Efecte Economice ale Abuzului de Pozitie Dominanta
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL I. ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND MĂRCILE
1.1. Aspecte generale
1.1.1. Scurt istoric al mărcii
1.1.1.1. Acte normative care reglementeazăregimul juridic al mărcilor
1.1.2. Semne susceptibile de a constitui mărci
1.1.2.1. Numele
1.1.2.2. Denumirile
1.1.2.3. Sloganurile și titlurile de publicații
1.1.2.4. Desenele
1.1.2.5. Literele și cifrele
1.1.2.6. Elemente figurative
1.1.2.7. Forma produsului
1.1.2.8. Forma ambalajului
1.1.2.9. Culoarea produsului și ambalajului
1.1.2.10. Prezentarea sonoră
1.1.3. Importanța mărcii
1.1.3.1. Capitalul unei mărci
1.1.3.2. Valoarea mărcii
1.1.4. Clasificarea mărcilor
1.1.4.1. Mărcile de fabricăși mărcile de comerț
1.1.4.2. Mărcile de produse și mărcile de servicii
1.1.4.3. Mărcile individuale și mărcile colective
1.1.4.4. Mărcile facultative și mărcile obligatorii
1.1.4.5. Mărcile simple și mărcile combinate
1.1.4.6. Mărcile verbale, mărcile figurative și mărcile sonore
1.1.4.7. Mărcile auditive, mărcile vizuale și mărcile intelectuale
1.1.4.8. Mărcile speciale
1.2. Condiția reprezentării grafice
1.3. Condiția distinctivității
1.4. Condiția disponibilității privind rolul mărcii
1.5. Condiția liceității
1.6. Dobândirea dreptului la marcă
1.6.1. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă
1.6.2. Subiecții subiectului dreptului la marcă
1.6.3. Procedura de înregistrare a mărcii
1.7. Înregistrarea internaționalăa mărcii
CAPITOLUL AL II-LEA. ROLUL CONCURENȚEI ÎN DEZVOLTAREA SOCIETĂȚII
CONTEMPORANE
2.1. Sediul materiei
2.1.1. Sediul materiei și acquis-ul comunitar în domeniul concurenței
2.1.1.1. Tratatele de la Roma, Maastricht și Lisabona
2.1.1.2. Convenții, regulamente și directive
2.1.2. Reglementarea internă, comunitarăși internaționalăa concurenței
comerciale, concurenței economice și concurenței pe piața muncii.
Abordare comparativă.
2.1.2.1. Noțiune, sediul materiei și caracteristici
2.1.2.2. Funcțiile concurenței economice și comerciale
2.2. Analiza comparativăa reglementărilor în domeniul concurenței
2.2.1. Necesitatea apariției normelor de concurențăîntr-o societate competitivă
2.2.2. Reglementarea concurenței în dreptul comunitar și european
2.2.3. Reglementarea concurenței în dreptul român
2.2.4. Reglementarea concurenței în plan internațional
2.3. Rolul concurenței în dezvoltarea societății
2.3.1. Concurența ca necesitate obiectivăîntr-o economie de piață
2.3.2. Funcțiile concurenței economice și comerciale
2.3.3. Factorii implicați în organizarea și desfășurarea concurenței economice și
comerciale
2.4. Formele concurenței
2.4.1. Concurența perfectă, imperfectăși eficace
2.4.2. Concurența licităși ilicită
2.4.3. Practicile anticoncurențiale și concurența neloială
CAPITOLUL AL III-LEA. PROTECȚIA JURIDICĂA INDICAȚIILOR GEOGRAFICE
3.1. Protecția prin mijloace de drept penal a mărcilor și a indicațiilor geografice
3.1.1. Abordarea sistematică
3.1.2. Organizațiile internaționale
3.1.3. Impactul Internet-ului asupra mărcilor și indicațiilor geografice
3.1.4. Apărarea mărcii prin căile administrative de atac
3.1.5. Apărarea mărcii prin acțiunea în contrafacere
3.1.6. Protecția împotriva concurenței neloiale
3.1.7. Repararea pagubei cauzate prin nerespectarea mijloacelor de protecție a
mărcii
3.2. Protecția mărcii în dreptul convențional
3.2.1. Regimul mărcii în absența oricărui tratat
3.2.2. Regimul Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale
3.3. Protecția mărcilor în Uniunea Europeană
CAPITOLUL AL IV-LEA. EFECTE ECONOMICE ALE ABUZULUI DE POZIȚIE
DOMINANTĂ
4.1. Comportamente abuzive de afaceri
4.2. Remedii oferite și posibile efecte ale acestora
CAPITOLUL AL V-LEA. STUDIU DE CAZ
Concluzii
Anexe
Bibliografie selectivă
INTRODUCERE
În literatura de specialitate proprietatea intelectualăeste consideratăo componentăa fondului de comerț, manifestându-se prin multe variante, de la descoperiri esențiale în oricare domeniu de activitate pânăla activități specifice de conducere sau de organizare, care pot face obiectul unor tipuri de contracte.În scopul protejării acestor drepturi a fost adoptată, în funcție de natura drepturilor protejate și de modalitățile prin care s-a considerat căeste posibilăvalorificarea eficientăa acestora, o legislație diversificată.Interesul deosebit în acest sens este justificat de valoarea mare a unor drepturi de autor și de ignorarea acestora în multe domenii sau chiar în unele țări.
La nivel internațional se estimeazăcăo pondere destul de ridicată, de aproximativ 5-7% din comerțîl reprezintăprodusele realizate sau difuzate cu încălcarea proprietății intelectuale.
O serie de reglementări legislative au suferit, de-a lungul timpului, modificări succesive, fiind completate cu norme de aplicare cu regulamente aplicabile în domeniul intern sau internațional. În aceastădirecție Legea 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, a fost modificatăprin O.G. nr. 59/2002, aprobatăprin legea nr. 664/2002.
Prin Ordonanța Guvernului nr. 59/2002 s-a modificat Legea nr. 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectualăîn cadrul operațiunilor de vămuire. Totodatăs-a stabilit căse încalcădrepturile titularului unei mărci înregistrate în cazul oricărui produs sau ambalaj care poartăo marcăde produs sau de serviciu identicăsau care nu poate fi deosebităîn aspectele sale esențiale.
De asemenea, în scopul aplicării Legii nr. 202/2000 au fost adoptate o serie de norme de aplicare aprobate prin H.G. nr. 301/2001, acest act normativ cuprinzând elemente comune cu unele regulamente ce își găsesc aplicabilitate în comunitatea europeană, regulamente ce au suferit, la rândul lor, modificări succesive.
În literatura de specialitate, drepturile de proprietate industrialăsunt grupate, în funcție de obiectul lor, în drepturi asupra creațiilor industriale (invențiile, desen modelele industriale, know-how-ul) și drepturi asupra semnelor distinctive (mărcile de fabrică, de comerțși de serviciu, denumirile geografice și indicațiile de proveniență).
Prin Legea nr. 84/1998 sunt reglementate mărcile și indicațiile geografice. Marca este un semn susceptibil de reprezentare graficăservind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.
Comerciantului îi revine libertatea de a-și aleage marcăpe care o considerăcorespunzătoare produselor ori serviciilor sale. Mărcile pot fi formate din cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului său a ambalajului său, combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne.
Trebuie menționat faptul cămărcile se deosebesc de firma comercialăsau indicațiile de proveniență. În timp ce numele comercial individualizeazăo întreprindere, marca este un nijloc de identificare a produselor, lucrărilor sau serviciilor. O întreprindere are în mod necesar un nume comercial unic, însăea poate sănu aibănicio marcă, dupăcum poate săaibămai multe mărci. Mărcile îndeplinesc o funcție asemănătoare numelui commercial și emblemei, cu mențiunea cămărcile individualizeazăprodusele ori serviciile unui comerciant.
Prin drepturile la marcăsunt incluse drepturile titularului de a folosi sau exploata marca și corolarul său, dreptul de a interzice altor persoane fizice sau juridice săo utilizeze, precum și dreptul de prioritate, adicădreptul celui dintâi care a folosit marca sau a efectuat depozitul ei de a fi recunoscut titularul mărcii. Prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, marca conferătitularului un drept privativ, de folosințăexclusivădin categoria drepturilor de proprietate industrială. Conceptul de ocrotire legalăa dreptului asupra mărcii poate consta în sancțiuni civile ori sancțiuni penale aplicabile celor care săvârșesc infracțiuni de contrafacere a unei mărci sau de întrebuințare a unei mărci contrafăcute.
Apelațiile de origine reprezintăun drept colectiv, aparținând unei organizații teritoriale și care constăîn numele unei localități sau regiuni, identificând produse alimentare și atestând caracteristicile gustative sau alte însușiri calitative ale lor.
CAPITOLUL I
ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND MĂRCILE
1.1. Aspecte generale
În definireamărcii, canoțiunejuridică, sedisting maimultetendințe. Criteriilefolositeb#%l!^+a?sunt clasicesau moderne. Definițiileclasicepun accentual pecaracterul distinctiv al mărcii, iar definițiilemoderneevidențiazagaranțiadecalitatepecaremarcao oferă consumatorilor.
Indiferent deaccepțiune, o definițieexactășicompletăamărciitrebuiesăaibăîn vedereelementelesaleesențiale. Marcaesteun semn distinctiv, carediferențiază produseleșiserviciileuneipersoaneprin garanțiauneicalitățideterminateșiconstante, formând, în condițiilelegii, obiectul unuidrept exclusiv.
Dreptul lamarcă poatefidobândit deoricepersoanafizicăsau juridică. În conformitatecu principiul conexitățiimărcii, titularul dreptuluitrebuiesăaibă capacitateadeaexercitao activitateindustrialăsau comercială.
1.1.1. Scurt istoric al mărcii
Majoritateacercetătorilor sunt deacord în aafirma ca folosirea unor semnecaracteristicepentru aidentifica produselesesitueazăîn antichitate. Arheologiișiistoriciideartăsemnaleazăexistența lor atât în bazinul mediteranean, cât șiîn Orientul Îndepărtat. În GreciașiRomaanticăexistau astfel desemnecareerau aplicateîn mod obișnuit peobiecteledeceramică, iar in ChinașiJaponia, peobiecteledeporțelan.
Primeleatestărideutilizareaunor însemnepentru identificareaproduselor au apărut în GreciașiRomaAntică(peobiecteleceramice), dar șiîn Orientul Îndepărtat în ChinașiJaponia(peobiectedeporțelan). În Evul Mediu încep săseconturezefuncțiilemărcilor șiregimul lor juridic, datoritădezvoltăriimeșteșugurilor. În aceastăperioadă, s-au conturat douăcategoriidemărci: marcacorporativă (signum collegi); marcaindividuală (signum privati).
Marcacorporativă (colectivă) atestarespectarearegulilor defabricațiepentru întregul corp demeșteșugaricareactivau într-un anumit domeniu.
Marcaindividualăerafolosită deun anumit meșteșugar din interiorul uneicorporații, pentru individualizareaproduselor realizatedeel.
Există doveziclarecarearată că, încă din perioadaantică, numelecreatorilor au fost gravateîn cărămizipentru caacestasă fieidentificat. Cu timpul, importanțaacordată mărcilor acrescut, astfel încât, în secolul al XVI-leadistileriiledewhiskyîșiexpediau produseleîn butoiaședelemn cu numeleproducătoruluipirogravat peele.
Literaturadespecialitatedelimitează treiperioadeîn evoluțiautilizăriimărcilor: primaperioadăesteceaamărcilor patronimice, caracterizată prin atribuireadecătreproducătoriapropriilor numeșiproduselor lor (ex: Ford, Peugeot ș.a.); adouaperioadăesteamărcilor caredisting șidescriu produsul (exemplu: săpunul Palmolive- obținut din uleideb#%l!^+a?palmier, Milka- ciocolată cu lapte, Coca-Cola- băutură ceutilizeazăesență din frunzelearboreluidecocașiboabedecola); atreiaperioadă, amărcilor simbolicecareasigurăconcordanțaîntreașteptărileclientuluiprivind un produssau un serviciu șimarcautilizată (săpunul Ivory- pentru săpunul alb șicarepluteșteal firmeiProcter&Gamble, săpunul Swan – pentru săpunul cu adevarat plutitoral firmeiLever Brothers).
Dacă utilizarea unor semnedistinctive, în antichitate, nu faceobiect deîndoială, în schimb, problema deaștidacăeleaveau semnificațiașifuncțiiledemaitârziu alemărcilor rămâneșiazicontroversată.
Astăzi, pentru căsuntem în secolul vitezei, într-unul în careexistă o marediversitatedeproduseșiimplicit există o mareposibilitatedealegere, dacă produselenu sedisting prin marcă, caresă garantezecalitateaprodusuluișicaresă-l facă distinctiv, acel produsnu sevavinde.
1.1.1.1. Acte normative care reglementeazăregimul juridic al mărcilor
În plan intern, regimul juridic al mărcilor estereglementat prin următoareleactenormative: Legeanr. 84/1998 privind mărcileșiindicațiilegeografice; Legeanr. 344/2005 privind unelemăsuripentru asigurarearespectăriidrepturilor deproprietateintelectualăîn cadrul operațiunilor devămuire;HotărâreaGuvernuluinr. 833/1998 pentru aprobarearegulamentuluideaplicareaLegiinr. 84/1998 privind mărcileșiindicațiilegeografice.
În plan internațional, regimul juridic al mărcilor estestabilit prin urmatoareleactenormative:
Aranjamentul delaNisaprivind clasificareainternaționalăaproduselor șiservicilor în scopul înregistrăriimărcilor, semnat laNisala15 iunie1957. Acest aranjament afost revizuit laStockholm, la14 iunie1967 șilaGenevala13 mai1997 șimodificat la2 octombrie1969;
Aranjamentul delaVienaprivind clasificareainternaționalăaelementelor figurativealemărcilor, semnat laVienala12 iunie1973 șimodificat șimodificat la1 octombrie1985;
Aranjamentul delaMadrid privind înregistrareainternaționalăamărcilor, adoptat laMadrid la27 iunie1989;
ConvențiadelaParispentru protecțiaproprietățiiindustriale, lacareRomâniaaaderat în datade6 octombrie1920.
1.1.2. Semne susceptibile de a constitui mărci
Potrivit art. 3 lit. adin legeanr. 84/1998 marcaeun semn susceptibil dereprezentaregraficăservind ladeosebireaproduselor sau serviciilor uneipersoanefizicesau juridicedeceleaparținând altor persoane; pot constituimărcisemenedistinctivecum ar fi: cuvinte, inclusiv numedepersoane, desene, litere, cifre, elementefigurative, formetridimensionaleși, în special formaprodusuluisau ambalajuluisau combinațiideculori, precum șioricecombinațieaacestor semne.
Conform Legii84/1998, pentru aputeafiînregistrat camarcășiasebucuradeprotecție, semnul trebuisă respectecumulativ următoarelecondițidefond:să fiesusceptibilă dereprezentaregrafică; să fiedistinctivă; să fiedisponibilă; să fielicită.
Comparativ cu regelementareadin 1967, întresemnelesusceptibiledeaproprierecamarcă nu figureazășiprezentareasonoră. Omisiuneaafost influențată deprevederileTratatuluidelaGenevaprivind dreptul mărcilor din 1994, carenu seaplică mărcilor hologrameșimărcilor carenu sunt alcătuitedin semnevizibile, în special mărcilesonoreșimărcileolfactive.
În cuprinsul legiispecialeseregăseșteo enumerareenunțiativăasemnelor distinctivecarepot fiînregistratecamărci. Sistemul enumerăriinelimitativerezultă din posibilitateasolicitanților deautilizaoricecombinațieaacestor semne.
1.1.2.1. Numele
Întresemnelecarepot constituio marcă, legeaprevedeîn mod exprescuvintele, termenul decuvintecuprinzând atât numele, cât șidenumirile.În cadrul doctrineisesubliniază faptul că numele, caelement deidentificareapersoanei, reprezintă un drept personal nepatrimonial, inalienabil șiimprescriptibil. Protecțianumeluipropriu-zisseextindeșiasupranumeluicomercial, precum șiapseudonimului. b#%l!^+a?
Folosireanumeluipatronimic camarcăatribuietitularuluiun drept exclusiv, șiaceastapentru că numelepoateaparținemaimultor persoane, dreptul exclusiv nevizând numeleîn sine, cinumaiformasaspecială.
Formaspecială oferă numeluiun aspect exterior caracteristic, iar formadistinctivăanumeluiseobțineprin combinareacu elementefigurative, prin grafie, culoaresau așezarealiterelor.
Lanivelul UniuniiEuropeneexistăstateîn carenumelepoatefiutilizat camarcă fărăafinecesar să prezinteo formăspecială. Cu caracter derogatoriu, condițiaformeidistinctivetrebuierespectată dacă numeleestebanal.
Marcapoatefiformatășidin numeleuneialtepersoanedecât atitularului, în acest caz fiind obligatorieconsimțământul terțuluisau asuccesorilor săi. În susținereacelor precizateesteart. 15 lit. j din Legeanr. 84/1998, republicatăexcludedelaînregistraremărcilecareconțin, fără consimțământul titularului, imagineasau numelepatronimic al uneipersoanecaresebucură derenumeîn țaranoastră.
Jurisprudențaaridicat problemautilizăriicamarcă numelepropriu careaconstituit obiectul uneimărcianterioare, adoptatedeun terț. În măsuraîn careomonimianu arecascop o fraudă, jurisprudențaaadmisadoptareamărciiulterioare, cu cerințadeaseevita, prin b#%l!^+a?intermediul anumitor mențiuni, eventualeleconfuzii.
1.1.2.2. Denumirile
Denumirilereprezintă cuvinteluatedin limbajul curent sau inventate, pentru constituireauneimărci; denumiriletrebuiesă fiearbitraresau defantezie. Astfel, denumireavaficonsideratăadmisibilă, când nu țineseamadenaturașidegenul obiectului, fiind independentă deprodus. Esteimportant aprecizacă denumireapoatefiformată dintr-un singur cuvânt, un adjectiv combinat cu un substantiv sau o combinațiedecuvinte.
Denumirilecareformeazăo marcă nu sunt condiționatedeexistențauneianumiteforme. În raport cu numele, seareîn vedereînsășidenumireașinu formasaspecială. Dacă denumireaprezintă totușio anumită formăîșivor găsiaplicabilutatedispozițiilecu privirelamarcafigurativă. În materiamărcilor nu pot fifolositedenumirilegenerice, necesaresau descriptive.
S-asubliniat cădenumirilecarereprezintă cuvântul ceindică un produssunt necesare. Încorporându-secu produsul, cuvintelenu pot constituio marcă, fiind denumirinecesare. Elear implicamonopolizareaunor produse, apropiindu-sesub formă demarcă, denumirealor necesară.
Denumirilecaredescriu un anumit produssunt necesaresau descriptive, denumiriledescriptivedesemnând: specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, origineageograficăsau timpul fabricăriiprodusuluioriprestăriiserviciului, sau altecaracteristicialeacestora, în conformitatecu dispozițileart. 5 lit. d din Legeanr. 84/1998, republicată.
În ceeacepriveștedenumiriledeprodusebrevetate, deșisunt posibilemaimultesoluții, problematrebuiesoluționatăîn funcțiedeprincipiilemateriei. Laexpirareatitluluideprotecție, denumireaintrăîn domeniul public numaidacăafigurat în brevet șis-aîncorporat produsului, devenind necesară. În caz contrar, denumireavacontinuasă formezeobiectul unuidrept privativ șidupăexpirareabrevetului.
Cuvinteleadoptatecamarcăsepot transformaîn unelecazuriîntr-o denumiregenerică. Identificareauneidenumiricu un anumit produsesteun fenomen dedegenerareamărcii. În aceastăîmprejurare, titularul inițial al mărciivabeneficiaîn continuarededreptul său. O soluțiedeosebităafost admisăîn practicajudiciarăastatelor americane. Dacă marcasetransformăîntr-un termen generic, eaintrăîn domeniul public șidevineun semn liber.
1.1.2.3. Sloganurile și titlurile de publicații
Actualaformăalegiispecialenu sereferă lasloganurișititluridepublicații, însă modul deredactareal textuluinu înlătură, în principiu, posibilitateadefolosire, camarcă, asloganurilor șititlurilor depublicații. În unelesistemededrept, cum estecel olandez sau ungar, sloganurilenu pot depășicincicuvinte, pecând în altelesloganurilesunt complet interzise. Dacăsloganul esteoriginal, b#%l!^+a?protecțiavafiasiguratăîn cadrul dreptuluideautor.
Titluriledeziare, revisteșicărțisunt protejatefiecamărci, fiecaobiect al dreptuluideautor. Titluriledeziareșireviste, fiind mijloacedeindentificareaunor serviciprestatedeîntreprinderiledepresăsau obiectedecomerț, pot fifolositecamărci. Protecțiacamarcăestecondiționată decarcaterul dinstinctiv al titluluidepublicație.
1.1.2.4. Desenele
Desenul esteun semn carepoatefifolosit camarcă. Admisibilitateaprotecțieicamarcăestecondiționată decaracterul distinctiv al desenului. În cazul în carebeneficiază deprotecțiadreptuluideautor, desenul nu trebuiesăaducăatingeredrepturilor autorului.
1.1.2.5. Literele și cifrele
Esteimportant amenționacă legeaspecială din 1998 consacrăîn mod expreslitereleșicifrele. Pentru aconstituio marcă, litereleșicifreletrebuiesăaibăo formă grafică distinctă.
În unelesistemededrept, litereleșicifrelenu sunt acceptatecamărci. Cu caracter deexcepție, seadmit totușilitereleșicifrelecareau o formă originală orisunt notorii. Astfel, literelefolositecamarcă pot fiinițialeleunuinume. Deșiconstituieo prescurtare, inițialelenu reprezintă numele. În consecință, inițialelenu pot fiasimilateregimuluinumelui.
În cazul în caremărcilesunt formateexclusiv din cifre, elenu pot fiprotejate, întrucât cifrelenu sunt distinctiveîn sine; marcatrebuiesă prezinteo formă distinctivă, fărăafinecesarăasociereacu elementegraficespecial.
1.1.2.6. Elemente figurative
Potrivit actualeilegislații, mărcilepot ficonstituiteșidin elementefigurative, planesau în relief. Elementelefigurativecuprind o multitudinedeforme, șianume: embleme, viniete, etichete, peisaje, portrete, fotografii, blazoane, sigilii, amprente, reliefuri, peceți, liziere.
Prin conceptul deemblemăseînțelegeun semn figurativ simplu, reprezentând un obiect real sau imaginar, caresimbolizează o anumităidee – cu titlu deexemplu o floare, un clopot, o stea, o ancoră, carepoatefiînsoțitădeo deviză. Principalul rol al emblemeiîl reprezintăindividualizareauneisocietățicomercialesau industriale.
Noțiuneadevinietă presupuneun ansamblu defiguri, o dispozițiedeliniisau un desen. Constituind o ilustrațiedemicidimensiuni, cu sau fără un subiect precis, vinietaselipeștepeprodus.
Etichetaesteun suport dehârtiesau carton demărimeredusă, careconțineuneleindicațiiprivind un produs. Regimul eticheteiesteasemănător cu al vinietei. b#%l!^+a?
Imaginile pot forma, în principiu, obiectul uneimărci, cum ar fiportretul sau fotografia.
1.1.2.7. Forma produsului
Printresemnelecarepot alcătuio marcă, legeaspecialăîn vigoaresereferăexpresșilaformaprodusului. Pentru afiprotejată camarcă, formaprodusuluitrebuiesă nu fienecesarăsau denaturăsă producă un rezultat industrial.
Legislațianoastrăinternă precizeazăîn art. 5 lit. edin legeaspecială că nu pot fiprotejatemărcileconstituiteexclusiv din formaprodusului, careesteimpusă denaturaprodusuluisau estenecesară obțineriiunuirezultat tehnic sau caredă o valoareasubstanțială produsului.
Sub imperiul legislațieianterioare, nu puteau fiutilizatecamărcisemneleconstituitedin formaspațialăaunor produse, dacăacesteareprezintă formanecesarăaproduselor respectivesau dacă formaareexclusiv un caracter deutilitate. Prin caracter deutilitateseînțelege, însă, caracterul necesar sau natural al formeiprodusului. Caatare, celedouăaspectesereferă lao singurăipoteză, avându-seîn vedereposibilitateadeutilizareaprodusului.
1.1.2.8. Forma ambalajului
Întresemnelesusceptibiledeaconstituio marcă, actualalegislațieenumerășiformaambalajului. Pentru afiapropriată camarcă, formaambalajuluitrebuiesăaibă un caracter distinctiv. În unelelegislații, protejareacamarcăaformeiambalajuluiestecondiționată deînsoțireadealtesemne, cum ar fi:inscripții, etichete, mențiuni. Aceastăsoluțiepermitesă fieînregistratăatât marca, cât șiformaambalajuluipecareseaplică.
1.1.2.9. Culoarea produsului și ambalajului
Mărcilepot fiformateșidin combinațiideculorialeprodusuluisau ambalajului. Protecțiacamarcăacombinațiilor deculoriesteprevăzutăexpresdelegearomână. Admitereacamarcăaculoriiadeterminat multiplediscuții. Soluțiileadoptatesunt diferite, după cum marcaesteconstituită dintr-o combinațiedeculorisau o singură culoare.
O singură culoarenu poateconstituio marcă. Reticențelefață defolosireauneisingureculoricamarcăsunt determinatedenumărul limitat al culorilor șideimposibilitateaconsumatoruluideadistingecu claritatenuanțele. Culorileîn sinenu sunt suficient dedistinctive. înregistrarealor camarcăar generaun risc demonopolizare. b#%l!^+a?
În sistemul legiianterioare, seadmitea, prin coroborareadispozițiilor, că o singură culoarepoatefiînregistrată camarcăsub condițiacaracteruluidistinctiv. În contradicțiecu aceastăsoluție, InstrucțiunileOficiuluideStat pentru InvențiișiMărcipentru aplicareaLegiidin 1967 precizau că o singură culoarenu estesuficient dedistinctivă pentru aconstituio marcă.
1.1.2.10. Prezentarea sonoră
Conținutul uneimărcipoatefialcătuit șidin semnesonoresau melodiisimple. Prezentareasonorăseasociază, deobicei, cu un serviciu sau un produs. Mărcilesonoresau auditivetrebuiesă fieclare, expresiveșicaracteristice. Elevor însoțicomercializareaprodusului, fărăaselimitalapublicitate.
Valabilitateamărcilor sonoreafost admisăîn dreptul american. Înregistrarealor seefectuează prin depozitul dediscurifonografice. Însă, majoritatealegislațiilor lacares-aaliniat șilegearomână, nu recunosc mărcilesonore. Reticențamanifestată față demarcaauditivăafost determinată deabsențauneilegăturidirectecu produsul șideimposibilitatearealizăriiunuidepozit material.
În conformitatecu dispozițiileLegiinr. 84/1998 mărcilepot ficonstituiteșidin unelecombinațiidesemne. Prin combinareaelementelor, semnelenecesaresau banaledevin particulare, putându-sefolosicamărci. Particularitățilemărcilor combinatepermit alegereacelor maiadecvatemijloacedepublicitatecomercială.
1.1.3. Importanța mărcii
Companiilemultinaționaleșinaționalefurnizează produsesau serviciiconsumatorilor pentru aexista pepiață. Conform opinieiluiPeter Drucker, existăo singurădefinițievalidăascopuluiuneiafaceri: atragereaclienților. Modul în careîntreprinzătoriicreazăsau administreazăclienteladiferădelacompanielaaltașidelao industrielaalta. Organizațiilealeg diferitestrategiipentru atragereașimenținereaclienților, satisfacerealor fiind singurăformădeexistențăaîntreprinderilor.
O marcădecomerțpoatedeterminasuccesul sau falimentul uneicompaniiîn actualaerăaglobalizării. Marcaoferăun avantaj competitiv pentru deținătoriieișideterminăreducereaconcurențeineloiale. Brandul sau marcacomercialăauneiorganizațiifuncționeazăcaun activ intangibil. Studiileau arătat cămărcilecomercialeșivadul comercial au impact semnificativ asupravaloriiîntreprinderii, fapt ceconducelanecesitateaprotecțieilor împotriva utilizăriiilegalesau incorecte.
Marcadecomerțesteprivitădrept cel maivalorosactiv al uneiorganizații, fiind sufletul produselor șiserviciilor. În mediul competițional al societățiideastăzi, manageriitrebuiesăutilizezeîn mod optim reglementărilelegalecu scopul deaprotejaproduselelor fațădepiraterie. Acest lucru estedeterminat defaptul cămărciledecomerțreprezintăun atribut critic pentru organizații, așacum reprezintăvadul comercial pentru proprietari.
1.1.3.1. Capitalul unei mărci
Capitalul uneimărcireprezintăun set deactiveșipasiveprivind o marcă, ceseadaugăsau sescad din valoareaunuiprodus. Activelemărcilor sereferălafidelitateafațădemarcă, notorietateamărcii, calitateapercepută, asocierialemărcii, altedrepturideproprietateasupraunor activelegatedemarcă. Valoareacapitalizatăîn marcăsedeterminăprin scădereadin acesteactiveacosturilor privind gestionareamărciișiacapitaluluiinvestit în marcă.
Capitalul uneimărcipermiteorganizațieiceo deținecreștereamarjeideprofit prin practicareaunor prețuripremium, dar șidatorităuneipromovărimairestrânse, deoarececonsumatoriisunt dispușisăplăteascădecelemaimulteoriprețurimaripentru o marcăceleoferăgaranțieșiun anumit prestigiu.
1.1.3.2. Valoarea mărcii
Marcaesteconsiderată un activ necorporal special șiîn multeafacericonstituieactivul cel maiimportant. Chiar șiorganizațiilenon-profit au început să privească marcadin alt unghi, capeun activ cheiepentru obținereadonațiilor, sponsorizărilor etc.
Studiileefectuateau dovedit că unelemărciau o durabilitateuimitoare. Estecazul mărciiCoca-Colaceareo vechimedepeste100 deani, iar celemaivaloroasemărcimondialeau o vechimedecirca25 deani.
În tabelul următor, vom prezentaun studiu efectuat deInterbrand împreună cu JP Morgan, cescoateîn evidență valoareamărcilor chiar dacăsunt destinateconsumatorilor sau companiilor, sau, ambelor variante, rezultând faptul că mărcilereprezintă maimult deo treimedin valoareaacțiunilor.
Sursa: Business Week, Interbrand/JP Morgan, 2012
Dacă vom analizadateledin tabelul demaisus, vom observacă ceamaimarevaloareamărciiîn 2012 aavut-o companiaCoca-Colașianume69,6 mld. $, urmatăîndeaproapedeMicrosoft cu 64,1 mld. $ șideIBMcu 51,2 mld. $.
Interbrand realizeazăanual clasamentul Celemaivaloroasemărciînregistratedin întreagalume, luând în considerare, pelâmgă valoareaestimată, maimulteatribute(răspândireașirecunoaștereamărciișiasemnelor distinctiveprecum logo, culori, formaproduselor, slogan etc.).
Imagineașimesajul transmispesteanideproduseleuneimărcisunt susținutedenoitehnologii, impunându-seo investițiecontinuăîn marcarespectivă. Din acest motiv afost necesară dezvoltareaunor modeledeevaluareamărcilor, cares-ar puteaîncadraîn două categorii: evaluareacapitaluluidepiațăal mărciipebazacercetărilor demarketing; evaluărifinanciare.
Evaluărilebazatepecostsedefinesc casumatuturor costurilor necesarepentru aaducemarcaîn stareaactuală (costuridedezvoltare, demarketing, depublicitateșialteb#%l!^+a?costuridecomunicareetc.). Nevoiadeainvestiîn marcă trebuiesăincludă nu numaipromovareașipublicitateadar șicercetare-dezvoltare, ambalajul șidesignul produselor, instruireaangajaților etc.
Evaluareaprin comparație constăîn determinareavaloriiuneimărciprin raportarealao marcă cu caresepoatecompara. Însă, demulteori, comparațiaesteîngreunată defaptul că, prin definiție, mărcilear trebuisă fiediferențiabile, deciincomparabile. Cu toateastea, metodapoateoferiinformații, dar nu suficientepentru evaluareamărcilor.
Evaluareaeconomicăarelabază principiifinanciareșidemarketing, astfel: din punct devederefinanciar sunt luateîn calcul valoareanetă prezentăacâștigurilor, dar șicâștiguriașteptateîn viitor, iar din punctul devedereal abordăriidemarketing seconsideră funcțiacomercialăamărcilor în cadrul uneiafaceri- generareacereriiconsumatorilor (persoanefizicesau companii), aceastăcererereflectându-seîn venituriprin volumul decumpărături, prețșifrecvențadecumpărare.
Valoareasocialăamărcilor în procesul deacumularedecapital esteimportantă, dar indirect. Aceastaconstăîn principal în contribuțiamărciilafondurilepublice. Adoptareamărcilor favorizeazăactivitateadeinovare, deoarecefiecaremarcăareîn spateo seriedeatributedediferențierefațădeconcurență. Mărcilepot reprezentaun mecanism puternic pentru protecțiaconsumatorului. Nevoiademărcipentru acreașimențineloialitateaconsumatoruluiesteun stimulent puternic pentru companiideagarantacalitateașisiguranțaîn exploatare. Deexemplu, Sonysestrăduieștecatelevizoarelesalesănu sestrice, astfel încât consumatoriisărevinăpentru aachiziționașialteprodusepurtând aceastămarcă. Un produsdeo calitatebunăb#%l!^+a?ducelaloialitateaconsumatorilor, realizareaprotecțieiconsumatorilor fiind în interesul firmei, protecțiarealizându-secel maibineprin garanțiaoferitădemarcăcașielement deidentificareaprodusului.
1.1.4. Clasificarea mărcilor
În cadrul literaturiidespecialitates-asubliniat că principalelecriteriiutilizatepentru clasificareamărcilor sunt următoarele: destinațiamărcilor, obiectul mărcilor, titularul dreptuluilamarcă, naturanormelor carereglementează mărcile, numărul semnelor carealcătuiesc mărcile, naturasemnelor careformează mărcile, efectul mărcilor asupracumpărăturilor șisemnificațiaspecialăamărcilor.
1.1.4.1. Mărcile de fabricăși mărcile de comerț
În funcțiededestinațialor economică, mărcileseîmpart în mărcidefabricășimărcidecomerț. Astfel, marcadefabricăsefoloseștedeproducător sau fabricant, în domeniul activitățiib#%l!^+a?industriale, agricole, meșteșugăreștișiartizanale. Marcadefabricădiferențiază produseleuneipersoanefizicesau juridicedealteprodusesimilare. Marcadecomerțsefoloseștedecomerciant sau distribuitor, prin aplicareaeipeproduselepecarelevinde. Marcadecomerțarată că distribuireaproduselor sefacedeo societatecomercială. Mărciledefabricășimărciledecomerțau acelașiregim juridic. Eventualadistincțiedintreelepoatefideterminată denaturanormelor carelereglementează.
1.1.4.2. Mărcile de produse și mărcile de servicii
Mărciledefabricășimărciledecomerțseaplicășiidentificăanumiteproduse, fabricatesau naturale. în acest fel, eleformează categoriamărcilor deproduse. Mărciledeserviciiseîntrebuințează pentru adeosebiserviciileuneipersoanefizicesau juridicedeceleprestatedecătrealtepersoane. Validitateamărciideserviciu esteprevăzută prin art. 1 alin. 2 din ConvențiadelaParis. Marcadeserviciu afost recunoscută deConferințaderevizuiredelaLisabona, din 1958.
Întresemnul distinctiv șiserviciu trebuiesăexisteo legătură nemijlocită. În funcțiedenaturaserviciului, marcasefoloseșteîn mod direct sau indirect. Astfel, societățiledetransport aplică marcapevehicule, iar restauranteleaplică marcapeveselășitacâmuri. Alteori, marcapoatefiaplicată pedocumentațiacareseîntocmeștelaprestareadeserviciisau peambalajul b#%l!^+a?produsuluipentru careseefectueazăserviciul.
1.1.4.3. Mărcile individuale și mărcile colective
Având în vederetitularul dreptului, mărcilepot fimărciindividualeșimărcicolective. Astfel, mărcileindividuale, privatesau ordinare, aparțin șiseutilizează deo anumită persoanăfizicăsau juridică. În formasainițială, ConvențiadelaParisareglementat numaimărcileindividuale.
Mărcilecolectivesefolosesc în comun demaimultepersoanejuridice. În mod obișnuit, mărcilecolectiveseaplicăîmpreună cu marcaindividuală, fiind o garanțieacalitățiisau originiiprodusului. Protecțiamărcilor colectiveafost recunoscută prin art. 7 bisdin ConvențiadelaParis. Acest articol afost introduslaConferințaderevizuiredelaWashington, din 1911, șicompletat laConferințaderevizuiredelaLondra, din 1934.
Mărcilecolectivesunt reglementateșiîn unelelegislațiinaționale(deexemplu, legislațiiledin Belgia, Canada, Germania, Grecia, Italia, MareaBritanie, SpaniașiStateleUnitealeAmericii).
1.1.4.4. Mărcile facultative și mărcile obligatorii
În sistemul mărciifacultative, utilizareamărcii, precum șiproduselepecareseaplicăsemnul distinctiv, sehotărăștedeproducător sau comerciant. Caracterul facultativ esteconfigurat defuncțiileîndeplinitedemarcă. Garanțiaunor produsedecalitateimplică funcțiiledeorganizareaviețiieconomiceșidereclamă.
În sistemul mărciiobligatorii, anumiteprodusetrebuiesă fiemarcate. Deobicei, marcareaseaplică produselor executatedin metaleprețioaseșiproduselor acăror fabricareconstituiemonopol destat. Marcareareprezintă un mijloc decontrol administrativ.
1.1.4.5. Mărcile simple și mărcile combinate
Sub aspectul număruluisemnelor utilizate, există mărcisimpleșimărcicombinate.
Mărcilesimplesunt formatedintr-un singur semn (deexemplu, un nume, o denumire, o literă, o reprezentaregrafică).
Mărcilecombinatesunt alcătuitedintr-un număr desemnediferite, verbalesau figurative. Dacă unelesemneau un caracter esențial, elepot fiînregistrateîmpreună cu marca. Mărcilecombinateseîmpart în mărcicompuseșimărcicomplexe.
Marcacompusăesteconstituită din semnediferite, dintrecarenumaiuneleau caracter distinctiv. Dacăsemnelenu sunt esențiale, efectul distinctiv al mărciivafideterminat dedispozițialor caracteristică. În consecință, contrafacereavafisancționată numaicând sereproduc toateelementelemărcii, adicăansamblul mărcii.
Marcacomplexăestealcătuită din semnediferite, careau caracter distinctiv prin eleb#%l!^+a?însele. Prin urmare, contrafacereapoatefișiparțială, prin reproducereaunuisingur element.
În unelecazuri, marcacomplexă poateficonstituită dintr-un număr deversiuniîn limbidiferite, din transliterațiunisau transcripțiunifoneticealeaceluiașisemn.
1.1.4.6. Mărcile verbale, mărcile figurative și mărcile sonore
În funcțiedenaturalor, mărcilesunt: verbale, figurativeșisonore. Mărcileverbalesunt formatedin semnescrise. Elepot ficuvinte, litere, cifresau sloganuri. Mărcilefigurativesunt alcătuitedin reprezentărigrafice. Mărcilefigurativeseîmpart în mărcibidimensionale, sau plane, șimărcitridimensionale, sau plastice. Astfel, formaprodusuluisau formaambalajuluireprezintăo marcă tridimensională. Mărcilesonoresunt compusedin sunete. Notelesau suneteletrebuiesă producăun efect sonor caracteristic.
1.1.4.7. Mărcile auditive, mărcile vizuale și mărcile intelectuale
Dupăefectul sau impresiaprodusăasupracumpărătorilor, mărcilesedivid în:auditive, vizualeșiintelectuale. Mărcileauditivesunt destinatesăatragăatențiaprin intermediul unuisunet. În mod obișnuit, mărcileauditivesunt verbalesau sonore. Mărcilevizualeurmăresc săscoatăîn evidență un aspect sau o imagine. Elesunt identicecu mărcilefigurative. Mărcileintelectualesugerează o anumităidee. Elesunt formatedin semneverbale, figurativesau sonore. Conținutul intelectual al mărciipresupunedetașareasemnuluidistinctiv deideeapreconizată.
1.1.4.8. Mărcile speciale
Potrivit semnificațieispecial pecareo prezintă, mărcilepot fisupuseunor regimurijuridicedistincte. Din această categoriefac parte: marcanotorie, marcaagentului, marcadefensivă, marcaderezervă, marcatellequelle, marcanaționalășimarcadecertificare.
Marcaagentuluiestemarcafolosităsau înregistrată dedistribuitorul unor produseimportateșiexpediatecu marcaproducătorului. Marcaagentuluisau reprezentantuluiesteprevăzută deart. 6 septiesdin ConvențiadelaParis. Acest articol afost introdusîn textul b#%l!^+a?ConvențieilaConferințaderevizuiredelaLisabona, din 1958.
Marcadefensivăsau deobstrucțieestedependentădeo altă marcă, față decaresedeosebeșteprin uneleschimbărideamănunt. Fărăafifolosită, marcadefensivăasigură protecțiamărciiprincipale, împiedicând înregistrareadecătreterțiaunor mărciasemănătoare.
Mărciledefensivesunt admiseîn legislațiajaponezășilovitedenulitateîn dreptul elvețian, când titularul nu intenționeazăsă leutilizeze. În dreptul german, mărciledefensivesunt luateîn considerarepânăîn momentul în careseimpunemarcaprincipală.
Marcaderezervăsedepunecu intențiadeafifolosităîn viitor pentru anumiteprodusesau servicii. Spredeosebiredemarcadefensivă, existențamărciiderezervă nu estecondiționatădeo marcă principală. Protecțiamărciiderezervăesterecunoscutăîn funcțiedeexistențauneiobligațiidefolosire, pentru o anumită perioadă. în cazul în caremarcanu esteutilizată, titularul estedecăzut, prin efectul legii, din dreptul său.
Marcanaționalăindividualizează produselecareprovin dintr-o anumitățară, constituind o garanțiedecalitateșiproveniență.
În actualareglementare, respectiveLegeanr. 84/1998 consacră marcadecertificare. Conform art. 3 lit. f, marcadecertificareindică faptul că produselesau serviciilepentru careesteutilizatăsunt certificatedetitularul mărciiîn ceeacepriveștecalitatea, materialul, modul defabricațieaproduselor sau deprestareaserviciilor, preciziaorialtecaracteristici.Utilizareamărciidecertificareesterezervată persoanelor juridicelegal abilitatesăexercitecontrolul produselor sau al serviciilor. Mărciledecertificaresunt supuseregimuluimărcilor individuale, dacă prin dispozițiilelegiinu seprevedealtfel.
1.2. Condiția reprezentării grafice
Reprezentareagrafică poatefiînțeleasăîn două moduri. În sensrestrictiv, presupunecăsemnul alescamarcăestesusceptibil dereprezentareprin: linii, desene, culori, demărimișib#%l!^+a?intensitățivariabile, peun suport solid. Există totușilimiteîn acceptareaposibilitățiidereprezentaregraficăasemnelor, acceptatefără rezervefiind doar reprezentateprin linii, desene, culori. Într-un sensmailarg: prin semn susceptibil dereprezentaregrafică trebuiesăînțelegem oricesemn pecaresuntem capabilisăîl descriem prin litere, cifre, cuvintesau desene, remarcăm căîn acest înțelesmailarg șidescriereaprin cuvinteestetot o reprezentaregrafică; în aceastăultimăinterpretare, mirosurileșizgomotelepot fireprezentategrafic prin cuvintelecareledescriu.
Legeanr. 84/1998 nu enumerăsemnelesonoreprintresemnelecarepot fiînregistratecamărci. Mărcilesonorenu sunt însăexclusedelaprotecție, deoareceenumerareadin art. 2 nu estelimitativă, cidoar exemplificativă. Având în vederecă un semnal sonor sau o bucatămuzicală pot fireprodusepeportativ, decisunt susceptibiledereprezentaregrafică, putem afirmacăacesteapot înregistracamarcă.
În cazul mărcilor sonoresevaanalizadeasemeneașio altă condițiedevaliditateamărcilor, caracterul distinctiv, carepermitepubliculuisă deosebească produseleșiserviciileprotejatedemarcă dealteproduseșiservicii, prin simplapercepereasemnuluisonor.
Problemadacăo marcăsonoră poatefireprezentată grafic faceobiectul analizeiCurțiideJustițieaComunitațiiEuropene(CJCE), aceastafiind sesizată deTribunalul Suprem din Olandaladatade13 iulie2001 cu o întrebarelegată deinterpretareaart. 2 din Directivă, în sensul căacestaexcludesau nu mărcilesonoredelaînregistrare. Litigiul cu pricinasereferălao marcăsonorăînregistratăîn Olanda(primele9 acorduridin melodiaFur Elise) caresepretindecăar fifost încalcatădeun terțîntr-o campaniepublicitară prin asociereasemnuluisonor cu niștesistemedeafișaj.
Mirosul estecunoscut cafiind unadintrecelemaiputernicetipuridememorieșioameniideafaceriprezintă un interestot maimareîn aasociamirosuriplăcutecu produselelor. Dar, pentru aobțineînregistrareauneimărciolfactive, aplicantul trebuiesă fiecapabil să o reprezintevizual șitrebuiesă dovedească distictivitateapentru mirosul în cauză. Un alt argument ar fifaptul că percepereaunuimirosnu serealizează, decât în mod subiectiv; lipsaperceperiiobiectiveesteun obstacol în pluscasemnul olfactiv să fieconsiderat marcă. Cu toateacestea, unelemărciofactiveau trecut testul distinctivitățiișiau fost înregistrate(cu titlu deexemplu: mingidetenisimpregnatecu mirosdeiarbă proaspăt cosită; cauciucuriavând o aromaflorală (trandafiri); joc dedartsavând un mirosputernic debereamară).
Deșiambeletipuridesemneau capacitateadeadistingeun produsdealtul în privințaproveniențeilui, sunt rezerveșiîn acest caz cu privirelaposibilitateareprezentăriilor grafice; chiar șiîn situațiaîm cares-ar acceptacă reprezentareagraficăsepoatefaceprin cuvinte, discuțiiar puteaexistadacă nu cumvamarcagustativăar fiprealegată deobiectul pecareestechematăsăîl identificepentru aputeafimarcă.
1.3. Condiția distinctivității
Distinctivitateaesteo condițieesențială pentru înregistrareacamarcăaunuisemn, carerezultă din chiar definițiadatamărciiîn art 2 din Legeanr. 84/1998: poateconstituimarcă oricesemn […] cu condițiacaacestasă permităadistingeproduselesau serviciileuneiîntreprinderidecelealealtor înterprinderi.
O marcă cepermitecabunurileșisericiilepentru careafost înregistratăsăfiedistinseîn privințaoriginiilor vaficonsideratăcaavând caracter distinctiv. Nu estenecesar în acest senscamarcasă transmităinformațiiexactedespreidentitateaproducătorului, bunuluisau furnizoruluiserviciului. Estesuficient camarcasă permită membrilor publiculuivizat să distingă bunul sau serviciul pecareîl desemnează decelecareau o originecomercială diferitășisăconcluzionezecă toateproduselesau serviciilepecareledesemneazăau fost fabricate, comercializatesau furnizatesub controlul titularuluimărciișică titularul esterăspunzător pentru calitatealor. Caracterul distinctiv al uneimărcinu rezultă din semnul în sine, cidin perceperealuicaataredecătrepublic. Marcaseaflăîntr-o relațietriunghiulară, pedeo partecu produsul (sau serviciul) iar pedealtă parte, cu publicul șiaceastă relațiedetermină validitateamărcii.
Esteposibil caun semn să fiedistinctiv în raport cu produsul inabstracto, dar modul concret defolosireasemnuluisă ducă lapierdereaputeriisaledistinctive. Astfel, o frunzăstilizată poate, apriori, fiaplicată camarcă pentru îmbrăcăminte; in concreto, în momentul utilizăriisaleșitocmaidatorită moduluicum esteutilizată, eapoatesă nu maifiepercepută decătrepublic camarcă, cidrept ornamentațieavând numaiun scop decorativ. În acest caz, apreciem căsancțiuneanu vafinulitateaînregistrării, deoarecelaînregistraresemnul aveaputeredistinctivă, cidecădereatitularuluidin dreptul lamarcă, deoarecesemnul nu afost folosit camarcă. Aceastasevaîntâmplanumaiîn situațiaîn caresemnul nu poatefiperceput decât caelement decorativ, neputându-șiîndeplinifuncțiadeindicațieaproveniențeibunului.
Elementul carejoacă un rol foarteimportant în privințanotorietățiiuneimărciîl reprezintă caracterul distinctiv al acesteia. O marcă trebuieconceputăîntr-o asemeneamanierăîncât săaibă caracter dedistinctivitateridicat. Un astfel decaracter îl au mărcilearbitrarecaresunt alcătuitedin cuvinteal căror înțelesestelipsit delegătură cu produsul căruiaîifac reclamă.
Notorietateaar puteafiprivită caun mod originar dedobândireaunuidrept real – b#%l!^+a?dreptul lamarcășiareaceleașiefectecașiînregistrareaacestuia: titularul mărciiesteprotejat deceeacepriveștefolosireasau înregistrareasemnuluisău decătrealții. Pentru aceastaînsă, semnul trebuiesă poatăîndeplinitoatecondițiilepentru afimarcă: să fiesusceptibil dereprezentaregrafică, licit, distinctiv șidisponibil. În anumitecondiții, distinctivitateaestedobândită chiar prin notorietate.
Mărcilecelebresau demarerenumenu sunt consacratelegislativ, dar în practicajudiciară protecțialor esterealizată prin aplicareadiscpozițiilor art. 6 bisal ConvențieidelaParis. În Germaniao marcă nu estecelebră decât dacărezultă din sondajecăestecunoscută demaimult de80% din persoanelealesearbitrar din public…Tribunalelecer casondajul să poarteasupraacel puțin 2000 depersoane. Astfel, constituieo marcăcelebramarcadețigăriCamel careestecunoscută de86% din public; în schimb marcaPirellinu esteo marcă celebră, deoarecenu estecunoscută decât de70 până la80% din public. O marcă cunoscută denumaib#%l!^+a?30% din public chiar dacă nu adobândit o anumereputațienu estetotușifaimoasă.
Spredeosebiredemarcanotorie, acăreidefinițiesegăseșteîn lege, marcaceadobândit un renumenu aredefinițielegalăîn dreptul român. În textul legal sepoatededuceintențialegiuitoruluideaprotejadouă categoriidemărcicunoscute: marcanotorieșimarcaceadobândit un renume, cerând în cazul celeideadouao condițieîn plus, aceeaaînregistrării.
Categoriasemnelor lipsitededistinctivitatecuprindesemneleuzuale, necesare, genericeșidescriptivelacaresereferăart. 5 din Legeanr. 84/1998 când prevedecă nu pot fiînregistratecamărcisemnelecarecuprind numaidenumiricaresunt sau au devenit uzuale, necesaresau genericepentru aceleproduse, lucrărisau servicii…
Seconsideră necesar semnul careesteimpusdenaturasau defuncțiaprodusuluipecareestechemat săîl individualizeze, fiind caataresingurul semn susceptibil dea-l desemna. În acelașisensA. Bertrand consideră că, în ceeacepriveștecaracterul necesar, acestadecurgedin lipsauneialternative, absențadedihotomieîntrecuvânt șiprodusul său serviciul pecareîl desemnează, autorul francez făcând următoarelenuanțări: existențauneialternativenu duceneapărat lalipsacaracteruluinecesar, în situațiaîn careaceastăalternativă obligă peconcurențisă folosească termenimaipuțin concișisau preciși, depunând b#%l!^+a?astfel eforturipublicitaresuplimentare; rezultă caalternativatrebuiesăfieunaviabilă; o denumirecarenu esteexclusiv necesară poatefiuzuală, decinedistinctivă din această cauză.
Deșisunt consideratedecătreuniiautoricaînsemnând acelașilucru cu celenecesare, credem căsunt genericesemnelecaredesemnează nu un anumeprodussau serviciu, cicategoria, specia, genul căruiaîiaparțin. Termenul estegeneric nu numaiprin folosiregeneralizată, cimaialesdeoarecedesemnează o familiesau un tip deprodusesau serviciifără capublicul săasociezeacesteprodusesau serviciiuneianumeorigini; astfel, vom consideragenericetermenul devin pentru produselevinicole; sau apă pentru produseledeparumerie; cola pentru produselepebazădecola.
Pentru mărcilefigurative, protecțiapriveșteformaîn sine, astfel căeanu sevaextindeasupragenului. Deexemplu, dacăîntr-o marcă un animal estereprezentat într-o anumită postură, aceastanu înseamnacă nu maipot existamărcicaresă conținăimagineaaceluiașianimal, dar reprezentat altfel, așaîncât să nu existerisc deconfuzie. Putem consideracăspeciacareiaaparțineanimalul respectiv ar puteafi, în anumitecircumstanțe, genul, astfel camarcarespectivăsăfiegenerică.
1.4. Condiția disponibilității privind rolul mărcii
Potrivit reguliinr. 15 din Regulament, alin. 2, semnul nu estedisponibil în următoarelesituații: afost înregistrat anterior camarcă (lit. a); reprezintăo marcă notorie(lit. b); aduceatingereunuidrept al uneipersonalitățicu privirelaimagineasau lanumelesău patronimic (lit. c); reprezintăo indicațiegeografică protejată (lit. d); reprezintă un desen sau mod industrial (lit. e); esteprotejat în cadrul dreptuluideautor (lit. f); reprezintă oricealt drept deproprietateindustrială ocrotit anterior dateidepozituluinațional reglementar al uneimărci(lit. g).
Indisponibilitatea rezultatădin înregistrarea anterioarăde către altăpersoanăca marcăa semnului respectiv esteoperantă, potrivit reguliinr. 15 alin. 3, dacăsemnul estesimilar cu un semn înregistrat anterior. Similitudinea, pentru adeterminaindisponibilitateasemnului, trebuiesă fiedenaturăsă generezeriscul deconfuziesau deasocierepentru public. Defapt, indisponibilitateaîntemeiată peacest motiv esteprevăzutășideart. 5 alin. 1 lit. f din Legea84/1998. Într-adevar, potrivit acestuitext, mărcilecaresunt denaturăsăinducă publicul b#%l!^+a?în eroarecu privirelaorigineageografică, calitateasau naturaprodusuluisau serviciuluinu pot fiînregistrateșinu sebucură deprotecție. Aceastăindisponibilitateesteprevăzută, șideart. 6 alin. 4 lit. așic din Legea84/1998. Astefl o marcăesterefuzată laînregistrareîn următoarelesituații: esteidentică cu o marcăanterioară, iar produsul sau serviciilepentru careînregistrareamărciiafost cerutăsunt identicecu celepentru caremarcaanterioarăafost protejată; dacă din motivedesimilitudinesau identitateîn raport cu marcaanterioarășidin motivedesimilitudinesau identitateaproduselor sau serviciilor pecareceledouă mărciledesmenează, sepoatecrea, în percepțiapublicului, un risc deconfuzie, inclusiv riscul deasocierecu marcaanterioară.
Potrivit luiP. Roubier notorietateaesteo dovadăelocvontăautilitățiieconomiceamărcii, pentru că demonstrează că marcaaavut un maresuccesșiafost apreciatădeclientelă. Or această notorietateșiacest succes, pentru caresolicitantul înregistrăriinu areniciun merit, ar aduceacestuiabeneficiinemeritatepedeo parte, iar pedealtă parte, o astfel demarcă, dacăar fifolosită deterți, ar fiînșelătoarepentru consumatori. AChavannearată căatuncicând o marcăestenotorieîntr-o țarăexistă o prezumțieirefragabilă că fiecareștiecă marcaaparținealtuiașidecinu constituieresnulliscarepoatefiapropiat.
Potrivit art. 6 bisal ConvențieidelaParismărcilenotoriisunt protejatefărăafinecesară condițiaînregistrării. Conform textuluiConvențieițărilemembrealeUniuniidelaPariss-au angajat să refuzeorisăinvalidezeînregistrareaorifolosireauneimărcicarereprezintă reproducerea, imitareasau traducerea, susceptibilă deaprovocavreo confuzie, auneimărcinotoriicunoscuteșiutilizatepentru produseidenticesau similare.
Indisponibilitatea rezultând din atingerea adusăunui drept al unei personalități esteprevăzută deart. 5 alin. 1 lit. j din Legeanr 8/1998. Astfel, potrivit art. 5 alin. 1 lit. j sunt exclusedelaprotecțieșinu pot fiînregistratemărcilecareconțin, fără consimțământul titularului, imagineasau numelepatronimic al uneipersoanecaresebucură derenumeîn România. Aparțin dreptuluipersonalității: numelepatrimonice, pseudonimele, blazoanele, imagineapersoanei, dar elenu fac obiectul unuidrept deproprietate. În consecință, indisponibilitateaacestoranu sedatoreazăsemnelor în sine, interzicereafolosiriilor camarcă justificându-senumaiîn acelecazurișiîn măsuraîn careutilizareaaduceatingerepersonalitățiititularului. b#%l!^+a?
Indisponibilitatea rezultând din înregistrarea anterioarăa mărcii ca desen sau model industrial sededuce, pecaledeconsecință, din prevederileart. 47 alin. 1 lit. eșiesteprevăzutăexplicit deregulanr. 15 alin. 2 lit. e. Într-adevăr, acestor texte, anulareaînregistrăriimărciisepoatecereșipentru motivul că marcareprezintă un desen sau model industrial protejat. Regulanr. 15 alin. 2 lit. econsideră drept anterior protejat un desen sau un model industrial protejat.
Indicațiilegeograficesunt protejateprin înregistrare, iar dreptul defolosințăal acestoraaparțineasociațiilor deproducătorisau comercianți. Folosireaindicațieiînregistratedeb#%l!^+a?cătrealtă persoană (neautorizată deasociație) esteinterzisă, iar înregistrareauneiastfel deindicațiicamarcă dă dreptul părțiiinteresatesăintroducăo acțiuneîn anulare.
Semnul careconstituieo creațieliterarăsau artistică, apropiat cadrept deautor petemeiul Legii8/1996, esteindisponibil camarcă. Sigur că, într-un sistem cum estecel continental în general, în careprotecțiaopereicadrept deautor esteindependentă deoriceformă depublicitate, aceastăindisponibilitateestegreu destabilit înaintedeînregistrareasemnuluicamarcă, iar dupăînregistrareesteșimaigreu dedovedit culpatitularului, chiar atuncicând există.
Indisponibilitatea rezultând din protecția anterioarăa semnului ca alt drept de proprietate industrialăsededuce, pecaledeconsecință din conținutul art. 47 alin. 1 lit. eșiesteprevăzutăexpresderegula15 alin. 2 lit. g.
Indisponibilitatea rezultând din împrejurarea cămarca este un semn ce reprezintăînsemne oficiale esteprevăzutăexpresdeart. 5 alin. 1 lit. k și, implicit, deart. 47 alin. 1 lit. a. Astfel, sunt exclusedelaprotecțieșinu pot fiînregistratemărcilecarecuprind, fărăautorizareaorganelor competente, reproducerisau imitațiidesemne, drapele, emblemedestat, însemne, sigiliioficialedecontrol șigaranție, blazoane, aparținând țărilor Uniuniișicareintrăsub incidențaart. 6 din ConvențiadelaParis. Deasemenea, nu sunt protejatemărcilecarecuprind, fărăautorizareaorganelor competente, reproducerisau imitațiidesteme, drapele, alteembleme, sigle, inițialesau denumiricareintrăsub incidențaart. 6 din ConvențiadelaParisșicareaparțin organizațiilor internaționaleinterguvernamentaledin carefaceparteunasau maimultețărialeUniunii. Folosireacamărciaacestor însemnepoateatrageanulareaînregistrăriimărcii.
Indisponibilitatea rezultând din folosirea unor însemne care încalcăordinea publicăsau bunele moravuri esteprevăzutăexpresdeart. 5 alin. 1 lit. ișisededuce, pecaledeconsecință, din prevederileart. 47 alin. 1, lit. a.
1.5. Condiția liceității
Pentru a constitui o marcă, un semn trebuie sănu cuprindăindicații false sau înșelătoare, ori sănu fie contrar ordinii publice sau bunelor moravuri. Exigențele relațiilor comerciale axclud de la protecție mărcile deceptive, ilegale sau imorale.
Mărcile deceptive sau frauduloase nu pot fi validate deoarece urmăresc săinducăîm eroare pe consumatori. Prin sancționarea mărcilr deceptive, se asigurămenținerea unei anumite calități a produselor marcate.
În practică, se considerăca fiind deceptive mărcile care înșealăpe cumparatori asupra calității produsului, provenienței sale geografice sau situației comerciale a titularului semnului distinctiv. De exemplu, a fost refuzatăla înregistrare marca Yankee pentru produse care nu erau originare din S.U.A., sau marca Menthol pentru țigări ce nu conțineau mentol.
În dreptul român art. 5 lit. f) al Legii 84/1998 dispune cănu pot fi înregistrate mărcile care sunt de naturăsăinducăpublicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau serviciului. De exemplu, indicația mătase naturală, atunci când produsul este un amestec de mătase naturalăcu mătase sintetică.
1.6. Dobândirea dreptului la marcă
Elementele caracteristice ale sistemului realist sunt efectuarea unui prim act de folosire a mărcii și efectul declarativ al depozitului.
1.6.1. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă
În sistemul declarativ, dreptul la marcăaparține primului ocupant, celui care folosește cel dintâi semnul distinctiv în mod legitim. Actul de folosire a mărcii este determinant și independent de orice deposit. Pentru dobândirea dreptului la marcă, actul de primăfolosire trebuie săfíe public și săexprime intenția de apropriere a semnului distinctiv. Folosirea se exercităanimo domini, fiind necesar săfie neechivocă. Consideratătot ca o condiție continuitatea reprezintăo cerințăde consolidare și nu de dobândire a dreptului la marcă.
În practicăs-a pus problema dacăactele de folosire săvârșite într-o țarăpot constitui un titlu pentru invocarea unor drepturi în străinătate. întrucât dispozițiile Convenției de la Paris nu se ocupăde sistemul declarativ de dobândire a dreptului la marcă, actele de folosire nu pot fi opuse într-o altățară.
Depozitul mărcii are un caracter declarativ. Cu toate acestea, depozitul dănaștere la unele efecte juridice. Dupăconstituire, depozitul reprezintăun mijloc de publicitate, determinăo prezumție de proprietate asupra mărcii, permite exercitarea acțiunii penale în contrafacere și are semnificația unui act de apropriere a mărcii.
În sistemul atributiv, dreptul la marcăse dobândește prin prioritate de înregistrare. Dreptul la marcăaparține persoanei care înregistreazăprima un anumit semn distinctiv. Actele anterioare de folosire nu sunt opozabile, în măsura în care nu s-a efectuat înregistrarea lor.
Sistemul mixtîmbinătrăsăturile celor douămoduri, declarativ și atributiv, de dobândire a dreptului la marcă. În unele legislații, se utilizeazăsistemul atributiv amânat, sistemul provocator sau sistemul avizului prealabil.
Sistemul atributiv amânat este practicat de către dreptul englez. În sistemul atributiv amânat, depozitul se transformă, dupăo anumităperioadăde timp, într-o dovadădefinitivăa dreptului titularului asupra mărcii depuse. Sistemul atributiv amânat se caracterizeazăprin existența publicității și controlul preventiv.
În sistemul provocator, organul competent nu efectueazăun examen de fond al mărcii. Dupăverificarea formalăa depozitului, se admite publicarea mărcii. în cazul unui conflict, persoana interesatăpoate săfacăopoziție la înregistrarea mărcii.
Sistemul avizului prealabil este consacrat de dreptul elvețian. În sistemul avizului prealabil, depunătorul este înștiințat de către organul administrativ competent de opunerile la înregistrarea mărcii. Cu toate căexistăanteriorități la cererea depunătorului, organul administrativ înregistreazămarca.
1.6.2. Subiecții subiectului dreptului la marcă
Dreptul la marcăindividualăpoate aparține unei personae fizice sau juridice care desfășoarăun comers sau o industrie ori presteazăun serviciu.În unele cazuri, marca individualăpoate fi folosităîn comun de mai multe persoane fizice. Dreptul la marcăaparține mai multor persoane ca urmare a asocierii în exercitarea unei activități economice ori a transmisiunii prin acte între vii sau pe cale succesorală.
Coproprietatea asupra unei mărci se caracterizeazăprin comunitatea de folosințăși consimțământul tuturor copărtașilor pentru actele de administrație sau de dispoziție. Datorităacestor trăsături, coproprietatea se deosebește de dreptul de folosire simultanăa unei mărci, care presupune mai multe depozite paralele.
Dreptul de folosire a mărcii colective este acordat în anumite circumstanțe. Regulamentul de folosire a mărcii colective va indica persoanele autorizate săfoloseascămarca colectivă, condițiile care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru al asociației, condițiile de folosire a mărcii, motivele pentru care aceastăutilizare poate fi interzisăunui membru al asociației, precum și sancțiunile care pot fi aplicate de asociație.
Dreptul la marca de certificare aparține persoanelor juridice care exercităcontrolul produselor sau al serviciilor. Aceste persoane juridice sunt legal abilitate săexercite controlul în ceea ce privește calitatea, materialul, modul de fabricație a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici. Nu pot solicita înregistrarea unei mărci de certificare persoanele juridice care fabrică, importăsau vând produse ori presteazăservicii, altele decât cele de control în domeniul calității.
1.6.3. Procedura de înregistrare a mărcii
Se impune a preciza căînregistrarea unei mărci se efectueazăîn mai multe etape. Acestea sunt: depozitul național reglementar; examinarea formalăa cererii de înregistrare; examinarea de fond a cererii de înregistrare; înregistrarea și publicarea mărcii.
Depozitul național reglementar al mărcii se constituie, potrivit art. 10 alin. (1) al Legii nr. 84/1998, prin depunerea unei cereri de înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. Cererea va trebui săconținăsolicitarea expresăde înregistrare a unei mărci, indicații referitoare la identitatea solicitantului, o listăcuprinzând produsele sau serviciile pentru care înregistrarea mărcii este cerutăși o reproducere suficient de clarăa mărcii a cărei înregistrare este solicitată.
Înregistrarea mărcii se solicităindividual sau în comun de persoane fizice sau juridice, direct sau printr-un mandatar, cu domiciliul, respectiv, cu sediul în România. Are calitatea de mandatar autorizat consilierul în proprietate industrială. Dacăsolicitantul nu are domiciliul sau sediul pe teritoriul României, va fi reprezentat în procedurile în fața Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, printr-un mandatar.
Cererea de înregistrare a mărcii se redacteazăîn limba românăși are ca obiect o singurămarcă. Cererea se întocmește într-un singur exemplar, pe un formular-tip. Cererea prezintămențiuni exprese atunci când marca: conține una sau mai multe culori revendicate ca element distinctiv al mărcii; este tridimensionalăsau de un alt tip decât cele verbale sau figurative; conține o transliterare sau o traducere a mărcii ori a unor elemente ale marcii.
Data depozitului național reglementar este data la care a fost depusăla Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci cererea de înregistrare a mărcii, în condițiile în care aceasta conține toate elementele prevăzute de lege.
Dacăsolicitantul a prezentat anumite produse și servicii sub o marcăîn cadrul unei expoziții internaționale oficiale sau oficial recunoscute, în sensul Convenției privind expozițiile internaționale, semnatăla Paris la 22 noiembrie 1928, ratificatăde România prin Legea
nr. 246/1930, revizuităla 30 noiembrie 1972, organizatăpe teritoriul României sau într-un stat membru al Convenției de la Paris, și dacăo cerere de înregistrare a mărcii sub care au fost prezentate aceste produse și servicii a fost depusăla OSIM într-un termen de 6 luni de la data primei prezentări în expozitie, solicitantul beneficiazăde un drept de prioritate de la data introducerii produsului în expoziție.
Dupădepunere, cererea de înregistrare a mărcii se examineazăde Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci din punct de vedere al îndeplinirii condițiilor stabilite pentru constituirea depozitului național reglementar. Examinarea cerințelor de formăse efectueazăîn termen de o lunăde la data primirii cererii.
În urma constituirii legale a depozitului național reglementar și înscrierii în Registrul Național al Mărcilor, cererea de înregistrare a mărcii este supusăexaminării în fond. Examinarea cererii se efectueazăde Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci în termen de 6 luni de la data plății taxei de înregistrare și examinare a cererii.
În cazul în care cererea îndeplinește cerințele de constituire a depozitului național reglementar, precum și celelalte condiții prevăzute de lege, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci decide înregistrarea mărcii și o înscrie în Registrul Național al Mărcilor. În termen de
2 luni de la data deciziei de înregistrare, marca se publicăîn Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
În termen de 2 luni de la data publicării mărcii, titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum și titularul unui drept anterior cu privire la imaginea sau la numele patronimic, la o indicație geograficăprotejată, un desen sau un model industrial protejat, la orice alt drept de proprietate industrialăprotejat sau la un drept de autor, precum și orice altăpersoanăinteresatăpot face opoziție la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci cu privire la marca publicată. Opoziția trebuie săfie formulatăîn scris, motivat și cu plata taxei prevăzute de lege. În cazul neplății taxei, se considerăcăopoziția nu a fost făcută.
Solicitantul poate, în orice moment, să-și retragăcererea de înregistrare a mărcii sau să-și limiteze lista de produse sau de servicii. Dacămarca a fost deja publicată, retragerea sau limitarea se publicăîn Buletinul Oficial de Proprietate Industrială
În termen de maximum 2 luni de la data rămânerii definitive a deciziei de înregistrare a mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci elibereazătitularului certificatul de înregistrare, cu condiția plății taxei prevăzute de lege. Certificatul de înregistrare conține mențiuni cu privire la marca înregistrată, înscrise în Registrul Național al Mărcilor. Titularul poate solicita eliberarea de copii de pe certificatul de înregistrare, conforme cu originalul, cu plata taxei prevăzute de lege.
1.7. Înregistrarea internaționalăa mărcii
Înregistrarea internaționalăa mărcilor, conform art.1, alin. 1 și 2 și art. 2 ale Aranjamentului de la Madrid, din 14 aprilie 1891, revizuit la Stockolm în 1967 și modificat în 1979, se poate face de cetățenii țărilor care fac parte din Uniunea specialăși de persoanele asimilate lor. Sunt asimilate resortisanților, persoanele care nu fac parte din Uniunea specială, dar au domiciliul sau întreprinderi industriale sau comerciale pe teritoriul uneia din țările contractante. Aranjamentul de la Madrid permite cetățenilor Statelor Membre ale Uniunii să-și asigure protecția mărcilor lor, care sunt înregistrate în țara de origine, în toate celelalte țări ale Uniunii, efectuând depozitul acestor mărci la Biroul lnternațional a O.M.P.I., cu sediul la Geneva, prevăzut în Convenția care instituie Organizația Mondialăa Proprietății Intelectuale, prin intermediul administrației țării de origine.
Cererea de înregistrare internaționalăse adresează, obligatoriu, administrației țării de origine. Aceastăadministrație este cea care va intocmi o cerere către Biroul lnternațional, pe formularul prescris de regulamentul de aplicare a Aranjamentului. Administrația țării de origine va certifica faptul căindicațiile care figureazăîn cerere corespund celor din registrul național și va menționa datele și numerele de înregistrare ale depozitului și înregistrării mărcii în țara de origine, precum și data cererii de înregistrare internațională. Marca, odatăînregistratăde Biroul lnternațional, va fi publicatăîntr-o publicație periodicăpe baza indicațiilor cuprinse în cerere.
CAPITOLUL AL II-LEA
ROLUL CONCURENȚEI ÎN DEZVOLTAREA SOCIETĂȚII CONTEMPORANE
2.1. Sediul materiei
Normele de drept, național al statelor membre, în materia concurenței, și modul de aplicare a acestora nu trebuie să contravină celor comunitare și felului în care acestea sunt interpretate. Legislația națională transpunea aproape integral prevederile acquis-ului comunitar in materia concurenței și ajutorului de stat, chiar înaintea aderării Românie la Uniunea Europeană, autoritățile române asumându-și obligația să aplice în mod corect aceste prevederi, în spiritul și conform interpretării cristalizate la nivelul Comunității Europene, obligație ce incumbă în mod egal și asupra instanțelor judecătorești, chiar înaintea datei aderării.
2.1.1. Sediul materiei și acquis-ul comunitar în domeniul concurenței
Istoria politicii în domeniul concurenței reprezintăo poveste fascinantă, care implicăapariția și consolidarea unui cadru reglementar și instituțional bazat pe raporturi interinstituționale strânse.
Tratatul privind crearea C.E.C.O., din 1951, prin art. 65 și 66 reglementeazăpracticile din domeniul cărbunelui, oțelului și a concentrărilor economice. Prevederile respective au fost ulterior preluate de Tratatul de la Romadin 1957,deși era evident căinstrumentele regulatorii respective nu erau adecvate pentru a reglementa și alte segmente de piață. Politica europeanăîn domeniul concurenței s-a bazat și se bazeazăîncăpe art. 3(f) al Tratatului CEE (acum art. 3(g) al Tratatului U.E.).
2.1.1.1. Tratatele de la Roma, Maastricht și Lisabona
Din punctul de vedere al structurilor competitive, piața Uniunii Europene îmbracăforma pieței cu concurențămonopolistică, iar politica privind concurența se pliazăpe caracteristicile acesteia.
Acordurile interzise dintre întreprinderi pot să aibă formă expresă sau tacită prin care cel puțin două întreprinderi independente își exprimă, în mod direct și neviciat, acordul cu privire la cerere, ofertă și preț; sau în legătură cu comportamentul de bună-credință sau de rea-credință pe piață. Din punct de vedere faptic, o înțelegere se poate realiza scris, oral sau pe diferite suporturi.
Acordurile sau înțelegerile pot fi pe orizontală, atunci când intervin între întreprinderi, aflate pe același nivel economic, și pot fi și pe verticală, care se realizează între întreprinderi allându-se în diferite faza ale procesului de producție și comercializare și care sunt independente.
Sediul materiei privind concurența în Tratatul de la Lisabona, art. 101-109 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), precum și Protocolul nr. 27 privind piața internă și concurența, care precizează că obiectivul pieței interne, definit la art. 3, alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), include chestiunea concurenței nedenaturate. Politica în domeniul concurenței și practicile concertate sunt reglementate prin Regulamentul (CE) nr. 1/2003, în vigoare de la 1 mai 2004. TFUE reglementează politica în domeniul concurenței la art. 101, care interzice acordurile între întreprinderi ce au ca obiect sau efect restrângerea sau denaturarea concurenței.
Obiectivul fundamental al normelor comunitare de concurență îl reprezintă protejarea concurenței de denaturări. Concurența nedenaturată nu este însă un scop în sine, ci o condiție pentru realizarea unei piețe interne libere și dinamice, constituind unul dintre instrumentele de promovare a bunăstării economice generale. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, protejarea concurențeide denaturări nu mai este menționată în mod explicit la art. 3 din TUE, ci este inclusă in conceptul de piață internă în conformitate cu Protocolul nr. 27. Nu se așteaptă ca acest lucru să producă schimbări fundamentale în practică, deoarece dispozițiile privind practicile anticoncurențiale ale întreprinderilor și interdicția privind ajutoarele de stat rămân neschimbate. Condițiile de aplicare și efectele juridice ale acestor domenii de reglementare s-au înrădăcinat într-atât în îndelungata practică administrativă a Comisiei Europene și în jurisprudența instanțelor europene, încât domeniile respective pot fi considerate drept stabile. In cele trei domenii de aplicare a normelor (acorduri, abuzul de poziție dominantăși ajutoarele de stat), interdicția este limitată Ia practicile care au.ufi impact asupra comerțului între statele membre și le exclude pe acelea care afectează doar comerțul în interiorul unui stat (art. 101 din TFUE permite totuși practici anticoncurențiale cazuri excepționale – în esență, atunci când efectele favorabile concurenței ale acestor practici depășesc efectele anticoncurențiale [art. 101 alin. (3) din TFUE].
2.1.1.2. Convenții, regulamente și directive
Deși politica comunitarăîn domeniul concurenței este tot mai mult determinatăde considerente economice, constrângerile la care este supusăsunt în principal de ordin juridic.
Referiri la concurențăse găsesc în legislația secundară, adoptatăde Consiliul UE și de Comisia Europeană, sub forma Regulamentelor și Directivelor. Astfel, în aceastăcategorie includem: Regulamentul Consiliului 17/1962; Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor, amendat prin Regulamentul 1310/1997; Regulamente și exceptări în bloc, acordate în cazul unor acorduri care privesc situații bine precizate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea și dezvoltarea, distribuția autovehiculelor etc.
În al treilea rând, un număr în creștere de instrucțiuni, care nu sunt în mod formal obligatorii, și care oferăinformații esențiale privind interpretarea regulilor obligatorii sau modul în care va acționa Comisia într-un anumit domeniu. Prin intermediul acestora, Comisia cautăsăcreascăgradul de predictibilitate al acțiunilor sale. Acestor surse de drept li se adaugădeciziile C.E.J.și ale Tribunalului de PrimăInstanță. Nu în ultimul rând, trebuie menționate și acordurile internaționale în care se fac referiri exprese privind diferite situații specifice legate de domeniul concurenței.
2.1.2. Reglementarea internă, comunitară și internațională a concurenței comerciale, concurenței economice și concurenței pe piața muncii. Abordare comparativă.
Din perspectiva originii sale, conceptul de concurențas-a format și folosit clin vremuri străvechi. Reglementările juridice moderne l-au preluat din limbajul uzual, completandu-l cu noi caracteristici în scopul adoptării la cerințele vieții economice contemporane. Concurența presupune confruntare, lupta între tendințe adverse care converg spre același scop.
În plan social, existăuneori opoziție între interesele individuale și cele sociale generale, între drepturi și obligații, între manifestări altruiste sau egoiste.
În plan economic, comercial și al afacerilor, concurența a fost de la început înțeleasăca un factor decisiv în activitatea productivăși de comerț, un element determinant în obținerea profitului.
2.1.2.1. Noțiune, sediul materiei și caracteristici
În economia de piață, forma modernăde organizare a activității economice, agenții economici acționeazăîn mod liber pe baza proprietății private și în concordanțăcu legea cererii și ofertei. între agenții economici care produc aceleași mărfuri ori servicii existăo luptăpermanentăpentru atragerea clientelei pentru mărfurile și serviciile oferite pe piață. Concurența în schimburile comerciale a constituit dintotdeauna un factor de progres economic. Din cele mai vechi timpuri au fost puse în evidență, atât virtuțile, cât și riscurile concurenței. Concurența acerbădintre participanții la raporturile juridice de afaceri a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea meșteșugurilor, a localităților și chiar a unor popoare și regiuni ale lumii.
Concurența comercialăeste o confruntare cu acele domenii și sectoare în cere diversitatea agenților economici este permisă, dar nu și în acelea care sunt sustrase concurenței. Este vorba despre o confruntare în plan economic cu mijloace economice. O asemenea confruntare, care implicăcompetiția constituie o cauzămajorăa dezvoltării, a unor creșteri economice reale. Eliminarea confruntării, a competiției din relațiile comerciale, prin mijloace administrative sau prin alte mijloace, duce așa cum a demonstrat și demonstreazăși astăzi experiența – la pierderi economice importante, la reducerea sau dispariția valorilor.
Comerțul, relațiile de competiție dintre diverși profesioniști vizeazănu numai atragerea de noi clienți în condițiile menținerii vechii clientele, dar și cucerirea de noi piețe pentru desfacerea mărfurilor, în scopul declarat de realizarea unor profituri corespunzătoare.
În relațiile comerciale se mai întâlnesc situații în care printr-un contract de sine stătător sau printr-o clauzăde neconcurențăinclusăin contract – debitorul se obligă, temporar, sărenunțe la competiția pe piațăîntr-un anumit domeniu sau la o altăinterdicție privind concurența. în cazul în care încalcăaceastăobligație, debitorul urmeazăsăfie supus răspunderii contractuale specifice. Suntem in prezența unei convenții anticoncurențiale, acceptatănumai în măsura în care sunt respectate: principiile libertății comerțului și convențiilor, ordinea publică, bunele moravuri.
Fiind un principiu fundamental al dreptului afacerilor, concurența loialăca expresie a liberalismului economic exercităimportante funcții în evoluția relațiilor comerciale. Dintre acestea trebuie reținute: funcția de garantare a desfășurării economiei de piață, funcția de facilitare a liberei circulații a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor și persoanelor, funcția de stimulare a inițiativei participanților la schimburile comerciale.
Competiția pe piața internaționalăconstituie o condiție și o garanție a dezvoltării relațiilor comerciale, a creșterilor economice regionale și mondiale. Principiul libertății concurenței orienteazăreglementările naționale și internaționale în direcția asigurării: libertății de acces pe piață, libertății cererii și ofertei, libertății economice, prevenirii și reprimării actelor anticoncurențiale, reparării prejudiciilor izvorâte din abuzul de libertate în schimburile comerciale.
2.1.2.2. Funcțiile concurenței comerciale și economice
Sub aspectul funcțiilor sale, în doctrina economică și în cea juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia concurența este o forță regulatoare foarte importantă a economiei de piață.
Desigur că aceste funcții privesc numai competiția reală sau onestă care se desfășoară între agenții economici în baza regulilor de comportare impuse de deontologia profesională și, atunci când este nevoie, de norme juridice.
Cele mai importante funcții ale concurenței (care rezultă din definiția acesteia) sunt considerate a fi următoarele: facilitează participarea pe piața liberă a tuturor producătorilor de bunuri și servicii și ajustează rămânerea numai a celor care câștigă lupta prin creativitate și preocuparea continuă de creștere a eficienței întregii activități; stimulează progresul societății, în general, și al celui tehnic, în special.
În doctrina economică se susține că va exista o concurență intensă pe piață numai dacă: numărul și puterea celor care fac oferte și formulează cereri va fi mai mare; produsele și serviciile oferite sunt mult mai diferențiate (inclusiv prin preferințele consumatorilor); piața va fi mai transparentă și mai permisivă; produsele și serviciile oferite sunt mai substituibile (înlocuibile unele cu altele) și mai complementare unele altora; veniturile consumatorilor sunt mai mari.
O funcție importantă a concurenței este aceea că influențează prețul mărfurilor determinăndu-i scăderea, proporțional cu creșterea volumului de produse similare sau, dimpotrivă, majorarea în caz de penurie. Un astfel de adevăr a fost afirmat de către Montesquieu încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea prin aserțiunea următoare: Concurența este aceea care impune un preț just al mărfurilor și care stabilește raporturi corecte între ele.
2.2. Analiza comparativăa reglementărilor în domeniul concurenței
Legislația în domeniul concurenței moderne a evoluat istoric la nivel de țarăcu scopul promovării și menținerii concurenței pe piețe, în principal în limitele teritoriale ale statelor-națiune. Legislația naționalăîn domeniul concurenței, de obicei, nu se referăla activitatea de dincolo de granițele teritoriale, dacănu are efecte semnificative la nivel de stat-națiune.2' Statele pot admite competența extrateritorială, în cazuri de concurențăbazatăpe așa-numitul efect doctrinar. Protecția concurenței internaționale este reglementatăprin acorduri internaționale în domeniul concurenței.
În 1945, în timpul negocierilor care au precedat adoptarea Acordului General pentru Tarife și Comerț(G.A.T.T.), în 1947, limitate obligațiile internaționale în domeniul concurenței au fost propuse în cadrul Cartei pentru o organizație comerținternațional. Aceste obligații nu au fost incluse în cadrul G.A.T.T., dar în 1994, cu încheierea Rundei Uruguay de negocieri multilaterale G.A.T.T., Organizația Mondialăa Comerțului (OMC) a fost creat.
Acordul dc instituire a OMC a inclus o serie de dispoziții limitate cu privire la diverse probleme de concurențătranslrontaliere pe o bazăspecificăsectorului. Iatăde ce dreptul concurenței este strâns legat de dreptul afacerilor. Orice distorsiune apărutăîn domeniul eoncurențial induce automat efecte negative asupra derulării unei afaceri și, mai ales, asupra performanței și viabilității unei afaceri.
Legile antitrust din Statele Unite au fost puse în aplicare de către guvernele federale și de stat cu scopul reglementării corporațiilor. Acestea sunt considerate a fi necesare pentru păstrarea companiilor într-o linie acceptabilăîn privința liberi concurențe, orice tentativăa unei corporații de a deveni prea mare și de stabilire a prețurilor în varianta monopolului este atent supravegheată. încurajarea concurenței pe piață, pentru ca oferta și cererea săoscileze liber, se realizeazăastfel încât consumatorii săpoatăbeneficia de produse de calitate la prețuri rezonabile.
2.2.1. Necesitatea apariției normelor de concurențăîntr-o societate competitivă
Încăde la sfârșitul secolului al XlX-lea, creșterea economicăîn țările puternic industrializate a determinat o intensificare a schimburilor comerciale pe plan internațional, ajungându-se (spre mijlocul secolului al XX-lea) la o așa-zisăinternaționalizare a acestora. În mod firesc s-au dezvoltat și diversificat activitățile concurențiale ca urmare a consacrării pe plan internațional a principiului libertății de concurențăîntre cei ce exercitau activități industriale și comerciale identice sau asemănătoare.
În doctrina liberalismului economic, libertatea de concurențăera privităca o condiție și o garanție a progresului.
În decursul anilor s-a dovedit, însă, căregulile acestui principiu (bazat pe obiceiurile comerciale cinstite) erau frecvent încălcate de către cei care urmăreau cu precădere doar obținerea de profituri cât mai mari.
Desigur căprimele încercări de a stabili ceea ce este corect sau incorect, permis sau nepermis în domeniul concurenței, au apărut, în principalele țări industrializate din lume (S.U.A., Anglia, Germania, Franța, Italia, Canada, Austria etc.).
La început, pentru prevenirea și sancționarea practicilor considerate a fi anticoncurențiale sau abuzive de concurență, se aplicau dispozițiile din codurile civile cu privire la răspunderea juridică, dar ulterior au fost adoptate, în acest domeniu și reglementări speciale.
Aceste țări au fost primele interesate săadopte și măsuri protecționiste pentru contracararea tendințelor agresive ale competiției comerciale externe. În timp, astfel de măsuri protecționiste s-au dovedit a fi insuficiente sau chiar ineficiente, pentru cărivalitatea comercialăneonestăpraticata de către agenții economici sau de către asociațiile de agenți economici nu mai putea fi stăvilitădoar prin asemeneamijloace.
Modalitățile de manifestare a concurenței neloiale în relațiile economice și comerciale interstatale s-au intensificat și diversificat, aducând prejudicii grave economiilor naționale.
Tot mai multe țări ale lumii au devenit conștiente de pericolul concurenței neloiale și s-au hotărât săîntreprindămăsuri comune pentru instituirea unui cadru juridic internațional coerent și eficient de prevenire și chiar de sancționare a acestor manifestări.
Aceste țări au fost interesate în a stabili deopotrivăformele de manifestare ale concurenței care sunt susceptibile de a produce prejudicii în relațiile economice și comerciale interstatale; modalitățile comportamentale ale agenților economici și comercianților pe piață; măsurile de prevenire și sancționare a faptelor de concurențăneloialăși instituțiile cu atribuții în acest domeniu pe plan internațional.
Dupăcum se va observa, regulile stabilite de către numeroasele țări cu privire la concurențăau un caracter preponderent convențional și se bazează, în principiu, pe buna-credințăa țărilor participante la aceste acorduri, tratate sau convenții care privesc organizarea și dezvoltarea comerțului intenațional și, implicit, concurența.
Se impune a fi făcută, însă, precizarea căprin aderarea unei țări la o uniune economicăsau comercialăcu caracter global sau zonal (cum este cazul – de exemplu – al Uniunii Europene), aceasta se bucurăde numeroase drepturi dar și-a asumat și obligații rezultate din actul de înființare a unei asemenea instituții. în mod implicit, țările care nu respectăregulile stabilite, inclusiv pe cele care privesc concurența, vor suporta și unele consecințe, inclusiv de ordin juridic.
De reținut faptul căpreocupările intense pentru reglementarea activității concurențiale au existat atât în domeniul economic cât și în cel comercial.
Altfel spus, în vizorul specialiștilor au stat deopotrivăatât practicile anticoncurențiale (monopoliste) cât și cele de concurențăabuzivă(neloialăsau neleală) din domeniul comercial.
În timp ce dezvoltarea dreptului concurentei a stagnat în Europa, în timpul secolului al XlX-lea, în anul 1889, România adopta ceea ce este considerat statutul primei competiții din timpurile moderne. Legea pentru prevenirea și combaterea combinațiilor formate in siguranța comerțului a fost în vigoare cu un an înaintea ca în Statele Unite ale Americii săse adopte statutul juridic cel mai faimos privind dreptul concurenței, Slierman Act din 1890 (legea antitrust), numitădupăsenatorul John Slierman, care a susținut călegea nu anunțăun nou principiu de drept, ci se aplicăprincipiile vechi și bine recunoscute ale dreptului comun.
2.2.2. Reglementarea concurenței în dreptul comunitar și european
Evenimentele politico-sociale care au avut loc la sfârșitul secolului al XlX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea au produs semnificative mutații în economia mondială, în general, precum și la nivelul țărilor europene. Cele douărăzboaie mondiale și apariția sistemului mondial socialist au fost cele mai importante fenomene care au scindat lumea. În mod deosebit, dupăcel de-al doilea război mondial, țările capitaliste europene au fost preocupate să-și uneascăforțele, în toate planurile, pentru a șterge urmele războiului șf pentru a forma noul pol de putere din punct de vedere economic și comercial în lume. Dacăne raportăm numai la problemele economice și comerciale (implicit și la concurență), considerăm căprezintăinteres evidențierea unor momente istorice importante pentru toate țările europene capitaliste.
În anul 1946, la Zurich în Elveția, într-un discurs istoric, Winston Churchil (fostul prim-ministru al Angliei) făcea o adevăratăpledoarie pentru crearea a ceea ce se numea atunci Statele Unite ale Europei. Au urmat mai multe acțiuni concrete pentru a fi pus în practicăacel plan.
În ceea ce privește regulile referitoare la concurență, acestea își au sorgintea în prevederile generale ale articolelor 2 și 3 din Tratatul de la Roma din 1957 (în prezent Tratatul Uniunii Europene).
Potrivit dispozițiilor din art. 101 alin. 1 al Tratatului Uniunii Europene sunt interzise și nule de drept toate acordurile între întreprinderi care au ca obiect sau efect afectarea concurenței și pot aduce atingere comerțului intracomunitar. Aceste practici abuzive de concurențăpot consta în: impunerea în mod direct sau indirect a unor prețuri de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiții de tranzacție inechitabile; limitarea producției,- a distribuției sau a dezvoltării tehnice în dauna consumatorilor; aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocându-le astfel un dezavantaj concurențial; condiționarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu practica comercială, nu au niciun fel de legăturăcu obiectul acestor contracte. Aceste practici anticoncurențiale arătate în mod exemplificativ în art. 101și art. 102 al Tratatului Uniunii Europene se regăsesc și în legislativa specificădin țara noastrăși vor fi analizate în secțiunile următoare.
2.2.3. Reglementarea concurenței în dreptul român
Aderarea României la Uniunea Europeană a avut un impact major asupra sistemului juridic nați6nal, inclusiv asupra cadrului juridic al concurenței. Chiar înainte de aderare, România a amendat anumite acte normative, începând cu Legea fundamentală (Constituția României) care a trebuit să fie revizuită pentru a transpune, printre altele, principiile fundamentale ce stau la baza dreptu lui comunitar, și anume prevalența sau prioritatea dreptului comunitar asupra dreptului intern, precum și efectul direct al normelor juridice ale C.E.
În această privință, Constituția revizuită conține prevederi specifice ce recunosc prioritatea dreptului comunitar și efectul direct asupra dreptului românesc după aderare. Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Comunităților Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.
Supremația dreptului comunitar solicită statelor membre ale Comunității să se abțină de la adoptarea de norme contrare dreptului comunitar. Atunci când astfel de norme sunt în vigoare, statele membre le vor amenda în vederea armonizării lor cu dreptul comunitar, fiind obligate să nu adopte acte contrare în viitor.
Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurențial, Constituția prevede că economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență. De asemenea, statul este obligat să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție. Legislația subsecventă dezvoltă aceste principii în Legea concurenței nr. 21/1996, republicată cu modificările și completările ulterioare, și Ordonanța de urgență nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat. Un alt act normativ important pentru această materie este Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială; trebuie însă precizat că normele Legii nr. 11/1991 nu intră în sfera de aplicare a dreptului comunitar al concurenței, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber de legislația fiecărui stat membru C.E., urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de Legea nr. 21/1996 și Ordonanța de urgență nr. 117/2006 și, bineînțeles, cu normele dreptului comunitar, astfel cum vom vedea în cele ce urmează. Aceste legi sunt puse în aplicare și detaliate prin numeroase regulamente, instrucțiuni și alte acte emise de Consiliul Concurenței, potrivit modelului european, având în vedere transpunerea corectă și completă a acquis-ului comunitar.
Traducerea legislației comunitare secundare, în vederea publicării în limba română, a început anterior datei de 1 ianuarie 2007, rolul esențial în această activitate avându-1 Oficiul pentru Publicații Oficiale al Uniunii Europene.
Efortul a fost unul conjugat, reunind expertiza comunitară și cea națională, prin intermediul Unităților de Coordonare a Traducerilor din București. La nivel național, s-a apelat în acest demers la ministere și alte autorități, acestea realizând o revizuire a actelor normative. Consiliul Concurenței a fost implicat activ în acest proces, lucrând în colaborare cu Institutul European din România.
Documentele au devenit accesibile Oficiului pentru Publicații Oficiale după ce au fost revizuite și la nivel comunitar, Comisia Europeană, Consiliul European și Parlamentul European fiind fiecare responsabile pentru finalizarea și revizuirea capitolelor specifice.
În ceea ce privește normele dreptului comunitar, Tratatul stabilind Comunitatea Europeană prevede ca activitate esențială a acesteia crearea unui sistem care să asigure un mediu concurențial nedistorsionat în cadrul pieței interne. În acest sens, art. 101 și 102 din același Tratat interzic înțelegerile și practicile concertate care au obiect sau efect restricționarea sau denaturarea concurenței pe piața comunitară, precum și abuzurile de poziție dominantă. Condiția comună pentru a fi aplicabile aceste norme comunitare este ca activitățile sau inactivitățile respective să afecteze comerțul între statele membre.In cazul în care, spre exemplu, o înțelegere are ca efect restrângerea' concurenței într-un stat membru și nu aduce atingere comerțului cu alte state membre, va intra sub incidența reglementărilor naționale, fară a fi aplicabil art. 101 Tratatului C.E.
Articolele 108 și 109 din Tratat reglementează ajutorul de stat, iar art. 106 prevede norme aplicabile agenților economici cu caracter public (de exemplu, regii autonome, societăți comerciale la care participarea statului este majoritară etc.), care sunt obligați să respecte regulile specifice mediului concurențiai, având în vedere că se află în situații speciale, privilegiate.
Conform art. 103 din Tratatul C.E. Consiliul European a adoptat legislația secundară în vederea punerii în aplicare a normelor respective. Principalele modificări aduse de noul regulament vizează înlocuirea sistemului centralizat, în care rolul cel mai important revenea Comisiei Europene, cu un sistem bazat pe aplicarea descentralizată a normelor privind concurența, competențe esențiale fiind transferate autorităților naționale de concurență, inclusiv instanțelor judecătorești, potrivit normelor procedurale interne specifice fiecărui stat membru.
Menționăm că legislația majorității statelor membre, la fel ca prevederile legii române, preia integral dispozițiile art. 101-102 din,Tratat referitoare la înțelegerile și practicile concertate, respectiv abuzul de poziție dominantă. Armonizarea celor două modele constituie un deziderat, deoarece simplifică sarcina autorităților comunitare și naționale competente să aplice prevederile în cauză, precum și situația subiectelor de drept vizate de acestea. Totuși, sunt posibile conflictele între legislația națională și cea comunitară și între autoritățile comunitare – Comisia Europeană, pe de o parte, și autoritățile naționale de concurență, între ele, pe de altă parte. în acest sens, Regulamentul CE nr. 1/2003 cuprinde norme referitoare la stabilirea competenței și colaborarea între autoritățile menționate.
2.2.4. Reglementarea concurenței în plan internațional
Dreptul concurenței, cunoscut în Statele Unite, ca lege antitrust, este legea care promovează sau menține concurența pe piață prin reglementarea anticoncurențial conduită de către companii. Istoria dreptului concurenței ajunge înapoi la Imperiul Roman. Practicile de afaceri ale comercianților de piață, breslele și guverne au fost întotdeauna obiectul unui control, precum și sancțiunile severe, uneori. încă din secolul al XX-lea, legislația în domeniul concurenței a devenit la nivel mondial. Cele două sisteme mai mari și mai influente ale regulamentului competiției sunt Statele Unite ale Americii, legislația antitrust și competiția dreptul Uniunii Europene. Autoritățile naționale și regionale de concurență din întreaga lume s-au format de sprijin internațional și rețelele de aplicare a legii.
Acordul de instituire a OMC a inclus o serie de dispoziții limitate cu privire la diverse probleme de concurență transfrontaliere pe o bază specifică sectorului. Iată de ce dreptul concurenței este strâns legat de dreptul afacerilor. Orice distorsiune apărută în domeniul concurențial induce automat efecte negative asupra derulării unei afaceri și, mai ales, asupra performanței și viabilității unei afaceri.
Legile antitrust din Statele Unite au fost puse în aplicare de către guvernele federale și de stat cu scopul reglementării corporațiilor. Acestea sunt considerate a fi necesare pentru păstrarea companiilor într-o linie acceptabilă în privința liberi concurențe, orice tentativă a unei corporații de a deveni prea mare și de stabilire a prețurilor în varianta monopolului este atent supravegheată. încurajarea concurenței pe piață, pentru ca oferta și cererea să oscileze liber, se realizează astfel încât consumatorii să poată beneficia de produse de calitate la prețuri rezonabile.
Potrivit susținătorilor săi, aceste legi oferă întreprinderilor o șansă egală de a concura pentru cota de piață. Există patru secțiuni ale legii care se concentrează inclusiv asupra acordurilor între concurenți, contracte între cumpărători și vânzători, fuziuni și monopoluri.
În Statele Unite ale Americii, prin Actul Sherman, legea Antitrust din 1890, toate contractele de acest gen au fost scoase în afara legii, combinațiile și conspirații care restricționează nejustificat comerțul interstatal și internațional au fost sancționate prin lege. Aceasta include încălcările de cartel, cum ar fi fixarea prețurilor, manipularea depunerilor de oferte și alocarea clienților. Prin Sherman Act sunt sancționate încălcări care implică acorduri între concurenți ca fiind infracțiuni federale. Scopul legii a fost protejarea consumatorilor de aranjamente proiectate care tind să capete aspectul și conținutul unui cartel, înființat cu scopul măririi nejustificate a costului mărfurilor de la producător la consumator, spre beneficiul unic al celor asociați în cartelul respectiv.
2.3. Rolul concurenței în dezvoltarea societății
În doctrina de specialitate, există punctul de vedere, aproape unanim acceptat, potrivit căruia concurența reprezintă un mijloc important pentru organizarea și desfășurarea economiei de piață. Sigur că o asemenea opinie are în vedere concurența ca fenomen economico-social care a avut o evoluție istorică, adică de la apariția acesteia (încă din antichitate) și până în etapa istorică actuală.
2.3.1. Concurența ca necesitate obiectivă într-o economie de piață
Concurența a fost și este determinată, în primul rând, de capacitatea societății de a produce o cantitate suficientă de bunuri pentru a satisface nevoile de consum ale membrilor acesteia. în sens contrar, dacă economia unei țări nu are capacitatea de a produce o diversitate de bunuri și servicii pentru consumatori, concurența nu va exista.
În al doilea rând, pentru existența concurenței se impune ca bunurile și serviciile produse în societate să fie distribuite consumatorilor prin intermediul comerțului. Se cunoaște că în decursul multor secole, comerțul a fost considerat ca fiind neproductiv (în sensul că nu aduce beneficii pentru producătorii de valori), și o astfel de atitudine, total nocivă, a existat și în etapele istorice mai recente, în țările cu economie hiper centralizată de tip socialist sau comunist.
Negarea productivității comerțului ca doctrină s-a consolidat în sistemul economic al corporațiilor din evul mediu. Lupta împotriva monopolului deținut de corporații și de trusturi a fost lungă și dificilă și abia la încputul secolului al XX- lea se poate vorbi de o liberalizare reală a comerțului.
Se poate aprecia că numai în condițiile unei economii libere de piață poate exista o concurență reală cu efecte pozitive pentru dezvoltarea societății.
Într-o asemenea economie, în care comerțul este bazat pe cerere și ofertă, concurența joacă un rol important de regulator al resurselor care trebuie să satisfacă deopotrivă, atât pe producători, cât și pe consumatori.
Fiecare agent economic care acționează pe piața liberă este preocupat de activitatea firmei sale, pentru ca aceasta să fie mai competitivă în comparație cu altele, iar câștigul net să fie cel mai bun. Toți producătorii și comercianții influențează piața datorită concurenței în care se află. Prin concurență, între producători se exercită o presiune asupra scăderii prețurilor de vânzare și totodată se contribuie la satisfacerea nevoilor tot mai crescânde ale consumatorilor.
Concurența, în principiu, îi orientează pe agenții economici spre producerea a ceea ce este dorit și cerut de consumatori, obligându-i să o facă la prețuri cât mai scăzute. Numai în acest fel producătorii pot să-și atingă obiectivele economice. (în principal, prin maximizarea profiturilor), iar consumatorii să-și satisfacă cerințele la nivelul unei societăți civilizate și prospere. Văzută într-o astfel de modalitate, concurența (ca fenomen economico- social) poate fi considerată ca fiind o cale importantă de satisfacere a intereselor tuturor participanților la viața economică și comercială.
Din cele expuse mai înainte, rezultă că prin activitatea de concurență (care însoțește întotdeauna pe cea a producției de bunuri și pe cea comercială) se obțin avantaje pentru întreaga societate. Tocmai de aceea statele lumii (în mod individual sau prin intermediul diverselor tratate, convenții sau uniuni) sunt interesate de stabilirea unor reglementări specifice concurenței, mai ales în direcția cunoașterii și reprimării acelor fapte prin care concurența este distorsionată și viciată.
2.3.2. Funcțiile concurenței economice și comerciale
Sub aspectul funcțiilor sale, în doctrina economică și în cea juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia concurența este o forță regulatoare foarte importantă a economiei de piață. Desigur că aceste funcții privesc numai competiția reală sau onestă care se desfășoară între agenții economici în baza regulilor de comportare impuse de deontologia profesională și, atunci când este nevoie, de norme juridice.
În doctrina economică se susține că va exista o concurență intensă pe piață numai dacă: numărul și puterea celor care fac oferte și formulează cereri va fi mai mare; produsele și serviciile oferite sunt mult mai diferențiate (inclusiv prin preferințele consumatorilor); piața va fi mai transparentă și mai permisivă; produsele și serviciile oferite sunt mai substituibile (înlocuibile unele cu altele) și mai complementare unele altora; veniturile consumatorilor sunt mai mari.
Nici în prezent nu se contestă vocația inerentă a concurenței de a contribui, într-un mod specific, la modelarea și fluctuarea prețurilor, în cadrul raportului ce se stabilește între cerere și ofertă pe piața liberă. În condițiile economiei de piață, raporturile ce se stabilesc între cantitatea vândută și prețurile de desfacere practicate relevă faptul că profitul mai mare rezultă din creșterea desfacerilor și mai puțin din prețurile mari stabilite. Un preț rezonabil atrage o masă mare de clienți, ajungându-se astfel la un volum mai mare al desfacerii, pentru că un preț mic, accesibil celor mulți, sporește cererea, creează condițiile pentru o producție de serie mare.
2.3.3. Factorii implicați în organizarea și desfășurarea concurenței economice și comerciale
În tranzacțiile comerciale concurența are un rol important în maximizarea profitului. Dupăcum am văzut, însă, libertatea de concurențăîși are limita în obiceiurile comerciale cinstite, care presupun buna-credință. Aceasta obligăpartenerii schimburilor comerciale sărespecte un minim de moralitate. Buna-credințăîn afacerile comerciale obliga pe implicați în competiția pentru obținerea unui profit cât mai mare săse comporte în limitele moralității în derularea și finalizarea tranzacției, sănu recurgăla acțiuni de naturăa frauda partenerul, deoarece, chiar dacăcâștigul este palpabil pe termen scurt, pierderile sunt certe pe termen lung. Acei participanți la raporturile juridice de afaceri, care nu sunt de bunăcredințăpierd nu numai clienții, dar și piața de desfacere a produselor și își fee un renume cu conotații negative. Odatălimitele unui minimum de moralitate depășite concurența devine nelegalăși angajeazărăspunderea celui care a săvârșit actele susceptibile de o asemenea calificare.
Legea românăconsacrăobligația comercianților de a-și exercita obligațiile cu bunăcredință, în acord cu ordinea publicăși bunele moravuri, calificând actul de concurențăneloialăca fiind contrar uzanțelor cinstite în activitatea comercială. în contractele profesioniștilor sunt stipulate clauze prin care se interzice concurența neloială, stabilindu-se răspunderi pentru cei ce o practică. Așadar, atât în baza legii, cât și a prevederilor contractuale, concurența nu numai căpoate, dar și trebuie exercitatăcu respectarea bunei-credințe. Se înțelege căraporturile de afaceri implicăcompetiția, concurența între participanții la schimburile comerciale în scopul de a obține beneficii. Experiența demonstrează, cănu prin fraudă, prin înșelarea partenerilor și clientelei se obține un beneficiu stabilit și din ce în ce mai mare, ci prin buna – credință, prin cinste și corectitudine și fidelizare.
2.4. Formele concurenței
Concurența comercială, concept economic care reflectă lupta dintre producătorii de mărfuri și prestatorii de servicii, pentru obținerea unor condiții cât mai bune de producție și de desfacere tot mai avantajoase, în scopul obținerii unui profit cât mai mare, face posibilă stimularea producției, sporirea varietății sortimentelor de mărfuri și servicii, impunerea pe piața a celor mai competitive produse, inclusiv în funcție de costul lor de producție, specializarea producției și a întreprinderilor, implantarea lor în cele mai indicate zone economice și productive, fiind un factor necontestat de progres.
2.4.1. Concurența perfectă, imperfectă și eficace
Teoria economică clasică a dezvoltat conceptul concurenței perfecte ce funcționează pe baza următoarelor principii:
Existența unui mare număr de producători și cumpărători. Aceștia trebuie sa acționeze independent unii dc alții și să aibă o putere economică mijlocie, încât să nu poată influența semnificativ, niciunul dintre ei, circulația mărfurilor și serviciilor pe piață. În acest fel prețul, respectiv tariful, este ceva dat, neinflucnțat de intrarea sau ieșirea de pe piața a unui agent comercial.
Desfășurarea unor tranzacții numeroase și frecvente numai de mărfuri omogene. Agenții economici comercializează pe piață mărfuri și servicii, care prezintă trăsături de calitate relaliv similare, astfel ca solicitanții să opteze pentru cele cu prețurile și tarifele cele mai avantajoase.
Intrările și ieșirile de pe piață să se bucure de libertate absolută. Principiul presupune absența totală a oricăror bariere sau restricții legislative, administrative etc., emanație a rolului statului sau altor autorități. Piața este guvernată exclusiv de legile ei care acționează spontan.
Existența unor fluxuri informaționale realedirecte complete, întretoți participanții. Cerința presupune cunoașterea imediată a oricăror date semnificative în legătură cu oferta, cererea, prețul, tarifele, calitate, caracteristicile etc. fiecărei mărfi sau serviciu în parte, aflate pe piață.
Transpunând cerințele fiecărui principiu enunțat, la piața economică modernă, observăm aplicarea deformată sau cu numeroase excepții a acestora. Astfel, agenții economici din sfera producției de mărfuri și servicii, cât și din cea a comerțului manifestă tendințe puternice de concentrare, motivate cu considerente de ordin tehnic, organizatoric, comercial, financiar, într-o întreprindere puternică, mai puțin expusă vicisitudinilor economice ciclice de pe piețele naționale sau internaționale, sporesc posibilitățile de raționalizare, divizare și specializare a muncii. Crește potențialul pentru cercetare, progres tehnic și științific. Face posibilă reducerea cheltuielilor neproductive de personal și destinarea unor fonduri sporite pentru studiul pieței în viitorul apropiat și îndepărtat, pentru prospecțiuni ale nevoilor existente sau posibile, precum și pentru adaptarea întreprinderii în funcție de acestea.
Nu în ultimul rând, finanțarea din exterior este mai atrăgătoare dacă este solicitată din partea unei concentrări economice, decât dacă este cerută de un comerciant izolat.
Marile concentrări de întreprinderi creează oligopolul, formă de control a pieței, prin împărțirea acesteia între un număr controlabil de producători. Aceștia, deși au putere economică sporită, nu controlează piața, dar atentează rigorile concurenței. Pe piața modernă acționează oligopolul pur sau diferențiat. în primul caz producătorii oferind același fel de produse, iar în ultimul produse de aceeași categorie, dar de tipuri diferite.
Concentrările oligopolice practică prețuri cât mai avantajoase, spre a-și asigura profiturile stabilite, care nu mai sunt influențate de legea cererii și ofertei. Consecințele sociale, nedorite, nu se lasă așteptate și astfel devine necesara intervenția statului pentru restabilirea și menținerea echilibrului, atât între comercianți, cât și între aceștia și consumatori, prin edictarea unor norme obligatorii de acces pe piață, de ocrotire a consumatorilor, de exercitare a concurenței etc.
2.4.2. Concurența licită și ilicită
Între oameni, ca ființe sociabile, se nasc și se dezvoltă o multitudine de relații sociale care au la bază, de cele mai multe ori, comportamentul reciproc al acestora.
Dacă asemenea relații (care se nasc din raporturi directe sau indirecte între oameni) se realizează prin atitudini corecte, cinstite, în limite normale, din partea părților implicate, nu se impune, în niciun fel reglementarea lor pe cale juridică.
Cu toate acestea există și domenii care, din anumite rațiuni, trebuiesc reglementate prin norme juridice, chiar dacă raporturile dintre oameni se desfășoară pe baza comportamentelor corecte sau normale ale acestora.
De exemplu, astfel de norme există în domeniul relațiilor familiale, civile, comerciale etc. și, elaborarea acestora de către autorități sunt necesare pentru a crea un cadru unitar de desfășurare a unor asemenea raporturi, precum și de necesitatea ocrotirii relațiilor sociale respective împotriva unor activități necinstite sau abuzive.
În ambele situații arătate, se apreciază că între oameni există relații licite, bazate pe cinstea și sinceritatea acestora precum și pe îngăduirea legii.
Dimpotrivă, în cazurile când într-un anumit domeniu apar și se dezvoltă raporturi anormale, incorecte sau abuzive, prin care sunt puse în pericol sau chiar sunt lezate relațiile sociale, autoritățile statului stabilesc norme juridice prin care se limitează sau se interzic comportamentele oamenilor și chiar le sancționează. Implicarea autorităților statului în asemenea situații nu se poate face decât dacă faptele umane pun efectiv în pericol (sau există un risc real de a se crea un astfel de pericol) relațiile sociale care trebuie ocrotite,
În asemenea cazuri se apreciază că oamenii au un comportament necinstit, contrar legii, adică ilicit.
De multe ori, prin norma juridică nu se fac precizări cu privire la ceea ce este licit, corect sau legal, ci sunt prevăzute numai faptele care prezintă acel grad de pericol social care impune interzicerea lor în totalitate sau în parte și chiar sancționarea celor care le-au săvârșit prin nerespectarea dispozițiilor legale.
Uneori, în doctrina de specialitate, fară a fi prezentate suficiente argumente științifice, concurenței licite i se atribuie și alte denumiri care nu au legătură sau sunt chiar în contradicție cu conceptul general de concurență normală sau perfectă. Sigur, concurența pură și perfectă este prin natura ei licită. Tot licită este și concurența onestă care se desfășoară în limitele regulilor deontologice stabilite în activitățile economice și comerciale de care este determinată.
Concurența licită înseamnă că este permisă să se desfășoare în domeniile și în condițiile stabilite prin lege.
În sens contrar, indiferent de modalitățile concrete de desfășurare, dacă nu este restrictivă printr-o normă juridică, concurența este considerată a fi licită.
În toate domeniile deschise pentru, activitatea concurențială, producătorii de bunuri și comercianții sunt liberi să pătrundă pe piață cu mărfuri care să satisfacă pe consumatori și să contribuie la stabilirea prețurilor potrivit legii economice a cererii și ofertei.
Dacă ei respectă și uzanțele cinstite ori buna-credință în raporturile cu ceilalți operatori de pe piață (alți comercianți ori consumatori) se apreciază că desfășoară concurență licită, adică în limita actelor normative care o reglementează.
De reținut însă că liceitatea concurenței care este încurajată și ocrotită prin lege, nu echivalează cu facultatea de a fi folosită în mod discreționar de către cei care o desfășoară. Ei sunt obligați să respecte regulile impuse de deontologia profesională și de normele juridice, când este cazul.
Caracterul ilicit al concurenței rezultă, în primul rând, din dispozițiile unor acte normative în care sunt prevăzute domeniile în care concurența este interzisă ori actele și faptele de concurență prin care se aduce atingere intereselor statului (în general) și ale concurenților ori consumatorilor care desfășoară o concurență normală sau corectă.
In țara noastră, majoritatea domeniilor economice, comerciale, de prestări de servicii sau lucrări sunt deschise concurenței. Chiar dacă aceste domenii nu sunt prevăzute în mod expres în vreun act normativ, competiția dintre agenții economici sau dintre comercianți este, prin ipoteză, liberă, adică admisă de către autorități, întrucât îndeplinește funcții stimulative, benefice pentru toți cei implicați în asemenea activități.
Totuși, în România (ca și în alte țări) există unele domenii care sunt sustrase, prin lege luptei dintre agenții economici. Desigur că astfel de interdicții se întemeiază pe dispoziții legale explicite, interpretate în sens restrictiv, ca excepții, pentru că se înlătură practicarea concurenței numai pe un anumit segment al pieței pertinente.
În acest sens, în art. 2 alin. 4 din Legea concurenței nr. 21/1996 se precizează cădispoziţiile prezentei legi se aplică actelor şi faptelor prevăzute la alin. 1, când sunt săvârşite pe teritoriul României, precum şi celor săvârşite în afara teritoriului ţării, atunci când produc efecte pe teritoriul României.
În al doilea rând, concurența are caracter ilicit sau ilegal atunci când agenții economici ori comercianții desfășoară activități specifice prin care se aduce atingere intereselor legitime ale altor concurenți și ale consumatorilor. Astfel de activități sunt considerate de către legiuitor că prezintă un anumit grad de pericol social și s-a impus interzicerea și reprimarea lor prin dispozițiile unor acte normative.
Astfel de dispoziții legale restrictive de concurență privesc atât faptele prin care se împiedică normala desfășurare a competiției în domeniul economic cât și cele prin care se încalcă drepturile (patrimoniale sau nepatrimoniale) ale celorlalți competitori, ale clientelei sau consumatorilor.
De exemplu în Legea concurenței nr. 21/1996 sunt prevăzute practicile anticoncurențiale prin care poate fi afectat mediul concurențial normal din România, iar în Legea nr. 11/1991 sunt interzise și sancționate faptele abuzive de concurență comercială prin care se încalcă drepturile altor concurenți și ale consumatorilor.
În țara noastră există și alte acte normative în care sunt prevăzute dispoziții care privesc acte și fapte de concurență ilicită.
În acest sens putem da ca exemplu legile prin care sunt reglementate și protejate valorile ce țin de proprietatea intelectuală, precum și cele referitoare la unele activități comerciale.
Se impune a fi făcută precizarea că în unele dintre aceste acte normative, concurența abuzivă este interzisă în toate activitățile comerciale, iar în altele caracterul ilicit rezultă din anumite clauze de neconcurență, prevăzute în mod limitativ.
Așa cum s-a arătat mai înainte, există concurență ilicită și atunci când în anumite contracte de muncă și comerciale se prevăd clauze de neconcurență (nonconcurență) între părți și acestea nu sunt respectate, prin săvârșirea unor acte sau fapte de concurență prin care se aduce atingere intereselor uneia dintre părțile contractante.
2.4.3. Practicile anticoncurențiale și concurența neloială
Pentru protecția pieței concurențiale normale și implicit, pentru a se contracara comportamentul ilițit al structurilor cu profil monopolist, atât pe plan internațional, cât și în fiecare țară cu economie de piață, se pune problema interzicerii sau cel puțin a limitării înțelegerilor concertate (dincolo de un anumit prag socotit că prezintă pericol social) ale agenților economici, cât și abuzul poziției dominante realizat prin forță pe o piață relevantă).
Atât înțelegerile concertate (cartelurile) dintre agenții economici, cât și abuzul de poziție dominantă sunt interzise și deci au caracter ilicit, pentru că acestea, în principiu, au ca obiect sau pot avea ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței.
În ceea ce privește conceptul generic de practici anticoncurențiale sau anticompetitive (cu corespondentul etimologic în limba engleză de anticompetitives practices), într-un document al Organizației Națiunilor Unite din 1980 se arată că sunt acele acte sau comportamente ale întreprinderilor care prin abuzul poziției dominante de forță pe o piață, restrâng accesul pe piață sau în orice alt mod, îngrădesc fără drept concurența, provocând sau riscând să provoace efecte prejudiciabile comerțului internațional îndeosebi celui al țărilor în curs de dezvoltare, ca și creșterii economice a acestor țări sau care, în temeiul unor acorduri sau aranjamente oficiale, neoficiale, scrise sau nescrise intervenite între întreprinderi produc aceleași consecințe.
În doctrina de specialitate au fost elaborate și alte definiții cu privire la practicile monopoliste, dar acestea prezintă, în general, aceleași caracteristici și au, mai mult o semnificație teoretică.
Trebuie reținut însă că, atât în doctrină cât și documentele internaționale ori în legislațiile majorității statelor, practicile anticoncurențiale sunt clasificate, potrivit unei concepții dualiste, în: înțelegeri concertate condamnabile (denumite și antante) și abuzul de poziție dominantă.
În ceea ce privește înțelegerea concertată(antantăori cartelul) poate fi definităca fiind orice înțelegere intervenităîntre doi saw mai mulți agenți economici (întreprinderi) exprimatăîn scris (indiferent de forma, titlul, ori natura actului sau a clauzei ce o conține) sau tacită, explicităsau implicită, publicăsau ocultă.
Astfel de înțelegeri pot fi exprese sau tacite, în funcție de modul cum se materializează acordul de voință al agenților economici participanți.
O înțelegere expresă (în sensul unei antante posibile) reprezintă o înțelegere care este consemnată într-un document indiferent de formă, ca expresie a exteriorizării acordului de voință, dar poate fi și o înțelegere într-un cadru în care, deși partenerii își exprimă acordul de voință în acest sens, nu-l consemnează și pe hârtie, ci folosesc alte suporturi sau mijloace de reținere a problemelor stabilite.
Dimpotrivă, o înțelegere tacită(așa cum este analizată în context) care se realizează în scopul împiedicării sau distorsionării concurenței are la bază un comportament anticoncurențial al unui agent economic care este imitat sau urmat de comportamentul altuia, prin care se urmărește același scop (de regulă, obținerea sau menținerea unui avantaj material, scoaterea de pe piață a aceluiași concurent etc.). De exemplu se poate considera ca fiind realizată o înțelegere tacită atunci când, doi sau mai mulți agenți economici urmăresc schimbarea prețurilor existente pe piață, poartă o corespondență asiduă în acest scop, dar nu există dovezi, nici chiar indirecte, că s-au înțeles să acționeze împreună.
Practicile concertate sau înțelegerile restrictive de concurență se pot realiza pe verticală sau pe orizontală,în funcție de nivelul pieței pe care se situează agenții economici participanți.
Unele practici anticoncurenționale realizate prin înțelegeri convenite între doi sau mai mulți agenți economici care se află la niveluri diferite ale lanțului producție-distribuție, privesc, de exemplu, stabilirea condițiilor în care părțile pot vinde, cumpăra sau revinde anumite produse sau servicii. Prin astfel de practici furnizorii sunt obligați să vândă produsele la prețuri foarte scăzute iar distribuitorii ori consumatorii să plătească prețuri exagerate. De regulă, astfel de practici sunt folosite de un agent economic puternic al lanțului producție-distribuție împotriva unuia care depinde de el.
În cazurile în care înțelegerile concertate cu caracter anticoncurențial se realizează între agenții economici producători de bunuri sau de servicii similare sau identice situate la același nivel al lanțului producție-distribuție sunt denumite înțelegeri (antante) pe orizontală.
Astfel de înțelegeri pot neutraliza efectele pozitive ale unei economii de piață, deoarece pentru alocarea suficientă a resurselor, piața impune existența concurenței între întreprinderi independente.
Așa cum s-a arătat, în categoria practicilor anticoncurențiale din domeniul economic este și folosirea, în mod abuziv a unei poziții dominante.
De la început este necesar a fi făcută precizarea că doar poziția dominantă a unei întreprinderi sau a mai multor agenți economici aflați într-o concentrare economică admisă sau acceptată este licită, adică este compatibilă cu concurența normală.
Este ilicita, deci interzisă, și ca atare sancționabilă doar materializarea, concretizarea potențialității de restricționare a concurenței, deci exploatarea abuzivă a acelei poziții economice dobândite.
În aceeași rezoluție a O.N.U din 5 decembrie 1980 (la care s-a făcut referire mai înainte) intitulată Ansamblu de propuneri și reguli echitabile convenite la nivel multicultural pentru controlul practicilor comerciale restrictive se precizează că expresia de poziție dominantă de forță pe piață desemnează situația în care o întreprindere, fie singură, fie împreună cu alte câteva întreprinderi este în măsură să domine piața considerată a unui bun sau a unui serviciu, respectiv a unei anumite grupuri de bunuri sau de servicii.
Pe plan internațional și în legislațiile tuturor țărilor care au economie de piață, asemenea acte sunt considerate ca fiind neloiale și sunt sancționate ca atare. Se impune a fi făcută precizarea că nici în tratatele sau convențiile internaționale și nici în legislațiile naționale nu se dă definiția concurenței loiale ci se fixează numai conceptul de concurență neloială. Astfel, în art. 10 al Convenției Uniunii de la Paris încheiată la 20 martie 1883, referitor la concurența neloială se prevede: Constituie un act de concurență neloială orice act de concurență contrar uzanțelor cinstite în materie industrială sau comercială,iar în continuare sunt prezentate (nelimitativ) asemenea acte sau fapte.
Tot astfel, în art. 1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale modificată prin O. G. nr. 12/2014 în țara noastră se instituie regula potrivit căreiacomercianții sunt obligați să-și exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale, iar potrivit dispozițiilor din art. 2 constituie concurență neloială, în sensul prezentei legi,orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de servicii.
CAPITOLUL AL III-LEA
PROTECȚIA JURIDICĂA INDICAȚIILOR GEOGRAFICE
3.1. Protecția prin mijloace de drept penal a mărcilor și a indicațiilor geografice
În conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. g din Legea nr. 84/1998 indicația geograficăeste denumirea ce servește la indentificarea unui produs originar dintr-o țară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputație sau alte caracteristici pot fi în mod esențial atribuite acestei origini geografice.
Se impune a preciza cădefiniția datăde legea românăeste preluatădin Acordul privind aspectele legate de comerțale drepturilor de proprietate intelectuală(TRIPS) din 1994. În sistemul Acordului TRIPS, indicațiile geografice sunt o categorie a drepturilor intelectuale legate de comerț. Protecția asiguratăindicațiilor geografice realizeazăo tratare unitarăa denumirilor de origine și indicațiilor de proveniență.
Indicația geograficăreprezintăun semn distinctiv, care conferăun drept de folosință. Dreptul asupra indicației geografice este teritorial, colectiv, inalienabil și imprescriptibil.
Pe plan internațional, protecția mărcilor și a indicațiilor geografice este asiguratăde Acordul privind aspectele legate de comerțale drepturilor de proprietate intelectuală(T.R.I.P.S.) din 1994.
Definind indicațiile geografice, textul art. 22 din Acordul T.R.I.P.S. stabilește cămembrii organizației vor prevedea mijloacele juridice care săpermităpărților interesate săîmpiedice: utilizarea, în desemnarea sau prezentarea unui produs, a oricărui mijloc care indicăsau sugereazăcăprodusul în cauzăeste originar dintr-o regiune geografică, alta decât locul adevărat de origine, într-un mod care săinducăpublicul în eroare cu privire la originea geograficăa produsului; orice utilizare care constituie un act de concurențăneloială, în sensul art. 10bis al Convenției de la Paris (1967).
Tot prin Acordul TRIPS se prevede și protecția suplimentarăa indicațiilor geografice pentru vinuri și produse spirtoase. De altfel, pentru a facilita protejarea acestor indicații specifice, se va constitui un sistem multilateral de notificare și de înregistrare a indicațiilor geografice pentru vinurile susceptibile de a beneficia de protecție.
În cadrul Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale, dispozițiile art. 1 alin. 2 se referăatât la indicațiile de proveniență, cât și la denumirile de origine. Reglementările Convenției de la Paris cu privire la indicațiile de proveniențăse aplicăși denumirilor de origine.
În cazul folosirii directe sau indirecte a unei indicații false cu privire la proveniența produsului art. 10 alin. 1 din Convenția de la Paris stabilește căse vor aplica dispozițiile art. 9. Măsurile prevăzute de art. 9 constau în sechestrarea la import sau în țara în care a avut loc aplicarea ilicită. în situația când legislația unei țări nu admite sechestrarea la import, aceasta va fi înlocuităcu prohibiția importului sau sechestrarea în interior.
Dacănici aceste măsuri nu sunt admise, ele vor fi înlocuite, pânăla modificarea corespunzătoare a legislației, cu acțiunile și mijloacele pe care legea țării le-ar asigura cetățenilor săi.
În conformitate cu art. 10 ter, țările Uniunii se obligăsăasigure cetățenilor celorlalte țări ale Uniunii mijloacele legale corespunzătoare pentru reprimarea eficace a tuturor faptelor prevăzute de articolele 9, 10 și 10 bis.
În sistemul Uniunii de la Paris, la 14 aprilie 1891 s-a încheiat la Madrid un Aranjament privind reprimarea indicațiilor de proveniențăfalse sau înșelătoare. Statele contractante sunt constituite într-o Uniune restrânsă.
Prin Aranjamentul de la Madrid, țările membre se obligăsănu admităla vânzare ori sănu facăpublicitate pentru produsele ale căror indicații de proveniențăsunt false sau înșelătoare. Statele vor lua măsuri de sancționare, produsele fiind confiscate sau interzise la import.
La Conferința de la Lisabona, din 31 octombrie 1958, s-a încheiat un Aranjament pentru protecția denumirilor de origine și înregistrarea lor internațională. Prin Aranjamentul de la Lisabona a fost creatăo Uniune restrânsă.
Statele membre ale Aranjamentului de la Lisabona se obligăsăprotejeze pe teritoriul lor denumirile de origine ale produselor din țările Uniunii restrânse. Protecția este asiguratăpentru denumirile recunoscute și protejate în țara de origine și înregistrate la Organizația Mondialăa Proprietății Intelectuale. Prin țarăde origine se înțelege țara al cărei nume sau țara în care este situatăregiunea ori localitatea al cărei nume a dat produsului notorietatea sa.
Denumirile de origine sunt protejate împotriva oricăror încălcări. Denumirile de origine admise într-o țarămembrăa Uniunii restrânse nu pot deveni generice cât timp sunt protejate în țara de origine.
Denumirile de origine se înregistreazăla Biroul Internațional al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale. Protecția pe care o asigurăînregistrarea internaționalăare o duratăegalăcu aceea prevăzutăîn țara de origine. Taxa de înregistrare internaționalăeste unică.
Înregistrarea internaționalăeste valabilăpe toatăperioada de protecție, fărăa fi necesarăo procedurăde reînnoire.
O alta formăde protecție a internaționalăa indicațiilor geografice o reprezintăîncheierea de contracte bilaterale între douăstate. Astfel, o serie de de state au încheiat astfel de contracte, cu titlu de exemplu pot aminti contractul dintre Germania și Franța privind protecția indicatorilor sursei, a denumirilor de origine și a altor denumiri geografice din 8 martie 1960.
La modul general, astfel de contracte constau dintr-o listăde indicații geografice, alcătuităde părțile contractante, și dintr-un angajament de a proteja indicațile geografice ale părții contractante. De regulă, în cuprinsul contractului se regăsește menționat și tipul de protecție ce urmeazăa fi acordat.
3.1.1. Abordarea sistematică
În conformitate cu art. 72 alin. 1 al Legii nr. 84/1998, indicațiile geografice ale produselor sunt protejate la noi în țarăprin înregistrarea la Ogficiul pentru Invenții și Mărci, potrivit legii sau convențiilor internaționale la care România este parte.
Indicațiile geografice pot fi folosite numai de persoanele care produc sau comercializeazăprodusele pentru care indicațiile au fost înregistrate. O indicație geograficăînregistratăpe numele unei asociații de producători poate fi înregistrată, în aceleași condiții, de orice altăasociație.
Pentru acordarea protecției, între produsele la care se referăindicația geograficăși locul de origine a acestora în ceea ce privește calitatea, reputația ori alte caracteristici trebuie săexiste o strânsălegătură. Simplul fapt căprodusul la care se referădenumirea este originar dintr-o anumităregiune nu justificăprotecția indicației geografice.
Indicațiile geografice omonime pentru vinuri vor fi însoțite de mențiunea asociației de producători. Fiecare indicație geograficătrebuie săfie folosităîn mod tradițional și constant, pentru a descrie și prezenta un vin produs în zona geograficăla care se referă.
Nu sunt supuse procedurii de înregistrare, stabilităde lege, indicațiile geografice care au dobândit protecție în țara noastrăpe calea unor convenții internaționale. Sunt excluse de la protecție și nu pot fi înregistrate, potrivit art. 76 lit.a al Legii nr. 84/1998, indicațiile geografice care: nu sunt conforme dispozițiilor prevăzute de lege; reprezintădenumiri generice ale produselor; induc publicul în eroare asupra naturii, originii, modului de obținere și
calității produselor; contravin bunelor moravuri sau ordinii publice.
Pe de altăparte, o indicație geograficăînregistratănu va putea deveni genericăși nici nu va cădea în domeniul public.
3.1.2. Organizațiile internaționale
În ipoteza în care o cerere de înregistrare a unei mărci a fost depusăla oficiul unei părți contractante sau în cazul în care o marcăa fost înregistratăîn registrul oficiului unei părți contractante, persoana care este solicitantul acestei cereri, denumita în cele ce urmeazăcererea de bază, sau titularul acestei înregistrări, denumita în cele ce urmeazăînregistrarea de bază, poate, sub rezerva dispozițiilor prezentului protocol, săasigure protecția mărcii sale pe teritoriul părților contractante, obținând înregistrarea acestei mărci în registrul Biroului internațional al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale, denumite în cele ce urmeazăînregistrarea internațională, respectiv, registrul internațional, Biroul internațional și Organizația, sub rezerva că: în cazul în care cererea de bazăa fost depusăla oficiul unui stat contractant sau în cazul în care înregistrarea de bazăa fost efectuatăde un astfel de oficiu, persoana care este solicitantul acestei cereri sau titularul acestei înregistrări săfie un resortisant al acelui stat contractant sau săfie domiciliat ori săaibăo întreprindere industrialăsau comerciala efectiva și serioasăîn respectivul stat contractant; în cazul în care cererea de bazăa fost depusăla oficiul unei organizații contractante sau în cazul în care înregistrarea de bazăa fost efectuatăde un astfel de oficiu, persoana care este solicitantul acestei cereri sau titularul acestei înregistrări săfie resortisantul unui stat membru al acestei organizații contractante sau săfie domiciliat ori săaibăo întreprindere industrialăsau comercială efectivăși serioasăpe teritoriul respectivei organizații contractante.
3.1.3. Impactul Internet-ului asupra mărcilor și indicațiilor geografice
Obiectul juridic special este format din relațiile care iau naștere în legăturăcu apărarea drepturilor titularilor mărcilor împotriva punerii în circulație fărădrept a unui produs purtând o marcăidenticăsau similarăcu o marcăînregistratăori apărarea drepturilor titularului indicației geografice împotriva punerii în circulație a produselor. Obiectul material, în cazul faptei prevăzute în alin. 1 lit. a obiectul material este reprezentat de semnul identic cu marca pentru produse sau servicii identice.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoanăresponsabilăpenal. Participația penalăeste posibilăsub toate formele sale: coautorat, instigare și complicitate. Subiectul pasiv este reprezentat de titularul mărcii sau indicației geografice, acei care dețin dreptul de folosințăasupra mărcii în baza unui contract de cesiune.
Urmarea imediată constăîn crearea unei stări de pericol pentru drepturile patrimoniale și nepatrimoniale ale titularului mărcii sau indicației geografice înregistrate precum și pentru consumatori
Între elemental material și urmarea imediatătrebuie săexiste o legăturăde cauzalitate, aceasta rezultând, de regulă, din materialitatea faptei.
Faptele prevăzute în norma de incriminare la lit. a și b se săvârșesc cu intenție direct sau indirectă, în timp ce fapta prevăzutăla lit. c se comite numai cu intenție direct calificatăprin inducerea în eroare a publicului comunitar cu privire la originea geograficăa produsului.
Actele preparatorii și tentative, deși posibile, nu sunt pedepsite.
3.1.4. Apărarea mărcii prin căile administrative de atac
Sunt căi de atac în competența de soluționare a comisiilor de examinare ale Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci: opoziția și contestația.
Opoziția trebuie formulatăîn scris și motivat și cu plata taxei legale. Opoziția și motivele acesteia sunt notificate solicitantului, care în termen de 3 luni de la data notificării (termen care poate fi prelungit cu încă3 luni) poate prezenta punctul său de vedere.
Soluționarea opoziției se face de către o comisie de examinare formatădin trei specialiști, dintre care unul va fi examinatorul care a întocmit raportul de examinare a mărcii, conform regulii 19 din Regulament.
Dacăopozițiile sunt întemeiate, comisia de examinare (din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci) decide respingerea înregistrării mărcii.
Calea de atac a contestațiilor, conform regulii 42, alin.1 din Regulament, poate fi folosităîn cazurile care privesc: cererea de înregistrare a unei mărci; modificarea cererii sau a înregistrării mărcii; modificarea numelui sau a adresei titularului ori a mandantului; reînnoirea înregistrării; transmiterea drepturilor asupra mărcilor; radierea sau modificarea înregistrării licențelor sau a altor drepturi; înscrierea renunțării la o marcă; orice decizii cu privire la cereri de înregistrare sau la mărci înregistrate, în situația în care nu a fost formulatăo opoziție.
Contestațiile se fac de către solicitantul înregistrării mărcii sau, dupăcaz, de titularul mărcii, împotriva deciziilor privind înregistrarea mărcii.
Persoanele care pot formula contestații sunt: solicitantul a cărui cerere de înregistrare a fost respinsă, fie în urma examenului de fond, fie în urma examinării și soluționării opoziției formulate împotriva înregistrării și publicării mărcii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială; titularul unei mărci înregistrate căruia i s-a respins cererea de reînnoire.
3.1.5. Apărarea mărcii prin acțiunea în contrafacere
Mărcile contrafăcute nu mai au rolul de a certifica autenticitatea și de a garanta calitatea pe care consumatorii sunt îndreptățiti săo pretindă, iar producătorilor o astlel de marcăIe provoacăpierderi la vânzarea bunurilor și serviciilor, în același timp, mărcile contrafăcute dezorganizeazăpiața. Legea nr. 84/1998 vorbește despre contrafacere și concurențăneloialănumai ca infracțiuni. Este însăevident căatât contrafacerea, cât și concurența neloialăpot atrage și o răspundere exclusiv civilă(delictualăsau contractuală), victima contrafacerii sau concurenței neloiale putându-și valorifica pretențiile fie prin acțiunea penalăsau civilă, când ne aflăm în fața unor acte de încălcare care constituie infracțiuni, fie prin acțiunea civilă, atunci când actul de încălcare nu îmbracăforma licitului penal.
Prin contrafacere se înțelege reproducerea în scop fraudulos a unui obiect, falsificarea acestuia.
Legea noastră, incriminând contrafacerea în art. 83, nu o definește, dar enunțăactele de încălcare ce reprezintălatura obiectivăa infracțiunii, modalitățile în care aceastăinfracțiune poate fi săvârșită. Astfel, potrivit art. 83 din lege, constituie infracțiune: contrafacerea, imitarea sau folosirea fărădrept a unei mărci în scopul inducerii în eroare a publicului asupra calității produselor sau serviciilor la care se referămarca; punerea în circulație fărădrept, a unui produs purtând o marcăidenticăsau similarăși care prejudiciazăpe titularul mărcii înregistrate; punerea în circulație a produselor care poartăindicații geografice care indicăsau sugereazăcăprodusul în cauzăeste originar dintr-o regiune geografică, alta decât locul adevărat de origine, în scopul inducerii în eroare a publicului cu privire la originea geograficăa produsului.
Constituie, de asemenea, infracțiunea de contrafacere săvârșirea, fărăconsimțământul titularului mărcii înregistrate a următoarelor acte: folosirea unui semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată; folosirea unui semn care, datăfiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora Ii se aplicăsemnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistratăar produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul; folosirea unui semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmăa dobândit un renume în România și dacă, prin folosirea semnului, fărămotive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.
Nici unul dintre aceste acte nu constituie infracțiunea de contrafacere dacăa fost săvârșit înainte de data publicării mărcii.
3.1.6. Protecția împotriva concurenței neloiale
Concurența nu este, în general, nici dorită, nici acceptatăde cei care au vederea scurtăși de aceea ea este vulnerabilă, iar existența ei trebuie asiguratăde autorități (legiuitoare, administrative, judiciare). Aceastăintervenție are ca obiect menținerea și păstrarea loialității în concurență, reprimarea actelor de concurențăneloială.
Clientela aparține comerciantului care se dovedește abil în atragerea clientelei și diligent în menținerea ei. De aceea, pierderile cauzate prin concurența loială, fiind licite, nu dau dreptul la reparații.
În mod excepțional, concurența poate fi interzisăprin lege sau convenții ale comercianților. În aceste cazuri, orice act de concurențăeste ilicit, chiar dacăprocedeul utilizat este corect. Dar în sfera concurenței libere, neîngrădite prin lege sau convenții, se produc adesea abuzuri. Dacăprin concurențăloială, concurența protejatăîn interesul comun al comercianților și consumatorilor se înțelege exercitarea activității de comerțcu bună-credințăși potrivit uzanțelor cinstite, concurența este consideratăneloialăatunci când activitatea comerciantului se realizeazăprin folosirea de procedee nelegale sau contrare uzanțelor comerciale.
Recurgerea la acțiunea în concurențănelealăeste foarte frecventăîn materie de mărci. Lucrul se explicăpentru căsemnele distinctive în general și mărcile în special sunt adesea utilizate pentru a creea confuzie cu privire la originea sau proveniența unui produs și a profita în acest fel de reputația legală, de semnul distinctiv al altuia.
În accepțiunea art. 86, se consideră, în mod special, ca fiind acte de concurențăneloialăurmătoarele: orice fapte de naturăsăcreeze o confuzie cu întreprinderea, cu produsele sau cu activitatea industrialăsau comercialăa unui concurent; afirmațiile false în exercitatea comerțului, de naturăsădiscrediteze întreprinderea, produsele sau activitatea industrialăori comercialăa unui concurent; indicațiile sau afirmațiile a căror utilizare, în exercitatea comerțului, pot induce în eroare publicul cu privire la natura, la modul de fabricație sau la caracteristicile mărfurilor.
În ceea ce privește formele de manifestare a actelor și faptelor de concurențăneloială, acestea au fost grupate în: acorduri și practici monopoliste discriminatorii; alte acte și fapte comise în dauna altui comerciant; acte și fapte de exercitare a propriului comerțcontrar uzanțelor cinstite.
Legea nr. 11/1991 instituie pentru comercianți obligația de a-și exercita activitatea cu bunăcredințăși potrivit uzanțelor cinstite. Orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite constituie concurența neloială. Încălcarea obligației de exercitare a activității cu bunăcredințăși potrivit uzanțelor cinstite atrage, potrivit art. 3 din Legea 11/1999 răspunderea civilă, contravenționalăsau penală, dupăcaz. Art. 4 din Legea 11/1991 care definea actele și faptele de concurențăneloialăconsiderate contravenții a fost abrogat prin art. 73 din Legea 21/1996 (legea concurenței), așa încât nu se mai poate vorbi de o răspundere contravenționalăîn domeniul concureței neloiale.
Concurența neloialăprin mărci și indicații geografice poate îmbrăca mai multe forme de manifestare. Oricum s-ar manifesta concurența neloialăva constitui infracțiune numai în măsura în care uzurpatorul a acționat cu intenție calificată, în scopul inducerii în eroare a consumatorilor și dacăutilizarea acestora este contrarăpracticilor loiale în activitatea comercialăsau industrială. Lipsa intenției calificate plaseazăactul de concurențăneloialăîn sfera ilicitului civil și antreneazărăspunderea civilădelictualăa uzurpatorului.
3.1.7. Repararea pagubei cauzate prin nerespectarea mijloacelor de protecție a mărcii
Pentru repararea pagubei cauzate prin nerespectarea mijloacelor de protecție a mărcii existădouăcategorii de măsuri: măsuri pentru prevenirea și asigurarea reparării pagubei, respectiv măsurile asiguratorii și suspendarea activității vamale la importul și exportul produselor purtând mărci contrafăcute; măsuri care pot fi dispuse de instanțăpentru repararea prejudiciilor cauzate prin contrafacere și concurențăneloială.
Potrivit art. 87-90 din Legea nr. 84/1998, instanța judecătoreascăpoate sădispunămăsuri asiguratorii atunci când se considerăcăexistăun risc de încălcare de către terți a drepturilor cu privire la marca sau la indicația geograficăprotejatăși dacăaceastăîncălcare amenințăsăcauzeze un prejudiciu ireparabil ori dacăexistăun risc de distrugere a elementelor de probă. Măsurile asiguratorii pot privi: încetarea actelor de încălcare a drepturilor cu privire la marca sau indicația geograficăprotejată; conservarea probelor pentru dovedirea provenienței produselor sau serviciilor purtând în mod ilicit o marcăsau o indicație geograficăprotejată; sechestru asigurator asupra bunurilor mobile ale uzurpatorului.
Instanța de judecatăsesizatăcu o acțiune penalăîn contrafacere ori în concurențăneloialăpoate dispune, dacăsunt îndeplinite elementele constitutive ale acestor infracțiuni: condamnarea persoanei fizice vinovate de săvârșirea infracțiunii de contrafacere (în dreptul francez, sancțiuni cu caracter penal pot fi aplicate și persoanelor juridice, iar în caz de recidivăpedeapsa poate fi dublată); restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii (art. 348 Cod procedurăpenală); confiscarea lucrurilor care au servit ori au fost destinate săserveascăla săvârșirea infracțiunii, a lucrurilor produse prin infracțiune, a lucrurilor date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni, a lucrurilor dobândite în mod vădit prin săvârșirea infracțiunii, în măsura în care nu servesc la despăgubirea victimei, precum și a lucrurilor deținute contra dispozițiilor legale.
În acțiunea civilăinstanța va dispune măsuri pentru repararea, în întregime, adaunelor morale și materiale suferite de victimă. În acest scop poate hotărî:obligarea la încetarea faptelor care aduc atingere dreptului la marcă; obligarea pârâtului (inculpatului și a părții responsabile civilmente) săplăteascădespăgubiri titularului mărcii sau titularului dreptului la folosințăunei indicații geografice; publicarea hotărârii pronunțate pe cheltuiala pârâtului (inculpatului); obligarea pârâtului (inculpatului) săîndeplineascăorice alte fapte destinate sărestabileascădreptul atins; reglementarea modului de folosire a unei mărci.
3.2. Protecția mărcii în dreptul convențional
Pentru resortisanții țărilor care nu fac parte din Uniunea de la Paris ori Uniunea de la Madrid ori cu care România nu este legatăprin acorduri bilaterale sau multilaterale, regimul mărcilor acestora va fi supus regulilor dreptului internațional privat.
3.2.1. Regimul mărcii în absența oricărui tratat
Dreptul la marcăeste reglementat de legea statului unde aceasta a fost înregistrată. Aceastălege este cea care stabilește condițiile de validitate, întinderea și durata protecției. Ea se aplicăteritorial: mărcile înregistrate în mai multe țări sunt independente unele de altele.
Pentru străinii (persoane fizice sau juridice) domiciliați sau cu sediul în România, înregistrarea unei mărci se face în condițiile stabilite de legea română. Legea anterioară(nr. 28/1967) permitea numai întreprinderilor străine săînregistreze mărci în România. Legea în vigoare nu face, în ce privește pe solicitanți, nici o distincție între străinii cu domiciliul în România și naționali.
Pentru străinii care au domiciliul sau sediul în țări cu care România nu este legatăprin convenții, nașterea, conținutul și stingerea dreptului la marcăsunt supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul sau înregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit sau de înregistrare (art. 61 din Legea nr. 105/1992), atunci când marca nu este înregistratăîn România. Drepturile titularului mărcii sunt ocrotite pe teritoriul României conform legii române, dar protecția în România este subordonatădepunerii sau înregistrării ei regulate în țara de origine a titularului. Condiția este firească, pentru cănu s-ar putea recunoaște protecție în România unui drept aparținând unui străin, care nu este recunoscut și protejat în țara de origine. Cât privește contractele având ca obiect drepturi asupra mărcilor, validitatea acestora și obligațiile părților sunt supuse legii autonomiei, legii alese de părți. Dar validitatea și întinderea protecției mărcii sunt reglementate de legea locului depozitului sau înregistrării, iar aceastălege poate fi alta decât cea aplicabilăcontractului.
3.2.2. Regimul Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale
Principiul tratamentului național, al asimilării unioniștilor naționalilor este consacrat în art. 2 din Legea nr. 84/1998, potrivit căruia de dispozițiile acestei legi beneficiazăși persoanele fizice și juridice străine cu domiciliul sau cu sediul în afara teritoriului României, în condițiile convențiilor internaționale privind mărcile și indicațiile geografice la care România este parte. Un străin unionist va putea,invocând art. 2 al Convenției de la Paris și art. 2 al Legii nr. 84/1998, deveni titularul unei mărci înregistrate în România în aceleași condiții ca și un român. Unioniștilor Ie sunt asimilați și cetățenii altor țări, care sunt domiciliați ori care au în una din țările Uniunii o întreprindere industrialăsau comercialărealăși serioasă, prin aceasta înțelegându-se orice întreprindere (chiar și o sucursalăsau o filială), iar nu principala întreprindere.
Unioniștii asimilați se vor bucura de aceeași protecție ca și naționalii și de aceleași mijloace legale de apărare împotriva oricărei atingeri aduse drepturilor lor, sub rezerva îndeplinirii condițiilor și formalităților impuse naționalilor.
Regula tratamentului unionist este necesarăpentru acele cazuri în care legea naționalănu asigurăîn suficientămăsurăprotecția proprietății industriale. De aceea, Convenția de la Paris a stabilit o serie de reguli care, peste reglementarea națională, se impun tuturor țărilor membre ale Uniunii și este de naturăa asigura un minim de protecție. Aceastăprotecție poate fi invocatăde un unionist în oricare din țările Uniunii, regulile protecției minime completând, unde este cazul, regimul național. Conveția de la Paris conține un număr de reguli de bază, al căror scop este uniformizarea legislațiilor naționale, precum și reguli apreciate ca reprezentând dreptul uniform al mărcii. Ne vom opri în continuare asupra celor pe care Ie considerăm mai importante:
Mărcile notorii sunt protejate prin art. 6 bis al Convenției, text introdus cu ocazia Conferinței de revizuire de la Haga din 1925. Textul prevede ca din oficiu sau la cerere, va fi refuzatăsau invalidatăînregistrarea și se va interzice folosirea unei mărci care constituie o reproducere, imitație sau traducere putând crea confuzie, a unei mărci notorii în țara în care se cere înregistrarea. Notorietatea va prevala timp de 5 ani asupra oricărui act de înregistrare, chiar de bună-credințăși va putea fi opusăoricând unui depozit sau act de folosințăcu rea-credință.
3.3. Protecția mărcii în Uniunea Europeană
Procedura înregistrării mărcii la nivel comunitar european este prevăzutăîn Directiva nr.89/104 a Consiliului UE din 21 decembrie 1988 cu privire la armonizarea legislatiilor statelor membre în domeniul mărcilor și în Regulamentul nr. 40/94 al Consiliului, din 20 decembrie 1993, asupra mărcii comunitare. În timp ce Directiva prevede doar măsuri de bazăprivitoare la buna funcționare a pieței interne nerealizând o realăarmonizare a legislațiilor statelor membre UE în domeniul protecției mărcilor, Regulamentul reprezintăinstrumentul legislativ cu directa aplicabilitate în toate statele membre ale Uninii Europene.Marca comunitarăreprezintăun sistem independent de protecție în UE, nefiind un substitut pentru protecția mărcii la nivel național. În cadrul procedurii europene unice și unitare a înregistrării mărcii pot apărea diverse obstacole, precum imposibilitatea utilizării mărcii comunitare în unele state membre ale UE. În cazul în care o marcănaționalăa fost înregistratăîntr-un stat anterior aderării acestuia la UE, poate apărea coexistența unei mărci comunitare cu o marcăidenticăsau similarăla nivel național.
De asemenea, când existădouămărci similare sau identice, una la nivel național și cealaltăla nivel comunitar european, un comerciant poate fi autorizat săutilizeze acea marcăpe tot cuprinsul UE, cu excepția statului în care marca fusese înregistratăca marcănațională, sau poate obține în instanțăanularea mărcii naționle. Un astfel de conflict poate fi rezolvat apelând la principiul vechimii mărcii. Acest principiu presupune, pe de o parte că, în cazul în care marca comunitarăeste cea mai veche, atunci marca naționala va fi anulatăși marca comunitarăva fi utilizatăși pe teritoriul unde fusese înregistratămarca națională, ca și pe întreg spațiul UE. Pe de altăparte, dacămarca naționalăeste mai veche, proprietarul poate continua săo utilizeze în statul respectiv, iar marca comunitarănu va putea fi folosităpe teritoriul unde marca este protejatăde legea națională. Aceastăinterdicție este valabilăatât timp cât proprietarul mărcii nu și-a dat acordul ca altcineva săutilizeze marca. Marca comunitarăconferădrepturi prioritare raportat la toate mărcile subsecvente și la orice alt conflict de drepturi asupra unei mărci anterioare în toate statele membre UE. Aceasta permite proprietarilor unor mărci comunitare nu numai săîși protejeze drepturile exclusive asupra mărcilor comunitare la nivelul UE, dar și săprevaleze asupra unor drepturi naționale ulterioare.
Ca și în cazul mărcii naționale, și marca comunitarăpoate fi transferatăîn diferite modalități precum licențierea, cesiunea sau francizarea pentru întreaga piațăcomunitară. Opțiunea pentru transferul ori cesiunea mărcii comunitare este esențialăpentru managementul unei companii. O marcăcomunitarăpoate fi transferatăseparat de orice alt transfer de bunuri ale companiei, pentru unele sau pentru toate produsele și serviciile pentru care a fost înregistrată. O marcăcomunitarăpoate fi, de asemenea, licențiatăpentru toatăU.E. sau pentru o parte a U.E., licența putând fi exclusivăsau non-exclusivă.
Înregistrarea unei mărci, atât la nivel european cât și la nivel național, conferăproprietarului atât un drept exclusiv de a folosi marca pentru produse și/sau servicii pentru o perioadăde 10 ani de la data depunerii cererii de înregistrare, cât și un drept de a le interzice terților de a utiliza acea marcăsau de a o reproduce în mod fraudulos.
La cererea proprietarului mărcii, înregistrarea poate fi reînnoităla expirarea perioadei de protecție, pentru o altăperioadăde 10 ani. Drepturile ce decurg din înregistrare sau din reînoirea îregistrăii pot fi transferate în tot sau în parte cu titlu oneros sau gratuit.
CAPITOLUL AL IV-LEA
EFECTE ECONOMICE ALE ABUZULUI DE POZIȚIE DOMINANTĂ
4.1. Comportamente abuzive de afaceri
În ceea ce privește caracterul abuziv al comportamentelor de afaceri aparținând societății Microsoft, vom opta pentru o abordare unitară a acestora, datorită faptului că atât în cazul refuzului furnizării informațiilor de interoperabilitate, cât și în cazul vânzării legate, putem vorbi de intenția de strămutare a puterii de piață de pe piața dominată (piața sistemelor de operare pentru calculatoare personale) pe o piață vecină sau complementară (piața sistemelor de operare pentru servere de grup, respectiv piața programelor pentru redarea fișierelor media).
În cazul refuzului furnizării informațiilor de interoperabilitate față de producătorii concurenți de sisteme de operare pentru servere (Sun, Oracle, Netscape), trebuie văzut în ce măsură o firmă activă pe piața sistemelor de operare pentru servere putea să reprezinte o amenințare concurențială la adresa produselor societății Microsoft (sistemele de operare pentru calculatoarele personale), precum și în ce măsură o eventuală schimbare'tehnologică majoră ar fi putut reorienta cererea către produsele concurenților. Totodată, trebuie verificat în ce măsură analiza tradițională aplicată de autoritățile din domeniul concurenței se dovedește a fi potrivită în cazul unui comportament de afaceri care are loc pe o piața caracterizată de o concurență dinamică.
Înainte, însă, respingem apărarea formulată de către Microsoft împotriva acuzațiilor aduse, care s-a axat pe teoria profitului de monopol unic, aparținând Școlii de la Chicago, potrivit căreia monopolistul nu are stimulente pentru monopolizarea unei piețe complementare, având în vedere că dispune deja de posibilitatea realizării profiturilor de monopol pe piața monopolizată, iar eforturile de monopolizare a pieței complementare sunt costisitoare și necesită timp. Trebuie avut însă în vedere faptul că această teorie își găsește valabilitatea doar atunci când poziția întreprinderii pe piața monopolizată este incontestabilă. Or, o dată confirmată posibila amenințare pentru poziția de cvasi-monopol a societății Microsoft de pe piața sistemelor de operare pentru calculatoarele personale, reprezentată de o posibilă reorientare a consumatorilor și a dezvoltatorilor de aplicații față de sistemele de operare ale serverelor de grup, teoria își pierde aplicabilitatea în speță.
În lipsa unei apărări viabile, literatura de specialitate a identificat mai multe stimulente pentru comportamentul de excludere a societății Microsoft.
Primul argument ține de caracterele concurenței pe piețele de înaltă tehnologie, concurența pe aceste piețe fiind una dinamică, supusă schimbărilor rapide. în acest context, poziția Microsoft este protejată doar pe termen scurt, pe termen lung fiind posibilă apariția unor inovații tehnologice majore care să facă posibilă pentru producătorii de sisteme de operare pentru servere de grup constituirea unei alternative viabile și mai puțin costisitoare la sistemele de operare individuale instalate pe calculatoarele personale.
În al doilea rând, apariția unei alternative mai puțin costisitoare ar fi în măsură să atragă consumatorii și, odată cu aceștia, și interesul dezvoltatorilor de programe informatice pentru scrierea unor programe de aplicații adaptate serverelor de grup.
Având în vedere specificul piețelor de înaltă tehnologie și trăsătura acestora de orientare către platforma dominantă, se poate ajunge la un declin dramatic al cotelor de piață deținute de Microsoft. Singura strategie viabilă în acest context s-a dovedit a fi chiar strategia adoptată de către Microsoft, și anume încercarea instituirii unui control asupra pieței sistemelor de operare pentru serverele de grup. Controlarea acestei din urmă piețe oferea avantaje multiple. Pe de o parte, Microsoft ajungea să realizeze profituri și pe această piață, iar pe de altă parte era în măsură să practice prețuri mai mari pe piața sistemelor de operare pentru calculatoarele personale (cel puțin față de consumatorii persoane juridice de dimensiuni mari), poziția ei de piață fiind protejată față de orice pericol de reorientare.
4.2. Remedii oferite și posibile efecte ale acestora
Prin remediile impuse prin decizia sa, Comisia Europeană a urmărit înlăturarea efectelor distorsiunilor concurențiale produse prin practicile de afaceri ale societății Microsoft. Astfel, a fost impus cu titlu de remediu societății: să releve informațiile de interoperabilitate solicitate de către producătorii concurenți contra unei redevențe; (să permită instituirea unei comisii independente de monitorizare a activității societății (măsură care însă nu a fost confirmată de către instanțele europene în fața cărora a fost contestată decizia Comisiei); să lanseze pe piață o variantă a sistemului de operare Windows fară Windows Media Player să plătească o amendă în valoare de 497 de milioane de euro.
Comisia a considerat că sporirea concurenței va avea un efect pozitiv și asupra eforturilor societății Microsoft depuse în vederea inovării.
CAPITOLUL AL V-LEA
STUDIU DE CAZ
– F.C. Arsenal Vs Mr. Reed –
Acest litigiu se datoreazăvânzării de către un anume domn Reed a unor eșarfe înscripționate cu caracterele cuvântului ,,Arsenal”, semn înregistrat ca marcăde binecunoscutul club din divizia întâi englezăArsenal FC. Având în vedere căactivitatea de vânzare de diverse suveniruri genereazăpentru cluburile de fotbal niște câștiguri deloc neglijabile, Arsenal este conștient de necesitatea de a gestiona distribuția de produse oficiale, de aceea a acționat în judecatăvânzătorii de produse neoficiale. Unul dintre aceștia, domnul Reed, posedămai multe standuri în apropierea stadionului lui Arsenal, vinde suveniruri de mai bine de 31 de ani, toate având mai multe embleme ale lui Arsenal și nici o autorizare. Acesta se apărăîmpotriva plângerii lui Arsenal de violare a dreptului de marcă, susținând căel și-a prevenit întotdeauna clienții de faptul căvindea produse neautorizate, fapt evidențiat și din punct de vedere al prețului.
Conform avocatului general, titularul unei mărci poate săse opunăoricărei utilizări comerciale a mărcii de către un terțcare are ca obiectiv furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii pe piață. Motivele pentru care consumatorii decid săcumpere asemenea bunuri sau servicii sunt fărăimportanță. Acesta subliniazăcăelementele esențiale sunt identificarea mărcii și a produsului de către consumator și utilizarea mărcii în comerțde către un terț.
Sesizatăasupra acestei probleme de contrafacere, Înalta Curte de Justiție din Anglia ajunge la concluzia căsemnele inscripționate de domnul Reed pe acele produse erau percepute de public ca pe niste mărturii ale susținerii, loialității sau atașamentului.
Ca răspuns la jurisdicția engleză, C.J.C.E. afirmăcă, pentru ca marca să-și poatăjuca rolul de element esențial în sistemul de concurențăleală, ea trebuie săconstituie garanția cătoate produsele sau serviciile pe care le desemneazăau fost fabricate sau furnizate sub controlul unei întreprinderi unice, căreia îi poate fi atribuităresponsabilitatea calității lor. Pentru ca aceastăgaranție de proveniență, care constituie garanția esențialăa mărcii, săpoatăfi asigurată, titularul mărcii trebuie săfie protejat împotriva concurenților care ar vrea săabuzeze de poziția și de reputația mărcii, vânzând produse ilegale. Din aceste considerații decurge faptul cădreptul exclusiv prevăzut de art. 5 al directivei europene a fost adoptat cu scopul de a permite titularului mărcii de a-și proteja interesele specifice ca și titular al mărcii, adicăde a asigura ca marca să-și îndeplineascăpropriile funcții. Exercitarea acestui drept trebuie săfie rezervatăcazurilor în care utilizarea semnului de către un terțaduce atingere sau este susceptibilăde a aduce atingere functiilor mărcii, și deci fucției sale esențiale, aceea de a garanta consumatorilor provenienta produsului.
CONCLUZII
În stategia de dezvoltare economică, socialăși culturalăprotecția juridicăa mărcilor și indicațiilor geografice reprezintă, așadar, o componentăfundamentală. Așa cum am subliniat de-a lungul lucrării protecția mărcilor și indicațiilor geografice se realizeazăprin Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, oficiu ce dispune de autoritate unicăpe teritoriul țării noastre.
Se impune a preciza căreglementările naționale în domeniul protecției mărcilor și indicațiilor geografice sunt armonizate în cea mai mare parte cu legislația europeană, instituțiile ce oferăprotecție juridicăregăsindu-se consacrate într-o nouăconcepție.
În legislația noastrăinternădreptul asupra unei mărci sau indicație geograficăeste dobândit și protejat în baza Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice. Așa cum am subliniat și în cuprinsul prezentei analize în situația în care o persoanădorește a înregistra o marcănumai la nivel național, aceasta va obține protecție pentru marca sa doar în România.
Pentru succesul unui comerciant, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, strategia în domeniul mărcilor este extrem de importantămărcile devenind cele mai valoroase bunuri ale unei companii.
Comercianții trebuie săînțeleagăfaptul că, deși nu li se impune a-și înregistra mărcile, abia dupăo asemenea înregistrare se vor putea bucura de protecția juridical asupra dreptului lor.
Este tristămenținerea poziției activității inovative a companiilor la baza piramidei inovării românești la diferențăde sute de brevete fațăde persoanele fizice. Este îmbucurătoare tendința de creștere a implicării învățământului și institutelor de cercetare în inovare din 2003 pânăîn 2012.
Nu trebuie sătragem concluzia căinovarea a dispărut din România în ultimii 10 ani. Se face inovare, la scarămai micădecât înainte de 1993. Numai o micăparte din invenții se regăsesc pe piață. Aplicarea în practicăa unei soluții inovative este foarte dificilăatunci când majoritatea solicitanților de cereri de brevet de invenție sunt persoane fizice. Persoanele fizice nu dispun de mijloacele financiare neceare implementării unei invenții și nici nu posedăcalitățile manageriale obligatorii pentru demararea unei afaceri bazatăpe inovare. În aceeași proporție cu persoanele fizice, se aflăși inovarea la nivelul persoanelor juridice din învățământ și cerecetare.
Necazul inovării românești stăîn imposibilitatea, de moment, întâlnirii dintre cererea de soluții inovative din partea firmelor și oferta de invenții provenităde la persoane fizice, învățământ și cercetare. Este ca și cum unii plâng dupăsoluții noi și ceilalți, care ar putea săîi ajute, nu îi aud. Aceastărupturăcomunicativăa dus la izolarea inventatorilor, la descurajarea lor și la orientarea lor, într-o măsurăspre brevetare în străinătate; o astfel de soluție le conferăsiguranțăși poziție de monopol în negocierea implementării sau capitalizării invenției în străinătate, acolo unde existăinvestitori în inovare.
O altăexplicație a reticenței pe care o manifestăoamenii cu idei fațăde acțiunea brevetării este dificultatea îndeplinirii caracterului de noutate de către invenția lor. Se știe că, o invenție nu poate fi brevetatădacănu este nouăla nivel mondial. Verificarea noutății este costisitoare și rezultatul este relativ; nimeni nu poate garanta căo invenție este nouăla nivel mondial deoarece nimeni nu poate accesa toate sursele de informație. Dacăsoluțiile depuse spre brevetare pot fi verificare și cunoscute, nu pot fi vizualizate toate posibilele aplicații ale invenției. Din aceastăcauzăinventatorii apeleazăla protecția conferităde înregistrearea modelelor de utilitate.
ANEXE
ANEXA 1
ORGANIGRAMA
ANEXA 2
TOP CELE MAI MARI 30 DE MĂRCI
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Aaker D., A. Biel, Advertising’s Role in Building Strong Brands, Lawrence Erlbaum Associates, New Jersey, 1993.
Ailawadi K., K. Keller, Understanding Retail Branding: Conceptual Insights and Research Priorities, 2004.
Amititeloaie, A., Dreptul afacerilor, Ed. Junimea, Iași, 2001.
Angheni, S., M. Volonciu, C. Stoica, Dreptul comercial, Ed. C. H. Beck, București, 2008.
Băcanu, I., Firma și emblema comercială, Ed. Lumina Lex, București, 1998.
Bădescu, Valentin Stelian, Dreptul afacerilor, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Blythe, J, Comportamentul consumatorului, Ed. Teora, București, 1998.
Bodoașcă, Teodor, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
Cairns, Walter, Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed.Universal Dalsi, București, 2001.
Căpățână, Octavian, Dreptul concurenței comerciale – concurența neloialăpe piața internăși internațională, Ed. Lumina Lex, București, 1994.
Căpățână, Octavian, Dreptul concurenței comerciale. Concurența onestă, Ed. Lumina Lex, 1992.
Cărpenaru, S., Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2007.
Cătoiu, I., N. Teodorescu, Comportamentul consumatorului, ediția a II-a, revizuită, Ed. Uranus, București.
Chavanne, A, J. J. Burst, Droit de la propriete industrielle, ediția a II-a, Dalloz, 1980.
Ciuncan, Dorin, „Constatările ORDA făcute în baza art. 214 din Cod procedurăpenală”, Revista de Drept Comercial, nr. 4/1997.
Clocotici, Dorin, „Reglementarea normativăa practicilor concurențiale. Examinarea comparativăa legislativi României și a Convențiilor Uniunii Europene”, Revista de Drept Comercial nr. 6/2001.
Clocotici, Dorin, Alecu Gheorghe, „Corelația instituționalăși legislativăîntre cadrul juridic al activităților și concurenței comerciale pe de o parte, și cadrul juridic al protecției consumatorilor, pe de altăparte”, Revista de Drept Comercial nr. 2/2003.
Cocoș, Ștefan, Abc-ul protecției și valorificării proprietății industriale, Ed. Rosetti, București, 2004.
Conea, Nicolae, Eliodor Tanislav, Constantin Gheorghe, Mihail Conea, Infracțiuni prevăzute în legi special, Ed. Semne, București, 2000.
Corhan, Adriana, Dreptul concurenței comerciale, note de curs, Ed. Europa Nova, Lugoj, 1998.
Cotuțiu, Aurelia, Georgeta Valeria Sabău, Drept român și comunitar al concurenței, Ed. C. H. Beck, București, 2008.
Eminescu, Yolanda, Concurența neloială, drept român și comparat, Ed. Lumina Lex, București, 1993.
Eminescu, Yolanda, Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, București, 1994.
Eminescu, Yolanda, Mărcile de fabrică, de comerțși de servicii, Ed. Academiei Române, București, 1974.
Eminescu, Yolanda, Protecția desenelor și modelelor industriale, Ed. Lumina Lex, București, 1993.
Eminescu, Yolanda, Regimul juridic al mărcilor,Ed. Lumina Lex, București, 1996.
Eminescu, Yolanda, Tratat de proprietate intelectuală, Ed. Academiei, București, 1982.
Jones, Robert,The Politics and Economics of the European Union, Second edition, Eduard Elgar Publishing Limited, 2001.
Kortlan, Bianka, „Aspecte internaționale ale protecției drepturilor înrudite – armonizarea cu standardele Uniunii Europene”, Seminarul PHARE II, Varșovia, octombrie 1992.
Lincoln, K., L. Thomassen, Private Label. Turning the Retail Brand threat into Your Biggest Oportunity, Kogan, GB, 2008.
Lazăr, Laura, Abuzul de poziție dominantă, Ed. C. H. Beck, București, 2013.
Lazăr, Valerică, Concurența neloială, Ed. Universitară, București, 2008.
Lazăr, Valerică, Infracțiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Ed. All Beck, București, 1999.
Leveque, Francois, Economie de la propriete intellectuelle, Paris, La Decouverte, 2003.
Lewi, Georges, La Marque dans tous ses états, 2000.
Lewi, Georges, L'odyssée des marques. Les marques, mythologie contemporaine, Dalloz, 1998.
Macovei, Ioan, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2004.
Macovei, Ioan, Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. C. H. Beck, București, 2010.
Manolache, Octavian, Regimul juridic al concurenței în dreptul comunitar, Ed. All Beck, București, 1997.
Marcu, Viorel și colaboratorii, Instrumente juridice fundamentale ale Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2003.
Medeanu, Tiberiu, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Lumina Lex, București 2006.
Mihai, Emilia, Concurența economică, Libertate și constrângere juridică, Ed. Lumina Lex, București, 2004.
Mihai, Emilia, Dreptul concurenței, Ed. All Beck, București, 2004.
Mitrache, Constantin, Drept penal român, Ed. Șansa, București, 1994.
Moore, T. E., „Subliminal Advertising, What You See Is What You Get”, Journal of Marketing, 1982, p. 42.
Moșteanu, Tariana, Theodor Purcărea, Concurența. Ghidul afacerilor performante, Ed. Economică, București, 2004.
Moșteanu, Tatiana și colaboratorii, Concurența economicăși integrarea europeană, Ed. Tribuna Economică, București, 2006.
Niculescu, E., „Actele de concurențăneloialăîn înregistrarea mărcilor”, Revista Românăde Proprietate Industrială, nr. 2-3/2001.
Păun, Roxana Daniela, Dreptul concurenței, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2013.
Prescure, Titus, Curs de dreptul concurenței commerciale, Ed. Rosetti, București, 2004.
Prescure, Titus, Registrul comerțului, Ed. All Beck, București, 2001.
Ree, M., L. Smith-Higgins, Intelectual Property, Hodder Education, Londra, 2006.
Romițan, C. P., Protecția penală a proprietății intelectuale, Ed. C. H. Beck, București, 2007.
Roș, Viorel, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Global Lex, București, 2001.
Roș, Viorel, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, Mărcile și indicațiile geografice, Ed. All Beck, București, 2003.
Roubier, Paul, Droit intelectuelle ou de clientele, Dalloz, 1999.
Sherry., J., The Cultural Perspective in Consumer Reseach, Advances in Consumer Reseach, 1985.
Ștefănescu, V., P. Teodorescu, „Mărcile figurative. Mărcile constituite din forma produselor sau a ambalajelor acestora”, Invenții și Inovații, nr. 2/1970.
Taylor, Marlyn, International Compctition Law. A New Dimension for WTO, Cambridge Universily Press, 2006.
Turcu, Ioan, Dreptul afacerilor, Ed. Fundația Chemarea, Iași, 1992.
Walters, C. G., Consumer Behavior – Theory and practice, Revised Edition, Richard D. Irwin, Inc., SUA, 1974.
World Intellectual Property Organization (Organizația Mondialăa Proprietății Intelectuale), Introducere în proprietatea intelectuală, Ed. Rosetti, București, 2001.
Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială.
Legea nr. 21/1996, Legea concurenței.
Legea nr. 84/1998, republicatăîn Monitorul Oficial, Partea I, nr. 337, din 8 mai 2014.
Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.
Ordonanța de Urgențănr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat.
Regulamentul de aplicare al Legi nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, publicat în Monitorul Oficial, nr. 809/03.12.2010.
http://www.consiliulconcurentei.ro.
http://europa.eu.int/eur-lex/lex.
http://www.spr-consilio.com/arteu2.htm.
http://www.twobirds.com/english/publications/articles/ArsenalvReedTheEnd.cfm.
http://www.out-law.com/page-3594.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Aaker D., A. Biel, Advertising’s Role in Building Strong Brands, Lawrence Erlbaum Associates, New Jersey, 1993.
Ailawadi K., K. Keller, Understanding Retail Branding: Conceptual Insights and Research Priorities, 2004.
Amititeloaie, A., Dreptul afacerilor, Ed. Junimea, Iași, 2001.
Angheni, S., M. Volonciu, C. Stoica, Dreptul comercial, Ed. C. H. Beck, București, 2008.
Băcanu, I., Firma și emblema comercială, Ed. Lumina Lex, București, 1998.
Bădescu, Valentin Stelian, Dreptul afacerilor, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Blythe, J, Comportamentul consumatorului, Ed. Teora, București, 1998.
Bodoașcă, Teodor, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
Cairns, Walter, Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed.Universal Dalsi, București, 2001.
Căpățână, Octavian, Dreptul concurenței comerciale – concurența neloialăpe piața internăși internațională, Ed. Lumina Lex, București, 1994.
Căpățână, Octavian, Dreptul concurenței comerciale. Concurența onestă, Ed. Lumina Lex, 1992.
Cărpenaru, S., Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2007.
Cătoiu, I., N. Teodorescu, Comportamentul consumatorului, ediția a II-a, revizuită, Ed. Uranus, București.
Chavanne, A, J. J. Burst, Droit de la propriete industrielle, ediția a II-a, Dalloz, 1980.
Ciuncan, Dorin, „Constatările ORDA făcute în baza art. 214 din Cod procedurăpenală”, Revista de Drept Comercial, nr. 4/1997.
Clocotici, Dorin, „Reglementarea normativăa practicilor concurențiale. Examinarea comparativăa legislativi României și a Convențiilor Uniunii Europene”, Revista de Drept Comercial nr. 6/2001.
Clocotici, Dorin, Alecu Gheorghe, „Corelația instituționalăși legislativăîntre cadrul juridic al activităților și concurenței comerciale pe de o parte, și cadrul juridic al protecției consumatorilor, pe de altăparte”, Revista de Drept Comercial nr. 2/2003.
Cocoș, Ștefan, Abc-ul protecției și valorificării proprietății industriale, Ed. Rosetti, București, 2004.
Conea, Nicolae, Eliodor Tanislav, Constantin Gheorghe, Mihail Conea, Infracțiuni prevăzute în legi special, Ed. Semne, București, 2000.
Corhan, Adriana, Dreptul concurenței comerciale, note de curs, Ed. Europa Nova, Lugoj, 1998.
Cotuțiu, Aurelia, Georgeta Valeria Sabău, Drept român și comunitar al concurenței, Ed. C. H. Beck, București, 2008.
Eminescu, Yolanda, Concurența neloială, drept român și comparat, Ed. Lumina Lex, București, 1993.
Eminescu, Yolanda, Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, București, 1994.
Eminescu, Yolanda, Mărcile de fabrică, de comerțși de servicii, Ed. Academiei Române, București, 1974.
Eminescu, Yolanda, Protecția desenelor și modelelor industriale, Ed. Lumina Lex, București, 1993.
Eminescu, Yolanda, Regimul juridic al mărcilor,Ed. Lumina Lex, București, 1996.
Eminescu, Yolanda, Tratat de proprietate intelectuală, Ed. Academiei, București, 1982.
Jones, Robert,The Politics and Economics of the European Union, Second edition, Eduard Elgar Publishing Limited, 2001.
Kortlan, Bianka, „Aspecte internaționale ale protecției drepturilor înrudite – armonizarea cu standardele Uniunii Europene”, Seminarul PHARE II, Varșovia, octombrie 1992.
Lincoln, K., L. Thomassen, Private Label. Turning the Retail Brand threat into Your Biggest Oportunity, Kogan, GB, 2008.
Lazăr, Laura, Abuzul de poziție dominantă, Ed. C. H. Beck, București, 2013.
Lazăr, Valerică, Concurența neloială, Ed. Universitară, București, 2008.
Lazăr, Valerică, Infracțiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Ed. All Beck, București, 1999.
Leveque, Francois, Economie de la propriete intellectuelle, Paris, La Decouverte, 2003.
Lewi, Georges, La Marque dans tous ses états, 2000.
Lewi, Georges, L'odyssée des marques. Les marques, mythologie contemporaine, Dalloz, 1998.
Macovei, Ioan, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2004.
Macovei, Ioan, Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. C. H. Beck, București, 2010.
Manolache, Octavian, Regimul juridic al concurenței în dreptul comunitar, Ed. All Beck, București, 1997.
Marcu, Viorel și colaboratorii, Instrumente juridice fundamentale ale Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2003.
Medeanu, Tiberiu, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Lumina Lex, București 2006.
Mihai, Emilia, Concurența economică, Libertate și constrângere juridică, Ed. Lumina Lex, București, 2004.
Mihai, Emilia, Dreptul concurenței, Ed. All Beck, București, 2004.
Mitrache, Constantin, Drept penal român, Ed. Șansa, București, 1994.
Moore, T. E., „Subliminal Advertising, What You See Is What You Get”, Journal of Marketing, 1982, p. 42.
Moșteanu, Tariana, Theodor Purcărea, Concurența. Ghidul afacerilor performante, Ed. Economică, București, 2004.
Moșteanu, Tatiana și colaboratorii, Concurența economicăși integrarea europeană, Ed. Tribuna Economică, București, 2006.
Niculescu, E., „Actele de concurențăneloialăîn înregistrarea mărcilor”, Revista Românăde Proprietate Industrială, nr. 2-3/2001.
Păun, Roxana Daniela, Dreptul concurenței, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2013.
Prescure, Titus, Curs de dreptul concurenței commerciale, Ed. Rosetti, București, 2004.
Prescure, Titus, Registrul comerțului, Ed. All Beck, București, 2001.
Ree, M., L. Smith-Higgins, Intelectual Property, Hodder Education, Londra, 2006.
Romițan, C. P., Protecția penală a proprietății intelectuale, Ed. C. H. Beck, București, 2007.
Roș, Viorel, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Global Lex, București, 2001.
Roș, Viorel, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, Mărcile și indicațiile geografice, Ed. All Beck, București, 2003.
Roubier, Paul, Droit intelectuelle ou de clientele, Dalloz, 1999.
Sherry., J., The Cultural Perspective in Consumer Reseach, Advances in Consumer Reseach, 1985.
Ștefănescu, V., P. Teodorescu, „Mărcile figurative. Mărcile constituite din forma produselor sau a ambalajelor acestora”, Invenții și Inovații, nr. 2/1970.
Taylor, Marlyn, International Compctition Law. A New Dimension for WTO, Cambridge Universily Press, 2006.
Turcu, Ioan, Dreptul afacerilor, Ed. Fundația Chemarea, Iași, 1992.
Walters, C. G., Consumer Behavior – Theory and practice, Revised Edition, Richard D. Irwin, Inc., SUA, 1974.
World Intellectual Property Organization (Organizația Mondialăa Proprietății Intelectuale), Introducere în proprietatea intelectuală, Ed. Rosetti, București, 2001.
Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială.
Legea nr. 21/1996, Legea concurenței.
Legea nr. 84/1998, republicatăîn Monitorul Oficial, Partea I, nr. 337, din 8 mai 2014.
Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.
Ordonanța de Urgențănr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat.
Regulamentul de aplicare al Legi nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, publicat în Monitorul Oficial, nr. 809/03.12.2010.
http://www.consiliulconcurentei.ro.
http://europa.eu.int/eur-lex/lex.
http://www.spr-consilio.com/arteu2.htm.
http://www.twobirds.com/english/publications/articles/ArsenalvReedTheEnd.cfm.
http://www.out-law.com/page-3594.
=== ϹUPRІΝЅ ===
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL I. ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND MĂRCILE
1.1. Aspecte generale
1.1.1. Scurt istoric al mărcii
1.1.1.1. Acte normative care reglementeazăregimul juridic al mărcilor
1.1.2. Semne susceptibile de a constitui mărci
1.1.2.1. Numele
1.1.2.2. Denumirile
1.1.2.3. Sloganurile și titlurile de publicații
1.1.2.4. Desenele
1.1.2.5. Literele și cifrele
1.1.2.6. Elemente figurative
1.1.2.7. Forma produsului
1.1.2.8. Forma ambalajului
1.1.2.9. Culoarea produsului și ambalajului
1.1.2.10. Prezentarea sonoră
1.1.3. Importanța mărcii
1.1.3.1. Capitalul unei mărci
1.1.3.2. Valoarea mărcii
1.1.4. Clasificarea mărcilor
1.1.4.1. Mărcile de fabricăși mărcile de comerț
1.1.4.2. Mărcile de produse și mărcile de servicii
1.1.4.3. Mărcile individuale și mărcile colective
1.1.4.4. Mărcile facultative și mărcile obligatorii
1.1.4.5. Mărcile simple și mărcile combinate
1.1.4.6. Mărcile verbale, mărcile figurative și mărcile sonore
1.1.4.7. Mărcile auditive, mărcile vizuale și mărcile intelectuale
1.1.4.8. Mărcile speciale
1.2. Condiția reprezentării grafice
1.3. Condiția distinctivității
1.4. Condiția disponibilității privind rolul mărcii
1.5. Condiția liceității
1.6. Dobândirea dreptului la marcă
1.6.1. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă
1.6.2. Subiecții subiectului dreptului la marcă
1.6.3. Procedura de înregistrare a mărcii
1.7. Înregistrarea internaționalăa mărcii
CAPITOLUL AL II-LEA. ROLUL CONCURENȚEI ÎN DEZVOLTAREA SOCIETĂȚII
CONTEMPORANE
2.1. Sediul materiei
2.1.1. Sediul materiei și acquis-ul comunitar în domeniul concurenței
2.1.1.1. Tratatele de la Roma, Maastricht și Lisabona
2.1.1.2. Convenții, regulamente și directive
2.1.2. Reglementarea internă, comunitarăși internaționalăa concurenței
comerciale, concurenței economice și concurenței pe piața muncii.
Abordare comparativă.
2.1.2.1. Noțiune, sediul materiei și caracteristici
2.1.2.2. Funcțiile concurenței economice și comerciale
2.2. Analiza comparativăa reglementărilor în domeniul concurenței
2.2.1. Necesitatea apariției normelor de concurențăîntr-o societate competitivă
2.2.2. Reglementarea concurenței în dreptul comunitar și european
2.2.3. Reglementarea concurenței în dreptul român
2.2.4. Reglementarea concurenței în plan internațional
2.3. Rolul concurenței în dezvoltarea societății
2.3.1. Concurența ca necesitate obiectivăîntr-o economie de piață
2.3.2. Funcțiile concurenței economice și comerciale
2.3.3. Factorii implicați în organizarea și desfășurarea concurenței economice și
comerciale
2.4. Formele concurenței
2.4.1. Concurența perfectă, imperfectăși eficace
2.4.2. Concurența licităși ilicită
2.4.3. Practicile anticoncurențiale și concurența neloială
CAPITOLUL AL III-LEA. PROTECȚIA JURIDICĂA INDICAȚIILOR GEOGRAFICE
3.1. Protecția prin mijloace de drept penal a mărcilor și a indicațiilor geografice
3.1.1. Abordarea sistematică
3.1.2. Organizațiile internaționale
3.1.3. Impactul Internet-ului asupra mărcilor și indicațiilor geografice
3.1.4. Apărarea mărcii prin căile administrative de atac
3.1.5. Apărarea mărcii prin acțiunea în contrafacere
3.1.6. Protecția împotriva concurenței neloiale
3.1.7. Repararea pagubei cauzate prin nerespectarea mijloacelor de protecție a
mărcii
3.2. Protecția mărcii în dreptul convențional
3.2.1. Regimul mărcii în absența oricărui tratat
3.2.2. Regimul Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale
3.3. Protecția mărcilor în Uniunea Europeană
CAPITOLUL AL IV-LEA. EFECTE ECONOMICE ALE ABUZULUI DE POZIȚIE
DOMINANTĂ
4.1. Comportamente abuzive de afaceri
4.2. Remedii oferite și posibile efecte ale acestora
CAPITOLUL AL V-LEA. STUDIU DE CAZ
Concluzii
Anexe
Bibliografie selectivă
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efecte Economice ale Abuzului de Pozitie Dominanta (ID: 165129)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.