Efecte Psihologice Si Morale ale Abandonului

CUPRINS

CUVÂNT INTRODUCTIV…………………………………………… pag. 2

CAPITOLUL I. Familia și funcțiile sale

I.1 Cadrul necesar organizării permanenței biologice și

culturale a societății………………………………… pag. 3

CAPITOLUL II Destructurarea familiei

II.1 Cauze, etape, forme, consecințe…………………………….. pag. 19

CAPITOLUL III Abandonul copiilor: considerații juridice

III.1. Recunoașterea drepturilor copiilor în reglementările

juridice internaționale………………………………………… pag. 45

III.2. Ocrotirea părintească a minorilor……………………………… pag. 55

III.3. Ocrotirea unor categorii de minori în condițiile

Legii nr. 47/1993………………………………………………. pag. 56

III.4. Ocrotirea minorilor abandonați potrivit

Legii nr. 47/1993………………………………………………. pag. 59

III.5. Apararea dreptului la viata al copiilor – legea 272/2004………pag. 62

CAPITOLUL IV Efecte psihologice si morale ale abandonului

IV.1. Copiii instituționalizați…………………………………….…….. pag. 69

IV.2. Copiii străzii……………………………………………………… pag. 96

IV.3. Serviciul de sprijin familial si prevenire

a abandonului copiilor……………………………………………pag.104

IV.4. Adopția…………………………………………………………… pag.113

IV.5. Adoptia interna in viziunea noii legi – Legea 273/2004…………pag.117

CONCLUZII, RECOMANDARI………………………………………..pag.120

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………….pag.125

CUVÂNT INTRODUCTIV

Este natural să-ți iubești copii, nimeni nu se îndoiește de existența instinctului matern și fie încununat sau nu cu titlul de instinct dragostea paternă mi se pare deasemenea a se înscrie în ordinea firească a lucrurilor. Și totuși, există specii de animale la care, fie masculul fie femela își sfâșie ori își distrug puii, din păcate se întâmplă să întâlnești oameni care-și reamintesc aceste penibile exemple din natură prin înverșunarea cu care se manifestă față de proprii lor copii, cărora se pare că le refuză dreptul de a trăi și orice șansă de dezvoltare.

La vârsta la care alți copii descifrează tainele abecedarului, ei învață legile străzii. Fie că sunt trimiși să cerșească sau sunt școliți de mici pentru a deveni hoți de profesie, „copii-sclavi” trăiesc aceeași dramă, ei ajung niște marionete în mâinile adulților care se îmbogățesc de pe urma muncii lor.

Deoarece a fost atât de multă vreme un subiect interzis, despre abandon s-a scris foarte puțin. Deși a existat și până acum el nu a fost mediatizat decât după anul 1989, când a fost pur și simplu propulsat în centrul atenției opiniei publice prin prezentarea situației dezastruoase existente pe atunci în majoritatea instituțiilor de ocrotire a minorilor. Vânzările de copii, adopțiile ilegale înlesnite de lipsa unor reglementări legale și de funcționari corupți, toate acestea arată cum copilul, ființa aceasta lipsită de apărare, a ajuns obiectul unor afaceri, unor tranzacții în care, paradoxal, de multe ori una dintre părți este chiar părintele lui.

În ultimii ani, departe de a dispare, abandonul de copii este din ce în ce mai frecvent, sociologii, psihologii, juriștii încearcă, arătând care sunt cauzele socio-economice-culturale ale acestui fenomen, să găsească răspunsuri la întrebările care se pun și soluții pentru prevenirea, diminuarea și combaterea abandonului.

Cine sunt acești copii? Din ce medii provin? De ce sunt abandonați? Ce modalități de a le oferi o viață normală există și care sunt efectele abandonului asupra personalității acestor ființe în formare? Acestea sunt câteva din întrebările la care am căutat să răspund prin lucrarea de față, fără a putea afirma că am epuizat toate aspectele acestei probleme, cu rădăcini adânci sociale și economice și vaste implicații în viața individului și a familiei.

Să sperăm la o lume viitoare în care toți părinții își vor aduce aminte că au fost copii, la o lume în care în sfârșit toți părinții își vor privi copii lucid și totodată cu dragoste.

CAPITOLUL I

FAMILIA ȘI FUNCȚIILE SALE

I.1. Cadrul necesar organizării permanenței biologice și culturale a societății

Însoțind omul în întreaga sa existență, familia s-a dovedit a fi una din cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană, cea care asigură perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale.

Toate drumurile individului uman sunt legate de familie. El apare, crește, se dezvoltă în cadrul unei familii, pentru ca la o anumită vârstă să-și creeze o nouă familie, în care îndeplinește un nou rol.

Elementul natural și fundamental al societății, principiu ce apare atât în cadrul actelor noastre legislative, cât și în unele acte internaționale privind drepturile omului: “Declarația Universală a Drepturilor Omului“, adoptată în 1948 de către Adunarea Generală O.N.U.; “Pactul Internațional privind drepturile economice,sociale, culturale” adoptat de O.N.U. în 1966; “Pactul Internațional privind drepturile civile și politice” – O.N.U. 1966, familia reprezintă forma istorică de comunitate umană între membrii căreia există relații întemeiate pe înrudire și consangvinitate.

Studiul familiei s-a impus ca o necesitate abia în epoca modernă, deși preocupările în acest sens sunt foarte vechi. Problema organizării vieții de familie și a consecințelor ei funcționale apare în germene, în lucrările lui Platon și Aristotel și a gânditorilor renascentiști, iar într-o perioadă istorică mai apropiată la socialiștii utopici. Printre primele lucrări, interesante sub aspect istoric, e de menționat lucrarea lui J. Bachofen – “Matriarhatul” 1861. Bachofen deduce din izvoarele literare din acea epocă, formele de organizare specifice acelui timp, precizând corect succesiunea acestora: matriarhatul – caracterizat prin centralizarea vieții de familie în jurul femeii; patriarhatul – în care rolul conducător îi revine bărbatului.

Studiile asupra familiei s-au intensificat în ultimul timp, urmărindu-se evidențierea evoluției relațiilor intrafamiliale, structurii rolurilor familiale, ciclurile vieții familiale, în special fenomenul de psihopatogenie familială. O serie de studii sociologice, demografice și juridice evidențiază faptul că familia europeană e în derivă, producându-se un fenomen de dezinstituționalizare, care conduce la o criză a familiei, la creșterea ponderii persoanelor singure, înmulțirea uniunilor libere, sporirea numărului divorțurilor, apariția unui număr tot mai mare de copii din afara căsătoriei, reducerea nupțialității.

Cu toate schimbările suferite și care, probabil, vor continua, va rămâne totuși marcată voința oamenilor de a conviețui fericiți în cupluri, dând naștere copiilor și educându-i, cercetările relevând faptul că familia constituie încă o valoare superioară pentru majoritatea populației, inclusiv pentru cei tineri.

Pentru a defini familia vom apela la mai multe surse. În sens larg, conform dicționarului de sociologie, familia desemnează grupul social ai cărei membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie, adopțiune, și care trăiesc împreună, cooperând sub raport economic și având grijă de copii. În sens restrâns, conform aceluiași dicționar, familia desemnează grupul social format dintr-un cuplu căsătorit și copiii acestuia.

Definirea familiei comportă cel puțin două direcții de abordare sociologică și juridică.

În sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, sentimente, aspirații. Este un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiții, chiar inconștient, care aplică anumite reguli de educație. Astfel privită, familia ne apare ca o realitate socială distinctă, ca un grup primar al societății în care se manifestă multiple relații, fundamentale fiind cele de căsătorie și rudenie.

Specificitatea vieții de familie e dată tocmai de această multitudine a relațiilor ce iau naștere în familie, relații fiziologice, psihologice, economice, morale, afective și care comportă anumite particularități în viața de grup. Familia este, deci, conform definiției formulate de C. Levis-Strauss, o unitate de interacțiuni și intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soț-soție, mamă-tată, fiică-fiu, frate-soră, este o personalitate colectivă a cărei armonie generală influențează armonia fiecărei părți.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care-și are originea în acte juridice precum căsătoria, adopția, rudenia sau raporturi asimilate relațiilor de familie. Din această perspectivă familia ne apare ca o realitate juridică, bine definită și reglementată de lege. În România, bazele dreptului familial sunt stabilite prin Constituție și Codul Familiei.

Principiile care fundamentează statutul familiei, reglementat de legislația în vigoare sunt: familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe deplina egalitate în drepturi dintre soț și soție, pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația, instruirea copiilor. Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie. Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și asistență în realizarea drepturilor lor. Părinții au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația minorilor a căror răspundere le revine.

Conform art.1 Codul Familiei – în România statul ocrotește căsătoria și familia; el sprijină, prin măsuri economice și sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei. Statul apără interesele mamei și copilului și manifestă o deosebită grijă pentru educarea și creșterea tinerei generații.

Relațiile de familie se bazează pe prietenie, afecțiune reciprocă între membrii ei, care au datoria să-și acorde unul altuia sprijin moral și material.

Din Codul Familiei desprindem deci ideea că, prin căsătorie, bărbatul și femeia întemeiază o comunitate de trai liber consimțită, clădită pe afecțiune, prietenie și bună înțelegere. Căsătoria presupune traiul împreună al soților și comunitate de interese. Soții își datorează unul altuia fidelitate, sprijin moral și material. Ei au obligația să trăiască împreună, hotărând de comun acord asupra tuturor problemelor care privesc căsnicia.

Prestația oricăruia dintre soți, depusă în gospodărirea casnică și pentru creșterea copiilor este considerată ca o contribuție la agonisirea și păstrarea avutului comun. Totodată este prevăzut principiul că, până la dovada contrarie, soții sunt socotiți a fi contribuit în mod egal la realizarea avutului comun.

În vederea asigurării depline a protecției copiilor, Codul Familiei precizează drepturile și îndatoririle părintești, creșterea copiilor fiind una dintre îndatoririle principale și a cărei nerespectare (abandonarea copiilor) este sancționată de Codul Penal. Părinții sunt, deci, obligați să le asigure sănătatea, dezvoltarea fizică normală, educarea, instruirea, pregătirea profesională potrivit cu însușirile pe care le au. Obligația de a asigura întreținerea subzistă și după majorat, dacă sunt în continuarea studiilor, legea prevăzând însă limita de 25 de ani.

Pentru minorii lipsiți de ocrotire părintească și pentru cei ce prezintă deficiențe fizice și psihice care necesită o îngrijire specială ce nu poate fi asigurată de familie, Codul Familiei reglementează instituția tutelei, adopția, plasamentul familial și încredințarea minorilor deficienți unor instituții de ocrotire.

Familia formează obiectul de reglementare și în domeniul de aplicare a unor legi speciale. Ar fi, deci, sensuri speciale, nu de drept comun din punct de vedere juridic, ale familiei. Astfel, potrivit legislației locative, din aceeiași familie fac parte soții, copiii lor, precum și părinții soților întreținuți de aceștia. În sensul legii fondului funciar, art. 8, alin.1 în final, prin “familie” se înțelege soții și copiii necăsătoriți, dacă gospodăresc cu părinții lor.

Potrivit Legii nr.3 din 1970 privind ocrotirea unor categorii de minori, copiii dați în plasament familmiliei precizează drepturile și îndatoririle părintești, creșterea copiilor fiind una dintre îndatoririle principale și a cărei nerespectare (abandonarea copiilor) este sancționată de Codul Penal. Părinții sunt, deci, obligați să le asigure sănătatea, dezvoltarea fizică normală, educarea, instruirea, pregătirea profesională potrivit cu însușirile pe care le au. Obligația de a asigura întreținerea subzistă și după majorat, dacă sunt în continuarea studiilor, legea prevăzând însă limita de 25 de ani.

Pentru minorii lipsiți de ocrotire părintească și pentru cei ce prezintă deficiențe fizice și psihice care necesită o îngrijire specială ce nu poate fi asigurată de familie, Codul Familiei reglementează instituția tutelei, adopția, plasamentul familial și încredințarea minorilor deficienți unor instituții de ocrotire.

Familia formează obiectul de reglementare și în domeniul de aplicare a unor legi speciale. Ar fi, deci, sensuri speciale, nu de drept comun din punct de vedere juridic, ale familiei. Astfel, potrivit legislației locative, din aceeiași familie fac parte soții, copiii lor, precum și părinții soților întreținuți de aceștia. În sensul legii fondului funciar, art. 8, alin.1 în final, prin “familie” se înțelege soții și copiii necăsătoriți, dacă gospodăresc cu părinții lor.

Potrivit Legii nr.3 din 1970 privind ocrotirea unor categorii de minori, copiii dați în plasament familial și cei încredințați spre creștere și educare unor familii sau unei persoane, se bucură, în primul caz, de ocrotirea părintească, iar în al doilea caz, părinții au drepturi și obligații privind bunurile copilului și dreptul de a avea legături personale cu acesta, de a veghea la creșterea și educarea copilului (art. 1-3). Potrivit legislației civile, cercul moștenitorilor legali este foarte mare, cuprinzând pe descendenți, ascendenți, rudele în linie colaterală, până la gradul patru inclusive, soțul supraviețuitor.

Se poate spune, în concluzie, că există o noțiune juridică a familiei de drept comun, în sensul Codului Familiei (familia desemnează fie pe soț, fie pe aceștia și pe copii lor, fie pe toți cei care se găsesc în relații de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și relații asimilate acestora) și noțiuni speciale, în diferite domenii la care se referă legile speciale. Așadar, noțiunea de “membru de familie” poate avea sensuri diferite, în raport de domeniul de activitate reglementat de lege, dar în toate cazurile prezentate este vorba de “membru de familie” în accepțiunea juridică.

Noțiunea sociologică și cea juridică de familie se suprapun, în mod obișnuit. Sunt, însă situații în care această corespondență nu există. Astfel, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relațiile de fapt, în sens sociologic, încetează între soți, deoarece nu mai există între ei o comunitate de viață și de interese. Dar unele drepturi și obligații, deci relațiile de familie în sens juridic, continuă să existe (de exemplu cele privind întreținerea, dreptul la nume, privind bunurile comune, dacă acestea nu au fost împărțite la desfacerea căsătoriei).

Tot astfel, când copilul este încredințat unei instituții de ocrotire, încetează relațiile de fapt între acesta și părinții lui, nu însă și relațiile juridice care se exprimă prin obligația de a plăti contribuția la întreținerea copilului.

De asemenea există unele raporturi de ordin personal nepatrimonial. În unele cazuri, raporturile juridice de familie există în afara familiei considerată din punct de vedere sociologic. Astfel, dacă frații se căsătoresc și fiecare își formează propria familie, ei continuă să fie legați prin raporturi de familie juridice (de exemplu, obligația de întreținere) deși ei aparțin, în sens sociologic, unor familii diferite.

În concluzie, rezultă că trebuie distinse raporturile faptice, sociologice de familie, de raporturile de familie juridice. Existența acestora din urmă nu înseamnă întotdeauna dovada primelor.

Juridic sau sociologic, familia implică următoarele tipuri de relații, relațiile dintre soți (efect al căsătoriei); dintre ascendenți și descendenți (rezultat al procreării); dintre alte persoane care fac parte din familie: bunici – nepoți; socrii – ginere, etc.

Particularitățile vieții de familie sunt prezentate sintetic de cunoscutul sociolog C. Levis-Strauss: existența unui număr de persoane; reuniunea lor e urmarea actului căsătoriei; între membrii grupului, familiei există o serie de drepturi și obligații garantate juridic și o serie de relații interpersonale de ordin biologic, psihologic, moral; existența unui climat familial; existența unui ansamblu de norme și de reguli privind conduita membrilor familiei; organizarea structurală, cu o anumită distribuție a rolurilor și sarcinilor familiale; îndeplinirea unor funcții în raport cu societatea.

Multitudinea definițiilor ca și diversitatea conotațiilor conceptului de familie sugerează varietatea tipurilor de familie întâlnite în realitatea studiată și a condițiilor concrete în care se manifestă funcțiile ei. Dicționarul de sociologie grupează tipurile de familie după patru mari criterii. Primul criteriu este gradul de cuprindere și desemnează două tipuri de familie: familia extinsă și familia nucleară.

Familia extinsă, prima apărută din punct de vedere socio-istoric în evoluția umanității, este familia compusă din mai multe generații care conviețuiesc laolaltă, într-o precisă diviziune și stratificare a rolurilor. Alegerea partenerului este făcută de părinți.

Familia nucleară, conjugală la un tip modern, este calculată de soț, soție și copii minori. Este cea mai frecventă întâlnită astăzi, având o structură democratică, bazată pe egalitatea dintre parteneri și consens. Acest tip de familie s-a desprins din familia extinsă, acest tip de familie lărgită vizând unirea mai multor familii nucleare, în linie verticală, cu generații succesive, adiacente.

Fiecare individ face parte din două familii nucleare: cea de origine (familia în care se naște și crește, formată din mamă, tată, frați, surori și în care individul joacă rolul de copil) și familia pe care și-o formează el, familia proprie, familia de procreere. În această familie va juca rolul de soț. În multe studii de specialitate familia de procreere este recunoscută ca formă elementară care stă la baza sistemului de înrudire în orice societate.

Al doilea criteriu, modul de transmitere a moștenirii unei familii (proprietate, nume, statut) desemnează trei tipuri de familii: tipul patrilinear (transmiterea moștenirii pe linia tatălui); tipul matrilinear (pe linia mamei) și tipul bilinear (linia maternă și cea paternă au același rol în transmiterea moștenirii), aceasta din urmă fiind cea mai frecventă în zilele noastre.

În funcție de stabilirea rezidenței deosebim sistemul patrilocal (noul cuplu își stabilește reședința în familia sau comunitatea din care provine soțul); sistemul matrilocal (noul cuplu iși stabilește reședința în familia sau comunitatea din care provine soția) și sistemul neolocal în care cei doi soți își stabilesc reședința în afara familiei sau comunității din care provin soții. În raport de modul de exercitare a autorității deosebim: sistemul patriahal, în care autoritatea este deținută de bărbat; sistemul matriahal, autoritatea în cadrul familiei revenind de această dată femeii, mamă și soție și sistemul întâlnit astăzi, sistemul egalitar, în care puterea și autoritatea în cadrul familiei sunt egal distribuite între soț și soție.

De-a lungul evoluției sale istorice, familia a îndeplinit anumite roluri, în raport cu indivizii și societatea, în ansamblul ei. Studiind aceste funcții vom desprinde atât legătura puternică și influența reciprocă, chiar dacă inegală dintre societate și familie cât și importanța deosebită pe care această celulă elementară a vieții sociale o are în formarea și dezvoltarea personalității umane și a societății implicit.

Aceste funcții pot fi definite ca fiind totalitatea responsabilităților ce revin familiei în cazul arhitectonicii de ansamblu a activității economice – sociale, într-o perioadă istoricește determinată. Sociologii nu exprimă din punct de vedere uniform, unitar privind clasificarea și ierarhizarea acestor funcții.

De aceea vom prezenta mai multe opinii. Aceste funcții pot fi sistematizate astfel: funcții biologice-sanitare (satisfacerea necesităților sexuale, procreere, starea de sănătate a membrilor ei, igiena locuinței și igiena alimentației, etc); funcții economice (componența productivă, pregătirea profesională, latura financiară); funcția de solidaritate; funcții externe vizând integrarea familiei în societate.

Szczepanski apreciază că familia îndeplinește următoarele funcții: menținerea continuității biologice a societății prin promovarea, îngrijirea, formarea, educarea copiilor; menținerea continuității culturale prin transmiterea moștenirii culturale în procesul socializării; transmiterea de la părinți la copii a unei poziții sociale împreună cu moștenirea culturală; satisfacerea nevoilor emoționale, a trăirilor intime, asigurând sentimental siguranței și menținerii integrității personalității individului; exercitarea de către familie a unui control social asupra comportamentului membrilor săi, mai ales asupra tinerei generații, fiind și un factor de control al comportării sexuale.

Iolanda și Nicolae Mitrofan ne propun o altă clasificare a funcțiilor familiei, ele fiind, însă, în esență aceleași. Se precizează deci, că, în cadrul societății noastre, familia este chemată să îndeplinească următoarele funcții, atât în etapa actuală, cât și în cea de perspectivă.

1. Funcția biologic sexuală, care asigură satisfacerea trebuințelor sexuale, nu ca scop în sine, ci integrate armonios în amplul sistem de interrelaționare și intercomunicare dintre membrii cuplului conjugal.

2. Funcția de procreere, prin care este asigurată continuitatea speciei umane. Această funcție poate fi influențată, într-o anumită măsură, de către societate. Creșterea populației depinde, în mod nemijlocit, de structura economică a societății, de structura diferitelor organisme sociale și de politica societății privind natalitatea (de frânare sau de stimulare a natalității). Sprijinirea și stimularea creșterii natalității se realizează, în bună măsură, prin mijloace juridice.

3. Funcția economică, își găsește expresia în ducerea în comun a gospodăriei casnice și comunitatea de bunuri a soților precum și în ajutorul acordat membrilor săi aflați la nevoie, din cauza incapacității de a muncii.

Familia are și caracterul de unitate de producție, mai pregnant la familiile din mediul rural, familiile meșteșugarilor, a întreprinzătorilor economici. Acest punct de vedere al juriștilor despre funcția economică a familiei se completează cu punctul de vedere al sociologilor, această funcție a familiei constă în realizarea unor venituri suficiente pentru toți membrii familiei și în organizarea unei gospodării pe baza unui buget comun. Funcția economică a familiei e cel mai strâns dependentă de tipul de societate, de nivelul de dezvoltare social-economică. În realizarea sa practică, funcția economică a familiei prezintă mai multe aspecte:

a) latura productivă, care vizează asigurarea de venituri din activitatea din cadrul familiei și evitarea de cheltuieli prin acoperirea unor necesități ale membrilor de către familia însăși, în interiorul acesteia;

b) modalitate în care familia se constituie în cadrul adecvat și suficient pentru pregătirea profesională a tinerilor, adică în ce măsură familia asigură sau nu și în ce mod, însușirea unei profesii de bază de către descendenți;

c) latura financiar contabilă, constând în administrarea unui buget comun de venituri și cheltuieli, indiferent dacă provine din munca în gospodărie sau din activități desfășurate în afara acesteia.

Un alt aspect deosebit al acestei funcții vizează comportamentul membrilor cuplului conjugal la locul de muncă.

Randamentul calitativ sau cantitativ al unei persoane căsătorite poate fi, în mare măsură, influențat de climatul familial precum și de sistemul de relaționare interpersonală conjugală.

Cea de a patra funcție propusă de sociologii menționați este funcția psihoafectivă, care asigură un climat familial pozitiv, contribuind la recreerea și reconfortarea membrilor familiei. Relațiile interpersonale, fiind prin excelență relații informale, afective, favorizează comunicarea și detensionarea, recompensarea și susținerea afectivă în cadrul familiei. Prin inermediul acestui climat, definit ca fiind un ansamblu de stări psihice, moduri de relaționare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacție etc. ce caracterizează grupul familial pe o perioadă mai mare de timp, individul își desfășoară trebuințele sale de siguranță și aparență.

4. Funcția educativă a familiei a suferit schimbări determinate de evoluția societății. Familia a avut însă în toate timpurile un rol important în educația copiilor. Educația în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală și armonioasă, urmărind integrarea eficientă a individului în societate, într-un anumit moment dat. Părinții sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, de învățarea, pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, spre a-l face folositor colectivității (art. 101, alin. 2 Codul Familiei). Tot astfel, art. 29, punctul 6 din Constituție arată că părinții au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația tinerilor minori, a căror răspundere le revine. Există o unitate între educația în familie și educația în societate. Statul edictează norme juridice și stabilește atribuțiile anumitor organe de stat, în vederea asigurării desfășurării corespunzătoare a procesului educativ în familie22.

Părinții exercită influențe educative asupra copiilor prin două modalități. Direct, prin activități mai mult sau mai puțin organizate și dirijate, utilizând o serie de metode și tehnici educative ori, indirect, prin modelele de conduită oferite precum și prin climatul psihosocial existent în grupul familial. Modelul parental ideal se caracterizează printr-un înalt grad de organizare și coeziune, echilibru, unitate de acțiune intramaritală, nivel înalt de adaptare și integrare, cadrul relațional optim, afecțiune, sprijin, cooperare, colaborare.

Părinții acționează asupra copilului în dublu sens: ca părinte și ca soț, oferindu-le un model de conduită conjugală și un model parental.

În funcție de fizionomia și calitatea sa particulară modelul parental influențează în mare măsură procesul de formare al personalității copilului și, totodată, modul de adoptare, în perspectivă, a propriului rol conjugal și parental.

Influențele exercitate se traduc într-o serie de efecte asupra componentelor personalității copiilor (instrumental-operaționale, atitudinal- relaționale, motivațional-afective)23.

Familia se înscrie ca unul dintre cei mai importanți factori educativi, acțiunea ei exercitându-se încă de la naștere. Calitatea și efectele educației în familie condiționează în mod fundamental întreaga evoluție a tânărului, calitatea integrării lui în viața socioprofesională.

Obiectivele educației familiale sunt deci, dezvoltarea fizică, educația intelectuală, spirituală, morală, religioasă, etică, estetică, civică, domestico – menajeră și sexuală.

Trebuie arătat faptul că există multe deosebiri între familii, din punct de vedere al metodologiei și tehnologiei educaționale adoptate. Uneori, strategiile educaționale pe care le utilizează unii părinți pot chiar să se soldeze cu o serie de consecințe negative asupra procesului formării unor componente ale personalității copiilor.

Pentru a exemplifica, menționăm severitatea excesivă, atitudinea superprotectoare, limitarea excesivă a libertății și independenței de acțiune a acestora, a inițiativei privind conturarea unui regim de muncă, favorizarea formării libere a propriilor copii, influența și controlul educațional limitându-se maximal, uneori până la neglijarea totală a acestora, fapt care duce inevitabil la înstrăinarea treptată a copiilor de proprii părinți.

Iolanda și Nicolae Mitrofan prezintă patru subfuncții ale funcției educaționale.

Subfuncția instrucțional-formativă se manifestă mai ales în fazele de început ale ontogenezei, când copiii primesc răspunsuri la o adevărată avalanșă de întrebări în special din partea părinților. Tot în cadrul familiei primesc o amplă informație în legătură cu utilizarea diferitelor obiecte, unelte etc., formându-se o serie de deprinderi, priceperi, valorificându-se aptitudinile. Modalitățile de comunicare și posibilitățile intelectuale sunt determinate, în mare măsură, de părinți.

A doua funcție, psiho-morală, vizează formarea unor trăsături și atitudini morale pozitive, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare, precum și, climatul educativ în care se exercită influențele educaționale. Traian Brăileanu spunea că „familia este izvorul a toată moralitatea, având puterea de a se întinde de la cea mai mică unitate (pereche biologică) până la omenirea întreagă”.

Subfuncția social-integrativă – nivelul de adaptare și integrare în raport cu sistemul cerințelor vieții și activității sociale este dependent în mare măsură de achizițiile realizate în cadrul grupului familial de apartenență. Astfel, modul de abordare interpersonală, modul de raportare la diferite norme și valori sociale, modul de implicare în viața și activitatea grupală și exercitarea autonomiei, pot fi mult influențate de modelele educaționale parentale. Familia îi dă omului ideea ordinii sociale, idee absolut indispensabilă în procesul formării și consolidării identității indivizilor.

Grupul familial constituie, în optica lui Traian Brăileanu24, prima comunitate care își ajută membrii să facă eforturi spre a-și fixa situația, spre a se adapta ordinii sociale și, în același timp, spre a și-o adapta, deoarece individul însuși intră în aceste relații ca un element care evoluează neîncetat, prin urmare raporturile lui cu ceilalți se schimbă.

Rezultă de aici putera morală a comunității familiei și faptul că familia își poate asuma rolul de modelator al societății tulburate anomice, întrucât îndeplinește câteva cerințe esențiale. Fixează sentimentul public acceptat de conștiința socială, facilitând astfel unirea oamenilor prin atașarea lor de valori și credințe comune; familia poate întreține o viață colectivă de intensitate suficientă pentru a stimula acțiunea protectoare a membrilor și în fața devianței, dezintegrării vieții sociale; familia poate oferi un fundament omului social din noi.

Ultima subfuncție a funcției educative a familiei este subfuncția cultural-formativă. Formarea și cultivarea „apetitului” cultural-spiritual, a atitudinilor și sentimentelor estetice, a spiritului critic în receptarea unor produse artistice, în dezvoltarea capacităților creatoare, în cultivarea atitudinilor și simțămintelor religioase. Familia creează un mediu cultural propriu, menține continuitatea culturală, transmițând moștenirea culturală și, prin aceasta contribuind la formarea personalității individului.

Din dicționarul de sociologie am extras patru funcții fundamentale: funcția sexuală, funcția economică, funcția reproductivă și funcția educațională. Se precizează aici că fără realizarea primei și celei de a treia funcție, societatea s-ar distruge, fără a doua ar înceta, iar fără a patra cultura s-ar sfârși.

În „Sociologia familiei” doamna profesoară Maria Voinea grupează funcțiile după mai multe criterii. Funcțiile strict specializate ale familiei, ca grup social, nerealizate de către alte instituții sunt funcția biologico-sanitară, de solidaritate familială și socializare primară. În raport cu membrii grupului, familia are rolul de a asigura socializarea primară (transmiterea normelor, valorilor, tipurilor de comportament); securitatea emoțională și trebuința de apartenență la grup a membrilor ei. În raport cu sine, ca grup social, are rolul de a se afirma ca un grup unitar și conștient de sine, de identitatea sa, capabil să asigure bunăstarea și dezvoltarea normală a personalității fiecărui membru. În raport cu societatea externă are rolul de a asigura forța de muncă în societate.

Modul în care familia își satisface funcțiile specifice într-o societate dată este influențată de o serie de factori sociali: caracterul totalitar sau democratic al societății, nivelul de dezvoltare economică, nivelul general de instrucție și educație, legislația și politicile sociale.

Acestor factori externi li se asociază factori interni, familiali, care-i asigură funcționalitatea: forma legală a familiei, dimensiunea familiei, diviziunea rolurilor și a autorității, personalitatea membrilor grupului etc.

Putem concluziona că, deși, în cadrul societății, familia prezintă un considerabil grad de autonomie, în ceea ce privește organizarea și desfășurarea vieții și activității ei, ea este totuși supusă unui permanent reglaj social, suportând influențele unor norme social-culturale, morale, juridice, precum și a unui context economic și politic.

„Abaterile” comportamentului familiei de la aceste norme atrag sancțiunea socială, în funcție de gravitatea și consecințele lor25. Familia se află permanent racordată la realitatea socială. Ea nu poate fi independentă de multiplele fenomene și procese ce caracterizează societatea la un moment dat.

În mod foarte plastic se exprimă Henri Stahl când afirmă: „familia nu poate și nu trebuie să rămână indiferentă la tot ceea ce se întâmplă dincolo de viața ei personală, dincolo de ușa simbolică ce o desparte de restul lumii”. Din această perspectivă, a raportării familiei la ansamblul societății și ținând cont de faptul că membrii ei sunt și membrii societății globale, vom deduce că, în calitate de grup primar fundamental, familia urmărește scopuri cu adâncă semnificație socială, de care nu se poate face abstracție26.

Ca o chintesență a tuturor aspectelor prezentate, se cuvine să încheiem acest capitol al lucrării de față, precizând, cu riscul de a repeta unele din ideile deja enunțate mai sus, care este importanța familiei în societate și ce rol joacă ea în formarea și evoluția personalității fiecărui individ.

Familia reprezintă deci un produs al societății, ce se dezvoltă paralel cu aceasta și se modifică în funcție de transformările economice, sociale, morale, politice. În orice societate, ea reprezintă o comunitate alcătuită din mai mulți indivizi, uniți prin legături din căsătorie și paterne, îmbinând într-un complex latura biologică și cea socială.

Această precizare conduce la aprecierea fondului biologic incontestabil al familiei, în virtutea căreia are loc reproducerea vieții, se asigură relațiile sexuale între parteneri și nașterea unei noi generații.

Familia, evoluția și funcțiile ei, transmiterea zestrei biologice și culturale sunt condiționate de o anumită formă de organizare a relațiilor dintre sexe. Fiind unicul grup reproducător, familia este, în același timp, forma de realizare a continuității naturale și culturale a speciei, de transmitere a caracteristicilor biologice ale speciei, dar și a limbii, obiceiurilor, valorilor spirituale, modelelor de conduită.

Fiind nucleul social elementar, „celula” care unește pe soți și pe descendenții acestora, familia este, în același timp unicul grup social caracterizat prin determinări naturale, biologice, sociale, singurul în care legătura de dragoste și de rudenie capătă o semnificație deosebită. Familia constituie, de asemenea, cadrul afectiv în care fiecare membru își satisface nevoile de afectivitate, trăirile intime, nevoia de destăinuire a unor împliniri și satisfacții apărute pe diverse planuri, oferind, prin specificul ei, sentimentul siguranței.

Familia se distinge de celelalte asociații sau grupuri umane prin trăsături care îi sunt absolut proprii și care îi dau o semnificație de incontestabilă originalitate27. Familia e unicul grup social caracterizat prin determinări naturale și biologice, singurul în care legăturile de dragoste și consangvinitate capătă o importanță primordială. Este grupul întemeiat esențial pe afecțiune, condițiile juridice sau normele practice, mutuale acceptate neintervenind decât pentru a consolida legăturile reciproce de înțelegere, rezultate din unitatea de aspirații și scopuri.

Familia constituie cea mai mică societate umană, unitatea elementară cea mai naturală și necesară, anterioară statului și oricărui alt grup social. E cea mai aptă să asigure membrilor ce o compun o dezvoltare de bază, multilaterală, armonioasă.

Familia împacă în modul cel mai fericit, respectul față de tradiție cu deschiderea spre viitor; pe de o parte, ea transmite celor tineri un tezaur de experiențe moștenite, iar pe de altă parte ea amplifică și prelucrează aceste experiențe, proiectând în viitor planuri, speranțe, aspirații. Disputa puterii, stilul de negociere, strategiile cooperării, competiției și conflictului, copetența asumării sarcinilor și responsabilităților de rol status (masculin, feminin, parental, filial, civic) se desprind, se învață în nucleul familial. Primele exerciții de conviețuire, mai mult sau mai puțin civilizate se desfășoară în familie și zestrea disponibilităților adaptative psihosociale, zestre de eficiență socială (maritală, parentală, profesională) se dobândește primordial în și prin familie28.

În orice societate, familia constituie factorul primordial al formării și socializării copilului, reprezentând cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinește etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare. În calitatea sa de grup social omogen și instituție-juridică fundamentală, familia reprezintă cadrul principal în interiorul căreia, prin intermediul procesului de socializare, indivizii își însușesc primele noțiuni cu privire la datorie, interdicție, responsabilitate, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conștiinței morale și juridice.

Familia constituie cadrul de realizare a sociabilității premisă deprinderii normelor dezirabile, a modelelor de conduită așteptate.

Individul, în cadrul familiei, stabilește primele contacte în înțelegerea noțunii de responsabilitate și raționalitate, primele confruntări cu situații supuse prescripțiilor și interdicțiilor, evaluărilor, normelor și idealurilor grupului social larg.

În cadrul familiei are loc modelarea personalității copilului, trecerea de la un comportament normativ, reglat din exterior, la un comportament normal, bazat pe autoreglare și autonomie morală29.

Familia, fiind un mediu afectiv și protector, asigură copiilor securitate și îngrijire, subzistență, sprijin material și moral.

„Mediul familial – afirmă, Andre Berge – îl satisface pe copil în măsura în care este un mediu afectiv și protector, dubla condiție, indispensabilă pentru ca o ființă tânără să învețe să se construiască pe sine, să se situieze în raport cu ceilalți, efectuând fără pericol, primele sale experiențe sociale și sentimentale. Familia, ca mediu afectiv, oferă prin tandrețe „vitamina psihologică” a creșterii copilului, iar neachitarea de această funcție nutritivă, spirituală, constituie unul din marile defecte ale părinților”.

În familie se construiesc modele pentru toate relațiile umane fundamentale, se descoperă comportamente sociale fundamentale, orientate spre apărarea drepturilor proprii și respectarea drepturilor altora.

Un rol foarte important în procesul de socializare îl are structura și funcționalitatea familiei. Fiind cadru natural în care se formează personalitatea copiilor, ea e, totodată, și factor de perfecționare a personalității părinților.

Marcello Peretti afirmă că „Formarea personalității nu e realizată prin cărți, școală, intervențiile autoritare ale tatălui față de copilul mare, ci se consolidează în urzeala relațiilor trăite în copilărie, adică în relațiile de comportament, cu persoanele întâlnite zilnic, cu modul lor de a explica, comanda, a cere, a exprima sentimente, preferințe, preocupări”.

Numărul, complexitatea, varietatea situațiilor care pot apărea într-o familie și conduitele specifice pe care aceste situații le solicită, varietatea de aspecte pe care le îmbracă relațiile dintre membrii ei e practic imposibil de definit.

Se poate afirma că nici un alt mediu nu oferă asemenea deversitate de relații într-o unitate socială, atât de restrânsă. Paul Osterricth surprinde foarte exact această calitate atunci când arată că, prin diversitatea persoanelor pe care le integrează familia, atunci când arată că, prin diversitatea persoanelor pe care le integrează, familia formează un eșantion foarte reprezentativ al societății, ale cărei influențe copilul le resimte chiar în prima zi de viață.

Ca și în societate, în familie găsim și amestec de generații, deci confruntarea între trecut și viitor și solidaritate profundă, care unește pe toți membrii ei, dar și conflicte și rivalități. Asemenea bogăție și varietate de raporturi nu poate fi găsită nici în școală nici în grupul de prieteni, nici mai târziu în viața profesională.

Oamenii poartă întreaga viață, imprimate în straturile profunde ale personalității, schema socio-afectivă pe care au absorbit-o în momentul contactului conștient cu lumea. Cheia modului de a vedea, de a simți, de a stabili raporturi cu ceilalți membri ai societății trebuie căutată în particularitățile mediului originar și, deci în particularitățile conviețuirii cu ceilalți care au format familia, deoarece aici se descoperă comportamentul social elementar. Schema fundamentală a perechii heterosexuale, a grupului familial, se formează pe modul relațiilor dintre părinți și dintre părinți și copii. S-a subliniat deseori că, cea mai mare parte dintre părinți educă cum au fost educați30.

Dar familia nu oferă numai premisele socializării. Ea oferă copilului și posibilitatea de a se defini și preciza pe sine prin jocul comparațiilor, imitațiilor, rivalităților, de a-și însuși modele la care individualitatea sa în formare se poate referi în mod constant, posibilitatea de a-și descoperi propria poziție în universul social. Grupul familial joacă deci același rol și în cucerirea coerenței personale. Iată cum jocul continuu de acțiuni și reacțiuni care au loc în mediul familial contribuie și la socializarea și la individualizarea copilului, la constituirea principalelor resorturi care determină specificul dinamic al personalității.

Copiii manifestă o mare sensibilitate față de atitudinile, stările de spirit și opiniile părinților. Dependența vitală de părinți, autoritatea și prestigiul acestora, câștigate prin experiența directă a traiului în comun, conștiința că părinții sunt ființe care pot rezolva orice probleme sau dificultăți, întăresc încrederea profundă a copiilor în părinți. Pentru copil acestă încredere constituie unul dintre suporturile esențiale ale imaginii lui despre lume, despre relațiile interumane. Lipsa acestui suport produce o gravă dezorientare în conștiința lui. Se cunosc bine valențele educative ale atmosferei destinse, senine. De aceea, părinții trebuie să depună toate eforturile pentru a întreține un astfel de climat care așează prestația educativă pe cea mai solidă bază posibilă.

Bucuria prezintă condiția unei dezvoltări echilibrate. Ei asociază ordinea, ca o altă coordonată a atmosferei familiale. În viața de familie și între persoanele care participă la această viață stabilește un regim de ritmuri, echilibrate, simetrii care sunt fragile, vulnerabile. Conservarea lor cere eforturi din partea părinților și din partea copiilor.

Paul Zarifopol spunea că „Statornicia și periodicitatea unor fapte din viața comunității familiale sunt puterile care formează educația copilului, care îl scot din incoerența animalică și-l îndreaptă către perseverența omenească. Din simetriile și ritmurile vieții de familie, care prin simplitatea lor sunt perfect potrivite perceperii copilului, se pregătește ceea ce numim seriozitate.

Indivizii care în primii ani din viață nu au cunoscut impresia de tihnă și durată pe care o dau acele simetrii și ritmuri ale vieții de familie nu mai pot fi suflete întregi. Vieților lor interioare le lipsește un adevărat prim capitol și surogatul acestui capitol, în ființa lor, constituie o infirmitate permanentă. Lumea copilăriei este începutul absolut al sufletului. E reazemul cel mai profund și mai neclintit al acestuia”. În aceeași tonalitate Jerome S. Bruner scria că „… dacă este adevărat că toți oamenii sunt în esență umani, expresia acestei umanități este afectată de tipul de copilărie pe care l-au trăit”.

Prin capacitatea sa socializatoare și individualizatoare, familia îndeplinește o funcție de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul ambiant. Când această funcție operează satisfacător după trebuințele fiecarei vârste și ținând seama de posibilitățile de care dispune fiecare vârstă, se poate spune că, copilul este acceptat așa cum se prezintă și drept ceea ce el reprezintă. Familia ia în considerare slăbiciunile, dar și forțele si posibilitațile lui. În acest ansamblu de condiții, el se simte ocrotit, iar acest fapt îi permite să stabilească raporturi juste cu lumea care îl înconjoară și, deci să-și facă ucenicia pentru viață31.

Nicolae Iorga aprecia că „o societate trăiește și oglindește mai ales prin copii ei”. După cum am arătat mai sus, copilul are nevoie de o familie, dar nu de orice fel de familie, ci de una completă, în deplinătatea exercitării funcțiilor sale. Astfel, în familii în care există probleme create de decesul sau abandonul unuia dintre părinți, divorț, slabă autoritate parentală, relații conflictuale între parteneri, pot apărea manifestări predelicvente la minori. Aceste comportamente deviate, nedorite și respinse de societate sunt, eșecuri ale socializării.

Pentru fiecare om familia reprezintă un univers inconfundabil de care se leagă strâns nașterea, formarea și dezvoltarea personalității, mediul în care învață să articuleze sunete, să decodifice primele semne și simboluri ale vieții. Familia este mediul socio-afectiv unic, în care copilul se pregătește pentru confruntarea cu viața, cu munca, cu greutățile și obstacolele inerente ascensiunii sale, oază de bucurie, liniște, confort și securitate, în raport cu trepidațiile societății. În familie se învață de timpuriu normele și categoriile eticii, ale coportării, se delimitează binele de rău, dreptul de injust, se formează conduite dezirabile în raport cu modelul normativ cerut de o anumită societate. Familia, prin mijloacele specifice, afective și morale, furnizează individului informații utile formării și integrării sale sociale32.

Familia și sarcinile pe care familia le îndeplinește în raport cu membrii ei asigură atât socializarea, cât și integrarea acestora în viața socială, cât și funcționalitatea și continuitatea instituției, echilibrul social și normativ dorit.

CAPITOLUL II

DESTRUCTURAREA FAMILIEI

II.1. Cauze, etape, forme, consecințe

Odată cu sfârșitul secolului al XIX lea și începutul secolului XX, în evoluția familiei, unitatea socială de bază, elementară, în ansamblul societății, se înregistrează o serie de transformări privind structura ei, funcțiile, relațiile din interiorul său. În societățile europene sau de cultură europeană are loc extinderea și generalizarea sistemului familiei nucleare. Rolurile conjugale astfel distribuite încât îl desemnează pe soț ca fiind principala sursă de venituri, ceea ce îi asigură acestuia dreptul de a exercita cea mai mare parte a autorității în familie. Soția era ocupată în special cu gospodărirea și depindea din punct de vedere economic de soț. Copiii minori erau îngrijiți în interiorul familiei.

Vârsta relativă a partenerilor la căsătorie era relativ scăzută, iar numărul de copii – relativ mare. Rata divorțului era scăzută. Acest tip de familie s-a impus ca model normativ unic și tot ce nu se încadrat în acest model era considerat deviant și sancționat ca atare33.

Începând cu anii “70” s-a înregistrat regresul rapid al familiei nucleare. Revista “Sociologia românească”, numărul 5 din 1994 numește tipul de familie care devine predominant în societatea deceniului al VIII-lea “familia insulară”, atrăgându-ne atenția asupra faptului că în această perioadă familia are funcția de îngrijire a vârstnicilor, iar funcția de socializare a copiilor se împarte cu celelalte instituții sociale, deși rolul predominant rămâne tot familiei.

Un fenomen cu multe implicații în viața grupului familial a fost creșterea ponderii femeilor ocupate în activități permanente, în afara familiei. Acest lucru a avut ca urmare imediată creșterea independenței economice a femeilor și schimbarea statutului conjugal și, totodată, social al femeii. Implicarea ei în activitatea extrafamilială duce la redefinirea rolurilor celor doi parteneri, crescând posibilitatea de egalizare a pozițiilor de putere și autoritate în familie și, totodată, fiind necesară o rediscutare a responsabilității de îngrijire și educare a copiilor. Prin urmările negative asupra vieții de familie enumerăm: diminuarea, în general, a funcțiilor familiei; sărăcirea vieții de familie din punct de vedere afectiv al comunicării interpersonale, al intimității; diminuarea îngrijirii copiilor în termeni de afecțiune, supraveghere, îmbogățire cognitivă, datorită supraîncărcării femeilor; conflict de roluri în familie (ca o consecință a contradicției dintre concepția tradițională privind rolul femeii într-o familie și concepția modernă, contemporană) și constituirea familiilor migrante, când soții nu găsesc locuri de muncă în aceeași localitate și când, datorită angajării în servicii din localități diferite ei vor locui separat, având fiecare viața sa proprie și întâlnindu-se la intervale mai mici sau mai mari de timp.

Practic, conviețuind foarte puțin împreună putem spune că are loc separarea în fapt a soților, familia fiind menținută doar prin actul căsătoriei, act juridic. Consecințe ca înstrăinarea, adulterul, nu vor întârzia sa apară.

Procesul de industrializare-urbanizare declanșat în ultimele decenii, exodul rural, creșterea mobilității sociale, evoluția stilurilor de muncă și calității vieții, creșterea dimensiunii sectorului de servicii care preiau o parte din funcțiile familiei sunt factori care influențează forma, mărimea familiei, relațiile interpersonale, raporturile existente între membrii care o formează. Consecințele se concretizează prin scăderea semnificației acordată actului căsătoriei și impunerea unor modele alternative de viață (coabitarea consensuală, celibatul, menajele monoparentale), creșterea fenomenului divorțialității, reducându-se durata medie a căsătoriei.

Prin prezentarea acestor procese și fenomene care au dus la apariția unor semnificative modificări în viața familiei, influențând-o de multe ori într-un mod nefast, am încercat să evidențiem tendințele înregistrate în dinamica familiei din societatea contemporană.

Prezentate în mod sintetic, acestea ar fi34:

1. Scăderea ratei căsătoriilor legal sancționate datorită desacralizării căsătoriei;

2. Creșterea vârstei medii la căsătorie;

3. Creșterea ratei divorțurilor și recăsătoriilor, oricum numărul divorțurilor fiind mai mare decât numărul căsătoriilor;

4. Creșterea bunăstării medii a familiei și creșterea contribuției femeilor la această bunăstare;

5. Creșterea ponderii femeilor căsătorite care desfășoară o activitate extrafamilială permanentă;

6. Creșterea calității îngrijirii copiilor prin contribuția familiilor și a serviciilor specializate;

7. Redistribuirea mai egalitară a puterii și a autorității între soți;

8. Creșterea ponderii cuplurilor în care unul sau ambii soți au relații sexuale extramaritale (deci adulterini) și creșterea toleranței față de aceste comportamente;

9. Scăderea ratei natalității, datorită scăderii ratei nupționale și a numărului mediu de copii dintr-o familie;

10. Creșterea numărului nașterilor în afara căsătoriei cuplurilor;

11. Schimbări în diviziunea rolurilor din cadrul familiei – rolurile sunt redefinite și reajustate în permanență prin comunicarea dintre parteneri; are loc, totodată, și o schimbare a normelor sociale privind diviziunea rolurilor în cadrul familiei;

12. Diminuarea contribuției copiilor la realizarea unor activități menajere;

13. Declinul relativ al familiei nucleare bazate pe căsătorie, concomitent cu extinderea cuplurilor consensuale;

14. Înmulțirea numărului căsătoriilor mixte, între parteneri care aparțin unor etnii diferite, datorită mobilității geografice, căsătorii care duc la relații inter și transculturale.

Deci concluzia care reiese cu claritate este că familia contemporană înregistrează o perioadă de criză în evoluția sa, totuși, în țara noastră propensiunea pentru căsătorie și familie e încă mare.

Se menține încă, viziunea tradițională asupra rolurilor celor două sexe.

Relațiile dintre părinți și copii înregistrează tendința de mare elasticitate și cooperare, renunțându-se la atitudinea autoritar-rigidă.

Se înregistrează, de asemenea, o rată relativ scăzută a divorțialității, comparativ cu celelalte țări din zonă, predominând o reacție de apărare, coeziunea familiei generând suport pentru efortul dificil de a face față actualelor greutăți, familia fiind un refugiu afectiv, ca reacție la condițiile stresante din mediul înconjurător. Rata divorțialității este de trei ori mai mare în mediul urban. În 1992 divorțurile, în România, se situau la cel mai scăzut nivel din ultimii 15 ani (1,29 la 1000 de locuitori)35.

Putem spune deci, că România păstrează un anumit grad de specificitate, tinde să se încadreze în modelul socio-demografic european al familiei, care va conduce la apariția necesității de a regândi, redefini familia și rolul ei, atât de către indivizii ce o compun, cât și de către societate.

Această tendință de aliniere la modelul socio-demografic european se concretizează în modificările intervenite la nivelul funcțiilor și structurii familiei românești. Angajarea femeilor în activitatea extrafamilială a influențat și la noi nivelul fertilității, a natalității, funcția economică și funcția de socializare ale familiei, rata divorțialității, diminuarea autorității masculine.

Mobilitatea teritorială-migrațiile temporare sau definitive, a dus la spargerea modelelor tradiționale de viață familială. Generalizarea familiei cu doi salariați, ca răspuns la necesitățile financiare, conduce și la selecția partenerului și în funcție de coordonatele economico-sociale, logica sentimentelor împletindu-se cu logica socială36.

Urbanizarea și modernizarea au dus la interferarea modelelor rurale și urbane și au generat apariția unor noi tipuri de asociere. Considerăm că în mariajele în care unul dintre parteneri provine din mediul urban și celălalt din mediul rural, acomodarea și adaptarea maritală va fi mai dificilă (dar nu imposibilă), decât în mariajele care unesc parteneri din același mediu.

În primul caz este foarte posibil să apară divergențe de opinii și păreri, născute din concepții diferite despre lume și viață, despre rolurile și sarcinile pe care fiecare soț este chemat să le îndeplinească, despre relațiile cu cei din jur sau din existența unor sisteme de valori diferite la care indivizii își raportează comportamentul.

Creșterea gradului de școlarizare a populației înregistrat în ultimele decenii a dus, printre, altele și la modificarea vârstei la căsătorie, în sensul creșterii acesteia, modificări în distribuirea rolurilor și autorității (uneori degenerând în inversarea de rol între soț și soție sau ducând la distorsiuni de rol marital și fără a rezolva problema supraaglomerării femeilor), modificări în atitudinea față de căsătorie, maternitate, planing familial.

Se cuvine să amintim și de restructurarea pe care familia românească a înregistrat-o și care se manifestă prin apariția și extinderea noilor tipuri de familie, cu particularitățile și disfuncțiile lor. Aceste noi tipuri familiale includ cuplurile fără descendenți, familiile monoparentale, persoane divorțate, persoane văduve, persoane celibatare.

Ținând seama de tendințele generale manifestate în dinamica familiei în spațiul european sau de cultură europeană care au influențat și evoluția familiei românești, în studierea familiei românești contemporane nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, la noi au loc, în ultimii 10 ani, o serie de transformări în toate componentele societății, transformări și schimbări care și-au pus amprenta, în mod firesc și asupra grupului familial.

Perioada de tranziție de la o societate totalitară către o societate deschisă, organizată conform modelului occidental, a adus cu sine o serie de transformări benefice.

Din punct de vedere sociologic ne interesează următoarele efecte pozitive ale tranziției37:

1. A impus modelul exprimării libere, deschise, în familie, a problemelor sociale controversate;

2. Democratizarea relațiilor părinți-elevi;

3. Deschide drumul informației, accesului la informație, cunoașterii, în consecință;

4. Modelul cultural-familial general e caracterizat prin spirit întreprinzător și o nouă etică a muncii;

Efectele negative nu cruță însă nici societatea, în ansamblul ei, nici familia, binențeles, nici individul ca atare, căci tranziției îi e caracteristic fenomenul anomiei, pus în evidență de Emil Durkhiem.

Dicționarul de sociologie definește anomia ca fiind starea de dereglare a funcționării unui sistem sau subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indivizilor și care asigurau ordinea socială, confuzia valorilor, lipsa de norme și de principii.

Înțeles, deci în contextul societății românești, ca o suspendare a funcționalității vechilor norme, care nu se mai constituie, în noile condiții, în repere sigure pentru orientarea comportamentului indivizilor, acest fenomen se alătură celorlalți factori externi care, în perioada actuală, au o influență total negativă asupra familiei, conducând la lipsa de funcționalitate a familiei și, în final, la destructurarea acesteia.

Încă situându-se pe primul loc în ierarhia de valori a mai multor grupuri sociale (vecini, prieteni, cartier, sat, grup etnic sau religios, sindicat, partid politic, etc.), familia românească înregistrează astăzi o scădere a nivelului de trai și deci scăderea calității vieții familiale, pe toate planurile. Atingerea unui nivel satisfăcător al nevoilor materiale, de hrană, spațiu locativ, buget, posibilități de consum cultural și de trai civilizat minim necesar devine din ce în ce mai mult, astăzi, o problemă pentru un număr tot mai mare de familii.

Acest lucru se datorează inflației care domină viața economică în țara noastră, diferențele dintre salariul nominal și salariul real fiind din ce în ce mai mare. La slăbirea puterii de cumpărare a monedei naționale se adaugă șomajul, fenomen apărut în ultimii ani și care marchează profund nivelul de trai al persoanei și al familiei din care face parte. Cunoscând o evoluție rapidă, din ce în ce mai multe persoane, în special femei și tineri, îi cad victimă.

Șomajul tinerilor duce la lipsa orizontului familial, la noua generație.

Fără un loc de muncă, fără casă și dotările necesare în ea, tinerii nu mai îndrăznesc să se căsătorească și să-și asume responsabilitatea întemeierii și menținerii unei familii. Familia este lovită astfel în esența ei, în ființa ei fizică38. Scade nupțialitatea și natalitatea, apare dezechilibrul în piramida vârstelor, scade nivelul de moralitate al relațiilor dintre tineri, încurajate fiind de acest context social-economic, relații efemere, neresponsabile, uniunile libere bazate pe coabitarea consensuală. Din acest punct de vedere familia trăiește un moment de criză.

Tot șomajul afectează și orizontul școlar al viitoarelor generații, generând sentimental inutilității pregătirii profesionale și instruirii, scăzând foarte mult motivația pentru învățare. Alt efect al șomajului ar fi tendința tinerilor de a emigra pentru a căuta un loc de muncă corespunzător pregătirii sale și propriilor aspirații, o sursă de câștig în vederea dobândirii unui suport material, pecuniar pentru a-și organiza viața.

Dificultățile și lipsurile materiale duc, foarte des, la lipsa spațiului locativ, a ambianței corespunzătoare unei vieți de familii normale. Mulți tineri căsătoriți vor sta așadar cu părinții datorită lipsei mijloacelor de a-și amenaja propriul cămin, familia nucleară devenind familie extinsă în aceste condiții.

Spațiul desfășurării coexistenței familiale exprimă nu numai opțiunile și stilul personal al membrilor familiei, cât mai ales, ambianța psihologică în care ei se dezvoltă. El poate fi interceptat ca un indicator al șanselor obiective, material financiare și obiective pe care un cuplu și copii săi le dețin în diverse etape ale existenței.

Ambientul este un mediu protector al intimității, un cuib în care familia dispune de toate cele necesare vieții civilizate. Este, totodată, un spațiu al comunicării, al relațiilor autentice, în care nevoile de coeziune și de autonomie să fie simultan satisfăcute, iar sentimental unei libertăți personale să coexiste cu cel al împlinirii prin solidaritate, mutualitate, afecțiune. Imposibilitatea satisfacerii nevoilor de intimitate (suprapopularea unui spațiu locativ restrâns), de hrană, căldură, confort igienic, de mobilier, de aparatură și amenajări estetico-funcționale corespunzătoare exigențelor tipului și modelelor contemporane, suprimă sau periclitează foarte serios șansele unui cuplu de a se dezvolta, atât interpersonal, cât și individual39.

Accesul la informația oferită de mass-media, cu toate tentațiile stârnite de modelele socio-culturale și materiale vehiculate, este de natură să creeze disonanțe adesea ireductibile în structura motivațională a familiei, operând modele aspiraționale disproporționate și greu tangibile față de resursele reale ale cuplului, iar alteori mobilizând cuplul în eforturi supradimensionate în cursa spre o viață mai bună, în care valorile materiale devin dominante și exclusive. “A avea” devine principiul dominant care-l înăbușă pe “a fi”.

În condițiile unei frustări materiale evidente și greu reductibile se ajunge la stres și tensiuni intrafamiliale, la acumulări de agresivitate, de insatisfacție și resentimente, decepții și deziluzii privind viața de familie, de lipsa de încredere în viitor, suspiciune și dezvoltare compensatorie a unor comportamente de alarmă, tensiune și conflicte interpersonale, alterarea generală a relațiilor de familie, dar și în societate.

Revenind la “spațiul vital”, cu cât apropierea spațială crește (prin suprapopularea spațiului locativ), cu atât intimitatea psihologică scade. Permeabilitatea fonică a pereților ai camerelor nu numai între vecini, dar și între dormitoarele părinților și ale copiilor creează adevărate surse de stres interpersonal. Gusturile și opțiunile de program cotidian al cuplurilor din generații diferite, silite să locuiască împreună, creează alte tensiuni zilnice.

Rezultă deci că factorii materiali ambientali au un efect psihologic care acționează în conștiințele umane, în sfera trebuințelor, aspirațiilor și, implicit, în cea a comportamentului.

Stilul personal este “stilul de viață” care e, la rândul său impus, denaturat sau deformat și de ambientul cotidian, de disponibilul de buget, de prejudecățile coexistente aferente.

Stresul informațional și tensional la care e supus omul obișnuit, de obicei părinte și soț, în condițiile unui trai a cărui precaritate materială este o permanență, declanșează comportamente de apărare, de substituire și compensare a frustațiilor, oboselii, descurajării și nesiguranței existențiale. Apelul la falsele remedii este cel mai uzual și, dintre acestea, alcoolul se situează pe primul plan. Din nefericire mulți oameni nu pot apela sau refuza căutarea unor soluții de altă factură (compensații spirituale, mișcare, sport, contact cu natura) dată fiind acțiunea unei cunoscute legi a motivației în psihologie, formulată de Maslow: când trebuințele banale nu sunt satisfăcute, nu pot apărea și nici nu se pot satisface, în caz că au apărut totuși, trebuințele superioare de recunoaștere: autoafirmarea, autodezvoltarea.

Cu alte cuvinte, un nivel scăzut de trai generează obligatoriu o stagnare în dezvoltarea condiției socio-spirituale și morale a omului, cu consecințe directe în planul dezvoltării sale culturale și creatoare, în planul dobândirii statutului de ființă civilizată, producătoare de valori.

Alcoolofia, intoxicația tabacică sau medicamentoasă, sunt frecvent întâlnite atât la bărbați, cât și la femeile căsătorite. Neliniștile existențiale sunt adesea înnecate în paharul euforizant sau în tablete tranchilizante. Din refugiu nevinovat, cortină a depresiei, alcoolul devine cu adevărat tiran al persoanei consumatoare, cât și a familiei sale, amputând practic orice șansă de reviriment psihologic și existențial40. Comportamentul familial este primul care se degradează, urmat îndeaproape de cel social și profesional. Familiile în care dezechilibrul interpersonal, favorizat de precaritatea condițiilor materiale, condiționează comportamentul alcoofil sunt ele însele “familii bolnave”. Limitele între generații, atribuirea și executarea sarcinilor de rol, climatul afectiv și educațional sunt profund compromise, perturbate. Familia devine scena unor interminabile războaie psihopatologice, nelipsind violențele verbale, chiar fizice, abuzurile și debusolarea.

Funcțiile clasice ale familiei pot cunoaște în aceste cazuri abateri de la exigențele funcționalității normale, unele lacune și fisuri, deficiențe și deformări.

Normalitatea vieții de familie este o expresie care desemnează întregirea funcțiilor, manifestarea lor în direcția asigurării armoniei conjugale, a integrării indivizilor în viața socială, a stabilității și coeziunii. Normalitatea privește întregul ansamblu al funcțiilor, atât interne, cât și externe, referindu-se la îndeplinirea tuturor funcțiilor pe care și le-a asumat. Prin opoziție, familia nenormală este familia în care una sau mai multe funcții sunt carențate. Rezultă deci că familiile nenormale sunt familii carențate, deficitare, vulnerabile, dezorganizate41.

După cum se exprimă Henri Stahl, sensurile termenului de “normal”, variază de la:

a) accepțiunea curentă – familia normală e cea compusă din soț, soție și copii, fiind evident nenormală, în situații contrare (de exemplu: familiile monoparentale);

b) sensul conferit de legile normalității – normale sunt familiile întemeiate pe actul juridic al căsătoriei și nenormale sunt familiile care eludează legislația familiei trăind în concubinaj;

c) sensul etic ia în considerație întemeierea familiei pe baza sentimentelor de dragoste, respect reciproc, stimă, preciză că această dimensiune a familiei e dificil, aproape imposibil de cuantificat.

Cauzele care concură la apariția familiilor nenormale sunt foarte numeroase. Calitatea vieții de familie e determinată, așa cum am precizat deja, atât din exterior-cadru socio-cultural și economic și nivelul de satisfacere a nevoilor materiale, cât și din interior prin calitatea relațiilor interpersonale.

Aceasta din urmă poate fi estimată prin intermediul mai multor indicatori așa – ziși „subiectivi”, dar al căror impact este esențial în orice predilecție familială: climat socio-afectiv; bunăstare sexuală; autenticitatea și completitudinea comunicării dintre parteneri, între parteneri și copii; păstrarea unui echilibru dinamic între fuziune și autonomie fiziologică; fluența granițelor intergeneraționale; carența și consensul modelelor de rol conjugal și paternal oferite copiilor în procesul educațional; gradul de confort și securizare psihică rezultat din sentimentul apartenenței familiale, ca antidot al singurătății și abandonului; sănătatea psihică și somatică a membrilor familiei; capacitatea de păstrare și transmitere a modelelor spiritual-valorice pozitive, prosociale.

Toate cauzele sunt strâns legate unele de altele, se condiționează și se presupun reciproc, formând un tot care duce la același rezultat: dezorganizarea familiei41.

Sunt considerate drept cauze interne de destructurare a familiei, cauze care duc de la început la deteriorarea relațiilor interpersonale: lipsa de comunicare între partenerii conjugali, lipsa de afecțiune, lipsa de respect și de stimă, de intimitate, nepotrivirea de caracter și nepotrivirea sexuală dintre soți, o influență deosebită având inadaptarea materială care atrage lipsa de funcționalitate a familiei. Acestea vor da naștere unor relații interpersonale și interfamiliale deficitare.

Astăzi nu mai mult ca oricând, familia rămâne familie în măsura în care poate asigura o igienă psihomorală și o terapie psihosocială continuă membrilor săi, în masura în care ea își dezvoltă resursele pentru a face față stresurilor multiple, interioare și exterioare. Ea își păstrează integritatea, normalitatea, longevitatea numai în măsura în care le conferă membrilor săi un sens coevolutiv o scenă de recunoaștere, valorizare și autoconfirmare, dar mai ales un mijloc de asigurare a sănătății psihice și sociale.

Stabilitatea unei familii devine funcție de efectul conjugat al mai multor variabile:

Capacitatea cuplului de a-și dezvolta și mobiliza resursele pentru a face față stresurilor interne și externe;

– resursele și disponibilitățile intraadaptive ale fiecărui partener de a adopta și ezercita satisfăcător rolul conjugal;

– capacitățile interadaptive ale partenerilor în cadrul cuplului, date de nivelul de intercomunicare, intercunoaștere și interdezvoltare;

– capacitățile extraadaptive ale cuplului, manifestate în procesul integrării sale în societate, în lume, pentru lume;

2. Capacitatea cuplului de a asimila, adopta și dezvolta modele de cultură relațională și comportamente socio-familiale, emergențe cu progresul social în general; societatea se oglindește astfel în fiecare familie care devine micromodel de existență și anticipare a evoluției acesteia;

3. Gradul de satisfacere resimțit prin coexistența familială, de către fiecare membru al microgrupului familial, privind autorealizarea colectivă și individuală42.

Revenind la influențele care se exercită asupra vieții de familie și climatul familial și care au fost clasificate în variabile externe și variabile interne, trebuie arătat că totuși, deși aceste influențe se exercită uneori simultan și conjugate, rolul preponderent îl dețin variabilele interne.

Fenomenul familial, definit ca o întâlnire fundamentală între sexe, este o experiență esențială de maturizare și dezvoltare a personalității umane. Ca orice experiment psihologic, experimentul adaptării dintre soți nu e lipsit de pericolul acțiunii unor variabile necontrolabile care pot afecta armonia cuplului.

Câteva dintre cauzele dizarmoniei ar fi:

– ignoranta psihologică corelată cu imaturitatea, care favorizează comportamente haotice;

– disputa puterii, care alterează dialogul și inabilitățile comportamentale în jocul de rol.

Efectele negative se vor concretiza în inadecvarea sau degradarea mecanismelor de adaptare, acomodare și stratificare dintre cele două personalități angajate, împiedică buna funcționalitate și destabilizează cuplul predispunându-l la destructurare și alinare psiho-socială.

Factorii psihologici intermaritali care presupun în mod predominant orientarea centripetă a personalității fiecărui membru al cuplului (personalitatea individuală devenind personalitate interpersonală) au un rol principal în menținerea stabilității în căsătorie. În acest caz, eventualele influențe perturbatoare sunt ușor și repede anihilate.

Când, însă cei doi nu reușesc să contribuie în egală măsură la consolidarea mecanismelor psihologice și psihosociale reglatorii pentru conduita lor maritală, riscurile privind destabilizarea relației conjugale cresc din ce în ce mai mult.

Intimitatea, ca latură afectivă a dragostei e considerată drept garanție a dezvoltării și stabilității cuplului. Prima funcție a intimității este dezanxietatea și consolidarea acceptării de sine, a recunoașterii și confirmării importanței valorii, fiecăruia pentru celălalt.

R. G. Sternberg și S. Grajek enumeră, în cadrul teoriei triunghiulare a dragostei factorii care decid cursul armonic și longevitatea unei căsătorii:

– pasiunea, cunoașterea celuilalt și pe sine, intimitatea, privită ca un sentiment de legătură emoțională care alimentează și impulsionează nevoia de continuare a relației.

Particularitatea, care distinge constelația familială, care o explică și o încadrează într-un statut absolut original, este afecțiunea care leagă pe fiecare membru al ei de toți ceilalți membri. Factorii psihici, climatul psihic, dinamica afectivă stau la baza întregii vieți familiale. Constelația familiei este un tezaur de afectivitate.

Climatul moral și spiritual al familiei se formează încă din înaintea nașterii copiilor, cel mai des chiar de la alegerea soțului și e determinat de calitatea, tonalitatea, stilul relațiilor dintre soți. Un medic englez așază la baza bunelor relații matrimoniale o formulă cuprinzătoare, formată celor patru C: „compromise, consideration, communication and cooperation”. Interpretând formula și completând-o, se poate spune că afectivitatea și stima reciprocă, buna înțelegere și unitatea de vederi și idealuri, dorința de colaborare, distribuția echitabilă a sarcinilor domestice, simțul răspunderii, apropierea ca vârstă, experiență și cultură sunt elemente care stabilizează raporturile dintre soți și introduc în asociația familială acea atmosferă destinsă, senină, care contribuie la echilibrarea psihică a membrilor familiei, în special a copiilor.43

Există climate familiale constant agitate sau constant calme, climate de armonie sau de neînțelegeri, de solidaritate sau de ostilitate și rivalitate.

O constelație familială veșnic frământată de tensiuni, distorsionată, deformată prin lipsa de afectivitate mutuală a membrilor ei sau din cauza unor sentimente de afectivitate greșit înțelese și exploatate, deformată de defectele și viciile părinților, de neînțelegerile și certurile lor, de acte de violență constituie un mediu traumatizant pentru conștiința copilului. Traume de multe ori ireversibile pot rezulta și dintr-o structură disimetrică a familiei, părinte absent, părinte sau copil unic, preferințele manifestate de părinte pentru un anumit copil.

„Viața de familie – scrie V. Pavelcu – oferă o nouă treaptă de maturizare și diferențiere afectivă. O familie dezintegrată, lipsa de încredere și afecțiune pentru copil este traumatizantă pentru acesta. Primele reacții de neadaptare, justificate de conștiința de a fi frustrat, de nasc în asemenea climat de dezechilibru, de tensiuni și de conflicte familiale.”

Pentru familie, comunicarea, alături de intercunoaștere, este principalul instrument de dezvoltare a structurii și relațiilor de rol familial. Un stil defectuos de comunicare poate angaja disfuncții familiale multiple.44

Satisfacția maritală depinde, în mare măsură, de capacitatea partenerilor de a comunica și de a-și ajuta reciproc modalitățile de realizare a rolurilor maritale printr-un proces de acomodare maritală. În situațiile în care partenerii apreciază că tendințele și conflictele sunt insurmontabile, cuplul familial se dizolvă prin abandon sau divorț.45

Insatisfacția materială, temporară sau permanentă, totală (în toate dimensiunile vieții conjugale) sau parțială (doar anumite aspecte ale vieții conjugale produc satisfacție, iar celelalte, insatisfacție și nemulțumire) este starea activă negativă determinată de neconcordanță dintre așteptările, dorințele și aspirațiile unei persoane căsătorite privind viața și activitatea conjugală și situația reală, afectivă, care i-o oferă menajul.

La nivelul cuplului conjugal, starea de insatisfacție poate să caracterizeze pe unul sau pe ambii consorți. În al doilea caz conflictele materiale sunt permanent prezente, păstrarea relațiilor conjugale fiind în permanență în pericol.

Aceste iluzii ale vieții de familie subminează progresiv autenticitatea relațiilor conjugale, predispunând cuplul la un stil de existență artificial, simulat, nerezistent, nesatisfăcător atât pentru dezvoltarea celor două personalități angajate, cât și pentru formarea personalității copiilor lor. În cazul persistenței aceste stări de iluzii interapreciative în cuplu, copii se dezvoltă într-un climat confuz, de incoerență a modelelor de rol familial, duplicitar și insecurizat.46

În cazul unei insatisfacții, decepții conjugale, relațiile afective se răcesc complet. Se ajunge la divorț sau, dacă nu, partenerul adoptă o conduită predominant centrifugă în raport cu direcția de evoluție a cuplului: izolare, depresie, adulter, vieți paralele.

Decepția conjugală poate apare chiar de la debutul vieții familiale, când răspunsurile comportamentale ale partenerului nu corespund cerințelor formulate de celălalt soț.

Ea poate surveni și pe parcursul desfășurării vieții și activităților conjugale, ca urmare a neîndeplinirii de către parteneri a sarcinilor ce le revin pe linia rol – statutului conjugal.

Absența armoniei funcționale între rolurile conjugale ale consorților astfel încât cursul interacțiunilor familiale este împiedicat în evoluție este consecința inadaptării materiale.

Această disfuncție globală în structura și dezvoltarea rolului de soț și soție, datorită unei multitudini de factori interni și externi (surse de stres, conjucturi speciale, relații defectuoase cu familia de origine, etc.) demonstrează incapacitatea unui cuplu de a-și asuma și exercita corespunzător și reciproc satisfăcător multiple funcții, relevând un sindrom care caracterizează impasul relațional-funcțional al soților, impas concretizat într-o stare de criză maritală.

Inadaptarea materială este determinată esențial de disponibilități și aptitudini scăzute pentru parteneritate în cuplu ale unui sau ambilor consorți, constând în deficiențe de comunicare, intercunoaștere, intermotivare. Inadaptarea maritală se referă la structura defectuoasă a rolurilor interactale, precum și la dinamica precară a relațiilor conjugale.

Frecvent, disfuncțiile din cuplul conjugal și din microgrupul familial conduc la apariția unor fenomene care generează stări și situații negative în familie.

Dificultățile materiale și interpersonale ale familiei constituie un tot în care unele le potențează pe celelalte, care acționează deseori simultan, un cerc vicios din care puține familii reușesc să scape.

Primii pași spre destructurarea familiei se concretizează în certuri, dezacorduri, neînțelegeri conjugale și incompatibilități conjugale, alienarea familială concretizându-se apoi în marile drame care marchează definitiv individul (adult, tânăr sau copil): abuzurile în familie, violențele în familie, adulterul bazat pe viețile paralele ale soților, abandonul de familie, divorțul, bigamia și care duc, în final, la apariția familiilor dezorganizate.

Neînțelegerile conjugale sunt cauze generatoare a dezorganizării vieții conjugale și familiile ce constau în nepotrivirea părerilor, opiniilor, atitudinilor, convingerilor, așteptărilor, aspirațiilor celor doi consorți. Cu cât sunt mai multe și mai frecvente, cu atât e mai periclitată stabilitatea și durabilitatea cuplului, precum și funcționarea lui.47

H. Stahl și I. Matei consideră că neînțelegerile conjugale privesc: sursa de venituri și modul de cheltuire a acestora; neînțelegerile și acuzațiile reciproc generate de dificultățile materiale; neînțelegerile datorate nepotrivirii concepțiilor despre lume și viață; discrepanță prea mare între temperamentele și caracterele celor două părți, între idealurile urmărite; neînțelegeri privind relațiile sociale ce trebuie avute cu rudele, prietenii, cunoscuții, colegii de muncă; neînțelegeri privind organizarea unui regim familial just în ceea ce privește distribuirea sarcinilor gospodărești între cei doi soți; neînțelegeri privind modul de creștere și educare al copiilor și exemplele ar putea continua. Când aceste neînțelegeri conjugale sunt datorate sau sprijinite de persoane din exteriorul cuplului (părinți, socri, etc.) efectele lor perturbatoare sunt în mare măsură amplificate.

Certurile, disputele, dezacordurile, neînțelegerile conjugale au la bază stresul familial și tensiunea psihică familială existentă, acumulată datorită influențelor negative ale factorilor externi și interni, exercitate asupra familiei.

Stresul familial este o agresiune din partea mediului familial, din cauza unor situații sau stimuli ce creează o stare de tensiune la nivelul organismului membrilor familiei. Stresul familial e urmarea unor emoții puternice și uneori prelungite, datorată frustrației, conflictelor, anxietății. Menținut timp îndelungat, poate afecta în mare măsură atât sănătatea fizică cât și pe cea psihică. Evenimentele generatoare de stres sunt: decesul, îmbolnăvirea sau accidentarea, desfacerea contractului de muncă, diferențe familiale, dificultății în propria realizare, divorțul, etc.48

Tensiunea psihică intrafamilială presupune o stare de încordare și disconfort, resimțită simultan de membrii familiei în cadrul relațiilor intrafamiliale, anticipând adesea instalarea unei crize familiale.

Creșterea tensiunii psihice intrafamiliale duce la declanșarea conflictului interpersonal, care se poate produce între soți, între părinte și copil, extinzându-se apoi la nivelul grupului familial. Această stare de tensiune afectează în măsuri diferite pe membrii familiei, dar la declanșarea lui participă cu alții.49

Incompatibilitatea conjugală autentică și ireversibilă este, în general, rar întâlnită, de cele mai multe ori ea fiind confundată cu „stări de criză” maritală de neadaptare sau fiind asimilată unor dizarmonii interpersonale tranzitorii, cum ar fi cele de comunicare, de decizie, de execuție, etc.

Incompatibilitatea conjugală e determinată de dezechilibre majore în dinamica intermotivațională, declanșate de un determinism multiplu (factori individuali, socio-economici, socio-culturali, interpersonali, conjucturali-situaționali).

Incompatibilitatea conjugală se referă în special, la incapacitatea de gratificare și dezvoltare mutuală a personalității mutuale în cadrul conviețuirii conjugale. Ea reflectă, pe de o parte, neconsonanțe temperamentale și caracteriale, iar pe de altă parte, nesincronizări ale ritmurilor psihologice, ale atitudinilor, opțiunilor și comportamentelor soților, unul în raport cu celălalt și ambii în raport cu alții.

Nepotrivirea de caracter este o cauză fundamentală a incompatibilității conjugale, a imposibilității stabilirii unei comunicări interpersonale normale datorită profilelor caracteriale diferite și contradictorii ale celor două personalități maritale.

Nepotrivirea de caracter este o sursă permanentă a neînțelegerilor și conflictelor conjugale, a instalării unor disfuncții ale cuplului conjugal, a dezorgamizării vieții și activității conjugal-familiale.50

Preferințele, gusturile, aderențele valorice și socio-culturale, concepțiile, obișnuințele care se manifestă în sens opozițional, divergent, corelate cu capacitatea scăzută de concesivitate, toleranță, acceptare, preluare flexibilă, mobilă a elementelor respective prin mutualitate contribuie la dezvoltarea incompatibilității conjugale. Incompatibilitatea conjugală constituie cauza reală a desfacerii majorității cuplurilor. Maturitatea socio-afectivă a partenerilor și experiența lor sociorelațională sunt, în mare parte, răspunzătoare de dezvoltarea armonică sau dizarmonică a relației conjugale.

Alienarea familială caracterizează orice formă maladivă de desfășurare a vieții de familie, ce determină îndeplinirea necorespunzătoare a funcțiilor familiei și, pe de altă parte, dezorganizarea, totală sau parțială, a climatului familial.

Alienarea familială poate fi directă, explicită, când dezorganizarea vieții de familie este foarte transparentă și e cunoscută și de factori extrafamiliali (cazul adulterului sau divorțului) și indirectă, implicită, când dezorganizarea vieții familiale e cunoscută doar de partenerii conjugali (cazul vieților paralele).51

Implicită sau explicită, alienarea familială este urmarea conflictelor conjugale, conflicte care stau la baza tuturor formelor prin care se concretizează destructurarea familiei. Conflictul conjugal este starea de disfuncționalitate în viață și activitatea conjugală, care poate fi de intensitate directă și care se întinde pe perioade diferite de timp, plecând de la forme mai simple (ceartă, neînțelegerea, contrazicerea) și ajungând la forme mai grave, mai complexe: agresiune fizică, abuzuri, relații adulterine, etc.

În situația în care intensitatea, conținutul, forma de manifestare și frecvența conflictelor cresc în mod considerabil, aceasta capătă valențe dezorganizatoare în microgrupul familial, determinând simptome ale sindromului disfuncțional familial.

Ca orice conflict, conflictul familial parcurge mai multe etape: dezacordul, confruntarea, escaladarea, de-escaladarea, rezolvarea.52 Dezacordul debutează prin simple neînțelegeri, divergențe minore, nesemnificative, pentrun interacțiunea, de grup, dar care, necontrolate la timp, pot degenera în conflicte reale.

Confruntarea adâncește diferențele, amenințând unitatea grupului; fiecare parte își susține poziția sa, accentuând-o pe baza unei ideologii justificative. Se intensifică astfel angajarea părților pe linia dezacordului inițial, fiecare parte subliniind erorile din gândirea și comportamentul celuilalt. Acțiunea de persuasiune devine exagerată și poate degenera în acțiuni de forță, coerciție, expresia emoțională dominând argumentele logice.

Astfel apar abuzurile și violențele familiale. Rata comunicării începe să scadă în grup, creându-se o atmosferă de stres, tensiune, frustrări succesive ce antrenează în lanț ostilități, forme de agresiune în limbaj.

Escaladarea distruge normele reciprocității pozitive. Tensiunile și ostilitățile scăpate de sub control vor sabota grupul familial. Punct culminant al conflictului, poate distruge total interacțiunea dintre membrii familiei.

De-escaladarea și rezolvarea survin datorită unor intervenții de tip instituțional, negocieri, compromisuri treptate, stimularea posibilității de comunicare deschisă între părți, captarea bunăvoinței celeilalte părți din conflict.

Incapacitatea adoptării unei soluții constructive, mutual acceptate duce fie la dezagregarea sistemului (în cazul familiei prin separare ori divorț), fie la generarea unui echilibru precar și provizoriu.

Observăm că, nerezolvate la timp, aceste conflicte duc la dezorganizarea sistemului, dând naștere familiilor dezorganizate.

W. J. Goode face următoarea clasificare a familiilor dezorganizate:53

Familia incomplet unită sau nelegitimă;

Familie dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți prin anularea căsătoriei, separare, divorț, părăsire;

Familia tip „cămin gol” în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, dar interrelaționarea și intercomunicarea sunt realizate minimal, fără să constituie unul pentru celălalt un suport emoțional;

Familia în criză datorită absenței temporare sau permanente e unuia dintre soți (deces, închisoare, șomaj, război, etc.);

Existența în cadrul familiei a unor situații care determină fundamental eșecurile comportamentului marital: retardarea mentală severă, psihoza, condiții fizice cronice, incurabile.

Formele de manifestare cele mai grave ale alienării familiale și de destructurare a familiei pot apărea deși căsătoria încă se menține, de drept. Astfel adulterul, violențele familiale și abuzurile manifestate în familie, abandonul de familie zdruncină puternic bazele familiei și de cele mai multe ori, următorul pas va fi desfacerea căsătoriei prin divorț.

Violențele în familie54 sunt atitudini și conduite cu caracter agresiv, ce se produc între membrii familiei, în contextul unui climat conflictual sever, ce indică o deteriorare semnificativă a funcționalității familiei. Se produc în contextul tulburărilor psihice prezentate de unul sau mai mulți membri ai familiei sau ca urmare a unor conduite ce frizează imoralitatea sau incongruențele caracteriale ale soților.

Devierile comportamentului parental, pot fi însoțite frecvent de conduite agresive, ostile și punitive nejustificate față de copii, a căror intensitate și mod de manifestare conduc la psihotraume afective, favorizând conduite de inadaptare. Aceste manifestări sunt blamate de către opinia publică și de multe ori necesită intervenția educativă și sociojuridică a organelor de drept.

Față de copii minori, aceste violențe se pot manifesta sub forma abuzurilor față de copii – maltratarea lor de către părinți care duce la vătămarea lor fizică, mentală, sexuală. Abuzul activ se exercită în mod deliberat, cu intenție agresiv-vătămatoare, pe când abuzul pasiv se manifestă prin lipsă de interes și neglijență. Din punct de vedere al copilului nu există absolut nici o diferență, toate aceste conduite fiind concepute ca maltratare.

Abuzul poate îmbrăca mai multe forme.55 Abuzul fizic asupra minorului se manifestă prin neglijări fizice. Părinții ignoră sau nu permit copilului alimentația, adăpostul, îngrijirea adecvată. Abuzul de nevoi, de slăbiciuni, pasiuni ale unui minor se exercită pentru a-l determina să subscrie, în prejudiciul său, la obligații, renunțări privind sume de bani și valori imobiliare. La aceste forme se adaugă abuzul emoțional și abuzul sexual.

Deoarece aceste abuzuri se manifestă pe fondul unor crize familiale declanșate de șomaj, consum de droguri, alcoolism, etc., și au consecințe fizice și mentale grave se cere luarea unor măsuri sociale care au sarcina de a preveni abuzul prin îngrijiri prenatale, educarea părinților sau prin serviciile curative.

Abuzul de nevoi este sancționat, totodată și de legea civilă, iar abuzul fizic, sexual, emoțional asupra copilului este sancționat de legea penală. Legea permite părinților și persoanei căreia i-a fost încredințat un minor spre creștere și educare să recurgă la măsuri energice în scopul de a-l corija și determina la o conduită corespunzătoare.

Condiția impusă este ca, prin luarea lor, să nu fie primejduite sănătatea, dezvoltarea fizică și intelectuală sau morală a minorului. Dacă aceste limite impuse de lege sunt depășite, fapta prezintă un pericol social și constituie infracțiune.

Astfel, sub denumirea „Rele tratamente aplicate minorului” legea penală incriminează prin articolul 306 Codul Penal punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale de către părinți sau orice persoană căreia i-a fost încredințat pentru creștere și educare. Fapta este sancționată cu închisoare de la 1 la 5 ani.56

Adulterul, o altă formă de destructurare a familiei, este definit în dicționarul de sociologie57 ca fiind încălcarea normelor morale și obligației juridice de fidelitate conjugală de către unul dintre soți. Adulterul afectează relațiile dintre parteneri și instituția căsătoriei, fiind sancționat moral și juridic. Se manifestă printr-o ruptură pe plan afectiv și moral între partenerii cuplului conjugal, prin tensiuni, certuri, chiar violențe.

În plan juridic devine infracțiune și atrage după sine răspunderea penală. Codul Penal, prin art. 304 menționează că fapta persoanei căsătorite de a avea relații sexuale afară de căsătorie constituie infracțiune. Se consideră că fapta reprezintă pericol social și e incriminată pentru că pune în pericol încrederea dintre soți și subminează autoritatea familiei.

Totuși, conform art. 304, alin. 6 Cod Penal, urmărirea penală nu poate începe dacă fapta a fost comisă după îndemnul sau încurajarea celuilalt soț sau dacă viața conjugală era întreruptă și soții trăiau despărțiți.58

Incriminat de legea penală din art. 305 Cod Penal, abandonul de familie, o altă formă de destructurare la care ne vom referi în continuare.

În categoria marilor probleme care afectează în prezent omenirea intră și una din cele mai grave maladii care afectează familia-divorțul. Datele statistice sunt de-a dreptul îngrijorătoare, rata divorțialității crescând foarte mult în ultimele decenii, după cum am observat prezentând tendințele actuale în dinamica familiei. Îngrijorarea este perfect motivată dacă luăm în considerare multiplele consecințe negative ale acestuia asupra partenerilor și asupra copiilor acestora sau a altor membri ai familiei de origine, consecințe de natură social-economică, afectivă și psihologică. Traumele suferite de copiii care sunt brutal separați de unul sau de ambii părinți, ori provocate de de tensiunile și conflictele familiale repetate care însoțesc divorțul pot constitui veritabile cauze ale comportamentului dizarmonic, chiar delincvențial59.

Divorțul generează configurații familiale disimetrice prin dispariția unui rol sau prin substituiri de persoane. El este deosebit de nociv și prin aceea că obligă pe copil să ia o atitudine opțională față de părinți, lucru pentru care el resimte o repulsie cunoscută. Când părinți se urăsc, copilul e nevoit să ia o atitudine pentru unul sau pentru altul și nu rar se întâmplă ca, pus în această dilemă, el să se îndepărteze de amândoi60.

Armonia conjugală este un factor educativ de mare importanță, e un izvor de coerență, de stabilitate și seninătate, deoarece constituie un exemplu de solidaritate umană. Vom remarca, totuși că această armonie trebuie să fie autentică, să aibă un conținut real.

Armonia de suprafață, simulată este repede intuită de copil ca situație de compromis, și ca atare, ea nu produce decât neâncredere și dezorientare.

Cel mai frecvent, conflictele conjugale, ca și divorțul produc o dezorientare profundă, coordonatele psihice ale copilului sunt dizlocate și sentimentul său de securitate e ruinat. Copilul se îndoiește de sine, de valoarea sa, se simte abandonat și respins. Imaginea pe care și-o face despre viața familială și despre relațiile dintre soți este total alterată. Unii autori consideră că acesta ar fi motivul pentru care tendința spre divorț, capătă în unele familii caractere ereditare.

Caracteristică pentru copil e teama, teama de a nu-și pierde căminul, de a fi alungat, care este o expresie a anxietății orfanului, dar și a anxietății infantile, în general.

Despre divorț, Henri Joubrel și Paul Bertrand spun: „Când soții au pus capăt vieții lor comune, copilul suferă aproape întotdeauna din cauza absenței părintelui de care a fost despărțit. Din anumite puncte de vedere situația lui este mai penibilă decât cea a orfanului obligat să se închine în fața morții”.

Deși divorțul este considerat de Paul Bertrand ca un nonsens, o monstruozitate în ochii copilului, totuși, mulți autori înclină să considere azi că el e o soluție mai puțin vătămătoare, decât aceea de a-i lăsa să crească într-o atmosferă de conflicte, lupte și rivalități veșnice.

Lisa Parkinson , în lucrarea „Separarea, divorțul, familia”, apărută la editura „alternative”, în 1993, enumeră câteva dintre cauzele divorțului și a creșterii ratei divorțialității:

Opinia publică devine mai tolerantă față de divorț, ca remediu pentru o căsnicie eșuată;

Schimbarea rolului femeii în societate, azi;

Speranțele ridicate privind fericirea maritală;

Evenimentele paranormative (boală, infirmitate, șomaj);

Ocupațiile care implică absențe frecvente și prelungite de acasă.

Din punct de vedere sociologic, divorțul parcurge mai multe etape61.

Prima etapă este disoluția și eroziunea. Primul indicator al disoluției este: infidelitatea, agresivitatea verbală, conflicte valorice, agresivitate fizică, alcoolismul, insatisfacție sexuală, lipsa de afectivitate, dificultăți de comunicare, absența camaraderiei.

În prima fază partenerul își trăiește solitar propria insatisfacție, sau discută cu prietenii apropiați sau cu rudele. În a doua fază partenerii își exprimă insatisfacția și se confruntă, pentru ca în faza a treia să se ajungă la concluzia că relația lor nu este viabilă.

Etapa a doua este dată de separarea premergătoare care e condiționată de nivelul veniturilor și a posibilității de a găsi o locuință, de regimul juridic al proprietății familiale.

Cea de a treia etapă e disoluția legală. Văzută ca un contract legal între cuplu și stat, disoluția căsătoriei nu se poate face din punct de vedere legal fără participarea statului, reprezentat de organele componente, organele judecătorești.

Acordarea în perioada de după divorț, a patra etapă, se situează după

disoluția căsătoriei, când foștii parteneri trebuie să se adapteze unui nou stil de viață.

Principalele probleme ce intervin în cazul divorțului sunt: stresul emoțional, încredințarea și îngrijirea copiilor, divizarea proprietății, ultimile două fiind riguros reglementate de legislația familiei62. Încredințarea copiilor în urma disoluției căsătoriei s-a făcut, în mod tradițional mamei. În urma presiunii crescânde din partea bărbaților, numărul taților cărora li s-au încredințat copiii a crescut în majoritatea societăților.

Majoritatea reglementărilor privind divorțul stabilesc obligația ambilor părinți de a îngriji copilul (de a contribui la îngrijirea lui), refuzul de a contribui la acoperirea cheltuielilor prin plata unei pensii alimentare, fiind sancționat de lege.

Paul Bohannan în lucrarea „Divorse and After” 1970, precizează câteva aspecte ale divorțului. Divorțul emoțional este divorțul care se manifestă prin divergența între partenerii care vor duce la deterioararea raporturilor afective. Divorțul legal este cel pronunțat prin hotărâre judecătorească. Divorțul economic este dat de diviziunea proprietății între parteneri, separarea bunurilor casnice și stabilirea obligației de plată a pensiei alimentare. Divorțul părintesc se referă la încredințarea copiilor minori unui părinte și stabilirea drepturilor celuilalt părinte asupra acestora, divorțul comunitar manifestându-se prin divizarea comunității de prieteni și izolarea de comunitatea de rude a fostului soț. Divorțul psihic exprimă dobândirea autonomiei față de fostul partener de căsătorie.

Din punct de vedere social și individual divorțul este un fenomen ambivalent: rezolvă o serie de dificultăți (înlătură conflictele și tensiunile familiale, atenuează traumatizarea copiilor ca urmare a disputelor părinților), dar creează și altele noi (stres psihic, dificultăți economice, etc.). Aspectele negative se plasează, așa cum am arătat, în principal, la nivelul copiilor minori.

În țările europene, divorțul este reglementat de trei tipuri de legislații. În cazul divorțului-sancțiune, disoluția căsătoriei nu se poate face decât în urma stabilirii culpei unuia dintre soți.

Divorțul-faliment este prezent în cazurile în care legăturile dintre soți sunt puternic afectate, încât cei doi sunt conștienți că uniunea lor nu mai poate continua.

Divorțul-remediu este divorțul corespunzător disoluției unei căsătorii complet compromise, pentru a permite partenerilor să se recăsătorească63.

Legislația noastră, prin art. 38 din Codul Familiei sancționează divorțul-faliment stipulând: „instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.

În practica juridică au fost considerate, de exemplu, motive temeinice de divorț64: refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt, sau părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal, ceea ce înseamnă separația în fapt, imputabilă soțului pârât; infidelitatea unuia dintre soți, care se exprimă prin acte de violență și alte asemenea manifestări; existența unor nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile conjugale; existența unor boli grave, incurabile de care suferă unul dintre soți și nerecunoscută de celălalt soț, decât ulterior încheierii căsătoriei; relei purtări de ordin moral, concretizate în fapte evidente de destrămare a vieții de familie; separația în fapt care se datorează culpei soțului pârât.

Temeiul divorțului constă în îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor motive temeinice, aceste motive să fi vătămat atât de grav și de iremediabil raporturile dintre soți, încât continuarea căsătoriei să fie imposibilă.

Numai existența culpei, fără celelalte condiții, nu poate justifica desfacerea căsătoriei. Stabilirea culpei unuia dintre soți sau a ambilor, prezintă interes în ceea ce privește unele efecte ale divorțului, cu privire la pensia de întreținere, culpa exclusivă a soțului reclamant justifică respingerea acțiunii de divorț, încredințarea copiilor minori, beneficiul contractului de închiriere privitor la locuința comună, revocarea liberalităților și efecte de ordin moral, educativ65.

Modificat prin Legea nr.59/1993 (în materie de divorț) publicată în Monitorul Oficial nr. 177 din 26 iulie 1993, alin.2 al art. 37, se stipulează „Căsătoria se poate desface prin divorț”. Alături de divorțul reglementat de alin.1, art.38, alin.2, art. 38, introduce divorțul consensual, inexistent în legislația noastră până acum căci se interzice, prin lege, divorțul prin consensul mutual al soților66. Art. 38, alin. 2 din Codul Familiei arată că divorțul poate fi pronunțat și numai pe baza acordului ambilor soți, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei și nu există copii minori rezultați din căsătorie.

Acțiunea de divorț aparține numai soților, ea având un caracter strict personal. Acțiunea de divorț este de competența instanței judecătorești în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soților. Normele privind competența teritorială în materie de divorț sunt imperative.

În materie de divorț, părțile sunt obligate să se înfățișeze în persoană în fața instanțelor de fond, ceea ce nu exclude dreptul de apărare prin avocat. Prezența reclamantului este obligatorie. Acțiunea de divorț se stinge prin împăcarea părților în orice fază a procesului, iar în cazul decesului unuia dintre soți instanța va închide dosarul, căsătoria încetând prin deces67.

Căsătoria se consideră desfăcută68, din ziua în care hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă. Față de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut mențiunea despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie, de către serviciul de stare civilă, de la locul unde s-a întocmit actul de căsătorie al soților sau de la data când ei au cunoscut divorțul pe altă cale.

Cu privire la efectele divorțului, acestea acționează doar pentru viitor, nu și pentru trecut. Efectele sunt cu privire la relațiile personale (calitatea de soț, obligația de sprijin moral – ambele încetând pentru viitor, numele), la capacitatea de exercițiu (nu se produc modificări asupra capacității depline de exercițiu și cetățeniei dobândite prin căsătorie) și efecte patrimoniale. Împărțirea bunurilor comune ale soților se face prin învoiala și prin hotărâre judecătorească69.

Fostul soț supraviețuitor nu are drept de moștenire aupra bunurilor rămase la moartea celuilalt soț.

Efectele divorțului cu privire la relațiile personale dintre părinți și copiii minori și relațiile patrimoniale, dintre aceștia sunt reglementate de art.42 și respectiv art. 43 din Codul Familiei. Astfel, instanța judecătorească va hotărî, odată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți vor fi încredințați copiii minori. În acest scop, instanța va asculta părinții și autoritatea tutelară și ținând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va hotârî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredințat tatălui sau mamei70.

Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredințați unor rude ori unor alte persoane, cu consimțământul acestora, sau a unor instituții de ocrotire. Totodată, instanța va stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor. Învoiala părinților privitoare la încredințarea copiilor și la contribuția fiecărui părinte la cheltuielile menționate va produce efecte dacă a fost încuviințată de instanța de judecată71.

Părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părintești72. Când copilul a fost încredințat unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va stabili care dintre părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele. Persoana sau instituția de ocrotire va avea față de copilul care le-a fost încredințat doar drepturile și îndatoririle ce revin părinților privitor la persoana copilului73.

Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională74.

Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului este sancționată de art. 307 Cod Penal. Astfel, constituie infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, potrivit art. 307, alin. 1, reținerea de către un părinte a copilului său minor fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, dacă creșterea sau educarea familiei ar fi primejduită. Potrivit art. 307, alin. 2 Codul Penal, infracțiunea constă și în fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite între părți și organul competent.

Deceniul al VIII-lea ar putea marca în istoria psihosocială a familiei momentul critic al proliferării semnificative a modelelor familiale sub semnul dezinstituționalizării tot mai accentuate. Asistăm la o tendință din ce în ce mai importantă de înlocuire a mariajului legal constituit, dar din ce în ce mai scurt, cu un model familial nou, uniunea liberă, adesea stabilă și fecundă pe parcursul unui număr mare de ani75.

Adoptată în special de cuplurile foarte tinere și tinere, uniunea liberă este un nou model de coabitare, susceptibil de a se extinde întregii vieți și de a înlocui mariajul, în toate fazele sale, consideră L. Roussel, în 1989.

Se remarcă și o frecvență tot mai crescută a familiilor monoparentale sau asimetrice, compuse din unul din părinți și copiii săi (proveniți din căsătorie, uniune liberă, ori mai multe modele de coexistență familială succesive).

Prognozele demografilor și sociologilor sunt ferme în ceea ce privește instabilitatea cuplurilor pentru viitoarele decenii, chiar dacă divorțialitatea va scădea ori se va diminua. Ei afirmă că populația va continua să se disperseze în menajuri din ce în ce mai restrânse, între care cele mai frecvente vor fi situțiile de tranzit între două configurații mai stabile. Pericolul iminent al dezinstituționalizării și denuclearizării, ca urmare a creșterii semnificative a fenomenelor de instabilitate, divorțialitate, are drept consecință imediată fragilizarea sau psihosociopatologizarea relațiilor dintre soți, dintre părinți și copii.

Mulți dintre acești copii sunt viitori adulți, plutind în confuzia modelelor parentale multiple, succesive, incomplete, mereu frustați de căldura și comunicativitatea afectivă. Programați la imaturitate socioafectivă, ei vor fi tentați să nege valorile conviețuirii familiale, căutând noi forme de viață, mai puțin frustrante, încorsetante sau amenințătoare.

Infidelitatea, disfuncțiile sexual-afective, alcoolismul, conflictualitatea patogenă nu sunt cauze prime ale divorțialității, ci sunt consecințe ale unui frecvent proces de inadaptare maritală. Cauzele acestui proces trebuie căutate în miezul formării personalității, în dificultățile ei de maturizare afectivă, socială, moral-spirituală, în ignoranța sa relațională, în absența unei minimale culturi a relațiilor satisfăcătoare și civilizate între sexe.

Adesea, precaritatea condiției socio-economice, sub nivelul satisfacerii nevoilor bazate de siguranță și sănătate biologică și psihologică, corelate cu un sistem instrucțional-educativ incomplet și deficitar, sunt de natură să accentueze, să întrețină și să agraveze deficitele adaptive socio-familiale de azi și de mâine76. Nu se poate ignora faptul că o familie bolnavă din punct de vedere interpersonal generează, în perspectivă, o societate fragilă din punct de vedere psihosocial. Ea distorsionează profund rolurile, scopurile, aspirațiile și comportamentele membrilor săi, periclitează nu numai eficiența și stabilitatea socială a acestora, eficiența, coerența și echilibrul psihomoral al societății, ca întreg. Criza psihosocială a familiei reflectă, fără îndoială, criza morală a societății. Ea poate deveni motor în menținerea și agravarea crizei structurilor și funcționalității sociale.

Și totuși familia există, iar transformările ei morfofuncționale necesită, mai mult decât oricând, soluții flexibile și protecție legislativă, transparență și compretensiune, efort anticipat și terapie socială. Față în față cu alternativa mariajelor repetate care supun copiii rezultați unor stresuri de dezvoltare și integrare socială, semnificativ sociopatogene, uniunea liberă stabilă și armonioasă sub aspectul climatului socioafectiv, pe perioade lungi și definitive, pare să fie un reflex de apărare a cuplurilor în fața constrângerilor sociale ale unor tradiționale depășite, în care drama individuală a împlinirii sinelui prin intermediul celuilalt a declanșat un adevărat protest psihosociologic. Cuplul modern optează pentru calitatea relației, în favoarea durabilității sale cu orice preț. Divorțul și consecințele sale stresante sunt acum eludate, divorțul devenind mai curând unul psihologic și sexual, decât o sancțiune socio-instituțională a unor statute sociale acreditate77.

Reîntorcându-ne la familia românească trebuie precizat că în cercetările efectuate în perioada 1990-2000, în societatea noastră familia a fost și va fi o constantă a vieții noastre, o evaluare în topul ierarhiei.

Se păstrează încă o concepție tradițională atât asupra rolului și importanței familiei în societate, cât și asupra rolului femeii în contextul vieții de familie. Deși tinde să se alinieze noilor tendințe, familia și-a conservat sistemul de valori tradiționale. Perioada de tranziție a facilitat pătrunderea modelelor culturale de modernizare a vieții de familie, a stilului ei de viață dar și modelelor de sărăcie a ei prin procesul economic al inflației și șomajului. Mai nou se resimte limitarea comunicării interumane datorită costurilor mari78.

Familia românească e puternic afectată de criza generalizată a societății, de fenomenele economice, de lipsa posibilităților materiale și de desfășurarea vieții în condiții de normalitate și echilibru. Și totuși se păstrează încrederea într-un viitor mai bun al ei și al urmașilor ei. George Ghebrea și Roger Tessier în studiul „Cuplul și familia românească” publicat în nr. 5 al revistei „Sociologia românească” din 1994 observă că cine cunoaște istoria recentă a României își va da seama că criza familiei încă nu a început. Ea va deveni vizibilă probabil peste câțiva ani, când generația actuală păstrătoare a valorilor tradiționale în ceea ce privește familia va ieși din scenă. Acum, consideră autorii, se observă mai degrabă semnele unui model proto-modern, în care familia joacă rolul oazei protectoare și în care spiritul de clan al familiei lărgite rămâne foarte puternic.

Alte opinii infirmă declinul ireversibil al familiei considerând că aceasta dă dovadă de reale capacități de adaptare, inventând noi reglementări și readucând în actualitate atașamentul la fericirea conjugală. Valul schimbării e departe de a-i sfărâma edificiul, este părerea foarte optimistă a lui L. Roussel. Anchetele de opinie fac dovada unei revendicări în forță a valorilor tradiționale, considerând că a proclama că mariajul este un obicei ori o practică perimată e prea excesiv. Pentru majoritatea persoanelor, reușita în viața de cuplu este obiectivul prioritar ce poate fi atins prin fidelitate, dragoste reciprocă, înțelegere. Universul familiei primează asupra mediului profesional, cercului de prieteni sau distracțiilor. Este singurul loc unde ne simțim bine, destinși, în securitate.

Vicisitudinile conjuncturii, se consideră, în concluzie, nu comandă dinamica familiei ci o întăresc.

Fără a combate optimismul acesteia din urmă viziunii asupra dinamicii familiei în societatea noastră, considerând că, datorită semnelor de criză manifestate de familia românească, se impune o concertată educație valorică în spiritul și cultul valorilor perene de bine, frumos, adevăr de către întreaga comunitate educațională, tocmai pentru a împiedica falimentul instituției familiei. Împrumutul de metode culturale străine, îmbinate frumos cu tradiția culturală românească și cu spiritul creativ al adulților și tinerilor sunt premize ale dezvoltării unei familii corespunzătoare, ca modelul familial, specificului nostru național, evitând astfel poluarea axiologiei și culturii familiei românești (ca ideologie și mentalitate) cu o seamă de fenomene negative, datorită existenței unei non-valori în viața socială și politică și pentru a reține și valorifica astfel o seamă de valori, în special de ordin politic și ideatic actuale (noțiuni ca: libertate, democrație, liberă exprimare verbală și comportamentală).

CAPITOLUL III

ABANDONUL COPIILOR:

CONSIDERAȚII JURIDICE, CAUZALITATE ȘI EFECTE

III. 1. Recunoașterea drepturilor copiilor în reglementările juridice internaționale

Familia, care, așa cum am arătat în primul capitol al lucrarii, are funcții de cea mai mare însemnătate, se bucură de o continuă și atentă ocrotire, atât pe plan intern cât și pe plan internațional.

Astfel „Declarația universală a drepturilor omului”, adoptată de adunarea generală a ONU în 1948 stipulează: „Familia este elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății”. Regăsim aceiași formulare și în art. 23 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, iar în Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, în art. 10, este recunoscută importanța familiei și necesitatea de a i se acorda o asistență și o ocrotire cât mai largă cu putință, în special pentru întemeierea sa și în răstimpul cât are responsabilitatea întreținerii și educării copiilor care sunt în sarcina sa.79 În acest document se arată că este necesar să se acorde o ocrotire specială mamelor, într-o perioadă de timp rezonabilă, înainte și după nașterea copiilor și sunt necesare măsuri speciale de ocrotire și asistență în favoarea copiilor și adolescenților.

Se poate observa, așadar că relațiile de familie, parte componentă a relațiilor privind conviețuirea socială, sunt reglementate atât de norme juridice interne, dar și internaționale, norme ce prevăd drepturile și obligațiile participanților la aceste relații (drepturi și obligații prin realizarea cărora se asigură permanenta consolidare a familiei), dar și obligația fiecărui stat de a ocroti prin toate mijloacele familia și de ai crea un cadru optim pentru a-și îndeplini menirea, rolul ei în societate.

La rândul său, Convenția cu privire la drepturile copilului recunoaște funcția sa biologică, perpetuarea speciei umane, ea fiind totodată, mediul cel mai favorabil pentru creșterea și dezvoltarea armonioasă, multilaterală a copiilor, pentru educarea lor, pentru formarea personalității acestora.80 Adoptată de Adunarea generală a ONU în 1989, Convenția cu privire la drepturile copilului a fost ratificată de România prin Legea 18 din 1990. Referitor la drepturile copiilor și la importanța pe care familia o are în formarea, dezvoltarea și ocrotirea tinerei generații, în Preambulul acestei Convenții se arată: „Statele, părți la prezenta convenție (…) amintind că în Declarația universală a drepturilor omului Națiunile Unite au proclamat că copiii au drepturi la ajutor și la o asistență socială specială; convinși că familia, unitatea fundamentală societății și mediului natural pentru creșterea și bunăstarea tuturor membrilor săi, și în mod deosebit copiii, trebuie să beneficieze de protecția și asistența de care are nevoie pentru a putea să joace pe deplin rolul său în societate; recunoscând că pentru deplina și armonioasa dezvoltare a personalității sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere; considerând că este important de a pregăti pe deplin copilul pentru a avea o viață individuală în societate și de a-l crește în spiritul idealurilor proclamate în Cartea Națiunilor Unite, și în special, în spiritul păcii, demnității, libertății, egalității, și solidarității, (…) având în vedere că , așa cum s-a indicat în Declarația drepturilor copilului, copilul, din cauza lipsei sale de maturitate fizică și intelectuală, are nevoie de o protecție specială și de îngrijiri speciale, în principal de o protecție juridică potrivită, înainte și după naștere, reamintind Declarației cu privire la principiile sociale și juridice aplicabile protecției si bunăstării copiilor, cu referire specială la practicile în materie de adopțiune și plasament familial și pe plan național și internațional, de Ansamblul de reguli minime al Națiunilor Unite privind administrarea justiției pentru minori (Reguli de la Beijing) și ale Declarației relative la protecția femeilor și copiilor in perioada de urgență și de conflict armat; recunoscând că în toate țările lumii sunt copii care trăiesc în condiții deosebit de dificile și că este necesar să se acorde acestor copii o atenție deosebită, ținând în mod corespunzător seama de importanța tradițiilor și valorilor culturale ale fiecărui popor în protecția și dezvoltarea armonioasă a copilului, recunoscând importanța cooperării internaționale pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale copiilor în toate țările și în mod deosebit în țările în curs de dezvoltare, se angajează să respecte drepturile copilului care sunt enunțate în această Convenție, luând toate măsurile legislative, administrative etc., care sunt necesare în acest scop”.

Drepturile recunoscute copilului prin Convenție de statele semnatare sunt dreptul la viață, dreptul de a-și păstra identitatea, cetățenia, numele, relațiile de familie, așa cum sunt recunoscute de lege, dreptul de a exprima liber opinia sa asupra oricărei probleme care-l privește, opiniile copilului fiind luate în considerare avându-se în vedere vârsta sa și gradul de maturitate, libertatea de exprimare, de gândire, de conștiință, de religie, libertatea de asociere și de reuniune pașnică, dreptul la protecția legii, dreptul de a beneficia de cea mai bună stare de sănătate posibilă, de a beneficia de serviciile medicale și de reeducare, dreptul la un nivel de viață suficient de ridicat pentru a permite dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală, socială, dreptul la educație, dreptul de a participa în mod liber la viața culturală și artistică, dreptul de a fi ocrotit împotriva exploatării economice sau sub orice aspect și care este dăunătoare bunăstării lor etc.

În scopul exercitării acestor drepturi, Convenția cere statelor să ia „toate măsurile, administrative, sociale și educative corespunzătoare” urmărindu-se prin aceasta și „protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, vătămare, abuz fizic sau mental, de abandon sau neglijență, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv violența sexuală, în timpul cât se află în îngrijirea părinților sau a unuia dintre ei, a reprezentantului sau a reprezentanților săi legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredințat.

Importante pentru lucrarea de față sunt prevederile art. 20 care arată că „Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de mediul său familial sau care, în propriul său interes, nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecție și un ajutor special din partea statului.

Statele părți vor prevedea pentru acest copil o protecție alternativă în conformitate cu legislația națională. Această protecție alternativă poate sa aibă forma plasării într-o familie, adopțiunii sau în caz de necesitatea încredințării unei instituții corespunzătoare pentru copii. În alegerea uneia dintre soluții este necesar să se țină seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite continuități în educarea copilului ca și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică”.

Iată deci că ONU și statele semnatare înțeleg să asigure prin această Convenție un cadru legal pentru protecția copiilor, a tinerei generații, fiind demonstrat faptul că de sănătatea fizică, psihică și morală a ei depinde evoluția și viitorul societății de mâine. Statele datorează acestă protecție copiilor, ele sunt obligate să asigure atât instrumentele juridice prin care să se realizeze această ocrotire, cât și condițiile sociale, economice, culturale necesare, deoarece copilul (în sensul Convenției, se consideră copil ființa umană sub 18 ani) este total lipsit de posibilitățile de a-și asigura el însuși, cele necesare existenței și de a se apăra. Lipsit de aceste mijloace, total vulnerabil, incapabil, datorită vârstei, imaturității, să-și organizeze într-un fel propria existență, copiii sunt victime sigure ale fenomenelor și elementelor negative din societate. Ei trebuie deci ocrotiți și pregătiți pentru a-și putea construi apoi singuri propriul viitor.

Prima care răspunde de protecția copiilor, de creșterea, îngrijirea, educarea și pregătirea lor, este familia, respectiv părinții săi. Conform legislației noastre, ocrotirea părintească se acordă copiilor pănă la majorat, pe tot timpul minorității (mai puțin cazul minorului care se căsătorește).

Exercitarea ei este direcționată de următoarele principii:81

– Părinții trebuie să-și exercite drepturile și să-și îndeplinească îndatoririle lor părintești numai în interesul copilului (art. 1, alin. ultim. și art. 97 Codul Familiei);

– Exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești se fac sub îndrumarea și controlul efectiv al autorităților tutelare (art. 108 Codul Familiei);

– Independența (separația) patrimonială în raporturile dintre părinți și copiii lor minori, în sensul că părinții nu au nici un drept asupra bunurilor copiilor și nici aceștia, asupra bunurilor părinților, în afara dreptului de moștenire și la întreținere (art. 106 Codul Familiei);

– Conținutul ocrotirii părintești nu diferă după cum copilul este din căsătorie sau din afara căsătoriei sau din adopție (art. 97 Codul Familiei);

– Egalitatea părinților cât privește drepturile și îndatoririle față de copilul minor (art. 1, alin. 3 și art. 97, alin. 1 Codul Familiei).

Ocrotirea minorului prin părinte privește, în primul rând persoana și în al doilea rând bunurile copilului minor, aceasta deoarece relațiile de familie se întemeiază pe afecțiunea, prietenia și ajutorul reciproc dintre membrii ei, iar nu pe avere.

Față de persoana copilului minor, părinții au drepturi și îndatoriri. Dat fiind ocrotirea părintească existenta în interesul minorului, pe primul plan sunt îndatoririle și nu drepturile părintești.

Prima ar fi dreptul și îndatoririle părinților de a crește copilul, părinții fiind datori să îngrijească de persoana copilului (art. 101 Codul Familiei). Ei au obligația de a crește copilul, datoria de a îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică a acestuia; datoria de a îngriji de educația copilului; datoria de a îngriji de învățătura și pregătirea profesională a copilului. Părinții au obligația de a crește copilul potrivit cu însușirile acestuia, în conformitate cu țelurile statutului lor, spre a-l face folositor colectivității.

Creștere copilului constituie pentru părinți nu numai o îndatorire, ci și un drept; art. 44, pct. 1 din Constituția României se referă la dreptul și îndatorirea părintească de a asigura creșterea, educarea, instruirea copiilor.

Îndeplinirea acestor îndatoriri, în sensul precizat, trebuie să se exercite continuu. Aceasta presupune paza și supravegherea copilului, care, la rândul lor, sunt condiționate de conduita morală a părintelui, conduită ce trebuie să fie un exemplu pentru minor pentru a-l determina să aibă o comportare corespunzătoare normelor de conviețuire socială.

Dreptul și îndatorirea de a îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului se realizează în condiții create în țara noastră, unde statul a luat măsuri privind dezvoltarea fizică și psihică a tinerilor. Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și asistență în realizarea drepturilor lor.82 Statul acordă alocația de stat pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav și handicapat.

Părinții au prin urmare, obligația de a folosi măsurile luate de stat pentru asigurarea sănătății și dezvoltării normale a copiilor.

În ceea ce priveste dreptul și îndatorirea de a îngriji de educația copilului, să ne reamintim că punctul de plecare în educația copilului se găsește în familie, educația în familie împletindu-se cu educația socială. Dreptul părinților de a îngriji de educația copilului înseamnă, în primul rând, de a-și educa personal copiii. În virtutea acestui drept, părinții pot alege pe educatorii copilului ori pot încredința educația copilului unei alte persoane sau unei instituții. În toate cazurile, părinții au dreptul de a supraveghea modul în care se desfășoară educația copilului.

Învățarea și pregătirea profesională a copilului, de care părintele este chemat să îngrijească, se realizează prin rețeaua de școli create în țara noastră și se face în conformitate cu însușirile acestuia.83 Felul învățăturii și pregătirii profesionale a copilului se stabilește de părinți.

Se prevede însă că minorul este îndreptățit, după împlinirea vârstei de 14 ani, să ceară autorității tutelare încuviințarea de a-și schimba felul învățăturii ori pregătirii profesionale stabilite de părinți sau tutore84 dacă nu corespunde interesului său.

Dreptul și îndatorirea de pază au ca obiect apărarea copilului de orice împrejurare care l-ar putea amenința în existența și sănătatea lui: accidente, boală, etc. Paza copilului suplinește lipsa de discernământ a acestuia și-i asigură astfel o dezvoltare normală. Dreptul și îndatorirea de supraveghere au ca obiect îndrumarea copilului într-o anumită direcție prin felul cum este crescut și împiedicat de la săvârșirea anumitor acte.

Dreptul de a lua anumite măsuri față de copil este subordonat aducerii la îndeplinire a îndatorii de creștere a copilului. Părintele trebuie să folosească, în primul rând, metoda convingerii și să formeze pe copil în așa fel încât acesta să-și poată da mai târziu singur seama de ce este bine și ce este rău și să aleagă singur calea cea bună.

În cazul în care această metodă se dovedește nesatisfăcătoare, în privința unor copii care sunt recalcitranți, părinții au dreptul de a folosi, în interesul acestora, măsuri disciplinare: observația, mustrarea, etc. Părinții pot lua față de copii și unele măsuri mai severe, mai exigente, însă fără a abuza, fără a depăși limitele unei comportări firești a părintelui față de copil și să nu primejduiască dezvoltarea fizică, intelectuală, morală ori sănătatea copilului. Măsura care depășește aceste limite, în raport cu gravitatea și cu pericolul pe care-l poate prezenta față de copil, justifică fie plasamentul familial, fie încredințarea copilului unei persoane, familii ori instituții de ocrotire,85 fie decăderea din drepturile părintești,86 fie sancționarea pentru infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului.87

Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care-l ține fără drept se concretizează prin faptul că părintele are dreptul de a cere, prin justiție, înapoierea copilului de la persoana care-l ține fără drept.88

În acestă situație se poate afla atât o persoană străină, cât și celălalt părinte, căruia nu i-a fost atribuit copilul, ca efect al acțiunii de divorț, al nulității căsătoriei ori în cazul copilului din afara căsătoriei. Acest drept este imprescriptibil. Înapoierea copilului este subordonată intereselor acestuia, ceea ce înseamnă că acțiunea poate fi respinsă.89

S-a decis ca, în cazul în care părinții cer înapoierea copilului, instanța e obligată să dispună efectuarea anchetei sociale la domiciliul părinților și la cel al persoanei care deține copilul. Instanța va ține nu numai de situația materială și locativă, ci și de climatul moral familial. Dacă copilul a împlinit 10 ani, instanța este obligată să-l asculte.

Dreptul de a consimți adopția copilului și de a cere desfacerea adopției (recunoscut doar părinților firești ai copilului) și dreptul de a avea legături personale cu copilul (în cazul în care minorul nu se găsește la părintele său) sunt, de asemenea, drepturi recunoscute părinților.

În strânsă legătură cu dreptul de a avea legături personale cu copilul, este dreptul de a veghea la creșterea, educarea, pregătirea profesională a copilului. Chiar și în cazul decăderii din drepturile părintești, dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului există pentru părinți, independent de vreo încuviințare din partea unui organ.

În sfârșit, părinții au dreptul de a stabili locuința copilului (locuința nu trebuie confundată cu domiciliul acestuia). Copilul locuiește la părinți, aceasta pentru ca părinții să fie în măsură să-și poată îndeplini îndatorirea de a crește copilul. În cazul în care părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul, iar dacă părinții nu cad de acord, în această privință va decide instanța de judecată.

Ocrotirea părintească se exercită și cu privire la bunurile copilului. Astfel părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului, dreptul și îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviința aceste acte90.

Fără a deosebi după cum părinții înlocuiesc voința copilului, reprezentându-l sau întregindu-i voința, încuviințându-i actele, ei nu sunt îndreptățiți să aibă sau să obțină nici un folos material, în îndeplinirea sarcinii de ocrotire a minorului cu privire la bunurile sale, căci părintele nu are nici un drept asupra bunurilor, așa cun nici un copil nu are nici un drept asupra bunurilor părintelui, în afara dreptului de moștenire și la întreținere91.

Am optat pentru prezentarea mai amănunțită a conținutului ocrotirii părintești, a drepturilor și mai ales a îndatoririlor părinților privind copilul lor pentru a se observa clar de ce anume este lipsit copilul abandonat. Răspunsul este: de tot ceea ce presupune ocrotirea părintească. Pe cât de complexe și de variate sunt îndatoririle părintești, pe cât de importantă este îndeplinirea lor corespunzătoare pentru viață, formarea, dezvoltarea, maturizarea fizică, psihică și afectivă, pe atât de nefastă pentru copil este neîmplinirea lor.

Sancțiunile ce se pot aplica părinților pentru neîndeplinirea îndatoririlor părintești se clasifică după gravitatea lor în sancțiuni de natură penală, civilă, de dreptul familiei sau administrative, după cum ele intervin pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana minorului sau la bunurile acestuia.

Sancțiunile penale pot interveni în cazul următoarelor infracțiuni: abandonul de familie (art.305 Cod Penal), rele tratamente aplicate minorului (art.307 Cod Penal), punerea în primejdie a unei persoane în neputiința de a se îngriji (art.314 Cod Penal), gestiunea frauduloasă (art.241 Cod Penal).

De asemenea legea penală reglementează interzicerea drepturilor părintești, pedeapsă complementară sau accesorie (art.64 Cod Penal). Sancțiunile contravenționale se pot aplica pentru organizarea, îngăduirea sau participarea la jocuri de noroc, altele decât cele autorizate, de natură să lezeze bunurile moravuri, pentru manifestarea unei atitudini de dezinteres în luarea unor măsuri necesare de către părinți sau persoane cărora li s-au încredințat spre îngrijire minori de a-i împiedica de la fapte de vagabondaj, cerșetorie sau prostituție, pentru darea de băuturi alcoolice spre consum într-un local public unui minor, pentru îndemnul sub orice formă al minorilor de a săvârși contravenții.

Sancțiunile de dreptul familiei ori civile pot fi: încredințarea unei persoane, familii sau instituții de ocrotire (art. 42 Codul Familiei și art. 3 din Legea 3/1970); decăderea din drepturile părintești (art. 109 Codul Familiei) și răspunderea civilă a părinților pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale copiilor (art. 100, alin. 2 și ultim.,Cod Civil); răspunderea pentru reaua administrație (art. 105, 141 Codul Familiei).

A abandona, conform DEX, este acțiunea de părăsire a unei persoane, lăsând-o fără sprijin și fără ajutor. A abandona un copil înseamnă deci, a părăsi acel copil, fără sprijin și fără ajutor, a întrerupe orice legătură cu acesta, a renunța la el. Este evident că, părăsind copilul, părintele sau persoana căreia i-a fost încredințat spre creștere și educare nu-și mai îndeplinește îndatoririle părintești, uneori culpabil, alteori aflându-se în imposibitatea de a o face, datorită unei boli, etc.

In urma unui studiu de cercetare, efectuat in cadrul proiectului UNICEF 2003-2004, se remarca faptul ca definiția de lucru a conceptului de copil abandonat s-a referit la acel copil ai cărui părinți biologici renunță la asumarea responsabilității îngrijirii și satisfacerii nevoilor fundamentale de dezvoltare a copilului, separându-se fizic de acesta, înainte ca această responsabilitate să fie preluată de o instituție abilitată.

În ultimii 8 ani, în România au fost realizate mari progrese în domeniul protecției drepturilor copilului. Au fost create noi structuri instituționale centrale și locale. S-au dezvoltat servicii pentru copii și familii în dificultate și pentru prevenirea situațiilor de risc. În ciuda acestor realizări importante, România continuă să se confrunte cu problema abandonului copiilor, apărută și acutizată cu mult înainte de 1990. Reformele – mai mult sau mai puțin reușite – în sistemul de protecție socială și de asistență medicală, în general, și de protecție copilului, în special, nu au acționat predilect în aceasta zonă, lăsând fenomenul să devină mai amplu și mai complex.

Și în anul 2004, copii nedoriți sunt abandonați la naștere în maternități, în spitale/secții de pediatrie, sau sunt “lăsați“ pentru creștere, de către parinți, pentru perioade nedeterminate de timp, în aceste unități medicale.

Astfel de evenimente sunt posibile, la o scară care permite etichetarea lor ca fenomen, atunci când lipsesc serviciile comunitare pentru prevenirea abandonului. De asemenea, consimțământul, toleranța și indiferența față de acest fenomen ale instituțiilor sau ale profesioniștilor care au responsabilități directe în protecția copilului pot fi elemente determinante.

Abandonul copiilor în unități sanitare adună efecte dintre cele mai perverse care afectează dezvoltarea copilului într-o etapa considerată a fi cea mai importantă a vieții sale.

Separarea copilului de mamă imediat după naștere sau la o vârstă mică, într-o unitate sanitară, îl expune pe perioade lungi, importante de timp, la o existență în care sunt ignorate nevoile sale de dezvoltare. Efectele se agravează atunci când copilul trece, prin multe locuri improprii dezvoltarii sale până la luarea unei măsuri temporare și apoi stabile de protecție.

Persistența acestui fenomen în toate determinările sale – care afectează direct și pe termen lung sansele copiilor la o dezvoltare normală – reprezintă justificarea pentru demararea unui proiect, care încearcă să înțeleagă de ce este posibil, cine, și cum se poate acționa pentru diminuarea acestui fenomen.

Cunoașterea amplorii acestui fenomen este necesară pentru a-i impune urgenta importanță și pentru a avea un reper în dezvoltarea și monitorizarea programelor de intervenție.

Printre obiectivele studiului se află și cunoașterea prevalenței fenomenului de abandon prin delimitări conceptuale mai riguroase, precum și realizarea unei diagnoze asupra celor mai importante dimensiuni ale fenomenului de abandon.

În anii 2003 și 2004, abandonul copiilor s-a manifestat în aceleași coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani.

Amploarea fenomenului s-a determinat prin calcuarea ratei abandonului (numărul de copii abandonați la 100 de nașteri/internări).

În maternități, rata abandonului a fost de 1,8%, atât în 2003 cât și în 2004, ducând la un număr estimat de 4,000 de copii/an.

În spitalele și secțiile de pediatrie rata abandonului exprimă numărul de copii abandonați la 100 de internări și a fost de 1,5% în 2003 și de 1,4% în 2004, estimând un număr de 5,000 de copii/an, la nivelul intregii tari.

Un număr impresionant de copii abandonați sunt fără identitate la momentul externării. Conform datelor reieșite din studiu, ponderea acestora ajunge la 64% la externarea din maternitate, 30% la externarea din spitalele de pediatrie și sub 10% in cazul copiilor aflați în servicii de plasament în regim de urgență.

Ponderea copiilor abandonați, cu greutate mică la naștere a fost de aproape de patru ori mai mare decât în populația normală (34% față de 9%).

Referitor la unele aspecte ce țin de organizarea și functionarea maternităților și care pot încuraja respectarea unor drepturi ale copilului, s-a constatat că majoritatea maternităților/secțiilor de nou-născuți sunt organizate în sistem tradițional (fără roomingin/saloane mamă-copil) ceea ce încurajează separarea mamei de copil.

În mai mult de jumătate din unități nu sunt respectate obligațiile consecutive Ordinului comun al Ministerului Sănătății și Autorității Naționale de Protecția Copilului și Adopție din 2003 cu privire la angajarea unui asistent social și cu privire la anunțarea/înscrierea copilului nou-născut pe lista unui medic de familie.

Analiza traseului pe care l-au urmat copiii și tipul măsurilor de protecție de care au beneficiat, au arătat că două treimi dintre copiii care sunt abandonați în maternitati trec, cel puțin o dată, prin secții de peditrie/recuperare înainte de a beneficia de prima măsura de protecție. Numai o treime dintre toți copiii abandonați în 2003 și primele 3 luni din 2004, se aflau la sfârșitul lunii august 2004, într-o soluție definitivă de protecție (în familia biologică sau de adopție), ceea ce demonstrează menținerea vreme îndelungată a copilului în diferite forme provizorii de existență și protecție. În plus, s-a evidențiat faptul că spitalul/secția de pediatrie este cel mai la îndemână substitut de serviciu social accesibil, atât pentru părinții care vor să-și abandoneze „temporar” sau „definitiv” copilul, cât și, în mod paradoxal, pentru serviciile de protecție a copilului care utilizează spitalul de pediatrie pentru găzduirea copiilor aflați în dificultate până la căutarea sau găsirea unei măsuri de protecție.

Analiza caracteristicilor mamelor ce și-au abandonat copii a arătat că: 28% erau sub 20 de ani la nașterea copilului; 42,2% erau analfabete și 27% cu școala generală neterminată; nivelul Situația abandonului copiilor în România 11 socio-ecomomic foarte scăzut caracterizează aproape 80% dintre mame; 85% dintre mame au venituri nesigure.

Respingerea copilului este mult mai pronunțată la mamele cu abandon în maternitate care au și o decizie mai fermă de a da copilul în adoptie, față de mamele ce își abandonează copiii în spitalele de pediatrie, pe care le consideră ca fiind alternative mai bune pentru creșterea copilului, iar prezența lor alături de copil ca facultativă.

Mamele care și-au abandonat copiii în spitalele de pediatrie sunt mai sarace, mai puțin educate decat cele care și-au abandonat copii în maternitate. Ele percep spitalul ca un stabiliment pentru creșterea copilului și nu neapărat pentru abandonul lui. De multe ori ambii părinți au convingerea că în spital copilul lor este bine îngrijit, iar prezența lor alături de copil o considera mai putin importantă. De multe ori ei revin la spital doar la insistențele serviciilor de protecție.

Nu în ultimul rând, mai mult de jumatate dintre mame au auzit cel puțin de o metodă contraceptivă modernă pentru a preveni sarcina nedorită. Pilula, steriletul și medodele injectabile sunt cele mai cunoscute (în această ordine). Utilizarea lor însă este mult mai scazută.

Imaturitatea și lipsa de responsabilitate a acestor persoane care, foarte frecvent au și un nivel de pregătire și cultură mai scăzut, fac mai ușoară renunțarea la copil. Dificultățile materiale sunt o altă cauză, mai ales în cazul familiilor numeroase, cu mai mulți copii. Deși incredibil, s-a ajuns astăzi că unele familii provenind din anumite medii sociale, care au mai mulți copii și nu au posibilitatea să-i întrețină, să nu-i abandoneze, dar să-i vândă. Iată de ce legea nr. 11/1990, art. 1, sancționează „fapta părintelui, tutorelui sau ocrotitorului legal, care pretinde sau primește, pentru sine sau pentru altul, bani sau alte foloase materiale, în scopul adopției unui copil”, pedeapsa fiind închisoarea de la 1 la 5 ani.

Dificultățile materiale sunt foarte des cauza abandonului copiilor în situațiile în care aceștia sunt crescuți de un singur părinte. La acestea, în cazul familiilor destructurate, copiii pot prezenta pentru părintele căruia i-au fost încredințați perpetuă amintire a eșecului conjugal, motiv în plus pentru acesta să renunțe la copil.

Este de asemeni, posibil că datorită unei boli cronice, părintele sau ocrotitorul legal care crește și îngrijește copilul să nu-și poată îndeplini îndatoririle părintești, abandonând copilul într-un institut de ocrotire a copiilor.

Foarte des sunt abandonați copiii care prezintă handicapuri fizice și psihice, mult mai greu de crescut, datorită îngrijirilor speciale, suplimentare ce trebuie acordate acestora. Căutându-se, deci o explicație a fenomenului de abandon, s-a vorbit într-o perioadă că acesta ar fi consecința directă a politicii demografice dure, desfășurate în România în deceniile șapte și opt, politică ce nu era susținută, după cum bine se știe, prin condiții corespunzătoare prenataliste.

Persistența cazurilor de abandon și după 1989, precum și constatarea unei tendințe de accentuare în condițiile în care există permisivitatea întreruperii sarcinii, iar medicația anticonceptivă nu ar trebui să constituie o problemă, duc la concluzia dependenței acestora de factori socio-economici și în foarte mare măsură, cultural, de posibilitățile oferite sau nu de societate tinerei femei (deoarece ea este în primul rând incriminată), și familiei în general. Considerăm că abandonul nu poate fi analizat în afara problematicii familiei.

El reprezintă o disfuncționalitate familială fundamentală, o consecință a destructurării familiei, a rolului și funcțiilor sale esențiale, a deprecierii valorilor familiei pentru individ și societate.

Indiferent de cauza care a determinat această faptă, copilul abandonat, părăsit de proprii lui părinți, va fi puternic marcat, urmările acestei acțiuni fiind deosebite asupra personalității abandonatului și având efecte psihotraumatizante. Fenomenul în sine nu este nou, fiind cunoscut cu mult timp în urmă. Noi sunt cauzele care generează acest fenomen, modul de manifestare, inclusiv aspectele cantitative.

Ca problemă de sine stătătoare, abandonul de copil nu apare în literatura noastră de specialitate. Este cunoscut cuvântul „abandon”, dar cu alte semnificații, decât ceea ce ne interesează. În literatura străină, problema abandonului este pusă arareori și atunci în legătură cu adopția.

III. 2. Ocrotirea părintească a minorilor

Principalul mijloc juridic de ocrotire a minorilor îl constituie instituția juridică a ocrotirii părintești, care este studiată mai amănunțit la materia dreptului familiei, dar ale cărei principii generale trebuie să le amintim sumar aici, pentru că ele sunt, de o mare importanță în cadrul acestei materii.

Aceste principii sunt:

a) Potrivit art.1, alin. 5 din Codul Familiei care – exprimă principiul fundamental în materie – „Drepturile părintești se exercită numai în interesul copiilor”. Același principiu este reafirmat și în dispozițiile art. 97, alin. 2 Codul Familiei , potrivit căruia părinții „exercită drepturile lor părintești numai în interesul copiilor”.

b) Potrivit art. 1, alin. 4 din Codul Familiei „în exercițiul drepturilor față de copii” (părinții) au drepturi egale; același principiu este reafirmat și de art. 97, alin. 1 Codul Familiei, potrivit căruia „ambii părinți au aceleași drepturi față de copiii lor minori…”.

c) Toți copiii se bucură de o ocrotire juridică egală, indiferent dacă sunt copii „din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiați” (art. 97, alin. 1, partea finală din Codul Familiei).

d) Patrimoniul copilului este distinct și independent de patrimoniul părinților săi: „Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere”, (art. 106 Codul Familiei).

e) Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești se realizează sub supravegherea părinților, care funcționează ca organe de autoritate tutelară (potrivit legislației încă în vigoare); în acest sens, art. 108, alin. 1 Codul Familiei prevede că „Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv și continuu asupra felului în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana și bunurile copilului. Delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze pe orice cale despre felul cum aceștia sunt îngrijiți în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățătura și pregătirea profesională…; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare…”.

f) Deși, de regulă, ocrotirea părintească se exercită de către amândoi părinții, totuși, în situațiile în care acest lucru nu este posibil – pentru că unul din părinți ar fi în imposibilitatea de a-și exercita drepturile și îndatoririle părintești (fiind decedat, interzis, decăzut din drepturile părintești sau aflat, din orice motive, în imposibilitatea de a-și manifesta voință), ocrotirea părintească se va exercita de către celălalt părinte.

Ocrotirea părintească implică, pe de o parte, drepturi și obligații cu privire la persoana copilului, iar pe de altă parte drepturi și obligații cu privire la bunurile acestuia. În general, aceste drepturi și obligații sunt identice cu cele care revin tutorelui, motiv pentru care nu le mai examinăm separat92.

III. 3. Ocrotirea unor categorii de minori în condițiile Legii 108/98

Categoriile de minori vizate de Ordonanța de urgență nr. 26/1997, ca necesitând unele măsuri speciale de ocrotire sunt, potrivit art. 8, alin. 1 al acestei legi, cei ai căror părinți sunt decedați, necunoscuți puși sub interdicție, declarați judecătorești morți ori dispăruți sau decăzuți din drepturile părintești, și nu a fost instituită tutela; cei care au fost declarați abandonați prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă; precum și cei pe care instanța judecătorească nu i-a încredințat unei familii sau unei persoane, în condițiile legii.

De asemenea intră sub incidența prevederilor prezentei ordonanțe copii a căror securitate, dezvoltare sau integritate morală este periclitată în familie din motive independente de voința părinților (art. 12, alin. 1).

Măsurile speciale de ocrotire prevăzute de Ordonanța de urgență nr. 26/1997 sunt: încredințarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism privat autorizat; încredințarea copilului în vederea adopției; încredințarea provizorie a copilului către serviciul public autorizat; plasamentul copilului la o familie sau la o persoană; plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism privat autorizat; plasamentul copilului în regim de urgență; plasamentul copilului într-o familie asistată.

Organele abilitate să ia măsurile necesare în ceea ce privește protecția copilului sunt: Comisia pentru protecția copilului, ca organ de specialitate al Consiliului județean și Serviciul public specializat pentru protecția copilului, în calitate de instituția publică de interes județean.

a) Încredințarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism privat autorizat constă în încredințarea minorului, aflat în una din situațiile prevăzute de art. 8, alin. 1, unei familii sau unei persoane care consimte la aceasta și care prezintă condițiile morale, materiale și sanitare necesare. Plasarea se face de către Comisia privind protecția copilului la propunerea serviciului public specializat (art. 8, alin. 2). Se va încerca cu precădere încredințarea copilului la rude până la gradul patru.

Persoanele fizice sau juridice cărora le-a fost încredințat copilul au față de acesta numai drepturile și obligațiile ce revin părinților cu privire la persoana acestuia. Drepturile de a administra bunurile se exercită de către Comisie, care îl poate delega serviciului public specializat, persoanei ori organismului privat autorizat căreia i-a fost încredințat minorul (art. 10).

Părinții pot să păstreze legăturile personale cu copilul, în condițiile stabilite de Comisie, dacă se respectă interesul superior al acestuia.

b) Încredințarea copilului în vederea adopției se face de către Comisie în conformitate cu prevederile legale privind adopția93. Comisia de la domiciliul adoptatorului are abilitatea să verifice dacă persoana sau familia adoptatoare prezintă condițiile materiale și garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului. În cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, Comisia eliberează un atestat favorabil. Încredințarea copilului în vederea adopției, durează minim 3 luni, având același regim juridic ca și încredințarea de la punctul anterior.

c) Încredințarea provizorie a copilului de către serviciul public specializat intervine în cazul în care nu există persoane sau familii corespunzătoare cărora să le fie încredințat copilul. Comisia poate hotărâ încredințarea acestuia serviciului public specializat sau a unui organism privat autorizat în condițiile legii (art. 9, alin. 1). Această măsură are un caracter temporar până când este posibilă încredințarea acestuia în vederea adopției.

d) Plasamentul copilului la o familie sau persoană are loc în situația în care securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului este periclitată în familie din motive independente de voința părinților.

Această măsură se ia de către Comisie la solicitarea părinților, a unuia dintre ei, sau a unei rude până la gradul patru a acestuia. Pe toată durata acestei măsuri părinții își mențin drepturile și obligațiile față de copil, cu excepția acelora care sunt incompatibile cu aplicarea ei. Persoanele fizice și juridice care și-au dat acordul pentru primirea copiilor în plasament trebuie să asigure acestuia îngrijirile și condițiile necesare dezvoltării sale armonioase.

Acordul părinților pentru efectuarea actelor obișnuite, necesare îndeplinirii acestor obligații sau înlăturării oricăror situații urgente ce ar putea pune în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului, este prezumat. Părinții au dreptul să păstreze un contact permanent și nemijlocit cu copilul pe toată durata plasamentului.

e) Plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism privat autorizat are loc în situațiile în care nu există persoane sau familii corespunzătoare la care copilul să poată fi dat în plasament. Regimul juridic aplicabil este cel arătat la punctual anterior.

f) Plasamentul copilului în regim de urgență este o măsură care se ia în situații excepționale, dacă părinții sau unul dintre aceștia pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părintești sau prin neglijență gravă în exercitarea drepturilor de părinte și în cazul în care copilul este găsit lipsit de supraveghere sau este părăsit de părinți. Copilul urmează să fie plasat într-un centru de primire care este organizat și funcționează în subordinea Serviciului public. Este o măsură temporară care durează până la identificarea părinților sau până la încredințarea minorului în condițiile prezentei Ordonanțe. Comisia trebuie să se pronunțe în termen de 15 zile de la data plasamentului asupra măsurilor ce se impun. Pe durata plasamentului în regim de urgență se suspendă exercițiul drepturilor părintești față de copil.

g) Plasamentul copilului într-o familie asistată are loc în aceleași condiții ca și plasamentul în regim de urgență, și constă în încredințarea temporară a copilului aflat în una din situațiile arătate anterior unei familii atestate în acest sens.

În alegerea oricăreia dintre măsurile prevăzute de Ordonanță trebuie să se țină seama în mod corespunzător de necesitatea unei continuități raționale în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală sau lingvistică. Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima opinia cu privire la măsura de protecție ce urmează să-i fie aplicată.

Familia sau persoana care a primit pe minor în plasament sau căreia i-a fost încredințat un minor are dreptul la o alocație de întreținere a minorului, alocație al cărei cuantum se stabilește prin Hotărârea Guvernului (art. 20).

Măsura încredințării sau cea a plasamentului copilului poate dura până la împlinirea vârstei de 18 ani. Ea poate continua și după împlinirea acestei vârste la cererea beneficiarului, în cazul continuării studiilor, dar numai până la împlinirea vârstei de 26 de ani.

III. 4. Ocrotirea minorilor abandonați, potrivit Legii nr. 47/1993

Categoriile de minori vizate de Legea nr. 47/1993. Potrivit art. 1, măsurile speciale instituite prin acest act normativ privesc, pe de-o parte pe minorii aflați în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau medicală, de stat sau privată, iar pe de altă parte pe aceia care sunt încredințați în condițiile legii unei persoane fizice.

Textul are în vedere așadar pe minorii față de care s-a luat una dintre măsurile prevăzute de Ordonanța de Urgență nr. 26/1997 sau care au fost încredințați de instanța da divorț unei rude sau unei persoane, alta decât părinților94, cât și pe aceia care se găsesc în fapt într-o instituție medicală sau socială, fără a se fi luat încă o astfel de măsură.

Conținutul măsurii de ocrotire reglementată de Legea nr. 47/1993. Minorii aflați în aceste situații vor putea fi declarați abandonați, cu consecința delegării exercițiului drepturilor părintești Comisiei pentru protecția copilului de pe lângă Consiliul județean.

Întrucât legea nu face nici o distincție referitoare la categoria de drepturi delegate, interpretarea sa nu poate fi decât în sensul că se referă deopotrivă atât la exercițiul drepturilor părintești privitoare la persoana minorului și la exercițiul celor privitoare la bunurile acestuia, măsura fiind similară din acest punct de vedere cu decăderea din drepturile părintești reglementată de Codul Familiei.

Condiții de fond:

Declararea abandonului minorilor aflați în situațiile arătate de lege este condiționată de manifestarea de către părinți a unui dezinteres vădit pe o perioadă mai mare de 6 luni.

Sensul noțiunii de „dezinteres vădit” este precizat chiar în lege, respectiv în alin. 2, unde acesta este definit ca „încetarea imputabilă a oricăror legături între părinți și copil, care să dovedească existența unor raporturi părintești normale”.

În general, în practică acest dezinteres se manifestă prin nevizitarea minorului de către părinți și lipsa oricărei comunicări între aceștia și instituțiile sau persoanele la care acesta se găsește. Cum legea vorbește despre legături care să dovedească existența unor raporturi părintești normale, credem că vizitarea minorului la intervale foarte mari de timp sau simpla trimitere a unei scrisori nu sunt suficiente pentru a se concluziona în sensul existenței unor astfel de raporturi.

Abandonul nu va putea fi însă declarat dacă încetarea legăturilor minorului cu părinții săi nu poate fi imputată acestora, ci se datorează unor împrejurări care exclud orice culpă a lor.

Procedura de declanșare a abandonului de copii:

Competența de a dispune luarea acestei măsuri aparține, potrivit art. 2 din Legea nr. 47/1993, Tribunalului pe raza căreia se află sediul instituției de ocrotire sau domiciliul persoanei fizice căreia îi este încredințat copilul. În acest scop, instanța poate fi sesizată fie de către conducerea instituției, fie de către procuror, în termen de 3 luni de la data împlinirii celor 6 luni de când părinții au încetat legăturile. Nerespectarea acestui termen nu produce însă consecințe asupra acțiunii în vederea declarării abandonului, dar poate atrage pentru instituția de ocrotire sancțiuni contravenționale, conform art. 7 din lege.95

Deși dispozițiile legale nu prevăd expres posibilitatea ca instituția să fie sesizată și de persoana (respectiv familia) la care minorul se găsește încredințat, nu există temeiuri care să justifice respingerea sesizării în cazul în care ar fi făcută de aceste persoane. În caz contrar, ele s-ar vedea obligate să solicite intervenția procurorului, pentru ca acesta să sesizeze el instanța, ceea ce nu ar fi decât să îngreuneze o procedură care, în interesul minorului trebuie să se desfășoare cu celeritate.

Citarea părinților și a autorității tutelare, ca și prezența procurorului la judecarea cererii este obligatorie. În cazul în care minorul al cărui abandon se cere a fi declarat a fi împlinit vârsta de 10 ani, el trebuie de asemenea să fie ascultat de către instanță.96

Ca în orice proces sarcina probei, respectiv dovada dezinteresului vădit al părinților revine reclamantului, așadar celui care a sesizat tribunalul. Potrivit legii, la cererea de declarare a abandonului va trebui anexată ancheta socială efectuată de către autoritatea tutelară competentă, din care să rezulte „condițiile abandonării copilului, situația părinților, starea psiho-fizică, de instruire și educarea copilului, condițiile pe care la are și modalitatea de îmbunătățire a acestora, precum și orice alte date interesând creșterea, instruirea și educarea copilului” (art. 2, al. 3). Referatul trebuie să cuprindă și opinia autorității tutelare în legătură cu declararea abandonului, opinie care, fără îndoială, nu este obligatorie pentru tribunal, a cărei convingere se poate forma și prin administrarea altor probe.

Întrucât împrejurările care ar urma să fie dovedite sunt fapte negative: inexistența unor legături normale între părinți și copii, categorie de fapte a căror probă este mai dificil de făcut, legea prevede obligația Serviciului Public specializat pentru protecția copilului să țină evidență strictă a vizitelor făcute și a oricăror fapte ar permite caracterizarea comportamentului părintesc și să comunice la cerere aceste date, instanței de judecată sau autorității tutelare. Dar aceste fapte vor putea fi dovedite, potrivit regulior generale și cu orice alt mijloc de probă: alte înscrisuri, martori, prezumții.

În cazul în care instanța va constata pe baza probelor administrate că sunt îndeplinite condițiile legale va pronunța o hotărâre de declarare a abandonului, prin care va delega totodată exercițiul drepturilor părintești în favoarea instituției de ocrotire, a persoanei sau familiei la care se găsește încredințat minorul, hotărâre supusă căilor de atac prevăzute de lege.

Totuși, abandonul nu va putea fi declarat în cazul copiilor aflați în îngrijirea Serviciului specializat dacă, înăuntrul perioadei de 6 luni sau în cursul judecării procesului, o rudă până la gradul al patrulea cere să-i fie încredințat copilul spre creștere și educare, iar aceasta este în interesul copilului.

Hotărârea judecătorească a declarării abandonului nu are, spre deosebire de alte hotărâri, decât o autoritate de lucru judecat provizoriu, întrucât la cererea unuia sau ambilor părinți, instanța va dispune oricând redarea exercițiului drepturilor părintești, dacă se consideră că au încetat împrejurările avute în vederea la luarea măsurii și aceasta corespunde interesului minorului. Această revenire asupra măsurii nu va fi însă posibilă în cazul în care minorul a fost între timp adoptat, întrucât în asemenea situație, drepturile părintești trec la părinții adoptatori.

Efectul declarării abandonului:

Ca urmare a declarării abandonului, părinții minorului pierd, împreună cu celelalte drepturi privitoare la persoana și bunurile acestuia, și pe acela de a-și da consimțământul în vederea adopției copilului, în locul lor, consimțământul fiind dat de persoana sau instituția căreia i-au fost delegate drepturile părintești.

De menționat că potrivit art. 2, alin. 3 din Legea nr. 65/1995, în cazul adopției internaționale, respectiv atunci când adoptatorii sunt cetățeni străini sau cetățeni români cu domiciliul sau reședința în străinătate, nu pot fi adoptați, în principiu97, decât minori care au fost declarați abandonați. Desigur, minorul declarat abandonat va putea fi adoptat și de către un cetățean român cu domiciliul în România.

Întrucât consecința declarării abandonului este similară decăderii din drepturile părintești, în sensul că părinții pierd drepturile și îndatoririle privitoare la persoana și bunurile minorului, a căror exercitare este delegată instituției, familiei ori persoanei la care se găsește în îngrijire copilul, deși Legea nr. 47/1993 nu o prevede expres, pentru identitate de rațiune trebuie considerate aplicabile dispozițiile art. 110 și 111 din Codul Familiei.

Astfel, declararea abandonului nu-l scutește pe părinte de obligația de întreținere a minorului și parintelui i se poate încuviința să păstreze legăturile personale cu copilul, dacă prin aceasta educarea, învățătura sau pregătirea profesională nu ar fi primejduite. În cazul în care minorul declarat abandonat este adoptat, obligația de întreținere se va transfera la adoptatori.

III.5. Apararea dreptului la viata al copiilor – legea 272/2004

Legea 272/2004 stipuleaza clar faptul ca autoritatile judiciare si administrative au obligatia de a tine seama si de punctul de vedere al minorilor care nu au implinit inca varsta de zece ani.

Asaltul aquis-ului comunitar asupra legislatiei romanesti ramane uneori, din pacate, pe hartie sau la discretia interpretarii subiective a autoritatilor. E si cazul Legii 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copiilor, o lege moderna si generoasa adusa pe pamant romanesc dupa ce si-a dovedit de multi ani functionalitatea in toate tarile occidentale. Unele din pasajele acestei legi intampina insa o neasteptat de mare reticenta din partea autoritatilor judiciare si administrative care, in situatiile fericite ca au aflat de existenta ei, se codesc sau chiar refuza sa le puna in aplicare. Sunt avocati care habar n-au ca aceasta lege exista. Altii ezita s-o invoce. Unii judecatori se lasa adesea greu convinsi sa tina seama de prevederile acestei legi, optand, din rutina sau alte pricini, pentru respectarea mecanica a unor articole dintr-un Cod al Familiei in vigoare din perioada stalinista. Autoritatile tutelare si toate celelalte institutii angajate in protejarea drepturilor copilului se arata in multe randuri nedrept de prudente in a lua nota si a aplica aceasta lege. O nedreptate care ii loveste in primul rand pe copiii ale caror destine pot depinde de (ne)recunoasterea unor drepturi ce li se cuvin prin lege. De pilda, se stie prea putin ca, potrivit unor prevederi ale Legii 272/2004, in conditii clar stipulate, autoritatile judiciare si administrative au obligatia de a tine seama si de punctul de vedere al minorilor care nu au implinit inca varsta de zece ani.

Av. Bogdan Ionescu: "Legislatia noastra a fost aliniata la cea europeana"

"In conformitate cu Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, ŤCopilul capabil de discernamant are dreptul de a-si exprima liber opinia asupra oricarei probleme care il privesteť (art. 24). Totodata, minorul care a implinit varsta de zece ani, are dreptul de a fi ascultat, in orice procedura judiciara ori administrativa, cu privire la persoana lui. Ba mai mult, legea spune ca poate fi ascultat si copilul care nu a implinit varsta de zece ani, daca autoritatea competenta apreciaza ca audierea lui este necesara pentru solutionarea cauzei. Din practica internationala in domeniul protectiei copilului a reiesit foarte clar ca, in foarte multe situatii, minorul poate discerne ce este mai bine pentru el. Din acest motiv, legislatia noastra a fost aliniata la cea europeana, conferindu-se copiilor dreptul la opinie in fata instantelor si administratiei", a declarat avocatul Bogdan Ionescu.

Copiii incep sa-si cunoasca drepturile.

Copiii considera ca parintii sunt primii responsabili de modul in care ei cresc si se dezvolta, in timp ce adultii considera ca aceasta sarcina revine intai institutiilor statului, asa cum reiese in urma unei cercetari calitative asupra nivelului de cunostere a drepturilor copilului. Studiul a fost realizat in randul tinerilor parinti si al copiilor, ajungandu-se la concluzia ca minorii cunosc mai multe lucruri despre drepturile lor decat adultii. Aceasta diferenta ar putea fi pusa pe seama faptului ca parintii se informeaza cu precadere de la televizor, in vreme ce copiii afla despre drepturile lor la scoala.

"Judecatorul il poate audia pe minorul sub zece ani"

"Legea nr. 272/2004 a fost elaborata in urma expertizelor efectuate de reprezentanti ai Consilului Europei. Procedura de intocmire a proiectului, care ulterior a fost adoptat de Parlamentul Romaniei si promulgat de Presedintie, s-a intins pe parcursul a doi ani de zile, timp in care au avut loc numeroase dezbateri publice, cu concursul unor experti internationali ai Uniunii Europene care ne-au asistat in permanenta. Practic, doamna baronesa Emma Nicholson a supervizat procesul de elaborare a Legii nr. 272, participand la dezbaterile publice care au avut loc si la intalnirile Autoritatii Nationale cu expertii internationali in domeniul protectiei copilului. Dar mai este un fapt demn de mentionat. Acest act normativ tine foarte mult cont de prevederile Conventiei ONU cu privire la drepturile copilului, conventie internationala care a fost adoptata, ratificata, de foarte multe state ale lumii, cu exceptia SUA. In tarile dezvoltate functioneaza principilul de a-l asculta pe copil in toate problemele ce-l privesc. Minorul care a implinit varsta de zece ani este, in mod obligatoriu, audiat in instantele de judecata. Legea spune foarte clar ca poate fi ascultat si copilul care nu a implinit varsta de zece ani, in conditiile in care autoritatea competenta apreciaza acest lucru. Deci, judecatorul il poate audia pe minorul sub zece ani, cu toate ca varsta si gradul de maturitate ale acestuia poate ca nu o permit. Legea nr. 272 contine mai multe articole ce se refera la dreptul copilului la opinie in cadrul diverselor proceduri. Ma refer la art. 24, 25, al. (3), 42, 57 si 95. Iar cand este vorba despre cazuri de abuzuri ori de neglijare in familie sau centre de plasament, spetele ajung pana la urma spre solutionare la instantele de judecata. In situatii de urgenta, Directia Generala pentru Protectia Drepturilor Copilului poate lua o prima decizie, pentru 48 de ore, cu concursul Politiei. Discernamantul copilului, practic, tine mai mult de o expertiza aproape de natura medico-legala din partea unui psiholog", sustine Mioara Dinu, secretar general al Autoritatii Nationale pentru Protectia Drepturilor Copilului.

Si in caz de incredintare a sa, copilul poate fi ascultat

Asadar, si minorul sub zece ani este capabil sa-si exprime opinia, de exemplu, intr-un caz de incredintare a sa unuia dintre parintii divortati. Desigur, judecatorul este chemat sa tina cont si de prevederile art. 24, al. (3), care spune ca: "opiniile copilului ascultat vor fi luate in considerare si li se va acorda importanta cuvenita, in raport cu varsta si gradul de maturitate al copilului".

Printre atributiile Directiei Generale pentru Protectia Drepturilor Copilului se numara si determinarea pozitiei copilului capabil de discernamant cu privire la masura propusa, asigurand cunoasterea de catre copil a situatiei sale de drept si de fapt.

Av. Cristi Miu: "Minorul are posibilitatea legala de a solicita si primi informatii"

"Prin art.24 din Legea nr. 272/2004 se consacra, cu titlu de principiu, obligativitatea ascultarii minorului care a implinit varsta de zece ani in procedurile judiciare si administrative care il privesc, insa, de mentionat este faptul ca o prevedere similara era intalnita si in art. 42 din Codul Familiei, adoptat in anul 1954. Ceea ce aduce nou acest act normativ este faptul ca judecatorul poate solicita si incuviinta ascultarea minorului chiar sub limita de zece ani, cand se apreciaza necesitatea unei astfel de ascultari, inlaturandu-se astfel unele impedimente date de formalismul excesiv al instantelor de judecata, care privesc strict dispozitia legala prevazuta de Codul Familiei. In virtutea articolului mentionat, minorul are posibilitatea legala de a solicita si primi informatii de la organele statului (instante de judecata, primarie, etc.) chemate sa aplice procedurile judiciare si administrative care privesc drepturile si interesele sale legitime, si, totodata, obligativitatea organelor statului de a informa minorul asupra consecintelor participarii lui la astfel de proceduri. Totusi, din punct de vedere probator, se instituie o limitare din partea legii in ceea ce priveste opinia minorului, determinata de varsta si gradul de maturitate al acestuia, stiut fiind ca unii copii dobandesc o maturitate precoce din diverse motive: educatie, viata grea de familie etc. Iata ca statul a dat o atentie deosebita si bine meritata ocrotirii drepturilor si intereselor minorului – nu numai formal – si un continut substantial acestor drepturi legitime ale minorului", a precizat avocatul Cristi Miu.

Minorii, aparati de lege

Legea 272/2004 isi face greu vad si intra cu dificultate in practica autoritatilor competente. Cei care fac abstractie de ea isi incarca in primul rand constiinta. Occidentul a inteles inaintea noastra cat de importante sunt legile care ii apara pe minori. Si copiii trebuie ascultati, iar institutiile statului, uneori neascultatoare, s-ar cuveni sa demonstreze ca au fata de ei o atitudine cu adevarat parinteasca.

Pentru apararea dreptului la viata al copiilor – tot mai multe institutii implicate

Informatii obtinute de la Autoritatea Nationala Pentru Protectia Copilului prin bunavointa d-nei Ioana Nedelcu, subsecretar de stat

Sunt fragili, sunt vulnerabili si, in ultimii ani, mult prea expusi unor pericole si agresiuni de neimaginat. In parte, din cauza neglijentei sau ignorantei familiei, mai mult din cauza intentiilor criminale ale unor iresponsabili. In ultimul timp, insa, prin aplicarea Legii 272/ 2004, protectia drepturilor copilului a capatat un nou statut, astfel ca prin transferarea unor competente de la Directia Judeteana Generala Pentru Protectia Drepturilor Copilului catre autoritatile locale, unitatile sanitare, precum si alte institutii publice ori private competente, capacitatea acesteia s-a marit considerabil.

Un copil aflat in dificultate, nedreptatit sau abuzat, poate anunta acest lucru prin intermediul unei persoane apropiate, fie ca este invatatorul sau, preotul sau chiar un vecin, iar acestia, mai departe, informeaza, la randul lor, Serviciul de Asistenta Sociala din Primarie. Acesta ancheteza cazul in mod competent si, cand se descopera intr-adevar o problema sociala, primaria intocmeste asa-numitul „Plan de servicii” prin care se fac propuneri pentru luarea de masuri in interesul copilului, iar in caz extrem, acesta este luat de la familia sa. Pe de alta parte, la nivelul fiecarei scoli, exista centre de consiliere si cate un cabinet de psihologie, care grupeaza in jurul sau mai multe scoli.

Medicul are dreptul de a salva viata unui copil chiar si fara acordul familiei

Astfel, in cazul unei situatii exceptionale, in care viata copilului se afla in pericol iminent ori exista riscul producerii unor consecinte grave privind sanatatea ori integritatea acestuia, medicul are dreptul de a efectua acele acte medicale de stricta necesitate pentru a salva viata copilului, chiar fara a avea acordul parintilor sau al altui reprezentant legal al acestuia.

Pe de alta parte, organele de specialitate ale administratiei publice centrale, incepand chiar cu guvernul, respectiv, ramificatiile sale din teritoriu, prefectura, consiliile judetene, autoritatile administratiei publice locale, primariile si consiliile locale, precum si orice alte institutii publice sau private cu atributii in domeniul sanatatii sunt obligate sa ia, in conditiile legii, toate masurile necesare pentru reducerea mortalitatii infantile, prevenirea malnutritiei si imbolnavirilor, asigurarea serviciilor medicale pentru gravide in perioada pre si post natala, indiferent daca acestea au sau nu calitatea de persoana asigurata in sistemul asigurarilor sociale de sanatate, verificarea periodica a tratamentului copiilor care au fost plasati pentru a primi ingrijire sau tratament, asigurarea confidentialitatii consultatiei medicale acordate la solicitarea copilului, dezvoltarea de actiuni si programe pentru ocrotirea sanatatii si de prevenire a bolilor, de asistenta oferita parintilor si de educatie, precum si de servicii in materie de planificare familiala s.a. Vizitele periodice ale personalului medical de specialitate la domiciliul gravidelor si al copiilor pana la implinirea varstei de un an sunt obligatorii, in vederea ocrotirii sanatatii mamei si a copilului, educatiei pentru sanatate, prevenirii abandonului, abuzului sau neglijarii copilului.

Dreptul la identitate

Pentru asigurarea si garantarea protectiei drepturilor sale, copilul va fi inregistrat imediat dupa nastere si are dreptul la un nume. In scopul realizarii dreptului copilului la stabilirea identitatii sale, potrivit art. 9, al. 1 din Legea nr. 272/21 iunie 2004, unitatile sanitare au obligatia de a angaja un asistent social, sau, dupa caz, de a desemna o persoana cu atributii de asistenta sociala.

Certificatul medical constatator al nasterii, atat pentru copilul nascut viu, cat si pentru copilul nascut mort se intocmeste in termen de 24 de ore de la nasterea copilului, iar raspunderea pentru indeplinirea acestei obligatii revine medicului sef de sectie.

In situtia in care nasterea a avut loc in afara unitatilor sanitare, medicul de familie de pe raza teritoriala unde a avut loc nasterea este obligat ca la cererea oricarei persoane, in termen de 24 de ore, sa constate nasterea copilului, dupa care sa intocmeasca si sa elibereze certificatul constatator al nasterii, chiar daca mama nu este inscrisa pe lista cabinetului sau.

Cand copilul este parasit de mama in maternitate, unitatea medicala are obligatia sa sesizeze telefonic si in scris Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului si organele de politie, in termen de 24 de ore de la constatarea disparitiei mamei, potrivit art. 11, al. 1 din Legea 272/ 2004. In termen de 5 zile de la sesizarea facuta de catre unitatea medicala se intocmeste un proces verbal de constatare a parasirii copilului care a fi semnat de catre reprezentantul politiei, al maternitatii si al Directiei generale de Asistenta Sociala a Protectiei Copilului.

In situatia copilului gasit, precum si a celui parasit de parinti in alte unitati sanitare, a carui nastere nu a fost inregistrata, obligatia de a realiza demersurile pentru inregistrarea nasterii copilului revine serviciului public de asistenta sociala in a carui raza administrativ-teritoriala a fost gasit sau parasit copilul.

O noua familie – o noua viata

Plasamentul copilului care nu a implinit vasta de doi ani poate fi dispus numai la familia extinsa sau substitutiva, plasamentul acestuia intr-un asezamant de tip rezidential fiind interzis. Familia extinsa reprezinta rudele copilului pana la gradul patru, inclusiv, bunici, unchi, matusi, veri. Familia substitutiva nu are nici un grad de rudenie cu copilul dar, cu toate acestea, se ocupa de toate acestea, se ocupa de ingrijirea sa. Poate fi asistent maternal profesionist, al carui rol este de a ingriji copilul in mod profesional, avand in spatele sau un serviciu de asistenta, cu psiholog si jurist, care o indruma la fiecare pas. O alta forma de familie este cea care are legaturi sentimentale cu copilul, fie ca sunt prieteni de familie, nasi sau pur si simplu vercini carora le este mila sa lase copilul la casa de copii. Prin exceptie, se poate dispune plasamentul intr-un serviciu de tip rezidential (casa de copii) numai al copiilor care prezinta handicapuri grave, cu dependenta de ingrijiri si servicii de tip rezidential specializate

Unitatile sanitare care interneaza femei gravide ori copii care nu poseda acte pe baza carora sa li se poata stabili identitatea sunt obligate sa anunte, in termen de 24 de ore, in scris, autoritatile administratiei publice locale in a caror raza teritoriala are sediul sau dupa caz, domiciliul, in vederea stabilirii identitatii lor.

In temeiul prevederilor art. 43, din Legea nr. 272/2004 accesul copilului la serviciile medicale si de recuperare, precum si la medicatia adecvata starii sale in caz de boala este garantat de catre stat, costurile aferente fiind suportate din fondul national unic de asigurari sociale de sanatate si de la bugetul de stat. 

CAPITOLUL IV

EFECTELE PSIHOLOGICE ȘI MORALE ALE ABANDONULUI

IV. 1. Copiii instituționalizați

Instituțiile rezidențiale pentru ocrotirea copilului formează practic, în prezent, sistemul public, a cărui prevalență ca soluție la problemele copiilor aflați în situații deosebite este evident.

Abandonarea copiilor (la naștere) reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare anașterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/și economice. Prezența sau persistența lor în societățile moderne sunt generate de absența unor servicii, de nefuncționare a unor instituții sau de absența culturii utilizării lor.

Incepând cu anul 1967, România a cunoscut o creștere bruscă a copiilor abandonați îndeosebi la naștere. Fenomenul abandonului, deși incriminat de toate guvernele, a fost prost gestionat, în condițiile în care amploarea lui nu a scăzut, timp de mai bine de 35 de ani. În România, ca și în alte culturi, au existat din totdeauna copii abandonați, fără ca acest fapt să ia vreodată o amploare, în timp și spațiu, prin care ar deveni tradiție sau ar defini o trăsătură culturală al poporului român.

In noiembrie 1966, s-a decretat politica demografică pronatalistă iar începând cu iunie 1967, apar deja copii abandonați în maternități și spitale/secții de pediatrie. Ca urmare, abandonul a fost perceput ca efect direct al instituirii decretului pronatalist, și va rămâne, ca atare, în conștiința colectivă până în anul 1990.

A ramas insuficient studiat fenomenul care s-a petrecut începând cu anul 1967, în sensul că atribuirea apariției copiilor abandonați măsurilor de interzicere a avorturilor presupune implicit că mamele acestora ar fi recurs obligatoriu la avort ca să nu aducă pe lume copii nedoriți pe care apoi să-i abandoneze.

Recurgerea la avort constituie, între anumite limite (în valorile perioadei respective), o atitudine mai degrabă responsabilă față de reproducere. În această logică este totuși greu de crezut că din această categorie de mame, care utiliza avortul pentru limitarea fertilității, s-a decantat imediat o sub-categorie care a înlocuit controlul fertilității prin avort, cu abandonul copilului.

Cu toate că între abandon și avort se pot găsi, acum, numeroase similitudini și apropieri, în anul 1967 alăturarea lor era greu acceptabilă prin prisma valorilor acelor vremuri, cu referire în special la avort.

De aceea credem că în mod cert trebuiau să mai acționeze și alte determinări, fenomene, care s-au suprapus în mod straniu cu decretul pronatalist și au generat acel segment de populație care recurgea la abandon. Poate că dislocarea unor grupuri mari de populație ca o consecință a industrializării, nesancționarea morală a unor astfel de atitutini, încujarajarea dintr-un motiv sau altul a rupturii între mamă și copil au acționat simultan și s-au încrucișat pentru a impune la nivel social această realitate brutală față de copii – fie ei și nedoriți.

Mai mult decât atât, credem că abandonul în acea perioadă nu constituia neapărat (sau nu numai) un mod de a controla fertilitatea ci, mai degrabă, un mod de reacție colectivă la anumite presiuni venite cu agresivitate din partea unui regim politic dictatorial deosebit de dur.

Odată cu instituirea politicii pronataliste, au fost intensificate și măsurile represive asupra medicilor pentru decesele infantile, responsabilizandu-se excesiv (și exclusiv) sectorul medical, în detrimentul responsabilizării părinților, pentru aceste decese. Acest balans nefast a determinat, într-o primă instanță, acceptarea rămânerii copiilor în unități sanitare pentru a nu risca decesul lor la domiciliu. Anchetele pentru decesele petrecute în spitale semănau mai puțină teroare în rândul personalului medical (din motive lesne de înțeles) decât cele în teritoriu, unde aceste decese erau interpretate ca neglijențe ale personalului sanitar și medicii erau pedepsiți.

Ca urmare, a existat tendința de a trimite – în mod abuziv – copiii din teritoriu în spitale, pentru afecțiuni minore.

Personalul care se ocupa de anunțarea sosirii copilului din spital în teritoriu își aduce aminte de refuzul preluării copilului de către personalul medical al dispensarelor dacă familia acestuia nu prezenta suficiente garanții pentru o îngrijire a copilului fără riscuri.

Dublarea nașterilor într-o perioadă scurtă (fără a pregăti inclusiv infrastructura sanitară) a dublat teoretic și numărul de copii abandonați “normal” la care s-au adăugat și alte problemele, apărute odată cu creșterea acestui număr de copii. Gestionarea acestora de către personalul medical, în absența totală a serviciilor de asistență socială, a generat o serie de anomalii are, perpetuându-se ani în șir, au căpătat un aspect de “normalitate” și “acceptabilitate”.

Era la ordinea zilei ca o mamă să invoce lipsa condițiilor de acasă pentru ca să-și lase copilul într-o unitate sanitară, fără nici o consecință ulterioară – pentru că sloganul “statul i-a vrut, statul să-i creasca” se înrădăcinase în conștiința publică, și devenise o legitimare cinică pentru astfel de fapte.

La aceeași ordine a zilei era și recomandarea personalului medical adresată mamei, de a lăsa copilul în grija unităților sanitare – pentru binele copilului – când se suspicionau riscuri în îngrijirea la domiciliu. Conform datelor furnizate de studii, în 1990, dintre copiii internați în leagăne și secții de distrofici, 85% aveau recomandarea unui medic pentru instituționalizare (Cauze ale instituționalizării copiilor în România, 1991).

Acestă “complicitate” între mamă și instituții – făcută cu credința că este în favoarea copilului – a contribuit la creșterea, perpetuarea și tolerabilitatea fenomenului de abandon al copiilor în România, în special în unități sanitare.

Politica pronatalistă a fost instrumentată, în principal, prin Decretul 770/1966, de interzicere a avorturilor la cerere, dar și prin limitarea progresivă a accesului populației la orice fel de metodă de contracepție, inclusiv prezervative. Politica demografică a fost justificată politic iar scoaterea metodelor de contracepție în afara legii a fost justificată “științific”. Contrapropaganda agresivă asupra planificării familiale a fost făcută de politicieni, dar și de o mare parte a comunității medicale; ea a fost posibilă din cauza limitării circulației informațiilor științifice în perioada dictaturii comuniste, inclusiv la nivelul învățământului academic. Dezvoltarea umană fără precedent înregistrată în anii ’80, în majoritatea țărilor europene a fost fără ecou în România. Progresele deosebite înregistrate în înțelegerea dezvoltării copilului au provocat noi abordări ale acestuia, cu focalizare pe valorizarea copilăriei timpurii. Aceste progrese au rămas necunoscute în România din cauza izolării sale în spatele cortinei de fier, dar și pentru că învățământul academic socio-uman s-a desființat la sfârșitul anilor ’70.

Tolerarea fenomenului de abandon, timp de mai bine de 20 de ani, și, concomitent, dezvoltarea progresivă, de către statul comunist, a unei infrastructuri de protecție instituțională (pentru copii nedoriți, abandonați și neglijați), total neadecvată nevoilor copilului, confirmă consecințele izolării României de aceste cunoștințe, cu deosebire în plan socio-uman. După căderea comunismului, în anii ’90-’91 s-a sperat la o scădere “naturală” a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizării avorturilor și a accesului liber la contraceptive. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În cei 14 ani scurși după 1989 abandonul a căpătat determinări din ce în ce mai complexe care au făcut dificilă găsirea soluțiilor pentru scăderea numărului de copii abandonați. Statul comunist a dezvoltat timp de 25 de ani un sistem de valori care subminează legăturile de familie, încurajează dependența față stat, slăbește capacitatea familiilor de a-și îngriji copiii și în general dez-responsabilizează părinții de asumarea sarcinilor părintești, și uneori a propriei vieți.

Situația abandonului copiilor în România 16. Pe acest fond al crizei de valori a avut loc sărăcirea profundă a unor categorii largi de populație. În același timp, noile politici sociale dezvoltate față de copiii în dificultate, au purtat amprenta vechilor mentalități care erau atașate valorilor instituționale de protecție, dezvoltate în afară și cu ignorarea importanței familiei și a satisfacerii nevoilor copilului.

Copiii abandonați în spitale staționau mult timp în aceste instituții. Plecarea lor prin instituirea unei măsuri de protecție dura de la câteva luni la 4-5 ani. Dezvoltarea lor normală era periclitată nu numai de îmbolnăviri, dar mai ales de ignorarea nevoilor lor de dezvoltare. Luarea tardivă a măsurilor de protecție se “justifica” conjunctural în diferitele momente politice. La început, în spitale se considera că nu există personal calificat desemnat să rezolve aceste probleme iar personalul medical era limitat în posibilitățile sale de intervenție.

După 1989 s-au desființat multe leagăne de dimensiuni foarte mari. Amploarea abandonului fiind aceeași, copiii rămâneau în continuare mult timp în maternități și spitale de pediatrie pentru că nu aveau unde să plece.

Ulterior, închiderea leagănelor a provocat aceleași blocaje chiar și în condițiile dezvoltării formelor alternative de protecție (asistenți maternali, centre maternale) pentru că acestea nu puteau acoperi nevoile. Blocajele sunt perpetue pentru că ieșirile din sistemul de protecție sunt puține. Copiii rămân la asistenții maternali perioade comparabile cu cele petrecute în centrele de plasament. Deci pentru noi cazuri trebuie create noi locuri (noi asistenți maternali).

Înainte de 1989, amploarea fenomenului de abandon era necunoscută, în primul rând din cauza faptului că, oficial, abandonul nu era recunoscut ca atare.

Primul studiu, realizat de IOMC și UNICEF în 1990, privind Cauzele Instituționalizării copiilor în leagăne și secții de distrofici a relevat faptul că, din aproape 9000 de copii 0-3 ani, care se aflau instituționalizați în leagănele din țară, 83% proveneau direct din maternități și spitale, secții de pediatrie și de distrofici. Ei aveau recomandarea unui medic pentru instituționalizare. Majoritatea copiilor aveau probleme medicale cronice sau handicapuri apărute în timpul șederii în instituție prin carența afectivă și datorate lipsei stimulării, lipsei expunerii la soare sau hranei neadecvate.

Puțini dintre ei erau declarați juridic abandonați deși erau cu adevărat abandonați.

Cauzele instituționalizării erau variate pentru fiecare caz în parte, începând cu lipsa sprijinului social și material (mame singure/adolescente, lipsite de sprijinul tatălui sau al familiei lărgite) și terminând cu probleme asociate sărăciei extreme (familie numeroasă, mamă care nu are cu cine lăsa copilul când pleacă să muncească, alcoolism, prostituție etc.).

În 1996 s-a realizat al doilea studiu privind Cauzele instituționalizării copiilor în România (UNICEF,FICF, IOMC). Acest studiu a evidențiat faptul că aproape 70% dintre copiii 0-3 ani instituționalizați în leagăne proveneau direct din maternități și spitale/secții de pediatrie. Abandonul (în maternitate spitale/secții de pediatrie) a fost indicat, în anchetele sociale, drept principala cauză a instituționalizării în 51% din aceste cazuri. În doar 10% din cazuri a fost indicată ca fiind singura cauză, restul anchetelor sociale indicând și alți factori de natură economico-socială.

Un alt studiu efectuat în 1997, în 7 maternități din țară și 3 din București constata o rată medie de abandon de 1.61% cu limitele cuprinse între 0,75-2,7% (I.M. Dâmbeanu, Petronela Stoian și alții: Abandonul ca formă de neglijență, în vol. COPILUL MALTRATAT, 2001). Caracteristicile mamei care își abandonează copilul sunt definite prin stare civilă (necăsătorite), vârstă (adolescente), nivel de educație (scăzut).

În anul 2000 s-a realizat studiul „Abandonul maternal” (Iuliana Dombici, Minerva Ghinescu și alții). Studiul consemnează o prevalență a abandonului în maternități între 0,7-2,5%, în funcție de numărul de locuitori ai localităților în care se află maternitatea.

Studiile menționate mai sus indică o prevalență aproximativ similară a abandonului în maternități. Nu există cifre despre abandonul copiilor sub 5 ani în spitale/ secțiile de pediatrie cu toate că în mediile spitalicești prezența lor este constant semnalată.

Cele mai multe din aceste studii au fost realizate pe analiza documentelor și a intervievării profesioniștilor din maternități. Nici unul din studii nu și-a propus înțelegerea fenomenului de adandon al copilului și din perspectiva mamei.

De asemenea, aceste studii au limite, decurse din asumarea metodologiilor, care nu permit generalizarea rezultatelor pe țară, ele fiind valoroase în calitatea lor de studii de caz.

În același timp, trebuie remarcat faptul că, deși ultimile două studii se ocupă chiar de ”abandon”, noțiunea sau conceptul de abandon nu apare nicăieri definit.

Din acest motiv acea prevalență nu se știe exact la ce se referă.

Studiul pe care-l propunem urmărește cel puțin patru perspective pentru înțelegerea contextului care generează și determină persistența fenomenului de abandon în România: condiția de sănătate a copilului abandonat, condiția socio-culturală și economică a mamei, practicile de îngrijire în unitățile sanitare precum și adecvarea și accesibilitatea serviciilor sociale și medicale adresate mamei și copilului.

La baza organizării sistemului de instituționalizare a copiilor în România s-a aflat timp de câțiva zeci de ani Legea nr. 3/1970. Aceasta lege a reglementat ”regimul de ocrotire al unor categorii de minorii” lege pe baza

căreia au fost instituționalizați toți acești copii în unități sanitare de ocrotire. Decizia de instituționalizare era luată de o comisie, la recomandarea, de regulă, a unui medic, și avea la bază argumentul că dezvoltarea copiilor ar fi “primejduită în familie”. Destinația copiilor ca urmare a deciziei era într-o unitate sanitară de ocrotire închisă, leagăn (dacă copilul avea acte de identitate) sau secție de distrofici (dacă copilul nu avea acte de identitate).

În această lege nu apare noțiunea de copil abandonat, pentru că legea “gândește” separarea copilului de familie și părinți și internarea lui într-o instituție, ca un plus de oportunități în furnizarea de resurse suplimentare copilului pentru o bună dezvoltare.

Drept urmare, acești copii nu erau percepuți ca fiind în dificultate, încălcându-li-se drepturile ci erau considerați că se bucură de acoperirea tuturor nevoilor, prin ocrotire într-un colectiv și garantată de stat. Colectivitatea și statul erau percepuți în sine garanți.

Legea, prin prevederile sale, ilustrează limitele în care era gândită dezvoltarea copilului, cu ignorarea desăvârșită a relațiilor cu mama/părinții. Satisfacerea nevoilor lor era extrem de restrânsă – la hrană și adăpost – în ideea că nevoile lor educaționale “apar de-abia după vârsta de 3 ani”. Și această perspectivă a fost inoculată și părinților. Si așa se face că această lege care voia să salveze copiii a căror dezvoltare era periclitată în familie, să dezvolte o cultură de abandonare instituționalizată a nevoilor copilului, afectând ireversibil dezvoltarea lor normală, fără ca aceasta să fie conștientizată ca atare.Mult timp de acum încolo, acțiunile și comportamentele profesioniștilor care vor veni în contact cu acești copii, lăsați fără părinți în instituții medicale sau de protecție socială, vor fi tributare acestei culturi.

Legea 3/1970 a funcționat până în iunie 1997, dată la care a intrat în vigoare Ordonanța de urgență 26/1997, care reglementează în principal protecția diferitelor categorii de copii neglijați, abandonați – temporar sau definitiv – sub denumirea generică de copii aflați în dificultate. Acest act normativ evita sintagma copil abandonat din cauza unei alte legi (Legea 47/1993), în vigoare la aceea dată, lege care urmărește clarificarea situației juridice a copilului abandonat de părinți în instituții. Conform prevederilor acestei legi, se putea atribui copilului abandonat statutul de abandonat de o instanță judecătorească pe baza unor criterii și condiții definite, pentru ca acesta să poată beneficia de unele măsuri de protecție cum ar fi plasamentul familial și adopția.

După intrarea în vigoare a legii mai sus menționată, mulți profesioniști din sistemul de protecție al copilului au considerat că pot fi numiți abandonați numai copiii declarați juridic abandonați, pentru ceilalți copii abandonați recomandând o noțiune mai puțin savantă, aceea de părăsit.

Perspectiva din care se conferă actualmente, copilului atributul de abandonat sau părăsit – este aceea a mamei/părintelui. Această perspectivă ignoră și lasă nesancționate juridic și moral practicile de menținere în stare de perfectă abandonare (vreme îndelungată și la vârste extrem de importante) a copiilor în unități sanitare unde dezvoltarea normală a copilului este profund periclitată pentru că nu îi sunt satisfăcute nevoile fundamentale.

În conceptia autorilor acestei lucrări un copil sub 2 ani – cu atât mai mult nou născut – lăsat fără mamă, constituie din primul moment o urgență de maximă importanță care nu suferă nici o amânare. Preluarea lui imediată nu poate fi amânată în numele unor proceduri birocratice pentru că dezvoltarea lui normală va fi ireversibil afectată.

Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 2005 utilizează noțiunile de copil părăsit, găsit dar și abandonat de mamă, strict din aceeași perspectivă și fără ca să le definească.

Începutul unor îndoiri în domeniul ocrotirii rezidențiale s-a produs după 1989, odată cu apariția ONG-urilor în sistem. Acestea au organizat primele instituții private de ocrotire a copiilor. Deși în general se poate spune că fiecare dintre acestea constituie modele moderne și flexibile de ocrotire instituționalizată, monopolul în domeniu (din punct de vedere al numărului de instituții și a celui de copii ocrotiți) aparține încă statului.

Instituțiile publice pentru ocrotirea rezidențială a copilului au fost în mod tradițional organizate pe criteriul vârstei. Tradiția la care se face referire era de a ocroti copilul între 0-3 ani în leagăn, iar pe cel de 3-18 ani în casa de copii. Întrucât copilul aflat între cele două tipuri de instituții are, în principiu aceleași categorii de nevoi, separarea pe criteriul vârstei poate fi considerată artificială; în plus, aceste instituții au avut și o subordonare administrativă și metodologică diferită, leagănele aparținând Ministerului Sănătății, iar casele de copii Ministerului Educației Naționale. Aceste subordonări au generat caracteristicile esențiale și diferențierea celor două tipuri de instituții.

În general, numărul de copii îngrijiți în fiecare instituție publică de ocrotire este mare. Pe de altă parte, perioada de timp pe care copilul o petrece în instituție este îndelungată. Instituțiile fiind mari, insuficient adaptate nevoilor copiilor, sunt dificil de realizat pe scară largă programe individualizate pentru fiecare copil. Totodată, lipsa de alternativă reală la sistemul de ocrotire rezidențială se face ca fiecare copil intrat în „capcana” acestui sistem să trebuiască să treacă cel puțin o dată dintr-o instituție într- alta (în funcție de vârstă) cu schimbarea, în consecință, a întregului mediu: loc, personal, colegi, prieteni. Acest fapt de asemenea, nu poate contribui la o dezvoltare armonioasă a copilului.

Reprezentanța Specială UNICEF a realizat studii asupra cauzelor instituționalizării copiilor în România: decembrie 1991, ianuarie 2000, decembrie 2003, ianuarie 2004. In urma studiilor de cercetare UNICEF s-a constatat ca principala cauză a internării copiilor în lanțul institutiilor de ocrotire era abandonul noilor născuți în maternitate sau a copiilor mici in secțiile pediatrice ale spitalelor. În ultimii ani situația socio-economică a familiilor devine o cauză cu pondere importantă în instituționalizarea copiilor, respectiv în plasarea acestora la vârste mai mari în case de copii.

De cele mai multe ori, nu săracia ca atare a fost menționată în ancheta socială drept cauză a instituționalizării copilului, ci problemele familiale care fie îi amplificau efectul, fie constituiau cauzele sărăciei (abandonul familial, destrămarea familiei prin divorț, despărțire, deces, detenție).

Astfel, un exemplu concludent constituie urmatoarele studii de caz:

Mă numesc A.M. M-am născut în anul 1982 în orașul RV unde mi-am petrecut toată copilaria. În afară de mama și tata mai am o soră mai mică.

În prezent am 22 de ani și locuiesc de aproape 6 luni cu copilul într-un centru maternal din oraș.

Copilul nu este recunoscut de tatăl său.

Când eram mică, chiar până în clasa a VIII-a nu mi-a lipsit nimic, am fost la mare, la munte, îmi petreceam vacanțele la bunici, mai ales la bunicul din partea tatei care mă iubea foarte mult.

Nu am fost bătută niciodată. Am fost pedepsită foarte rar. Părinții câștigau bine, aveau amândoi serviciu.

Și în prezent o duc foarte bine.Tata lucrează în strănăate, vine cam o dată la 3 luni. Cu banii câștigați își fac o vilă în satul din care este tata, au destui bani. Când eram în familie aveam mult aur nu numai eu, ci și mama și sora mea.

După ce m-am făcut mare și am început școala profesională, părinții și mai ales mama au fost cu mine severi și duri. Am fost ținută mai ales în casă. Rareori am avut voie să stau în fața blocului cu alți tineri de vârsta mea.

Până la un moment dat cu mama m-am înțeles bine, dar nu am vorbit niciodată cu ea despre băieți, sex…

Mai mult o iubea pe sora mea. Și tata a observat și a recunoscut că o iubește mai mult pe sora mea.

Sora mea era așa cum voiau ei, cuminte și învăța bine. Eu am fost mai rebelă, îi ascultam mai puțin și îmi plăcea să merg la distracții. Totdeauna am avut discuții cu ei pe acest subiect. Odată când ne certam pe tema ieșirii din casă era la noi o vecină care îi era mamei prietenă din tinerețe. Am auzit când acesta mi-a luat apărarea spunându-i mamei "ce, tu te crezi prea cuminte". Nu știu la ce a facut prietena mamei aluzie. Probabil că era un secret de-al lor din tinerețe.

Nu am cunoscut alți băieți în afară de actualul meu partener. A fost primul meu prieten și apoi a devenit partenerul meu de viață. L-am cunoscut pe stradă în orașul nostru. Eram cu o colegă de școală care mi-a facut cunoștință cu el.

Viața sexuală am început-o la 19 ani, când eram elevă la seral, la un liceu industrial.

După ce l-am cunoscut pe partenerul meu am cerut voie mamei să merg la discotecă cu el . Atunci lam prezentat mamei pentru că așa îi plăcea ei să controleze totul.

Nu i-a plăcut și mi-a interzis să mai ies cu el. Mi-a argumentat că este mai mare decât mine, că este rrom, că nu "face de mine". În ciuda părerilor mamei, continuam să ne întâlnim pe stradă, să mergem la terasă, să discutăm. M-a atras la el în special faptul că știa să mă asculte atunci când intram în conflict cu părinții și sora mea și nu-mi ascundea problemele lui. Și el era în divorț cu soția lui cu care avea un copil și era implicat într-un proces de partaj al bunurilor destul de complicat.

Au început discuțiile cu mama, bătăile, interdicțiile de a ieși din casă. Într-o zi, când ai mei erau la serviciu, m-am decis să plec la el definitiv.

M-am mutat într-un apartament de bloc în condiții destul de proaste. Apartamentul aflat în partaj era murdar, fără ferestre, nezugrăvit, nemobilat. Nu mi-a păsat de condiții, important a fost pentru mine că eram cu bărbatul pe care-l iubeam și care mă înțelegea. După fuga de acasă am abandonat liceul pentru că am dat de libertate…

“Soțul meu” m-a certat că am renunțat la școală.

După ce am plecat de la părinți, la aproximativ două luni i-am sunat ca să pot trece pe la ei să-mi iau un cec și câteva lucruri. Am fost primită, dar se citea în ochii lor că nu mă aprobau și că nu au nici un sentiment pentru mine.

Atunci mi-am dat sema că nu-mi trebuiau banii, aurul, ci iubirea lor.

Partenerul cu care trăiesc este mai mare decât mine cu 11 ani. M-a atras la el seriozitatea, maturitatea și încrederea care mi-o dădea atunci când îi vorbeam de conflictele mele cu părinții. În ciuda faptului că este rrom, este un om respectat în oraș, are relații mai ales cu românii. Are numai patru clase. Nu are o meserie, dar este un bun om de afaceri. A avut o firmă care i-a adus mulți bani. Se ocupă cu recuperarea fierului vechi și a vânzării de motoare de mașini. În prezent firma are dificultăți financiare și este în faliment. Muncește pe cont propriu într-un atelier improvizat. Se ocupă de confecționarea de ferestre de termopan. În prezent nu câștigă prea mult. Nu suficient pentru întreținerea mea și a unui copil.

“Soțul meu” este foarte matur, m-a învățat foarte multe despre sex, despre orice domeniu, cu alte cuvinte are "școala vieții", îmi oferă răspuns la orice întrebare pe care i-o pun.

Este emancipat, are un limbaj foarte frumos. Nu se vede că este rrom decât după fizionomie.

După mutarea la el am rămas însărcinată, dar am întrerupt sarcina pentru că ne-am dat sema că nu există ce ne trebuie pentru a crește un copil. Mi-am depistat sarcina făcându-mi un test după care am facut avort.

Când am rămas însarcinată a doua oară cu copilul despre care vorbim, amândoi am fost supărați, a fost un copil nedorit care s-a născut într-un moment nepotrivit.

Am fost sigură ca sunt însărcinată cam la 2 luni și jumătate spre trei luni. Am vorbit acest lucru cu "soțul meu" și mi-a sugerat să fac un avort. N-am fost prea norocoasă pentru că am prins sărbătorile, am amânat, timpul a trecut și copilul mi-a mișcat.

Nu am fost la medic pe perioada gravidiei. Am medic de familie, dar m-am dus foarte rar la el. Am înțeles că medicii de familie dau medicamente, iar eu sunt împotriva lor. Am probleme cu inima, cu ficatul, dar încerc să mă tratez cu ceaiuri.

Stau prost cu sistemul nervos. Când mă enervez îmi tremură capul și cred că acest lucru se datorează emoțiilor și fricii din familie.

Nu am pregătit nimic pentru nașterea copilului, scutece sau altceva. Nici nu am dat importanță acestui aspect, mai ales că banii erau foarte puțini. Pe perioada sarcinii erau zile când mâncam numai pâine.

În acel moment se punea problema supraviețuirii noastre și nicidecum îngrijirii unui copil.

Nu mi-am ascuns sarcina, dar când ieșeam în oraș nu mă simțeam bine privită de cunoștințe sau prieteni comuni.

Copilul l-am născut la 8 luni și jumătate în alt județ. Nașterea în municipiul C. nu a fost premeditată, ci întâmplătoare.

Din cauza lipsei de bani într-o zi ‘’soțul meu’’ s-a decis să vândă mașina pe care o aveam, într-un târg foarte mare situat cam la 200 de Km de R.V. Din cauza hopurilor am pierdut lichidul. Atunci am decis să merg la maternitate pentru a nu avea probleme.

M-am internat doar cu ce aveam pe mine.

La internare mi s-au cerut actele de identitate. Nu le aveam la mine, dar nici soțul meu pentru că le uitase acasă, cu toate că avea nevoie de ele pentru vinderea mașinii. Am spus adevărul că nu sunt din localitate și că nu sunt căsătorită. În maternitate am fost bănuită că vreau să-mi dau o altă identitate. Am dat adresa de la părinți. La internare și după ce m-am instalat în salonul gravidelor asistentele medicale mi-au vorbit urât, nu mă băgau în seamă. Fetele din salon primeau atenție din partea infirmierelor, asistentelor medicale. De exemplu, am auzit că dacă ți se face clismă naști mai ușor, dar mie nu mi-au făcut. După ce mi-au făcut o perfuzie pentru provoacarea nașterii au început durerile. M-a asistat la naștere un medic arab, care s-a purtat foarte bine cu mine. M-a încurajat. După ce pleca medicul asistentele mă tratau cu indiferență. După naștere copilul a fost dus în salonul copiilor. Nu am primit nici o informație despre copil în afară de faptul că este baiat, că are 2800 gr și că a primit “nota 9”.

Am întrebat dacă are malformații pentru că știam de la televizor că mulți copii nedoriți au malformații. Nu am primit nici un răspuns la întrebarea mea, iar la prima alaptare nu mi s-a permis să desfăș copilul.

În maternitate stăteam 8 femei în salon, iar copiii stăteau în salonul noilor născuți.

După ce m-am refăcut l-am alăptat pentru că așa făceau toate femeile.

După naștere nu primeam mâncare suficientă, nu mă băga nimeni în seamă. Le-am cerut fetelor din salon un prosop, vată, alte lucruri și chiar mâncare. Ele primeau de acasă și aveau prea multă.

Mâncam cu lingura unei fete, din cana altei fete, era neplăcut. Nici ele nu mă priveau prea prietenos.

Pe copil nu știam să-l îngrijesc. Mă speria gândul plecării din maternitate pentru că nu știu să-l hrănesc, să-l îngrijesc.

A treia zi m-a căutat “soțul” și am fugit din maternitate fără copil.

Când fetele au plecat la alăptat, am ieșit din salon în curtea spitalului îmbrăcată cu halatul și papucii primiți de la spital. În curtea spitalului era mai multă lume. Apoi am ieșit pe poartă, nu am fost oprită de nimeni. Era ceva obișnuit ca fetele să iasă să-și facă cumpărături la un magazin aflat în apropiere.

Își cumpărau biscuiți, dulciuri și altele. La 10 metri de poarta spitalului "soțul" meu mă aștepta în mașina parcată. Am discutat în mașină mai multe minute, ne-am sfătuit și am decis să lăsăm copilul în spital, iar noi să plecăm acasă. Am plecat cu mașina pe care nu a putut să o vândă. Prietenul meu mi-a reamintit că stăm foarte rău cu banii, iar casa în care stăteam nu era corepunzătoare pentru copil. Mi-a spus că imediat după ce se pune pe roate afacerea lui îl vom căuta și lua acasă.

Am plecat acasă, iar după mai mult de o lună m-am trezit la ușă cu cineva care mi-a spus că este de la protecția copilului. Am discutat și am recunoscut că mi-am lasat copilul în maternitatea din orașul C. Mau găsit pentru că primiseră adresa de la mama mea. De acolo au aflat unde stau. Ei s-au ocupat de actele copilului. În prezent baiatul are CN. Cei din maternitate i-au pus un nume care nu-mi place. Se aseamănă prea mult cu cel al fostei soții a partenerului meu.

După o perioadă mai lungă asistentul social mi-a spus că baiețelul este în leagănul din oraș și că dacă vreau pot să-l vizitez.

M-am dus de multe ori, uneori zilnic dacă nu era carantină. În leagăn am fost încurajată să vin cât mai des , să țin copilul în brațe.

Despre contraceptive nu știu prea multe. Am auzit, nu știu exact, că pilulele mă îngrașă, mă deformează și am respins categoric ideea folosirii lor. Folosim calendarul și alte metode pe care le știe prietenul meu.

Cei din serviciile sociale au încercat o împăcare a mea cu familia. Mi-au transmis că părinții m-ar accepta cu copilul, dar fără partenerul meu.

Nu vreau să mă întorc acasă la părinți pentru că m-ar duce în alt județ ca să nu afle că am facut un copil cu un rrom, m-ar sechestra acolo unde și-au făcut vila. Spun că sunt o femeie ușoară.

Știu că soțul meu nu este perfect, dar contează ”persoana”. El gândește foarte bine, nu fură, este un om respectat.

Nici socrii mei nu mă acceptă. Ei vor ca băiatul lor să se însoare cu o rroma. Nu mă duc la socrii pentru că stau într-un cartier de țigani. Soțul mereu îmi spune să mă feresc de anumiți țigani care sunt răi.

Copilul este important pentru mine. Sunt în centru maternal pentru că mi-am vizitat foarte des copilul în leagăn. Văzând că îmi iubesc copilul mi s-a propus să stau cu copilul în centru maternal.

Soțul meu vine la centru maternal, dar nu poate tot timpul pentru că face deplasări în afara județului.

Mă numesc SM, sunt născută în anul 1986. Familia mea este formată din 4 persoane: cei doi părinți, eu și un frate mai mic cu trei ani, elev la un liceu din aceeași localitate. Mama este muncitoare într-o fabrică de articole textile. Salariul ei este cam de 3 milioane. Tata este muncitor calificat, dar în ultima vreme, de când sunt eu mai mare nu are un serviciu stabil. Nu contribuie la întreținerea noastră.

Părinții sunt separați, dar nu divorțați. Separarea părinților mei s-a realizat când eu aveam 16 ani și jumătate. Tata lipsea mult de acasă. Din cauza lipsei de bani în clasa a IX – a am stat un an școlar într-un centru de plasament, un fost internat de liceu. Acolo îmi asigurau casa și masa gratuit. Am amintiri plăcute despre centrul de plasament. În acea perioadă mergeam acasă în fiecare weekend.

Am fost de acord cu decizia mamei de separare pentru că tata era violent, consuma băuturi alcoolice, nu muncea, nu câștiga bani. Trăiam într-o atmosferă tensionată care ne afecta pe noi, copiii. Cu puțin timp înaintea plecării începuse să ne bată și pe noi, pe mine și pe fratele meu mai mic.

Când eram mică îl iubeam foarte mult pe tata și cred că acest fapt a determinat-o pe mama să amâne momentul despărțirii de el. Tata m-a dezamăgit foarte mult pentru că este o personă slabă care nu a reușit să renunțe la alcool, deși a văzut că alcoolul i-a adus o groază de necazuri. Cam pe la 16 ani am început sa fiu de partea mamei și chiar am încurajat-o să ia decizia despărțirii de tata.

Am fost crescută de ambii părinți, dar a avut grijă de noi în mod special mama.

Până acum două luni am locuit împreună cu mama și fratele meu. În prezent m-am separat de familie și stau singură într-un apartament al unei cunoștințe fără să suport cheltuielile de întreținere ale acestui,. M-am angajat să am grijă de apartament încât să nu tenteze hoții sa-l spargă. Nu am forme legale pe domiciliul pe care îl ocup în prezent.

Cu mama am relații foarte bune, totdeauna m-a sprijinit la greu.

Mi-a dat sfaturi bune, chiar dacă nu le-am urmat. Este înțelegătoare, bună, iertătoare.

Pe tata l-am iubit cel mai mult, dar în prezent vreau să-l uit.

Pe bunicii din partea mamei nu i-am prins în viață. Pe bunica din partea tatălui o cunosc, dar nu m-a iubit niciodată, nu m-a îmbrățișat, nu mi-a spus lucruri frumoase, este o femeie rea și distantă față de mine.

De aproximativ 2 ani nu știu nimic de tata. Nici el nu știe că am născut un copil.

Mi-am început viața sexuală la 16 ani cu prietenul meu pe care îl cunoștea familia și care era cu 13 ani mai mare decât mine. Mergeam deseori în vizită la el. Cu familia prietenului meu formată din doi copii și mama aveam relații foarte bune și mă simțeam acceptată și protejată de aceasta.

Sunt de la țară, dintr-un sat din apropierea orasului B. Sunt elevă în clasa a XI-a la un liceu foarte bun din localitate care îmi va asigura la absolvire o meserie sigură și frumoasă. Sunt necăsătorită și am un băiețel în vârstă de 7 luni pe care l-am născut la maternitatea din oraș înaintea împlinirii vârstei de 18 ani. Copilul s-a născut la 7 luni, cu o greutate de 2000 gr și cu un handicap, are buza tăiată, o malformație care se numește "bot de iepure". Pe toată perioada sarcinii m-am simțit bine, nu am avut grețuri, doar stări de somnolență. Nu m-am alimentat prea bine pe perioada sarcinii. Am consumat multe mere pentru că îmi făceau bine. Nu am vorbit cu nimeni despre faptul că aștept un copil.

Am ascuns sarcina purtând haine largi ca să nu se vadă. Mi-am dat seama că sunt însărcinată încă din prima lună pentru că aveam ciclul foarte regulat, dar speram să nu fie așa și am amânat decizia până când a mișcat copilul. După aceea am început să am sentimente față de copil și să mă atașez de el.

Am încercat să iau legătura telefonic cu tatăl copilului, dar nu mi-a răspuns niciodată. Am bănuit că nu-mi răspunde pentru că se aștepta la o astfel de veste. M-am simțit abandonată și singură, dar știam că o să vină o salvare pentru mine.

Am mers la școală până în ultimul moment pentru că nu voiam să abandonez liceul.

Pe perioada sarcinii nu am fost niciodată la medic, nu mi-am făcut analize.

Mama a aflat despre sarcină cu două zile înainte de a naște copilul. Ea m-a ajutat să ajung la maternitate. A dat dovadă de multă înțelegere față de mine și mi-a reamintit faptul că și ea a pățit la fel cu primul ei copil, care, din păcate, a decedat la vârsta de 6 luni. Era o poveste veche pe care o știam din familie, dar mai ales din familia tatălui meu atunci când apăreau certuri și neînțelegeri .

Imediat după nașterea copilului au aflat și profesorii, colegii și mai multă lume. A fost al doilea moment foarte greu pentru mine pentru că o parte din profesori mi-au fost foarte ostili și mi-au sugerat să părăsesc școala pentru că nu sunt un bun exemplu pentru celelalte eleve ale școlii. Simțeam că o parte dintre profesori, mai ales cei tineri, sunt cu sufletul alături de mine.

M-au susținut colegii, atât fetele cât și băieții. Îmi amintesc momentul când am fost chemată în fața consiliului profesoral să dau explicatii. Atunci am "pledat" pentru a fi lăsată să-mi continui școala, chiar dacă am făcut un copil din greșală și naivitate.

Conducerea școlii a acceptat situația mea și datorită susținerii pe care am avut-o din partea protecției copilului. Aș putea să spun că am avut noroc.

Îmi amintesc că prietenele mele din clasă m-au rugat să le duc să vadă copilul. Acestea m-au ajutat să mă gândesc mai serios la viitorul copilului.

Copilul nu a fost recunoscut de tatăl său. Poartă doar numele meu.

La maternitate am fost cu salvarea și însoțită de mama, care m-a ajutat cel mai mult atunci când eram supărată și deznădăjduită.

La internarea în maternitate, deși mi-a fost greu, nu am ascuns faptul că băiețelul a fost conceput în urma unei relații de scurtă durată și că va fi declarat doar pe numele meu.

La prezentarea în maternitate am avut cartea de identitate la mine, iar o asistentă medicală mi-a completat fișa de internare. Când m-a întrebat de soț, de tatăl copilului, s-a uitat "de sus" ca și cum "uite-o și pe asta nu a avut ce face la vârsta asta să facă un copil".

Imediat după nașterea copilului am fost foarte confuză, nu știam ce decizie să iau în legătură cu copilul, cu școala, cu viitorul meu. După naștere am stat cu copilul în maternitate cam 10 zile, o singură infirmieră mi-a sugerat că este mai bine pentru mine să nu mai văd copilul și să-l las acolo pentru a-mi începe viața de la capăt.

Aceiași infirmieră mi-a spus că este mai bine să nu văd copilul pentru că mă atașez de el și nu este bine pentru el. L-am alăptat, deși am avut dificultăți pentru că nu știam cum. Pe perioada șederii în maternitate am fost vizitată de mama și de fratele meu.

La o lună după ce am născut copilul m-am întâlnit cu tatăl copilului și i-am spus despre cele întâmplate. A părut că este încântat și mi-a spus că va recunoaște copilul.

Dar lucrurile nu s-au petrecut așa, el nu m-a mai căutat și nu și-a ținut promisiunea.

Am acceptat această situație, m-am gândit destul de bine și mi-am stabilit prioritățile. Școala era pentru moment cea mai importantă pentru mine așa că am decis să-mi întrerup concediul medical și să merg la liceu pentru a-mi susține tezele pentru a nu pierde anul școlar. Aceste lucruri le-am discutat cu asistenta medicală și cea socială de la protecția copilului.

Nu am vrut să-mi abandonez copilul, am plecat din maternitate "justificat" pentru a-mi rezolva unele probleme legate de școală și de recunoașterea copilului.

Înainte de părăsirea maternității, în prezența asistentei sociale de la protecția copilului, am făcut o cerere scrisă pentru ocrotirea copilului într-un centru de plasament din cadrul direcției de protecția copilului. Copilul a fost transferat din maternitate în centrul de plasament cam după o lună și jumătate după ce am declarat copilul și i-am obținut certificatul de naștere, în absența mea, eu fiind ocupată cu școala.

Știam ce însemna un centru de plasament pentru că am stat și eu un an, atunci când ne-a părăsit tata, iar mama nu mai avea mijloace să ne țină la școală.

Am auzit că se mai îngrijesc copiii fără posibilități materiale la asistenți maternali dar nu am vrut să ajungă copilul meu la o familie pentru că mi-a fost teamă că se atașează de acea familie și apoi nu mai pot reveni la decizia mea.

Știu că în centrul de plasament îmi pot vizita copilul ori de câte ori vreau în funcție de programul meu de la școală.

De asemenea, centrul de plasament are posibilitatea să-l opereze pe copil pentru a scăpa de defectul cu care s-a născut.

Deși copilul nu a fost recunoscut de tată, l-am facut din dragoste. Din păcate dragostea a fost numai a mea, iar el a tratat această legătură ca pe o distracție.

Vestea că am un copil nerecunoscut de tată s-a răspândit repede în satul din care sunt. Dar când am fost întrebată am negat acest lucru. Nu știu cum o să repar această minciună, voi vedea.

În viitor vreau să-mi fac dreptate, să deschid proces de paternitate chiar dacă știu că mă va costa mulți bani și multă energie și să încerc să-mi îngrijesc singură copilul.

Varsta mamei constituie o alta cauza de institutionalizare a copilului.

Conform datelor obținute în urma interviurilor cu mamele, mamele foarte tinere, sub 20 de ani, pe ansamblul lotului nostru de studiu dețin o pondere 27,6%, cu variații importante între cele 2 categorii de mame (36,8 și respectiv 16,7 %). Pe ansamblul lotului, vârsta mediană a mamelor a fost de 24 de ani, cu limitele extreme la 14 și 43 de ani. Ponderea mamelor sub 16

ani la nașterea copilui a fost de 6,5% (datele nu sunt prezentate).

O alta cauza invocata : etnia mamelor.

Pe ansamblul eșantionului, a cărui reprezentativitate este discutabilă conform celor menționate la început de capitol, se constată că cele mai multe mame care și-au abandonat copiii, în unități sanitare sunt de etnie rroma (56,7%). Determinarea etniei s-a realizat prin autoidentificare, folosidu-se informațiile din interviurile cu mamele identificate. Din distribuția pe cele 2 categorii se constată că aproximativ jumătate din mamele din eșentionul luat în studiu, care își abandonează copiii în maternități, sunt de etnie rroma, cealalătă jumătate fiind de etnie româna și maghiară.

Dintre mamele identificate care și-au abandonat copilul în secțiile de pediatrie/recuperare, peste 66% sunt de etnie rroma. Suprareprezentarea etniei rroma în rândul mamelor identificate care își abandonează copiii este evidentă dacă se ține cont că ponderea acestei etnii în populația generală este sub 10%.

„Femeile de etnie rromă nasc de la 14-15 ani până la 40 de ani, fac copii de care nu au grijă (copiii se cresc unii pe alții), de multe ori părinții îi lăsau pe scările spitalului.

Copiii rromi sunt născuți de fapt pentru a fi exploatați de părinții lor. Când cresc sunt trimiși la furat.

Probabil este și vina societății pentru că a marginalizat rromii. Trebuie ajutați pentru că sunt oameni – trebuie integrați în societate.”

Asistentă medicală

Starea civila constituie o caracteristica esentiala in vederea institutionalizarii copiilor

Tabelul de mai jos atrage atenția prin ponderea foarte mare a mamelor care se află în uniune consensuală sau sunt celibatare. Cele mai multe femei singure se află în categoria mamelor care și-au abandonat copiii în maternitate.

Concubinajele sunt foarte des acceptate în mediile din care provin copiii abandonați.

Concubinajele de scurtă durată se finalizează de regulă cu o sarcină nedorită și începerea unei alte relații în care partenerul nu vrea să se implice în creșterea copilului al cărui tată nu este.

Acele sarcini în evoluție între două relații de concubinaj de scurtă durată devin în cele din urmă copiii abandonați din maternități, spitale pediatrice, secții de distrofici etc.

Nivelul de educație al mamei a fost perceput de participanții la studiile calitative – profesioniști și factori de decizie – ca un factor de risc sintetic cu impact major asupra abandonului copiilor, pentru că nivelul de educație determină nivelul social și economic, cu toate consecințele pe care acestea le au asupra tuturor componentelor vieții.

Educația precară, prin nivelul scăzut de școlarizare al mamelor a fost constant menționată printre cauzele/ factorii de risc cu mare importanță în decizia de abandon.

“Prima cauză a abandonului copiilor este ignoranța.

Metodele contraceptive sunt prezentate încă din școală, este un subiect dezbătut la fel de mult ca și spălatul pe dinți. Din păcate, informațiile despre metodele contraceptive nu ajung tocmai la populația cea mai vulnerabilă, cea care nu a urmat nici o formă de învățământ.’’

Medic Obstetrician Ginecolog

Alte cauze ale institutionalizarii copiilor mai pot fi conditiile de locuit, religia si veniturile.

Așa cum rezultă din tabel , cele mai multe mame locuiesc în așa numitele casă cu curte(42,7%) urmate de cocioabe (35,9%).

Prin convenție au fost considerate casa cu curte construcțiile destinate sau adaptate locuirii de dimensiuni mici, aflate într-o mai stare mai precară, și cu o curte, amenajată sau nu. A fost considerată cocioabă locuința extrem de dărăpănată, făcută din pământ, de obicei formată dintr-o singură încăpere.

8,8% dintre mame locuiesc în condiții extrem de precare – locuințe improvizate, adică în diferite adăposturi din carton și alte materiale, în ghene de gunoi, în chioșcuri etc.; 0.6% dintre mame locuiesc în vile. Vile, au fost considerate construcțiile destinate locuirii de dimensiuni mai mari – peste 3 camere aflate într-o stare foarte bună.

Există și mame care nu au nici un fel de locuință (1,4%) numite „boschetare”, care, de obicei, sunt și oligofrene, dorm în parcuri, canale etc. și provin din rândul copiilor străzii. Judecate pe cele 2 categorii, condițiile de locuit ale mamelor care și-au abandonat copiii în maternitate sunt mai bune decât ale celor care i-au abandonat în pediatrie.

STUDIU DE CAZ

T. M .L. – comuna C – jud. A

"Am cunoscut în spital mame care au zis că-și abandonează copiii. Nu numai eu , toate din salon ne rugam de ele să-și vadă copiii. Nu și-i doreau mai ales dacă erau băieți. Pentru fete aveau mai multă milă".

"Dacă aș primi de la primărie două camere mi-aș lua copiiii acasă. Nu știu cum să procedez să-l îmbunez pe primar. Am fost la el și cu Antena și cu Curierul dar nu îi este frică de nimeni."

"Lipsa de locuință și atât este singurul motiv care m-a determinat să-mi las copiii la asistent maternal"

Mă numesc TML și sunt din comuna C din județul A. Comuna se află la 37 de km de orașul P. Am 25 de ani, am absolvit 8 clase în satul meu. Am născut 3 copii, doi băieți și o fetiță . Doi dintre copii în vârstă de 2 ani și 5 luni celălalt de aproape un an sunt în îngrijirea a doi asistenți maternali.

Sunt dintr-o familie numeroasă cu 5 copii. Sunt cea mai mare, singura fată din cei 5 copii ai mamei.

Părinții au divorțat când eu aveam 11 ani. Toți copiii au rămas în îngrijirea mamei. Mama a dus-o greu și-și dorea ca eu să ajung mai bine. Am fost un copil bun, nu am creat probleme, iar mama și în special bunica îmi spunea că arăt bine.

Ambii părinți s-au recăsătorit, dar tatăl meu mai are cu actuala soție un baiat, care are 14 ani. Nu-mi amintesc de ce au divorțat părinții, nu știu din vina cui. Tatăl meu a fost un copil adoptat de o matușă a lui care nu avea copii.

După ce am terminat cele 8 clase am început să muncesc prin sat, pe la oameni, cu ziua, la sapă, la tăiat coceni, la lemne. Părinții mei nu au fost și nu sunt oameni bogați. După divorțul părinților am rămas cu mama într-o casă formată din două camere. Copilăria mi-am petrecut-o mai întâi cu părinții, apoi cu bunicii din partea tatălui unde mergeam mai des. De la ei am învățat să muncesc și să câștig banii. Ei locuiau într-un sat vecin.

În satul din care erau bunicii paterni am cunoscut un băiat care era dintr-o familie destul de înstărită.

Era cu 3 ani mai mare ca mine. L-am iubit și cred că și el m-a iubit, motiv pentru care la 17 ani am decis să ne mutăm la bunicii mei fără a fi căsătoriți. Familia lui nu a fost de acord cu căsătoria pentru că eram prea săracă pentru el. Am stat împreună o vreme după care el s-a reîntors la părinți. Când ne-am despărțit eram însărcinată în 4 luni. Nu a recunoscut copilul, care este "trecut doar pe numele meu". Toți cei trei copii i-am născut acasă, așa cum a făcut și mama mea cu frații mei. Dintre cei 5 copiii ai mamei, numai eu sunt născută în maternitate.

Primul copil l-am moșit singură, la următorii m-a ajutat soțul. După fiecare naștere am ajuns la maternitate cu copiii pentru că așa este regula.

După ce am născut primul copil l-am cunoscut pe culoarele spitalului pe actualul soț care mi-a acceptat din prima clipă copilul. Ne-am împrietenit și m-am stabilit la el cu copilul pentru că locuia în spital, într-o cameră. Era tolerat fiind fără părinți. Nu după mult timp ne-am căsătorit legal. După căsătorie am mai născut doi copii dar aceștia sunt în asistență maternală la protecția copilului.

După aproape doi ani în care am locuit în spital, soțul meu și-a pierdut serviciul pentru că facea prea des come diabetice. Am plecat la ai mei, dar eram prea mulți în casă.

Ultimii copii născuți i-am lăsat în maternitate, nu am fugit, nu i-am abandonat. Am vorbit de fiecare dată cu asistentul social . Nu i-am luat acasă pentru că nu aveam condiții. Amândoi copiii au fost transferați din maternitate în leagăn, unde au stat cam trei luni până când s-au găsit asistenți maternali să-i îngrijească.. Am fost de acord atât eu cât și soțul să ajungă copiii la asistenți maternali. Așa am fost sfătuită de asistentul social, de medicul de familie și de soțul meu.

Știam că nu este bine în instituție de la soțul meu care a trăit într-o casă de copii din localitatea R. Mi-a spus că este mai bine pentru copii la asistent maternal. În instituție sunt mulți copii, iar personalul nu poate să se ocupe de toți.

Îi vad pe cei doi copii la centrul de reintegrare cam o dată la două luni.

În prezent locuiesc cu primul copil și soțul într-o cameră situată în căminul cultural din comună, care nu are curent electric, apă și canalizare. Camera este și dormitor și bucătărie și magazie de lemne. Este foarte dărăpănată.

Camera este primită de la primărie, nu plătim chirie sau alte taxe pentru ea, dar nu este sigură. Stăm cu teama că vom fi dați afară deși o ocupăm pentru că ne-a dat aprobarea primarul.

Condițiile sunt rele și de aceea m-am dus la primărie să cer voie să ocupăm o cameră mai mică și mai bună din aceiași clădire, dar am fost refuzată.

Trăim din ajutorul social de 1.800 și din alocația copilului cel mare.

Mai câștig cam o sută de mii de lei pe zi și mâncare atunci când muncesc prin sat. În total există cam 4-5 milioane pe lunile de vară. Cu banii nu stăm așa prost, deși mulți se duc pe medicamente.

Soțul meu este foarte bolnav. Are diabet zaharat. De la vârsta de 6 ani este insulino-dependent. Chiar în acest moment este internat în spital unde a fost operat de peritonită. Nu se simte bine, operația s-a complicat din cauza diabetului. Am cerut pământ la primărie dar nu am primit nici un răzor.

În satul nostru există teren nelucrat pe care am putea să cultivăm zarzavaturi, dar nu ne sprijină primarul că să-l obținem.

Camera în care stăm nu este sigură. În căminul cultural sunt camere mai bune, efolosite. Dar nu estede acord primarul să le folosim . Exista posibilitatea să ne mutăm într-o cameră cu curent electric. Nu știu de ce mă refuză primarul permanent. Dacă am putea să facem un contract să fim siguri de locuința din caminul cultural am putea să ne ocupăm mai mult de ea. Primarul se poartă așa nu numai cu mine, ci cu toți din sat care cer câte ceva.

Nu am amintiri prea clare din copilărie doar că îmi plăcea să stau pe la bunici.

Mama m-a lăsat să fac ce vreau și mi-a respectat totdeauna deciziile .

Cu frații și mama mă văd săptămânal. Chiar și cu tata mai am relații. Ei nu mă pot ajuta. Au propriile lor probleme.

Nu există prieteni în sat. Nu ieșim la petreceri, la nunți. Soțului meu nu-i plac distracțiile.

Nu aș vrea să mai fac copii. Am luat anticoncepționale dar le-am întrerupt după un an pentru că am înțeles că nu fac bine la cap. Atunci am rămas însarcinata cu ultimul copil. În prezent țin calendarul;este cel mai sănătos.

Știu și de chiuretaj, dar nu am făcut niciodată că am ajuns la doctor prea târziu. Am avut sarcini ușoare și nașteri la fel. Mă înțeleg bine cu soțul, îl îngrijesc și ne sfătuim împreună. Eu am mai mult curaj, el mai puțin.

Când am ajuns în maternitate cu copiii născuți acasă cadrele medicale m-au primit foarte frumos. Îl știau pe soțul meu.

Dupa religie peste 63% dintre mame s-au declarat ortodoxe; atrag atenția procentul mare de mame care s-au declarat fără religie, 15,1%, și suprareprezentarea mamelor de religie musulmană (2,8%), explicabilă prin faptul că în eșantionul de județe a fost selectat și singurul județ în care acestă religie este mai bine reprezentată.

„Desigur starea economică, materială a mamelor are o contribuție în abandon, dar nu fundamentală.

Acesta își aduce contribuția spre finalul procesului, după ce familia, școala și religia nu și-au îndeplinit misiunile.”

Președinte de Comisie Protecția Copilului

Ponderea mamelor care au venituri relativ sigure nu depășește 15% în ambele grupuri. Se remarcă faptul că muncile ocazionale constituie o sursă importantă pentru cel puțin o treime dintre mame.)

Venitul minim garantat, ca sursă a veniturilor este menționat de circa o treime a mamelor. Acest fapt a fost remarcat și în alte studii focalizate pe persoane extrem de defavorizate social.

Explicațiile autorităților au scos la lumină faptul că pentru aceste venituri este necesar ca persoana să aibă domiciliul real și legal în același loc și să solicite acest venit.

“O cauză a abandonului o reprezintă situația economică precară pe care o au aceste mame. Nu au serviciu, nu câstigă bani, nu au calificare. Sunt foarte frecvente situațiile când aceste mame nu pot să decidă pentru că nu sunt independente din punct de vedere venituri, locuință.

O altă cauză ține de statutul femeii în raport cu bărbatul. Femeile care recurg la abandon nu pot

decide, sunt supuse, nu au independență materială și respectă cu sfințenie părerile bărbaților.”

Doctor de familie

Evitarea violențelor și abuzurilor din familie, o altă cauză invocată pentru luarea unei măsuri administrative, nu poate fi în mod real rezolvată prin instituționalizarea pe o perioadă nedeterminată de timp a copilului.

În sfârșit, situația copilului instituționalizat deoarece a provenit dintr-o sarcină nedorită sau prezintă handicapuri grave, s-ar putea rezolva prin găsirea unei familii substitutive de ocrotire.

Există deja metodologii, proceduri de lucru și profesioniști care pot activa plasamentul în familie ca pe o reală alternativă de protecție pentru copil.

Gestiunea de către un singur organism (consiliul județean) a tuturor resurselor care să permită oferirea de servicii diversificate, adaptate nevoii fiecărei familii, va putea dirija intervenția profesioniștilor către prevenirea riscurilor și găsirea unor soluții eficace și eficiente pentru dezvoltarea copilului.

Analiza realizată de reprezentanța Specială UNICEF, intitulată sugestiv „își poate permite România să …” (suporte costurile instituționalizării copilului), demonstrează că acțiunile de prevenire, sprijinirea familiei naturale a copilului, ocrotirea copilului într-o familie sunt nu numai favorabile copilului, dar și mai eficiente din punct de vedere financiar.

Cealaltă problemă a sistemului instituțiilor publice de ocrotire rezidențială a constituit-o, cum se arată mai sus, tutelarea acestor instituții de către ministere diferite – Ministerul Sănătății și Ministerul Educației Naționale. Aceasta a condus, în timp, la perpetuarea unor abordări inadecvate ale problematicii ocrotirii în fapt a copilului.

Personalul din leagăne fiind, preponderent medical, determină un mod de îngrijire excesiv medicalizat, iar personalul din casele de copii, de regulă didactic, consideră că educația cognitivă de tip școlar este suficientă și răspunde tuturor nevoilor copilului. Studiul privind instituționalizarea copilului, realizat în 1991, scotea în evidență întârzieri semnificative în dezvoltarea fizică, și intelectuală a copiilor instituționalizați pe perioade lungi de timp față de copilul de aceeași vârstă crescut în familie. În studiul similar din 1997, situația pare a fi ameliorată, în special în ceea ce privește dezvoltarea fizică, dar se înregistrează întârzieri în dezvoltarea intelectuală, manifestate în special prin nereușite școlare.

În anii 2003 și 2004, abandonul copiilor s-a manifestat pe aceleași coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani. Numeroasele reformele implementate – după 1990- urmate de crearea a numeroaselor structuri instituționale și servicii în domeniul protecției copilului au evoluat paralel cu fenomenul abandonării copiilor, de vreme ce maternitățile și spitalele de pediatrie continuă să fie “gazdele predilecte” ale acestora.

Referitor la amploarea acestui fenomen – pentru anii de referință ai studiului 2003 și 2004 – s-a constatat că aproape 4000 de copii nou-născuți sunt abandonați (în fiecare din acești ani) în maternități, la care se adaugă peste 5000 de copii, abandonați (annual) în spitale/secții de pediatrie.

Amploarea fenomenului s-a determinat prin rata abandonului (numărul de copii abandonați la 100 de nașteri/internări).

În maternități, rata abandonului a fost de 1,8%, atât în 2003 cât și în 2004.

În spitalele și secțiile de pediatrie rata abandonului exprimă numărul de copii abandonați la 100 de internări și a fost de 1,5% în 2003 și de 1,4% (2,1%) în 2004. Prin modalitatea de calcul utilizată la determinarea ratei abandonului în spitalele și secțiile de pediatrie rata este subestimată pentru că numărul copiilor abandonați s-a raportat la numărul de internări și nu la numărul de internați.

Comparând situația din anii 2003 și 2004, cu cea existentă la sfârșitul anului 1989, apare cel puțin o dublare a cazurilor de abandon în maternități. Pentru această afirmație ne bazăm pe următoarele date: în 1989 în leagănele din România staționau 10954 de copii sub 3 ani (Sursa: Ministerul Sănătății). Întrucât ieșirile erau nesemnificative până la 3 ani, putem estima că, anual, în jur de 3651 de copii intrau în leagăne, abandonați fiind în maternități și secții de pediatrie. După datele unor studii de cercetare, 83% dintre ei proveneau direct din maternități (adică 2623 de copii). Dacă raportăm această cifră la numărul de nașteri din 1989 -369544- există o rată a abandonului de 0,7%. Dar numărul de 10954 copii nu reflectă totalitatea copiilor abandonați în maternități în 1989, deoarece mulți copii abandonați rămâneau și creșteau în maternități sau se duceau în secții de pediatrie și de distrofici. În 1989 secțiile de distrofici dispuneau de 3500 de locuri. Prin urmare, rata abandonului în maternități ar fi putut fi mai mare de 0,7 % la acea dată.

Copii aflați în leagăne și case de copii, a căror vârstă o depășea pe cea normală pentru instituția respectivă erau, statistic semnificativ, băieți, deci nu este vorba de mame care s-ar fi aflat în instituție și ar fi fost, din greșeală, incluse în eșantion. De asemenea, aceștia sunt copiii care au, într-o măsură mai mare, o boală cronică sau un handicap. Copiii din casele de copii care sunt mai mici decât vârsta normală pot să fi fost copiii unor adolescenți care se aflau internați în casele respective sau frați ai altor copii internați și care au fost lăsați împreună.In ambele tipuri de instituții, numărul băieților era mai mare decât cel al fetelor.

Sursă UNICEF: Reprezentanța specială

Necesitatea elaborării unei concepții unitare și coerente, în interesul copilului lipsit de familie, în sensul recurgerii la ocrotire în instituție numai atunci când acest lucru nu poate fi evitat, trebuie să se găsească în obiectivul major al instituțiilor rezidențiale. Indiferent care ar fi vârsta copilului, acesta trebuie să se reîntoarcă în mediul familial și să fie pregătit pentru viața socială. Nu trebuie trecute cu vederea experimentele realizate în câteva instituții de ocrotire, inclusiv de către organizații neguvernamentale, care au demonstrat posibilitatea urmăririi evoluției copilului prin proiecte individuale.

În prezent, în leagăne relația socială este subestimată. Deși în ultimii ani s-au produs ameliorări semnificative ale acestei instituții, ea rămâne încă o problemă foarte importantă. Prelungirea perioadei de ocrotire a copilului în leagăn după vârsta de 3 ani, fără o adaptare a normelor de personal, a categoriilor de personal, a programelor de activitate și a condițiilor materiale de viață, nu creează garanția funcționării leagănului în sensul servirii interesului fundamental al copilului. La nivelul întregii țări există un număr de 58 de leagăne, în care sunt aproximativ 9.800 de copii.

Situația legănelor 1989 – 2002

Sursă: Ministerul Sănătății 2002

Majoritatea copiilor din casele de copii provin din leagăne, conform datelor furnizate de Ministerul Educației Naționale, în 267 case de copii sunt ocrotiți în prezent 33.595 de copii. Ca și în leagăne, după „valul” de adopții internaționale din 1990 – 1992, care a redus numărul copiilor din instituțiile de ocrotire, acest număr a început să crească din nou.

Case de copii: situație comparativă

Un fenomen îngrijorător care nu s-a manifestat până în anul 1990 (sau, cel puțin, nu cu o asemenea amploare și consecințe) este prezența nelegală a majorărilor în casele de copii. Conform legii, după vârsta de 18 ani beneficiază de ocrotire doar majorii care continuă studiile, până la vârsta de 25 de ani.

Lipsa ofertelor de muncă, dificultatea de a găsi o locuință, au îngreunat situația tinerilor crescuți în casele de copii. Neavând locuință, loc de muncă sau familie care să îi sprijine, unii dintre acești tineri intră în conflict cu legea. Continuând să locuiască în casele de copii, ei crează probleme deosebite (violență, abuz sexual …).

Instituționalizarea mascată a copiilor în spitale/secții de spitale constituie un capitol aparte. Teoretic copiii nu sunt instituționalizați, practic însă, timpul îndelungat (de ordinul anilor) pe care îl petrec în aceste instituții medicale, ca și cauzele care generează rămânerea lor în acestea, le conferă în fapt statutul de copii abandonați în grija instituției medicale. Este vorba de secții de recuperare pediatrică, de recuperare neuropsihică sau secții pentru copii cu boli contagioase din diferite spitale.

În spital, personalul specializat în asistență medicală nu le poate oferi acestor copii decât îngrijire preponderent medicalizată, care nu este suficientă. Nu se fac evaluări periodice și nu se pune în discuție cazul fiecărui copil în comisia de ocrotire a minorilor, respectiv transferul acestor copii, de exemplu în instituții care să le ofere serviciile de care au nevoie. Pe de altă parte, copii rămași după însănătoșire în spitale, datorita unor cauze sociale, se transformă, în timp, în reale cazuri medicale.

Spitalizarea îndelungată este nu numai nestimulativă pentru dezvoltarea copilului, ci extrem de traumatizantă, generând handicapuri și boli cronice.

Cazul copiilor abandonați de familie și instituționalizați mascat în diferite categorii de spitale (maternități, secții de recuperare neuropsihiatrică, sanatorii, spitale/secții pentru copii HIV pozitiv sau bolnavi SIDA), generează situții critice, mai ales atunci când identitatea lor este necunoscută.

În prezent se lucrează la un studiu care va conține statistica la nivel național cu privire la copii abandonați în unități spitalicești.

Cămin spital este singurul tip de instituție rezidențială pentru copii în vârstă de 3 – 18 ani, cu handicap motor asociat cu deficiență mintală profundă, care antrenează o restrângere extremă a autonomiei și a posibilităților de percepție, expresie și relaționare a copilului. Costurile întreținerii revin în totalitate statului.

Evoluția numărului copiilor internați în cămine spital :

Sursă: Secretariatul de stat pentru Handicapați

Majoritatea copiilor internați într-un cămin spital (prin hotărârea comisiei de ocrotire a minorilor) provin din alte instituții de ocrotire, de obicei din leagăn. Abandonul acestor copii este, legat de descoperirea handicapului. O altă parte dintre copii provin direct din familii. În timp, aceștia sunt vizitați din ce în ce mai rar de familie, pentru ca în final să fie abandonați.

Căminul spital reprezintă instituția care a ridicat cele mai multe și mai grave probleme, edificator fiind faptul că aici s-a înregistrat o rată a mortalității de 15-18% pe an. Faptul că nu există o analiză periodică a evoluției fiecărui copil, conduce la situația în care, de multe ori, copii pentru care nu este necesară internarea într-o astfel de instituție rămân aici pe perioade lungi de timp. Practica directorilor de instituții și a personalului acestora de a ocupa instituția la capacitate maximă (în prezent, chiar peste aceasta) din dorința păstrării posturilor, este un alt motiv care prelungește durata șederii copilului în căminul spital.

Dubla subordonare a căminului spital (administrativ față de consiliul județean și metodologic față de secretariatul de Stat pentru Handicapați), are de asemenea consecințe negative asupra managementului acestei instituții.

Instituțiile private de ocrotire a copilului formează o categorie distinctă în cadrul peisajului românesc. Acestea sunt înființate de diferite ONG-uri și sunt în mod esențial diferite de instituțiile publice. Ele sunt create din start – cel puțin din motive legate de găsirea de surse de finanțare – după standarde moderne, corespunzătoare practicii actuale în domeniu pe plan internațional.

Asigurarea legalității înființării și funcționării acestor instituții s-a bazat pe încheierea unor contracte/convenții de asociere sau colaborare cu autoritățile județene sau locale (care, în virtutea autonomiei locale, pot să înfiiințeze astfel de instituții) ori pe contracte similare, încheiate direct pe structuri ale guvernului.

Un exemplu elocvent de proiect dezvoltat de o instituție privată, este programul de îngrijire familială temporară „foster care”, promovat de organizația Holt începând cu 1994. Programul oferă o alternativă la ocrotirea tip rezidențial, cu rezultate deosebite pentru evoluția copilului. Familiile care doresc să primească în plasament unul sau mai mulți copii (provenind din leagăne), trec printr-o procedură de evaluare, prin care se analizează nu numai experiența în creșterea și îngrijirea copiilor, ci și motivația pentru acest program.

Pot fi menționate numeroase astfel de familii, care s-au implicat cu dăruire și dragoste în ocrotirea și educarea copiilor ce le-au fost plasați în sistem „foster care”: Maria și Constantin Constantinescu – 3 copii (Ramona, Alina și Ana-Maria); Paula și Ion Popescu – 11 copii (Teodor, Marian, Aurelian, Alexandru, Radu, Vlad, Mihai, Cristina și Claudia); Elena și Cezar Ionescu – 6 copii (Bedia, Ionuț, Raluca, Carmen, Alexandru și Costi). Motivația lor principală de a participa la acest program a fost disponibilitatea sufletească de a ajuta copii cu nevoi speciale, abandonați sau cu risc de a fi abandonați, oferindu-le șansa de integrare socială. Copiii plasați temporar fie s-au întors ulterior în propria familie, fie au fost adoptați, ei păstrând însă legătura cu familia foster. Mai mult, familiile naturale sau cele adoptive mențin legătura cu familiile de plasament.

Aproape fiecare dintre instituțiile de ocrotire gestionate de ONG-uri poate constitui model pentru ceea ce înseamnă ocrotire de tip familial, instituție deschisă spre comunitate, abordare plenară a dezvoltării individuale a fiecărei copil ocrotit.

Filozofia care stă la baza majorității acestor instituții este aceea că ele constituie centre de tranzit al copilului spre o familie. Cu toate acestea, monopolul impus de instituțiile publice de ocrotire nu a putut fi desființat, sistemul public de ocrotire rezidențială demonstrând o mare rezistență la schimbările structurale.

Mai mult decât atât, deși există, în medie, cel puțin o instituție privată de ocrotire a copiilor în fiecare județ, statul nu a creat facilități pentru funcționarea acestora, asemănătoare facilităților acordate instituțiilor din sistemul public. Astfel, de exemplu, este aproape incredibil că unele instituții pentru ocrotire a copilului create de organizații neguvernamentale sunt tratate ca agenți economici la facturarea unor tipuri de servicii, ca furnizarea de apă curentă, electricitate, telefon.

O analiză sintetică a sistemului de ocrotire instituționalizată a copilului în România conduce la conturarea unor caracteristici ale acestui sistem:

În prezent în România este foarte ușor ca un copil să fie instituționalizat și este mult mai dificil să fie dezinstituționalizat. Este esențial de remarcat aici că majoritatea copiilor care sunt amplasați în instituții rezidențiale au părinți naturali; în consecință, sintagma „orfanii din România“, folosită adesea cu referire la copiii instituționalizați, nu corespunde realității; în mod similar, termenul de „orfelinat” folosit pentru denumirea generică a instituțiilor de ocrotire a copiilor, nu există în nomenclatorul oficial al instituțiilor de ocrotire a copiilor.

Criteriile pe baza cărora comisiile de ocrotire a minorilor analizau (până la apariția ordonanței de urgență nr. 26 din iunie 1997) solicitarea plasamentului în instituție erau destul de ambigue. De multe ori hotărârea de internare nu era susținută de o anchetă socială temeinică, autoritățile tutelare nu analizau serios cazul prezentat. Studiul privind cauzele instituționalizării (UNICEF 1997) surprinde, totuși, pe perioada analizată, o implicare mai mare a autorităților tutelare în luarea deciziilor.

Primul și cel mai întâlnit răspuns la întrebarea: “care sunt măsurile practice pe care comisia de ocrotire a minorilor le poate lua ?” a fost plasarea în instituție. Chiar și în prezent, comisiile practic nu au, de cele mai multe ori, alte soluții, iar serviciile publice specializate pentru protecția copilului nu dispun încă de toate instrumentele necesare unei activități reale de asistență socială: buget insuficient, mijloace materiale, resurse umane. În plus nu există o rețea de familii de plasament pentru copii.

Din lipsa specialiștilor (în special asistenți sociali) sau din lipsa interesului, la nivelul instituției nu există o evidență reală a legăturii cu familia. Nu este suficientă consemnarea vizitei unui membru al familiei într-o anumită zi; acest lucru poate constitui, eventual, un motiv de amânare a înaintării către instanța de judecată a dosarului pentru declararea judecătorească abandonului copilului. Pentru prefigurarea unei reluări a legăturii copil-părinți/familie este necesară consemnarea unor aspecte calitative legate de astfel de vizite.

Nu întotdeauna transferul copilului de la o instituție la alta se aduce la cunoștința părintelui. Majoritatea părinților acestor copii relaționează mai greu cu autoritățile și nu dispun de suficienți bani pentru a-și căuta copilul în mai multe instituții. Toate acestea nu conduc la încurajarea familiei în a-și recupera copilul.

Au existat situații când ancheta socială realizată atunci când un părinte a solicitat întoarcerea copilului în familie să fie mult mai severă decât a fost cea întocmită la internarea copilului. Acesta poate fi un alt motiv de descurajare a părinților.

Desigur, întoarcerea copilului în familie nu trebuie privită simplist ca un fapt în sine. Sunt familii care, din alte motive decât interesul copilului (de exemplu, pentru obținerea alocațiilor pentru copii sau din dorința utilizării capacității de muncă a copilului), solicită externarea. Decizia comisiei, care trebuie să se bazeze pe ancheta de teren a asistentului social, va fi numai în interesul copilului.

IV. 2. Copiii străzii

Fenomenul „copiii străzii” este unul relativ nou pentru realitățile Romaniei, dar, totodată, unul care necesită din ce în ce mai mult atenția opiniei publice și a organelor abilitate cu funcții de protecție a drepturilor copilului. Prezența copiilor în stradă nu poate vorbi decît despre o situație de criză, care necesită soluții urgente. Deși fenomenul „copii străzii” este asociat perioadei de transformare a societății, rădăcinile acestui fenomen trebuie căutate în decalajul, între capacitățile sistemului de protecție socială de a răspunde necesităților imediate de susținere a copilului, pe de o parte și, pe de altă parte, necesităților de lungă durată de fortificare a familiei și prevenire a dezmembrării ei, precum și imperativelor de creare a unui sistem

viabil și eficient de protecție a drepturilor copiilor. De menționat, că timp de decenii, unica soluție de prevenire a fenomenului copiilor străzii a fost instituționalizarea acestora.

Fenomenul copiilor străzii se pretează cu greu încadrării într-o definiție exhaustivă și unanim acceptată. Acest lucru se datorează faptului că înseși realitățile sociale, care generează fenomenul respectiv, la fel ca și criteriile de definire ale lui sînt interpretate în multiple moduri. În definitiv, complexitatea fenomenului „copii străzii” permite construirea a numeroase tipologii, în funcție de variabililele sale semnificative, precum: tipul de relație cu părinții, tipul de relație cu prietenii, perspective asupra studiilor, rezultatele școlare, convingerile și atitudinile, trăsăturile personalității, prezența comportamentului delicvent. De asemenea, tipologiile pot să includă și referința asupra comportamentului la ultima evadare de acasă, evaluînd: spontaneitatea sau caracterul planificat al deciziei cu privire la plecare, durata rămînerii pe străzi, circumstanțele călătoriei, asocierile produse, faptul victimizării, atitudinea părinților la întoarcere etc.

Considerînd toate aceste variabile, cercetătorii au stabilit următoarele 7 tipuri de copii ai străzii : tînărul hipercontrolat evadat – are conflicte cu părinții care îi neagă autonomia; singuraticul – are relații bune cu părinții, rezultate bune la școală, părinții îl izolează de prieteni cu scopul de a-l proteja și a-l implica mi mult în activitățile școlare; fugarul neconstrîns – centrat pe prieteni, primește puțin sprijin din partea părinților, cu care comunică insuficient, avînd un nivel ridicat de libertate și autonomie față de părinți; respinsul centrat pe prieteni – are sentimentul de a fi respins atît la școală cît și în familie, este foarte atașat de prieteni; rebelul – categoria rebelilor este compusă în principal din fete, care experimentează un nivel ridicat de stres și respingere, atît în familie, cît și la școală, părinții le neagă autonomia, sînt hiperprotectori și intransigenți; respinsul fără adăpost – a experimentat o respingere cronică și severă din partea părinților, este detașat de școală, iar prietenii lui au activități delincvente; expulzatul – a trăit o respingere parentală extremă, părinții sînt distanți, nu-l sprijină, nu comunică, sînt indiferenți, tînărul nu a interiorizat normele și valorile social-morale, ceea ce explică atît relațiile cu semenii, cît și propriile activități delicvente.

În general, tipologiile vehiculate în literatura de specialitate americană descriu trei categorii de copii ai străzii, în funcție de nivelul de alienare și conflict pe care aceștia se confruntă în familie și în mediul social apropiat: tineri care au plecat de acasă pentru a căuta aventura – sînt bine adaptați și au puține conflicte cu părinții; tinerii la care semnele conflictului cu familia sînt evidente – fug de o situație nefericită în speranța de a găsi un loc în care să fie acceptați; tinerii care au fost alungați, forțați să plece prin amenințări, abuzuri sau au fost abandonați.

Pentru identificarea statutului „copil al străzii” sînt de importanță majoră trei criterii: relația cu familia, relația cu strada, modul de viață practicat. Luînd în considerare acești factori, studiul distinge următoarele categorii de copii ai străzii: copiii care au păstrat legătura permanentă cu familia, dar își petrec majoritatea timpului în stradă, numiți și „copii pe stradă”, un grup aparte în această categorie fiind și „navetiștii”, copii veniți dimineața din satele din apropierea orașului și care pleacă seara acasă, în familie; copiii care au legături sporadice cu părinții, numiți „copii în stradă”, fiind copiii care provin de regulă din familii dezorganizate; copiii străzii propriu-ziși – copiii care și-au pierdut orice legătură cu familia (orfani, semiorfani, abandonați), nu au locuință și trăiesc permanent în stradă, căutînd să-și asigure supraviețuirea prin orice mijloace; copii aflați în stradă împreună cu familia – copii folosiți de părinți drept mijloc pentru a cerși sau pentru îndeplinirea altor munci în stradă.

Problematica copiilor cu tulburări comportamentale, a celor infractori sau care trăiesc în stradă, “copiii străzii”, preocupă organismele guvernamentale și neguvernamentale cu responsabilități în domeniu să promoveze programe care să prevină, să diminueze sau să combată astfel de fenomene.

Copiii fugari, provenind din familii nerealizate economic și social sau din instituții de ocrotire, care trăiesc în stradă, expuși consumului de substanțe halucinogene și de droguri, devin victime ale violenței, inclusiv sexuale sau adoptă comportamente autodistructive98.

Fenomenul “copiii străzii” puternic mediatizat, se manifestă în special în București și în alte orașe ale țării și se referă la aproximativ 2.700 de copii (sursa Media-Fax 2001).

Au fost inițiate o serie de programe interministeriale în domeniul prevenirii, iar Primăria capitalei a înființat pentru copiii străzii câteva instituții de tranziție. În prezent, se desfășoară proiectul de asistență în stradă, realizat de Comitetul Național pentru Protecția Copilului cu organizațiile Salvați Copiii, Terre des Hommes și A.S.S.I.S. Proiectul are la bază constatarea că modelele coercitive utilizate până acum sunt ineficiente, iar munca trebuie să înceapă în stradă, cu educatori și asistenți pregătiți special pentru a înțelege și răspunde nevoilor specifice acestei categorii de copii.

Se urmărește:

Reducerea numărului de copii care trăiesc în stradă și prevenirea ori limitarea comportamentelor deviante (consum de aurolac, săvârșirea de infracțiuni inclusive prostituția infantilă);

Sensibilizarea organelor de decizie și opiniei publice în legătură cu urgența și necesitatea reintegrării sociale a copiilor care trăiesc în stradă;

Realizarea și menținerea contactului permanent cu grupurile de copii, sprijinul copiilor pentru rezolvarea unor probleme urgente;

Informarea copiilor asupra drepturilor și asupra alternativelor de protecție existente.

Nevoia disperată de afecțiune este o trăsătură definitorie copilului străzii. Părinții lor sau lucrătorii sociali ai instituțiilor de protecție în care aceștia ar putea fi plasați nu s-au implicat în educarea lor și i-au neglijat. Afecțiunea, înțelegerea, respectul sunt lucruri de care a fost privată familia sau instituția din care provine, confruntarea cu climatul acesta caracterizat de indiferență și răceală afectivă i-au făcut să se simtă “respinși”.

Aceste carențe sunt în mare măsură responsabile de ajungerea lor în stradă. Ajunși aici ei caută un grup care îi va accepta și în care se vor simți bine. Relațiile cu ceilalți membrii ai grupului compensează într-o oarecare măsură lipsa afectivității din mediul lor de proveniență.

În stradă ei luptă pentru a primi afecțiune și deci se află implicit în competiție cu tovarășii lor pentru a căpăta atenția acelor persoane în care au încredere. Se va vedea că majoritatea simt nevoia să fie îmbrățișați de un părinte: mama, tata, sau alt adult semnificativ, să spună cuiva: “mamă”, “tată”, tocmai pentru că nu au fost iubiți și nu li s-a acordat prea multă atenție.

Fiecare ar dori să fie “mai mult” ascultat, “mai mult” apreciat și să beneficieze de cea “mai mare” atenție. În general ei își povestesc problemele, cer ajutor, pun întrebări ale căror răspunsuri le cunosc sau nu-i interesează, inventează boli, dureri, mergând până a accepta tratament. Se comportă astfel pentru a-și asigura un interlocutor, pentru a-l obliga să le acorde atenția, pentru a se ocupa exclusiv de ei.

Copilul străzii este extrem de neîncrezător în special în relațiile cu adulții. Adulții reprezintă imaginea celor care l-au abuzat, începând cu proprii părinți sau cu primul educator care l-a avut.

Adultul este trecătorul care zilnic îl abuzează verbal pentru că e murdar, că se droghează sau pentru că fură sau cerșește. Adultul este cel care îl privește ca pe o pacoste. Adultul este cel care îl gonește când îl surprinde adăpostindu-se în scara unui bloc.

Adultul este polițistul care îl bate (pentru simplu fapt că este copil al străzii) sau care-l buzunărește avertizându-l că l-ar putea aresta.

Din aceste considerente, pentru a stabili o relație cu un copil al străzii nu e deloc ușor. Nu trebuie să așteptăm ca un copil al străzii să fie sincer.

A-i câștiga încrederea presupune o relație de durată care să-i permită să elimine din suspiciuni. La apropierea unui adult prietenos sau atunci când sunt invitați să participe la un program, o suspiciune comună se instalează: aceea că persoana respectivă intenționează să încaseze sume de bani scriind despre el (copilul străzii) sau făcându-i poze sau că îl va obliga să vină la el într-o instituție.

Când pe parcursul relației cu un adult există tot mai puține suspiciuni de acest gen atunci, aproape invariabil, se instalează o stare de fapt: adultul e un naiv care trebuie exploatat.

Relațiile în cadrul grupului și locul leaderului :

Grupul din stradă este slab structurat iar legăturile afective nu sunt în general durabile. Copilul străzii își face prieteni extrem de repede și la fel renunță la ei. Un prieten (tovarăș) poate deveni foarte repede dușman și la fel de repede din nou prieten.

Copilul străzii migrează foarte repede de la un grup la altul, în funcție de interese și afinități temporare.

Autoritatea într-un grup este reprezentată de un leader. El are un loc privilegiat și are toate drepturile inclusiv drepturile de a deveni violent. Cei care îl înconjoară îi fac servicii și îi sunt supuși total. Ei câștigă bani pentru el, îi păstrează partea cea mai mare de mâncare și cel mai bun loc de dormit. Atunci când consideră că un copil nu i-a arătat respectul sau devotamentul îl pedepsește.

Aproape fiecare dintre copii străzii nutresc speranța că înaintând în vârstă va avea supușii lui. Astfel șeful trebuie pe departe să aplaneze conflictele dintre copii, iar pe de altă parte trebuie să-și apere poziția față de cei care devin la fel de puternici ca el, devenind astfel eventuali rivali.

Respectul ierarhic și afirmarea sinelui se fac prin violență. Copiilor nu le este frică de violență, dimpotrivă o folosesc deseori. Cu toate acestea utilizarea violenței este ambiguă. Ei pot fi foarte violenți, în general cu cei mai slabi sau cu animalele, pentru ca dintr-o dată să facă dovada unei mari sensibilități, protejând pe cei ce i-au servit ca țapi ispășitori.

Aceasta se poate explica prin faptul că reacțiile lor sunt impulsive. Urmând emoțiile momentului ei vor fi violenți, agresivi, tandri sau înțelegători: furia, de exemplu, putând surveni pe neașteptate, aparent fără motiv, pentru a dispare apoi la fel de brusc cum a apărut.

Lipsa noțiunii de timp și de viitor :

Notiunea de timp este quasi – absentă în cazul copiilor străzii. Pentru copilul străzii viitorul se rezumă în general, la ziua imediat următoare: “ce mănânc ?”, “unde dorm ?”. O dată rezolvate aceste două probleme, viitorul nu-l mai preocupă, singurul lucru care contează este prezentul.

Lipsa acestei noțiuni îl împiedică să facă o proiecție de perspectivă a rezultatelor și acțiunilor sale iar acest lucru se reflectă în unele dintre preocupările sale. Cu toate că ei câștigă bani nu vor încerca niciodată să economisească sau să-și planifice cheltuielile pe termen mediu sau scurt. Folosind toate mijloacele de care dispun (cerșit, furat), fiecare poate obține pe zi echivalentul unui salariu mediu pe una sau două luni. Această sumă va fi folosită imediat pentru a răspunde unor nevoi de supraviețuire dar și pentru lucruri utile.

Copilul străzii cerșește ignorând faptul că înaintând în vârstă nu va mai impresiona la fel de mult pe cei din jur și că această activitate va deveni nerentabilă. El fură fără să realizeze că devenind major societatea nu va mai deveni la fel de indulgentă iar sancțiunea poate să ajungă la privare de libertate.

Noțiunea timpului pare să-și piardă din semnificația obișnuită. Pentru acești copii calendarul este ceva abstract. Din acest punct de vedere chiar și la vârsta adolescenței ei reacționează ca niște copii școlari ca și cum nu ar fi atins maturitatea cognitivă necesară pentru a asimila anumite noțiuni.

Pun întrebări suplimentare pentru a înțelege ce înseamnă “luna viitoare”, “peste două săptămâni”, “la anul”, etc. Când se referă la trecutul amintirilor lor relatarea este confuză raportându-se la evenimentele importante plăcute sau neplăcute din viața lor – când și-au schimbat locul de dormit, când au pierdut sau au câștigat o sumă mare de bani, când au primit ceva important, când au fost violenți, etc.

Această confuzie mentală poate fi explicată prin inhalarea de substanțe euforizante dar și prin faptul că acești copii știu prea bine, din experiența lor cotidiană, că mâine s-ar putea să nu mai fie acolo, prea multe pericole amenințând viața.

Gonit de lipsa de afecțiune și de protecția familiei, de tratamentele inumane la care a fost supus sau furat de mirajul aventurii și al marilor orașe, alege strada, unde își inventează o familie: grupul celor asemenea lui, care constituie model de conduită.

Aceste grupuri sau bande reprezintă o societate în sine, în care funcționează diviziunea muncii, fiecare membru având un rol bine precizat, în funcție de aptitudinile personale de a câștiga bani. Ei se supun normelor disciplinare ale grupului. Coeziunea acestor grupuri, este mare, datorită nevoii de protecție în fața agresiunii altor grupuri, a altor oameni sau a opiniei publice. Șeful grupului este respectat și temut. De cele mai multe ori, acesta este mai vârstnic și mai puternic decât ceilalți și are o deplină autoritate, gestionând uneori și fondurile grupului. În cadrul grupului există o ierarhie, cei mici se supun celor puternici, care au o influență totală și acordă protecție. Cu toate acestea, nu de puține ori au loc conflicte între membrii grupului, în dorința lor de a ocupa o poziție mai avantajoasă.

În grupurile copiilor străzii există o ierarhie de tipul: cei mari și cei mici, cei puternici și cei slabi. Cei mici și slabi au înțeles că sunt acceptați dacă se lasă exploatați de cei mari și puternici. Cei care nu corespund exigențelor impuse de lider, de exemplu, nu pot acoperi suma impusă pentru cerșit, care diferă ca pretenție de la un lider la altul, ori nu sunt capabili să procure hrană (prin cerșit, furt, prestarea unor munci) nu sunt prea mult timp tolerați în grup și în zonă.

Cei mai nenorociți sunt copiii care, după ce au fost eliminați din toate zonele, ajung la capetele de oraș, considerate limita de jos a societății lor. Ei sunt cei mai temători, necomunicativi, cu aspect permanent mizerabil și cu cel mai puțin succes la cerșit (principala lor sursă de subzistență).

Adesea acești copii au probleme psiho-patologice. Poți să stai lângă ei zile întregi să încerci toate metodele și stratagemele și tot nu-i poți determina să comunice.

Dependențele dintre copiii străzii sunt foarte puternice. Există gășcuțe legate afectiv unele de altele. Sunt și asocieri bazate pe homosexualitate, ori pur și simplu pe simpatie, afecțiune. În toate situațiile legea străzii este inflexibilă: cel mare îl folosește pe cel mic.

Cu toate că participarea la viața de grup este foarte intensă, justificată prin securitatea somnului, procurarea hranei, consumarea aurolacului în comun, fluctuația indivizilor în grupurile mai mari de trei indivizi este destul de frecventă. Cei care nu se pot adapta la un grup, încearcă diferite grupuri până îl găsesc pe cel potrivit. Sunt și copii ai străzii care nu se pot integra în nici un grup. Aceștia în general veghează noaptea și dorm ziua prin mijloacele de transport în comun, stații de metrou, cinematografe, parcuri, alte locuri populate.

Alții sunt excluși de grup datorită individualismului lor mai ales când nu împart cu ceilalți mâncarea de care au făcut rost.

În câștigarea existenței, “greul” îl duc cei mici care sunt sistematic exploatați de cei mai mari. Cei mici au și cea mai mare eficiență la cerșit indiferent de “forma” pe care o practică. Câteodată fură de mâncare, pe față, de pe tarabe, ori chiar din mâinile trecătorilor. Rar sunt reclamați de păgubiți pentru furturile de mâncare. Când se întâmplă să fie prin preajmă, cei mai mulți dintre polițiști nu intervin, înțelegându-le senzația de foame și necesitatea de hrană.

În privința lor legislația este “permisivă”, considerându-i fără discernământ până la 14 ani. Pare surprinzător dar copiii străzii își cunosc acest “avantaj”.

Pentru majoritatea copiilor străzii, organizarea somnului reprezintă o veritabilă problemă. Promiscuitatea, insalubritatea, condițiile de temperatură sunt toți atâția factori care înrăutățesc calitatea somnului. Pentru a se simți în siguranță, somnul este organizat de regulă, în grup. Principalele temeri ale copiilor străzii sunt: abuzul, jaful, frica de întuneric.

Cea mai mare parte a copiilor străzii veghează până târziu, consumând aurolac sau alcool, ori pe rând, din ambele droguri, pentru a reuși să adoarmă.

Pentru unii copii strada devine locul unde ei desfășoară anumite activități, pentru a ameliora situația economică a familiei, un loc de joacă, un loc de cunoaștere a vieții.

Pentru alții strada reprezintă un refugiu permanent care le permite să evite violența familiei, alcoolismul părinților, respingerea părinților vitregi și instabilitatea care domină în căminul lor.

În stradă copiii sunt expuși la numeroase pericole care le afectează sănătatea fizică și psihică. Violență, abuzurile sexuale, drogurile, SIDA., și alte boli, foamea, singurătatea, disprețul, exploatarea, moartea, fac parte din viața lor zilnică.

Șansa de a trăi mai bine este compromisă prin nivelul lor scăzut de educație, nu au mers niciodată la școală sau au mers prea puțin.

Copiii străzii, dincolo de secvențele excesiv mediatizate, care au marcat imaginea României în marile canale mass-media, reprezintă o realitate.

Fenomenul este anterior anului 1989, dar indiferența sau mijloacele strict respective cu care a fost tratat până atunci constituie cauzele proliferării sale de acum. Pe copiii străzii îi întâlnim în gări, în stațiile de metrou, lângă gurile de canal, în subsolurile blocurilor, în fața magazinelor de lux, cerșind, inhalând substanțe volatile halocinogene sau spălând parbrizele mașinilor în intersecțiile semaforizate.

Pentru ei cuvântul “casă” este sinonim cu cuvântul stradă, iar familia este reprezentată de grupul de copii ai străzii din care fac parte.

Cei mai mulți copii ai străzii au ales strada pentru că s-au simțit respinși sau au fost “lăsați de capul lor” ori, pur și simplu, pentru că nu au avut de ales.

Atât familia cât și instituția nu au răspuns trebuințelor lor elementare: nevoii de afectivitate și de protecție, dubla condiție ca minorii să învețe să se construiască pe ei însuși, să se raporteze la ceilalți, ca să-și poată trăi primele experiențe psiho-sociale firești, într-un climat normal și pozitiv.

Când aceste climate nu oferă răspunsul corect, copiii se simt frustați, dezorientați, neâncrezători în ei însuși, nevalorizați și încep să caute în alte medii, cel mai adesea în stradă, alte metode în raport cu care și ei să reprezinte ceva.

Tipul de copilărie trăit de copilul străzii se caracterizează prin abuz de la abuzul ostil, agresiv, la cel pasiv, printr-o lipsă de interes și neglijare.

Agresat sau ignorat copilul a ales strada, pentru că după cum spun ei: strada nu respinge niciodată copiii, ea este mereu mândră de ei și rămâne cea mai bună prietenă, pe stradă pot face orice doresc.

“Cerșesc și-mi cumpăr ce-mi place. Mă joc când am chef. Fug dacă mă amenință cei mari.”

Indiferent din ce motiv au ajuns în stradă, cert este că drumul spre stradă este cel mai scurt și mai ușor de făcut, decât calea întoarsă, atât de sinuasă, anevoioasă și de cele mai multe ori, imposibil de dus la capăt.

Odată ajuns în stradă, un copil va încerca să se adapteze noii situații de viață extrem de dură. El va învăța foarte repede că principalul țel este supraviețuirea. Copilul străzii testează permanent spațiul în care trăiește, lui îi place neprevăzutul, atât timp cât acesta nu îl amenință pe el sau libertatea sa.

IV. 3. Serviciul de sprijin familial și prevenire a abandonului copiilor

Politicile sociale pentru protecția copilului și familiei sînt cele care denotă felul în care această societate percepe nevoile și drepturile copiilor, obligațiile și drepturile atît ale părinților, cît și ale comunităților. Constatăm însă că actualmente in Romania se acordă prea puțină atenție măsurilor de prevenire a disfuncției familiei și a abandonului copilului. În schimb, fondurile modeste, disponibile pentru protecția copilului, sînt utilizate mai mult pentru repararea situațiilor în plină desfășurare. Politicile sociale sînt axate, tradițional, mai mult pe copiii care au ajuns deja în atenția statului și nu pe rădăcinile acestui fenomen.

În această ordine de idei, lucrarea noastră accentuează o nouă abordare a problemei în cauză, și anume – acțiunea socială orientată spre informarea / conștientizarea de către societate / stat, atît privind necesitățile de dezvoltare ale copilului, precum și reliefarea rolului familiei și comunității în satisfacerea acestor necesități. Unii specialiști susțin că copiii se dezvoltă bine, dacă necesitățile lor de bază sînt satisfăcute, indiferent de condițiile mediului în care se află. Noi însă considerăm că în cazul copiilor în situații de risc trebuie “normalizat” atît mediul social, cît și cel familial astfel, încît să-i asigurăm copilului un mediu protejat, acces la servicii medicale și nutriție de calitate, precum și interacțiune cu adulții de încredere. Copilul nu poate fi sprijinit ignorîndu-i-se familia sa și / sau comunitatea.

Conștientizînd importanța creării “unui mediu relativ favorabil”, este necesar, în elaborarea politicilor sociale de protecție a copilului, de abordat două direcții strategice complimentare: prima direcție să permită crearea “mediului relativ favorabil” pentru toți copiii, iar cea de-a doua să fie axată, de fapt, pe familiile în situații de risc. Prima strategie include intervenții de ordin general, cum ar fi oferirea unei educații bune, suport familial, asistență medicală, consiliere și recreere. Cea de-a doua direcție include sprijinul direct acordat familiilor și copiilor în situații de risc.

Părinții copiilor, la rîndul lor, au și ei nevoie de “un mediu relativ favorabil” pentru a acționa efectiv. Mulți dintre părinți găsesc resursele necesare pentru copiii lor atît în familie, cît și în comunitate. Însă capacitatea părinților de a oferi o îngrijire calitativă și consistentă poate fi diminuată de un stres psihologic profund, sărăcie, izolare, discriminare, morbiditate, în cazul unor relații familiale neconsolidate. În această ordine de idei, politicile sociale de protecție a copiilor ar trebui să ia în considerare nu numai familiile disfuncționale, dar și procesul de menținere sau reparare a familiei ca unitate socială a societății.

În protecția copilului aflat în dificultate un rol important îl joacă Serviciul de sprijin familial. Acest serviciu are ca obiectiv asigurarea dezvoltării copilului în familie și, totodată, prevenirea părăsirii familiei de către acesta, reducînd factorii de stres din viața familiei și a copilului prin conectarea acestora la resurse relevante, promovînd competența copilului și părinților. În viziunea specialiștilor în domeniu, pot fi evidențiate trei forme principale de sprijin familial, utilizate în țările din Occident .

Prima formă de sprijin familial este Sprijinul familial pentru dezvoltare, care are ca scop consolidarea capacităților sociale ale copiilor și adulților în contextul familiei și comunității în care locuiesc. Acest tip de sprijin nu este concentrat pe probleme și este deschis pentru toți acei care se confruntă cu probleme în viața de părinte sau de copil. Ca exemple pot servi grupurile de dezvoltare personală, proiectele de recreere, programele pentru tineret, educația părinților / adulților.

Cea de-a doua formă de sprijin familial este Sprijinul familial compensatoriu, care are ca obiectiv compensarea efectelor negative din viața cotidiană asupra membrilor familiei, pentru a contracara efectele toxice ale excluderii sociale. Exemple pot servi programele de asistență pentru copiii dezavantajați, programele speciale pentru tineretul care este supus riscului în comunitățile cu o rată mare de neglijare a îndatoririlor și a părăsirii timpurii a școlii.

Cea de-a treia formă de sprijin familial este Sprijinul familial protector, care are ca scop consolidarea procesului de prevenire a copiilor și adulților privind riscurile identificate sau amenințările posibile care pot apărea în cadrul unei familii, prin conștientizarea și recunoașterea valorii relației interfamiliale, ritualurilor (de exemplu, zile de naștere, Crăciun), chiar și a rutinei caracteristice căminului familial, formînd, astfel, copilului o structură de stabilitate a vieții casnice, în circumstanțele unei familii dominate de stres.

Intervențiile de asistență socială în dinamica familiei pot fi diverse. Una dintre ele se rezumă în identificarea și valorificarea părților puternice ale familiei. Prin intermediul acestei intervenții are loc concentrarea resurselor pozitive ale familiei ca sursă potențială pentru dezvoltare și vindecare, încurajarea familiei în domeniile forte care-i sînt caracteristice: de exemplu, valorificarea talentului unui părinte ca muzician sau a rolului său de activist în comunitate, interesul copilului față de sport sau lumea animalelor.

Acolo unde familia este implicată activ în comunitatea locală și se produce valorificarea capitalului social, bunăstarea copilului este mai puțin probabil să fie supusă riscului. Indicatorii capitalului social pot fi ilustrate prin implicarea familiei în viața bisericii locale sau perceperea, în general, a cartierului (comunei, etc.) ca fiind o sursă de sprijin. Astfel, în SUA, studiile efectuate în acest domeniu, au arătat că prezența unui indicator al capitalului social a mărit cu 29% șansele copiilor de a avea succes, iar adăugarea a încă doi indicatori mărește șansele cu 66%.

Este necesar să evidențiem, de asemenea, rolul relațiilor stabile, care creează o bază sigură și transmit copilului aflat în dezvoltare mesajul că oamenii și lumea sînt demni de încredere, iar copii trebuie iubiți. Acest sentiment de siguranță permite copilului să se dezvolte normal, din punct de vedere emoțional și intelectual, formîndu-și noi relații și explorînd lumea din jurul lui. Această siguranță este oferită, de la bun început, de către îngrijitori, iar, mai tîrziu, sentimentul acesta poate fi susținut de relațiile cu învățătorii preferați.

Un rol important în sprijinul familiilor în dificultate îl joacă familia extinsă și rețeaua socială lărgită. Nu numai părinții, dar și frații, surorile, buneii alte rude, prieteni, vecini sau învățători pot fi surse cruciale de sprijin și pot servi în calitate de factori protectori importanți pentru copiii care sînt supuși riscului. Aceste persoane, la fel ca și grupurile din comunitate, trebuie să fie reorganizate astfel, încît efectele lor pozitive asupra copilului să poată fi susținute.

Un efect pozitiv asupra sănătății mintale îl au rolurile multiple exercitate de o persoană.

De exemplu, o mamă singură, care nu îndeplinește alt rol decît cel de părinte, poate, accentuînd aspectele negative și sentimentul de izolare care o domină, să devină, din cauza moralului scăzut, mai puțin eficientă și dedicată rolului său de părinte. Dar dacă, concomitent cu grija manifestată față de copil, ea poate să se ocupe și cu alte activități cum ar fi, de exemplu, un serviciu part-time sau studii, să ajute la școlarizarea copilului și sprijinirea echipei locale de sport, de activitate artistică etc. – sănătatea ei morală și încrederea sa de părinte va spori, în urma încurajării și sprijinului oferit din partea oamenilor pe care ea îi va întîlni în multiplele sale roluri.

Școala poate oferi o gamă largă de beneficii pentru copii și părinți, împreună cu posibilitatea de a învăța lucruri noi. Copiii au următoarele beneficii: diapazonul larg de relații sociale, participare și rezultate în sport, arte, muzică, sentimentul de membru și de apartenență la un anumit grup, oportunități pentru a avea poziții în care să ai responsabilitate, profesori în rol de protectori, mentori și persoane de încredere. Printre beneficiile oferite

părinților de școală sînt evidențiate următoarele: un loc unde discuți problemele, unde oferi și primești sprijin din partea părinților; un punct de contact dintre familie și rețele mai largi din comunitate și servicii, inclusiv comitete părintești și educarea adulților; accesul la lucrătorii sociali sau la consilieri; un loc de întîlnire care ar putea oferi sentimentul de comunitate. Studiile au arătat că școlile nu numai că protejează copiii, dar îi și ajută să se recupereze de pe urma experiențelor traumatizante și să-și promoveze bunăstarea și dezvoltarea. Copiii pentru care școala constituie o experiență pozitivă își dezvoltă ulterior o atitudine pozitivă și față de lucru și carieră.

O importanță deosebită pentru copil și familie o are cartierul și comunitatea. În acest caz, pot fi identificate trei dimensiuni majore: prevalența, părțile puternice și interdependența rețelelor sociale; avantajul supravegherii colective, făcute de către rezidenți și prestigiul responsabilității personale în rezolvarea problemelor cartierului/ comunității; rata participării rezidenților în cadrul organizațiilor voluntare.

Excluderea economică și socială duce la o eficacitate scăzută care, în consecință, se poate transforma în “eficacitatea scăzută a colectivului”. Consolidarea cartierelor sărace poate avea mai multe rezultate pozitive decît încercarea de a sprijini, individual, familiile vulnerabile din întregul teritoriu. Din această cauză dezvoltarea comunitară trebuie să constituie componenta oricărei strategii de sprijin familial în comunitățile dezavantajate.

Structurile familiei, ritualurile și rutina casei sînt și ele importante pentru susținerea copilului. Copiii sînt mult mai protejați de efectele negative ale abuzului de alcool din partea părinților, în cazul în care familia este încă destul de capabilă să poată planifica și organiza anumite ritualuri, tradiții și rutine, care au o importanță simbolică pentru copii.

Programele de sprijin familial includ, în majoritatea cazurilor, doar femeile. Este o eroare care trebuie reparată, pentru a se asigura că și bărbații sînt incluși în activitățile respective. Multe studii arată beneficiile aduse copilului în rezultatul dezvoltării contactelor tată-copil, chiar dacă în unele cazuri există un anumit risc de abuz cu alcool sau abuz față de copil. Deoarece tații pot reprezenta un atu potențial, considerăm că “a venit timpul să readucem bărbații în viața copilului”. În literatura de specialitate se reliefează două posibilități principale în sprijinirea unui individ sau a familiei, care se află în procesul de recuperare de pe urma traumei sau unei crize: sprijin instrumental, cînd specialistul oferă ajutor practic sau informațional; sprijin emoțional, cînd specialistul ascultă, înțelege care este problema și manifestă simpatie. Aceasta poate fi urmată de încurajare pentru a consolida încrederea în sine a persoanei. Sprijinul instrumental este, de obicei, oferit la stadiul inițial al crizei, cînd persoana care oferă sprijin are puțin control și poate face ceva pentru a ușura această criză (de exemplu ajutor practic în crearea unor comodități elementare pentru familia care și-a pierdut casa într-un incendiu). Sprijinul emoțional este mai relevant în perioada de tranziție, cînd individul sau familia se conformează realității resemnîndu-se că nu se poate face nimic pentru a repara sau înlocui ceea ce a fost pierdut sau distrus (de exemplu: grupuri de sprijin pentru copii care au pierdut un părinte). Sprijinul emoțional este aproape întotdeauna apreciat de către recipient, lucru care nu se poate spune despre sprijinul instrumental. Dacă recipientul simte că ajutorul oferit nu va schimba nimic, atunci aprecierea rămîne la nivelul zero. Cînd specialistul nu cunoaște destul de bine familia sau individul, pentru a oferi un sfat util, sau nu are resursele necesare pentru acordarea unui ajutor, este mai bine ca eforturile să fie concentrate asupra unui sprijin moral, care ar oferi simpatie și încurajare. Aceasta va ajuta la restabilirea individului sau a sentimentului controlului familiei asupra vieții lui, la încrederea în probabilitatea reușitei.

Există și alte surse de sprijin a familiei, nu mai puțin importante. Specialiștii nu constituie întotdeauna sursa cea mai bună de sprijin. Există o gamă întreagă de alte surse care pot fi mai efective și binevenite, în dependență de persoana și tipul problemei pe care o are. Colegii de serviciu sînt cei mai efectivi în oferirea ajutorului în cazul stresului la locul de muncă. Mariajul este sprijinul cel mai des întîlnit, care ajută oamenilor, cu excepția dacă nu chiar acesta este cauza problemei. Prietenii sau rudele sînt sursele de sprijin cel mai des întîlnite pentru oamenii singuratici, aflați în dificultate .

Programele create pentru dezvoltarea a noi relații nu întotdeauna își au efectul scontat: deseori personale aflate în situații dificile pot să nu dorească să investească emoții în niște relații noi. De obicei, oamenii cred că este mai ușor să-ți faci prieteni, luînd parte la activități în grup, unde ei își pot face prieteni în mod natural și spontan, fără a face un efort deliberat. Bărbații sînt acei care, de obicei, acordă mai multă prioritate activităților în grup decît grupurilor de discuție, unde ei nu prea pot să-și expună emoțiile. Pentru a încuraja pe cineva să se alăture unui grup este important ca numele grupului sau activitatea să nu fie stigmatizată.

Serviciul asigura femeii aflate in incapacitate de a-si asuma responsabilitatile parentale consiliere de specialitate, mijloace contraceptive si asistenta corespunzatoare, cu scopul de a preveni abandonul copilului si de a promova dreptul sau la viata si la o stare de sanatate cat mai buna.

Planificare familiala, conform definitiilor acceptate international in anul 1998, inseamna:

• dreptul individului (ca drept al omului) de a decide numarul copiilor si planificarea nasterilor

• dreptul de a folosi metode contraceptive (excluzand avortul indus)

• absenta unor bariere legale in dezvoltarea serviciilor de contraceptie (incluzand sterilitatea)

• informarea adecvata a populatiei despre avantajele si dezavantajele metodelor contraceptive si cum sa fie ele folosite in mod eficient

• inalta calitate si accesibilitate la serviciile de contraceptie

disponibilitatea unei game largi de metode contraceptive, in sprijinul unei alegeri garantate.

Serviciul de prevenire a abandonului de copii prin planificare familiala si prin educatie contraceptiva este proiectat ca o structura organizata in cadrul Directiei Judetene de Protectia Copilului, putand fi fixa si/sau mobila in functie de necesitatile locale.

Scopul principal al acestui serviciu este de a preveni abandonul si institutionalizarea copiilor prin metode de planificare familiala. In acest cadru, femeile si cuplurile apartinand categoriilor sociale defavorizate vor beneficia de educatie si consiliere pentru contraceptie, de materiale contraceptive, de diagnosticari precoce de sarcina, precum si de consultatii ginecologice. Prin toate aceste servicii, pe langa scopul principal se va realiza o imbunatatire a sanatatii femeilor si cuplurilor beneficiare.

Acest serviciu este foarte necesar si din motivul ca in prezent Romania detine un trist "record": primul loc in Europa in ceea ce prive^te numarul de avorturi (peste 200.000 pe an). Mai grav, in Romania inceputului de mileniu numeroase femei din categoriile defavorizate apeleaza inca la metode empirice de intrerupere a sarcinii, punandu-si sanatatea si viata in pericol. Consecintele pe termen scurt, mediu si lung ale acestei situatii trebuie sa fie o sursa de ingrijorare pentru autoritati, pentru societatea civila, pentru publicul larg, fiind necesare de urgenta programe educative si servicii adecvate.

Serviciul de prevenire a abandonului de copii prin planificare familiala si prin educatie contraceptiva are ca obiective :

• Scaderea numarului de avorturi la cerere (implicit a complicatiilor acestora), numarului de sarcini nedorite sau a sarcinilor cu risc crescut

• Scaderea incidentei abandonului copiilor ca o conseconta a sarcinilor nedorite

• Cresterea nivelului de educatie privind sanatatea reproducerii in populatia defavorizata la nivel judetean

• Ameliorarea starii de sanatate a comunitatii respective

• Realizarea de programe educative in domeniul sanatatii reproducerii

• Identificarea publicului tinta si a beneficiarilor, precum si evaluarea nevoilor acestora;

• Asigurarea accesului si acordarea de servicii de planificare familiala beneficiarilor directi

• Asigurarea de suport material pentru realizarea contraceptiei si a controalelor medicale ginecologice, organizarea de programe educative

• Identificarea femeilor fertile si a cuplurilor apartinand categoriilor sociale defavorizate, care au nevoie de servicii de planificare familiala

• Efectuarea consultului contraceptiv complet

– consilierea privind importanta si necesitatea planificarii sarcinii:

– consilierea privind alegerea, modul de administrare a metodei adecvate clientei sau cuplului, eventualele efecte secundare si modul de reactionare la aparitia acestora -practicarea si consilierea contraceptiei naturale, hormonale si uneori aplicarea celei locale, cat si consilierea si indrumarea pentru sterilizarea chirurgicala

-monitorizarea si urmarirea clientelor si a cuplurilor in functie de metoda utilizata

• Diagnosticarea clinica si de laborator a sarcinii asociata cu o consiliere adecvata in functie de optiunea clientei, fie spre dispensarizare si consultatie prenatala, fie spre serviciul de intrerupere voluntara a sarcinii

• Profilaxia, diagnosticul si tratamentul bolilor cu transmitere sexuala (inclusiv SIDA), a bolilor inflamatorii pelvine, cancerului genito-mamar si tulburarilor vietii de cuplu (indiscutabil, aceste activitati vor avea loc si in colaborare cu alte servicii al caror profil interfereaza cu cel al cabinetelor de planificare familiala: sectii si spitale de obstetrica-ginicologie, cabinete de endocrinologie, laboratoare clinice etc)

• Realizarea de programe educative in domeniul sanatatii reproducerii pentru publicul vizat

Ca beneficiari ai acestui serviciu se regasesc femeile fertile apartinand urmatoarelor categorii sociale defavorizate:

• Minore

• Fara venituri si/sau fara locuinta

• Comunitati de rromi

• Cu afectiuni cronice psihice sau fizice

• Care provin din centre de plasament sau alte forme de institutionalizare

• Agresate si/sau violate

• Nivel scazut de educatie

• Mame cu mai multi copii

• Femei sau mame singure

Serviciul de prevenire a abandonului de copii prin planificare familiala si educatie contraceptiva reprezinta o unitate fixa sau mobila care furnizeaza femeilor si cuplurilor apartinand categoriilor sociale defavorizate servicii de planificare familiala, in vederea promovarii unei sanatati cat mai bune a femeii si a cuplului, a prevenirii sarcinilor nedorite, a depistarii precoce a sarcinii, precum si informatii privind sanatatea reproducerii.

Serviciul trebuie sa asigure urmatoarele functii:

• functia de evaluare si monitorizare prin urmarirea permanenta a populatiei tinta

• functia de sustinere prin suportul material si de servicii oferit clientilor

• functia educativa

Serviciul desfasoara urmatoarele activitati:

– Identificarea activa a publicului vizat si a beneficiarilor care se poate face direct sau prin intermediul partenerilor.

– Identificarea directa se face in cazul in care beneficiarii directi se adreseaza ei insisi serviciului in cauza. Adresabilitatea la acest serviciu depinde de campania de informare pe care o realizeaza si de forma sa (fixa sau mobila).

– Identificarea indirecta se face in colaborare cu:

• Celelalte servicii specializate ale serviciului public de interes judetean pentru protectia copilului

• Reteaua de asistenta medicala primara

• Primarii

• Politie

• Scoala

• Biserica

• Comunitatile din care provin beneficiarii (ex: vecini)

Consilierea pentru contraceptie

Consilierea pentru contraceptie consta intr-un schimb de informatii, idei si discutii intre consilier si pacienta care are drept scop ajutarea acesteia de a-si identifica nevoile legate de sanatatea reproducerii si pentru a lua cea mai buna decizie in domeniul cotraceptiei.

Obiectivul consilierii pentru contraceptie este sa ajute femeia sau cuplul din care face parte:

• Sa decida daca are nevoie si doreste sa foloseasca o metoda de contraceptie,

• Sa aiba o alegere libera si informata asupra metodei cotraceptive pe care o va folosi:

• Contraceptia naturala

• Metode de bariera

• Contraceptia hormonala

• Dispozitive intrauterine

• Implantele subdermice

• Sterilizarea chirurgicala

• Contraceptia de urgenta

• Sa invete modul de folosire a metodei pe care a ales-o.

Diagnosticul de sarcina: prin metode de detectare rapida a sarcinii se poate evalua daca femeia este gravida si se poate oferi consiliere in vederea pastrarii sarcinii, precum si indrumare catre serviciu medical autorizat pentru efectuarea avortului, daca este cazul. Ambele activitati se desfasoara in stransa colaborare cu persoana in cauza si cu serviciile specializate ale serviciului public judetean.

Depistarea afectiunilor aparatului genital si bolilor cu transmitere sexuala in vedera asigurarii unei sanatati a reproducerii in populatia defavorizata sau in risc si pentru impiedicareaafectarii fatului dupa conceptie.

Asigurarea suportului material care consta in:

• produsele contraceptive (prezervative, spermicide, anticonceptionale, teste de diagnosticare a sarcinii)

• favorizarea accesului la servicii medicale de specialitate unde este cazul (sectii de obstetrica-ginecologie, de dermato-venerologie sau de boli infectioase din spitale)

Urmarirea evolutiei fiecarui caz si colaborarea cu celelalte servicii in vederea atingerii sau a schimbarii obiectivelor din programul individualizat. Activitatea poate deveni de o importanta covarsitoare in special in cazul tinerelor sub 18 ani, in risc crescut. Acompanierea psihologica si componenta de consiliere sunt esentiale.

Organizarea de ore de educatie sexuala si contraceptiva:

• in Centrele de plasament, pentru adolescenti,

• in Centrele Maternale

• in comunitati aflate in medii sociale defavorizate, inclusiv in colaborare cu scoala sau alte institutii care desfasoara activitati la nivel local.

Structura de personal din cadrul acestor servicii trebuie sa fie adecvata necesitatilor populatiei pe care o deserveste.

In mod obligatoriu trebuie sa existe cel putin un reprezentant al urmatoarelor categorii profesionale:

• Asistent social

• Psiholog

• Medic (medicina generala cu competenta in planificare familiara, obstetrica-ginecologie sau medic specialist)

• Asistent medical (avand cursuri de perfectionare in domeniu)

Temeiul legal pentru desfasurarea activitatilor de planificare familiala:

• Ordinul nr.136 al Ministerului Sanatatii privind infiintarea centrelor si cabinetelor de planificare familiala , precum si aprobarea normelor de organizare si functionare a acestora

• Legea nr. 145/1997 privind asigurarile medicale de sanatate

• Legea nr. 100/1998 privind asistenta de sanatate publica

• Hotararea Guvernului nr. 312/1999 privind Contractul-cadru de acordare a asistentei medicale in cadrul asigurarilor de sanatate pe anul 1999

• Ordin nr. 143-792/1999 al presedintelui Casei Nationale de Asigurari de sanatate si al presedintelui colegiului Medicilor din Romania pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Contractului -cadru de acordare a asistentei medicale in cadrul asigurarilor de sanatate pe anul 1999

Temeiul legal pentru organizarea si functionarea serviciului in cadrul serviciului public specializat pentru protectia copilului:

• Ordonanta de Urgenta nr. 26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate

• Legea 69/1991 privind administratia publica locala

• HGR 117/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice si a masurilor tranzitorii de aplicare a prevederilor Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate si a metodologiei de coordonare a activitatilor de protectie si de promovare a drepturilor copilului la nivel national.

IV. 4. Adopția

Adopția este unul dintre instrumentele esențiale de protecție a drepturilor copilului, în perspectiva asigurării unei familii pentru fiecare copil. Spre deosebire de familia de plasament, familia care adoptă un copil devine familia copilului, acesta nemaiîntorcându-se în familia biologică. Statutul copilului adoptat îi conferă acestuia nu numai siguranța, dar mai ales stabilitate și continuitate de viață și dezvoltare în noua sa familie. În consecință, adopția nu reprezintă o modalitate de protecție temporară, alternativă ocrotirii rezidențiale, ci mai mult decât atât, înseamnă asigurarea unei familii permanente pentru copilul adoptat.

In mod traditional, legislatia romaneasca a cunoscut 2 forme de adoptie: adoptia cu efecte deplinesi adoptia cu efecte restranse. Adoptia cu efecte depline da nastere raporturior de rudenie intre adoptat si descendentii lui, pe de o parte, si adoptator si rudele acestuia, pe de altra parte, incetand, in acelasi timp, rudenia fireasca a adoptatului si descendentilor sai fata de parintii sai firesti si toate rudele acestora.

Adoptia cu efecte restranse determina stabilirea raporturilor de rudenie intre adoptat si descendentii sai, pe de o parte, si adoptator, cu mentinerea legaturilor de rudenie intre adoptat si descendentii sai, cu parintii sai firesti si rudele acestora.

Noul act normativ in materie, ordonanta de urgenta guvernului nr.25/97, a eliminat forma adoptiei cu efecte restranse, astfel incat, in acceptiunea legislatiei in vigoare, prin adoptie se intelege numai forma adoptie cu efecte depline. Articolul 10 din conventia europeana in materia adoptiei de copii incheiata la Strasbourg, la 24 aprilie 1967 prevede ca prin adoptie adoptatorul dobandeste cu privire la copilul adoptat drepturile si indatoririle de orice natura a unui parinte firesc fata de copilul sau legitim, incetand sa mai existe drepturile si indatoririle de aceeasi natura intre adoptat si parintii sai firesti sau orice alta persoana. Art. 26 si 27 din Conventia asupra protectiei copiilor si cooperarii in materia adoptiei internationale incheiata la Haga la 29 mai 1993 fac referire la ambele forme ale adoptiei. Nicio alta institutie de dreptul familiei nu a suferit in ultimii 10 ani atatea modificari legislative ca institutia adoptiei.

În România nu există o tradiție reală în ceea ce privește adopția copiilor, în sensul că numărul copiilor implicați în această formă de protecție a fost, în timp, mult mai mic decât numărul copiilor instituționalizați. Printre cauzele acestei realități nu în ultimul rând se numără inexistența, până in anul 1993, a definirii abandonului legal al copilului.

Notiunea de adoptie este folosita in legislatie, doctrina si practica judecatoreasca in patru acceptiuni: ca act juridic, ca raport juridic, ca institutie juridica, si nu in ultimul ca o masura speciala de protectie a drepturilor copilului (art1, alin.1 din Ordonanta de urgenta a guvernului nr.25/97), adaugandu-se la celelalte masuri de protectie a copilului reglementate de ordonanta de urgenta a guvernului nr.26/97.

Un caz aparte îl constituie adopțiile internaționale. La o cerere foarte mare pentru adopție pe plan internațional, oferta de copii din România după 1989 a fost intens valorificată, cu atât mai mult cu cât reglementările interne în acest domeniu erau practice inexistente. Astfel, într-un an, circa 10.000 de copii au fost adoptați de familii din străinătate, soarta acestora fiind mai mult sau mai puțin cunoscută.

Ca răspuns la această situație, a fost Legea 11/1990 privind încuviințarea adopției și a fost creat Comitetul Român pentru Adopții, ca autoritate guvernamentală în domeniu.

Deși legea a fost amendată în mod repetat (1991, 1995) și în consecință, rolul Comitetului Român pentru Adopții a fost întărit, neclaritățile și lacunele sistemului au perpetuat ocolirea autorității guvernamentale în dirijarea și monitorizarea adopțiilor internaționale. Nici ratificarea de căre România a două convenții în materie de adopții: una europeană (a Consiliului Europei) și cealaltă de cooperare internațională (adoptată de Conferința de la Haga) nu au schimbat situația. Astfel, din 891 de adopții internaționale încuviințate în 1993, numai 500 au avut avizul Comitetului Român pentru Adopții. În cursul primelor șase luni din 1994, din 1.000 de adopții încuviințate de tribunal, numai 378 trecuseră prin Comitetul Român pentru Adopții.

Până la intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență nr. 25 din iunie 1997, teoretic, numai copii din instituții – în măsura în care erau adoptabili – puteau fi ocrotiți prin adopție internațională.

Statistica adopțiilor

Sursa: Comisia Națională pentru Statistică, 1997

Prin ordonanta de urgenta a guvernului nr.25/97 se face dinstinctia intre adoptia nationala si adoptia internationala consacrand, implicit, prin dispozitiile art.12, alin.3-5,caracterul subsidial al acesteia din urma. Adoptia este nationala daca se incunviinteaza de catre instanta judecatoreasca romana in conditiile in care adoptatorul si adoptatul, chiar cu cetatenii diferite, au domiciliul sau resedinta pe teritotiul Romaniei (de exemplu un cetatean roman cu domicilil in Romania adopta un copil roman cu domiciliul in Romania sau o familie de cetateni francezi cu domiciliul in Romania adopta un copil roman cu domiciliul in Romania).

Adoptia este internationala atunci cand intervin unul sau mai multe elemnte de extraneitate, precum cetatenia, domiciliul ori resedinta adoptatorului sau a adoptatului, locul incuviintarii adoptiei (de exemplu, o familie de cetateni francezi cu domiciliul in Franta adopta un copil roman cu domiciliul in Romania, un cetatean cu domiciliul in strainatate adopta un copil roman cu domiciliul in Romania)

Efectele adoptiei in domeniul dreptului familiei

Drepturile si inatoririle parintesti.

Articolul 97 alin .1 din Codul Familiei prevede ca ambii parinti au aceleasi drepturi si indatoriri fata de copiii lor minori, fara a deosebi dupa cum acestia sunt din casatorie, din afara casatoriei sau adoptati. Daca parintii adoptatori divorteaza, ocrotiea parinteasca este guvernata de prevederile art. 42-44 din Codul Familiei, deoarece copilul adoptat este asimilat celui din casatorie.

Obligatia legala de intretinere

In conformitate cu prevedirile Codului Familiei obligatia de intretinere ia nastere ca efect al casatoriei, rudeniei, adoptiei, precum si al incredintarii spre crestere si educare. In cazul adoptiei in conditiile ordonantei de urgenta a guvernului nr.25/97 inceteaza obligatia de intretinere intre adoptat, pe de-o parte, si parintii si rudele sale firesti, pe de alta parte stabilindu-se raportul de obligatie cu adoptatorii si rudele acestora.

Livretul de familie

Incuviintarea adoptiei prin hotarare judecatoreasca produce efecte si in ceea ce priveste eliberarea si actualizarea livretului de familie. Astfel potrivit art.2 alin2 din Hotararea Guvernului nr.495/97, daca familia adoptiva s-a constituit anterior intrarii in vigoare a acestui act normativ, la cererea scrisa a reprezentantului familiei, pe baza datelor din certificatul de casatorie, a actelor de identitate ale sotilor, a certificatelor de nastere ale copiilor, ori a documentelor care atesta modificarea relatiilor de autoritate parentala, incredintarea sau plasamentului famialial al copiilor si, dupa caz, adoptia copiilor, serviciul de stare civila al consiliului local in a carui raza teritoriala domiciliaza solicitantul, va elibera un livret de familie.

Daca familia adoptiva detine un livret de familie unul dintre parintii adoptatori are obligatia potrivit art.8, alin.2 din Hotararea Guvernului nr.495/97, sa solicite serviciului de stare civila in a carui raza teritoriala domiciliaza sa completeze livretul cu situatia aparuta ulterior emiterii acestui document, respectiv cu hotararea judecatoreasca de incuviintare a adoptiei .

Deși numărul de adopții românești a crescut începând cu anul 1991, au existat multe plângeri în legătură cu birocrația și atitudinea unor funcționari implicați în procesul adoptării unui copil, fapt care descurajează pe mulți posibili adoptatori. În general, până acum nu a existat o politică activă, coerentă, de promovare a adopției naționale.

Reprezentantul Ministerului Justiției la seminarul „Probațiunea în România” a declarat că, se lucrează la un proiect privitor la instanțele pentru minori. „Sistemul de reintegrare socială” are ca scop creșterea siguranței publice și se aplică unor categorii de infractori care au comis infracțiuni ușoare sau din culpă sau sunt nerecidiviști.

În penitenciarele noastre se regăsesc foarte mulți minori comparativ cu cele din regiune. Pedepsim prea ușor cu închisoarea, acest fapt ducând la costuri ridicate și la posibilitatea recidivei. Prin reintegrare se estimează că aceste costuri vor scădea de aproximativ opt ori.

IV.5.Adoptia interna in viziunea noii legi – Legea 273/2004

Incepand cu 1 ianuarie 2005 a intrat in vigoare Legea nr 273/2004 prinvind regimul juridic al adoptiei. In art. 1, legiuitorul defineste adoptia ca fiind: "…operatiunea juridica prin care se creeaza legatura de filiatie intre adoptator si adoptat, precum si legaturi de rudenie intre adoptat si rudele adoptatorului." Adoptia interna este definita ca fiind adoptia in care atat adoptatorul sau familia adoptatoare, cat si adoptatul au domiciliul in Romania.
Adoptia se incuviinteaza numai daca aceasta este in interesul superior al adoptatului. Pentru incheierea adoptiei, trebuie sa fie indeplinite anumite conditii de fond, de forma si sa nu existe impedimente la adoptie.
Conditiile de fond se refera la existenta consimtamantului celui care adopta (exprimat in forma autentica sau oral in fata instantei de judecata), consimtamantului sotului celui care adopta (in situatia in care adoptatorul este casatorit), consimtamantului parintilor firesti ai celui ce va fi adoptat.
In persoana celui ce adopta trebuie sa fie implinite anumite conditii de capacitate (sa fie o persoana cu capacitate deplina de exercitiu, sa nu fie decazut din drepturile parintesti…). Cel ce urmeaza a fi adoptat trebuie sa fie minor si intre adoptat si adoptator trebuie sa existe o diferenta de varsta de cel putin 18 ani. Conform art. 9 alin. 2 din Legea nr. 273/2004, "…instanta judecatoreasca poate incuviinta adoptia chiar daca diferenta de varsta dintre adoptat si adoptator este mai mica decat de 18 ani, dar in nici o situatie, mai putin de 15 ani." Deasemenea, persoana majora poate fi adoptata numai daca adoptatorul sau familia adoptatoarea crescut-o in timpul minoritatii sale.
Lipsa impedimentelor la adoptie presupune lipsa uneia dintre urmatoarele prevazute expres de Legea adoptiei:

 art. 8 alin 1 L273/2004, adoptia intre frati este oprita

 art. 8 alin 2 L273/2004, adoptia intre soti de catre acelasi adoptator

 art. 8 alin 2 L273/2004, adoptia intre fosti soti de catre acelasi adoptator

 art. 8 alin 3 L273/2004, adoptia persoanelor cu handicap mintal si a celor cu boli psihice

 art. 7 alin 1 L273/2004, adoptia copilului sau majorului ce anterior a fost adoptat, cu exceptiile prevazute de art. 7 alin 2 si 3 L273/2004
Directia protectiei copilului elibereaza initial un atestat in vederea adoptiei, valabil un an. Obtinerea atestatului nu este necesara in cazul adoptiei majorului precum si in cazul adoptiei copilului de catre sotul parintelul firesc sau adoptiv (art. 20 Legea nr. 273/2004).
Se pune apoi in discutie incredintarea copilului catre adoptator pentru o perioada de 90 de zile pentru ca instanta sa poata aprecia in mod rational asupra relatiilor de familie care s-ar stabili daca adoptia ar fi incuviintata. Art. 29 arata in ce situatii nu este obligatorie incredintarea.
Pentru incuviintarea adoptiei, se sesizeaza instanta judecatoreasca, la cerere fiind anexate:

 consimtamantele adoptatorului/sotului(ei) acestuia/parintilor firesti, respectiv tutorele/copilului ce a implinit 10 ani

 certificatul de nastere al copilului in copie legalizata

 certificatul de sanatate a copilului eliberat de o unitate publica desemnata de Directia de Sanatate Publica

 atestatul adoptatorului sau familiei adoptatoare (cu exceptia situatiilor in care nu este necesar acest atestat)

 hotararea irevocabila de incredintare a adoptatului

 certificatul de nastere al adoptatorului/sotului acestuia in copie legalizata

 certificatul de casatorie al adoptatorului in copie legalizata

 cazierul judiciar al adoptatorului

Cererea va fi admisa daca aceasta este in interesul superior al copilului.
In termen de 5 zile de la ramanerea irevocabila a hotararii de incuviintare a adoptiei, Directia care a participat la judecarea cererii de incuviintare a adoptiei, va instiinta in scris parintii firesti despre aceasta.

.

. .

Menționăm că, la această oră, în cele 41 de centre de reintregare de pe lângă tribunalele din țară se află aproximativ 2000 de minori.(sursa ziarul Ziua-21 noiembrie 2005).

În prezent în CONSTANȚA activează 300 de asistenți maternali asistați care au în îngrijire unul sau mai mulți copii din centrele de plasament. Rolul asistentului este de a asigura, prin activitatea pe care o desfăsoară la domiciliu, creșterea, îngrijirea și educarea celor pe care îi primește în plasament.

Directorul executiv adjunt al DGJPDC Constanța, a declarat că există un număr foarte mare de cereri venite din partea unor persoane care doresc să fie atestate ca fiind asistenți maternali,rețeaua va cuprinde maximum 400 de asistenți maternali. Rolul asistentului maternal este de a asigura, prin activitatea pe care o desfașoară la domiciliul său, creșterea, îngrijirea și educarea, necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primește în plasament.

Pentru e deveni asistent maternal o persoană trebuie să aibă un atestat și să îndeplinească unele condiții speciale.Asistentul maternal trebuie să dețină o locuință corespunzătoare din punctul de vedere al spațiului locativ și al condițiilor igienico-sanitare, să aibă sistem de încălzire propriu sau de la rețeaua comună de termoficare. Persoana solicitantă nu trebuie să desfășoare alte activități sau să urmeze diferite forme de învățământ, care ar limita timpul necesar creșterii și educării copilului. În cazul pensionarilor, este obligatoriu ca aceștia să nu se fi pensionat pe motive de boală.

Cei care primesc în îngrijire un copil sunt obligați să urmeze un curs de formare specific. Stagiul este organizat de DGJDPC Constanța și constă în cursuri de 60 de ore de psihologia copilului, medicină generală, precum și un curs legat de drepturile și obligațiile unui asistent maternal.

Atestatul de asistent maternal este valabil trei ani, iar pentru a fi prelungit persoana în cauză va fi reevaluată de o echipă a DGJPDC Constanța. Selecția asistenților maternali este foarte riguroasă, astfel că, din numărul total de solicitări, doar o treime sunt validate.

Există două feluri de asistenți maternali, respectiv cei care au copii în plasament, respectiv pînă în momentul în care familia de origine își rezolvă problemele cu care se confruntă și încredințarea care se poate asemăna cu o adopție. Conform legii, aceștia beneficiază de un salariu de bază stabilit între limita minimă și maximă pentru asistentul social cu pregătire medie, în funcție de vechimea în muncă, precum și de un spor de 15% calculat la salariul de bază pentru încordare psihică foarte ridicată și condiții de muncă deosebite.

Asistenții maternali care au în încredințare cel puțin doi copii sau copil cu dizabilităti, infectat HIV sau bolnav SIDA vor primi alte sporuri la salariul de bază.

În general, acestora le sunt încredințați copii pentru o perioadă determinată existând foarte puține cazuri în care micuții rămân la asistentul maternal pe un termen mai lung.(sursa ziarul ZIUA – 21 noiembrie 2005).

Concluzii, Recomandari

În concluzie, menționăm că în dezvoltarea serviciilor sociale destinate copiilor este foarte important să promovăm participarea lor activă în proces, să le aflăm opiniile, punctele de vedere, grijile și preferințele lor, precum și să-i consultăm și să-i implicăm în procesul de planificare, implementare, monitorizare și evaluare a acestor servicii. Pentru ca un sistem de protecție socială a copilului să funcționeze eficient trebuie respectat dreptul fundamental al copilului de a lua parte la deciziile cu privire la propria sa viață, de a avea un cuvînt de spus asupra societății în care trăiește.

Deseori, adulții – părinții și specialiștii din domeniu – consideră că știu mai bine de ce are nevoie copilul și iau decizii referitor la viața acestuia fără să-l consulte, fără să-i afle preferințele, grijile, mulți din ei fiind plasați în instituțiile rezidențiale împotriva voinței lor.

Studiul denotă că copii, în marea lor majoritate, doresc să fie împreună cu familiile lor naturale, cum nu ar fi ele – bune sau nu. Mulți dintre copiii orfani, precum și cei care și-au pierdut relațiile cu familiile de origine preferă să fie adoptați, sa fie plasați într-o altă familie, care ar putea să le ofere un mediu afectuos, sigur și stabil. Totodată, copiii plasați în instituțiile rezidențiale doresc să aibă o copilărie mai fericită: să nu ducă lipsuri de ordin material sau spiritual, să socializeze cu un număr mai mare de copii, să cunoască lumea din afara instituției în care trăiesc, să aibă un program de activități mai variat, să aibă posibilități mai multe de a se întîlni cu familia, să poată avea încredere în persoane adulte.

În această ordine de idei, ar fi necesară o reorganizare a sistemului rezidențial de îngrijire a copilului, trecerea de la instituțiile rezidențiale clasice, cu număr mare de copii, la centrele de mici dimensiuni – de tip familial. Această reorganizare ar înseamnă mai mult decît simpla schimbare a denumirii acestora. Aceasta reorganizare ar înseamnă o noua schemă de personal și o schimbare a principiilor care stau la baza funcționării instituției și anume: drepturile fiecărui copil sunt recunoscute, respectate si promovate; dezvoltarea copilului în instituție este asigurata într-un mediu cît mai apropiat de cel familial; copilul plasat în instituție este tratat fără discriminare, indiferent de rasa, culoarea, sexul, limba, religia, naționalitatea, apartenența etnică și socială, averea, infirmitatea, nașterea sau situația sa, sau a părintelui sau tutorelui său; protecția copilului in instituție poartă un caracter temporar; activitățile desfășurate în instituție au caracter deschis către comunitate; personalul instituției are pregătirea si calificările necesare pentru a lucra cu copiii.

Din sinteza rezultatelor descrise mai sus putem conchide că îngrijirea rezidențială periclitează dezvoltarea copiilor și integrarea lor ulterioară în societate, acest lucru fiind cauzat de nivelul lor scăzut de dezvoltare, de lipsa abilităților pentru viață independentă, de pierderea relațiilor cu familia și comunitatea de origine, exacerbate de suportul insuficient din partea autorităților pentru o integrare efectivă. Favorizarea proceselor de reintegrare, reabilitare și socializare a copiilor instituționalizați depinde în mare măsură de nivelul de perfecționare a sistemului de servicii sociale existent și dezvoltarea celor de alternativa, astfel promovînd un sistem de servicii diversificate în conformitate cu necesitățile complexe ale copilului și a comunității.

Experiența multor țări occidentale demonstrează că decizia politică de a reforma sistemul de protecție a copilului spre servicii comunitare, a fost influențată de doi factori principali: experiența occidentală care a demonstrat schimbările negative, ireversibile care au loc în dezvoltarea copilului instituționalizat și rezultatele analizei comparative a costurilor financiare în sistemul rezidențial și în cel comunitar care demonstrat că sistemul rezidențial este foarte scump șiineficient. Acești doi factori sînt bine cunoscuți și în Romania, însă pentru a implementa pe larg această reformă este nevoie de voința politică a autorităților atît locale, cit și centrale.

Traseele pe care le-au urmat copiii abandonați, cu foarte puține excepții, conțin cel puțin o haltăde staționare în spitale/secții de pediatrie. Îngrijorătoare este constatarea că aceste halte sunt decise și consimțite de serviciile de protecție ale copilului, din motive care țin de limitele de organizare și resurse ale acestora sau incoerența legislației în domeniu. Un serviciu de protecție nu poate justifica cererea de internare sau de menținere a copiilor sănătoși în spitale, pe motivul că nu sunt “locuri” în sistem sau copiii nu au documente de identitate, pentru că astfel încalcă drepturile copilului.

Legea 272/2004 conține o serie de măsuri prin care aceste limite vor fi (sunt depășite) cu condiția ca aplicarea lor să nu intre în conflict cu legi în vigoare, sau care vor apărea în alte domenii.

Conlucrarea instituționalizată a sistemului medical și de protecție a copilului, în domeniul legislativ, este recomandată și utilă pentru a se evita blocajele în aplicarea legilor care privesc copiii și drepturile acestora. În plus, o metodologie clară, eficientă și transparentă a punerii în practică a legilor este necesară atât pentru o bună funcționare a colaborării între instituții, cât și între acestea și mamele beneficiare de servicii.

Întărirea asistenței primare a serviciilor comunitare și creșterea accesului la aceste servicii pentru familie

Deși în ultimii ani au fost emise reglementări și acte normative pentru asigurarea accesului la asistența primară de sănătate a categoriilor marginale de populație, rezultatele au fost slabe.

Stabilirea unor obligații ce revin personalului medical din maternități de a asigura înscrierea oricărui nou născut pe lista unui medic de familie nu au fost respectate. Pentru această nerespectare mulți medici au invocat multitudinea reglementărilor și a actelor normative care apar în timp scurt, iar medicii de familie au invocat incoerența diferitelor măsuri stabilite, precum și prevederile contractului cadru.

Nerespectarea este posibilă și pentru că nu există prevăzute urmări/sancțiuni pentru aceasta.

Dar dincolo de aceste neajunsuri, familiile din categoriile defavorizate au nevoie nu numai de un medic de familie, ci și de educație la domiciliu din partea unor profesioniști medicali și sociali, de la nivelul comunităților, pentru a beneficia de serviciile comunitare deja existente.

Se impune astfel recomandarea în ceea ce privește susținerea serviciilor comunitare care își pot converge rezultatele către sprijinirea menținerii copilului în mediul său familial.

Vizitele cu conținut educațional la familii, care coincid cu nevoile acestor familii, ar fi deosebit de utile în prevenirea excluziunilor sociale de tot felul, inclusiv pentru prevenirea neglijării și abandonului copiilor.

Se recomandă de asemenea, diversificarea diferitelor servicii pentru acoperirea nevoilor copiilor, care constituie un punct de sprijin pentru mame și familii. Creșele existente (inexistente însă în mediul rural) ar putea dezvolta servicii și pentru copiii cu dizabilități, evitându-se separarea de familii și justificările de separare pentru lipsa unor astfel deservicii în comunitate. În mediul rural, grădinițele actuale (eventual și școlile) care sunt

sub utilizate din cauza scăderii natalității, și-ar putea extinde activitatea oferind serviciile necesare menținerii copiilor în familie.

Nu în ultimul rând, o cale importantă pentru prevenirea abandonului o constituie promovarea programelor de planificare familială. Aceste programe trebuie să ajungă la populațiile cu risc crescut, inclusiv la cele care au nevoi speciale de sănătate: alcoolism, probleme psihice și mentale sau handicapuri.

Cel puțin jumătate dintre femei au auzit de metode contraceptive (moderne), dar utilizatoarele sunt mult mai puține.

In general femeile predispule la abandon se caracterizează poate, în primul rând, prin educație foarte scăzută și grad înalt de sărăcie. Reperele modului lor de viață sunt instabile și foarte nesigure. Informarea lor prin mesajele scrise nu-și atinge ținta pentru că ele sunt analfabete. Cultura lor centrată pe bărbați le împiedică să ia decizii în nume propriu de teama unor “sancțiuni” din partea acestora. În cea mai mare parte, viața lor este o succesiune de dezamăgiri și speranțe pentru “privilegiul” dependenței de un bărbat, iar soarta copilului care apare este decisă direct sau indirect de acesta.

În această cultură, intervențiile programelor de planificare pentru prevenirea sarcinilor cu risc de abandon sunt/vor fi puțin eficiente, dacă nu se ține cont de aceste particularități.

Sensibilizarea lor după naștere asupra acestor mijloace nu-și atinge decât arareori scopul pentru că ele pleacă la puțin timp după naștere.

Cred că un rol deosebit, insuficient utilizat, în promovarea planificării familiale îl pot avea serviciile publice specializate care vin în contacte periodice cu cea mai mare parte din aceste mame. Profesioniștii acestor servicii pot informa și consilia prin mijloace specifice fiecare caz în parte.

Alte recomandări de atenționare pentru cei care elaborează politici și strategii în domeniul respectării drepturilor copilului

Asigurarea dreptului la educație

Îmbunătățirea cuprinderii școlare și parcugerea învățământului obligatoriu pentru evitarea analfabetismului, a marginalizării și excluziunii sociale.

Îmbunătățirea pregătirii profesioniștilor

Includerea cunoștințelor privind dezvoltarea copilului, importanța micii copilării în programele învățământului academic socio-uman. Analizarea și ”valorificarea” experiențelor negative ale României pentru promovarea unui alt model de abordare și înțelegere a copilului – din perspectiva drepturilor lui.

Creșterea competențelor profesioniștilor implicați în diferite niveluri de decizie, pentru scurtarea traseelor copiilor abandonați, de ajungere la soluții stabile,definitive de protecție.

Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului stabilește obligațiile autorităților administrației locale în garantarea și promovarea drepturilor copilului. În spiritul acestei legi recomandăm să fie realizate formări:

– pentru personalul din instituțiile și serviciile de la nivel local, prin care să fie promovată importanța micii copilării și a condițiilor necesare de dezvoltare a copilului;

– pentru specialiștii din comisiile pentru protecția copilului, prin care să se transmită valorile copilăriei și de valorizare a copilului.

– pentru solidaritatea membrilor comisiei în promovarea unor valori comune clădite pe recunoșterea drepturilor copilului; de responsabilizare a acestora pentru propunerile măsurilor de protecție; de aplicarea spiritului legii în favoarea particulară și specifică a fiecărui copil în parte, astfel ca legea să fie un sprijin pentru copil în satisfacerea optimă a nevoilor de dezvoltare și nu o reglementare care îi scurtcircuitează evoluția.

În accord cu legea să fie funcționale și nu numai formale:

– Planul individual de protecție a copilului prin care se asigură îngrijirea individualizată și personalizată pentru fiecare copil

– Planul de servicii în vederea prevenirii separării copilului de familia sa.

Cei care sunt în funcții de decizie trebuie să fie capabili să elaboreze politici locale care să urmărească o îmbunătățire a situației copilului, inclusiv situația copiilor abandonați. Aceste politici și strategii trebuie făcute în colaborare cu toți cei implicați din unitățile medicale, DPC, consilii locale și primărie, care, pornind de la situația existentă, să propună măsuri eficiente și să le evalueze periodic.

BIBLIOGRAFIE

LEGISLAȚIE

TEXTE ȘI REGLEMENTĂRI JURIDICE;

ACTE NORMATIVE

Constituția României din anul 2003;

Codul Familiei, Ed. Lumina Lex, București, 1998;

Codul Penal al României, Ed. Juris Argessis, Argeș, 2000;

Codul de procedură penală

Legea 3/1970 cu privire la regimul de ocrotire a unor categorii de minori;

Legea 11/31 iulie 1990 privind încuviințarea adopției;

Legea 47/7 iulie 1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii (Monitorul Oficial nr. 153, din 8 iulie 1993);

Legea 138/1990 privind îmbunătățirea condițiilor pentru ocrotirea, educarea, școlarizarea și pregătirea profesională a tinerilor cu deficiențe fizice sau intelectuale și a minorilor inadaptați;

Dicționar de termeni juridici uzuali, Ed. Național, 1997;

Legea 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului;

Legea 108/1998 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate;

H.G.R. nr. 539/2001 pentru aprobarea strategiei guvernamentale în domeniul protecției Copilului în dificultate (2001-2004) și a Planului operațional pentru implementarea Strategiei guvernamentale în domeniul protecției copilului în dificultate (2001-2004);

Ordonanța de Urgență nr. 123/2001 privind reorganizarea Comisiei pentru protecția copilului;

Ziarul „ ZIUA” de Constanța – 21 noiembrie 2003.

A. Berge, „Defectele părinților”, Ed. Poligrafică Oltenia, 1967.

M. Avram, “Filiația. Adopția națională și internațională”, Ed. All Bleck, București, 2001;

D. Banciu, S. Rădulescu, “Introducere în sociologia delicvenței juvenile”, Ed. Medicală, București, 1990;

M. Banciu, “Dreptul Familiei – teorie și practică”, Ed. Argonaut, Cluj, 2001;

F. Baiaș, M. Avram, “Legislația Familiei”, București, 1994;

I. Barbu, “Dreptul familiei”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975;

C. Dimitrui, “Constelația Familială și deformările ei”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1973;

I. Filipescu, “Tratat de dreptul familiei”, București, 1995;

P. Iluț, “Familia, cunoaștere și asistență”, Cluj, 1995;

A. Ionașcu, M. Mureșan, M. Costin, V. Ursa, “Filiația și ocrotirea minorilor”, Ed. Dacia, Cluj, 1980;

O. Loghin, A. Filipaș, “Drept penal român, partea specială”, București, 1992;

G. Lupșan, “Tipuri de adopție și declararea judecătorească a abandonului de copii” în Dreptul nr. 10/1996;

I. Mitrofan, N. Mitrofan, “Familia de la A … la Z. Mic dicționar al vieții de familie”, Ed. Științifică;

I. Mitrofan, N. Mitrofan, “Elemente de psihologia cuplului”, București, 1994;

M. Mureșan, A. Boar, Ș. Diaconescu, “Drept civil – Persoanele”, Ed. Cordial Lex, Cluj, 2000;

P. Osterieth, “Copilul și familia”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979;

Marioara Petcu, „Delicvența – repere psihosociale”, Ed. Dacia, Cluj, 1999;

J. Szczepanski, “Noțiuni elementare de sociologie”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1972;

M. Voinea, B. Dan, “Sociologie juridică”, București, 1993;

M. Voinea, “Sociologia familiei”, București, 1995;

M. Voinea, “Sociologia dreptului”, Ed. Actami, București, 1999;

M. Voinea, “Psihologia familiei”, 1998;

C. Zamfir, A. Pop, E. Zamfir, “Dinamica bunăstării și protecția socială”, România, 1989-1993;

E. Zamfir, “Situația copilului și a familiei în România”, Ed. Alternative, 1995;

Cartea albă a copilului, România, 1997;

“Sociologia românească”, nr. 5/1994;

“Sociologia românească”, nr. 1-2/1996;

Revista “Calitatea vieții”, nr. 1-2/1995;

“Dicționar de Sociologie”, Larousse, 1996;

43.“Dicționar de Sociologie”, Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Ed. Babel, 1993.

44.”Tratat de Asistenta Sociala”, George Neamtu, Ed. Polirom, 2003

45.Ordinul nr.136 al Ministerului Sanatatii

46.Legea nr. 145/1997

47.Legea nr. 100/1998

48.Hotararea Guvernului nr. 312/1999

49.Ordin nr. 143-792/1999

50.Ordonanta de Urgenta nr. 26/1997

51.Legea 69/1991

52.HGR 117/1999

53. SAPTAMANA – Revista Saptamanala de Informare si Opinie, nr.05/ 7-13 noiembrie 2005, Bucuresti