executare. Astfel, actul administrativ care produce efecte în cea mai restrânsă sferă a subiectelor de drept este acel act individual prin care se instituie un singur raport juridic între două subiecte de drept; urmează apoi actele administrative care dau naștere tot la un singur raport juridic, dar între mai multe subiecte și apoi acelea care dau naștere la două sau mai multe raporturi juridice, deși tot determinate. Dar, diferențe mai mari după acest criteriu există în cazul actelor administrative normative. Astfel, avem acte administrative normative care produc efecte numai în interiorul organului de la care emană; acte administrative normative care produc efecte într-o sferă mai largă, și anume în cadrul aceleași ierarhii de organe administrative; acte administrative care produc efecte în sfera și mai largă a tuturor organelor administrației de stat precum și acte administrative normative care produc efecte juriduce într-o sferă cât se poate de largă, inclusiv asupra celorlalte organe ale statului și organizații obștești, fiind vorba despre structurile specifice fostului regim.

Sunt situații în care actul administrativ dobândește și trăsăturile unui act specific altei ramuri de drept, iar regimul său juridic devine un regim mixt, normele care definesc acest regim juridic formează o instituție juridică complexă, de exemplu: adopția este supusă unui regim juridic mixt, de drept administrative și de dreptul familiei.

În opinia prof. Ioan Santai, întinderea efectelor actelor de drept administrativ poate fi analizată sub aspectul acțiunii în spațiu, asupra persoanelor și în timp al acestor acte juridice si a raporturilor lor.

2.3.1 Întinderea în spațiu a efectelor juridice

Deciziile administrative produc în spațiu efecte juridice determinate în principal, de competența teritorială a organului emitent. Astfel, actele organelor centrale ale administrației de stat produc efecte în limitele teritoriului național, uneori și în afara lui pentru persoanele aflate sub jurisdicția statului roman, în timp ce actele organelor locale și din teritoriu produc efecte în limitele unității administrativ-teritoriale respective. Această regulă nu exclude însă posibilitatea ca actele unui organ central să producă efecte limitate la o unitate administrativ-teritorială sau ca actele unui organ local să producă efecte în mai multe unități administrative, ca de exemplu actele regionalelor C.F.R.

Dreptul administrativ nu are un principiu general în material competenței teritoriale a organelor administrative, dar s-ar putea forma ca regulă generală principiul potrivit căruia competența teritorială a organelor locale sau teritoriale este determinată de sediul acelui organ administrativ. Cu toate acestea există însă și în dreptul administrativ unele reguli specifice. Astfel, hotărârile consiliilor locale sunt obligatorii numai în respectivele unități teritoriale. Competența teritorială și efectele în spațiu ale actelor de drept administrative mai pot fi determinate și în funcție de domiciliul sau reședința persoanei fizice (pentru emiterea sau vizarea actelor de identitate), de locul săvârșirii faptei (în materie contravențională), de locul situării bunului imobil (în materia impozitului pe bunuri imobile), de locul realizării venitului (în material impozitului pe venituri).

Efectele juridice ale actelor administrative emise de o autoritate se impun, uneori, și altor organe ale administrației publice. Astfel, în vederea executării sancțiunii amenzii contravenționale, organele competente vor comunica din oficiu organului financiar al localității unde domiciliază sau își are sediul contravenientul, procesul-verbal de constatare al contravenției. Executarea se face de către organul financiar (altul decât cel de sancționare) asupra veniturilor sau a celorlalte bunuri ale contravenientului, în condițiile prevăzute de lege.

2.3.2 Întinderea efectelor asupra persoanelor

În general, actele administrative produc, prin raporturile juridice generate, efecte asupra subiectelor de drept, autorități de stat sau nestatale, persoane fizice sau juridice, constând în drepturi și obligații, fără a lua în considerare, în mod deosebit, calitatea subiectului de drept. Raporturile de drept administrative trebuie să aibă cel puțin un subiect calificat și acesta este organul emitent al actului juridic. În anumite situații efectele actelor administrative se produc având în vedere calitatea specială a celuilalt subiect al raportului juridic. Astfel, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne vor stabili organele care constată și sancționează contravențiile săvârșite de ofițeri, subofițeri, maiștri militari sau persoane civile în cadrul unităților, formațiunilor, eșaloanelor și comenzilor respective, în legătură cu serviciul, precum și organele care soluționează plângerile contra proceselor-verbale de constatare a acestor contravenții.

2.3.3 Întinderea în timp a efectelor juridice

Actele de drept administrative produc efecte în timp de la data prevăzută pentru a intra în vigoare până la data ieșirii lor din vigoare. Actele normative, cu excepția celor temporare, nu cuprind dispoziții referitoare la ieșirea lor din vigoare, întrucât, de regulă, nu se poate cunoaște exact când încetează starea ce a justificat adoptarea măsurii. Actele temporare produc efecte până la data prevăzută (în cadrul lor sau a unui act superior) ori până la realizarea unei anumite situații, de exemplu încetarea evenimentului care le-a determinat apariția. Au caracter temporar actele normative de stabilire a contravențiilor adoptate în cazuri de epidemii, inundații, alte calamități naturale, precum și în orice situație care reclamă măsuri urgente, emise de consiliile locale, întrucât ele se aplică numai pentru perioada și situația de urgență ce le-a determinat adoptarea, încetându-și efectele odată cu dispariția acestei situații.

CAPITOLUL 3 : ÎNCETAREA EFECTELOR ACTELOR ADMINISTRATIVE

3.1 Abrogarea actelor normative

Actele administrative produc efecte juridice până în momentul scoaterii lor din vigoare de către organul emitent, organul ierarhic superior al acestuia, instanța de judecată sau Parlament, prin acte juridice.

Legea nr. 24/2000 precizează ca element legislativ, abrogarea (scoaterea din vigoare) actelor normative sau a unor prevederi cuprinse în acestea, atunci când sunt contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior. Abrogarea poate fi totală sau parțială și are totdeauna caracter definitiv.

Potrivit art.64 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative , completată și modificată de Legea 29/2011 prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parțială.

În cazul unor abrogări parțiale intervenite succesiv, ultima abrogare se va referi la ăntregul act normativ, nu numai la textele rămase în vigoare. Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are un caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial. Fac excepție prevederile din ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament.

Dacă o normă de nivel inferior, cu același obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligație îi revine autorității care a emis prima actul.

Abrogările parțiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul normativ abrogat parțial rămânând în vigoare prin dispozițiile sale neabrogate.

Abrogarea poate fi dispusă, de regulă, printr-o dispoziție distinctă în finalul unui act normativ care reglementează o anumită problematică, dacă aceasta afectează dispoziții normative anterioare, conexe cu ultima reglementare.

În cadrul operațiunilor de sistematizare și unificare a legislației se pot elabora și adopta acte normative de abrogare distincte, având ca obiect exclusiv abrogarea mai multor acte normative.

În vederea abrogării, dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative , prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.

3.1.1 Acte normative temporare (epidemii, calamități)

Actele de drept administrative produc efecte în timp de la data prevăzută pentru a intra în vigoare până la data ieșirii lor din vigoare. Actele normative, cu excepția celor temporare, nu cuprind dispoziții referitoare la ieșirea lor din vigoare, întrucât, de regulă, nu se poate cunoaște exact când încetează starea ce a justificat adoptarea măsurii. Actele temporare produc efecte până la data prevăzută (în cadrul lor sau a unui act superior) ori până la realizarea unei anumite situații, de exemplu încetarea evenimentului care le-a determinat apariția. Au caracter temporar actele normative de stabilire a conravențiilor adoptate în cazuri de epidemii, inundații, alte calamități naturale, precum și în orice situație care reclamă măsuri urgente, emise de consiliile locale, întrucât ele se aplică numai pentru perioada și situația de urgență ce le-a determinat adoptarea, încetându-și efectele odată cu dispariția acestei situații.

În toate legislațiile găsim și legi a căror acțiune în timp este dinainte stabilită .Acesta este cazul legilor temporare. Atunci când caracterul lor este determinat de o dată fixă, acestea poartă denumirea de legi cu termen.

Au un caracter temporar actele normative elaborate pentru anumite situații provizorii, cum ar fi: Starea de război, calamități naturale, epidemii s.a. Odată cu încetarea acestor stări excepționale, este firesc să-și piardă efectul și actele normative respective. Actele normative cu termen se elaborează, de regulă, atunci când se poate prevedea cu precizie durata de timp necesară aplicării actului normativ respectiv.

3.2 Încetarea actelor individuale

Cu privire la acest aspect trebuie făcută distincția între actele administrative normative și cele cu caracter individual. În dreptul nostru administrativ reg

ula o reprezintă faptul că efectele juridice ale actelor administrative normative nu încetează ca urmare a unui fapt material. De la această regulă fac excepție actele administrative normative temporare ale căror efecte juridice încetează prin împlinirea termenului pentru care au fost emise.

În schimb, actele administrative individuale își încetează efectele ca urmare a intervenirii următoarelor fapte materiale: decesul subiectului de drept; prescripția; executarea actului administrativ.

Decesul unei persoane constituie un asemenea fapt material care atrage încetarea efectelor juridice produse de acte administrative, iar dizolvarea persoanelor juridice, subiecte ale unor raporturi juridice administrative, poate antrena încetarea acestor raporturi. Dar nu orice activitate de executare duce la încetarea efectelor actelor administrative. Exercitarea unei profesii pe baza unei diplome, de exemplu, nu determină încetarea efectelor acesteia, fiindcă drepturile conferite de acest act administrativ se realizează printr-o suită nesfârșită de acte de executare. Numai atunci când executarea se înfăptuiește printr-unul sau printr-un număr determinat de fapte materiale, putem vorbi de încetarea efectelor juridice prin acte de executare.

Prescripția prevăzută printr-un act normativ constituie un alt fapt material care atrage încetarea efectelor juridice produse de unele acte administrative individuale. Spre exemplu, potrivit dreptului comun, în materia răspunderii contravenționale, aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

La rândul ei, executarea sancțiunii amenzi contravenționale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii.

Executarea actului administrativ prin intermediul unor fapte stinge efectele acestuia. Astfel, obligația de executare a actului administrativ poate înceta, ca orice obligație, prin îndeplinirea ei. Este necesar, totuși, ca această încetare să fie prevăzută în mod expres: de un alt act administrativ cu cel puțin aceeași forță juridică, de lege sau de o hotărâre judecătorească.

3.3 Încetarea unui fapt de executare (prescripție amendă, amenda judiciară)

Următoarele abateri săvârșite în cursul procesului penal se sancționează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:

a) neîndeplinirea sau îndeplinirea greșită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum și a oricăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfășurarea procesului penal;

b) neîndeplinirea ori îndeplinirea greșită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citațiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum și neexecutarea mandatelor de aducere.

b1) lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu fără a asigura substituirea, în condițiile legii, ori înlocuirea sau refuzul acestuia de a asigura apărarea;

Lipsa nejustificată a martorului, a părții vătămate sau a părții responsabile civilmente se sancționează cu amendă de la 250 lei la 3.000 lei.

Lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu fără a asigura substituirea, în condițiile legii, ori înlocuirea sau refuzul acestuia de a asigura apărarea se sancționează cu amendă judiciară de la 250 lei la 3.000 lei.

Următoarele abateri săvârșite în cursul procesului penal se sancționează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei:

a) împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuțiilor ce revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor, experților desemnați de organul judiciar în condițiile legii, agenților procedurali, precum și altor salariați ai instanțelor și parchetelor;

b) lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat;

c) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;

d) neîndeplinirea de către orice persoană a obligației de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum și neîndeplinirea aceleiași obligații de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligații;

e) nerespectarea obligației de păstrare, prevăzută în art. 109 alin. 5;

f) neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum și împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condițiile legii;

g) nerespectarea de către părți, apărătorii acestora, martori, experți, interpreți sau orice alte persoane a măsurilor luate de către președintele completului de judecată potrivit art. 298;

h) manifestările ireverențioase ale părților, apărătorilor acestora, martorilor, experților, interpreților sau ale oricăror alte persoane, față de judecător sau procuror;

i) nerespectarea de către învinuit sau inculpat a obligației de a încunoștința în scris, în termen de 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinței pe parcursul procesului penal;

j) neîndeplinirea de către organul de cercetare penală a dispozițiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta.

k) abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale și procedurale de către părți, reprezentanții legali ai acestora ori consilierii juridici.

Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul Ministerului Public sau Ministerului Justiției, după caz, potrivit legii.

Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracțiune.

Amenda se aplică de organul de urmărire penală, prin ordonanță, iar de instanța de judecată, prin încheiere.

Persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanței ori a încheierii de amendare.

Dacă persoana amendată justifică de ce nu a putut îndeplini obligația sa, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, apreciind, dispune scutirea sau reducerea amenzii.

Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o.

Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală.

Executarea cheltuielilor judiciare se face de către organele care, potrivit legii, execută amenda penală.

Înlocuirea pedepsei amenzii în cazul prevăzut în art. 631 din Codul penal se dispune de instanța de executare.

Sesizarea instanței se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda.

Contestația contra executării amenzilor judiciare se soluționează de către instanța care le-a pus în executare.

Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanța de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Când persoana juridică condamnată se găsește în imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul prevăzut în alin. 1, instanța de executare, la cererea acesteia, poate dispune eșalonarea plății amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare.

În caz de neîndeplinire a obligației de plată a amenzii în termenul arătat în alin. 1 sau de neplată a unei rate, instanța de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării acesteia, potrivit dispozițiilor legale privind executarea silită a creanțelor fiscale și cu procedura prevăzută de aceste dispoziții.

Continuarea procesului penal în caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii prealabile ori de existență a unei cauze de nepedepsire

În caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii prealabile, precum și în cazul existenței unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.

Dacă se constată vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)–e), procurorul dispune scoaterea de sub urmărire, iar instanța de judecată pronunță achitarea.

Dacă nu se constată vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. a)–e), procurorul dispune încetarea urmăririi penale, cu excepția cazului prevăzut în art. 10 alin. 1 lit. i), iar instanța de judecată pronunță încetarea procesului penal.

Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârșirea unor infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate, iar dispozițiile art. 97 alin. 3 se aplică în mod corespunzător. Corespondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.

La procesul-verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, și va fi pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanței, copia suportului care conține înregistrarea convorbirii și copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei.

La prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate și să asigure, la cerere, ascultarea acestora.

Dacă în cauză s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înștiințeze despre aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate și înregistrate. Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității, și se păstrează până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens.

După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor sau în condițiile prevăzute în art. 912 alin. 5 și numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în alte cazuri numai cu autorizarea judecătorului.

Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul original și copia acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în condițiile prevăzute în art. 912 alin. 5, cu încuviințarea prealabilă a președintelui instanței.

Contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.

În cazurile prevăzute la lit. a), b) și d) contestația se face, după caz, la instanța prevăzută în alin. 1 sau 6 al art. 460, iar în cazul prevăzut la lit. c), la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută.

Contestația împotriva actelor de executare privind confiscarea averii se soluționează de instanța civilă, potrivit legii civile.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).

Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală;

b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni;

c) fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat;

d) faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii;

e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;

f) lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;

g) a intervenit amnistia, prescripția ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor;.

h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;

i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.

3.4 Suspendarea actelor administrative

Suspendarea reprezintă o operațiune juridică care determină încetarea temporară a efectelor unui act administrativ, utilizată atunci când există dubii cu privire la oportunitatea ori legalitatea actului și poate avea loc din oficiu sau la solicitare,în condițiile legii.

Astfel,suspendarea executării unui act administrativ este,prin însăși înțelesul acestei noțiuni, o stare temporară, urmând ca, după un anumit timp, actul administrativ să își recapete caracterul său executoriu sau să înceteze complet a mai produce efecte juridice.

Suspendarea actelor administrative este o garanție a asigurării legalității, ce intervine însă în cazuri de excepție, în situații limită .

Suspendarea unui act administrativ poate fi dispusa de:autoritatea administrativa emitenta,autoritatea administrativa ierarhica superioara, de autoritatea cu atribuții jurisdicționale stabilite prin lege si de instanța judecătorească.

În literatura juridică se distinge între suspendarea de drept și suspendarea prin act juridic, provenit de la instanța de judecată sau de la un organ administrativ.

În doctrina actuală este subliniată distincția între suspendarea unui act juridic, reprezentând întreruperea producerii oricărui efect de către actul respectiv, pe de o parte, si suspendarea efectelor sale juridice, care semnifică întreruperea efectelor cu acest caracter ale actului respectiv, pe de altă parte.

Suspendarea de drept are loc ori de câte ori intervine un fapt material de care legea leagă producerea efectelor juridice, respectiv suspendarea actului administrativ. Un exemplu în acest sens ne este oferit de prevederile art.135 alin (1) din Legea nr.215/2001 care precizează că acțiunea în contencios introdusă de prefect pentru anularea unor acte administrative considerate nelegale, are ca efect suspendarea de drept a acestor acte. De asemenea, introducerea contestației împotriva procesului-verbal de contravenție suspendă executarea acestui act.

Suspendarea poate fi dispusă prin act juridic atât de organul administrativ emitent, cât și de organul ierarhic superior care are și drept de revocare. Ea mai poate fi hotărâtă și de instanțele judecătorești, în condițiile legii.

Suspendarea judecătorească nu are loc automat, cum se întâmplă în cazul suspendării de drept, ci presupune o apreciere din partea instanței de judecată cu privire la motivele de fapt și de drept care o justifică. Ea este dispusă prin încheiere de către instanța de judecată. De exemplu, art. 9 din Legea nr.29/1990 cu privire la contenciosul administrativ prevede că în cazuri bine justificate și pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanței de judecată să dispună suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea acțiunii.

Suspendarea intervine în mod excepțional, atunci când există suspiciuni cu privire la legalitatea sau oportunitatea actului și, în mod obligatoriu, în cazurile expres prevăzute de lege.

În cazurile în care suspiciunile privind legalitatea actului administrativ nu se confirmă, acesta va fi repus în vigoare sau în executare, după caz, iar atunci când se stabilește cu certitudine nelegalitatea sau neoportunitatea actului administrativ suspendat, se va dispune desființarea să, prin revocare sau anulare.

Suspendarea unui act administrative poate deveni necesară în mai multe situații, cum ar fi: contestarea legalității de către un cetățean, o organizație nestatală sau o autoritate publică, schimbarea condițiilor de fapt după emiterea actului cu implicații asupra oportunității actului, necesitatea de a pune de acord actul respectiv cu actele organelor ierarhic superioare

emise ulterior, aplicarea unei sancțiuni persoanei fizice care a săvârșit o abatere administrativă, clarificarea unor îndoieli ale organului etent cu privire la legalitatea actului.

Completarea actelor administrative constă în introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții normative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte, care se adaugă elementelor structurale existențe.

Cea mai importantă situație de suspendare, în temeiul legii, mai mult, al legii fundamentale, este prevăzută de art 123 alin. (5) din Constituția republicată, în cazul acțiunilor de contencios administrativ pentru exces de putere al autorităților administrației locale autonome (consiliu județean, consiliu local, primar). Actele acestora, atacate de prefect în fața instanței de contencios administrativ pe motive de ilegalitate, se suspendă de drept.

Un alt exemplu de suspendare, în temeiul legii, ni-1 oferă O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, care precizează, în art. 32, că plângerea contravenientului împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției atrage după sine suspendarea executării actului de sancționare.

Legea nr. 29/1990, vechea lege a contenciosului administrativ, în art 9, prevedea un caz de suspendare prin act juridic; instanța de judecata avea dreptul de a lua măsura suspendării actului administrativ ce făcea obiectul litigiului dedus respectivei instanțe „în cazuri bine justificate și pentru a se preveni producerea unei pagube iminente".

Trebuie făcută distincția între suspendarea unui act juridic, care înseamnă întreruperea producerii oricărui efect de către actul respectiv și suspendarea efectelor sale juridice, care semnifica întreruperea efectelor cu acest caracter ale actului respectiv.

Referitor la suspendarea ca sancțiune care privește un act administrativ, temeiul ei constituțional îl regăsim în art.123 alin.(5), care consacră dreptul prefectului de a ataca în contenciosul administrativ un act emis de consiliul local, consiliul județean sau primar, actul fiind suspendat de drept.

Suspendarea ca sancțiune administrativ-disciplinară, o regăsim consacrată în mai multe articole.

Astfel,art.95 reglementează instituția ,,suspendării din funcție’’ a Președintelui României, calificată în doctrină a reprezenta forma de ,,răspundere politică’’ a acestuia sau ,,răspunderea administrativ-disciplinara a șefului de stat’’. Un alt text este cel al art.108 alin.(2) care prevede suspendarea miniștrilor.

Cauzele care pot determina intervenția suspendării sunt urmatoarele:

Ca regulă generală, suspendarea intervine atunci cand există îndoieli cu privire la legalitatea unui act administrative.Suspendarea ne apre ca o garanție a asigurării legalitații actului administrative, în emiterea dar și în executaea lui,care intervine doar în situații de excepție.

În al doilea rand, suspendarea poate intervene atunci cand se aplică o anumită sancțiune administrativ-disciplinară unui funcționar public sau unei alte persoane încadrată într-un organ public.

Efectele juridice ale suspendării actului administrativ au ca notă dominantă faptul că se produce o întrerupere a acestor efecte, o încetare vremelnică a producerii lor, urmând ca, după încetarea cauzelor care au determinat intervenția suspendării, să se producă fie repunerea în vigoare a actului, fie scoaterea lui din vigoare prin căile prevăzute de lege.

Astfel, prin decret al Președintelui poate fi suspendat din funcție acel ministru împotriva căruia s-a cerut urmărirea penală.

Președintele la rândul său, poate fi suspendat din funcție, prin hotărârea Parlamentului, în cazul în care a încălcat grav Constituția.

Dacă într-un act administrativ se prevede că acesta va intra în vigoare la o dată ulterioară, aceasta nu înseamnă că pentru perioada de timp de la publicare, până la data stabilită pentru intrarea in vigoare, actul este suspendat, ci în această perioadă actul nu există, potrivit principiului că actele administrative produc efecte juridice de la data publicării sau comunicării sau de la o data ulterioară, prevăzută expres.

În plus, suspendarea actului administrativ trebuie să fie dispusă de organul competent potrivit legii dar ea poate interveni și prin efectul legii.

Un exemplu de suspendare în temeiul legii este oferit de Ordonanța Guvernului nr.2\2001 privind regimul juridic al contravențiilor, care stabilește expres că plângerea contravenientului împotriva procesului verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii atrage suspendarea executării actului de sancționare.

De asemenea, Legea nr.2\1990 privind contenciosul administrativ prevedea în art.9 , un caz de suspendare prin act juridic: instanța de judecată are dreptul de a lua la cerere, măsura suspendării actului administrativ ce face obiectul litigiului dedus judecății ,, în cazuri bine justificate și pentru a se preveni producerea unor pagube iminente. Cererea de suspendare va fi soluționată de instanță, de urgență, chiar și fără citarea părților, hotărârea pronunțată fiind executorie de drept.’’

Organele care fac parte din Ministerul Public pot suspenda numai actele administrative ale organelor de deținere și executare a pedepselor.

Un act administrative poate fi suspendat și dacă există îndoieli cu privire la oportunitatea sa,fără a’i fi pusă în discuție legalitatea.

Astfel, spre deosebire de anularea și revocarea actelor administrative operează în cazul în care acestea sunt ilegale sau inopportune, suspendarea intervine în situația în care există îndoieli cu privire la legalitatea sau oportunitatea actelor administrative.

Prin urmare, efectele suspendării vor înceta fie prin anularea actului, fie prin repunerea lui în vigoare, ca urmare a stabilirii legalității lui.

Atunci când suspendarea actului administrative a intervenit pe considerente de neoportunitate, ea va înceta de drept la sfârșitul perioadei pentru care a fost hotărâtă sau, dacă nu a fost stabilită o perioadă, suspendarea va înceta atunci când au disparut împrejurările care au determinat-o.

3.5 Revocarea actelor administrative

Revocarea constă în operația de desființare a actului administrativ de către organul emitent sau de către organul ierarhic superior.

Termenul de revocare vine de la latinescul „revoca" – verb tranzitiv, care are următoarele accepțiuni: a chema din nou, a rechema, a readuce; a reține, a opri; a relua, a întoarce de la. Deci revocarea desemnează reîntoarcerea la o decizie anterioară și/sau înlocuirea ei cu alta.

Revocarea este prevăzută în art. 7 al. 1 din Legea 554/2004: „Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.

Revocarea constituie o specie a nulității, dar în același timp și o regula, un principiu al regimului juridic al actelor administrative. Cu toate că nu exista încă un text special care să consacre expres acest principiu, el nu poate fi pus la îndoială, mai ales dacă avem în vedere art. 21 coroborat cu art. 52 din Constituția republicată, precum și litera și spiritul Legii nr. 54/2004, noua lege a contenciosului administrativ. Dacă «puterea judecătorească» poate să «corijeze» actele administrative, este normal ca acest drept să aparțină și administrației însăși.

Sunt supuse revocării atât actele administrative normative cât și cele individuale. În cazul celor din urmă sunt și excepții și anume: actele administrative jurisdicționale și cele prin care s-au creat drepturi subiective în favoarea unor persoane, nu sunt revocabile. În aceeași categorie de acte administrative nerevocabile pot fi incluse și cele care au fost realizate material, de exemplu în cazul unei autorizații de construire a unei locuințe, din moment ce locuința a fost executată în baza autorizației legal eliberata, organul administrației publice care a emis-o nu mai are posibilitatea să o revoce. Actul administrativ este revocabil numai până în momentul în care a intrat în circuitul civil, în ordinea juridică a statului, după acest moment nu mai poate fi revocat de cel care l-a adoptat sau emis.

Revocarea poate fi dispusă de organul emitent al actului ilegal sau inoportun ori de organul ierarhic superior al acestuia. Revocarea propriului act administrativ mai poartă denumirea de retractare sau retragere a actului administrativ. Revocarea unui act administrativ normativ mai poartă denumirea de abrogare.

În cazul în care cauzele revocării sunt anterioare sau concomitente admiterii\adoptării actului administrative, efectele revocării au caracter retroactive,iar daca revocarea intervine pentru cauze ulterioare emiterii\adoptării actului administrative,efectele revocării se produc numai pentru viitor.

În doctrină este unanim admis că revocarea este o specie a nulității, dar că, în același timp, este și un principiu al regimului juridic al actului administrativ.

Actele administrative cu caracter normative și individual sunt, de regula, revocabile.

Principiul revocabilității actelor administrative ne apare ca un efect firesc al trăsăturilor administrației publice, al rațiunii însăși de afla actelor administrative. Administrația publică, cum s-a arătat, presupune o activitate de conducere și execuție efectivă a procesului complex de aplicare în viață a valorilor politice stabilite prin lege, respectiv de prestare a celor mai diverse servicii publice, în limitele legii. Ea trebuie, într-o riguroasă viziune științifică, să dea dovadă în permanență de receptivitate atât față de legea care-i formulează sarcina, obiectivul, cât și față de social, de viața reală, către care se adresează, sub forma unul model abstract, legea.

Revocarea unui act administrativ poate interveni fie pentru motive de ilegalitate, caz în care produce efecte retroactive de la data adoptării (emiterii) actului revocat, efectele acestuia desființăndu-se în totalitate ca și cum actul nu ar fi existat, fie pentru motive de inoportunitate și atunci revocarea produce efecte da la data la care actul a devenit inoportun, iar efectele juridice produse de actul revocat până la data revocării sunt și rămân valabile.

Revocarea are un caracter definitiv iar efectele ei se produc atât pentru trecut, cât și pentru viitor. Dreptul de revocare al actelor de drept administrativ își are izvorul în principiul revocabilității acestor acte fundament, la rândul său, pe caracterul unilateral al actelor administrative (întrucât sunt emise fără consimțăntul celuilalt subiect al raportului juridic).

De la principiul revocabilității actelor administrative există anumite excepții care privesc exclusiv actele administrative cu caracter individual, deoarece actele administrative normative sunt oricând revocabile și anume:

Actele administrative jurisdicționale nu pot fi revocate datorită stabilității care le este conferită, întrucât soluționează litigii cu putere de lucru judecat.

Actele administrative care au generat alte raporturi juridice decât cele de drept administrativ.

Astfel, în baza unui act administrativ au luat naștere raporturi de muncă – persoana fizică a încheiat un raport de muncă în temeiul diplomei de absolvire a unei instituții de învățământ superior, raporturi juridice civile – în temeiul unei autorizații de construire s-a edificat o casă pe terenul aflat în proprietatea beneficiarului autorizației, iar acesta a dobândit și dreptul de proprietate asupra construcției sau raporturi juridice procesuale – când actul administrativ a stat la baza unei hotărâri judecătorești, fiind valorificat în justiție ca probă a susținerii ori respingerii unor pretenții.

c) Actele administrative de sancționare

Potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, actele administrative de sancționare nu pot fi revocate de organul emitent și nici de organul superior după o procedură administrativă ci doar anulate ori reformate de organul jurisdicțional competent.

d)Actele administrative care au fost realizate material Rațiunea exceptării acestor acte de la principiul revocabilității este că, prin această operațiune nu se poate restabili situația materială anterioară.

Aceste excepții sunt deduse fie din natura actului, fie din efectele pe care le-au produs sau fie din voința legiuitorului.

Cu privire la măsura revocării este necesar să amintim situația actelor administrative refăcute în baza ordinului emis de organul ierarhic superior.

Ordinul de refacere a actului se emite în baza atribuțiilor de îndrumare și control pe care le are organul ierarhic superior în raportul său cu organul subordonat. Aceasta nu înseamnă, însă și dreptul de substituire al organului de control, în sensul că, dacă inferiorul nu a acționat potrivit ordinului de refacere, superiorul poate să emită el actul.

Revocarea apare ca o regulă (actele administrative, în principiu, sunt revocabile), în timp ce suspendarea este o operație excepțională.

3.6 Anularea actelor administrative

Principiul legalității, principiul fundamental aplicabil administrației publice, impune stricta respectare a dispozițiilor constituționale, legale și a tuturor actelor normative cu forța juridică superioară, de către autoritățile administrației publice.

Teoria nulităților in dreptul administrativ trebuie sa aibă în vedere că în această materie avem față în față mai multe categorii de interese, cum ar fi: interese generale, interese regionale, locale sau speciale și interese individuale care trebuie conciliate.

Anularea reprezintă sancțiunea aplicată actelor administrative emise\adoptate cu încălcarea legii și constă în lipsirea acestora de efecte juridice în vederea cărora au fost emise\adoptate.

Anularea actelor administrative este măsura luată de organul ierarhic superior celui care a adoptat sau emis actul sau de instanța de judecată prevăzută de lege, care face să înceteze efectele juridice ale acestui act, iar dacă acestea nu s-au produs face să nu se mai producă. Această măsură se ia în situația în care actul administrativ a fost adoptat sau emis cu nerespectarea cerințelor de legalitate sau cu încălcarea unor norme care privesc ocrotirea unui interes general.

Prof. D. A. Tofan consideră că dreptul și obligația autorităților ierarhic superioare de a anula actele administrative considerate ilegale sau inoportune ale autorităților ierarhic inferioare este în continuare o soluție viabilă, capabilă să permită delimitarea nulității, care ar urma să fie decisă doar la nivelul puterii judecătorești.

Anularea se poate pronunța de organele superioare ale administrației publice și de către instanțele judecătorești.Anularea unui act administrativ are ca efect nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare care au fost condiționate, sub aspectul legalității, de existența unui act administrativ.

Din punct de vedere al naturii sale, nulitatea unui act juridic, deci și a actului administrativ, reprezintă o sancțiune care intervine atunci când actul este lovit de unele vicii de legalitate.

Când anularea este impusă de organul ierarhic superior, cauza acesteia o reprezintă atât ilegalitatea actului cât și neoportunitatea lui. Instanțele judecătorești pot dispune anularea unui act exclusiv pe motiv de ilegalitate.

Actul administrativ nu poate fi anulat decât pentru cauze anterioare sau concomitente emiterii lui. Anularea are caracter retroactiv, prin această operațiune desființându-se efectele juridice ale actului și considerându-se că el nu a existat.

Anularea se dispune de autoritatea administrative ierarhica superioara, de autoritățile de inspecție sau control, de cele cu activitate administrativ-jurisdicțională stabilite de lege ori de instanțele judecătorești, în condițiile și în cazurile prevăzute de lege. Actele de anulare desființează efectele actelor administrative anulate, atât pentru trecut, cât și pentru viitor. De regulă, în cazul în care anularea intervine exclusiv pentru cauze de oportunitate, actul încetează să producă efecte juridice numai pentru viitor.

În dreptul administrativ distincția dintre nulitatea absolută și cea relativă are un interes practic redus.

În dreptul civil, clasificarea nulității1, în absolută și relativă are la bază natura interesului pe care îl protejează instituția juridică respectivă, posibilitatea de a fi acoperită prin confirmare și termenul în care ea poate fi invocată. O asemenea distincție dispare în dreptul administrativ, întrucât ne aflăm în prezența raporturilor de drept public care presupun apărarea intereselor generale.

Deși teoretic se poate distinge inexistența de nulitatea absolută, practic efectul este același, întrucât în ambele situații actul este desființat în întregime cu efectul retroactiv.

Totuși, distincția între cele două sancțiuni este marcată de faptul că actul lovit de nulitate absolută continuă să producă efecte juridice, în baza prezumției de legalitate, până în momentul în care se constată, cu efect retroactiv, nulitatea actului administrativ de către organele competente, pe când în cazul inexistenței, actul nu beneficiază de la bun început de această prezumție și nu poate fi pus în executare.

Natura juridică (de drept administrativ a raporturilor în care intervine) determină imposibilitatea confirmării ei și asigură un regim juridic unitar termenului în care poate fi invocată. De exemplu, atunci când exercită acțiunea în anulare a actelor administrative ilegale, prefectul nu invocă nulitatea absolută sau relativă a unui act, ca urmare a nerespectării condițiilor de validitate, ci doar ilegalitatea lui.

Nulitatea absolută are ca specific faptul că sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc. În cazul celei relative sunt nerespectate,la încheierea actului juridic norme care ocrotesc un interes particular, individual ori personal.

Nulitatea absolută intervine pentru încălcarea condițiilor de fond, esențiale pentru validitatea actului,iar nulitatea absolută pentru condiții de mai mică importanța, care privesc forma actului.

Din punct de vedere al efectelor juridice ,nulitatea actului administrativ diferă de cea a actului civil.

Astfel, indiferent de condițiile care au fost încălcate,organul competent va putea să dispună anularea actului. Dacă în dreptul civil nulitățile relative pot fi confirmate de cel lezat, iar nulitățile absolute nu pot fi confirmate, în dreptul administrativ pot fi confirmate ambele categorii de nulități sau numai nulitățile relative.

În practică, se întâlnesc cazuri în care actelor administrative le lipsesc unul sau mai multe elemente esențiale, astfel încât nu mai prezintă nici măcar aparența de legalitate, încălcarea legii în aceste cazuri este atât de evidentă, încât, oricine o poate sesiza. Astfel de acte, care nu pot beneficia de prezumția de legalitate, sunt numite acte inexistente.

Inexistența actului este o sancțiune juridică mult mai gravă în comparație cu nulitatea. Actul administrativ nul este obligatoriu și executoriu până la momentul desființării sale, pe când actele juridice inexistente nu pot avea un caracter obligatoriu.

Inexistența actului administrativ este rezultatul creației doctrinei administrative, fiind rar întâlnit în practica judiciară.

În altă ordine de idei, reținem că utilitatea practică a categoriei de «inexistență» este scoasă în evidență de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Cum s-a arătat deja, nu toate categoriile de acte administrative sunt supuse controlului legalității exercitat de instanțele judecătorești, potrivit acestei legi, deoarece chiar legea prevede o serie de excepții, raportându-se la cele două categorii de excepții, deja menționate introduse cu ocazia revizuirii, în art. 126 alin. (6) din Constituția republicată.

Instituția anulării actului administrativ este prevăzută de art.52 din Constituție care consacră acel tip de anulare care este dispus de instanța judecătorească. Potrivit textului menționat, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

Actul mai este inexistent și atunci când existența lui materială nu poate fi dovedită sau în cazul în care a fost semnat de o persoana manifest necompetentă ori a fost emis pe baza unei legi abrogată retroactiv.

Comparând nulitatea cu inexistența putem observa că, atât nulitatea cât și inexistența sunt sancțiuni datorate încălcării unor condiții de valabilitate le actului administrativ,dar de grade diferite de gravitate.

În ce privește anularea parțială a unui act administrativ, în doctrină, se susține că aceasta este în principiu posibilă, dar numai dacă ‘’ partea’’ din act care a fost anulată nu are o legătură organică și intrinsecă cu celelalte dispoziții din act, care pot avea o existență de sine stătătoare și se pot aplica în forma în care au fost adoptate chiar și în lipsa dispozițiilor care au fost anulate, altfel organul competent trebuie să ia măsura anulării totale a actului administrativ, deoarece această măsură intervine implicit prin imposibilitatea aplicării părții din act care nu a fost anulată expres.

CAPITOLUL 4 : EFECTELE ACTELOR ADMINISTRATIVE – NULITATEA

Actele administrative, ca orice acte juridice dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice, deci produc efecte juridice. Prin efecte juridice ale actelor administrative se înțeleg drepturile și obligațiile care iau naștere, se modifică sau încetează prin intermediul acestor acte.

Indiferent care organ pronunță nulitatea, el nu poate anula un act administrativ decât pentru cauze anterioare sau concomitente emiterii lui. Cum se arată în literatura de specialitate, nu este de conceput ca un act administrativ să fie legal în momentul emiterii lui și să devină ilegal ulterior. Tocmai de aceea, anularea are, ca regulă, efect retroactiv.

Dacă actul a fost anulat pentru motivul de ilegalitate, efectele anulării se produc nu numai pentru viitor dar și pentru trecut, adică din momentul emiterii sale. Așadar, actul de anulare desființează efecte juridice ale actului anulat și se consideră că el nici nu a existat.

Se subînțelege că pot fi șterse numai efectele juridice nu și faptele materiale, care prin însăși existența lor pot da naștere unor efecte juridice deosebite. Faptic, nu poate fi restabilită situația din momentul emiterii actului ilegal. De exemplu, anularea unui carnet de conducere auto nu poate șterge, obiectiv, efectele faptelor trecute de exercutarea conducerii automobilului pe drumurile publice. Dacă conducătorul auto respectiv a săvârșit, în trecut, un accident de circulație și dacă fapta sa nu este prescrisă (contravențional), el va putea fi tras la răspundere.

Prin nulitate se desemnează, în general, sancțiunea ce se poate aplica în cazul nesocotirii anumitor dispoziții legale sau „mijlocul tehnic prevăzut de lege pentru a asigura respectarea condițiilor de validitate a actului juridic”. În dreptul procesual au fost exprimate însă definiții deosebite cu privire la conceptul de nulitate. Explicația este simplă: împrumutarea unor definiții din dreptul civil și ignorarea, în unele cazuri, a specificului sistemului procesual.

În sistemul Codului de procedură civilă unele clasificări rezultă implicit din dispozițiile legii. Astfel, de pildă, art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se referă la nulitățile exprese, iar art. 108 distinge între nulitățile absolute și toate celelalte categorii de nulități.

Doctrina și legea distinge, de asemenea, între nulitățile absolute și relative. Este cea mai importantă clasificare care se face în doctrină și a căror implicații practice sunt deosebite, căci ea servește și pentru determinarea regimului juridic al nulităților. Criteriul care stă la baza acestei distincții vizează însă natura normelor procedurale încălcate.

Clasificarea nulităților în exprese și virtuale se bazează tocmai pe izvorul lor. Nulitățile exprese sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege.

În prezent în Codul de procedură civilă s-au păstrat un număr foarte restrâns de texte care consacră în mod expres nulitatea; în general ele au fost menținute pentru acele încălcări ale normelor procedurale care au un caracter esențial (art. 89 C. proc. civ., art. 258 C. proc. civ. art. 302 C. proc. civ.). Este și acesta un argument suplimentar care infirmă substanța tezei „actelor procedurale inexistente”.

Nulitatea proprie reprezintă sancțiunea care lipsește de eficiență juridică actul de procedură îndeplinit cu nesocotirea condițiilor sale de validitate. Nulitatea derivată reprezintă o consecință a invalidării unor acte procedurale anterioare și față de care actul în cauză se află într-un raport de dependență funcțională. O consacrare implicită a distincției dintre nulitățile proprii și cele derivate se poate regăsi chiar în dispozițiile art. 106 C. proc. civ.

Distincția dintre nulitățile totale și parțiale se întemeiază pe întinderea efectelor distructive ale sancțiunii. O asemenea construcție teoretică a fost realizată mai întâi în dreptul civil, unde regula de bază o constituie efectul limitat al nulității doar la clauzele ce contravin scopului dispoziției legale încălcate. Distincția dintre nulitățile totale și parțiale poate fi desprinsă și din prevederile art. 327 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziții procedurale în cazul admiterii cererii de revizuire instanța „… va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre”.

4.1 Actele civile de drept privat(contracte de înstrăinare și vânzare a terenului,autorizații de construire)

Autorizația de construire este acel act care conferă dreptul de a construi un imobil.

Autorizația de construire este eliberată de către Primaria localității/sectorului pe raza căruia se află terenul pe care urmează a se construi.

Autorizația de construire – se poate transmite dreptul de construi o dată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului.

Autorizația de construire are o valabilitate limitată și se poate prelungi. Durata de execuție și valabilitatea ofertei se cere de către beneficiar.

Autorizația de construire se eliberează pe baza avizelor și acordurilor luate și a proiectului tehnic .

 Autorizația de construire se eliberează/emite la solicitarea beneficiarului.

 Dosarele pentru autorizația de construire se întocmesc de către proiectanți autorizați.

 După obținerea autorizației de construire  beneficiarul trebuie să anunțe începerea execuției lucrărilor la primarie și inspectoratul de stat pentru construcții cu minim 10 zile înainte de începerea lucrărilor.

 Pentru obținerea autorizației de construire se plătește o taxă pentru autorizația de construire care este in cuantum de 0.5% pentru persoane fizice și 1% pentru persoane juridice. Alături de aceasta se plătește și o taxa către ordinul arhitectilor din România– OAR .

Orice proiect realizat pentru obținerea autorizației de construire este luat în evidență de către Ordinul arhitecților din România.

Dosarul pentru obținerea autorizației de construire este format din: cerere autorizație de construire, copie act identitate beneficiar/ solicitant, copie legalizată act de proprietate(contract de vânzare-cumpărare, certificate moștenitor), copie după certficatul de urbanism, avizele și acordurile menționate în certificatul de urbanism, acordul băncii ipotecare dacă este cazul, studiu geotehnic, dovada de luare în evidență de la ordinul arhitecților, dovada plății taxelor : de autorizație și către OAR, proiect arhitectură– piese scrise și desenate faza PAC, proiect rezistentă– piese scrise și desenate faza PAC, proiect instalații faza PAC– piese scrise și desenate faza PAC, expertiza tehnică dacă este cazul, referat verificare proiecte+copie legitimație .

Pentru obținerea autorizației de construire se depun la primărie 2 dosare: un orginal și o copie; unul din dosare ramane în arhiva primăriei și altul se întoarce ștampilat și aprobat către beneficiar.

Obținerea autorizației de construire este obligatorie. Realizarea de construcții fără obținerea unei autorizații este ilegală și se pedepsește conform legii.

Terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, se află în circuitul civil, adică ele pot fi dobândite și înstrăinate potrivit dispozițiilor de drept comun și cu respectarea dispozițiilor speciale din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor. Indiferent că sunt situate în intravilanul sau extravilanul localităților și indiferent de întinderea suprafeței, terenurile pot fi înstrăinate numai prin acte juridice încheiate în forma autentică. (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/1998).

Legea instituie unele limitări privind înstrăinarea și respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor astfel:

1 – În cazurile de dobandire prin acte juridice între vii, proprietatea dobânditorului nu poate depași 200 ha teren agricol, în echivalent arabil de familie, sub sancțiunea reducțiunii actului juridic de înstrăinare până la limita suprafeței legale (art. 2 alin. 2 si 3 din Legea nr. 54/1998).

2 -Terenurile atribuite prin constituirea dreptului de proprietate nu pot fi înstrăinate prin acte juridice între vii, timp de 10 ani, socotiți de la începutul anului următor celui în care s-a facut înscrierea proprietății asupra lor. Actul de înstrăinare încheiat cu nerespectarea acestui termen este lovit de nulitate absolută. Constatarea nulității poate fi cerută în justiție de către primar, prefect, procuror, precum și de orice persoană interesată (art. 32 din Legea nr. 18/1991 rep.).

Vânzarea de terenuri agricole situate în extravilan se poate face numai prin exercitarea dreptului de preemțiune (drept de preferință la pret egal), (art. 5 din Legea nr. 54/1998).

Dreptul de preemțiune revine coproprietarilor, proprietarilor vecini și arendașilor. Daca toți își manifestă intenția de a cumpara imobilul, proprietarul are dreptul să aleagă pe oricare dintre ei. Exercitarea dreptului de preemțiune se face în toate cazurile prin intermediul consiliului local în raza căruia este situat terenul. Procedura exercitării dreptului de preemțiune este urmatoarea:

-Ea va cuprinde numele și prenumele vânzătorului, suprafața și proprietarul terenului care dorește să-și înstrăineze terenul este obligat să înainteze oferta de vânzare a terenului agricol situat în extravilan, la consiliul local, în aceeași zi secretarul unității administrativ-teritoriale va afișa oferta, cu semnătura și cu aplicarea ștampilei, la sediul primăriei. Ea va cuprinde numele și prenumele vânzătorului, suprafața și categoria, precum și locul unde este situat terenul (art. 6 alin. 2 din Lege). Potrivit legii oferta trebuie să cuprindă și prețul cerut de către vânzător , numai astfel putându-se exercita efectiv dreptul de preemțiune. Deținătorii dreptului de preemțiune sunt obligați să se pronunțe în scris asupra ofertei acestuia în termen de 45 de zile de la data afișării ofertei de vânzare, și vor arăta prețul oferit.

Oferta de cumpărare se înregistează la primărie în cazul în care, în termenul prevăzut de lege, își exercită dreptul de preemțiune mai mulți titulari, vânzătorul are dreptul să aleagă pe acela dintre ofertanți care oferă prețul cel mai bun. Dacă prețul oferit de titularii dreptului de preemțiune nu este convenabil proprietarului, acesta fiind mai mic decât cel solicitat prin oferta de vânzare, atunci el poate să vânda terenul oricărei persoane.

Dacă în termenul prevăzut de lege nici unul dintre titularii dreptului de preemțiune nu și-a manifestat voința de a cumpăra terenul, acesta se vinde în mod liber. În fața notarului public, dovada publicității ofertei de vânzare se face cu actul eliberat vânzătorului de către secretarul unității administrativ-teritoriale după expirarea termenului de exercitare a dreptului de preemțiune. Vânzarea terenurilor agricole din extravilan cu nerespectarea dispozițiilor legale privind exercitarea dreptulul de preemțiune este sancționată cu nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumparare (art. 14, alin. 1 din Legea nr 54/1998).

În afara acestor restricții ale exercitării dreptului de proprietate asupra terenurilor, legea instituie și o interdicție a înstrăinării sub orice forma a terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii la instanțele judecătorești, pe tot timpul soluționării acestor litigii (art. 15 alin. 1 din Legea nr 54/1998). Înstrăinările încheiate cu nerespectarea acestei prohibiții legale sunt lovite de nulitate absolută. Nulitatea va fi constatată de către instanța judecătorească la cererea oricărei persoane interesate și a procurorului. În acest sens, serviciile de transcripțiuni și inscripțiuni, precum și birourile de carte funciară ale judecătoriilor vor evidenția, în registrele de publicitate opozițiile de înstrăinare formulate de partea interesată și, în aceste cazuri, vor refuza eliberarea certificatelor de sarcini necesare autentificării înstrăinărilor solicitate de persoanele care vor să înstrăineze.

O altă interdicție instituită de lege se referă la cetățenii străini și apatrizii care nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România (art. 3 alin, 1 din Legea nr. 54/l998). În schimb, Legea prevede în mod expres ca cetățenii români cu domiciliul în străinătate pot dobandi terenuri în România, atat prin acte juridice între vii, cât și prin moștenire (art. 3 alin. 2 din Legea nr. 54/1998).

În fine, legea interzice persoanelor juridice străine să dobândească terenuri în România prin acte juridice între vii sau pentru cauza de moarte (art. 3 alin. 3 din Legea nr. 54/1998) Legea precizează însă că, în cazul terenurilor ce fac obiectul investițiilor persoanelor fizice sau juridice străine, sunt și rămân aplicabile dispozițiile legislației în vigoare privind regimul juridic al investițiilor străine (art. 3 alin. 4 din Legea nr. 54/l998). Introducerea terenurilor agricole în circuitul urban Ulterior aprobării Planului General de Urbanism – PUG – pot fi introduse în intravilanul localităților și unele terenuri din extravilan, numai în condiții temeinic fundamentate pe baza de planuri urbanistice zonale – PUZ, aprobate potrivit legii.

Terenurile destinate construirii, evidențiate în intravilan, se scot din circuitul agricol, temporar sau definitiv, prin autorizația de construire. Suprafețele de teren scoase din circuitul agricol se comunică de către președinții consiliilor județene, de primarul general al municipiului București sau de primari, în termen de 10 zile de la eliberarea autorizației de construire, oficiilor teritoriale de cadastru, în vederea stabilirii taxei, în conformitate cu categoria de folosință agricola și cu fertilitatea solului, conform evidențelor agricole, și pentru operare în aceste evidențe, potrivit prevederilor legale.

Schimbul de terenuri proprietate privată se poate face cu acordul părților contractante prin act autentic. Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea absolută a actului de schimb. Prin schimburile efectuate, fiecare teren dobândește situația juridică a terenului înlocuit, cu respectarea drepturilor și a sarcinilor constituite anterior în condițiile legii.

Potrivit legii, terenurile agricole proprietate publică, indiferent de titularul care le administrează, nu pot face obiectul schimbului (art. 12 alin. 3 din Legea nr. 54/l998). Punerea în posesie a noilor deținători, în urma schimbului realizat, se face de către delegatul oficiului de cadastru agricol și organizarea teritoriului agricol județean sau al municipiului București în prezența părților contractante sau a reprezentanților acestora operându-se modificările survenite în documentele cadastrale și în registrul agricol. Obligațiile pe care le au, potrivit legii, persoanele cărora li s-a constituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, de a-și stabili domiciliul și de a-și gospodări în localitățile în care este situat terenul.

Nerespectarea acestor condiții atrage pierderea dreptului de proprietate asupra terenului și a construcțiilor de orice fel realizate pe acesta. Pentru teren nu se vor acorda despăgubiri iar pentru construcții proprietarul va primi o despăgubire egală cu valoarea reală a acestora (art. 49 alin. 1 si 2 din Legea nr. 18/1991 rep).

Constatarea neîndeplinirii de către persoanele respective a acestor obligații se face de către prefect care prin ordin atestă pierderea dreptului de proprietate și trecerea acestuia, dupa caz, în proprietatea privată a comunei, orașului sau a municipiului în a cărui rază este situat terenul (art. 49 alin. 3 din Legea nr. 18/l991 rep.). În ce privește terenurile agricole situate în intravilan, legea prevede că înstrăinarea lor este liberă (art. 4 din Legea nr. 54/1998).

4.2. Instituirea tutelei – minorul

Constituția României, Codul familiei și convenția ONU cu privire la drepturile copilului, stipulează că, în toate deciziile care îi privesc pe copii, interesele acestora trebuie să fie luate în considerare cu prioritate. Legislația noastră stabilește măsuri și pentru ocrotirea persoanelor majore, puse sub interdicție, ori care nu sunt pe deplin capabile de a-și apăra interesele și de a-și administra personal patrimoniul. Normele legale de ocrotire a acestor categorii de persoane fizice, minore sau majore, se pun în aplicare de serviciile de autoritate tutelară, de a căror bună funcționare răspund autoritățile administrației publice locale. Prin autoritate tutelară se înțelege un ansamblu de atribuții, o funcție a autorităților executive ale administrației publice locale. Atribuțiile de autoritate tutelară se exercită de către primarii municipiilor, orașelor și comunelor. Aceștia asigură funcționarea serviciilor de autoritate tutelară din cadrul primăriilor. Formele prevăzute de Codul familiei, prin care se realizează ocrotirea unor categorii de persoane sunt: ocrotirea părintească; tutela minorului; ocrotirea interzisului prin tutelă; curatela minorului; curatela persoanei majore. Responsabilitatea în acest sens, aparține autorității tutelare.

Măsuri de protecție a copilului. Cadrul legal pentru respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului este reglementat de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile si deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice si de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătura cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. De asemenea, orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Legea reglementează o protecție specială pentru copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi. Instituții și servicii cu atribuții în protecția copilului: Instituții la nivel central: Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridica, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale si Familiei; Avocatul Poporului, care realizează Apărarea drepturilor și libertăților copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice cu scopul de a promova și de a îmbunătăți condiția copilului. Instituții și servicii la nivel local: în subordinea consiliului județean și, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București funcționează Comisia pentru protecția copilului, ca organ de specialitate al acestora, fără personalitate juridică; Direcția generala de asistență socială și protecția copilului, instituție publică cu personalitate juridică, înființată în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București.

Tutela se instituie în situația în care ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța judecătorească hotărăște că este in interesul copilului instituirea unei tutele.

Ocrotirea persoanei prin tutelă este de competența instanței de tutelă și se realizează de către tutore, desemnat sau numit, în condițiile Noului Cod Civil, precum și de către consiliul de familie, ca organ consultativ.

Conform Noului Cod Civil (în vigoare la 1 octombrie 2011).

Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanța de tutelă în camera de consiliu, prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut prin contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevăzute de lege. Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.

În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanța de tutelă a constituit consiliul de familie, numirea tutorelui se face cu consultarea consiliului de familie.

Instanța de tutelă numește cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină, ținând seama, după caz, de relațiile personale, de apropierea domiciliilor, de condițiile materiale și de garanțiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă.

Obligația de înștiințare a autorității tutelare (cf. Noului Cod Civil)

Au obligația ca, de îndată ce află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute de lege, să înștiințeze instanța de tutelă:

a) persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul;

b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;

c) instanțele judecătorești, reprezentanții Ministerului Public și ai poliției, cu prilejul pronunțării, luării sau executării unei măsuri privative de libertate;

d) organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.

Copilul pus sub tutelă locuiește la tutore. Numai cu încuviințarea instanței judecătorești poate avea o altă locuință. Prin excepție, tutorele poate încuviința ca minorul să aibă o reședință determinată de educarea și pregătirea sa profesională. În acest caz, instanța de tutelă va fi de îndată încunoștințată de tutore.

Tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor.

El este obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea și dezvoltarea lui fizică și mentală, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui. Felul învățăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani o primea la data instituirii tutelei nu poate fi schimbat de acesta decât cu încuviințarea instanței de tutelă. Instanța de tutelă nu poate, împotriva voinței minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, să schimbe felul învățăturii acestuia, hotărâtă de părinți sau pe care minorul o primea la data instituirii tutelei.

Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi. Desemnarea poate fi revocată oricând de către părinte, chiar și printr-un înscris sub semnătură privată.

Desemnarea făcută de părintele care în momentul morții era decăzut din drepturile părintești sau pus sub interdicție judecătorească este lipsită de efecte.

Cel numit tutore este dator să continue îndeplinirea sarcinilor tutelei. Poate refuza continuarea tutelei:

a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniți;

b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;

c) cel care crește și educă 2 sau mai mulți copii;

d) cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfășurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.

Minorul va avea domiciliul la tutore și numai pe cale de excepție, și cu autorizarea instanței de tutelă, acesta va putea avea și o reședință. Cu toate acestea, în situațiile în care educarea și pregătirea profesională a minorului reclamă acest lucru, tutorele poate decide ca minorul să aibă o reședință, instanța de tutelă fiind încunoștiințată de îndată.

În spiritul protejării interesului superior al minorului, art. 138-139 din Legea nr. 287/2009 limitează puterea de decizie a tutorelui asupra schimbării felului învățăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul o primea la data instituirii tutelei (și care în cele mai multe cazuri fusese aleasă de părinte). Conform textelor de lege amintite, pentru a lua o decizie în acest sens este obligatorie încuviințarea instanței de tutelă, iar în situația în care minorul a împlinit vârsta de 14 ani, instanța de tutelă nu poate schimba “felul învățăturii sau al pregătirii profesionale hotărâte de părinți” sau pe care minorul le primea “la data instituirii tutelei”. Este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani.

Cu privire la administrarea bunurilor minorului, menționăm că aceasta trebuie să se realizeze cu bună credință, finalitatea acesteia constituind-o bunăstarea minorului. În desfășurarea acestei activități, tutorele numit are, de plan, calitatea de administrator al bunurilor altuia, fiind ținut de respectarea dispozițiilor legale în această materie.

Până la împlinirea vârstei de 14 ani, minorul va fi reprezentat în actele juridice de către tutore, iar după împlinirea vârstei de 14 ani, acesta le va putea încheia singur, cu “încuviințarea scrisă a tutorelui” sau a“curatorului” (conform art. 143 și art.146 din noul Cod Civil), excepție făcând donațiile și actele prin care se garantează obligația altuia, care îi sunt total prohibite.

Concluzionând cele prezentate, reținem că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009,  în materia tutelei principala instituție implicată era autoritatea tutelară, procedura având mai mult un carcater administrativ și numai în cazuri extraordinare judiciar. Prin modificările aduse, și mai ales prin instituirea instanței de tutelă,  noul Cod Civil transferă practic această procedură din sfera administrativului în sfera judiciarului, creând o nouă instituție de drept, la nivelul căreia jurisprudența este încă în fază de pionerat și a cărei evoluție merită urmărită.

CAPITOLUL 5. LEGEA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV CU PRIVIRE LA ACTELE ADMINISTRATIVE

5.1 Acte administrative stabile (Pensie, Diploma,Contracte de concesiune,Contracte de închiriere,Instituirea tutelei)

În România teza contractelor administrative a pătruns încă din secolul trecut având ca model țara de origine, Franța. Doctrina clasică se conturează la noi după primul război mondial, pe fondul aplicării reformelor legislativo-administrative reclamate de Unirea cea Mare, reforme ce au condus și la adoptarea unor noi Constituții, cea din anul 1923. Teoria contractelor administrative, la noi, a dobândit particularități specifice, determinate, de inexistența unor instanțe speciale de contencios administrativ.

In literatura noastră până la adoptarea Constituției din 1948, s-au exprimat 3 mari opinii:

de acceptare a teoriei contractelor administrative în sens restrâns;

de respingere a oricărei teorii a contractelor administrative;

de acceptare a teoriei contractelor administrative în sens larg;

Prima opinie pleacă de la ideea după care concesiunea este un contract de drept public, un contract de serviciu public, un contract administrativ.

După prof. E. D. Tarangul contractele încheiate cu particularii în scopul “de a colabora împreună în vederea unui serviciu public sau a unui interes general sunt contracte de drept public sau contracte administrative” (de exemplu: concesiunea de servicii publice, concesiunea domeniului public, contractul de lucrări publice, concesiunea de lucrări publice, contractele prin care se angajează un funcționar, împrumuturile, etc.)

Regimul juridic special al contractelor administrative se caracterizează prin forme speciale necesare pentru încheierea lor (caietele de sarcini, licitațiile, aprobările din partea unor autorități superioare), precum și prin principii speciale cu privire la executarea lor. Caietul de sarcini este considerat parte integrantă a contractului administrativ, „administrația stabilește în caietul de sarcini condițiile în care voiește să încheie un contract administrativ, iar particularul acceptă aceste condiții”. Licitația publică și adjudecarea nu erau considerate ca făcând parte din contractul administrativ ci numai acte preparatorii, teză susținută și de P. Negulescu.

Pentru a marca distincția dintre regimul contractelor administrative și cel al contractelor civile, prof. E. D. Tarangul evocă urmatoarele aspecte:

particularul care a încheiat un contract administrativ cu administrația nu va putea să-l cedeze întreg sau în parte altei pers., decât cu aprobarea administrației;

unele clauze din contractul administrativ sunt de natură reglementară (cu privire la organizarea și funcționarea serviciilor publice, la interesele generale);

administrația își rezervă dreptul dacă interesul general o cere sau când concesionarul nu și-a îndeplinit obligațiile stipulate în actul de concesiune, să poată rezilia contractul, fie direct din oficiu, prin decizie administrativă dată pe cale unilaterală, fie pe cale judecătorească;

contractelor administrative li se aplică teoria impreviziunii, care nu se aplică contractelor de drept comun.

Jurisprudența din țara noastră, prin diferite decizii, în deosebi ale Curții de Casație, a admis teza după care administrația poate încheia cu particularii, în vederea realizării unui serviciu public, fie un contract de drept privat, supus regimului juridic al Codului Civil, fie un contract de drept public sau contract administrativ, guvernat de regimul dreptului public.

Ținând cont de faptul că în toate clasificările au o importanță practică, suntem de părere că cel mai mare interes îl reprezintă o clasificare ce are în vedere cel mai larg structural-organizațional ) al noțiunii de act administrativ.

1.Dupa categoria organului care le emană, distingem :

a) acte care emană de la organul de administrație de stat ;

b) acte care emană de la alte organe de stat ;

c) acte care emană de la autoritățile autonome ale administrației publice locale ;

d) acte care emană în baza împuternicirii date de lege ori de organe ale administrației de stat, de la persoane private – acte administrative prin delegație.

2. După competența materială a organului emintent, distingem :

a) acte de administrație generală;

b)acte de administrație specială.

3. După gradul de intindere a efectelor, delimităm:

a) acte normative;

b) acte individuale;

c)acte cu caracter intern.

4.După conținutul efectelor actului individual pot fi identificate cel puțin patru categorii:

a) acte prin care se stabilesc drepturi sau obligații determinate pentru subiectul căruia i se adresează;

b) acte de conferire a unui statut personal ( diplomă scolară, decizia de pensionare);

c) acte de aplicare a constrângerii administrative;

d) acte cu caracter jurisdicțional.

Se impune a preciza că în cazul actelor din prima categorie ce pot fi denumite generic autorizații delimităm două mari situații, după cum legea lasă organului de stat un drept de apreciere sau îi stabilește doar obligația verificării condițiilor cerute de lege.

Tocmai de aceea autorizațiile sunt împărțite în două categorii:

a)autorizații libere;

b)autorizații impuse.

Contractul administrativ este definit, într-o concepție ca fiind contractul încheiat de o persoană publică și identificat prin intermediul unui criteriu alternativ și anume: prezența clauzelor exorbitante sau participarea contractanților la executarea aceluiași serviciu public.

J. M. Auby prin contractul administrativ înțelege contractul încheiat de una sau mai multe persoane publice și supus unui regim juridic de drept public.

Criteriul clauzelor exorbitante este fundamentat ca un criteriu legal deoarece legea statuează că litigiile, care sunt determinate de asemenea clauze se soluționează de instanțele de contencios administrativ. Cele mai frecvente contracte administrative delimitate după acest criteriu sunt:

– vânzarea de imobile proprietate a statului;

– contractele de împrumut public;

– cumpărarea de furnituri și de servicii;

– cumpărarea de lucrări publice.

Iar contractele delimitate de după cel de-al doilea criteriu formează categoria foarte diversificată a contractelor referitoare la utilizarea domeniului public în special concesiunile.

Sunt luate în discuție două categorii de condiții pentru a se determina dacă un anumit contract încheiat de administrație este contract administrativ sau un contract civil, prima condiție se referă la persoanele contractante iar a doua la clauzele sau obiectul contractului.

În ceea ce privește subiectele, ca principiu un contract încheiat între doua persoane publice este un contract administrativ.

Contractul de concesiune publică se încheie între concedent, cel care transmite dreptul și obligația de a exploata obiectul concesiunii și concesionar, sau investitor, cel care exercită dreptul și își asumă obligația să îl exploateze, pe propria răspundere, în schimbul unei sume de bani sau a altei prestații, numită redevență.

Calitatea de concedent aparține statului sau colectivității locale, care o exercită prin persoane administrative, potrivit competenței legale.

Concesionar poate fi orice persoană fizică sau juridică de drept privat, română sau străină, care îndeplinește condițiile legale.

Concesiunea are ca obiect exploatarea unui bun, activități sau serviciu public în schimbul plății unei redevențe. Plata va putea fi stabilită în bani sau în natură.

Contractul de concesiune se încheie pe o perioadă determinată de timp, care nu poate depăși 49 de ani.

Durata poate fi prelungită prin acordul părților cu cel mult jumătate din durata inițială.

Inițiativa concesiunii aparține, de regulă, concedentului dar poate să vină și de la concesionar.

Indiferent de inițiatorul concesiunii, concesiunea se bazează pe un studiu de oportunitate.

Concesiunea se aprobă pe baza unui caiet de sarcini.

În cazul în care bunul, serviciul sau activitatea sunt de interes național, caietul de sarcini se aprobă de Guvern.

În situația în care obiectul concesiunii este de interes județean sau local, caietul de sarcini se aprobă de Consiliul Județean sau Local.

Procedura concesiunii impune că aceasta se poate face:

– prin licitație publică deschisă sau deschisă cu preselecție;

– prin negocierea directă, atunci când licitația nu a determinat desemnarea unui câștigător.

Contractul de concesiune cuprinde clauze reglementare, impuse în mod unilateral de către concedent și clauze negociate.

În contract sunt menționate prevederile legale în temeiul cărora contractul care a fost încheiat să se execute.

Contractul cuprinde elemente de identificare a părților: respectiv nume, prenume sau denumire, domiciliu, sediu, cetățenie, naționalitate, reprezentanții legali.

Obiectul contractului se determina prin identificarea elementelor principale ale acestuia în conținutul contactului și prin prezentare în detaliu în caietul de sarcini.

Termenul în care se încheie contactul este de regulă de 30 de zile, de la data când concedentul a comunicat ofertantului că i-a fost acordată concesiunea. Prin caietul de sarcini se poate stabili și un alt termen.

În cazul în care concesiunea se atribuie prin negociere directă, în termenul de 30 de zile, sau cel stabilit prin caietul de sarcini, se calculează de la data încheierii negocierii și exprimarea acordului cu privire la concesionar.

Prin contract se va stabili regimul juridic al bunurilor, ce urmează să fie folosit în timpul concesiunii și după încetarea acesteia. Bunurile care au constituit obiectul concesiunii vor reveni, la data încetării concesiunii, concedentul de plin drept și libere de orice sarcini. În cazul în care valoarea lor a fost sporită, prin investiții, concedentul va fi obligat la plata contravalorii investițiilor dacă efectuarea acestora a fost prevăzută în contract, sau dacă sunt o condiție a exploatării rentabile a bunului.

Contravaloarea investițiilor nu poate fi mai mare decât valoarea de circulație a acestora în momentul preluării bunului.

Este necesar să se aibă în vedere și uzura investițiilor până în momentul preluării acestora.

Acordul cu privire la efectuarea investițiilor și la plata contravalorii acestora poate fi exprimat de concedent și ulterior încheierii contractului, dar înainte de realizarea investițiilor.

Redevența rezultă din concesionarea unui bun, a unui serviciu sau a unei activități se face venit la bugetul de stat, atunci când obiectul concesiunii este un bun, o activitate sau un serviciu public de interes național și de la bugetul județean sau local când sunt de interes județean sau local.

Părțile vor stabili termenele de achitare a redevenței precum și modul de plată, potrivit legii.

Nerespectarea termenelor de plată a redevenței de către concesionar atrage plata unor penalități, calculate pe zi de întârziere. Cuantumul acestora, nu poate fi mai mic decât cel prevăzut de lege pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare. Aceste penalități se calculează pentru suma neachitată la termen.

Concesiunea poate înceta, la expirarea termenului pentru care s-a încheiat, dacă părțile nu decid prelungirea contractului de concesiune. Prin excepție, contractul de concesiune încetează prin acordul părților, atât la inițiativa concedentului cât și la inițiativa concesionarului.

Concesiunea poate să înceteze și prin răscumpărarea de către concedent, atunci când interesul public o impune. Suntem în fața unei clauze specifice contractelor administrative.

În această situație, concedentul este ținut de acordarea către concesionar a unei juste și prealabile despăgubiri.

Cuantumul de despăgubirii se stabilește de comun acord de cele două părți, iar în caz contrar de către instanța de judecată.

Concesiunea poate înceta și prin rezilierea unilaterală de către concedent, în situația în care concesionarul nu-și îndeplinește în mod corespunzător îndatoririle care îi revin din contractul încheiat.

În aceasta situație, concesionarul are obligația de a-l despăgubi pe concedent pentru prejudiciile care i-au fost cauzate.

Concesiunea poate înceta și prin rezilierea unilaterala de către concesionar, atunci când concedentul nu-și îndeplinește îndatoririle.

Concedentul poate fi obligat la plata unor despăgubiri către concesionar.

Contractul de concesiune poate înceta și în caz de forța majora sau în caz fortuit .

Părțile nu pot subconcesiona, în tot sau în parte, bunul, activitatea sau serviciul care face obiectul concesiunii.

Neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul de concesiune în sarcina concedentului atrage răspunderea patrimonială a acestuia.

De asemenea , neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract de către concesionar atrage răspunderea civilă a acestuia.

Contractul de închiriere reprezintă un acord de voință încheiat între titularul dreptului de proprietate publică sau al dreptului de administrare a unui bun, proprietate publică, denumit locator și un subiect de drept privat, persoană fizică sau juridică,română sau străină, denumit locatar sau chiriaș, prin care locatarul primește în folosință un bun proprietate publică, pentru o perioadă determinată de timp, în schimbul plății unei chirii.

Atribuirea în închiriere a unui bun, proprietate publică, se face prin licitație publică deschisă sau deschisă cu preselecție, ori prin negociere directă, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

Bunurile proprietate publică de interes național sunt atribuite în închiriere de către Guvern, prin hotărâre.

Bunurile proprietate publică de interes județean sau local sunt atribuite în închiriere de către consiliul județean, municipal, orășenesc sau comunal.

Bunurile proprietate publică pot fi închiriate și de către titularul dreptului de administrare cu excepția cazului în care prin hotărârea de dare în administrare se interzice expres acest fapt.

Contractul de încheiere cuprinde elementele de identificare a părților, respectiv nume, prenume, denumire, domiciliul sau sediul, cetățenia sau naționalitatea, reprezentanții legali (date de identificare, calitatea).

Obiectul material al contractului se determina prin identificarea elementelor principale ale acestuia în conținutul contractului și prin prezentarea în detaliu în caietul de sarcini

În contract se menționează actele în baza cărora contractul a fost încheiat și se execută.

Termenul în care se încheie contractul este de maxim 15 zile de la data când a avut loc licitația publică sub sancțiunea nulității acesteia.

În cazul în care închirierea se face prin negociere directă, termenul de 15 zile se calculează de la data încheierii negocierii și exprimării acordului părților.

Prin contract se va stabili regimul juridic al bunurilor care urmează să fie folosit în timpul închirierii și după încetarea acesteia. Bunurile care au făcut obiectul închirierii vor reveni, la încetarea ei, locatorului de plin drept și libere de orice sarcini. În cazul în care s-au efectuat investiții care au sporit valoarea bunului, iar acestea au fost prevăzute în contract sau dacă realizarea lor este o condiție pentru normala folosință a bunului, locatorul va despăgubi locatarul cu contravaloarea investițiilor efectuate.

Despăgubirea se calculează în funcție de valoarea investițiilor la data preluării bunului de către locator, avându-se în vedere uzura acestora.

Cuantumul despăgubirii se stabilește de comun acord de către părți, aceasta neputând depăși valoarea de circulație. În caz de neînțelegere va hotărî instanța de judecata.

Durata contractului nu poate fi mai mare decât cea stabilită legal. Aceasta se poate prelungi prin acordul părților.

Suma de bani datorată de chiriaș poartă denumirea de chirie.

Chiria rezultată din închirierea unui bun se face venit la bugetul de stat, atunci când obiectul închirierii este un bun de interes național sau la bugetele locale ori județene, atunci când închirierea este de interes local sau județean.

Părțile vor stabili termenele de achitarea a chiriei și modul de plată, potrivit legii.

Nerespectarea termenelor de plată a chiriei de către locatar atrage plata unor penalități calculate pe zi/întârziere din suma neachitată la termen. Părțile urmează să stabilească cuantumul acestor penalități, care nu poate fi mai mic decât cel legal, pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare.

Închirierea încetează, prin expirarea termenului pentru care s-a încheiat, dacă părțile nu decid prelungirea contractului de închiriere, iar, prin excepție, înainte de expirarea termenului, de comun acord, atât la inițiativa locatorului cât și la inițiativa locatarului.

Înainte de expirarea termenului, contractul de închiriere poate înceta atunci când locatorul nu-și respectă obligațiile asumate prin contract.

În aceasta situație, partea din culpa căreia a încetat contractul datorează celeilalte părți despăgubiri.

Cuantumul despăgubirilor se stabilește de comun acord de cele două părți, iar, în caz contrar, de către instanța de judecata.

Neîndeplinirea obligațiilor stabilite, prin contractul de închiriere în sarcina locatorului atrage răspunderea patrimonială a acestuia.

Neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract de către locatar atrage răspunderea civilă a acestuia.

Tutela administrativă înseamnă dreptul conferit de lege prefectului de a ataca, într-un anumit termen, în fața instanței de contencios administrativ, actele emise de autoritățile administrației publice locale, dacă le consideră nelegale. Dacă este vorba de acte administrative individuale, dreptul prefectului de a le ataca în fața instanței de contencios administrativ se prescrie în termen de 6 luni de la data la care a cunoscut existența actului nelegal. Pentru motive bine întemeiate, prefectul poate introduce acțiune și peste acest termen, însă nu mai târziu de un an de la data emiterii actului. Dacă însă este vorba de acte administrative normative, acțiunea poate fi introdusă oricând. De asemenea, și Agenția Națională a Funcționarilor Publici (ANFP) poate ataca în fața instanței de contencios administrativ actele autorităților publice centrale și locale prin care se încalcă legislația privind funcția publică, în condițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și ale Statutului funcționarului public. Actul astfel atacat de prefect sau de ANFP este suspendat de drept până la soluționarea cauzei. Excepția de nelegalitate. Conform art. 4 alin. 1, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. Dacă instanța va constata că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, va sesiza instanța de contencios administrativ competentă și va suspenda cauza. Așadar, excepția de nelegalitate poate fi ridicată în fața unei alte instanțe decât cea de contencios administrativ (deci în cadrul unui litigiu civil, comercial etc.) și numai dacă de acel act administrativ unilateral depinde soluționarea pe fond a respectivului litigiu. Singurul motiv pentru care instanța în fața căreia se ridică excepția poate refuza sesizarea instanței competente de contencios administrativ este acela că de respectivul act administrativ nu depinde soluționarea fondului cauzei. Instanța de contencios administrativ sesizată cu excepția de nelegalitate a unui act administrativ unilateral de către instanța civilă, comercială etc. în fața căreia s-a ridicat această excepție, se pronunță asupra ei de urgență, în ședință publică, cu citarea părților, iar soluția pe care o dă poate fi atacată cu recurs, în 48 de ore de la pronunțare sau de la comunicare. Dacă instanța de contencios administrativ constată nelegalitatea actului, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția va soluționa respectivul litigiu fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

CONCLUZII

Contenciosul administrativ român este guvernat de Legea nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1154 din 07.12.2004. Conform art. 2 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puțin una din părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Actul administrativ din a cărui emitere sau încheiere se naște conflictul dedus instanței de contencios administrativ este definit de aceeași lege ca reprezentând actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Autoritatea publică este, conform legii nr. 554/2004, orice organ de stat sau al unităților administrativ teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităților publice și persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică ori sunt autorizate să presteze un serviciu public. Legea nr. 554/2004 introduce, ca element de noutate față de vechea reglementare, competența exclusivă a instanțelor de contencios administrativ cu privire la litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de aplicarea și executarea contractului administrativ, cazuri în care aceste instanțe vor ține cont de regula conform căreia principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public. Categoriile de acte care nu pot fi atacate în contenciosul administrativ: actele administrative ale autorităților publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; actele de comandament cu caracter militar; actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Suspendarea executării actului poate interveni în două modalități: 1) în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea autorității publice care a emis actul, în cadrul procedurii prealabile, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ, până la pronunțarea instanței de fond. Instanța sesizată cu cererea de suspendare va rezolva această cerere de urgență, cu citarea părților; 2) suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o dată cu acțiunea principală sau prin acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond (art. 15 alin.1).

Prin urmare termenul de act administrativ este reglementat și de noua Lege a contenciosului administrativ care îl definește ca ’’ actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării sau organizării executării legii,dând naștere, modificând sau stingând raporturile juridice’’. Această definiție prezintă importanța sub aspectul actelor supuse controlului de legalitate, acestea existându-se și asupra actelor emise de alte autorități publice decât cele care aparțin administrației, ca fiind conform și cu art.52 din Constituția revizuită.

Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voință chiar și atunci când la emiterea lui participă mai multe persoane, deoarece organul emitent este un organ colegial (o hotărâre a unui consiliu local, de exemplu), precum și în situația în care la emiterea actului administrativ participii mai multe organe ale administrației publice (cum ar fi, de exemplu, un ordin care emană de la mai multe ministere) sau alături de acestea, anumite organizații cu caracter privat.

Deși fiecare definiție are elemente de distincție, reținem că acestea au și elemente comune care subliniază că actele administrative: sunt acte juridice unilaterale ce provin de la autoritățile publice, sunt emise în cadrul și pentru realizarea activității executive și dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice de drept administrativ.

În sfârșit, actele administrative sunt obligatorii și pentru organele ierarhic superioare celor emitente.

Astfel, actul administrativ normativ al organului inferior este obligatoriu pentru organul superior până când acesta din urmă va emite, la rândul lui, un act normativ cu un conținut contrar, act care, având o forță juridică superioară, îl va abroga pe cel al organului inferior iar actul administrativ individual al organului inferior trebuie respectat de organul superior atât timp cât acesta nu îl anulează(revocă) în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, regulile juridice care stabilesc condițiile de emitere sunt mai riguroase în cazul actelor administrative normative față de actele administrative individuale.

Potrivit art.2 alin. (2) din Ordonanța nr.2\2001,consiliile locale,consiliile județene și Consiliul General al municipiului București pot stabili și sancționa contravenții în toate domeniile de activitate în care acestora li s-au stabilit atribuții prin lege, în măsură în care domeniile respective nu sunt stabilite contravenții prin lege sau prin hotărâri de Guvern.

Drept urmare legea mai prevede că autoritățile deliberative ale administrației publice locale conferă persoanelor fizice,române sau străine,cu merite deosebite,titlul de cetățean de onoare al comunei sau orașului[art.38 alin(2) din Legea nr.215\2001].

Astfel, în ceea ce privește încetarea efectelor juridice,actele administrative produc efecte juridice până în momentul scoaterii lor din vigoare, care de regulă se face de organul emitent, de autoritatea ierarhic superioară sau de instanțele judecătorești,fiind vorba despre suspendare, revocare sau anulare.

De asemenea formă scrisă a actelor administrative este necesară din mai multe motive, dintre care amintim:necesitatea cunoașterii exacte și complete a conținutul actelor,existența unui mijloc de probă în caz de litigiu,verificarea legalității actului în vederea sancționării celor vinovați de eventuale vicii de legalitate a actului sau a celor vinovați de nerespectarea actului legal emis,realizarea rolului educativ al actului administrativ respective.

La ora actuală, inexistența a devenit chiar o instituție de ordin constituțional dacă avem în vedere dispozițiile art.100 alin.(1) referitoare la decretele Președintelui, considerate inexistente în cazul nepublicării și, respective,ale art.108 alin.(4) referitoare la actele Guvernului, considerate de asemenea, inexistente în cazul nepublicării,cu excepția hotărârilor Guvernului cu caracter militar, care se comunică numai instituțiilor interesate.

În concluzie, din analiza doctrinei românești, după cum am văzut, de-a lungul timpului, rezultă că s-au utilizat mai multe noțiuni pentru a desemna actele juridice cu caracter unilateral ale autorităților administrației publice, dar cel mai adesea este întâlnit termenul de act administrativ.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI, MANUALE

Apostol Dana Tofan, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, București 2004.

Bertéhélmy H., Traité élémentaire de droit administratif, Cinquième édition, Librairie Nouvelle de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1908.

Chiriac Lucian, Activitatea autorităților publice, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2001.

Constantinescu Mihai, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004.

„Dicționar latin – român", Ediția a III-a, Editura lider.

Drăganu Tudor, Actele de drept administrativ, Editura Științifică, București, 1959.

Drăganu Tudor, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina-Lex, București. 1998.

Ioan Alexandru, Drept administrativ comparat, Ediția a III-a, Editura Lumina-Lex, București. 2002.

Ioan Alexandru, Drept Administrativ, Editura LuminaLex, 2005.

Ionescu Romulus, Drept administrativ, Editura Didactică și Pedagogică, 1970.

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ediția a IV-a, Editura All Beck, București. 2005.

Iorgovan Antonie, Drept administrativ. Tratat elementar II, Editura Hercules, 1993.

Iorgovan Antonie, Ioan Moraru, Dorel Mustățea, Legalitatea actelor administrative, Editura Politică, București, 1985.

Iovănaș Ilie, Drept Administrativ, vol.II, Editura Servo-Sat, Arad. 1997, pag. 215 în Antonie Iorgovan, op. cit. vol. II, 2005.

Iovănaș – „Drept administrativ", Editura Servo-Sat, Arad, 1998.

Mihu Nicolae, Forma și procedura adoptării hotărârilor consiliului local în Revista Studia Universitatis Babeș Bolyai, nr. 1/2006.

Negoiță Alexandru, Contencios administrative, Editura. Lumina Lex,București, 1992

Negruț Vasilica, Drept administrativ, Luminalex, Bucuresti, 2004.

Negulescu Paul, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediția IV, 1934.

Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, vol. I , Editura “ Cordial Lex”, Cluj-Napoca, 1994.

Popa Vasile, Petru Petrișor, Dumitru Adrian Crăciunescu, Drept administrativ și contenciosul administrativ, Editura „Helicon”, Timișoara, 1995.

Prisăcaru Valentin I., Tratat de drept administrativ român. Partea generală, Editura „Lumina Lex”, București, 1993.

Prisăcaru Valentin, Actele și faptele de drept administrativ, Editura Lumina-Lex, București. 2001.

Prisăcaru Valentin, Tratat de drept administrativ, Ediția a III-a, Editura Lumina-Lex, București. 2002.

Rarincescu Constantin G., Contenciosul administrativ român, Ediția a II-a, „Alcalay”, 1936.

Rusu Ion, Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, 2001.

Santai Ioan, Drept administrativ și Știința Administrației, vol. II, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004.

Trăilescu Anton, Drept administrativ. Tratat elementar. Editura All Beck, 2002.

Vedinaș Verginia, Drept administrativ și instituții politico-administrative, Editura Lumina Lex, București. 2002.

Vedinaș Verginia, Drept Administrativ, Editura Universul juridic, București, 2006.

Zaharia Gheorghe, Drept administrativ și știința administrației,Note de curs,Universitatea „Petre Andrei”, Iași,2005.

Zaharia Gheorghe, Note de curs,Universitatea Petre Andrei, Iasi, 2005.

LEGISLAȚIE

1. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 modificată și completată prin Legea nr. 262/2007.

2. O. G. nr. 2/2001 completată prin Legea nr. 352/20006 publicată în M. Of. nr. 640 din 25 iulie 2006.

Legea 262/2007 publicată în M. Of. nr. 510 din 30 iulie 2007.

ARTICOLE, REVISTE

Rusu V., „Principalele trăsături juridice ale actelor de drept administrativ”, în R.R.D., nr. 3/ 1967.

Chiriac Lucian, Actele de comandament cu caracter militar în Revista Curentul juridic nr. 3-4/2001.

Decizia nr. 2391 din 12 iunie 2002 în Revista Pandectele române nr. 3/2004.

Dana Apostol Tofan, Câteva reflecții pe marginea Proiectului Codului de procedură administrativă (partea a II-a) în Revista de Drept Public nr. 4/2005.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI, MANUALE

Apostol Dana Tofan, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, București 2004.

Bertéhélmy H., Traité élémentaire de droit administratif, Cinquième édition, Librairie Nouvelle de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1908.

Chiriac Lucian, Activitatea autorităților publice, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2001.

Constantinescu Mihai, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004.

„Dicționar latin – român", Ediția a III-a, Editura lider.

Drăganu Tudor, Actele de drept administrativ, Editura Științifică, București, 1959.

Drăganu Tudor, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina-Lex, București. 1998.

Ioan Alexandru, Drept administrativ comparat, Ediția a III-a, Editura Lumina-Lex, București. 2002.

Ioan Alexandru, Drept Administrativ, Editura LuminaLex, 2005.

Ionescu Romulus, Drept administrativ, Editura Didactică și Pedagogică, 1970.

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ediția a IV-a, Editura All Beck, București. 2005.

Iorgovan Antonie, Drept administrativ. Tratat elementar II, Editura Hercules, 1993.

Iorgovan Antonie, Ioan Moraru, Dorel Mustățea, Legalitatea actelor administrative, Editura Politică, București, 1985.

Iovănaș Ilie, Drept Administrativ, vol.II, Editura Servo-Sat, Arad. 1997, pag. 215 în Antonie Iorgovan, op. cit. vol. II, 2005.

Iovănaș – „Drept administrativ", Editura Servo-Sat, Arad, 1998.

Mihu Nicolae, Forma și procedura adoptării hotărârilor consiliului local în Revista Studia Universitatis Babeș Bolyai, nr. 1/2006.

Negoiță Alexandru, Contencios administrative, Editura. Lumina Lex,București, 1992

Negruț Vasilica, Drept administrativ, Luminalex, Bucuresti, 2004.

Negulescu Paul, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediția IV, 1934.

Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, vol. I , Editura “ Cordial Lex”, Cluj-Napoca, 1994.

Popa Vasile, Petru Petrișor, Dumitru Adrian Crăciunescu, Drept administrativ și contenciosul administrativ, Editura „Helicon”, Timișoara, 1995.

Prisăcaru Valentin I., Tratat de drept administrativ român. Partea generală, Editura „Lumina Lex”, București, 1993.

Prisăcaru Valentin, Actele și faptele de drept administrativ, Editura Lumina-Lex, București. 2001.

Prisăcaru Valentin, Tratat de drept administrativ, Ediția a III-a, Editura Lumina-Lex, București. 2002.

Rarincescu Constantin G., Contenciosul administrativ român, Ediția a II-a, „Alcalay”, 1936.

Rusu Ion, Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, 2001.

Santai Ioan, Drept administrativ și Știința Administrației, vol. II, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004.

Trăilescu Anton, Drept administrativ. Tratat elementar. Editura All Beck, 2002.

Vedinaș Verginia, Drept administrativ și instituții politico-administrative, Editura Lumina Lex, București. 2002.

Vedinaș Verginia, Drept Administrativ, Editura Universul juridic, București, 2006.

Zaharia Gheorghe, Drept administrativ și știința administrației,Note de curs,Universitatea „Petre Andrei”, Iași,2005.

Zaharia Gheorghe, Note de curs,Universitatea Petre Andrei, Iasi, 2005.

LEGISLAȚIE

1. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 modificată și completată prin Legea nr. 262/2007.

2. O. G. nr. 2/2001 completată prin Legea nr. 352/20006 publicată în M. Of. nr. 640 din 25 iulie 2006.

Legea 262/2007 publicată în M. Of. nr. 510 din 30 iulie 2007.

ARTICOLE, REVISTE

Rusu V., „Principalele trăsături juridice ale actelor de drept administrativ”, în R.R.D., nr. 3/ 1967.

Chiriac Lucian, Actele de comandament cu caracter militar în Revista Curentul juridic nr. 3-4/2001.

Decizia nr. 2391 din 12 iunie 2002 în Revista Pandectele române nr. 3/2004.

Dana Apostol Tofan, Câteva reflecții pe marginea Proiectului Codului de procedură administrativă (partea a II-a) în Revista de Drept Public nr. 4/2005.