Efecte Psihosociale ALE Emotivitatii LA Adolescenti
EFECTE PSIHOSOCIALE ALE EMOTIVITĂȚII LA ADOLESCENȚI
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – ADOLESCENTA
I.1 Perioada pubertății și adolescența
I.2 Preadolescența și adolescența prelungită
I.3 Caracteristici generale ale evoluției adolescentului
I.4 Dezvoltarea biologică și restructurarea conduitelor
I.5 Dezvoltarea psihică
I.6 Expansiunea personalității și comportamentului
CAPITOLUL II – EMOTIVITATEA
II.1Emoțiile
II.2Apariția emotivității la adolescenți
II.3 Definirea emotivității
II.4 Clasificarea emoțiilor
II.5 Influența genului
II.6 Componentele unei emoții
II.7 Atitudine, emoție și stări
II.8 Influența psihologiei
II.9 Bazele fiziologice ale emoției
II.10 Sistem nervos autonom
II.11Dimensiunile cognitive
II.12 Percepția și emotivitatea
II.13 Dimensiunile comportamentale
II.14 Dimensiunile socioculturale
II.15 Intensitatea emoțiilor
II.16 Intensitatea și diferențierea emoțiilor
II.17 Însemnătatea emoțiilor
II.18 Rolul educației în dezvoltarea emoțională
II.19 Emotivitatea în plan psihologic
II.20 Emotivitatea-trăsătură de personalitate
II.21 Mă înroșesc, mă bâlbâi, sunt timid
II.22 Structura procesului emoțional
II.23 Studii privind emoțiile și fiziologia
II.24 Teoria explicativ-interpretativă privind emoția
II.25 Teoria și modelul sociologic al emoțiilor
II.26 Esența socială a vieții psihice
II.27 Sentimentul de inferioritate
II.28 O nouă metodă de diagnosticare a comportamentului interpersonal
II.29 Blocaj emoțional
II.30 Importanța factorilor emoționali în luarea deciziilor
II.31 Psihoterapia rațional emotivă
II.32 Inteligența emoțională și social
II.33 Procesul de prelucrare-gestionare a informațiilor
II.34 Manager emoțional
II.35 Măsurarea reacțiilor emoționale
II.36 Teorii asupra emoțiilor
CAPITOLUL III – STIMA DE DINE
III.1 Problematica general a stimei de sine
III.2 Sinele
III.3 Conceptul de sine
III.4 Formarea și dezvoltarea conceptului de sine
III.5 Dimensiunile sinelui
III.6 Stima de sine
III.7 Stima de sine-delimitări conceptuale
VI.8 Aspecte normale și patologice ale nivelului stimei de sine
CAPITOLUL IV – EMPATIA
IV.1 Premise terminologice
IV.2 Definirea empatiei
IV.3 Există fenomenul de empatie
IV.4 Empatia din perspectiva multiculturalismului
CAPITOLUL V – METODOLOGIA CERCETARII
V.1 Obiective
V.2 Ipoteze
V.3 Instrumente utilizate
INTRODUCERE
De-a lungul evoluției omenirii, viața a fost și este condusă de emoții, care generează neuropeptidele creierului, inundându-ne corpul și ne schimbă conștiința, emoțiile. Emoțiile noastre ne țin companie oriunde ne-am duce. În trecut emoțiile erau ceva de care trebuia să scăpam pentru a nu avea unele neplăceri. Însă emoțiile noastre sunt foarte importante deoarece sunt resurse energetice care ne ajută să facem față situațiilor dificile prin care trecem la un moment dat. Foarte important este faptul că emoțiile ne pot face mai bogați dacă le cunoaștem, dacă le respectăm și dacă le educăm.Un alt lucru important este acela că dacă ne dezvoltăm competența emoțională și învățăm lecțiile emoționale ne vom putea adapta la mediu mult mai ușor.
Tema proiectului meu este denumită “Efecte psihosociale ale emotivității la adolescenți” și este rezultatul curiozității mele. Motivul alegerii acestei teme derivă din dorința de documentare în legatură cu acest subiect, deoarece este unul extrem de important.
Lucrarea de față prezintă sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate, pe problematica emotivității adolescenților și a particularităților personalității acestora, precum și rezultatele unei cercetări personale, prin care mi-am propus investigarea stimei de sine, adaptabilitatea, empatia și statutul sociometric al adolescenților emotivi.
Așa cum au arătat numeroși autori, emotivitatea se asociază cu o serie de efecte psihosociale, având repercursiuni asupra personalității adolescenților.
Efectele emotivității se resimt asupra personalității adolescentului emotiv : dezvoltarea cognitivă, maturizarea afectiv emoțională, sistem de interese și valori, comportamente manifeste, formarea conștiinței de sine, natura imaginii și a respectului de sine.
Lucrarea este organizată în șase capitole. În primul capitol am evidențiat personalitatea adolescentului, dezvoltarea acestuia, problemele, maturitatea, găsirea identității vocaționale, integrarea adolescentului cât și alte aspecte legate de adolescență.
În cel de-al doilea capitol am discutat despre emotivitate, despre ce înseamnă aceasta, despre emotivitate ca trăsătură de personalitate, teorii ale emotivității, inferioritate, studii, inteligența emoțională, cât și despre alte lucruri interesante despre emotivitate.
Capitolul trei cuprinde elemente importante despre stima de sine, conceptul de sine, dimensiunile sinelui cât și despre spectele normale și patologice ale nivelului stimei de sine.
Cel de-al patrulea capitol evidențiază elemente importante despre empatie, premise terminologice, definiții, perspectiva multiculturalismului în legătură cu empatia.
În ultimele două capitole am prezentat obiectivele, ipotezele, metodologia
utilizată, precum și rezultatele unei cercetări amănunțite în vederea descoperirii adolescenților emotivi.
Perioada pubertății și adolescența
Adolescența este specifică celei de-a doua decade a vieții omului și este caracterizată de trecerea spre maturizare și de integreare a adolescentului în societatea adultă. Parcursul acesta poate fi cu atât mai dificil cu cât viața socială este și ea mai complicată.
În această perioada, a pubertății și a adolescenței, tutela familiei și a școlii se modifică treptat, adolescentul având anumite responsabilități, responsabilități ce încep de la vârsta de 14 ani și a obținerii majoratului civil la 18 ani, ca și a exercitării acestuia in continuare.
Ideea central a întregii etape este aceea că personalitatea este înt-o intensă dezvoltare și contemporaneizare(Șchiopu, Verza 1997).
Ursula Șchiopu și Emil Verza susțin că “există o mare varietate a dezvoltării psihice in perioada adolescenței, intr-o lucrare referitoare la teorii (asupra) despre adolescență, Mussen a dat 16 interpretări diferite. Acestea sunt fie reducționiste, fie biologiste, fie sexologice, fie culturaliste, antropologiste etc.”(Șchiopu, Verza, 1997, p.172).
Activitatea fundamentală în perioada adolescenței rămâne învățarea și instruirea atât teoretică cât și practică inclusiv preparația pentru exercitarea corectă a unei activități profesionale productive( Șchiopu, Verza 1997).
În momentul postpuberal, la băieți se produce o schimbare în conduită, are anumite exagerări, impertinențe cu substrat sexual manifestă o agresivitate marcantă in conduite și in vocabular.
Fetele, spre deosebire de băieți, trec prin două faze, observate de către Roussellet ca fiind, una fiind de femeie-copil, plină de conduite timide și exuberante, dar și de afecțiune, idealizare de eroi și personaje inaccesibile. Această fază este impregnată de complexe, ambiguitate, sentimente de inferioritate, culpabilitate și jenă. Fata ajunge să se simtă de multe ori impure. Dezvoltarea treptată a feminității, inutirea efectelor acesteia, discretă intâi, apoi mai accentuată, face să se treacă in faza a doua, cea de femeie-adolescent, cu o largă disponibilitate sentimentală și curiozitate. Acum fata începe să fie ușor provocatoare, stăpână pe sine și scapă și de complexul de inferioritate.
După trecerea acestei perioade, a pubertății (de la 14 la 18/20 ani) are loc in mod intens ieșirea din societatea de tip tutelar, familial și școlar și intrarea in viața cultural-socială mai largă a școlii și chiar a orașului. Această intrare este importantă și depinde de gradul de integrare a școlii in viața socială.
Adolescentul trece prin cateva stadii.
Preadolescența și adolescența prelungită
Preadolescenta este perioada de stabilizare a maturizării biologice. În această etapă se accentuează și se adâncește mai mult individualizarea. Această fază este de o intensă dezvoltare psihică, incărcată de conflicte interioare. Tanărul manifestă incă o oarecare agitație și impulsivitate, unele extravaganțe, momente de neliniște și momente de dificultate, de concentrare, oboseală la efort (Șchiopu, Verza, 1997).”Individualizarea se intensifică pe planurile intelectuale și de relaționare. Părerile personale incep să fie argumentate și capătă deseori o validare de generație (s-au schimbat vremurile… pe vremea noastră… !), începe să crească interesul pentru probleme abstracte și de sinteză, dar și pentru participare la roluri mai deosebite. Se rafinează interesul pentru lectură, filme, T.V., tehnică etc. Apare mai pregnantă dorința de afirmare personală ca expresie a socializării. Cerința de cunoaștere se secundează de plăceri intelectual-afeetive și se angajează atitudinal. in sfarșit, experiența afectivă se nuanțează și se impregnează de valori”(Șchiopu, Verza, 1997, p.178).
Adolescența propriu-zisă sau marea adolescență (16/18 ani, la 20 ani). În această perioadă adolescentului i se dezvoltă gândirea abstractă caracterizată prin imbogățirea și lărgirea încorporării de conduite adulte. Adolescentul nu își mai exprimă independența revendicativ ci expresiv, natural. Adolescentul caută mijloace personale de a fi și de apărea in ochii celorlalți. Individualizarea și conștiința de sine devin mai dinamice și capătă dimensiuni noi de „demnitate" și „onoare". El caută să nu mai evalueze impulsiv, critic ci să evalueze exprimându-și originalitatea (Șchiopu, Verza, 1997).
“Intensă este și socializarea aspirațiilor, aspectele vocaționale, profesionalizarea ce se conturează treptat, cuprinzand în esență și elemente importante ale concepției despre lume și viață. Tanărul este pregătit psihologic și se pregătește moral și aptitudinal, il atrag cunoștințele pentru confruntări sociale complexe (examene, probe, concursuri etc.) pentru a se exprima ca atare. Totuși, structura sa biologic este incă fragilă. Se intregistrează un reviriment in varstă a TBC-ului, forme de nevroze, autism, debuturi de psihopatii (schizofrenie), anxietate și in cazuri mai rare, sinucideri. in astfel de situații, ca și in cele de delincventă minoră se pune in evidență condiționarea tensională a dezvoltării psihice, condiționarea determinată de complexitatea vieții și a ritmurilor ei de creștere, dar și dificultățile de adaptare, de depășire a greutăților și complexității solicitărilor socioculturale și profesionale. In societățile mai puțin dezvoltate, pubertatea și adolescența se consumă fără acest tablou tensional”(Șchipu, Verza, 1997, p. 178).
În adolescența prelungită se încadrează tineretul deja integrat în forme de muncă, dar și tineretul studențesc cu vârste cuprinse între 18/20 și 25 ani.
Tineretul continuă să se informeze, dar orientându-se mai mult spre domeniul profesional și pe cel social. Fetele și băieții se mândresc cu noul lor statut.
Tot în această etapă se remarcă și intensitatea vieții sentimentae, dar și instabilitatea acesteia. Este o perioadă in care au loc angajări matrimoniale. Acest lucru implică responsabilitatea construirii unei noi familii, ceea ce înseamnă o nouă trăire (Șchiopu, Verza ,1997). “Intimitatea nu se referă, ca și identitatea, numai la sexualitate, ci și la prietenie, angajare (Erich Erikson)” (Șchiopu, Verza, 1997, p. 179).
Formarea conștiinței și autoconștiinței se raportează la cei din aceeași generație.
1. Caracteristici generale ale evoluției adolescentului
După cum spun și autoruii Emil Verza, Florin Verza adolescența mai este denumită și perioada școlarului mare. (14/15 – 18-25 ani) .
Această perioadă aduce cu sine și o dezvoltare intensă a psihicului și se stabilizează structurile de personalitate.
În dezvoltarea biologică, pe de o parte adolescentul se echilibrează și adoptă o conformație apropiată de cea a adultului, pe de altă parte transformările psihologice sunt extrem de rapide, spectaculoase și de maximă complexitate cu salturi la nivelul unor funcții, ce lume și viață. Tanărul este pregătit psihologic și se pregătește moral și aptitudinal, il atrag cunoștințele pentru confruntări sociale complexe (examene, probe, concursuri etc.) pentru a se exprima ca atare. Totuși, structura sa biologic este incă fragilă. Se intregistrează un reviriment in varstă a TBC-ului, forme de nevroze, autism, debuturi de psihopatii (schizofrenie), anxietate și in cazuri mai rare, sinucideri. in astfel de situații, ca și in cele de delincventă minoră se pune in evidență condiționarea tensională a dezvoltării psihice, condiționarea determinată de complexitatea vieții și a ritmurilor ei de creștere, dar și dificultățile de adaptare, de depășire a greutăților și complexității solicitărilor socioculturale și profesionale. In societățile mai puțin dezvoltate, pubertatea și adolescența se consumă fără acest tablou tensional”(Șchipu, Verza, 1997, p. 178).
În adolescența prelungită se încadrează tineretul deja integrat în forme de muncă, dar și tineretul studențesc cu vârste cuprinse între 18/20 și 25 ani.
Tineretul continuă să se informeze, dar orientându-se mai mult spre domeniul profesional și pe cel social. Fetele și băieții se mândresc cu noul lor statut.
Tot în această etapă se remarcă și intensitatea vieții sentimentae, dar și instabilitatea acesteia. Este o perioadă in care au loc angajări matrimoniale. Acest lucru implică responsabilitatea construirii unei noi familii, ceea ce înseamnă o nouă trăire (Șchiopu, Verza ,1997). “Intimitatea nu se referă, ca și identitatea, numai la sexualitate, ci și la prietenie, angajare (Erich Erikson)” (Șchiopu, Verza, 1997, p. 179).
Formarea conștiinței și autoconștiinței se raportează la cei din aceeași generație.
1. Caracteristici generale ale evoluției adolescentului
După cum spun și autoruii Emil Verza, Florin Verza adolescența mai este denumită și perioada școlarului mare. (14/15 – 18-25 ani) .
Această perioadă aduce cu sine și o dezvoltare intensă a psihicului și se stabilizează structurile de personalitate.
În dezvoltarea biologică, pe de o parte adolescentul se echilibrează și adoptă o conformație apropiată de cea a adultului, pe de altă parte transformările psihologice sunt extrem de rapide, spectaculoase și de maximă complexitate cu salturi la nivelul unor funcții, cu evoluții mai lente la nivelul altora. Datorită dezvoltării psihice, adolescentul adoptă noi conduite și noi modalități de comunicare cu cei din jur, având forme originale de înțelegere și adaptare.Trecerea acestei perioade este una tensionată, cuprezența unor conflicte și uneori a unor trăiri dramatice, cu frământări interne pentru găsirea surselor de satisfacere a elanurilor, a aspirațiilor și cu tendința de a evita teama față de piedicile ce se pot ivi în realizarea proiectelor sate de viitor. În această perioadă adolescentul este nonconformist, un luptător activ pentru îndeplinirea dorințelor sale, un original în adaptarea soluțiilor urmărite, în modul de a privi și de a se adapta la lumea înconjurătoare. De-a lungul timpului, adolescența a primit diferite aprecieri fiind numită "vârsta de aur", "vârsta ingrată", "vârsta marilor elanuri", "vârsta dramei", Vârsta crizelor", "anxietății, nesiguranței, insatisfacției", "vârsta integrării sociale", 'Vârsta participării la progresul social", "vârsta contestației, marginalității, subculturii" ș.a. în felul acesta, adolescența este privită nu numai prin prisma concepției autorilor respectivi, ci și ca o interpretare a condiționărilor și transformărilor multiple ce intervin în perioada respectivă a vieții (Emil Verza, Florin Verza, 2000).
2. Dezvoltarea biologică și restructurarea conduitelor
Transformările din planul fizic, deși nu sunt spectaculoase, imprimă caracteristici stabile, asemănătoare adultului. Astfel, unele măsurători pun în evidență faptul că între 14 și 20 de ani creierul atinge aproximativ greutatea maximă și se apropie de finalizare osificarea diferitelor părți ale craniului. Dar procesul de osificare al scheletului se realizează progresiv și se încheie între 20 și 25 de ani ca ulterior, până la bătrânețe, să se producă modificări în compoziția chimică a țesutului osos.
Concomitent, se dezvoltă volumul mușchilor și se mărește forța musculară. O dezvoltare mai intensă se înregistrează, ia începutul perioadei adolescenței, la nivelul mușchilor mari ca apoi, întregul proces să se extindă și la nivelul mușchilor mici, ceea ce influențează perfecționarea și coordonarea mișcărilor fine. Pe la mijlocul perioadei, se constată și o stabilizare relativă a creșterii adolescenților în înălțime și greutate, dar, frecvent, acest fenomen se corelează cu alimentația și cu condițiile de activitate. Prin unele măsurători, s-a pus în evidență o creștere în înălțime, între 20-30 cm, iar în greutate, 4-5 kg anual, fn funcție de maturizarea sexuală precoce, se produce și o creștere statuară mai timpurie și mai rapidă (Emil Verza, Florin Verza, 2000, p. 186, 187).
Numeroase cercetări bazate pe difereanțele dintre sexe au arătat că adolescentele capătă o înfățișare feminină, bustul este mai proeminent, șoldurile și bazinul se dezvoltă, craniul mic, fața mai scurtă iar formrle lor încep să se rotunjească, etc. Fetele capătă un mers, o mimică, o expresivitate a feței și o vestimentație cu un caracter ușor erotic față de sexul opus.
La această vârstă dezvoltarea biologică capătă un echilibru și o stabilizare iar evoluția psihică realizându-se prin conflicte și tensiuni. Între dezvoltarea biologică și cea psihică există un paralelism, cu o evoluție spre maturizarea socială care îi face pe adolescenți capabili să rezolve diversele probleme ale vieții. (Emil Verza, Florin Verza, 2000)
3. Dezvoltarea psihică
Caracteristicile ce îi dau specificitate aceste perioade în raport cu celelalte etape ale vârstelor umane sunt: dezvoltarea conștiinței și a conștiinței de sine, unde sunt implicate identitatea egoului și plasarea subiectului în realitate. Adolescentul se confruntă, obiectiv și subiectiv, cu schimbări multiple legate de maturizarea sexuală și de descoperirea dimensiunilor realității sociale. Demnitatea și onoarea, la care aspiră atât de mult, sunt influențate de experiențele personale și de acumulări în plan socio-cultural și profesional (Emil Verza, Florin Verza, 2000).
“Apartenența la o anumită familie și la un anumit grup presupune adaptarea și depășirea situațiilor infantile, frustrările, de nesiguranță și de dependență. Identitatea vocațională se cuplează la acestea și se bazează pe stabilitatea trăsăturilor de personalitate în care cerința de exprimare aptitudinală și atitudinală devine condiție a afirmării. Din această perspectivă, E. Erikson a analizat specificul adolescentei în care constituirea identității personale, cu accent pe implicarea conștiinței de sine, devine punctul central interpretativ și de evidențiere a caracteristicilor ce o definesc.
In dezvoltarea conștiinței de sine, imaginea corporală contribuie la organizarea identificării caracteristicilor organice pe care adolescentul încearcă să le perceapă în amănunțime și cu un fel de admirație, ceea ce dă o notă de ușor narcisism. W. James a subliniat dialectica dezvoltării conștiinței de sine și a distanței ce se creează între "eu" și "sine". Personalitatea este alcătuită dintr-un nucleu format din eu și sine, ceea ce îi dă un caracter de dualitate. Eul este cel ce cunoaște și este conștient, iar șinele reprezintă latura cunoscută. Șinele poate fi material și se referă la tot ceea ce posedă persoana social, în care este implicat rolul și statutul cu identitatea ce o formează și în fine, șinele spiritual ca expresie a activității psihice în care se remarcă "sanctuarul emoțiilor și dorințelor".
În toate cele trei ipostaze, percepția de sine a adolescentului poate îmbrăca o formă negativă sau pozitivă. Când intervin eșecuri in adaptare (școlară sau profesională) sau când estimația de sine este joasă, tânărul se subestimează, nu are încredere în forțele proprii, nu manifestă inițiativă și perseverență în activitate. Pe fondul unor succese și a expectanței de sine înalte, manifestă încredere, putere de acțiune, dorință de a învinge dificultățile, autoconștiința onoare! și datoriei etc. în obținerea acestor imagini, adolescentul se raportează la cei din jur și ia în considerație atitudinea acestora față de el. Matricea relațiilor socio-culturale este percepută convergent sau divergent și provoacă proiecția trăsăturilor ce le are fiecare. Este ceea ce H. Wallon înțelegea prin exprimarea relației dintre eu sau sine și "alter", care contribuie la dimensionarea identității și a identificării”(Emil Verza. Florin Verza, 2000, p. 189, 190).
“Relațiile dintre fete și băieți sunt mai relaxate, contactele mai intime și diverse, iar atitudinea față de adulți mai permisivă, admirativă și afectivă. M. Debesse arată că adolescența, ca vârstă a entuziasmului și a exaltării, înlocuiește neliniștea puberului.
Dezvoltarea intelectuală a adolescentului reflectă aviditatea pentru achiziții de cunoștințe și disponibilitatea pentru confruntarea de idei când se apelează la forme verbale precise Și elevate. Se evidențiază gândirea discursivă și se constituie concepția despre lume și viață, ce îmbracă forma unei beții orgolioase, cum spune H. Ey. Aceste progrese din planul gândirii apar, pregnant, în expunerile originale și autocontrolate. Vehicularea cunoștințelor se bazează pe memoria logică, ce atinge și ea o dezvoltare complexă. Se organizează mecanismele mnezice și se adoptă un stil propriu în memorare cu efecte deosebite în învățare. Năzuința de a deveni cult estej foarte mare și pentru aceasta citește mult, este receptiv la informațiile cu care vine în contact. Inteligența se maturizează astfel încât la 16-18 ani ea atinge un nivel maxim de operativitate. Dorința de a se diferenția net de ceilalți nu înseamnă ceea ce se vehiculează atât de mult în literatura de specialitate, prin sintagma „criză de originalitate”. Adolescentul vrea să fie unic chiar, și prin modul pe care îl adoptă, în a se iscăli, dar mai presus de aceasta, el aspiră la admirația și respectul celor din jur.
Bazat pe evoluția intelectuală, Jean Rousselet relevă trei forme de conduite mai importante ce se produc prin prisma dorinței adolescentului de a se afirma și de a fi unic în felul său. Prima este conduita revoltei prin care adolescentul refuză ostentativ ceea ce a învățat sau i s-a impus să învețe, adoptă atitudini negativiste, contrazice pe alții fără temei, îi ironizează, utilizează un limbaj ieșit din comun cu atitudini pline de ironie etc. A doua este conduita închiderii în sine, din care transpare o autoanaliză și cenzurare severă a sentimentelor, a atitudinilor și acțiunilor, a introspecțiilor pentru cunoașterea de sine și dise-carea comportamentelor altora, lansarea într-o reverie care poate duce la îndepărtarea de realitate și închiderea în sine. A treia formă este aceea a conduitei exaltării și afirmării prin care se caută confruntarea cu alții pentru a-și verifica propriile capacități fizice, intelectuale și afectiv-motivaționale adoptând, adeseori, atitudini extreme față de tot ceea ce disprețuiește sau care nu se încadrează în vederile sale. Asemenea caracteristici ale conduitelor se manifestă prin toate formele activității psihice, dar unele din acestea sunt într-o stare mai activă față de altele”(Emil Verza, Florin Verza, 2000, p. 191,192).
4. Expansiunea personalității și comportamentului
Întreaga atitudine a adolescentului față de cei din jur este legată de nevoia de afecțiune și de nevoia de a se confesa în legătură cu primele flirturi. Astfel, adolescentul trăiește noi experiențe în care domină afirmarea eului și tendința de manifestare a disprețului față de familie, deoarece adolescentul se crede deja ajuns la vârsta adultă, în același timp, este sensibil față de situația de respingere și față de judecata adultului, deși se poate găsi în opoziție cu acesta. Apare, așadar, o ambiguitate comportamentală ce se transpune în forme : de timiditate și de confruntare, în care conflictele și frustrațiile : pot deveni acute, încearcă, prin toate mijloacele, să se plaseze în originalitate și să nu cadă în conformism.
Adolescentul este în bună măsură dependent de familie, dar se străduiește din ce în ce mai mult să iasă de sub tutela ei. Pentru adulți este însă dificilă relaționarea cu adolescenții, deoarece foarte repede pot apărea conflicte. Familiei îi scade forța de influențare și este tot mai evitată de adolescent în luarea deciziilor. Relația familie – adolescent este deterioarată ceea ce determină repercusiuni negative și asupra adaptării generale a tânărului din perioada de vârstă ulterioară.
“Personalitatea nu evoluează în mod linear, ci cu oscilații, cu perioade de inegalitate si chiar dizarmonii din care se dezvoltă o serie de structuri pozitive sau negative, dependente de condițiile factorilor educaționali sociali și de cei ce țin de dobândirea unor particularități ereditare”(Emil Verza, Florn Verza, p. 201). Din cauza posibilității reduse de adaptare și de integrare, neputința adolescentului de a se racorda la structurile social-profesionale și frecventele eșecuri, insuccese, dezamăgiri, anxietăți pot genera comportamente nefaste, deviante și chiar de suicid. Dimpotrivă, când autodescoperirea, autoaprecierea, autocunoașterea sunt însoțite de satisfacții, comportamentele cunosc o ascensiune continuă spre adaptare la mediul înconjurător.
Adolescentul încearcă să se cunoască și să se autoevalueze în raport cu realizările sale și ale altora. Întrebarea lui este: "cine sunt eu ?", iar răspunsurile ce și le dă se bazează pe maturizarea intelectual-afectivă foarte evidentă pentru unii adolescenți, chiar de pe la 16 ani, iar pentru alții la 18 ani (Emil Verza, Florin Verza, 2000). “În acest context, M. Debesse afirmă că adolescența are două funcții: prima este funcția de adaptare la mediu, când subiectul își formează deprinderi și obișnuințe pentru a putea răspunde la solicitările exterioare în scopul integrării sociale, iar a doua, funcția de depășire ce joacă rolul unui resort, ducând la tendința subiectului nu numai de a depăși copilăria, ci și unele secvențe, chiar și vârsta adultă”(Emil Verza, Florn Verza, 2000, p. 202).
“În concluzie, din punct de vedere psihologic, adolescenții traversează următoarele etape principale ale identificării personalității și comportamentului: cristalizarea vieții interioare și a conștiinței propriei identități, prin tendințe de interiorizare și introspecție, de analiză și autoanaliză a stărilor trăite;
instalarea conștiinței maturizării și a aspirațiilor de a fi adult, printr-o raportare pertinentă a însușirilor proprii la conduitele celor din jur;
menținerea și chiar accentuarea, în unele împrejurări, a conduitelor de opoziție, de teamă, de conflict și frustrare, prin zbaterea spre câștigarea independenței și autonomiei personale;
creșterea simțului de responsabilitate, de datorie și pro-jiecția personalității în devenirea și afirmarea socială, culturală, profesională;
maturizarea personalității și elaborarea de comportamente integrative, bazate pe creșterea forței intelectuale,\tive și motivaționale, prin trăirea experiențelor afective și <tive care fac posibilă integrarea cultural-socială și circums rea în cadrul originalității atât de râvnite;
dezvoltarea capacității de autocontrol și stăpânire de sine, prin exercitarea unor conduite de sacrificiu și proiectarea j aspirațiilor pentru servirea cauzelor generoase.”( Emil Verza, Florin Verza, 2000, p. 207)
CAPITOLUL II
EMOTIVITATEA
Emoțiile
Motivația și emoțiile sunt asemănătoare. Gândește-te la sex, care de obicei e asociat cu bucuriile, gândește-te la agresivitate, care de obicei este asociată cu furia, și realizarea, care e asociată cu mândria, bucuria, anxietatea. Termenii “motivații” și “emoții” vin din latinescul: “movere”, care înseamnă : “a se mișca”. Și motivația și emoțiile ne înping spre a acționa.
Exact ca și în motivație, există diferite tipuri și intensități de emoții (Brehm, 1999). Nu numai că o persoană poate fi motivată să mănânce, în loc să facă sex, dar poate să îi fie mai mult sau mai puțin foame, sau să fie mai mult sau mai puțin interesată să facă sex. Asemănător, o persoană poate să fie fericită sau nervoasă, sau poate fi destul de fericită sau extatic, enervată sau fuming.
Apariția emotivității la adolescenți
Emotivitatea apare cu putere în adolescență. Mânia, teama, neliniștea, gelozia, invidia,afecțiunea, bucuria, curiozitatea sunt sentimente și trăiri emoționale pe care adolescentul le resimte cu intensitate. Când este criticat, ridiculizat, când ceilalți doresc să-i impuna, este indignat, se simte fustrat când este blocat în realizarea a ceea ce-și dorește, discerne cu acuitate propria-i valoare și se revoltă chiar împotriva comportării sale.
Manifestările sunt variate: tristețe, bucurie, efuziune, anxietate, mutism, agresivitate, mai ales urmare a unei inferiorități sociale reale sau imaginare.
Teama de scoala, dificultățile în relațiile de prietenie cu ceilalți, alegerea drumului profesional sunt surse ale neliniștii sale.
Principala caracteristică a adolescentului este altruismul, el vrea să îmbrățișeze cauzele cele mai dificile, să se dezvolte nelimitat.
Definirea emoțiilor
Definirea emoțiilor este dificilă deoarece nu este ușor să ne dăm seama când o persoană se află într-o stare emoțională. Ești într-o stare emoțională când inima îți bate puternic, când îți transpiră palmele sau când ai fluturi în stomac? Sau ești tu într-o stare emoțională când te gândești la cât ești de îndrăgostit de cineva? Sau când zâmbești? Corpul, mintea și fața joacă un rol important în înțelegerea emoțiilor. Psihologii dezbat cât de important este fiecare element în determinarea faptului dacă suntem într-o stare emoțională sau nu. Pentru scopul nostru, noi vom defini emoția ca fiind o senzație, care implică o excitare psihologică (de exemplu o bătaie rapidă a inimii), experiență conștientă (gândindu-te la faptul că ești îndrăgostit de cineva) și o expresie comportamentală (un zâmbet). Psihologii dezbat care dintre aceste comportamente este cel mai important aspect al emoțiilor și cum acesta se amestecă pentru a produce experiențe emoționale (Cacioppo & Gardner, 1999, Keltner, 2000)(John W. Santrock, 2000).
„Emotivitate- dispoziție spre resimțirea frecventă, vie și intensă a emoțiilor, reactivitatea emoțională neobișnuită, emoțiile aparând până și la cele mai neînsemnate incitații și generând dispoziții afective profunde și eventual de durată” (Paul Popescu- Neveanu, 1978, p. 231).
„Emotivitate, aptitudine de a reacționa la evenimente, chiar la cele anodine, trăind emoții.
Individul emotiv este impresionabil, vibrează la te miri ce, pare susceptibil și vulnerabil,dar nu este cu toate acestea un inadaptat. Când nu este exagerată, emotivitatea este normal și utilă, doarece suscită un comportament adaptat la situație.
Emotivitatea poate fi constituțională sau dobândită .H.S.Liddell, plasând-o într-o încăpere întunecoasă și aplicându-le mici lovituri la picioare, cărora ele nu se puteau sustrage, le-a făcut hiperemotive: pe când anteriorele erau calme, după experiență tresăreau la cel mai mic zgomot în timpul nopții. Caracterologii consideraă emotivitatea drept una dintre cele trei proprietăți fundamentale ale caracterului, celelalte două fiind activitatea "și răsunetul*evenimentelor asupra psihismului individului„(Larousse, 1998, p. 113 ).
Osho spunea în lucrarea sa “Emoțiile” că este foarte important să înțelegem că emoțiile se nasc în mintea noastră. Conștiința însă, nu iși are locul în mitnte, ci mintea este în interiorul conștiinței iar emoțiile, dorințele, ambițiile, toate aceastea se nasc în mintea noastră, iar mai devreme sau mai târziu ele vor dispărea. Tot el afirmă că intregul conținut al minții, emoțiile, sentimentele, gândurile, provin din exterior și pot fi manipulate de lumea exterioară.
Există un martor interior, spune Osho, care intuiește ce gânduri avem , ce emoții, fără ca el să se identifice cu ele. Acest martor nu reprezintă nici mintea nici inima și nu este nici plăcut, nici neplăcut, nici bun și nici rau. Acest martor care ne poate privi reacțiile, mintea, emoțiile, este propriul eu. El se poate bucura de orice odata ce ne centrăm în el. Dacă noi suntem conștienți de propria emoție și devenim una cu ea, aceasta este o emoție pozitiva, daca dimpotriva ea dispare din lumina lucidității noastre, este o emoție negativă (OSHO, 2003).
Andrei Cosmovici susține că emoțiile sunt stări afective de scurta durată, care traduc un specific al relațiilor mele cu o situație sau un obict, deci emoțiile au un caracter situațional. Emoțiile pot fi declanșate de o situație reală sau de una imaginară. Intensitatea emoțiilor poate fi: vagă, mijlocie, dar și foarte mare, reușind să zguduie întregul organism. Ultima variantă este denumită de către psihologi afect, sau emoție-șoc. Aceaste emoții-șoc sunt de patru tipuri: Frica, furia, disperarea și bucuria explozivă. Ele au exteriorizări puternice prin diferite expresii emoționale, modificări fiziologice și reacții slab controlate, și apar când există o stare de tensiune nervoasă acumulată și intervine brusc o situație neașteptată .(Cosmovici, 1996)
Clasificarea emoțiilor
Emoțiile sunt complexe și variate. De exemplu, sunt mai mult de 200 de cuvinte despre emoții în dicționarele engleze. Un mod de a clasifica emoțiile este modelul roată.
Modelul roată. Un număr de psihologi au clasificat emoțiile pe care noi le întâlnim punându-le pe o roată. Acest model a fost propus de Rober Plutchik (1980). El credea că emoțiile au patru dimensiuni: 1. Ele sunt pozitive și negative, 2. Sunt primare și mixte, 3. Total diferite, 4. Variază în intensitate. Bucuria și entuziasmul emoției pozitive, durerea și mânia sunt emoții negative. De exemplu, gândește-te la bucuria pe care o ai când iei un zece neașteptat la un test, sau la entuziasmul pe care îl ai în legătură cu meciul de fotbal din weekend, acestea sunt emoții pozitive. Contrar, gândește-te la emoțiile negative, cum ar fi durerea când cineva apropiat îți moare sau furia ta când cineva te jignește verbal. Emoțiile pozitive îți sporesc stima de sine iar cele negative îți scad stima de sine. Emoțiile pozitive îți îmbunătățesc relațiile cu ceilalți iar cele negative îți scad calitatea relațiilor cu cei din jur.
Plutchik de asemenea credea că emoțiile sunt ca și culorile. Fiecare culoare a spectrului poate fi obținută prin amestecarea culorilor primare. Unele emoții sunt primare și dacă le amestecăm obținem forma celorlalte emoții. Fericirea, dezgustul, surprinderea, supărarea, mânia și frica sunt candidate pentru emoțiile primare. De exemplu, combinând tristețea cu surprinderea rezultă dezamăgirea, iar gelozia este compusă din dragoste și mânie. Plutchik a dezvoltat roata emoțiilor pentru a arăta cum funcționează emoțiile primare. O combinare a emoțiilor primare adiacente între ele produc alte emoții. Unele emoții sunt opuse, cum ar fi iubirea și remușcarea, optimismul și dezamăgirea.
Emoțiile pozitive: Fericirea
Abia în 1973 rezumatele psihologice, marile surse ale psihologiei au inclus fericirea ca un termen indice. Interesele recente în fericire se concentrează pe modalitățile pozitive în care noi ne trăim viața, incluzând părerile cognitive despre bunăstarea noastră (Parducci, 1996). De aceea psihologii vor să știe ce te face fericit și cu îți percepi fericirea. Filosoful francez Jean-Jacques Rousseau descrie natura subiectivă a fericirii astfel: “Fericirea este cont bancar bun, un bucatar bun și o bună digestie.”
Într-o recentă revizuire asupra cercetării fericirii, fiind un bucătar bun și având o digestie bună nu sunt pe lista factorilor care contribuie la fericirea noastră, dar următorii factori sunt (Diener & Diener, 1998; Diener & alții, 1999): caracteristicile psihologice și de personalitate; nivel înalt de stimă de sine, optimism, extrovertire și controlul personal; o rețea de susținere a relațiilor apropiate; o cultură care îți oferă o interpretare pozitivă a evenimentelor zilnice; fiind implicat în muncă și timp liber; o credință care cuprinde suportul social, scopul și speranța.
Putem noi cumpăra pericirea? Un studiu încearcă să descopere dacă câștigătorii la loterie sunt mai fericiți decât oamenii care nu au câștigat o sumă mare de bani (Brickman, Coates & Janoff-Bulman, 1978 ). Douăzeci și doi de mari câștigători la loterie au fost comparați cu douăzeci și doi de oameni care locuiau în aceeași zonă a orașului. Starea generală de fericire a celor două grupuri nu era diferită când ei au fost întrebați despre trecut, prezent și viitor. Persoanele care nu au câștigat la loterie erau chiar mai fericite, făcând lucrurile de zi cu zi cum ar fi uitatul la TV, cumpărarea de haine și discuțiile cu prietenii.
Câștigarea la loterie se pare că nu este calea spre fericire. Ce este important, este a avea destui bani, pentru a-ți cumpăra strictul necesar. Oamenii extrem de bogați nu sunt cu mult mai fericiți decât oamenii care își pot cumpăra strictul necesar. Oamenii din țările bogate nu sunt mai fericiți decât cei din tările sărace. Mesajul este clar: Dacă crezi că banii cumpără fericirea, mai gândește-te (Diener, 1984).
Psihologul Ed Diener (1984) este de acord că emoțiile pozitive intense, cum ar fi câștigarea la loterie sau obținerea unei întâlniri cu o persoană la care visezi, nu contribuie mult la starea generală de bine a unei persoane, deoarece sunt puține persoane care reușesc acet lucru și deoarece ei își pot micșora emoțiile pozitive sau mări emoțiile negative pe care le simt și din alte motive. Momentele intense pozitive pot diminua senzația viitoarelor evenimente pozitive. De exemplu, dacă iei zece la un examen vei fi copleșit de fericire în momentul în care vei afla rezultatul, iar dacă după o săptămână vei lua iar zece la alt examen emoțiile anterioare îți pot diminua emoțiile pozitive pe care trebuia să le simți în acest moment. Este rar, dacă nu chiar inexistent, ca o persoană umană să experimenteze emoții pozitive intense săptămână după săptămână după săptămână.
Emoțiile negative: Mânia
Mânia este o emoție puternică. Are un impact puternic nu numai asupra relațiilor noastre sociale, cât și asupra persoanei care trăiește emoția (Norcross & Kobayashi, 1999). Putem ușor povesti exemple evidente de mânie, care de obicei rănesc nu doar pe alții cât și pe persoana furioasă, cum ar fi abuzul verbal și fizic al copiilor, amărăciunea perpetuă, inabilitatea de a-ți inhiba arătarea mâniei.
Ce îi face pe oameni să se enerveze? Oamenii de obicei se enervează atunci când ei simt că nu au fost tratați corect sau când așteptările lor nu s-au adeverit. Un cercetător i-a rugat pe oameni să țină minte momentele când s-au enervat (Averill, 1983). Majoritatea oamenilor au răspuns că ei se supără ușor de câteva ori pe săptămână, alții au spus că se supără de câteva ori pe zi. Ei de obicei se enervau când percepeau comportamentul celorlalte persoane ca fiind nejustificat, evitabil și intenționat (Zillman, 1998).
A nu ne enerva uneori ne face să ne simțim mai bine și posibil să ne ajute să facem față greutăților vieții. De exemplu, Mark Twain a spus “Când ești nervos numără până la patru, când ești foarte nervos, înjură”. Catharsis este eliberarea mâniei și energiei agresive angajându-te direct sau indirect în mânie sau agresiune, ipoteza catharsis afirmă că comportându-ne agresiv sau uitându-ne la alții cum se comportă agresiv reduce substanțial mânia.
Teoria psihanalitică promovează catharsisul ca fiind o importantă modalitate de a reduce mânia argumentând că oamenii au o tendință naturală și bilogică de a afișa mânia. Din această perspectivă, vărsându-ți mânia pe un prieten sau pe o persoană iubită îți va reduce tendința de a arăta mânia în general; cum ar fi dozele mari de mânie văzute la TV și mânia pe care o vedem în fotbal, hockey, wrestling profesional și alte aspecte ale culturii noastre. De ce? Deoarece această experiență ne face să ne stăpânim mânia.
Ficare persoană se enervează într-un moment sau altul. Cum am putea să ne controlăm mânia ca ea să nu devină distructivă? Tavris (1989) ne face următoarele recomandări: Când simți că se declanșează mânia și corpul tău devine excitat, încearcă să-ți stăpânești excitarea prin așteptare. Mânia ta va începe să-ți scadă dacă îți acorzi timpul necesar; Fomează-ți un grup de persoane care au trecut prin aceleași experiențe de furie. Celelalte persoane vor ști ceea ce tu simți și împreună veți putea să găsiți niște soluții pentru a rezolva problemele de mînie; Ia măsuri și ajută-i pe alții, care te pot ajuta să-ți schimbi perspectivele, dearece sunt mulți oameni care vor să ajute pentru ca alții să nu sufere cum au suferit și ei.
Amintiri emoționale
Când ne aducem aminte de experiența vieții noastre, amintirile sunt de obicei înfășurate în emoții.
Amintirile “fulgerătoare” sunt amintiri ale evenimentelor semnificativ emoțional, pe care oamenii de multe ori și le amintesc cu mai multă acuratețe și imagini vii, decât evenimentele de zi cu zi (John W. Santrock, 2000).
Influențele genului
Doar dacă ai fost izolat pe un munte departe de oameni , televizor, reviste și ziare, tu probabil știi stereotipul despre genuri și emoții: Ea este emoțională și el nu. Acesta este un stereotip puternic și cu o imagine universală în cultura noastră (Shields, 1991).
Cercetătorii au descoperit că femeile și bărbații sunt mult mai asemănători în modul în care trăiesc emoțiile decât ne lasă pe noi stereotipurile să credem. Femeile și bărbații de obicei folosesc aceleași expresii faciale, adoptă același limbaj și își descriu la fel trăirile emoționale când își țin jurnale despre experiența vieții lor. Astfel stereotipul că femeile sunt emoționale și bărbații nu este doar unsimplu stereotip. În multe experiențe emoționale, cercetătorii nu au mai descoperit diferențe între femei și bărbați, amândouă sexe pot experimenta dragostea, gelozia, anxietatea când sunt într-un mediu social nou, fie furioși când sunt insultați, triști când se termină o relație și rușinați atunci când fac o greșeală în public (Tavris & Wade, 1984).
Atunci când trecem peste stereotip și luăm în calcul unele experiențe emoționale specifice, contextul în care emoția a fost afișată și anumite convingeri legate de emoție, gen chiar contează în înțelegerea emoției (Brannon, 1999; & Shields, 1991). Să luăm în considerare mânia. Bărbații sunt mai predispuși să arate mânie împotriva străinilor, în special altor bărbați, atunci când ei simt că au fost provocați și sunt mai predispuși să transforme mânia în violență decât femeile. Femeile sunt mai predispuse să exprime frică și tristețe mai mult decât bărbații, în special când comunică cu prietenii și familia (John W. Santrock, 2000).
Componentele unei emoții
O emoție intensă este compusă din mai multe componente. Reacția organismului face parte din aceste componente. Spre exemplu când o persoană este nervoasă, fără să vrea, ea poate ridica vocea sau poate tremura. O altă componentă ar fi grupul de credințe si gândiri care însoțesc emoția respectivă, ele apar în mod automat în minte. De exemplu bucuria implică și gandul legat de motivul ei. Expresia facială este și ea o componentă importantă.Oamenii se încruntă cu gura deschisă și ochii strânși atunci cand sunt dezgustați de ceva anume. În ultima componentă este vorba despre reacțiile legate de experimentarea unei emoții. Acestea sunt de două feluri: reacții specifice și reacții globale.
Un aspect esențial în studiul emoțiilor este natura acestor componente. Un alt aspect este legat de relația acestor componente și trăirile subiective ale unor emoții.
Atitudine, emoție și stări
De obicei este o idee bună să întrebăm o persoană de sentimentele ei. Deoarece sentimentele sunt experiențe personale și persoana care le trăiește știe cel mai bine ce sentimente are. Totuși pot fi probleme asociate cu această metodă deoarece oamenii pot ezita să ne exprime sentimentele care consideră ca sunt necorespunzătoare sau nedorite social.
Deoarece oamenii uneori au motive să-și ascundă adevăratele sentimente sau întâmpină dificultăți în a le exprima în cuvinte, psihologii au început să caute în comportamentul lor indici. Acesta este similar cu ceea ce fac oamenii atunci când nu cred ce le spun alții. De exemplu, tu poți presupune că o persoană care zâmbește de fiecare dată când citește despre un condamnat, că este executat, că acea persoană este în favoarea pedepsei capitale, sau o persoană care ține pumnii încleștați înseamnă că este nervoasă. Într-adevăr analizele detaliate ale expresiilor faciale ne pot oferi detalii despre sentimentele unei persoane (Ekman, 1982; Keltner & Ekman, 1994). Dacă o persoană spune că îi este frică, are palmele transpirate, inima îi bate puternic, atunci probabil îi este frică (“Dacă arată ca o rață, merge ca o rață și măcăne ca o rață, atunci probabil este o rață!”).
William James afirmă că experiențele emoționale sunt percepții ale anumitor modificări ale corpului: “Ne pare rău deoarece plângem, suntem nervoși deoarece lovim, ne este frică deoarece tremurăm” (James, 1890 p. 1066).
Influența psihologiei
Încearcă următoarele: Ușor, ține capătul pixului între dinți asigurându-te că acesta nu atinge buzele. Cum te simți?; După un timp prinde capătul pixului între buze asigurându-te că acesta stă orizontal. Ce senzație ai?
Fritz Strack, Leonard Martin și Sabine Stepper (1988) au făcut acest experiment cu studenți voluntari. Studenții (care credeau că studiul este investigarea modalităților psihologice a oamenilor de a efectua sarcinile de zi cu zi, cum ar fi scrisul) au fost rugați să țină un pix între dinți, cu buzele sau cu mâna neîndemânatică. Studenților le-a fost cerut să evalueze cele mai comice desene animate prin încercuirea unui număr pe o scală ținând pixul în poziția cerută. Cercetătorii vroiau să observe diferențe în nivelul de fericire la cele trei condiții prezentate.
Ținând pixul între dinți contractă mușchii faciali ca și cum ar zâmbi, dimpotrivă ținând pixul între buze crează o expresie facială incompatibilă cu zâmbetul, dar similară cu o față nervoasă. Strack și colegii lui au emis ipoteza că diferite expresii faciale sunt asociate cu diferite stări emoționale. De exemplu, de obicei zâmbim când suntem fericiți sau amuzați, așa că studenții care țineau pixul cu dinții facilitând un zâmbet au optat pentru cel mai mare nivel de fericire al desenelor, iar studenții care au ținut pixul cu buzele (inhibarea unui zâmbet) au afirmat că desenele sunt mai puțin amuzante.
Alții au observat modele similare (McCanne & Enderson, 1987) și alți cercetători acum cred că relaxarea și contracția anumitor mușchi faciali pot influența emoțiile pe care oamenii le trăiesc (Cacioppo et al., 1993; Izard, 1990; Kleck et al., 1976; Laird, 1974) (Douglas T. Kenrick, Steven L. Neuberg, Robert B. Cialdini, 1998).
Bazele fiziologice ale emoției
În momentul când trăim o anumită emoție intensă, cum ar fi teama sau furia, suntem conștienți și de o serie de schimbări în organismul nostru, cum ar fi: accelerarea pulsului și a respirației, uscarea gâtului și a gurii, transpirație, tremurat, o senzație deloc plăcută de strângere a stomacului, toate acestea sunt niște pregătiri ale organismului pentru situații periculoase. Sistemul nervos simpatic este și el responsabil pentru anumite schimbări din organism. Acestea sunt:
-Accelerarea respirației
-Dilatarea pupilelor
-Creșterea tensiunii arteriale și a ritmului cardiac
-Creșterea concentrației de zahăr din sânge
-Intensificarea transpirației și diminuarea sctrețiilor salivare și mucoase
-Coagularea sângelui mai rapidă în cazul rănirii
-Oripilație (pielea de găină)
Când emoția se diminuiează intervine sistemul nervos parasimpatic, care readuce organismul la starea sa anormală.
Sistemul nervos autonom
Când ai de a face cu emoțiile de frică, bucurie și mânie corpul tău se schimbă. Sistemul nervos autonom duce mesajul la și de la organele interne ale corpului monitorizând procesul de respirație, bătăile inimii și digestia.
Sistemul nervos autonom este împărțit în sistemul nervos simpatic și sistemul nervos parasimpatic.
Sistemul nervos simpatic este implicat în excitarea corpului fiind responsabil de răspunsurile rapide la un stimul, care câteodată îți dă răspunsul dacă trebuie să lupți sau să cedezi. Sistemul nervos simpatic cauzează o creștere rapidă în tensiunea arterială, o creștere rapidă a bătăilor inimii și o respirație mai puternică pentru o oxigenare mai eficientă și o mai mare vascularizare a sângelui către creier și către grupele de mușchi. Toate aceste schimbări ne pregătesc pe noi pentru a acționa. În același timp corpul se oprește din acțiunea de digerare a mâncării deoarece aceasta nu este necesară pentru acțiunea imediată (asta poate explica de ce chiar înainte de examen studenților nu le este foame).
Sistemul nervos parasimpatic calmează corpul. Întrucât sistemul nervos simpatic pregătește individul pentru a lupta sau a fugi, sistemul nervos parasumpatic promovează relaxarea și vindecarea. Când SNP este activat bătăile inimii și presiunea arterială scad, activitatea stomacului și digerarea mâncării crește.
Sistemul nervos parasimpatic și cel simpatic sunt foarte importante în înțelegerea emoțiilor oamenilor. Unele emoții sunt mai intensedecât altele. De exemplu, când suntem nervoși corpul nostru se pregătește pentru luptă sau pentru a scăpa din această situație. De aceea mânia este asociată cu activitatea sistemului nervos simpatic cum ar fi o creștere mai mare a tensiunii arteriale și a bătăilor inimii. Asemănător starea de fericire și mulțumire în general este asociată cu o scăzută activitate a sistemului nervos simpatic.
S-a demonstart că un aparat este în stare să determine dacă o persoană minte ținând cont de emoțiile pe care le trăiește în momentul în care este întrebat despre aceste stări. Acest aparat se numește poligraf și este un aparat folosit de examinatori în încercarea de a determina dacă cineva minte, acesta monitorizează schimbările din organism, bătăile inimii, respirația, considerând că acestea sunt influențate de starea emoțională.
Într-un test cu aparatul poligraf unei persoane îi sunt adresate o serie de întrebări neutre și o serie de întrebări cheie. Dacă persoanei îi crește pulsul, respirația când acesteia îi sunt adresate întrebările cheie atuci se presupune că persoana minte (John W. Santrock, 2000).
Dimensiunile cognitive
Ești tu fericit doar când te gândești că ești fericit? Teoriile cognitive ale emoțiilor împătrășesc un punct de vedere foarte important: emoția întotdeauna are o componentă cognitivă (Cornelius, 1996). Gândirea se zice că este responsabilă pentru sentimentele (trăirile) de iubire și ură, bucurie și tristețe. În timp ce procesele cognitive au cea mai mare importanță în emoții, teoriile cognitive, de asemenea, acceptă rolul creierului și corpului în emoții. De aceea hipotalamusul și sistemul nervos autonom se conectează cu sistemul nervos periferic când emoția este percepută. Potrivit teoriilor cognitive, corpul și gândirea sunt implicate în emoție (Oatley, 2000).
Percepția și emoția
Richard Lazarus (1991) consideră că activitățile cognitive sunt o condiție a emoțiilor. El zice că noi ne apreciem cognitiv atât pe noi înșine cât și circumstanțele noastre sociale. Aceste aprecieri, care includ valori, scopuri, compromisuri, convingeri și așteptări, determină emoțiile noastre. Oamenii se pot simți fericiți deoarece ei au o credință religioasă foarte puternică, nervoși deoarece nu au primit mărirea salarială pe care o așteptau sau frică deoarece se așteaptă să nu ia un examen.
Robert Zajonc (1984) nu este de acord cu Lazarus. Emoțiile apar primele și gândurile noastre sunt un rezultat al lor. Cine are dreptate? Se pare că amândoi. Lazarus se referă mai ales la un grup ale căror evenimente s-au întâmplat într-o perioadă mai mare de timp, pe când Zajonc descie un singur eveniment sau o preferință simplă a unui stimul peste altul. Lazarus vorbește despre iubire pe parcursul a câtorva luni sau ani, un sentiment de valoare pentru comunitate și planuri pentru pensionare, iar Zajonc vorbește despre un accident de mașină, o întâlnire cu un șarpe și de plăcerea înghețatei în defavoarea spanacului. Unele dintre reacțiile noastre emoționale sunt practic instantanee și probabil nu includ evaluări cognitive, cum ar fi un țipăt când vezi un șarpe. Alte stări emoționale, mai ales cele care se petrec într-o perioadă mai lungă de timp, cum ar fi o stare depresivă sau o mânie îndreptată către un prieten, sunt mult mai probabil să includă aprecierile cognitive.
Dimensiunile comportamentale
Componenta comportamentală poate fi verbală sau nonverbală. Verbal, o persoană își poate arăta iubirea pentru cineva spunând-o verbal sau să-ți manifeste mânia spunând niște lucruri urâte. Nonverbal o persoană poate zâmbi, încrunta, răta o expresie înfricoșătoare sau să-și lase capul în jos.
Cel mai mare interes în dimensiunile comportamentale ale emoțiilor s-a concentrat pe comportamentul nonverbal al expresiilor faciale. Persoanele care s-au ocupat de studiul emoțiilor au fost intrigate de abilitatea oamenilor de a detecta o emoție pe care o persoană o trăiește doar analizând mimica feței. Într-un studiu efectuat de Paul Ekman și colegii săi (Ekman & Friesen, 1984; Ekman & O’Sullivan, 1991), Participanții au fost de obicei capabili să identifice următoarele șase emoții de bază: fericire, mânie, tristețe, surprindere, dezgust și frică.
Ipoteza feedback-ului facial afirmă că expresiile faciale pot influența emoțiile atât de repede pe cât de bine le reflectă. Așadar mușchii faciali trimit semnale către creier, care ajută individul să recunoască emoția pe care o percepe. De exemplu, noi ne simțim mai fericiți atunci când zâmbim și mai triști atunci când ne încruntăm.
Ipoteza feedback-ului facial a primit un suport dintr-un experiment făcut de Ekman și colegii săi (1983). În acest studiu actorii profesioniști își mișcau mușchii faciali într-un mod foarte precis, cum ar fi ridicarea unei sprâncene, ridicarea pleoapelor și întinderea buzelor orizontal spre urechi. Ei au fost rugați să-și mențină o expresie timp de zece secunde, timp în care cercetătorii le măsurau bătăile inimii și temperatura corpului. Atunci când ei își mișcau mușchii faciali în modul în care l-au descris, aveau o creștere în pulsul inimii și o temperatură a corpului constantă, reacție fiziologică care caracterizează frica. Atunci când actorii mimau o expresie furioasă, atât bătăile inimii cât și temperatura corpului creșteau.
Dimensiunile socioculturale. Expresiile emoțiilor
În expresia emoțiilor în om și animale (Charles Darwin, 1872/1965) argumentează că expresiile faciale ale ființei umane sunt înnăscute și nu învățate și sunt la fel în toate culturile din întreaga lume. Darwin compară similaritatea dintre starea de mânie a omului cu mârâitul câinelui și a pisicii. El a mai comparat și chicotitul cimpanzeilor atunci când sunt gâdilați sub axilă cu râsul uman.
În ziua de azi psihologii încă cred că emoțiile, în special expresiile faciale ale emoțiilor, au legături biologice foarte strânse. De exemplu, copiii care se nasc orbi și nu au observat niciodată zâmbetul sau încruntarea de pe fața altei persoane, zâmbesc și se încruntă la fel ca și copiii care pot vedea aceste expresii.
Universalitatea expresiilor faciale și abilitatea oamenilor din culturi diferite să eticheteze exact emoția care stă în spatele expresiei faciale a fost pe larg cercetată. Psihologul Paul Ekman (1980, 1996) a observat cu atenție desăvârșită că toate expresiile faciale emoționale nu variază semnificativ de la o cultură la alta. De exemplu, Ekman și colegii săi au fotografiat oameni care exprimau stări emoționale ca fericire, frică, surprindere, dezgust și durere. Ei au descoperit că atunci cînd au arătat fotografiile altor oameni din S.U.A., Chile, Japonia , Brazilia și Borneo fiecare persoană a avut tendința de a arăta aceeași expresie ca cea din fotografie.
În timp ce expresiile faciale ale expresiilor de bază sunt universale la toate culturile din lume, regulile de afișare ale emoțiilor nu sunt chiar universale. Regulile de afișare ale emoțiilor sunt standarde socioculturale care determină când, unde și cum emoțiile pot fi exprimate. De exemplu, în timp ce fericirea este o emoție exprimată universal, când, unde și cum este afișată diferă de la o cultură la alta. La fel este și pentru emoțiile de frică, tristețe și mânie. De exemplu, membrii tribului Utku din Alaska descurajează furia prin cultivarea acceptării și prin apținerea lor de a arăta vreo emoție de furie. Dacă o excursie este îngreunată de un viscol neașteptat, membrul utku nu devine frustrat și acceptă prezența viscolului construind un iglu. Majoritatea dintre noi nu ar reacționa ca el în fața unui viscol și a unei bariere în calea călătoriei noastre.
În plus față de expresiile faciale, emoțiile sunt exprimate prin multe alte semne nonverbale ale mișcărilor corpului, posturii și gesturilor (Russell, 1999). Unele semne nonverbale de bază sunt indicatori universali ale anumitor emoții, la fel cum sunt și expresiile faciale. De exemplu, când oamenii sunt depresivi se arată nu numai în expresia lor facială tristă dar și în mișcările lente ale corpului, capul lăsat în jos și o postură timorată.
Multe semne nonverbale ale emoțiilor pot varia de la o cultură la alta (Cohen & Borsoi, 1996). De exemplu, sărutul între bărbați este un lucru comun în unele culturi, cum ar fi Yemen, dar necunoscut în alte culturi, cum ar fi S.U.A.. Semnul de ridicare a degetului mare de la mână în sus, care în unele culturi înseamnă că totul este ok sau dorința de a pleca la drum, în Grecia este o insultă ca și cum ai ridica degetul din mijloc (John W. Santrock, 2000).
Intensitatea emoțiilor
Se pun numeroase întrebări legate de relația dintre activitatea fiziologică intensă și experiența unei emoții, mai precis dacă perceperea propriei stări de activare face parte din experiența emoționala? Pentru a putea da răspuns acestor întrebări, numeroși cercetători au studiat viața emoțională a indivizilor cu leziuni la măduva spinării. Un studiu mai recent, care oferă o situație obiectivă este următorul: Unor subiecți de sex masculin li s-au prezentat un numar de imagini cu femei dezbrăcate și îmbrăcate și li s-a cerut să-și imagineze că se află singuri cu fiecare dintre ele. Bărbații au relatat gândurile și sentimentele care au fost apoi clasificate ca emoții exprimate. Bărbații cu leziuni situate superior măduvei spinării au fost clasificați ca având o excitație scăzută față de barbații cu leziuni situate în zone inferioare măduvei spinării (Jasmos și Hakmiller, 1975). În acest caz, cu cât feedback-ul primit de creier este mai redus cu atât emoția este mai puțin intensă (Atkinson Rita.L, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem, 2002).
Intensitatea și diferențierea emoțiilor
“În mod evident, evaluarea unei situații poate contribui la intensitatea unei experiențe emoționale. Dacă suntem într-o mașină care se rostogolește pe pantă, simțim frică sau chiar groază, dar dacă știm că mașina este parte dintr-un carusel, într-un parc de distracții, frica pe care o simțim este mult mai mică. Dacă cineva ne spune că nu ne poate suferi, ne simțim răniți sau furioși, dacă persoana respectivă ne este apropiată, dar dacă este pacient al unui spital psihiatric, pe care nu-l cunoaștem nu ne simțim prea tulburați. Dacă urmărim un film despre triburile africane, în care I se face o incizie unui copil, ne simțim indignați dacă considerăm că acel copil este torturat, dar, dacă privim scena doar ca desfățurare a unui ritual, ne simțim relative detașați. În toate aceste cazuri, ca și în multe altele, evaluarea cognitivă a situației determină intensitatea experienței emoționale pe care o trăim (Lazarus, Kanner, Folkman, 1980, Lazarus, 1991)” (Atkinson Rita.L, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem, 2002, p. 501).
Însemnătatea emoțiilor
“Sistemul limbic este considerat ca sediu al vieții emoționale, în special nucleul amigdalian, denumit chiar “magazin al memoriei emoționale”(D. Goleman). Creierul rațional (thinking brain) s-a dezvoltat pe baza celui visceral (visceral brain). Cele mai vechi rădăcini emoționale se află în centrii olfactivi de la nivelul creierului arhaic sau visceral. Aceștia grupau stimuli exterior în diferite categorii relevante: sexuali, comestibili, dăunători, prietenoși sau dușmănoși.”(Mihaela Roco, 2001, p. 136)
Emoțiile sunt foarte importante în viața noastră, deoarece ele asigură: supraviețuirea, luarea deciziilor, stabilirea limitelor, comunicarea, unitatea.(Mihaela Roco, 2001).
Rolul educației în dezvoltarea emoțională
Un nivel ridicat al inteligenței emoționale este în strânsă legătură cu căldura parentală, atasamentul securizant (Mayer, 2001).
Cele mai inadecvate tipare emoționale de care dau dovadă părinții sunt după S.Hein (1996) următoarele: ignorarea tuturor sentimentelor sau a cererilor de atenție, indulgența excesivă, manifestarea disprețului, lipsa de respect față de sentimentele copilului. Drept consecință, copilul va dezvolta dezordini comportamentale, neânțelegându-și propriile emoții și disociindu-se de ele.
Emotivitatea în plan psihologic
Emotivitatea in plan psihologic se referă la abilitatea fiecarui om de a simți emoții.
Emotivitatea poate varia ca intensitate in concordanță cu reactivitatea individuală la stimuli interni sau externi. Psihologii fac referință la "personalitate emotivă" ca la un tip de personalitate in care emotivitatea joaca un rol important in relație cu alte caracteristici. Personalitățile emotive tind să exagereze la stimuli, să arate fragilitatea Ego-ului, deci având dificultați in adoptarea unei adaptări in concordanță cu mediul. Caracterele definitorii sunt exprimate in ceea ce este cunoscut drept temperament in timp de trairile temporare, de termen scurt, sunt denumite dispoziții cu sensul de toane. Excesul persistent al excitării emoționale și al reprimării sistematice a emotivității poate cauza disfuncții psihosomatice
Emotivitatea este o stare de reacție emoțională a unui individ. Față de diferite modificari ale ambianței fizice si sociale (zgomote bruște, apariția unei persoane), fiecare organism reacționează printr-o stare emotivă normală sau crescută (hiperemotivitate).
(http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/psihologie/gradul-de-anxietate-si-emotivitate-la-studenti-210664.html)
Emotivitatea – Trăsătură de personalitate
În experiența curentă echivalăm emotivitatea cu hiperemotivitatea, cu faptul de a avea reacții emotive mai puternice și mai frecvente decât media populației. O persoană echilibrată sub aspect emoțional se caracterizează printr-o "stare de tensiune relativ omogenă, nivel de activare moderat cu evitarea excesului sau deficitului de mobilizare energetică". Balanța celor două categorii de trăiri afective polarizate (stenice și astenice, pozitive și negative) este echilibrată. În schimb dezechilibrul emoțional este marcat fie de indispoziție, depresie, tristețe, supărare, de abandon; fie iritare, mânie, indignare, agresivitate. Dezechilibrul emoțional restrânge și perturbă economia activității.
Se pune întrebarea dacă se poate vorbi de o constituție emotivă caracterizată – după Dupré – prin dezechilibrul sistemului nervos, hiperiritabilitatea difuză si insuficiența inhibiției voluntare, în virtutea căreia individul prezintă reacții anormale prin vivacitatea, extensia si durata lor, incapabil de a se adapta situațiilor neprevăzute, inedite? Experiențe facute pe animale sugerează ideea determinării ereditare a emotivității asa cum a fost definită mai sus. În cadrul unor loturi paralele, grupul de non-emotivi ramâne stabil, în timp ce grupul de emotivi devine din ce în ce mai emotiv. De unde, concluzia asupra existenței unei constituții fiziologice predispuse la emotivitate.
Există apoi o emotivitate dobândita în cursul vieții.
Stratton a studiat dosarul medical a 1000 de studenți urmărind relația dintre frecvența unor boli și emotivitate. Autorul a stabilit ca o stare precară de sănătate antrenează cresterea reacțiilor emotive. Anxietatea se asociază statistic cu maladii în perioada preadolescenței. Persoanele care în cursul vieții au suferit de o boală gravă prezintă o reactivitate emoțională exagerată.
Fobiile sunt adesea sechele ale unor șocuri emoționale iar complexul pare a corespunde unui nod de sentimente și atitudini rău integrate personalitații (P. Fraisse).
Maturitatea afectivă indică prezența controlului de sine, însușirea modalitaților adaptative la situațiile cu care ne confruntăm în viața.
(http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/EMOTIVITATEA-TRASATURA-DE-PERS1711415146.php)
Mă înroșesc, mă bâlbâi, sunt timid
Emotivitatea este pe cât de frecventă, pe atât de invalidantă, mai ales în societatea actuală, în care comunicarea este esențială. Un adult timid nu poate ocupa un post de conducere sau avansează cu mare greutate în ierarhia socială. Se confruntă deseori cu eșecuri atât în activitatea profesională, cât și în viața personală. Timizii nu se bucură de prea multă înțelegere din partea colegilor sau prietenilor, doar dacă se cunosc de o viață. Aceștia nu sunt sociabili, nu le place să comunice cu cei din jur de teamă să nu fie percepuți ca snobi, plictisitori, neprietenoși, slabi din cauza incapacității de a interacționa cu ceilalți.
Tăcere, incoerență, amețeli
Cum se manifestă persoana timidă? Persoana timidă se simte ca și paralizată când se află într-o situație nouă. Este tăcută sau vorbește puțin și foarte încet, se bâlbâie, este incoerentă. Are o senzație de presiune la nivelul capului, din cauza căreia nu-și poate aduna gândurile. Sau, dimpotrivă, pentru a acoperi starea de tensiune vorbește mult, precipitat și aproape fără logică. Tot pentru a masca dificultatea de a-și stăpâni emoțiile, persoana timidă devine excesiv de amabilă, chiar umilă sau, din contră, excesiv de ursuză și irascibilă.
Timiditatea este trădată și de manifestări fizice: paloarea sau înroșirea feței, transpirația excesivă, frământarea mâinilor, agitația picioarelor. Acestea indică stânjeneala, nervozitatea, dificultatea emoțională prin care trece persoana respectivă. În cazurile de timiditate “cronică” apar chiar amețeli, greață, vomă, care culminează cu starea de leșin. Psihologul consideră că toate aceste manifestări arată efortul interior pe care îl face persoana timidă pentru a depăși stresul provocat de emotivitate.
Timiditatea are de obicei rădăcini în copilărie. Cei care suferă din cauza părinților autoritari sau din pricina divorțului părinților, copiii separați de părinți și crescuți de bunici, cei care au fost obligați să se mute dintr-un oraș în altul și să schimbe frecvent grădinița sau școala pot deveni adulți timizi. Timiditatea poate fi și dobândită, în anumite contexte traumatizante de viață. O persoană dinamică, puternică, temperamentală este posibil să devină excesiv de emotivă după ce a trecut printr-un eveniment negativ: un eșec profesional, un context tensionat în familie, pierderea cuiva drag, schimbarea locului de muncă, despărțirea de persoana iubită.
Timiditatea devine un fel de handicap în momentul în care perturbă atât de mult viața persoanei respective, încât o împiedică să meargă mai departe. Psihologul nostru spune că există adulți timizi care inconștient își blochează posibilitatea de a evolua din punct de vedere profesional și personal. Nu își schimbă locul de muncă pentru a evita să treacă printr-un interviu sau pentru că nu se pot adapta la un nou colectiv. Nu pleacă la specializări în alt oraș sau în altă țară pentru a evita să se afle singuri printre străini. Nu arată ceea ce știu pentru a nu fi avansați sau pentru a nu primi noi responsabilități. Persoanele timide se izolează și în viața personală. Sunt deseori celibatare sau acceptă o căsnicie nefericită de teamă că nu pot lega o nouă relație.
Imagini false
Persoanele timide afișează de obicei imaginea unor oameni excesiv de educați, înțelepți, rezervați, discreți. Sunt așa-numiții oameni cu foarte mult bun-simț. Însă aceasta poate fi o atitudine exagerată, adoptată de cei timizi pentru a se apăra și a se acomoda la situațiile tensionate. Alteori, imaginea pe care adultul timid o transmite celor din jur este aceea de victimă permanentă. El spune frecvent: “Sunt sensibil, nu pot să fac, sunt emotiv, nu știu”. Dar de multe ori această imagine a omului neștiutor, incapabil este falsă. O persoană timidă are capacitatea intelectuală de a ajunge la performanțe, însă emotivitatea îi blochează acțiunile, comunicarea cu ceilalți. Problema este că adultul timid are el însuși o imagine distorsionată despre sine. Nu are încredere în propriile forțe, stima de sine este foarte scăzută. Se consideră un om slab, nepriceput, care nu este bun de nimic. El dezvoltă un sentiment de inferioritate, care îl face să intre într-un cerc vicios. Timiditatea îl conduce la eșecuri repetate care nu fac decât să îi întărească convingerea că nu este bun de nimic.
MASCĂ. Persoana timidă transmite imaginea unei ființe sensibile, delicate, rezervate, dar sub masca timidității poate ascunde tendințe agresive. Sentimentele pe care nu le poate exprima din cauza blocajului emoțional se adună în interior și răbufnesc prin accese de furie.
TRAC. Timiditatea nu trebuie confundată cu tracul. Tracul este o emoție pozitivă care mobilizează, pe când timiditatea paralizează. Persoanele care au trac înaintea unei competiții denotă implicarea, dedicația, dorința de a câștiga. Tracul acționează ca un mecanism care propulsează persoana respectivă spre realizarea sarcinii propuse. INTROVERTIRE. A fi timid nu înseamnă a fi introvertit. Oamenii introvertiți dau dovadă de abilitate în relațiile cu cei din jur, dar pur și simplu preferă să nu vorbească despre ei. Chiar dacă sunt tăcuți și rezervați, introvertiții au o stăpânire de sine exemplară, sunt încrezători în forțele proprii, nu se feresc de responsabilități, pot avansa din punct de vedere profesional.
Unii conștientizează stările provocate de emotivitatea crescută și încearcă să le rezolve, alții le ignoră, mulțumindu-se să pună capul în pământ și să spună în sinea lor: “E mai bine să stau în banca mea”. Acestora le este mai ușor să spună că sunt timizi decât că sunt fricoși sau deprimați. Dar ei trebuie să știe că din cauza timidității pot dezvolta stări de anxietate generalizată și chiar spre depresie. Primul pas spre vindecarea de timiditate este conștientizarea faptului că această stare își pune amprenta asupra vieții persoanei în cauză. Apoi, este nevoie să își dorească rezolvarea acestei probleme. Este bine să înceapă prin a observa momentele în care se manifestă emotivitatea. După aceea să încerce găsirea unor răspunsuri la întrebări de genul “ce se întâmplă cu mine, de nu pot să fac anumite lucruri? Nu pot să le fac pentru că nu sunt capabil sau de vină este timiditatea care mă blochează? De ce reacționez așa?”. În cazul în care persoana respectivă simte nevoia unui sprijin în acest demers are posibilitatea de a se adresa unui psiholog.
( http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/trup-minte-suflet/ma-inrosesc-ma-balbai-sunt-timid-316815.html )
Structura procesului emoțional
“Orice proces afectiv activat de un stimul afectogen ( generator de afectivitate), exprimă individul uman in integralitatea sa, îi angajează întreaga personalitate și include , pe lângă componenta trăirii subiective interne, alte două elemente: unul intern, reprezentat de modificari organice, vegetative și un altul extern, dat de modificările comportamentale.
Modificările organice (vegetative) bazale includ : schimbări în ritmul plânsului și în tensiunea arterială; schimbări ale stărilor de frecvență ale creierului; variații în activitatea sistemului cardio-vascular și cel respirator (accelerație în furie, incetinire în spaimă „mi-a stat inima”) ; alterarea dinamicii gastrointestinale-inhibarea la frica, teama, accelerare la surpriză, veselie, redistribuția tonusului muscular și al fluxului sangvin; modificarea rezistenței și conductibilității electrice a pielii; schimbări biochimice în compoziția sângelui (zahăr și adrenalină; modificarea echilibrului acid-baza); modificarea fluxului și conținutului salivar (scaderea la frică și mânie, scădere la plăcere și satisfacție).
Reacțiile vegetative implică acțiunea sistemului nervos autonom cu cele două verigi: simpatică și parasimpatică, dar și activarea sistemului endocrin”(Ion Radu-Tonșa, 2007, p. 114).
Comportamentele care se declanșează sub impulsul emoțiilor sunt observabile direct. Comportamentul include o serie de expresii emoționale: mimica cu expresivitatea unde participă elementele mobile ale feței și care exprimă diferit bucuria, surpriza, furia, indignarea, suferința sfidarea, descurajarea etc.; pantomimica care include ansamblul reacțiilor la care participă tot corpul – ținuta, mersul, gesturile, unde se adaugă modificările vocii (intensitate, ritm, intonație, timbru). Expresiile emoționale corelează între ele formându-se conduite emoțional-expresive tipice fiecărui tip de activitate: bucuria pâna la extaz , tristețea pâna la disperare, frustrarea pâna la furie ți violența fizică.
Radu-Tomșa spune că expresiile și conduitele emoționale sunt învățate ori prin imitație, ori cu intenție și cu efort voluntar.
Rolurile expresiilor emoționale în existența umană:
rol de comunicare, se referă la a face cunoscută celor din jur starea afectivă trăită , sau starea pe care persoana vrea ca ceilalți să o perceapă. (în cazul simulării);
rol de influențare / manipulare a conduitei celorlalți pentru ca aceștia să facă anumite acțiuni în beneficiul propriu;
rol de contagiune emoțională, de transmitere încetul cu încetul a unei stări afective specifice;
rol de autoreglare și de adaptare socială.(Ion Radu-Tomșa 2007)
Studii privind emoțiile și fiziologia
Există numeroase studii prin care s-a încercat să se descopere tipul de conexiune care există între sentimentele pe care le aveam și modificările fiziologice pe care le suferim.
Printre primele studii se află cel al lui Marañon, în 1924. El a injectat adrenalină la 210 subiecți cerându-le să descrie ceea ce au simțit. El a obținut trei tipuri de răspunsuri: majoritatea subiecților, 71%, au descris simptomele fizice: bătăi de inimă mai rapide etc. Ceilalți 29% au exprimat ceea ce au simțit în emoții, majoritatea folosind cuvinte de genul: „de parcă”. Dar o parte dintre cei 29% au perceput reacții emoționale „reale”. Când Marañon le-a spus experiențe pe care și le-ar fi amintit și în starea normală, a constatat că adrenalina le-a influiențat starea, încât au resimțit emoția trăită atunci când s-a petrecut evenimentul.
Studiul lui Marañon este foarte interesant, pentru că arată că multe persoane văd o legătură între senzațiile fiziologice produse de o injectare cu adrenalină și emoțiile pe care le-au simțit.
Un alt studiu realizat de Hohmann (1966) cu ajutorul persoanelor care suferiseră leziuni la coloana vertebrală, datorită cărora nu se mai puteau produce stări de alertă autonomă, ne arată că subiecții simțeau în continuare emoții, dar spuneau că emoțiile lor nu erau la fel de intense ca înaintea leziunii. Acest studiu ne arată că sistemul nervos autonom are un efect asupra emoțiilor noastre, dar că acest efect nu este atât de clar cum sugerează teoria James-Lange.
“1.Studiul lui Ax (1953) – a vizat investigarea reacției de „luptă sau fugi” identificată de Cannon , acesta considerând că acest tip de reacție este unicul răspuns pentru toate stările emoționale de alertă. În condiții de laborator, Ax a demonstrat că teama și furia implică reacții diferite pentru fiecare tip de emoție. Astfel, reacția de teamă a fost similară celei produse printr-o injecție cu adrenalină, iar reacția de furie a semănat cu raspunsul produs de o injecție simultană cu adrenalina si noradrenalina. Furia a produs multă energie, coordonată mai bine decât în reacția de frică. Ax a concluzionat că există o diferență între „luptă” și „fugi” , comportamentul de atac necesitând mai multă organizare decât fuga.
2.Studiul lui Schachter – Singer (1962) . În acest studiu s-a cercetat relația dintre emoție și starea de alertă. Au fost create, in total , șapte tipuri de condiții – patru pentru starea de euforie , trei pentru cea de furie. Subiecții au fost injectați cu adrenalină dar, li s-a comunicat că injecția era „Suproxin” , un compus vitaminic și aduși în compania unei persoane care era fie foarte fericită („euforică”), fie furioasă.
În condiții de euforie , cele patru grupe de subiecți au primit instrucțiuni diferite:
prima grupă a fost corect informată asupra reacțiilor la care să se aștepte;
celor din a doua grupă nu li s-a spus nimic despre modul cum vor fi afectați;
următoarea grupa a fost informată că subiecții vor avea tot felul de efecte secundare eronate (migrene,amorțiri ale membrelor);
a patra grupă nu a fost injectată cu adrenalină ci cu un produs placebo (care nu are nici un efect) si nu li s-a spus nimic despre efecte [*observați ca din cele patru grupe, doar subiecții din trei grupe au fost injectați cu adrenalină].
În condiții de furie au fost trei grupe de subiecți, aceleași ca în condiții de euforie, dar fară grupa „greșit informată”. S-a constatat că, în toate situațiile, subiecții au fost predispuși să-și alinieze comportamentul complicelui, dar gradul de emoție a fost diferit. Subiecții informați greșit au reacționat mai puternic decât cei neinformați, care, la rândul lor, au reacționat mai puternic decât cei cărora li s-a spus la ce să se aștepte sau decât cei din grupa „placebo”. Studiul sugerează că situația socială este factorul cel mai important în declanșarea, durata și intensitatea emoțiilor pe care le resimțim, la fel cum și starea de alertă influentează nivelul emoțiilor.
3.Studiul lui Valins (1966) arată cum ar reacționa subiecții la un feedback autonom. Aceștia au ascultat o inregistrare a „batăilor propiei inimi” , după cum li s-a spus. Toți subiecții au fost barbați, cărora li s-au arătat fotografii de femei seminude, din revista Playboy. La unele fotografii, sunetul „inimii” era amplificat/ accelerat sau incetinit de către cercetător, iar la altele ramânea neschimbat. Subiecții din grupa de control au ascultat și ei sunetele „batăilor inimii”, dar nu li s-a spus că ar avea vreo legătură cu ei înșiși. Subiecții care credeau că ascultă bătaile din ce în ce mai intense ale propriei inimi au declarat că le-a plăcut o anumită imagine mai mult decât altele. Preferința s-a păstrat și după mai multe săptămâni, când puși să aleagă un set de fotografii preferate, au avut tendința să aleagă acele fotografii despre care au crezut că le-au produs o modificare a ritmului cardiac. Studiul lui Valins sugereaza că putem atribui emoției modificările care apar în starea noastră de alertă. Sau, altfel spus, modificările fiziologice prin care trecem influentează emoția pe care o simțim”(Ion Radu Tomșa, 2007, p. 119,120).
Teoria explicativ-interpretativă privind emoția
Emoțiile au o funcție foarte clara, aceea fiind de adaptare a individului la situațiile de zi cu zi. Cu alte cuvinte să-l ajute la supraviețuirea sa, atunci când are nevoie, astfel încât individul să poată să rămână integru și să se autoconserve. Trecând de dramatismul personal, rămâne întrebarea: cum poate fi percepută o emoție ca beneficiență adaptativă sau, dinpotriva, ca ceva dezgustător?! Simpatia, ura, disprețul, frica, disperarea, dragostea, tristețea, bucuria etc. Se pot baza pe aceeași teorie?(Ion Radu-Tomșa, 2007).
Teoria si modelul sociologic al emoțiilor
Această teorie apărută în 1981, are la bază teoria lui Darwin prin selecția și supraviețuirea speciilor. Realizată de R. Collins se bazează pe următoarele idei principale : emoțiile sunt generate de legături sociale bazale; sunt controlate periodic și schimbate cu ajutorul lanțurilor de interacțiuni și comportamente rituale, pe care membrii unei comunități le stabilesc în mod rutinier și sistematic. Viața afectivă primară este omogenă, tipică. La niveluri superioare se diferențiază, personalizează și se individualizează.
Concluzie în această teorie este aceea că afectivitatea umană nu se poate reduce doar la răspunsurile emoționale primare legate de motivația biofiziologică; ea se bazează pe interacțiunea interacțiunea unor planuri și nivele integrate ierarhic – neurofiziologic, cognitiv-psihologic (Eul ca factor integrator al personalității) și cel sociocultural (modele și etaloanele impuse de cultură).” (Ion Radu-Tomșa, 2007).
Poate fi timiditatea interpretată ca mecanism de apărare?
Timiditatea nu este în sine un mecanism de apărare. Mecanismele de apărare, în sens comun, constituie “instrumente” care apar conștient sau inconștient, în vederea protejării sinelui, și cuprind măsuri defensive sub diferite forme, în diverse situații stresante. Totuși pornind de la timiditate și mai ales dincolo de timiditate, în timpul terapiei pot fi identificate anumite mecanisme de apărare.
Care sunt implicațiile sociale ale timidității la copii?
Un copil timid are multe neajunsuri pe plan social, atât cu ceilalți copii, cât și cu adulții. Timiditatea îi împiedică să inițieze contacte sociale, așa că un copil timid va sta mai mult izolat. El nici nu va răspunde cu ușurință solicitărilor de a interacționa venite din partea altor copii, astfel va avea mai puțini prieteni, deși poate își va dori anturajul lor.
Nu va învăța să se joace în grup, de exemplu să joace fotbal sau jocuri care presupun atingeri fizice. Îi va fi greu să se expună prin mișcări în fața altora, ceea ce îl va face să evite să danseze, lucru aproape “obligatoriu” la o petrecere.
Și se formează un cerc vicios: dacă la inceput ceilalți copii ii vor căuta compania, când vor vedea că el refuză tot timpul, nu îl vor mai invita, ceea ce sporește și mai mult tensiunea copilului timid. El ar vrea să li se alăture, dar cum nu are puterea să o facă singur, ar fi mai ușor dacă l-ar invita cineva. Însă în timp aceste invitații ar putea să dispară, mai ales dacă el rămâne în același grup unde colegii îl cunosc de mai mulți ani (la grădiniță, la școală).
Un alt efect negativ asupra copilului timid în societate este dat de faptul că el evită să spună ce știe în fața altora. Astfel încât ceilalți pot considera ușor că el nu știe nimic. De aceea la școală copiii timizi se descurcă mult mai bine la testele scrise decât la cele orale. Chiar dacă sunt foarte deștepți și au învățat, la evaluările orale, emotivitatea crescuta îi împiedică să acceseze informațiile pe care le știu deja.
Un alt neajuns este percepția celorlalți care pot să interpreteze un copil timid ca fiind neprietenos, snob sau arogant.
Dar când vor deveni adulti?
Cam aceleași implicații sociale ale timiditații întalnim și la adulți, deși cadrul se schimbă. Adulților le va fi greu să își facă prieteni noi, să se integreze într-un colectiv la un nou loc de muncă. Sau să facă cunoștință cu parinții colegilor de clasa ai copilului lor. Le va fi greu să ceară ceva colegilor sau să îi refuze, să solicite o întrevedere cu șeful sau să ceară o mărire de salariu. Vor avea emoții și se vor consuma foarte mult dacă vor fi puși să țină un discurs în fața departamentului.
Chiar și atunci când vor primi un premiu și vor fi invitați pe scenă. Când vor întalni persoane de rang superior din aceeași firmă sau din alta, din țară sau din străinatate. De regulă nu vor dori să fie șefi sau manageri. Vor prefera joburi de specialiști în care își vor face treaba foarte bine fară să trebuiască să aibaă o mare interacțiune cu alții.
Pot continua să evite să privească persoanele în ochi atunci când discută cu ele și să se simtă stânjeniți când alții o fac.
Uneori timiditatea, la fel ca în cazul copiilor, îi împiedică să rezolve cu succes o sarcină dacă aceasta presupune inițiativă în interacțiunea cu alții. Dacă a ajunge la timp la o întalnire într-un oraș nou ține de a pune o întrebare unui polițist pe stradă, e posibil saă prefere să se învârtă cu mașina prin oraș și să rateze întâlnirea decât să abordeze o persoanaă străină cu o întrebare.
Un alt efect în viața unui adult timid este faptul că de obicei timiditatea este însoțită de un sentiment de inferioritate, de o stima de sine scazută ceea ce face să refuze sau să evite sarcini mai complexe și să își înfraneze astfel dezvoltarea profesională, deși la nivel de potențial intelectual ar fi foarte capabili.
Cum integrăm într-un grup un copil timid?
Integrarea în grup a unui copil timid se face în ritmul pe care el îl suportă confortabil dar progresiv. Adică cu pași marunți, dar continuu. La început i se vor da sarcini individuale pe care să le realizeze cu succes, crescându-le complexitatea în timp. Dacă va evita să vorbească în fața grupului, nu trebuie obligat să o facă, dar nici nu va fi absolvit de această sarcină.
Poate nu vrea să vorbească atunci când e randul lui, dar ar putea să vorbească la sfârșit. Sau după-masă ori a doua zi. Poate are nevoie de sprijin. Cand copiii sunt mici gama de trucuri este foarte mare: povești, “baghete”, “formule magice”… Fetița mea a ajuns sa spună poezia pe scenă singură, cu succes, doar având in mana un bilețel cu aceeași poezie scrisa de mine, deși ea nu știa să citească. Însă strategia a funcționat!
În același timp ceilalți copii trebuie învățați să nu se comporte inadecvat față de copilul mai timid: să nu râda de el, să nu îl poreclească, să nu tragă de el, să nu vină toți deodată asupra lui etc.
Timiditatea poate însemna lipsa de încredere în sine?
Timiditatea este deseori însoțită de lipsa încrederii în sine. Uneori timiditatea este rezultatul eșecurilor obținute anterior ceea ce determină copilul să evite să se mai expună riscurilor. Dacă la o petrecere un băiețel invită la dans o fetiță și ea îl refuză, apoi invită alta și ea îl refuză, apoi alta și primește același răspuns, e foarte posibil ca în curând el să nu mai inițieze nicio astfel de invitație și sț ajungă să interiorizeze credințe de genul “eu nu sunt în stare”.
Nu e o timiditate înnăscută, din contră, e o inhibare a unui comportament de inițiativă datorită răspunsurilor nesatisfăcătoare obținute. În astfel de cazuri e bine să fim alături de copil, să identificăm imediat astfel de situații, să discutăm cu el, să îl susținem. Să descopere ce poate face diferit ca să aibă succes și să îl sprijinim să accepte și răspunsurile nedorite. În timp ce merge totuși mai departe, perseverând prin modalități diferite față de cele anterioare sortite eșecului.
(http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/familie-copii-anchete-si-dosar/sa-descifram-timiditatea-copiilor-1350054 )
Esența socială a vieții psihice
NECESITATEA VIEȚII ÎN COMUN. Viața în comun este o obligație la fel ca și protecția împotriva frigului, construcția unei locuințe și multe altele. Colectivitatea a făcut în așa fel încât relațiile dintre oameni să pară de la bun început un „adevăr absolut", de la sine înțeles. Astfel încât societatea a existat înaintea vieții individuale a aomului, nu există în isoria culturii umane forme de viață fără caracter social. Omul se poate menține în societate doar în condiții extrem de favorabile, care îi sunt date de viața de grup, fiind o necesitate, deoarece doar așa omul î-și poate asuma sarcini care pe individul izolat l-ar fi dus la dispariție (Alfred Adler 1996).
„Luând în considerare situația omului izolat, înțelegem de asemenea ce este voința.
Voința nu reprezintă altceva decât un impuls de a trece de la un sentiment de neîmplinire la sentimentul împlinirii. Să simțim această orientare și să-i dăm curs, aceasta se numește „voință". Orice act de voință se bizuie pe sentimentul de neîmplinire, de inferioritate, năzuind spre o stare de satisfacție, de mulțumire, de împlinire axiologică”(Alfred Adler, 1996, p.63).
Sentimentul de inferioritate
Indiferent de gradul de inferioritate al fiecărui copil, educabilitatea lui va fi pusă la încercare de următorii factori: primul este acest puternic sentiment de inferioritate și cel de-a doilea este un scop care generează o aspirație la putere (Streben nach Macht), care va duce la dobândirea superiorității într-un anumit mediu social. Copiii vor merge pe acet drum întotdeauna, se vor simți descurajați, dezavantajați și adesea umiliți de cei mari. Sentimentul de inferioritate este este cultivat la copii și din cauza obiceiurilor de a nu-i lua în serios pe cipii, de a le supune că sunt un nimeni, că nu au drepturi, că nu trebuie să o ia înainte adulților, etc. Din această cauză foarte mulți copii trăiesc cu teama ca nu cumva ceea ce fac să devină motiv de batjocură pentru cei din jur. Toate acestea se întâmplă din cauza prostului obicei de a-i ridiculiza pe copii, ceea ce duce la proasta lor dezvoltare. Teama de ridicol poate fi prezentă în vița unor oameni chiar și până la bătrânețe.
IZOLAREA. Persoanele care se izolează vorbesc puțin sau deloc, nu te privesc în ochi, nu ascultă sau nu sunt atenți atunci când li se vorbește. Întreaga lor atitudine este afectată. Izolarea se simte în ton, în atitudine, în ceea ce spun, în modul de a saluta sau de a răspunde la salut, de parcă între el si ceilalți ar fi o mare distanță.
RUȘINEA. Este o structură psihică din sfera sentimentului de comuniune socială și ca atare nu ar putea fi expulzată din viața psihică a omului. Rușinea apare atunci când se intervine în universul interior al omului și este injosită personalitatea acestuia, riscându-se să fie pierdută demnitatea, la care ține orice om. Rușinea se exprimă prin puternice reacții corporale, cum ar fi înroșirea feței, la unii oameni chiar și pieptul se înroșește. Comportamentul persoanei este de a se detașa de cei din jur, care este mai degrabă o înclinație de a o lua la fugă. Intoarcerea spatelui, lăsarea în jos a ochilor sunt reacții de fugă. Există oameni care roșesc foarte ușor, la aceștia a roși este un mijloc de a scăpa de societate (Alfred Adler, 1996).
Comportamentul interpersonal
„Odată cu dezvoltarea psihologiei sociale, s-a remarcat faptul că o mare importanță o are felul cum se raportează un individ la un altul în cadrul unui grup social. Totodată, semnificativ devine și modul în care comportamentele concrete interacționale, interpersonal ale unui individ sunt percepute și evaluate de ceilalți membri ai grupului” (Mielu Zlate, 2002, p. 178). Comportamentul evaluat de membrii grupului generează o anumită imagine în mintea fiecăruia, imagine ce determină comportamentul interacțional concret. Relațiile dintr-un anumit grup vor fi normale dacă individul va fi perceput ca fiind activ, participativ. Întreaga activitate a persoanei tăcute, retrase va fi afectată deaoarece aceasta fa fi percepută ca fiind îngâmfată de către cei din grup, deci o mare importanță o are tocmai această personalitate percepută. Acest comportament reprezintă o fațetă a personalității și ea diferă de la un grup la altul, adică individul poate afișa o fațetă într-un grup și alta în celălalt grup. O persoană poate fi dominatoare într-un grup și dominat într-un alt grup, datorită statutului și rolului pe care il deține (Mielu Zlate, 2002 ).
Blocaj emoțional
„Aceste blocaje nu sunt izolate. Ele sunt incidente îngrozitoare, care duc la crime violente, ca în cazul omorârii fetelor cu studii. În această formă catastrofală,dar mai puțin intensă-se petrec multe, în mod similar, destul de frecvent în mintea noastră. Încercați să vă amintiți când “v-ați pierdut busola" pentru ultima data, descărcându-vă pe cineva, pe partenerul de viață sau pe copil sau pe șoferul altei mașini într-o asemenea măsura, încât ulterior, după un moment de reflecție și de gândire, vi s-a părut nepotrivit. Mai mult ca sigur că era tot o formă de blocaj, o preluare neurală a controlului/care/agaclun vom vedea, își are originea în nucleul amigdalian, un centru al creierului limbic. Nu toate blocajele limbice sînt tulburătoare. Atunci când cineva este atât de impresionat de o glumă în cât îl cuprinde un râs aproape exploziv, aceasta este tot o reacție limbică. Acest lucru remanifestat în momentele de bucurie intense: când Danfan-ren, după mai multe eșecuri care l-au marcat profund, a luat în sfârșit medalia de aur olimpic la patinaj viteză (ceea ce urâse și frctr promițându-i acest lucru surorii sale aflate pe patul de moarte),în cursa de 1000 de metri la Olimpiada din Norvegia din 1994, soția sa a fost atât de copleșită de emoție și de fericire, încât a trebuit dusă de urgență la cabinetul medical al patinoarului”(Daniel Goleman, 2001, p. 29 ).
Importanța factorilor emoționali în luarea deciziilor
Adesea considerăm că procesul de luare a deciziilor este unul cognitiv, însă el nu se bazează pe o logică fără greșeala. Un rol foarte important în luarea deciziilor îl au emoțiile noastre. Un exemplu ar fi acela că la întrebarea daca oamenii s-ar simți mai în siguranță să călatorească cu mașina sau cu avionul, ei au răspuns că mai în siguranță se simt cu mașina. Din punct de vedere statistic, este mult mai puțin riscantă călătoria cu avionul. Motivul alegerilor oamenilor este acela că accidentele aviatice sunt mult mai mediatizate și prin urmare și victimele sunt mai numeroase. Un alt motiv ar putea fi acela al imaginii dezatruoase al unui avion căzând din aer și prăbușindu-se, aceasta având un impact emoțional puternic asupra oamenilor (Mihai Aniței, 2010).
“Așadar care sunt consecințele deciziilor luate emoțional? În Statele Unite, după atacurile teroriste din 2001 în care au fost implicate avioane, mulți oameni au decis să renunțe la a zbura cu avionul și au ales să se deplaseze cu mașina personală. În consecință, numărul persoanelor care au murit în accidente de mașină în lunile care au urmat atentatelor au crescut cu 317 (Lahey, 2007).
Un alt exemplu care demonstrează importanța emoțiilor în decizia oamenilor a fost oferit de Daniel Kahneman și Amos Tversky. În studiul lor, unui grup de medici i se oferea următoarea problemă: Imaginați-vă că în Statele Unite urmează să înceapă o epidemie provocată de o boală asiatică rară, care se anticipează că va omorî 600 de oameni.Au fost propuse două programe alternative în lupta cu această boală. Și presupunem că estimările științifice exacte ale consecințelor programelor sunt următoarele: Dacă este adoptat Programul A, 200 de oameni vor fi salvați. Dacă se urmează Programul B, există o probabilitate de 1/3 ca 600 de oameni să fie salvați și o probabilitate de 2/3 ca nici un om să fie salvat. Pe care dintre cele două programe l-ați alege? Majoritatea medicilor a optat pentru Programul A. Garanția de a salva 200 de vieți părea mai logică și mai etică decât probabilitatea mică de a-i salva pe toți. Dar un lucru interesant s-a întâmplat atunci când cercetătorii au prezentat exact aceeași problemă într-un mod diferit unui alt grup de medici. Versiunea a doua era următoarea: Dacă se adoptă Programul A, 400 de oameni vor muri. Dacă se adoptă Programul B, există o probabilitate de 1/3 ca nimeni să nu moară și o probabilitate de 2/3 ca 600 de oameni să moară (Kahneman și Tversky, 1982). Această formulare a influențat decizia medicilor, moartea sigură a 400 de oameni era prea greu de acceptat. Așadar formularea pusă în termeni de viață și apoi de moarte, a f ăcut ca deciziile să fie diferite, cu toate că nu exista nici o diferență logică între cele două probleme. Emoțiile pot avea așadar efecte importante în luarea deciziilor chiar și atunci când este vorba de persoane foarte inteligente”(Mihai Aniței, 2010, p. 113-114).
Psihoterapia rațional-emotivă
„Psihoterapia rațional-emotivă (RET) reprezintă o combinație a unor tehnici de psihoterapie comportamentală cu elemente de abordare terapeutică filozofică”(Irina Holdevici, 1996, p. 133).
Conform Irinei Holdevici terapeutul trebuie să îl facă pe client să aibă încredere în psihoterapia rațional-emotivă și in faptul că aceasta dă rezultate rapide și eficiente, însă nu trebuie dusă până extrem această idee, trebuie spus clientului că metoda dă roade adesea, nu totdeauna, pentru ca pacientul să nu se impacienteze în momentul în care terapia nu duce la ameliorări rapide. Clientul trebuie informat cu privire la emoțiile sale, și anume că este normal să aibă emoții puternice, dar că nu este indicat să le afișeze în fața șefilor pentru a nu fi penalizați.
În această tereapie pacientul este ajutat să devină mai logic și mai realist (Irina Holdevici 1996). Elis este de parere că toți pacienții au credinte de tip nerealist ("Pentru că ai refuzat sa iei masa cu mine, înseamnă că am făcut ceva rau și tu ma urăști.") sau lipsit de logică ("Pentru că eu mă port frumos cu tine, tu trebuie, în mod obligatoriu, să te porți la fel cu mine."). În spatele acestor afinnații lipsite de logică stau postulate absolutiste de tipul: "Eu trebuie, în orice condiții, și cu orice preț, și întotdeauna să obțin aprobarea ta și să te fac să te porți bine cu mine"(Irina Holdevici, 1996, p. 135).
Psihoterapia rațional-emotivă de grup este mult mai eficientă și se obțin ameliorări mai rapide deoarece clientul realizează că și ceilalți au probleme și vede cum aceștiase luptă să le rezolve. RET are ca scop ameliorarea de lungă durată astfel încât clientul să renunțe la anxietatea crescută în situații sociale, să elimine tracul legat de situațiile competiționale și să mențină progresele obținute în urma psihoterapiei (Irina Holdevici, 1996).
„Convingerile iraționale trebuie abordate ca un tot unitar. EIis (Elis și Dryden, 1987) considera că sursele gândurilor în convingerile iraționale sunt:
+ cerintele absolutiste;
+ toleranta scazuta la frustratie;
+ tendinta de auto-evaluare;
+ tendinta spre catastrofizare.
Grieger atrage atentia asupra caracterului circulator al acestor surse, care se potențează reciproc. Astfel, tendinta spre autoevaluare produce teama ca subiectul nu va fi destul de bun, de unde cerinta absolutistă că trebuie, cu orice preț, să realizeze un anumit lucru bine”(Irina Holdevici, 1996, p. 147).
Inteligența emoțională și socială
Inteligența emoțională este abilitatea de a percepe și exprima emoții, de a asimila emoții în gândire, de a înțelege si judeca cu ajutorul emoțiilor si de a regla emoțiile proprii și ale altora (Mayer, Salovey, Caruso, 2002).
Termenul de inteligență emoțională a fost formulat pentru prima dată în S.U.A. de Wayne Leon Payne în anul 1985, care considera că „inteligența emoțională implică o relaționare creativă cu stările de teamă, durere și dorință” (cf. M. Roco, 2001).
În jurul anilor 90 s-au conturat trei direcții importante în definirea inteligenței emoționale, implicați fiind cei trei cercetători în acest domeniu: John D.Mayer și Peter Salovey , Reuven Bar-On și Daniel Goleman.
Mayer și Salovey (1990, 1993) – înțeleg prin inteligența emoțională capacitatea de a percepe cât mai corect emoțiile și de a le exprima, de a cunoaște și înțelege emoțiile în vederea promovării și dezvoltării emoționale și intelectuale, capacitatea de a înțelege sentimentele atunci când ele facilitează gândirea. În concluzie, cei doi autori au vrut să evidențieze relația dintre emoție și gândire.
Reuven Bar–On (1992) – doctor la Universitatea din Tel Aviv grupează în alt mod componentele inteligenței emoționale:
Aspectul intrapersonal -conștientizarea propriilor emoții, asertivitate, respect, considerație pentru propria persoană, autorealizare și independență.
Aspectul interpersonal –empatia, relații interpersonale, responsabilitate socială.
Adaptabilitate -rezolvarea problemelor, testarea realității, flexibilitate.
Controlul stresului -toleranța la stres,controlul impulsurilor.
Dispoziția generală –fericire, optimism.
Cea de-a treia direcție în definirea inteligenței emoționale îi aparține lui Daniel Goleman (1995),care a urmat la Universitatea Harvard facultatea de psihologie, acesta axându-se pe studierea creierului, comportamentului și al creativității. El a evidențiat cinci forme ale inteligenței emoționale: conștiința de sine, autocontrolul, empatia, motivația și aptitudinile sociale (Mihaela Roco, 2001).
Manager emoțional
„Fetița unei prietene, Jessica, de șase anișori, dormea pentru prima dată la o prietenă de joacă, și nici măcar nu era prea limpede care era mai emoționată, mama sau fiica. În vreme ce mama se străduia să nu bage în seamă faptul că este neliniștită, apogeul a fost atins la miezul nopții, când se pregătea de culcare și a auzit telefonul sunând. A arancat periuța de dinți și s-a repezit la telefon, cu inima bătându-i să-i sară din piept, imaginându-și-o pe Jessica în tot felul de ipostaze cât se poate de ingrozitoare. Mama a înșfăcat receptorul și a strigat: „Jessica!" — în timp ce o voce de femeie tocmai spunea: „A, cred că am greșit numărul …" În acel moment, mama și-a revenit și, politicoasă, pe un ton stapânit, a întrebat: „Ce număr căutați?" Atunci când nucleul amigdalian functionează pregătind o reacție impulsivă neliniștită, o altă parte a creierului emoțional permite o reacție mai potrivită și mai corectă. Amortizorul creierului trece de la nucleul amigdalian, care parcă a mințit, la celălalt capăt al circuitului major, spre neocortex, la lobii prefrontali, care se află chiar în dreptul frunții. Cortexul prefrontal pare că functionează atunci când cineva e speriat sau înfuriat, liniștindu-se sau stăpânind sentimentul pentru a acționa mai eficient în situația dată sau atunci când o nouă înștiințare cere un cu totul alt răspuns, ca în cazul mamei îngrijorate care răspunde la telefon. Această zonă neocorticală a creierului are o reacție mai analitică sau mai potrivită în raport cu impulsurile emoționale, modulând nucleul amigdalian și alte zone limbice„(Daniel Goleman, 2001, p. 40).
Măsurarea reacțiilor emoționale
Conform (Nicky Hayes, Sue Orrell 2003, 2007) sunt o multitudine de modalități pentru a măsura reacțiile emoționale.Una din modalități ar fi REP (rezistența electrică a pielii) și are rolul de a măsura reacția emoțională. Transpirația este mai abundentă atunci când ne speriem sau când suntem stresați. Acest lucru este detectat de un număr de electrozi sensibili care sunt plasați pe piele. Ne putem da seama de situația stresantă datorită modificării cantității de transpirație care are loc mai mult sau mai puțin instantaneu. Subiecții sunt atenționați cu ajutorul unui suntet, în momentul când devin stresați pentru a-și da seama de eficiența exercițiilor de relaxare. În acelați scop sunt folosite și aparaturile de măsurare a pulsului și tensiometrele, ca și monitoarele pentru ritmul cardiac. Există și dispozitive care au toate aceste funcții încorporate, și măsoară simultan REP, ritmul cardiac și pulsul, presiunea sângelui, etc. Acestea sunt numite poligrafe și se utilizează uneori ca “detectoare de minciuni”. Aceste aparate s-au dovedit a fi extrem de utile deoarece au permis psihologilor să cerceteze reacțiile emoționale și modul în care se produc. “Toate aceste modificări sunt determinate de acea parte a sistemului nervos numită sistem nervos automat (SNA), cu fibre nervoase nemielinizate, ce se întind de la trunchiul cerebral și din partea superioară a măduvei spinarii pâna la organele interne ale corpului. SNA se compune din două părți. O parte provoacă reacția de urgență și declanșează eliberarea de adrenalină, în vederea menținerii reacției. Aceasta este numită ramura simpatică. O altă ramură acționează mai târziu, pentru corectarea echilibrului și pentru restabilirea unui regim normal de funcționare a organismului, fiind cunoscută drept ramura parasimpatică. Ramura parasimpatică a SNA este implicată în stări emoționale ușoare, cum ar fi depresia, tristețea sau satisfacția, stări în care nu suntem, de fapt, active; în schimb, ramura simpatică este implicată în stari emotive “active” cum ar fi teama, supărarea sau agitația„(Nicky Hayes, Sue Orrell, 2003, 2007, p. 83).
Teorii asupra emoției
Teoriile lui James-Lange și Cannon-Bart
Psihologii au dezvoltat o serie de teorii despre rolul excitării în emoții. Imaginează-ți că tu și partenera ta vă bucurați de un picnic la țară. Când te pregătești să mănânci, un taur traversează câmpul direct spre tine. De ce îți este frică? Două renumite teorii despre emoții care implică procese fiziologice ne dau un răspuns la această întrebare. E firesc să începi să tremuri și să fugi de taur deoarece îți este frică, dar William James (1890/1950) și Carl Lange (1922) spun că emoțiile funcționează total opus.
Teoria lui James-Lange sugerează că emoțiile rezultă din stări fiziologice declanșate de stimulii din mediul înconjurător. Emoțiile au loc după reacțiile fiziologice. Tu vezi taurul agitat și începi să fugi. Acum corpul excitat trimite mesaje senzitive creierului, în acel moment emoția este percepută. Potrivit aceste teorii tu nu fugi pentru că îți este frică ba din potrivă ție îți este frică deoarece fugi. Cu alte cuvinte tu percepi un stimul de la mediul înconjurător, corpul tău răspunde și tu interpretezi reacția corpului ca o emoție. În unul din exemplul personal al lui James, tu percepi că ți-ai pierdut averea, începi să plângi și după aceea interpretezi plânsul ca și cum ai fi supărat. Acest fapt este împotriva lucrurilor firești ale naturii deoarece noraml ar trebui să-ți pierzi averea, să-ți pară rău și după să plângi.
Walter Cannon (1927) este împotriva teoriei lui James-Lange. Ca să înțelegem obiecția lui imaginați-vă taurul și picnicul din nou. Văzând taurul îndreptându-se spre el Determină hipotalamusul să facă două lucruri deodată. Primul îți stimulează sistemul nervos autonom să producă unele schimbări fiziologice implicate în emoție (bătăi rapide ale inimii și respirație rapidă). În al doilea rând îți trimite mesaje către cortexul cerebral unde trăirea emoțiilor este percepută. Philip Bart (1934) susține această teorie și din acest motiv a devenit cunoscută ca și Teoria Cannon-Bart, care sugerează că emoțiile și reacțiile fiziologice apar simultan. În teoria Cannon-Bart corpul joacă un rol mai puțin important decât în teoria James-Lange.
Teoria celor doi factori ai emoției
Stanley Schachter și Jerome Singer (1962) au dezvoltat o teorie a emoției care dă percepției un rol mai important în emoție.
Teoria celor doi factori ai emoției este teoria lui Schachter și Singer, aceștia susțin că emoția este determinată de doi factori importanți: Excitarea fiziologică și etichetarea cognitivă. Ei se ceartă pe faptul că noi căutăm, la cei din exterior, o explicație a motivului excitației noastre. Noi interpretăm indiciile externe prezente și etichetăm emoția. De exemplu, dacă tu te simți bine după ce cineva ți-a făcut un compliment ai putea eticheta această emoție ca o emoție de fericire. Dacă îți pare rău după ce ai făcut ceva greșit, vei simți sentimentul de vinovăție.
Pentru a testa teoria lor despre emoții Schachter și Singer (1962) au injectat niște subiecți cu epinefrină, un drog care produce o excitare mare. După ce subiecților voluntari le-a fost injectat drogul, ei au observat alte persoane comportându-se atât într-un mod euforic (atuncau cu hârtie la coșul de gunoi) cât și într-un mod furios (ieșind din cameră). Așa cum au prezis, comportamentul euforic și cel furios a fost preluat de subiecți. Când aceștia erau cu o persoană fericită erau și ei fericiți, iar când erau cu o persoană furioasă au spus că erau și ei furioși. Dar acest efect a fost găsit doar la subiecții care nu știau despre efectele adevărate ale injecției. Când subiecților le-a fost spus că drogul le va crește bătăile inimii și îi vor face nervoși, aceștia au spus că motivul pentru excitarea lor a fost drogul și nu comportamentul celorlalte persoane (John W. Santrock, 2000).
Joseph Le Doux este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați cercetători contemporani în domeniul emoțiilor. După cum susține în teoria sa sistemele cerebrale cognitiv și emoțional sunt foarte slab conectate. Separarea între emoție și cogniție la nivel cortical are consecințe foarte importante. Așadar, noi câteodată ne exprimăm nervii prin comportamente agresive, chiar dacă un răspuns mai calm ar fi mult mai în accord cu interesul nostru, iar altă dată raționăm prea mult și luăm decizii fără a ne gândi la consecințele emoționale care vor avea loc asupra noastră.
Le Doux în cercetările sale este interest de modul cum creierul răspunde la amenințări. El definește emoția ca o stare mentală care apare mai degrabă spontan decât prin efort conștient și este însoțită adesea de schimbări fiziologice. Le Doux spune că răspunsurile emoționale nu sunt întotdeauna indicatori siguri ai emoțiilor. De exemplu, în situații tensionate oamenii pot manifesta un răspuns emoțional de frică la apariția unui stimul fără să fie conștienți dacă stimulul este sau nu present și fără să trăiască starea de frică.. De asemenea, autorul spune că sistemul cerebral care controlează răspunsurile emoționale nu este același cu sistemul cerebral care controlează emoțiile. Joseph Le Doux, behaviorist convins, abordează emoțiile plecând de la studiile pe animale și este interesat de circuitele ce activează funcțiile ce permit organismelor să supraviețuiască. Le Doux spune că aceste circuite se regăsesc la absolute toate ființele, inclusive la mamifere și la oameni (Le Doux, 2012).
„Dacă starea fiziologică în care ne aflăm ne poate influența atât de mult sentimentele, se naște curiozitatea de a ști ce procese au loc atunci când simțim o emoție. Este adevărat că simțim ceva pur psihologic, modificările fiziologice corelate fiind intamplatoare? Sau recunoaștem inconștient starea fiziologică în care se află organismul nostru și îi atribuim sentimente în funcție de evenimentele în curs?
Mulți psihologi au căutat răspunsul la întrebarea: Ce procese au loc atunci când simțim o emoție? și au elaborate teorii pentru a explica fenomenele care are loc. Printre primele teorii se află teoria James-Lange asupra emoției, deoarece a fost elaborată de către William James și Carl Lange, la sfârșitul secolului trecut.” James (1890) susținea că fenomenul care are loc atunci când simțim o emoție, cum ar fi teama, sau furia, sau tristețea, constă in perceperea inconștientă a modificărilor fiziologice care au loc in organism. De exemplu, dacă aveți o experiență care vă produce spaimă (exemplul dat de el a fost împiedicarea în timpul coborârii scărilor), reacționați aproape din reflex, apucând rapid balustrade înainte de a cădea, de exemplu. Dar imediat după aceea vă dați seama că inima începe să vă bată mai repede, se produce reacția de panică. James susține că nu evenimentul în sine ne face să ne simțim înspaimantat, ci că teama noastră provine din modificările fiziologice care iau naștere ca urmare a acestui eveniment. Fară aceste reacții fiziologice, nu am simți nici o emoție. Cu alte cuvinte, teoria James-Lange afirmă că emoția pe care o resimțim provine din percepția stării fiziologice a organismului. Un citat celebru al lui James în legătură cu acestă teorie este: “Nu ne plângem că suferim; suferim pentru că ne plângem”. Mai întai au loc modificările fiziologice, iar emoția pe care o resimțim vine ca rezultat al iterpretarii de către creier a acestor modificări fiziologice. Stimul care produce emoțiarăspuns fiziologicemoție (Nicky Hayes, Sue Orrell, 2003, 2007, p. 92).
“Teoria Cannon-Bard afirmă că emoția pe care o simțim – cu alte cuvinte, starea psihologică pe care o avem – și reacția fiziologică care are loc sunt complet distincte și independente între ele. Deși Cannon a investigat aceste modificări fiziologice, el credea că mintea și corpul sunt complet separate și că starea organismului nu influențează în nici un fel psihicul. Acest tip de abordare este cunoscut sub denumirea de dualism, deoarece aspectele psihologice și fiziologice ale emoției sunt văzute separat” (Nicky Hayes, Sue Orrell, 2003, 2007, p. 93).
În 1964, Schachter a realizat o teorie asupra emoției, care arată relația între factorii fiziologici și cei psihologici. Schachter a spus că emoția pe care o simțim provine din două surse principale : modificările fiziologice pe care le suportăm și interpretarea pe care o dăm evenimentelor ce se petrec în jurul nostru. Acești factori joacă un rol foarte important în emoție.. Teoria lui Schachter este diferită atât față de teoria James-Lange, cât și față de teoria Cannon-Bard și este un exemplu de abordare “interacționistă” în psihologia fiziologică (Nicky Hayes, Sue Orrell 2003, 2007).
Conceptul de "emoție" este asemănător celui de "timp", dacă nu ne întreabă nimeni, știm ce este emoția, dacă suntem însă întrebați, nu ne găsim cuvintele pentru a formula un răspuns. Problema este atât de obscură, încât încă nu există definiții și clasificări definitive pentru "emoție", deși atât filozofii (ca Aristotel, de pildă), cât și psihologii s-au aplecat asupra acestui subiect dintotdeauna.
Probabil că principala dificultate a definirii și înțelegerii emoțiilor ține de faptul că acest concept nu este la origine un termen științific, cu o definiție precisă, ci un construct popular. Cercetătorii au sarcina dificilă de a descoperi ce vor să spună oamenii atunci când fac apel la aceste experiențe subiective numite emoții și care sunt mecanismele de funcționare ale acestora.
O altă dificultate în calea unei științe precise a emoției o reprezintă limbajul în sine. Nu toate limbile au același set de termeni pentru a identifica emoțiile. În cazul limbii române este cunoscut cazul cuvântului "dor", care, după analiza unui mare gânditor cum a fost Constantin Noica, are trăsături unice și este de netradus în alte limbi. Cum cuvintele sunt vehiculele prin care exprimăm emoțiile, putem vorbi de "emoții românești", "emoții americane", "emoții franțuzești"etc. Emoțiile, fiind parte specifică a naturii umane, sunt prezente în limbaj în construcții diverse, unele extrem de complicate ca mesaj și sub aspectul analizei sensului, ca "mă doare sufletul", "îmi plânge inima" etc. Obișnuiți cu ele, înțelegem sensul lor, dar trebuie să recunoaștem că este foarte greu să știm care sunt simțămintele unei persoane care ni se plânge că "o doare sufletul". Emoția este o experiență strict personală, greu de cuantificat în vreun fel.
Dacă o să încercați să citiți dicționarul (îl puteți încerca pe cel afișat pe coloana din dreapta a site-ului) pentru a vedea cum este definită emoția în diversele dicționare ale limbii române, veți observa, credem, pe de o parte că definițiile diferă de la dicționar la dicționar, iar pe de altă parte că acestea nu sunt lămuritoare. Dacă dorim totuși să identificăm acel ceva care pare a fi numitorul comun al definițiilor, cred că am putea spune că emoția este e reacție mentală conștientă însoțită de modificări fiziologice și de comportament.Nu lămuritor definitiv, dar suficient cât să ne facem o idee.
Cum nu ne-am propus să lămurim noi problema definirii emoțiilor, vom continua prin a oferi diverse clasificări ale acestora, pentru a ne face o idee asupra modului în care psihologii se raportează la emoții.
PAUL EKMAN ȘI EMOȚIILE UNIVERSALE
Psihologul american Paul Ekman de la Universitatea California (expert în studiul emoțiilor, manifestărilor acestora și în studiul mecanismului minciunii), pe baza rezultatelor unor îndelungate cercetări pe toate continentele, arată că există 4 expresii faciale care pot fi recunoscute de orice persoană aparținând oricărei culturi de pe planetă: frica, mânia, tristețea și bucuria. Universalitatea acestor manifestări poate fi tratate drept un puternic indiciu că aceste 4 emoții sunt emoții fundamentale, ce țin de natura umană.
Primul care a constatat caracterul universal al emoțiilor a fost Charles Darwin, folosind această idee pentru a susține teoria evoluționistă, motivând că emoțiile reprezintă modele de reacție mentală întipărite în sistemul nervos.
CLASIFICAREA EMOȚIILOR DUPĂ DANIEL GOLEMAN
Psihologul Daniel Goleman (cunoscut în special pentru cercetările sale privind inteligența emoțională), face următoarea clasificare a emoțiilor:
Goleman afirmă că pe baza emoțiilor se formează predispozițiile (ori, am spune noi, starea de spirit), care sunt mai puțin evidente/intense ca emoțiile, dar au o durată mai mare. Dincolo de predispoziții sunt temperamentele, tendința de a-ți aminti anumite emoții și care definește/determină comportamentul general al persoanei în anumite conjuncturi.
CERCUL EMOȚIILOR DUPĂ ROBERT PLUTCHIK
Psihologul american Robert Plutchik a creat în 1980 "cercul emoțiilor", care constă din 8 emoții fundamentale și 8 emoții complexe, formate din câte două emoții fundamentale. Emoțiile fundamentale pot fi observate pe cercul al doilea din imagine și incluse în tabelul de mai jos, pe când emoțiile complexe sunt cele trecute pe fundal alb: optimism, dragoste, supunere, înfiorare, dezaprobare, remușcare, dispreț și agresivitate.
LISTA EMOȚIILOR DUPĂ W. GERROD PARROTT
În cartea sa "Emoțiile în psihologia socială", publicată în anul 2001, psihologul W. Gerrod Parrott stabilește următoarea listă a emoțiilor:
După cum puteți vedea din clasificările oferite mai sus (există multe altele), nu există răspunsuri clare. Dezbaterea felului în care trebuie clasificate emoțiile continuă…
BIBLIOGRAFIE
Daniel Goleman, Inteligența Emoțională
W. Gerrot Parrott, Emotions in social psychology: essential readings
en.wikipedia.org/wiki/List_of_emotions
(http://www.scientia.ro/homo-humanus/51-psihologie/468-ce-sunt-si-care-sunt-emotiile.html)
CAPITOLUL III
STIMA DE SINE
Se dezvoltă treptat conceptul de sine și stima de sine:
La începutul adolescenței stima de sine este mai scăzută, deoarece adolescentul devine conștient de abilitățile și cunoștințele sale încă insuficiente.
Până la sfârșitul adolescenței stima de sine crește și se stabilizează, tânărul fiind mai realist în ceea ce privește propriile evaluări de sine.
http://www.devpsychology.ro/wp-content/uploads/03_Adolescent-brosura-pentru-cadre-didactice.pdf
Stima de sine
Problematica generală a stimei de sine
Așa cum susține și Sîntion (2009), stima de sinte este elementul cheie al sistemului personalității si al comportamentelor interpersonale și sociale ale indivizilor. Stima de sine este o expresie a aprecierilor pozitive sau negative, pe care subiectul le face asupra lui în comparație cu cei din jur.
Datorită schimbărilor rapide prin care trecem in ziua de azi, în plan psihologic, social, politic, etc. este foarte importantă studierea stimei de sine, deoarece ritmul de primire al informațiilor este și el foarte rapid și există posibilitatea ca persoanele cu o stimă de sine scăzută , persoane nesigure, instabile emoțional să nu poată face față solicitărilor și aceasta ar duce la accentuarea trăsăturilor nefavorabile. Acest lucru se resimte cu precădere la tinerii care in ciuda adaptabilității lor crescute se află la vârsta când trebuie să facă alegeri pentru viitor.
Sinele- Cadrul teoretic
Conceptul de sine
Definibil ca “o colecție organizată de convingeri și sentimente despre noi înșine”(Taylor et al.,1994,p.137, Baron,1998.p.76),conceptul de sine poate fi considerat modul în care sunt categorizate conduitele exterioare dar și stările interne ale oamenilor. În plus, conceptul de sine influiențează procesarea, stocarea și utilizarea datelor informaționale care se referă în mod direct la persoană” (Filaret Sîntion, 2009, p. 289).
Primul care a introdus noțiunea de concept de sine a fost James (1980) acum mai bine de o sută de ani. Harter (2002) ne arată și alte variante de denumiri ale constructuctului care se raportază la conceptul de sine: valoare de sine, stimă de sine și considerație de sine. Aceste noțiuni alăturate conceptului de sine reușesc să cuprindă mai bine esența sa (Sîntion, 2009).
Formarea și dezvoltarea conceptului de sine
„În urma studiilor realizate s-au identificat o serie de factori care influiențează determinarea conținutului părerii de sine a unei persoane: evenimentele majore ale vieții, cultura, poziția socială, comparațiile sociale, feedback-ul social, experiențele importante de succes-eșec (ascensiunea profesională sau pierderea locului de muncă) etc.” (Filaret Sîntion, 2009, p. 292)
Dimensiunile sinelui
Zlate (1999) spunea că pentru a avea o personalitate matură psihologic și social oamenilor le trebuie o imagine de sine distinctă, consistentă și de o stima de sine pozitivă.
Imaginea de sine sau “identitatea eului” reprezintă felul cum o persoană se percepe pe ea însăși, un autoportret ce include informații despre propriul corp, despre simpatii, antipatii, despre experiențele trecute etc..
Stima de sine este a doua dimensiune a sinelui, o componentă afectivă și evaluativă a conceptului de stimă de sine. Ea include aspecte cognitive, comportamentale dar și aspecte afective și evaluative (Sîntion, 2009).
STIMA DE SINE
Stima de sine este folosită și sub denumirea de judecăți de valoare, acestea existând la fiecare persoană și se numără printre componentele schemei cognitive referitoare la sine. Stima de sine este prezentă printre factorii care se asociază cu sănătatea psihică și este integrată în psihologia de simț comun, de unde a fost introdusă și în știință (Dawes, 1996). Prin urmare, se spune că o stimă de sine scăzută, apărută din cauza unor dificultăți, se aseamănă cu prezența simptomelor specifice depresiei (Beck, Steer, Epstein și Brown, 1990; Tarlow și Haaga, 1996). Pe de altă parte, o stimă de sine ridicată duce la consecințe pozitive (Mecca, Smelser, și Vasconcellos, 1989). Există un număr tot mai mare de studii care ne arată că o stimă de sine prea mare poate avea efecte negative asupra sănătății mentale și poate duce adesea la comportamente agresive, anti-sociale (Baumeister, Smart și Boden, 1996). Se pare că atât o stimă de sine prea mare cât și o stimă de sine prea mică afectează în mod negativ psihicul individului (Chamberlain și Haaga, 2001).
Ellis (1962, 1994) a încercat să explice acest paradox. El spune că prezența oricărui nivel al stimei de sine reflectă prezența procesului de evaluare globală a propriei persoane, fiind dezadaptativ, irațional. Altfel spus, este irațional să cred că sunt neperformantă dacă unele dintre performanțele mele sunt scăzute. Asta ar însemna că toate comportamentele mele trecute, prezente și viitoare sunt neperformante, ceea ce nu este posibil. Suntem tentați să ne evaluăm pozitiv și să experiențiem trăiri afective pozitive atunci când comportamentele noastre sunt performante, iar când ele sunt neperformante ne evaluăm negativ. Varianta cea mai bună este aceea de a se înlocui conceptul de stimă de sine cu cel de acceptare neconditionată a propriei persoane (unconditional self-acceptance – U.S.A) fiind logic corect (Ellis, 1994; Rogers, 1961).
Oamenii care au o stimă de sine ridicată, care se simt bine în legătură cu ei ca indivizi, sunt de natură să se angajeze în strategii de auto-consolidare. Ei sunt mai înclinați decât omologii lor cu stimă de sine scăzută de a se stimula prin comparație socială și par a fi mai bine pregătiți în a utiliza atât strategii de comparație ascendentă, cât și de comparație descendentă. Este mai probabil ca aceștia să îi submineze pe alții pentru a-și îmbunătăți propriile sentimente de auto-valoare. De asemenea, sunt mai predispuși să expună prejudecata de auto-servire, să exagereze importanța propriilor trăsături și succese (Harter, 1993), dar și simțul controlului lor (Alloy; Ambramson, 1979).
Luând totul în considerare, persoanele care au o stimă de sine ridicată folosesc strategii cognitive pentru a îmbunătăți modul în care se simt cu ei înșiși.
Dar în legătură cu oamenii care au o stimă de sine scăzută? Sunt aceștia imuni la astfel de practici de auto-consolidare? Sunt neinteresați de considerația de sine pozitivă? De fapt, majoritatea indivizilor, lăsând deoparte nivelul stimei de sine, vor să se simtă bine cu ei înșiși (Baumeister, 1993; Pelham, 1993). Stima de sine pare să influențeze totuși, strategiile pe care oamenii le folosesc pentru a crea o imagine de sine pozitivă.
Persoanele cu stimă de sine sunt îndrăznețe și tind să se angajeze în strategii directe de auto-consolidare. Oamenii care au o stimă de sine scăzută sau moderată, tind să fie mai precauți în modul în care obțin o considerație de sine pozitivă. Ei se concentrează în schimb pe protejarea stimei pe care o au deja.
Rolul stimei de sine este mai puțin important pentru populația societăților mai colectiviste.Stima persoanelor din culturi colectiviste este mai puțin probabil să aibă rădăcini în conceptele personale sau independente (în privința lor ca indivizi autonomi) decât în conceptele lor sociale sau interdependente (în ceea ce îi privește pe ei în relație cu alții) (Markus &Kitayama, 1991).
Ca rezultat, cetățenii din aceste culturi ar trebui să fie mai puțin motivați să consolideze și să protejeze o imagine despre sine și ar trebui astfel să fie mai puțin probabil să se demonstreze prejudecăți precum acestea. De exemplu, canadienii (care au tendința de a avea un sine independent) sunt mai înclinați decât japonezii (care au sine interdependent) spre a expune un optimism nerealist (Heine & Lehman, 1995).
Amenințări la adresa stimei de sine
Stima de sine amenințată încurajează persoanele să consolideze și să protejeze imaginile despre sine. Ca parte a unui studiu care evaluează impresiile studenților asupra testelor de IQ standardizate, subiecții au încercat să rezolve un set de probleme descrise ca fiind de bază pentru creativitate și inteligență (Greenberg, Pyszczynski, Solomon, 1982). Testul a fost descris ca un predictor excelent pentru viitorul academic și succes financiar. Unii dintre subiecți au fost făcuți să creadă că au avut rezultate slabe, în timp ce alora li s-a spus că au avut rezultate destul de bune. Când, mai târziu, li s-a cerut să aprecieze testul, opiniile grupurilor s-au schimbat dramatic: studenții care au crezut că s-au descurcat rău, nu numai că au minimizat importanța unei performanțe bune, dar au atribuit rezultatele slabe ghinionului, instucțiuni neclare sau invaliditatea testului, aparent totul, mai puțin abilitatea proprie.
Acest tip de prejudectă de auto-protecție nu este limitată de laborator.Studenții de la Universitatea din Florida,au fost înclinați să vadă Testul Școlar de Aptitudini ca invalid dacă au avut rezultate slabe la acesta (Shepperd, 1993).Amenințările situaționale la adresa imaginii de sine duce frecvent la eforturi de a o reface.În aceste cazuri, amenințările erau reprezentate de performanțe negative și încercările de restabilire au implicat diminuarea importanței sarcinii și de derogare a corectitudinii și validității acesteia.Imaginea de sine poate fi amenințată și de feedback-ul negativ interpersonal (Nu crezi că ai putea slăbi câteva kilograme ?), o boală gravă precum cancerul sau chiar acțiunile noastre, ca atunci când ne simțim teribil cu noi înșine pentru că am fost insensibili cu cineva pe care îl iubim.Pentru a face față acestor amenințări, folosim strategii precum a ne compara cu alții mai puțin norocoși, a-i îndepărta pe cei care ne oferă un feedback negativ.
O formă particulară de amenințare adusă imaginii de sine este reprezentată de mortalitatea proeminentă: conștientizarea că, la un moment dat, vom muri. Sheldon Solomon, Jeff Greenberg și Tom Pyszynski (1991) susțin că gândindu-ne la posibilitatea propriului deces este extrem de amenințător la adresa imaginii de sine. Pentru că părerile culturale și spirituale există parțial pentru a ne proteja de grijile legate de mortalitate, persoanele care sunt conștiente de mortalitatea lor pot încerca să-i încurajeze pe cei care validează valorile lor dragi și le înlătură pe cele care îi provoacă.
Într-un studiu, studenții creștini, completând un chestionar, au fost făcuți conștienți de propria lor mortalitate prin a scrie despre ce se va întâmpla cu ei când vor muri și cum se simt gândindu-se la propria lor moarte.
Alți studenți creștini au completat un chestionar care nu făcea nicio referire la moarte.Mai târziu, toți au furnizat impresiile lor unei persoane necunoscute,care anterior a fost prezentată fie drept creștin, fie drept evreu. În concordanță cu ipoteza, această persoană a fost evaluată mai favorabil drept creștin decât drept evreu, dar doar de acei subiecți care erau conștienți de propria mortalitate (Greenberg, 1990).
Alte studii au demonstrat efecte similare. De exemplu, a se gândi la moartea cuiva este un lucru care direcționează studenții americani să-i placă pe cei care laudă Statele Unite ale Americii și să nu îi simpatizeze pe cei care le critică țara. Același gând legat de moartea cuiva ne conduce să tratăm mai favorabil oamenii care validează valorile noatre morale decât pe cei care încalcă moralitatea.
În concluzie, amenințările situaționale, fie sub forma unui aparent eșec, a feedback-ului negativ din partea altora, boli grave sau gândurile fiecăruia asupra propriei mortalități, pun ăn pericol imaginea de sine, ducând la mari eforturi de auto-protecție. (Douglas T. Kenrick, Steven L. Neuberg, Robert B. Cialdini, 1998).
Stima de sine – delimitări conceptuale
Hayes (2000) este de părere ca stima de sine se referă în general la măsura în care o persoană se aprobă, se valorizează, se apreciază, se laudă pe sine.
“Cea mai frecventă citată definiție a stimei de sine din psihologie este cea a lui Rosenberg (1965), care descrie stima de sine ca fiind atitudinea favorabilă sau nefavorabilă față de sine; în alte definiții stima de sine este folosită cel mai des cu semnificația de “sentimentul general al valorii de sine”(Sîntion, 2009, p. 304).
Bednar, Wells și Peterson (1989) spun că stima de sine arată modul cum persoana valorizează sinele, stima de sine fiind unul din sentimentele durabile bazate pe percepția de sine precisă. O urmare a acestei definiții este aceea că o stimă de sine scăzută se caracterizează pe de o parte prin trăiri negative iar pe de altă parte fie este vorba despre o valoare personală scăzută, fie prin percepții de sine imprecise (Sîntion, 2009).
Stima de sine și siguranța de sine
Se spune că oamenilor le place să fie admirați pentru a li se confirma si pentru a le screște stima de sine. În principal contează ce persoane sau grupuri le admiră pentru anumite lucruri pe care le-au făcut, dar totodată si eșecurile au impact aspupra stimei de sine, mai ales dacă acele eșecuri au avut loc în fața celor semnificativi. De obicei persoanele nesigure nu au o nevoie neapărată de a primi o confirmare din partea celorlalți (Sîntion, 2009).
Stima de sine versus eficacitatea de sine
Încrederea în sine, eficacitatea de sine sunt diferite față de stima de sine. Pentru ca o persoană să aibă eficacitate de sine ea trebuie să fie conștientă de abilitățile proprii, de capacitatea de a face lucrurile cu succes, de a-și atinge scopurile pe care și le-a propus și de a fi capabilă să depășească obstacolele și dificultățile care apar (Bandura, 1986).
Există o mare diferență între stima de sine și eficacitatea de sine și anume, faptul că percepțiile eficacității de sine variază în funcție de evenimentul de viață, iar stima de sine este o modalitate stabilă de autopercepere și care este stabilită cu mult înainte în viață.
Stima de sine versus narcisism
Multe persoane sunt caracterizate printr-o stimă de sine foarte ridicată și manifestă, ceea ce poartă numele de narcisism. Narcisiștii sunt caracterizați drept persoane cu o părere foarte bună despre sine, dezapreciindu-i pe ceilalți din jurul lor, ei sunt convinși că totul li se cuvine. Persoanelor narcisiste le lipsește empatia și exercițiul.
Lowen (1985) spunea că narcisismul se caracterizează printr-un sindrom de investire exagerată în propria imagine (versus propriul sine adevărat) și un interes imens la felul în care persoana apare (versus ceea ce ea simte cu adevărat).
Emmons (1987) este de părere că narcisismul se caracterizează prin tendința de a fi absorbit de sine, de a fi egoist și centrat doar pe sine și acest lucru poate duce chiar la diminuarea voinței indivizilor de a urma împreună cu ceilalți obiectivele sociale comune, ceea ce poate duce cu ușurință la potențiale conflicte sociale. De asemenea el spune că persoanele narcisiste pot manifesta puternice tendințe de acceptare a responsabilității pentru reușite și de negare a răspunderii pentru eșecuri.
Aspecte normale și patologice ale nivelului stimei de sine
Nivelul stimei de sine afectează puternic performanele în toate activităile, mecanismele circularităii cauzale funcționând aici deosebit de pregnant: cei cu o înaltă apreciere de sine au o mai mare încredere, se mobilizează mai mult și reuesesc mai bine, ceea ce consolidează părerea bună despre sine. O stimă de sine scăzută sporeste riscul insucceselor, determinând asfel o viziune și mai sumbră asupra propriei persoane. S-a constatat că în timp ce indivizii cu o ridicată stimă de sine îi interpretează succesele în moduri diferite, apelând la o gamă largă de atribuiri, i se comportă mai variat, cei cu o stimă de sine scăzută au comportamente i auto atribuiri mai restrânse i deci mult mai previzibile (Mall și Horowitz, 1995 în P.Iluț,Editura Polirom, 2001).
Maslow (în B. Engler, 1995) spune că există două feluri de încredere și anume:
-Nevoia respectului de sine și nevoia respectului din partea celorlalți. Pentru a avea încredere in sine este necesar să avem competență, realizare, autoritate/stăpânire, încredere, libertate și independență.
-Respectul din partea celorlai, care implică recunoașterea, statutul, acceptarea și aprecierea. Când aceste nevoi lipsesc se observă slăbiciunea, inferioritatea și descurajarea. Pentru ca ceilalți să ofere rescpectul meritat este necesar ca persoana în cauză să aibă o incredere în sine “sănătoasă”.
-Odată cu înaintarea în vârstă nevoia de considerație din partea celorlalți scade deoarece aceasta a fost îndeplinită și crește nevoia de considerație de sine (B. Engler, 1995).
CAPITOLUL IV
EMPATIA
La această vârstă, adolescenții încep să-și exprime emoțiile în diferite moduri fiind capabili să simtă empatie reală pentru oamenii din jurul lor.
Anderson și Keltner (2002) consider că funcṭia primară a empatiei este de a ajuta indivizii să formeze și să mențină relaṭii sociale de durată. Empatia fortifică relațiile sociale în cel puțin trei moduri. În primul rând, ea coordonează acțiunile indivizilor într-un mod rapid și automatic, ceea ce le permite să răspundă mai eficient ca un colectiv la potenṭialele ameninṭări sau oportunităṭi. În al doilea rând, ajută la rezolvarea problemei înțelegerii gândurilor și intenṭiilor altora. Când două persoane au emoṭii similare se pot înțelege mai bine, pot lua perspectiva celuilalt, astfel este mai probabil să perceapă cu acuratețe percepțiile, motivaṭiile și intențiile altora. Acest lucru crește gradul de predictibilitate a comportamentului celuilalt, ce reprezintă o bază pentru relațiile cooperative (Anderson 2002). În al treilea rând, empatia exprimă solidaritate. Empatia este de o importanță practică deoarece înțelegerea experiențelor negative ale celuilalt poate conduce la nevoia sau intenția de a îl ajuta, iar apoi comportamentul de ajutor care poate conduce la creșterea sentimentelor de bine-stare. Altfel spus ea determină altruismul în doua stadii: receptivitatea, observarea suferinṭelor altuia, care se află în oscilaṭie temporară cu propria persoană, cu experiența noastră la suferință.
Pe lângă motivarea comportamentului de ajutorare, empatia inhibă comportamentele agresive – acestea fiind inhibate și datorita faptului că empatia facilitează procesul de iertare. Lipsa empatiei, în formele sale cele mai extreme, permite oamenilor să-i exploateze pe ceilalți fără remuscari. În plus, empatia generează sentimentul de auto-înțelegere și stima de sine, ce sunt necesare echilibrului psihologic.
Un alt rol al empatiei este acela de a oferi cunoașterea proprietăṭilor importante ale mediului (Vignemont, Singer, 2006). De exemplu, observând pe cineva fiind ars de o mașină, ataṣăm o valoare de evitare negativă acesteia, fără a experimenta durerea pe propriul corp. În acest sens, empatia este un instrument pentru a achiziṭiona cunoștințe despre valorile lumii din jurul nostru.
Empatia este o capacitate care se dezvoltă în timp, care în plus poate fi învățată, antrenată, exersată prin programe speciale. Cercetările demonstrează clar că adulṭii experimentează grade mai înalte de sentimente empatice, înțelegere și receptivitate decât copiii și că dintre aceștia copiii mai mari sunt mai empatici decât cei mici. Tinerii sunt mai capabili să recunoască stările emoionale ale altor persoane, mai capabili să împărtășească emoțiile altora și mai dispuși să aibe un răspuns empatic prin generozitate față de copii. Nivelul de dezvoltare a copiilor foarte mici, este caracterizat printr-o mai mare implicare la nivel personal, frecventă obiectivare a celorlalṭi, tendința de a experimenta și a acṭiona cu sentimente empatice doar față de oamenii care sunt asemănători ca vârstă, etnie sau sex.
Nivelul dezvoltării empatiei este influenṭat pozitiv sau negative de o serie de factori din mica copilărie. Factorii ce ajută dezvoltarea sunt:
Mamele a căror comportament fațăde copiii săi este: non-punitiv, non-autoritar și receptiv (Eisenberg, Lennon, and Roth 1983; EisenbergBerg and Mussen 1978; Kestenbaum, Farber, and Sroufe 1989; and Zahn-Waxler, Radke-Yarrow, and King 1979);
Raṭionarea cu copiii, chiar și cu cei mici despre efectul comportamentului lor asupra celorlalṭi și importanța de a fi bun și a impartași (Clarke 1984; Kohn 1991; Ladd, Lange, and Stremmel 1983; and Zahn-Waxler, RadkeYarrow, and King 1979);
Modelarea comportamentului empatic parental față de copii și față de alții în prezența copiilor (Eisenberg-Berg and Mussen 1978; Kohn 1991; McDevitt, Lennon, and Kopriva 1991; and Zahn-Waxler, Radke-Yarrow, and King 1979).
Încurajarea de către părinți a copiilor cu vârsta ṣcolară de a discuta despre emoțiile și problemele lor (Clarke 1984).
http://www.cdppsi.ro/files/Dezvoltarea%20empatiei%20-%20o%20necesitate.pdf Centrul pentru dezvoltare personală
Premise terminologice
„Părintele spiritual al teoriei empatiei este considerat Theodor Lipps (1906) care introduce termenul de Einfuhlung (empatie) în psihologie. Psihologul român V. Pavelcu (1965, p. 86) afirmă că „există o mare bogăție de termeni în limba noastră care să desemneze traducerea termenului german de Einfuhlung: proiecție simpatetică a euliii, intuiție proiectivă, fuziune afectivă, fuziune afectivă simbolică, proiecție afectivă, intuiție afectivă, simpatie simbolică, intuiție simpatetică, întrepătrundere afectivă, comprehensiune prin întrepătrundere, introiecțiune, tranzitivism, intropatie, simpatie, transpunere, identificare, transfer (C. Rădulescu-Motru), însimțire (P. Antonescu), proiecție simpatetică (T. Vianu) și empatie (P. Andrei). In final, a fost acceptat termenul de empatie care a căpătat precizările de rigoare, în vederea evitării confuziilor cu alte fenomene psihice aflate în proximitate (proiecție, simpatie, identificare)” (Gîrlașu Dimitriu Odette, 2004, p. 8).
Definirea empatiei
“Empatia este eul proiectat în obiectul perceput, realizată prin imitație Kinestezică interioară”, în: E. Titchener, A beginner’s Psychology, New York, Macmillan, 1915. apud Stroe Marcus, 1997.
„EMPATIE, rezonanță, comunicare afectivă cu semenul. O mamă cunoaște intuitiv trebuințele și sentimentele sugarului ei. cu care ea este în comunicare. Această misterioasă capacitate este legată, după toate aparențele, de faptul că inițial copilul era una cu mama sa. Ea explică de asemenea de ce copiii, oricât de mici, sunt la curent cu necazurile, cu neliniștile și bucuriile părinților lor. Empatia stă la baza identificării' și a înțelegerii psihologice a celorlalți”(Larousse, 1998, p. 114).
„EMPATIE (EINFUHLUNG), insimțire, intuiție simpatetică (H.Bergson), identificare afectivă (Th.Lipps, M. Scheler), transpunere.Fenomen semnalat de reprezentanții romantismului german (Kovalis,Jean Paul) și interpretat teoretic de Th. Lipps care consideră cunoașterea ca o imitație internă a obiectelor (îndeosebi a persoanelor) și o proiectare a stărilor interne asupra acestora, subiectul astfel trăind în sine viața altuia, tinzînd să fuzioneze, să intre în consonanță afectivă cu altul. Se deosebește de simpatie, aceasta fiind o stare emoțională conștientă, constînd în „a simți cu", pe cînd e. înseamnă „a simți în", a tinde spre, a trăi viața afectivă a altuia.
Abilitatea empatică (de a identifica și prezice dispozițiile și actele psihice aie unei alte persoane, J.P. Guilford) este un factor diferențial. Abilitatea empatică constituie cea mai importantă componentă a talentului artistic, îndeosebi actoricesc (întruparea rolului — Stanislavski). S. Marcus demonstrează că în transpunerea scenică o mare pondere are imaginația dirijată. În procesul empatiei intră perceperea gesturilor și expresiilor altuia de la care se pornește în intuirea stărilor lui subiective, imaginația substitutivă (G. Aliport) ce constituie o bază pentru declanșarea (introecția) aproximativă a acelorași trăiri și prin proiectarea lor asupra acestui alter ego, a înțelegerii lui (A. Kocstler). Toți subiecții își asimilează modele cu care se identifică cognitiv și afectiv nu însă fără o interpretare sau acomodare personală. Referindu-se la e. ca trăsătură de bază a personalității, S. Marcus scrie: „manifestată ca o conduită participativă, conștientă și inconștientă, aparentă și inapareniă, fată de un model de comportament uman, facilitind un act de cunoaștere, de comunicare inierumană cu valoare predictivă ca și un act de ulentijicare afectivă, empatia devine o însușire proprie condiției umane”(Paul Popescu-Neveanu 1978, p. 233).
Există fenomenul de empatie?
La un moment dat au apărut anumite confuzii în ceea ce privește fenomenul empatic, încât a fost dificil de realizat daca avem în vedere un anume fenomen psihic sau mai multe fenomene psihice, care poarta același nume de empatie. În funcție de explicațiile diverșilor autori pe această temă, empatia părea să fie, în primă fază, și proiecție, și identificare, și imitație, și substituire. Nu ne miră, deci,apariția firească a întrebării dacă există fenomenul de empatie sau există anumite mecanisme de declanșare a anumitor conduite pe care artificial le denumit empatie? Răspunsul la întrebare poate fi șocant și datorită semnificațiilor multiple pe care fenomenul empatic le păstreză la nivelul limbajului comun în proverbe, expresii ce reflectă o anumită conduită a oamenilor. Ce altceva poate însemna proverbul “pune-te în situiația lui” sau “a intra în pielea personajului” ,decât conduit empatice? (Stroe Marcus, 1997).
Empatia- denumită și simțire, intuiție simpatetică (H. Bergson), identificare afectivă (Th.Lipps), transpunere – este un fenomen psihologic semnalat de reprezentanții romantismului german (Novalis, Jean Paul) și interpretat teoretic de Th. Lipps. Acesta considerăcunoașterea ca o imitație internă a obiectului cunoașterii și îndeosebi a persoanelor, însoțităde proiectarea propriilor stări interne asupra acestora, subiectul trăind astfel în sine viațaaltuia, tinzând să fuzioneze, să intre în consonanță afectivă cu altul.Spre deosebire de simpatie, care este o stare emoțională conștientă constând în " a simți cu"(a simți împreună cu cineva, a fi alături de el), empatia are următoarele caracteristici:
– este un proces complex perceptiv, intelectual, afectiv;
– se poate dezvolta la mai multe nivele pe traiectoria inconștient-conștient;
– este un proces general uman, implicat în adoptarea rolului social, în cunoașterea psihologică empirică, în orice act de comunicare interumană (senzitivitate interpersonală);
– constă în " a simți în" ( a simți ca și când ai fi în interiorul cuiva, în intimitatea percepțiilor, gândurilor, trăirilor sale).
Abilitatea empatică- de a identifica și prezice dispozițiile și actele psihice ale unei persoane (J.P. Guilford) este un factor diferențial (de cunoaștere a oamenilor prin comparare). În abilitatea empatică o mare pondere o are imaginația dirijată. Concret, demersul empatic constă în trei etape:
a.-sunt percepute gesturile și expresiile altuia de la ele pornindu-se în intuirea stărilor lui subiective;
b.-cu autorul imaginației subiective (G. Allport) o persoană empatică își declanșează (introectează) aproximativ aceleași trăiri cu ale celuilalt;
c.-respectivele trăiri – copii sunt transferate apoi (proiectate) asupra celuilalt, constituind un fel de cale de acces în descifrarea și înțelegerea psihismului său (A. Koestler).
Așadar, empatia constă din modelarea în propriul Eu – prin gândire, simțire sau acțiune – a Eului altcuiva (persoană prezentă sau imaginară – vezi personajele de teatru, film, literatură) urmată de expulzarea acestui Eu construit și proiectarea sa asupra aparținatorului real ca ocale de intrare subiectivă în intimitatea lui. Metaforic vorbind, prin empatie se copiază o cheie,iar cu cheia falsă se revine la ușa pentru care a fost făcută, se descuie și se află ce este dincolo.
https://ro.scribd.com/doc/66241490/Chestionarul-de-Maturizare-Emotional-A-Empatica-Manual
Empatia din perspectiva multiculturalismului
“Din această perspectivă, se consideră că abordările tradiționale ale empatiei ignoră dimensiunea contextuală și culturală a experienței umane. Cultura este înțeleasă drept cadru de referință (Pedersen, 1997, apud J. Clark, 2001) și include, într-un sens larg, variabile etnografice (etnicitate, naționalitate, limbă religie), variabile demografice (vârstă, sex, loc de rezidență), variabile de statut (social, educațional, economic) și afilieri (formale și informale). Accentul este pus pe „experiența trăită", perspectivă care oferă un mod de cunoaștere inductiv, reflexiv, concentrat pe semnificații și contextualizat. Epistemologia etnografică vine să lărgească înțelegerea empatiei și oferă o modalitate de explorare a complexității experienței trăite din punctul de vedere al celor care o trăiesc” (Odette Gîrlașu-Dimitriu, 2004, p.16).
CAPITOLUL V
METODOLOGIA CERCETARII
Se știe că adolescența este perioada marilor transformări, este drumul spre maturitate. Aceasta dă naștere unor numeroase confuzii la cei care se confruntă cu aceste schimbări, adolescenții fiind uneori dificil de înțeles și de abordat.
Principalele obiective ale lucrării de față sunt studierea stimei de sine a adolescenților, adaptarea lor, empatia precum și sociabilitatea.
Obiective
1.Mi-am propus să văd daca adolescenții emotivi au și o stimă de sine mai scăzută.
2.Vreau să vad daca adolescenții emotivi sunt excluși din grup.
3. Vreau să vad daca persoanele emotive se adaptează mai greu la grup.
4. Vreau să vad daca adolescenții emotivi sunt mai empatici decât ceilalți adolescenți.
5.Mi-am propus să descopăr dacă fetele sunt mai empatice decât băieții.
Ipoteze
Se prezumă că există o corelație între emotivitate și nivelul stimei de sine.
Se prezumă că există o corelație între emotivitate și adaptarea psihosocială.
Se prezumă că există o corelație între emotivitate și empatie.
Se prezumă că există o corelație între emotivitate și statutul sociometric/popularitate.
Se prezumă că există o diferență semnificativă în ceea ce privește emotivitatea în funcție de variabila gen.
Instrumente utilizate
Ce este un test psihologic?
Foarte des utilizat în zilele noastre este termenul "test", a înlocuit ceea ce altădată purta numele de "probă". Pentru a fi acceptați intr-o competiție sportivii dau diverse teste, pentru a-și cunoaște capacitățile , elevii dau la școală teste, Angajările se realizează tot pe bază de teste, pentru a putea devein șofer, persoana in cauză este obligată să treacă anumite teste, etc. Testul psihologic reprezintă o aplicație repetată a unor principia simple, pentru a măsura unele attribute individuale, considerate esențiale în înțelegerea comportamentului uman. Aceste teste sunt extreme de importante deoarece sunt folosite în deciziile cu privire la oameni.Horia Pitariu (2002) ne dă câteva exemple unde psihologii pot aplica teste: psihologii școlari le folosesc în orientarea profesională, psihologii industriali le folosesc în repartizarea profesională, iar psihologii clinicieni folosesc testele în vederea stabilirii tratamentului și efectele acestor tratamente asupra bolnavilor, etc.
Testările psihologice reprezintă, deci, un domeniu extreme de important și de practice, cu ajutorul lor psihologii identifică multitudinea de însușiri ale personalității, cum ar fi: memoria, inteligența, anxietatea, motivația, trăsăturile de caracter, etc.
Rezultatele testelor trebuiesc private cu mare atenție, ele au în mare parte o valoare statistică.Este de menționat faptul că alte posibilități de evaluare a personalității subiecților nu există, testul fiind privit drept cea mai economic și adecvată metodă de informare, care ne ajută să luăm decizi corespunzătoare asupra clienților. (Horia Pitariu, 2002 )
Chestionarul propriu
Chestionar de emotivitate NGA06
Chestionarul este alcatuit în primă fază din 28 de itemi, iar după ce testul a fost aplicat și verificat s-a ajuns la forma finală a chestionarului, formă ce cuprinde 16 itemi. Întrebarile din test sunt făcute în așa fel încât să iasă în evidență personalitatea celor care îl completează. După forma lor întrebările sunt închise, în care am folosit scala likert cu cele 5 trepte care indică diferite grade de intensitate.
Organizarea cercetării
Lotul de subiecți
Cercetarea pentru validarea chestionarului s-a desfășurat în orașul Constanța, în cadrul liceului Mihai Eminescu în perioada 25 februarie 2014 – 20 aprilie 2014 . Pentru a efectua recrutarea lotului de subiecți, s-a folosit tehnica eșantionării aleatoare simple. În acest sens, fiecare subiect dintr-o populație studiată are aceeași șansă de a fi inclus în eșantion.
Eșantionul a fost format dintr-un lot de 28 de subiecți, băieți și fete, elevi de clasa a 9a, având profil filologie, cu vârste cuprinse între 14 și 15 ani .
Pentru cercetarea finală, activitatea s-a desfășurat în orașul Brăila, în cadrul Colegiului Tehnic “Costin D. Nenițescu” în perioada 02 martie 2015 – 16 martie 2015. În recrutarea lotului de subiecți am folosit tehnica eșantionării aleatoare simple, ceea ce presupune că fiecare subiect dintr-o populație studiată are aceeași șansă de a fi inclus în eșantion.
Eșantionul este format dintr-un grup de 61 de subiecți:
– 34 fete
-27 băieți
Vârsta subiecților este cuprinsă între 14-20 ani și aparțin unor profiluri diferite, și anume: profilul de “Turism si alimentație publică” și profil de “Protecția mediului”.
Modul de desfășurare al activității cu lotul ales: subiecților le-a fost prezentat instructajul urmat de împărțirea testelor și explicarea încă o data a ceea ce ei au de completat.
Chestionarul de “stimă de sine” Rosenberg
Chestionarul stimei de sine elaborat de Morris Rosenberg în anii 60, el cuprinde 10 itemi cu 4 posibilități de răspuns: absolut de acord, de acord, nu sunt de acord, categoric nu sunt de acord. Itemii conțin informații ce reflectă convingerile subiectului despre sine. Este poate cel mai utilizat chestionar de stimă de sine în cercetările psihologiei sociale.
Varianta de răspuns corespunde punctajul acordat.Cotarea și interpretarea se face în felul următor: se însumează punctajul, obinând astfel un scor, care poate lua valori între 10 și 40. Scorul de 10 este scorul minim care poate fi obinut iar cel de 40 corespunde scorului maxim. Un scor mare este echivalent cu o stimă de sine crescută.
Chestionar Adaptabilitate
A fost elaborate de Horia Pitariu. Acest test permite evaluarea nivelului de adaptabilitate al unei personae. Este format dintr-un numar de 12 itemi cu 4 variante de raspuns : deloc, putin, mult, foarte mult. Un scor ridicat la acest chestionar exprimă un grad mare de adaptabilitate al persoanei în cauză.
Testul sociometric
Testul sociometric, cere membrilor unui grup bine stabilit, în cazul nostru clasele de elevi, să menționeze colegii cu care și-ar dori să meargă într-o excursie, împreună cu doamna dirigintă, colegii cu care nu și-ar dori să meargă, dar vor fi întrebați și de cine cred ei că au fost aleși și cine cred că i-au respins. Acest test urmărește deci punerea subiecților în situația de a alege pe aceia dintre colegii săi, cu mare seriozitate, ne fiind vorba despre un joc, asigurându-se o motivație reală. Cu ajutorul acestui test dirigintele sau psihologul cunoaște mai bine colectivul, relațiile acestora din cadrul grupului și afinitățile lor, elevii între ei vor ști poziția lor în grupul din care fac parte, iar cu această ocazie se pot îmbunătăți anumite relații cât și climatul grupului. Bineînțeles toate aceste schimbări se pot face cu ajutorul psihologului.
Chestionarul de maturizare emoțională empatică – Q.M.E.E.
Q.M.E.E. este un chestionar elaborat de Mehrabian, A., & Epstein, N., un chestionar ce măsoara maturizarea emoțională empatică. El cuprinde 33 de itemi cu 8 variante de răspuns, variante ce au semnul + sau – în fața lor.
+ 4 intotdeauna adevarat
-4 intotdeauna neadevarat
+3 de cele mai multe ori adevarat
-3 de cele mai multe ori neadevarat
+2 de multe ori adevarat
-3 de multe ori neadevarat
+1 uneori adevarat
-1 uneori neadevarat.
Se calculează algebric suma celor 33 de răspunsuri. Dacă subiecții au obținut scoruri între:
– 132 -33 sunt persoane neempatice, dacă au obținut între – 33 + 66 sunt persoane slab empatice, dacă au între + 66 +99 sunt bun empatice și dacă au obținut scoruri între + 99 +132 sunt persoane propriu zis empatice.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efecte Psihosociale ALE Emotivitatii LA Adolescenti (ID: 165132)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.