Efecte Cognitive ale Influentei Media Persuasive
CUPRINS
Introducere…………………………………………………………………………………………………………
I. Jurnalismul clasic versus jurnalis online…………………………………………………………….
1.1. Istoric. Definiții…………………………………………………………………………………………..
1.2. Medii de comunicare ………………………………………………………………………………….
1.3. Genuri și stiluri jurnalistice în presa scrisă, radio și tv……………………………………
1.4. Știrea, instrumentul principal în jurnalismul clasic………………………………………..
1.5. Blogul, portalul de știri……………………………………………………………………………..
II. Persuasiune în media …………………………………………………………………………………..
2.1. Definiții ale persuasiunii……………………………………………………………………………..
2.2. Efecte ale media………………………………………………………………………………………
2.3.Influență sau himeră? Ipostaze ale produselor mediatice ………………………………….
III. Receptarea știrilor…………………………….
3.1. Eveniment mediatic……………………………………………………………
3.2. Agenda-setting…………………………………………
IV. Studiu de caz: analiza a știrilor postate pe edițiile online ale ziarelor Adevărul, Jurnalul Național, Gândul
INTRODUCERE
În ultimii ani, odată cu creșterea numărului de persoane care au acces la Internet, ca urmare a dezvoltării infrastructurii de comunicații electronice și pe fondul declinului presei scrise tipărite, comunicarea online a luat amploare, drept urmare – apare necesitatea de a comunica strategic. Dacă acum mai bine de 15 ani apăreau primele site-uri ale ziarelor din România (sub forma unor pagini web în care era încărcat ziarul care apărea dimineața la chioșcuri, tipărit), în prezent cele mai multe publicații au decis să păstreze varianta exclusiv online, renunțând la forma tipărită (ex. cazul ,,Gândul”, ,,Ziua”, ,,Curentul”, ,,Cotidianul”, ,,Gardianul” etc). În aceste condiții a devenit vitală crearea nu doar a unor noi modele de business, ci și a unor noi modele editoriale.
În mediul online, conceptul de ,,distribuție” capătă alte semnificații și chiar dacă nu mai există o oră fixă pentru trimiterea materialului, deadline-urile nu dispar, ba dimpotrivă – acestea apar de fiecare dată când se întâmplă ceva important. Performanță nu mai înseamnă un număr cât mai mare de abonamente și vânzări pe ediție, ci un număr de cititori unici (cititori fideli) și numărul de abonați la newsletterul publicației, pentru că acești indicatori stabilesc prețul reclamei pe site, respectiv venitul publicației. Din acest motiv lupta pentru a atrage cititori este foarte mare, ținând cont de faptul că în varianta online există o infinitate de surse de informare (atât naționale, cât și internaționale). Astfel, pentru a supraviețui economic, este nevoie de o un model de comunicare foarte bine pus la punct, care nu trebuie să aducă doar bani, ci să ofere și calitate. În această lucrare, mi-am propus să determin care este modelul de comunicare al ziarelor generaliste online din România, dar și care sunt practicile jurnalistice online, ca forme ale new media locale.
În acest scop voi folosi atât metode de cercetare calitative, cât și cantitative, obiectivul general divizându-se de fapt în patru direcții principale, inspirate din abordarea lui J.V. Pavlik, pe care le voi prezenta după ce voi defini cadrul conceptual al metodologiei cercetării. Pentru a atinge obiectivele cercetării, respectiv pentru a valida sau invalida ipotezele lansate, am ales din gama metodelor de cercetare folosite în științele sociale următoarele metode/instrumente: chestionar (aplicat deopotrivă cititorilor online de presă, dar și bloggerilor, jurnaliștilor care creează acest tip de presă), precum și interviul semi-structurat cu unul dintre cele mai cunoscuți bloggeri, probabil și cel mai longeviv, Cristian Manafu.
Structura tezei este una deductivă, îmi propun să ajung la un model contemporan al efectelor cognitive, pe care le-ar avea new media în România, pornind de la eșafodajul teoretic oferit de teorii clasicee ale presei (funcțiile presei, istoria mijloacelor de comunicare).
Ipotezele de lucru pe care mă bazez sunt inspirate de contextul presei online actuale: o suită de site-uri informative și de bloguri ale jurnaliștilor sau celor pasionați de comentarii asupra subiectelor zilei. Astfel, cu cât un blog, site devine mai vizibil, în sensul de-a fi citit și recomandat de utilizatori, cu atât blogosfera și new media locale se dezvoltă, în sensul unei alinieri la standardele globale. Cititorul online este asaltat de informații, unele contradictorii, menite să-l transforme în consumator fidel al unei instituții media.
CAPITOLUL I. Jurnalismul clasic
Istoric. Definiții
Nu putem vorbi de presă clasică sau presa online, fără a integra cele două noțiuni aparent contradictorii în matricea comunicării. Comunicarea este un concept universal și atotcuprinzător, pentru că "totul comunică" . Într-o primă instanță, comunicarea era privită ca un proces în care un emițător transmite un mesaj, prin intermediul unui canal, către un receptor. Aceasta este forma simplificată a schemei generale a comunicării, stabilită încă din 1949 de americanii Claude Shannon și Waren Weaver, care sugerează faptul că un mesaj este elaborat de o sursă, codificat apoi de un transmițător sub forma unor semnale ce parcurg un canal, pe traseul căruia se confruntă cu primejdia distorsionării lor ca urmare a intervenției unei surse de zgomot, după care parvin la receptorul care le decodifică, restituind mesajului forma inițială și predându-l destinatarului.
Cei mai mulți teoreticieni însă tind să se pună de acord asupra faptului că există cinci tipuri de comunicare: intrapersonală (în care emițătorul și receptorul sunt una și aceeași persoană, cu alte cuvinte dialogul pe care îl purtăm cu noi înșine), interpersonală (ce presupune doi participanți), de grup (comunică mai mulți indivizi, fiind totuși vorba de grupuri relativ restrânse), publică (implică prezența unui emițător unic și a unei multitudini de receptori) și comunicarea de masă (care presupune existența unui producător instituționalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuți). Acest ultim tip, comunicarea de masă, reprezintă "practica și produsul care oferă divertisment și informații unei audiențe formate din persoane necunoscute; aceste conținuturi, transmise pe suporturi tipărite, sonore și audio-vizuale, au statutul unor mărfuri, care sunt produse în chip industrial, cu ajutorul unor tehnologii complexe, sunt regularizate de stat și sunt finanțate de firme particulare; aceste conținuturi sunt consumate în mod personal, privat, de către publicul lor". Același teoretician român, Mihai Coman, propune o abordare globală a impactului presei asupra societății de-a lungul timpului: "Relația dintre mass-media și societate se poate pune în termeni de consecințe globale (funcțiile presei), de influențe precise (efectele presei) sau de misiuni generale atribuite acestor sisteme (rolurile presei)". Denis McQuail, în anii 1980, analizează funcțiile presei într-o grilă, care a devenit piatră de temelie în științele comunicării:
– funcția de informare, în ciuda aparentei banalități, rațiunea de a fi a presei este informația pe care o difuzează publicului. Atât presa tradițională, print, cât și cea online, își propune să informeze publicul-țintă asupra principalelor evenimente ale zilei. Bineînțeles, felul în care fiecare instituție media își construiește agenda, este determinat de factori interni și externi.
– funcția de interpretare, întrucât mass-media exprimă, cristalizează și orientează opinii, comportamente, mentalități. Știrile sintetizează informații vehiculate în contextul contemporan și le atribuie semnificații. Interpretarea decurge chiar și din selectarea știrilor. Jurnaliștii ajung să ghideze și să ordoneze lumea prin simpla alegere a unei informații și nu a alteia sau acordându-i uneia o importanță mai mare. În afară de aceste forme mai subtile de interpretare, presa difuzează ca atare și comentarii sau puncte de vedere care vor fi însușite de o parte a publicului.
– funcția de "legătură", în sensul de creare a unui punți între oameni diferiți ca nivel (cultural, financiar), aflați la distanțe considerabile.
– funcția de culturalizare, întrucât alături de familie sau școală, presa participă la formarea unei anumite conduite sociale. Se consideră că mesajele mass-media confirmă și întăresc normele unei societăți, astfel contribuie la menținerea unor structurilor culturale specifice fiecărei societăți.
– funcția de divertisment –acea oază de "evadare" necesară oamenilor. Pot fi considerate mijloace de evadare bancurile, bârfele despre vedete, emisiuni amuzante, fiecare instituție media considerând că într-un fel sau altul oferă evadare din cotidian.
Fiecare dintre funcțiile enumerate poate avea, însă, și un revers, fiecăreia îi poate corespunde o disfuncție. Presa informează, dar și denaturează informația, interpretează evenimentele pentru public dar, totodată, îi limitează acestuia dreptul la libera alegere. Tot presa contribuie și la promovarea unor producții culturale de calitate îndoielnică.
Medii de comunicare
Înainte de a vorbi despre epoca contemporană a presei, în care mediul online pare să concureze dramatic mijloacele de comunicare offline, o scurtă incursiune istorică se dovedește utilă temei noastre. Istoria menționează prezența unor modalități structurate ale comunicării publice. Nevoia de informare „de sus în jos” și invers, acțiune care se dorea cât mai rapidă, mai exactă și mai completă, prin care cei care conduceau erau datori să-și transmită măsurile, dispozițiile, actele de tot felul, pe de-o parte, iar pe de altă parte nevoia de a obține “știri” despre ce se petrece la nivelul celor care erau conduși, reprezintă o realitate. Această nevoie ca și “curiozitatea” in sine au acționat înainte de apariția scrisului și, evident, înainte de apariția tiparului. Se pare că în Babilon și în Egipt existau un fel de cronici care consemnau evenimentele zilei.
O dată cu romanii, ideea de presă capătă substanță: evenimentele importante ale fiecărui an erau notate cronologic pe tăblițe, păstrate în locuința marelui pontif. Mai târziu, în secolele evului, mediu găsim alte forme care anunță apariția celei de-a patra puteri. O primă manifestare, reținută de toți cercetătorii, este Cronica orală, care implică oamenii a căror misiune era aceea de a cutreiera și de a informa. Umblând și afișând, ei transmiteau noutăți, zvonuri, bârfe, fiind angajați de personalități marcante ale marilor orașe. Apar foile volante sau caiete cu 4, 8 sau 12 pagini având, cum era și firesc, un rol informativ. Nu aveau regularitate, fiind realizate în funcție de împrejurări și aveau drept obiectiv să informeze monarhii și familiile nobiliare.
Gutenberg a introdus și dezvoltat metodele epocii pentru producerea cărților, ceea ce a avut ca efect creșterea masivă a numărului de texte tipărite în Europa. Gutenberg a introdus și dezvoltat metode eficiente pentru producerea cărților, ceea ce a dus la creșterea masivă a numărului de texte tipărite în Europa. Deși filera religioasă este predilectă (Biblia lui Gutenberg, cunoscută și sub numele de „Biblia de 42 de rânduri” tipărită în latina vulgară, a fost prima lucrare produsă în masă, în 1455), demersul a însemnat un pas spre dezvoltarea capacităților vizuale ale audienței. Paginile cărților nu erau numerotate, nu existau spații între cuvinte și paragrafe, dar încerca să reproducă într-o viziune realistă imagina scrisului și, evident, înainte de apariția tiparului. Se pare că în Babilon și în Egipt existau un fel de cronici care consemnau evenimentele zilei.
O dată cu romanii, ideea de presă capătă substanță: evenimentele importante ale fiecărui an erau notate cronologic pe tăblițe, păstrate în locuința marelui pontif. Mai târziu, în secolele evului, mediu găsim alte forme care anunță apariția celei de-a patra puteri. O primă manifestare, reținută de toți cercetătorii, este Cronica orală, care implică oamenii a căror misiune era aceea de a cutreiera și de a informa. Umblând și afișând, ei transmiteau noutăți, zvonuri, bârfe, fiind angajați de personalități marcante ale marilor orașe. Apar foile volante sau caiete cu 4, 8 sau 12 pagini având, cum era și firesc, un rol informativ. Nu aveau regularitate, fiind realizate în funcție de împrejurări și aveau drept obiectiv să informeze monarhii și familiile nobiliare.
Gutenberg a introdus și dezvoltat metodele epocii pentru producerea cărților, ceea ce a avut ca efect creșterea masivă a numărului de texte tipărite în Europa. Gutenberg a introdus și dezvoltat metode eficiente pentru producerea cărților, ceea ce a dus la creșterea masivă a numărului de texte tipărite în Europa. Deși filera religioasă este predilectă (Biblia lui Gutenberg, cunoscută și sub numele de „Biblia de 42 de rânduri” tipărită în latina vulgară, a fost prima lucrare produsă în masă, în 1455), demersul a însemnat un pas spre dezvoltarea capacităților vizuale ale audienței. Paginile cărților nu erau numerotate, nu existau spații între cuvinte și paragrafe, dar încerca să reproducă într-o viziune realistă imaginile sugerate de adevărul biblic. Chiar dacă suma era echivalentul câștigului pe trei ani a unui cleric, această Biblie este cu mult mai ieftină decât o biblie manuscrisă, pentru care un singur călugăr avea nevoie de până la 20 de ani pentru a o transcrie. Se estimează că ar fi fost produse un număr aproximativ de 180 de exemplare, dintre care 45 pe hârtie pergament, iar restul de 135 de copii pe hârtie normală. Producerea acestor copii ale Bibliei a durat trei ani, timpul necesar pentru copierea de mână a unui singur exemplar. Dezvoltarea tiparului a revoluționat comunicarea și producerea de cărți, ducând la facilitarea accesului la educație pentru păturile sociale neprivilegiate. Revoluția tiparului nu a depins doar de tehnologie, ci într-o mare măsură și de condițiile sociale și culturale, care nu au fost de fiecare dată favorabile răspândirii lui. Primele ziare dedicate unor comunității (în 1622 apare primul ziar de success, The Weekly Neews, urmat de London Gazette) încercau să propună o viziune obiectivă asupra realității, articolele fiind însoțite pe cât posibil de ilustrații.
Revoluția industrială a favorizat apariția primelor reviste ilustrate săptămânale. Pentru început, ele au publicat ilustrații ale evenimentelor care făceau obiectul știrilor, fiind gravări ale unor schițe. Posibilitatea producerii unui mai mare număr de cărți, precum și apariția cărților în limbile latină și greacă în formă tipărită a fost un factor major în reforma religioasă protestantă din secolul al XVI-lea.
Născută la începutul anilor ’20, radiodifuziunea a devenit, cu excepția câtorva zone dintre cele mai nedezvoltate, produsul industrial cel mai consumat. Tânărul student italian [anonimizat] este cel care a știut să coordoneze ansamblul de tehnici puse la punct la vremea sa și să realizeze primele experiențe radio. În 1896, a reușit un schimb de semnale morse prin TFF pe o distanță de 3 km; urmată de o legătură între Douvres și Vimereux lângă Boulogne (46 km.).
Perioada de maximă dezvoltare a radioului este considerată epoca interbelică din SUA. Stațiile de broadcasting se înmulțeau (30 la sfârșitul anului 1921, 451 în 1922, 556 în 1923). După o perioadă de “laisser -faire” aproape totală între 1922 și 1927, înmulțirea stațiilor emițătoare (578 în 1925, 700 în 1926) – odată cu interferențele și haosul care a urmat – a condus la punerea în practică a unui sistem mai riguros de repartizare a frecvențelor; care a legat radioul de Primul Amendament și a creat Federal Radio Commission (FRC). Marile canale (networks) NBC, CBS, despre care vom vorbi mai târziu, nu sunt proprietare decât al unui mic număr de stații; majoritatea sunt numai abonate la programele lor; existau și stații independente și rețele regionale.
În Europa, numărul de receptoare a trecut de la 50.000 în 1921 la 600.000 în 1922, un adevărat “boom” al radioului; în 1930, publicitatea reprezenta la radio o cifră de afaceri de 60 de milioane de dolari. În prezent, radioul încearcă să față față concurenței acerbe a televiziunii și mediului online, încercând să dezvolte strategii complementare (este bine cunoscută tendința de-a filma tot ce întâmplă într-o redacție de radio, de tipul ProFm, pentru a fi difuzat în cadrul unor știri sau programe de divertisment).
Dezvoltarea tehnologiei televiziunii poate fi împărțită în două perioade: perioada dezvoltării principiilor mecanice și cea a dezvoltării electronice. Această a doua etapă a însemnat o explozie a numărului televiziunilor, dar toate acestea nu ar fi avut loc fără etapa dezvoltării mecanice. Cuvântul „televiziune” a fost format prin alăturarea grecescului „tele” (departe) și a latinescului „visio” (vedere). Televiziunea poate fi definită ca un ansamblu de principii, metode și tehnici utilizate pentru transmiterea electrică pe un canal de comunicație a imaginilor în mișcare. Au trecut mai mult de șaizeci de ani de când, pe un ecran sferic, apărea prima imagine a unui prezentator. Televiziunii îi vor trebui mai puțin de zece ani pentru a evolua de la faza încercărilor de laborator la un început de realitate industrială. Imediat după terminarea războiului lucrurile se precipită : echiparea cu astfel de aparate se face într-un ritm alert, astfel că în 1951, în Statele Unite existau 10 televizoare la 100 de locuitori, iar în Marea Britanie, 3 televizoare la același număr de locuitori. În 1951, televiziunea apare și în tări considerate sărace, cum ar fi Cuba, Mexic sau Brazilia.
Televizorul este un obiect considerat de unii central în casele („un loc numit acasă”) a peste două miliarde de oameni. Dar ce se află în spatele ecranului? Din punct de vedere tehnic, televizorul asigură două funcții: de a recepționa informații electrice codificate. (semnale selectate, amplificate și tratate corespunzător, cu ajutorul telecomenzii), cealaltă funcție constă în a transforma aceste semnale, după ce au fost selectate și modulate, în imagini care să capteze atenția telespectatorului. Deși televizorul este un obiect omniprezent și oarecum banal în casa multor oameni, lucurile se complică, ori de câte ori încercăm să ne definim relația cu el. Televizorul este firul Ariadnei, care leagă o familie sau un individ de labirintul rețelelor lumii postmoderne. Privim știrile, pentru că vrem să fim informați, urmărim o emisiune de divertisment, pentru că simțim nevoia să ne decătușăm de tensiunea acumulată de-a lungul unei zile sau poate ne refulăm, pentru a uita de propria singurătate, visăm să devenim asemeni zeilor și zeițelor care apar dincolo de ecranul televizorului, adormim la televizor și ne trezim pentru o nouă zi de muncă, dând drumul televizorului.
În raport cu desfășurare globală a mijloacelor de comunicare, istoria media în România prezintă un tablou oarecum atipic, cu o extensie temporală mult mai redusă, ceea ce este perfect explicabil prin condițiile istorice în care a avut loc întreaga dezvoltare a societății românești. Tiparul devine o realitate o dată cu Macarie care, în 1508, tipărește la Târgoviște, în slavonă. Abia în 1544 se tipărește la Sibiu, în limba română un Catehism luteran. Originea presei românești este fixată în 1731, o dată cu apariția calendarului imprimat în Scheii Brașovului de Petre Șoanul.
Dovezi care să indice receptarea formelor de presă din epocă se întâlnesc frecvent și ele sunt citate de N. Iorga. Potrivit acestor izvoare, la 25 noiembrie 1740, într-o scrisoare a domnitorului Constantin Mavrocordat citim: “Rog să începi cu mine în viitor o corespondență deasă de scrisori și să-mi comunici vreo noutate particulară, despre știrile publice ni sunt date de gazetele din Olanda, Polonia, Lipsca, Viena și din Mantova”. Din aceleași surse putem menționa existența unor cheltuieli, prinse în bugetele domnești, pentru promovarea unor “gazeturi”. Este, de exemplu, cazul lui Grigore Ghica Vodă, care, în 1777, face trimitere la „127 lei și 60 bani pentru cheltuiala gazeturilor pe șase luni”. În anul 1829, apare la București Curierul Românesc (8 aprilie), sub îngrijirea lui Eliade Rădulescu; în același an, la 1 iunie, apare la Iași Albina Românească, având în frunte pe Gheorghe Asachi. Patru ani mai târziu (la 12 martie 1838) apare, la Brașov, Gazeta de Transilvania scoasă de George Barițiu. Au urmat etape istorice, în care media românești, fie au prosperat, fie au trecut sub controlul strict al statului român, cum este cazul etapei comuniste.
1.3. Genuri și stiluri jurnalistice în presa scrisă, radio și tv
Indiferent de suportul media folosit, genurile jurnalistice păstrează coordonate comune: durată temporală sau lungime, în cazul presei scrie; unghi de abordare, obiectivitate, încrucișarea surselor sau oferirea posibilității publicului de-a avea un feedback imediat, în cazul presei online.
Știrea este genul publicistic fundamental. Definițiile date știrii sunt numeroase, ele aparținând diferitelor școli de presă și reflectă o anumită concepție despre presă, despre funcțiile și poziția socială a ziaristului și a presei. Știrea poate fi o comunicare scurtă, obiectivă a unui fapt social nou, a unui proces social sau a rezeltatelor lui, a unei cunoștințe inedite sau a unei manifestări de idei. Știrea este o "noutate" , știrile de ieri au șanse reduse de-a interesa. Pentru a avea caracterul de știre, ceea ce se relatează trebuie să fie: actual, semnificativ sau neobișnuit.
Știrile nu sosesc de la sine, la ziare, radio și la televiziune. Ele trebuie culese de pe teren sau dacă sunt primite pe un flux informațional (comunicate de presă ale partidelor, organizațiilor, grupajele informative ale agențiilor de presă), să fie analizate, înainte de-a fi livrate publicului. Știrea ia naștere la confluența a trei elemente semnificative: un eveniment, care implică un anumit tip de acțiune; o informație, în care se descrie sau se relatează despre această acțiune în termeni inteligibili; un public căruia i sunt adresate știrile prin intermediul mijloacelor de comunicare.
Știrea de ziar trebuie să depășească handicapul pe care îl are în raport cu știrea de radio și cu cea de televiziune. Cu atât mai dificilă misiunea ziaristului de a redacta articolele așa încât să răspundă la întrebările fundamentale și totodată să sublinieze acele elemente care nu pot fi transmise prin intermediul radioului sau al televiziunii, să evidențieze antecedentele, implicațiile, perspectivele evenimentului; să explice de ce și cum a fost posibil evenimentul relatat. Jurnalistul de presă scrisă are, totuși, un atuu: știrea de ziar poate fi recitită, comentată, interpretată în orice moment, în timp ce, în cazul știrilor de la radio sau televizor, o secundă de neatenție din partea ascultătorului sau telespectatorului îl poate împiedica pe acesta să înțeleagă sensul informației.
Spre deosebire de mediile audio-vizuale, știrea de presă cunoaște mai multe forme de exprimare, în funcție de maniera de punere în pagină. Desigur, supratitlul, titlul și subtitlul au importanța lor, dar nu sunt singurele elemente care potențează demersul jurnalistic astfel exprimat. Un alt element la care gazetarul poate recurge pentru a da „greutate” știrii este șapoul. Folosit mai ales în redactarea interviurilor, șapoul constituie introducerea (nu de puține ori substituie lead-ul) materialului, conținând date menite a captiva cititorul și a-l determina să citească articolul. Deși nu putem vorbi despre o tipologie a șapoului, se poate vorbi despre trei tipuri fundamentale de șapou:
Șapoul informativ (se poate substitui lead-ului)
Șapoul incitativ
Șapoul mixt
Șapoul de actualizare
Șapoul de rememorare
Marcel Tolcea distinge, la rându-i, șapoul de justificare, care-i oferă jurnalistului posibilitatea de a șterge impresia că el se consideră specialist în tematica abordată.
Știrea de radio, asemenea știrii de televiziune, beneficiază de un canal de comunicare capabil să transmită informația simultan cu derularea evenimentului relatat. Specific știrii de radio este, în primul rând, concretețea, știrile de radio fiind mai degrabă știri comprimate, punctând cei 5 W. Principalele caracteristici ale unei știri de radio sunt:
universalitatea – o știre de radio poate fi transmisă aproape oricând și oriunde;
efemeritatea – ascultătorul nu are posibilitatea să stocheze informația transmisă prin intermediul radioului (câți ascultători înregistrează știrile de la radio?!);
continuitatea – presupune transmiterea în mod repetat a știrii, pe parcursul aceleași zile, metodă impusă de efemeritatea știrii radiofonice.
oralitatea – știrea de radio este produsă pentru a fi ascultată. Această trăsătură impune și modalități specifice de redactare, presupune utilizarea unui vocabular accesibil ascultătorului cu pregătire medie, a unor propoziții sau fraze scurte, precum și evitarea folosirii termenilor tehnici, a aglomerărilor de cifre sau a noțiunilor abstracte.
În cazul știrii radiofonice, care nu are titlu, trebuie să se acorde o atenție sporită introducerii, care trebuie să trezească interesul ascultătorului și să-l determine să asculte până la capăt. Radioul se evidențiază prin oralitate; elemente ca: respirație, accente, timbrul vocii au o mare importanță în procesul de comunicare prin intermediul acestui canal media. Tot ca trăsătură specifică, știrea de radio concentrează informația (85-90%) în primele fraze, în timp ce finalul știrii conține considerații, elemente „de atmosferă”, „de culoare”(10-15%).
Știrea de televiziune prezintă avantajul de a beneficia de trei componente esențiale ale comunicării: imaginea, sunetul și textul scris, de unde și impactul său foarte puternic asupra publicului. Deși pare o metodă infailibilă de a transmite un mesaj sau o informație, știrea de televiziune trebuie să respecte câteva reguli clare, pe lângă cele cărora trebuie să i se supună știrea în general:
Generalizarea presupune întărirea mesajului transmis de imagine prin afirmații și comentarii, care pot explica într-o mai mare măsură cauzele sau consecințele evenimentelor, istoricul acestora.
Concretizarea. De multe ori, imaginile în sine sunt anonime, fiind necesare precizări, cum ar fi: nume, funcție, titluri etc (dacă e vorba despre o persoană), locație, titulatură (dacă în știre apar imagini cu o clădire, instituție)
În mod obișnuit, televiziunea transmite simultan două mesaje: unul vizual și altul verbal. Nu este o regulă universal valabilă, specificul știrii transmise putând impune renunțarea la componentă verbală. O relatare de la locul unei catastrofe, prezentând imagini dramatice, poate distrage atenția telespectatorilor de la comentariul crainicului, după cum un comentariu foarte interesant (prin conținut sau persoana care-l formulează) diminuează impactul imaginilor care-l însoțesc. Fiind în general interdependente, între imagine și cuvânt pot apărea relații de:
Concurență
Redundanță
Complementaritate
Știrea de televiziune este un produs media complex, la realizarea căruia contribuie o serie de factori (umani și tehnologici). De asemenea, la realizarea unei știri tv trebuie să se țină cont și de alte elemente decât cele care influențează tratarea știrilor în presa scrisă. Știrile (ca și reportajele, anchetele sau interviurile) de televiziune sunt mult mai concise decât cele din presa scrisă și sunt condiționate de imaginile disponibile.
Structura unei știri de televiziune cuprinde patru părți distincte, fiecare având un rol bine definit:
Capul video sau intro (headline) este echivalentul șapou-lui din presa scrisă și al lead-ului știrilor de radio; este destinat prezentării de către crainic și concentrează esența știrii în două-trei propoziții; are menirea de a capta atenția telespectatorilor, determinându-i să urmărească tot materialul.
Corpul știrii (Story-ul propriu-zis) reprezintă dezvoltarea știrii. Practic, cu acesta începe știrea de televiziune propriu-zisă, în care vocea este suprapusă imaginii.
Sincronul poate fi considerat echivalentul vox-ului inserat în știrile radio sau cu citatul din presa scrisă; pentru a completa sau detalia informația, este inserat în știre un scurt interviu cu un personaj implicat în eveniment. O știre poate să cuprindă mai multe sincroane, mai ales atunci când este vorba despre un subiect controversat cu puncte de vedere contradictorii. În acest caz se impune realizarea și inserarea în corpul știrii a unor sincroane de la toate părțile implicate. Atunci când anumite surse refuză să se lase intervievate, reporterul poate să prezinte poziția sau atitudinea sursei respective cu mențiunea că sursa nu a putut să fie contactată ori nu a dorit să facă vreo declarație.
Background-ul (punerea în context) este ultima etapă în procesul de realizare al unei știri de televiziune și constă în relevarea elementelor contextuale, generale, în care se încadrează evenimentul despre care se relatează. În acest fel, background-ul ajută la înțelegerea importanței informației respective, de către telespectatori.
Reportajul este, fără îndoială, genul publicistic ce a generat cele mai vii dispute, fiind adesea considerat un gen literar „împrumutat” de presă, din literatură. În ceea ce privește superficialitatea cu care este tratat reportajul, Luminița Roșca are o explicație: „Confuzia este întreținută de faptul că reportajul este singurul gen publicistic care permite exploatarea mijloacelor stilistice specifice prozei”. Putem apela, pentru clarificarea chestiunii, la modelul propus de Roman Jakobson, care identifică șase funcții ale limbajului, dintre care două sunt considerate definitorii pentru textul publicistic:
Funcția referențială
Funcția fatică
Reportajul nu numai că nu este doar un gen al literaturii, dar este fundamental diferit de celelalte genuri publicistice, în primul rând prin calitatea informației care stă la baza redactării articolului respectiv. Nu orice fel de informație de presă poate constitui subiectul unui reportaj. Faptele care nu se produc literalmente sub ochii jurnalistului, nefiind posibilă culegerea informațiilor brute concomitent cu desfășurarea evenimentului, nu pot constitui fundamentul redactării unui reportaj. Chiar dacă sunt întrunite toate elementele de bază ale redactării unui reportaj suntem încă departe de a fi depășit etapa teoretizării, reportajul fiind, prin natura sa, complex și greu abordabil, chiar în cazul respectării stricte a regulilor enunțate până acum. Așadar, trebuie avută în vedere, în primul rând, calitatea reporterului relativ la eveniment, el putându-se afla în ipostaza de martor sau în cea de participant. În ambele situații abordarea de către jurnalist a subiectului este similară, demersul său axându-se pe două procedee fundamentale: observarea și intervievarea atât a martorilor cât și a celor direct implicați. Cert este că nu poate fi vorba de un reportaj fără a avea detalii de la locul desfășurării evenimentului, obținute prin observare directă în momentul producerii acestuia.
În ceea ce privește presa românească, pornind tot de la observațiile directe asupra practicii jurnalistice, putem stabili, fără pretenția de a crea modele ultime, următoarele tipologii:
1. În funcție de tema reportajului:
a) reportajul de specialitate:
reportajul politic;
reportajul economic;
reportajul social-cetățenesc;
reportajul cultural;
reportajul sportiv.
b) reportajul de informare generală:
reportajul de călătorie;
reportajul de fapt divers;
reportajul portret;
reportajul cultural;
reportajul monografic;
reportajul publicitar.
2. După evoluția narațiunii:
reportajul propriu – zis;
reportajul – colaj;
reportajul – eseu;
reportajul – povestire;
reportajul – anchetă.
3. După componenta dominantă a personalității reporterului:
reportajul descriptiv;
reportajul de meditație filosofică;
reportajul de dezbatere etică.
Într-un studiu despre reportaj, Luminița Roșca propune alte două tipologii, specifice celor două școli de jurnalism dominante, franceză și americană:
concepția retorică a reportajului – teoreticienii francezi au clasificat reportajele în funcție de elementele pe care jurnalistul intenționează să le evidențieze:
elemente de decor – (reportajul de atmosferă) evidențierea acestora reflectă intenția autorului de a transmite cititorului „culoarea locală” a evenimentului, de a re-crea pentru public atmosfera de la fața locului, așa cum a perceput-o jurnalistul. O astfel de abordare atrage atenția asupra intenției jurnalistului de a-l transforma pe cititor în participant virtual la eveniment.
înlănțuirea faptelor – (reportajul de eveniment) nu presupune absența elementelor de atmosferă, ci doar plasarea lor în plan secund, în prim-plan situându-se evenimentul sau înlănțuirea de fapte ce prezintă semnificația jurnalistică.
evaluarea semnificației/complexității evenimentului – specifică școlii americane de jurnalism, care clasifică reportajele în funcție de complexitatea și semnificația faptelor ce stau la baza redactării interviului.
faptul divers – deși faptele diverse pot constitui subiecte pentru reportaje, cel mai adesea ele sunt prezentate în paginile ziarelor sub forma unor știri sau relatări.
temele de actualitate – evenimente care se înscriu în aria preocupărilor de larg interes uman și social (accidente, crime, dezastre naturale, incendii etc.)
evenimente evidențiate prin complexitatea faptelor – evenimente cu impact major pentru societate și consecințe semnificative pentru populație: războaie, greve, revoluții, conflicte armate.
evenimente caracterizate prin fapte ce se succed în timp – necesită o activitate de investigare de durată și au multiple semnificații umane și sociale. În această categorie se înscriu traficul și consumul de droguri în școli, traficul de persoane, fenomenul copiilor abandonați etc.
Ca și în cazul reportajului, pentru a înțelege și mai apoi defini interviul ca gen publicistic cu aplicație largă în presa scrisă, trebuie să apelăm la elemente empirice, extrase din practica jurnalistică. Multe texte purtând însemnele exterioare ale interviului inundă paginile ziarelor cu producții pseudojurnalistice marcate de lipsă de profesionalism și de o precară fundamentare teoretică a domeniului, astfel încât sub titulatura (pe cale de a se demonetiza) interviu devine transcrierea unor banale discuții în care un ziarist acceptă cu seninătate banalitățile revărsate de interlocutorul; obișnuite declarații ale unor personalități.
Ca gen jurnalistic, interviul se constituie dintr-o succesiune de întrebări și răspunsuri, fiind mediatizarea convorbirii rezultate dintr-o întrevedere solicitată de ziarist și purtată sub semnul actualității. Dacă toate celelalte genuri jurnalistice sunt opera unui singur autor (ziaristul), interviul este o operă de coautorat: ziarist și intervievat, chiar dacă la inițiativa primului. Și asta pentru că veridicitatea informațiilor și acordarea la realitate a opiniilor dintr-un interviu nu cad exclusiv în seama ziaristului, ci și în cea a interlocutorului.
Etapele elaborării unui interviu:
alegerea temei reprezintă un element-cheie al realizării unui interviu cu impact în rândul cititorilor: un interviu cu tema „recorelarea pensiilor” va avea o rezonanță mult mai mare printre cititori decât un interviu cu tema „creșterea viermilor de mătase”.
alegerea interlocutorului – interlocutorul oferă, în mare măsură, garanția succesului unui interviu. Dacă cel intervievat în legătură cu recorelarea pensiilor este Ministrul Muncii, valoarea interviului este mult mai mare decât dacă este chestionat, în legătură cu același subiect, primarul din localitate.
documentarea este, fără îndoială, cea mai monotonă și lipsită de spectaculozitate etapă, dar fără de care cu greu se poate imagina realizarea unui interviu demn de acest nume. Documentarea presupune muncă de rutină – parcurgerea unor materiale de presă mai vechi, pe același subiect sau relative la interlocutor; consultarea arhivelor, a documentelor oficiale, a jurnalelor private (dacă este cu putință), a scrisorilor, cărților și tot ce se presupune că ar aduce un plus de informație în legătură cu tema aleasă sau cu personalitatea celui ce urmează a fi intervievat. Documentarea permite jurnalistului să formuleze întrebări pertinente și, totodată, să atingă acele aspecte ale tematicii care ar putea fi de maxim interes pentru cititori, eliminând cât mai mult din reziduul reprezentat de discuția de complezență, inevitabilă (într-o anumită proporție) chiar și în cazul celor mai bune interviuri.
pregătirea întrebărilor – nu există o rețetă universal valabilă care să garanteze reușita interviului plecând de la un set de întrebări, însă un lucru este cert: întrebările trebuie să fie astfel redactate și „plasate” în timpul interviului, încât să provoace răspunsuri la problemele de interes pentru public. Tipurile de întrebări specifice interviului de presă sunt cele care trimit la scopurile urmărite de gen și anume:
întrebările factuale, care solicită răspunsuri directe, explicite și la obiect
întrebările de opinie, care vizează atitudinea, părerea și reacțiile interlocutorului față de realitatea imediată
întrebările de motivație, care evidențiază cauzele și condițiile faptelor sau opiniilor
întrebările de mărturie, care se adresează purtătorilor de cuvânt ai unor colectivități.
realizarea interviului – este, probabil, etapa cea mai dificilă a unui interviu. Munca depusă până în acel moment poate deveni inutilă iar interviul un eșec, înainte chiar de a ajunge la cititori, dacă reporterul nu respectă câteva reguli de bază, una dintre ele putând fi cea enunțată de Marcel Tolcea: „…fiți mai degrabă ofensiv și impertinent decât complezent.” O altă regulă în realizarea interviului propriu-zis ar fi adoptarea formulei celei mai potrivite cu profilul, statutul și prestanța interlocutorului:
interviul – pâlnie, care pleacă de la general spre particular
interviul – pâlnie inversată, care pleacă de la particular spre general
interviul cu ordine mascată, în care ziaristul uzează de întrebări la care interlocutorul poate răspunde cu ușurință, pentru a plasa, printre acestea, întrebările dificile, de ale căror răspunsuri este realmente interesat
interviul cu formă liberă, în care întrebările sunt condiționate de conținutul și logica răspunsurilor
redactarea interviului. Această ultimă etapă este una extrem de complexă, „interviul este o selecție, o ierarhizare și o restructurare a răspunsurilor date de intervievat” și nu transcrierea mecanică a însemnărilor din carnetul de reporter sau a textelor de pe banda magnetică. Scăpat de rigorile care decurg din relația sa cu interlocutorul, ziaristul se află acum în fața altor rigori: cele impuse de relația sa cu cititorul. Din această perspectivă, trecerea în pagina de ziar a materialului cules în timpul convorbirii presupune o serie întreagă de intervenții de ameliorare, precum și de compatibilizare cu discursul jurnalistic.
Secolul XX a fost martorul unei adevărate revoluții a mijloacelor de comunicare în masă. Mileniul III, supranumit încă înainte de a deveni prezent mileniul comunicării, pune omul modern în fața unor noi provocări. Canalele tradiționale de comunicare sunt aparent depășite, volumul tot mai mare de informații a impus apariția unor noi vectori purtători ai mesajelor. Omul modern, confruntat cu o acută criză de timp, nu poate asimila informațiile transmise prin mijloacele de comunicare clasice (presa scrisă, radio sau tv).
Apariția internetului reprezintă, probabil, cea mai spectaculoasă etapă a dezvoltării mass-media. Caracterizat de simultaneitate și cvasi-ubicuitate (mesajul poate fi receptat simultan cu transmiterea lui, practic oriunde în lume), jurnalismul online a schimbat regulile jocului, caracteristicile noului canal media fiind accesul la informația globală, abundența știrilor (din toate domeniile și din toate colțurile lumii), interactivitate si facilități audio-vizuale.
Jurnalismul online presupune o abordare diferită a tehnicilor de culegere a informațiilor și documentare. Schemele clasice de organizare și structura redacțiilor suferă, de asemenea, transformări spectaculoase.
Relațiile între redacții și în interiorul acestora, ca și relațiile între jurnaliști si marele public sunt așezate, la rândul lor, pe alte baze. Principalul atu al jurnalismului online îl constituie mobilitatea, adaptabilitatea. O știre publicată într-un ziar „clasic” este actualizată abia a doua zi, pe când știrile publicate on-line sunt actualizate permanent. Reversul medaliei îl reprezintă scăderea (dramatică, în unele cazuri) a calității informației. Oricine are un calculator conectat la internet poate deveni un editor de ziar on-line. Ori, exigențele profesiei de jurnalist sunt aceleași, indiferent de canalul media folosit.
Jurnalismul online datează de la începutul anilor ’90; în 2001 erau înregistrate aproximativ 14.000 de titluri (site-uri, bloguri). Evoluția cantitativă, deși spectaculoasă, este departe de a dezvălui adevăratele proporții ale fenomenului. Dacă la începuturile sale jurnalismul online era încă tributar manierei clasice de prezentare a știrilor și articolelor (texte așezate astfel încât să se potrivească în „pagina” reprezentată de ecranul monitorului), publicațiile de pe internet moderne exploatează din plin tehnologia multimedia, rezultatele fiind cu adevărat spectaculoase.
Deși presa online are trăsături caracteristice care o delimitează net de presa tradițională, există și punte de convergență, unul dintre aceste puncte, în care se întâlnesc metodele clasice cu cele moderne, electronice de informare în masă, fiind documentarea, urmează regulile jurnalismului tradițional: concizie, obiectivitate, acuratețe. O altă caracteristică este împărțirea articolului în blocuri de informație prin tăierea și rescriere. Indiferent de complexitatea articolelor utilizatorul nu va fi obligat să parcurgă tot textul pentru a găsi ce caută. Ca și în scriitura „clasică”, propozițiile trebuie sa fie dinamice iar paragrafele scurte, stilul direct și lipsit de prețiozitate. Împărțire articolului în blocuri de informație permite integrarea elementelor multimedia și facilitează implicarea directă a utilizatorului (interactivitate). Când se „taie și se rescrie” un text trebuie avut in vedere consumul nonlinear al informației. Știrile online exploatează caracteristicile mediului online, spre deosebire de știrile apărute în mediile clasice. Este vorba de rapiditate, interactivitate, multimedia, lipsa restricțiilor de spațiu, link-urile externe, pentru verificarea materialului. O dată ce stilul, formatul și prezentarea grafică ale publicației au fost stabilite, posibilitățile sunt practic nelimitate (decât doar de capacitatea de stocare a server-ului). A publica o singură pagină sau o sută de pagini ține de decizia redacțională, neexistând impedimente sau dificultăți suplimentare din punct de vedere tehnic. În plus, textul unui material poate fi „îmbogățit” permanent prin adăugarea de noi amănunte, informații sau elemente multimedia.
1.4.Știrea, instrumentul principal în jurnalismul clasic
Fie că răsfoim un ziar tradițional sau unul online, fie că ascultăm știrile sau le vizionăm, evenimentele propuse de mass-media tind să le invadeze sfera privată, să le forțeze să luăm o poziție, fie că este pozitivă sau negativă față de scenariul desfășurat. Evenimentul sau forma sa finală, știrea, este liantul tuturor paradigmelor din științelor comunicării, pornind de la teoria acului hipodermic până la abordări contemporane, precum construcția socială a realității. Concis, știrea este „lucrul, pe care îl aflu azi și ieri nu îl știam”, „faptul care îi face pe oameni să stea de vorbă între ei”, „o primă avizare a unui lucru întâmplat recent” sau „transmiterea unui eveniment, adică a unui fapt socialmente semnificativ, a cărui cunoaștere este necesară pentru înțelegerea istoriei în derularea ei zilnică”. În goana lor după știri unice, mass media forțează adeseori natura unui eveniment, transformându-l în senzațional sau ridicol. Oricare ar fi tenta lor, știrile respectă aceeași regulă a urgenței: sunt publicate, puse în unde știrile hard, bazate pe evenimente puternice, neașteptate (de tipul unei explozii la metrou, o criză bancară aparent fără motiv, amenințând depozitele populației) care peste câteva ore ar fi depășite de update-urile aferente și știrile soft, al căror termen de valabilitate este mai îndelungat, inspirate de evenimente minore, repetitive (rata șomajului, căsătorii regale).
Definiția, pe care o acordăm știrilor, este inspirată de studiile lui John Hartley, pentru care acestea iau forma unui sistem cultural, câteodată perceput în mod inconștient, dar modelând ierarhia valorică a culturii noastre: „Instituția știrilor cuprinde cuvinte și imagini, adică un subsistem diferențiat în cadrul limbajului”. Evenimentul este eșafodajul, pe care se articulează întregul sistem mass-media, coagulând activitatea jurnaliștilor, dar și interesul publicului. „Evenimentul pe care jurnalistul trebuie să-l relateze reprezintă una dintre constrângerile majore ce acționează asupra sa. Evenimentul ancorează puternic în cotidian: aici, astăzi, acum sunt termeni ce dobândesc prin intermediul presei conotații aproape mitice în existența noastră”. Deși presa anglo-saxonă afirmă că facts are sacred și astfel, jurnalistul trebuie să fie fidel evenimentului observat, de fapt acesta va supune acel fragment de viață unei transformări structurale: „evenimentele, în planul informației, al discursului, nu sunt faptele din real reflectate fidel, ci construcții simbolice ale acestora, materializând discursuri sociale preexistene și larg împărtășite”. De exemplu, Warren Breed, fost reporter, a analizat de ce și cum media își mențin politica editorială. Warren Breed a observat că editorul, ca proprietar sau reprezentant al proprietarilor, are dreptul de a stabili și de a impune politica ziarului. Totuși, conformarea nu este automată. Prin politică, Breed înțelege orientarea arătată de un ziar în editorialele sale, în coloanele de știri. Denaturarea nu înseamnă aproape niciodată ocolirea adevărului, ci mai degrabă omisiune, selecție diferențiată a unui subiect. Într-un alt articol, Warren Breed arată că într-un conflict de valori mass media sacrifică câteodată raportarea precisă a unor evenimente importante de dragul uzanței, al decenței publice și al respectării legilor. Ziarele vorbesc în general în mod pozitiv despre orașul de origine și despre conducătorii săi.
Discursul media actual s-a schimbat, încă este prematur să spunem dacă în bine sau nu, cert este că „jurnaliștii renunță la tehnicile obișnuite (și profesional consacrate de news gathering și news packaging și fac apel la un alt tip de discurs în două situații: atunci când se întâmplă ceva neobișnuit și neașteptat și atunci când se întâmplă ceva așteptat, dar, prin amploare, neobișnuit”. Această situație este descrisă sugestiv de Mirela Lazăr astfel: „din ansamblul ocurențelor brute (planul realului), reprezentanții mass-media le aleg pe cele care li se pare că merită să fie făcute publice, creditându-le cu o valoare de informație. Aceasta formează evenimentele mediatice (în general, fapte notabile). În această viziune despre eveniment, accentul se deplasează de la noțiunea de ceva care s-a petrecut/se petrece în mod neprăvăzut- o ocurență unică, neprevăzută și irepetatibilă, în planul realului – la ideea de ceva care se transformă în eveniment”, ceva care dobândește pertinență în funcție de o perspectivă și face obiectul atenției publice”.
În mod tradițional, evenimentele, care vor sta la baza știrilor transmise de presa scrisă, radio-tv sau online, sunt constituite de trei instanțe:
„cei care promovează informații (surse care identifică o ocurență demnă de interes pentru ceilalți, din diferite motive)
cei care asamblează informații (jurnaliști care prelucrează materialul furnizat de promotorii de informații și transformă ocurențele identificate de ei în evenimente publice)
cei care consumă informații (publicul receptor), care acordă atenție unor evenimente pe care mass-media le-au adus la cunoștința lor și care își creează astfel, în mintea lor, un sens al timpului public”.
Nu orice tip de evenenimente intră pe agenda media, așa cum vom vedea din abordarea următorului subpunct. Există un interes al fiecărui jurnalist de-a promova anumite ocurențe și a evita ca altele să devină evenimente în atenția publicului. În funcție de gradul de intenționalitate și identitatea celui care promovează o ocurență, putem distinge între:
evenimente de rutină, la rândul lor presupunând că faptele subadiacente acestor evenimente sunt deliberate și că inițiatorii lor sunt aceiași indivizi care le promovează cu statutul de evenimente. Ca evenimente de rutină recurente în practica jurnalistică amintim conferințele de presă, briefing-ul săptămânal de la Guvern sau inaugurările.
accidentele presupunând lipsa caracterului intențional, dar bazându-se pe faptul că indivizii care le promovează nu sunt și cei care le-au provocat. Fiind o ruptură în ordinea firească a lucrurilor, accidentele pot favoriza revelații asupra unor aspecte delibera ascunse de cei care ar deține controlul asupra unor evenimente de rutină. De exemplu, un val de poluare nu va mai fi aplanat printr-o simplă conferință de presă, va antrena dorința jurnaliștilor de-a investiga în trecutul companiei responsabile, cu scopul de-a aduce publicului o posibilă cauzalitate.
scandalurile implică transformarea unei ocurențe în eveniment printr-o activitate cu caracter intențional. Spre deosebire de celelalte ocurențe, declanșarea scandalului îi surprinde pe inițiatori.
hazardul fericit, rar întâlnit în practica jurnalistică, se bazează pe un fapt neprevăzut, ca și accidentele, dar este promovat ca eveniment de cel care îl inițiază.
Crizele, indiferent de tipologia în care se încadrează, sunt o amenințare permanentă pentru ordinea socială, așadar un creuzet permanent al evenimentelor. Mirela Abrudan, orientându-și cercetarea spre criza financiară din România, emergentă odată cu anul 2007, furnizează un cadru conceptual, pe care îl putem extrapola analizei noastre asupra imaginii Oltchim de la sfârșitul anului 2012. Teoreticiana consideră că „situațiile de criză apar la tot pasul având o multitudine de fațete. Conflictele sociale sau politice, problemele economice sau dezastrele naturale zguduie necontenit opinia publică de pretutindeni într-un mod imprevizibil”. O analiză succintă a subiectelor transformate de mass media românești în evenimente demonstrează tendința generală spre dramatizare, simplificare și politizare: frica de-a ne îndatora prea mult la instituțiile externe de creditare, spaima pensionarilor de-a nu-și primi drepturile bănești, jocul de-a remanierea și suspendarea. „Internetul facilitează răspândirea zvonurilor, subiectelor de risc sau de criză. O simplă idee apărută în cadrul unui chat sau blog aparent nesemnificativ de pe un oarecare portal de la celălalt capăt al lumii poate declanșa a doua zi o relatare scandaloasă în presa unui anumite țări sau chiar la nivel mondial”.
1.5. Blogul, portalul de știri
Care sunt însă motivele care determina oamenii să-și creeze un blog sau un site? Majoritatea acestor creații online au drept scop împărtășirea de evenimente și experiențe atât din viața profesională, cât și din cea personală, unui public infinit ca număr. Tocmai de aceea fiecare dintre ele, în funcție de conținut, se adresează unui anumit tip de oameni, așa-numitul public-țintă (deși publicul-țintă din mediul online este mult mai eterogen și susceptibil de-a nu putea fi cuantificat cu adevărat, comparativ cu studiile media pe televiziune de exemplu).
Site-urile și blogurile au început ca un joc și a ajuns să fie parte esențială a vieții cotidiene. De exemplu, scriem pe blog din plictiseală, fericire sau revoltă, fie că preferăm să citim ce au scris alții. În ceea ce privește site-urile, ne informăm, lăsăm comentarii sau pur și simplu, le răsfoim simbolic pentru a uita de trecerea timpului. Numărul lor a crescut atât de mult, încât lecturarea zilnică a tuturor nu mai este posibilă. „Astfel, abia după un deceniu de existență, se împlinea promisiunea inițială a World Wide Web: posibilitatea oricărui, indiferent de statutul socio-economic, de a-și exprima liber și cu ușurință opinia, nefiind constrâns de lipsa cunoștințelor în ceea ce privește crearea și întreținerea unei platforme Web”. Cea de-a două etapă o constituie atentatele de la 11 septembrie 2001. În acel haos, când nimeni nu era sigur de nici o informație și când instituțiile mass-media ofereau puține detalii despre atentat, mijloacele care au constituit o reală sursă de informare prin publicarea de imagini si filmulețe de la fața locului au fost blogurile și site-urile neafiliate unei instituții media sau autorități publice. Ultima etapă (deși este impropriu spus, pentru că în fiecare zi un nou blog sau un nou site, ceea ce reconfigurează clasificarea originală) în istoria dezvoltării blogurilor marchează intrarea lor în politică, odată cu începerea campaniilor de susținere/promovare a candidaților pentru fotoliul de președinte a SUA din 2004.
Aceste evenimente au marcat istoria creațiilor online și au contribuit decisiv la explozia acestora, atât din punctul de vedere al numărului, cât și al importanței. Totuși nu trebuie ignorate alte evenimente notabile: declanșarea războiului în Irak și nu numai, tsunami-ul provocat de cutremurul din Asia din 2004 sau moartea neașteptată a starului pop Michael Jackson. În România un caz de demonstrație a importanței blogurilor și site-urilor de informare este cel al accidentului de mașină provocat de Ludovic Orban, Ministru al Transporturilor la vremea respectivă. Politicianul a fost acuzat că ar fi fugit de la locul accidentului, în urmă căruia ar fi existat si o victimă. Mijloacele traditionale mass-media ofereau foarte puține informații despre accident, iar dovezi practice ale acestuia nu existau. Un blog a fost cel care a pus capăt speculațiilor prin publicarea a unor fotografii de la locul accidentului, fotografii ce au fost preluate ulterior de cele mai importante instituții mass-media.
La ora actuală în Romania nu se poate vorbi despre o preferință pentru un anumit gen de creații online. Există totuși o tendință a persoanelor publice de a-și crea bloguri, astfel că Mircea Badea este posesorul unui blog cu conținut generalist, la fel și Mihai Bendeac, Șerban Huidu, Cristian Brancu, Cabral, Vlad Petreanu sau Andreea Marin-Bănică. În timp însă, în cadrul fiecarui domeniu s-au impus anumiți bloggeri. Sportul este reprezentat de blogul lui Cătălin Tolontan www.tolo.ro, jurnalist cunoscut publicului larg și prin intermediul ziarului la care este redactor sef – Gazeta Sporturilor, politica de Victor Ciutacu, jurnalist la Jurnalul Național si Antena 2, Elena Udrea, Adrian Năstase, Ion Iliescu, domeniul monden de mai multe bloguri – www.monden.info, www.codroșu.ro, www.rimel.ro, și desigur bloguri tematice (noile tehnologicii, artă culinară, design etc). Deși pare superfluă, această introducere despre blogging este necesară demersului nostru, în sensul de apropriere istorică și valorică de ultima etapă denumită era web 2.0. Astfel, după blogging, a urmat microblogging. Twitter a cunoscut o creștere de 900% în 2008, urmat la rândul său de conceptul de rețele sociale, înglobând caracteristicile blogurilor și platformelor de microblogging. În România, Twitter are peste 64.000 de utilizatori, cu vârste cuprinse între 23 și 30 de ani, pe când regele social media, Facebook, depășește cifra de 3.206.000 de utilizatori în țara noastră, cu vârste cuprinse între 18 și 34 de ani. La momentul cercetării, statistici despre performanța Google+ nu existau, întrucât această rețea de socializare a fost lansată în iunie 2011, câteva luni funcționând doar pe bază de invitație venită din partea unui prieten, ceea ce i-a știrbit din potențiala popularitate. Comunicarea online este fascinantă sub umbrela social media, dar ce este social media în definitiv? O posibilă definiție, care ne aproprie de cadrul conceptual al lucrării noastre este următoarea: social media este un „grup de aplicații online care cres pe fundațiile ideologice și tehnologice ale Web 2.0 și permit crearea și schimbul conținutului produs de utilizatori. Este vorba de canale de comunicare online, interacțiune socială și propagare, departajare, sindicalizare sau căutare a informațiilor ușor accesibilie, prin care mari comunități de participanți pot colabora prin producerea și schimbul textelor, fotografiilor, materialelor audio și video, care sunt redifuzate de la un utilizator la altul”.
Apariția social media a fost determinată de trecerea progresivă la web 1.0 la web 2.0. Dacă termenii par desprinși din literatura science fiction, realitățile pe care le descriu au devenit practici cotidiene. „În web 1.0, internetul oferea platforme de difuzare doar celor care aveau cunoștințele necesare în domeniu. Ca să poți publica materiale online, aveai nevoie de ajutorul unui web-designer (…) internetul era accesibil 100% companiiilor”.
Această etapă greoaie și exclusivistă a fost depășită în urmă cu 5 ani prin conceptul de web 2.0, care a „însemnat eliberarea de sub asuprirea tehnologiei, web 2.0 este sinonim cu accesibilitate și a fost numit internetul utilizatorilor, pentru că oricine poate participa la comunicare”. În așa-zisă eră web 2.0, apar platformele gratuite, pe care un utilizator poate să își facă cont în 30 de secunde și poate publica imediat orice fel de conținut (text, audio-vizual). „Noile concepte-cheie sunt: colaborare și comunicare (între oricine și orice, online, cu rezultate instantanee), accesibilitate (oricine știe să folosească un browser se poate exprima pe internet și poate interacționa cu ceilalți), tag-uri (producătorii pot descrie mesajele prin cuvinte-cheie într-un format care poate fi citit și agregat de computerele altor persoane), conținut generat de către utilizatori (în cooperare, bloguri, podcast-uri, videocast-uri), gratuitate și sindicalizare de conținut (RSS permit publicului să subscrie la un site și să fie îndrumat când se schimbă sau se adaugă conținut”. De-asemenea, conceptul de web 2.0 înseamnă democratizarea informației produse și distribuite în spațiul public, prin mass media tradiționale. „Până la web 2.0, capacitatea de creare și distribuire în masă a informației era limitată la persoane, organizații care dețineau facilități extrem de costisitoare: televiziunea, pentru crearea și distribuirea materialelor video și presa scrisă, pentru crearea și distribuirea textelor”.
II. Persuasiune în media
2.1. Definiții ale persuasiunii
Nu putem stabili ce este persuasiunea, mai ales în context mediatic, dacă nu o sincronizăm ca noțiune cu concepte înrudite: manipularea și implicit cenzura, ca element favorizant, nu pot fi definte decât prin raportare la oponenta sa în planul ideilor, libertatea comunicării. Cristian Florin Popescu conturează această ipostază, făcând apel la modelul liberal al presei, incluzând libertatea opiniei, libertatea presei, libertatea de informare și liberatea comunicării ca marile cuceriri ale secolulelor XVIII și XIX. În esență, „toate aceste libertăți se definesc și se conturează în realitate însă, prin contrast, înainte de toate cu cenzura, iar pe de altă parte, prin limitele libertății impuse prin legi/ coduri deontologice, referitoare la alte drepturi cetățenești: dreptul la viața privată, dreptul la imagine”.
În definitiv, la ce servesc mediile de informare într-o democrație? La această întrebare, filozoful și jurnalistul Jean-François Revel, citat de Maxim Danciu, crede că există o conexiune dintre self-government și informație, în sensul că presa pune la dispoziția cetățenilor informațiile, pe baza cărora îi poate judeca pe guvernanții aleși. „Când informațiile din presă sunt false, însuși procesul deciziei democratice se falsifică. Și aceasta cu atât mai mult cu cât mediile de informare au o dublă conexiune: ele acționează asupra guvernanților, dar și asupra maselor”. Manipularea este definită ca o formă de comunicare alterată, bazată pe „argumentarea tendențioasă, minciuna, informații trunchiate sau zvonuri”. Scopul manipulării, asemănător cenzurii, este de-a creea opinii eronate. Într-o grilă asemănătoare de interpretare, și persuasiunea poate imprima opinii eronate, dar doza și modalitatea de inoculare este diferită.
Dacă luăm ca exemplu publicitatea, putem considera ca este o formă persuasivă de comunicare, prezentându-ne produse și servicii, care le vor face viața mai ușoară, dar discursul se oprește la această ipostază, pe când tehnicile de manipulare sunt repetitive și încearcă să imprime o schimbare comportamentală, aproape radicală față de conduita obișnuită. Exemple în acest sens sunt multiple, în cele ce urmează am selectat câteva din cartea emblematică a lui Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare. „Despre Guyana, opinia publică mondială nu are prea multe cunoștințe. Situat in nordul continentului sud-american, statul are cea mai mare parte a suprafeței acoperită cu mlaștini și păduri tropicale de nepătruns (…) Și totuși, in noiembrie 1978, Guyana a ajuns brusc în atenția întregii lumi. Ziarele, posturile de radio și televiziune aveau ca principal subiect o inexplicabilă tragedie petrecută undeva în jungla înconjurată de mlaștini. Pe 18 noiembrie, în acel an, nouă sute unsprezece oameni, adepți ai sectei Templul poporului, s-au sinucis in cadrul unei ceremonii bizare. Această poveste, un aliaj de persuasiune și manipuare (prima fază fiind eșafodajul efectului) a șocat întreaga lume. Nimeni nu putea înțelege cum au ajuns sute de oameni simple marionete. Tehnicile de manipulare sunt dintre cele mai diverse, de la foarte simple la extrem de sofisticate, de la cele cu efecte imediate pană la cele ale căror urmări se văd după ani de zile sau chiar după decenii, de la unele utilizate pentru influențarea unei anumite persoane, intr-o anumită imprejurare, până la altele axate pe remodelarea unei intregi societăți.
Persuasiunea a fost studiată intens de către psihologi și sociologi, dar în științele comunicării avem studii limitate. Charles Larson a încercat să creeze o punte de legătură între abordarea științelor conexe și realitatea mediatică, considerând că „este necesar să abordăm caracterul pregnant al persuasiunii din viața curentă, fiind conștienți că, în esență, aceasta este un act simbolic atât pentru cel care o practică, cât și pentru cel care îi suportă consecințele. La bază se află și un procedeu democratic, chiar o încercare umanistă de a-i influența pe alții. Cu alte cuvinte, actul persuasiv nu presupune pentru nimeni obligativitatea de acționa într-un anume fel, ci, mai degrabă, oferă argumente logice, emoționale și culturale în sprijinul eventualei asumări a acțiunii respective”, aceasta fiind deosebirea esențială între persuasiune și manipulare. Charles Larson adăugă că acțiunea de-a persuada trebuie să îl suprindă pe subiect într-un mediu adecvat, „indiferent dacă este vorba de o comunicare interpersonală de la om la om ori de una de la individ la o mulțime, ca în cazul mass-media electronice”.
Sub raport psihologic, se pare că televiziunea este cea care reușește să ne persuadeze într-o măsură mai mare decât celelalte mijloace de comunicare, prin intermediul principalelor caracteristici: sunetele puternice, „ca rafalele de mitralieră care se propagă din televizor 24 de ore pe zi”; ruperile și tăieturile bruște între scene; folosirea frecventă a graficelor de înaltă tehnologie și a unor sunete, culori și îmbrăcăminte bizare pentru a reține atenția privitorilor pentru 15-20 de secunde.
Trei caracteristici ale minții umane contribuie în special la atracția noastră către mesajul persuasiv al televiziunii :
”1. Ce-ai făcut pentru mine în ultima vreme?”. Suntem extrem de sensibili la informațiile recente; dezastrele naturale, crizele suscit interesul și suntem persuadați să acceptăm versiunea de realitate oferită de media.
„2. Nu mă deranja decât dacă se întâmplă ceva nou și senzațional”. Suntem interesați doar de „apariția neașteptată a ceva nou. Evenimentele neașteptate sau extraordinare par a avea acces rapid în conștiință, pe când un zgomot de fundal care nu se schimbă, o problemă cronică sunt repede trecute pe planul doi.
„3. Treci la subiect!”. Sistemul mental determină semnificația oricărui eveniment, relevanța sa pentru o persoană. „Din miliardele de frunze pe care le-ai văzut vara trecută, de câte îți mai amintești ? O săgeată roșie care-ți trece prin fața ochilor poate însemna că soția ta a venit acasă într-o mașină roșie, dar tu nu observi stimulul vizual, ci doar semnificația sa. O sirenă este înfricoșătoare fiindcă înseamnă că poliția vrea să oprești”. Mințile noastre sunt făcute să simplifice, să facă ordine într-o lume haotică. Când facem astfel, nu numai că respingem o mare parte din informațiile cu care intrăm în contact, dar și păstrăm, mult după ce și-au pierdut utilitatea sau valabilitatea, scheme vechi și fragmente de informație, care pot fi utilizate în cadrul unui proces de persuadare.
2.2. Efecte ale media
În linii mari, paradigmele despre efectele mediatice conțin detalii despre efectele persuasive, pe care le-ar presupune consumul media. Deși aceste studii sunt în mare parte făcute pentru media tradiționale (presă scrisă, televiziune, radio), întrucât studiul mediului online este de factură recentă, consider că sunt folositoare demersului meu de cercetare.
În perioada interbelică, s-a înrădăcinat ideea că mijloacele de informare în masă produc modificări semnificative în conștiința receptorilor. Perspectivele contemporane au nuanțat această viziune pur persuasivă a media asupra consumatorilor : schimbările sunt diverse, nu se produc independent de alte aspecte ale vieții, variază de la individ la individ și nici nu au întotdeauna efectul scontat de comunicatori. Printre cele mai complexe studii se numără cele întreprinse de P.Lazarsfeld, M. De Fleur și S. Ball-Rockeach, D. McQuail sau Fr. Balle, iar abordările se raportează la o serie de factori: puterea de influențare, direcțiile de influențare, tipurile de efecte, mecanismele și condițiile producerii lor. Ca și în cazul funcțiilor mass-media, clasificările efectelor nu au urmat un singur curs. Enumerând doar împărțirea în efecte pe termen scurt, mediu sau lung, efecte intenționale sau neintenționale, o sinteză mai cuprinzătoare ar cuprinde teoriile efectelor puternice, limitate și slabe.
A. Teoriile efectelor puternice
modelul "stimul-răspuns" (denumit și "fluxul într-un singur pas", "teoria acului hipodermic" sau "teoria glonțului magic") – pornește de la ideea că mesajul are o singură direcție, dinspre sursă înspre niște indivizi dispersați, izolați și complet pasivi, care percep la fel și se lasă imediat influențați. Modelul nu poate fi însă susținut decât teoretic
modelul "hegemonic" – promovează ideea conform căreia "clasele dominante își exprimă puterea în momentele de stabilitate economică și socială, nu atât prin măsuri represive, cât prin mijloace persuasive de tip cultural-simbolic. Folosindu-se de sistemul educativ și de canalele de informare în masă, ele își impun ideologia în forma unor adevăruri generale, neutre, universal valabile.” Supuse unui asemenea bombardament, prin instituții care sunt după T. O’Sullivan, <<producătoare de semnificații, cunoștințe și valori>>, clasele dominante asimilează această reprezentare, părtinitoare și în ultimă instanță defavorabilă lor, ca și cum ar fi una <<naturală, inevitabilă, eternă și nediscutabilă>> modelul "dependenței" – propus în anul 1976 de teoreticienii americani Sandra Ball-Rockeach și Melvin De Fleur: "sistemul mass-media este considerat a fi o parte importantă a spectrului social al societății moderne și se consideră că are legătură cu indivizi, grupuri, organizații și alte sisteme sociale". Toate sunt dependente unele de altele. Relația definitorie este presă – instituții sociale – individ.
modelul "spiralei tăcerii" – cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann este autoarea acestei paradigme pe care a adus-o în atenție în 1974. Ideea fundamentală este că mass-media constituie principalul element de referință în exprimarea opiniilor. În esență, teoria se bazează pe cinci premise: "oamenii se tem de izolare, doresc să fie primiți și integrați în colectivitățile care-i înconjoară; societatea are tendința de a marginaliza indivizii care au un comportament deviant sau care au valori diferite de cele acceptate de majoritatea membrilor ei; frica de izolare îi îndeamnă pe oameni să evalueze permanent starea, direcțiile, fluctuațiile opiniilor comune; aceste evaluări afectează reacțiile în public ale indivizilor, aceștia încercând constant să se conformeze liniei generale de comportament și de gândire a colectivității; pe baza acestor procese de adecvare și renunțare la elementele distonante se creează și se menține opinia publică majoră".
B. Teoria efectelor limitate consideră că influența mass-media în societate este relativ mică, că ele sunt subordonate societății. Bernard Berelson definea astfel ideea relativității efectelor comunicării de masă: "Anumite tipuri de comunicare, referitoare la anumite probleme, aduse în atenția unor anumite categorii de public, în anumite condiții, pot produce anumite efecte".
modelul "fluxului în doi pași" – ideea, avansată încă din anul 1942 de P.Lazarsfeld, B.Berelson și H.Gaudet, este că mesajul ajunge de la mass-media mai întâi la indivizi relativ bine informați și de la aceștia porneau mai departe căte persoane care erau expuse mai puțin direct mass-media și care depindeau de alții pentru a fi informați. Se definește astfel rolul "liderului de opinie", care poate fi ales din rândul rudelor, vecinilor, prietenilor
modelul "cultivării" – lansat de sociologul american Georg Gerbner, studiază efectul rezultat dintr-o expunere intensă la mass-media, în special la televiziune. Cercetătorul a fost interesat de modul în care violența prezentată de acest canal mediatic exagerează îngrijorarea oamenilor în legătură cu crima. Pe parscurs s-au cristalizat trei orientări: teza conceptului de catharsis (eliberarea individului de anumite frustrări prin participarea simbolică, imaginară la scenele de violență prezentate), teza suscitării violenței (violența transmisă prin mesajele televiziunii stimulează agresivitatea privitorilor) și teza efectului întăritor (Cei care urmăresc acest tip de programe sunt predispuși la violență și nu devin delincvenți din cauza televiziunii);
modelul "agendei" (agenda setting), pe care îl vom detalia într-un subcapitol, consideră că mass-media joacă rolul de agendă a realității, ele dictând ordinea priorităților problemelor sociale și politice, prin interesul pe care îl arată față de acestea. Citind ziarele unei zile, ascultând sau vizionând jurnalele de știri, constatăm că aproape aceleași informații sunt prezentate, peste tot, ca noutăți sau subiecte de interes. Fenomentul are două aspecte: 1) în afară de selectarea informațiilor conform criteriilor pe baza cărora un eveniment ajunge știre (newsworthiness), jurnaliștii sunt tentați să preia de la confrații lor aceleași teme din teama de a nu rămâne în urmă, de a nu fi mai prejos, ceea ce a căpătat denumirea de "pack journalism" (jurnalism de haită) și 2) văzând, ascultând sau citind în toată presa aceleași lucruri, publicul este convins că numai acele evenimente sunt importante
C. Teoriile efectelor slabe – concepția că publicul primește pasiv produsul mass-media s-a transformat în aceea că membrii publicului sunt activi atunci când selectează mesajul transmis prin mass-media. Indivizii trebuie astfel atrași, convinși de ceea ce li se oferă prin mass-media
modelul "utilizări și gratificații" – bazele teoretice au fost puse Paul Lazarsfeld și Herta Hertzog, care au sugerat că nevoile sociale ale receptorilor determină conținuturile mesajelor mass-media. Consumul mediatic devine "un act de utilizare în funcție de așteptări, nevoi și foloase". Totul se bazează pe principiul: "Utilizez acest canal mediatic, dar primesc ceva în schimb (o gratificație)".
Indiferent cum este privită de către public, mass-media reprezintă o sursă de informare greu (de fapt, deocamdată, imposibil) de egalat. Din diversele sondaje de opinie referitoare la acest subiect reiese că oamenii se pun la curent cu noutățile prin intermediul televiziunii (peste 60%), între 10 și 15 la sută se folosesc de radio și, respectiv, presă scrisă și un procent asemănător află de evenimentele importante din discuțíile cu alte persoane. Ceilalți – un număr foarte mic – recurg la alte modalități pentru a deveni niște oameni informați. Presa este urmărită, fie că se bucură, fie că nu de credibilitate, prin toate elementele ei componente: "Primul element este chiar media ca tehnică și ca instituție. Se pune întrebarea, este el de încredere? Al doilea element, jurnaliștii, merită ei să fie crezuți cu privire la ceea ce spun, în mod colectiv sau individual? Al treilea element – informațiile. În ce măsură informațiile publicate sunt sigure?".
Pozitivă sau negativă în abordare, aservită politic sau presupus imparțială, presa se bucură totuși de destulă credibilitate, fiind întrecută în sondaje (în România) doar de Biserică și Armată. Nu este însă un motiv de bucurie pentru cei care fac presă într-o societate în care oamenii nu mai au în ce altceva să mai aibă încredere. Inexactitățile sau pur și simplu denaturările nu pot trece neobservate de o persoană care acces la mai multe surse de informare. Se întâmplă (chiar prea) frecvent ca mutând de pe un program pe altul – de exemplu la ora 19, când majoritatea cananelor de televiziune românești au buletine de știri – să auzi versiuni total diferite asupra aceleaiși teme. Posturile de radio prezintă, la rândul lor, evenimentul într-o altă lumină și, mai mult, totul diferă de ceea ce se regăsește a doua zi în ziare.
2.3.Influență sau himeră? Ipostaze ale produselor mediatice
Pentru a demonstra, cel puțin în primă instanță, că media românești sunt susceptibile de-a ne influența comportamentele, imprimimânu-ne efecte cognitive asupra realității decupate (conform paradigmei agenda-setting), propun o scurtă analiză de conținut și semiotică asupra a două produse media populare: ziarul online Gândul și emisiunea Sinteza Zilei găzduită de Antena 3.
De câte ori citim un ziar exclusiv online, cum este cazul gândul.info sau versiunea online a unui ziar print, cum este adevărul.ro, intrăm în contact cu pagini web bogat ilustrate, îmbogățite cu elemente multimedia și susceptibile de-a ne înregistra reacțiile sub forma de comentarii pe un forum separat sau în cadrul articolului propriu-zis. Aceste lucruri nu sunt posibile în cazul presei tradiționale, cel puțin nu în cazul feedback-ului imediat dintre editor și cititor, manifestat în mediul online.
Orice știre postată pe Gândul. info este însoțită de o poză, înregistrare video sau audio (ca elemente multimedia inerente mediului online), care să justifice poziția jurnalistului semnatar. Formatul, pe care l-am menționat, este comfortabil și pentru cititor, întrucât acesta poate să parcurgă una dintre coloane (selectând știrile care îl interesează) sau poate selecta comparariv o știre din fiecare coloană. Coloana din dreapta paginii web este întotdeauna alocată editorialelor și comentariilor (unele ziare preferă ca această secțiune să se afle în partea stângă, întrucât de acolo se consideră că pornește traseul logic al privirii cititorului).
Pentru a delimita dimensiunile persuasiunii produsului media analizat, am decupat o secțiune de analiză, rubrica Puterea Gândului, alocată editorialelor, urmând să schițăm câteva detalii. Editorialul este un text organizat pe părți, delimitate vizual sau cel puțin ideatic prin indicatori logici, retorici. Mass media scrise pendulează între subiectele comune (soft news), fără efecte puternice (amenințări teroriste, crize politice), care beneficiază de o structură minimală, insistându-se pe parte de detalii, similară cancanurilor, în schimb ce acele hard news (tensiuni politice, derapaje economice) sunt susceptibile de-a creea o argumentație dezvoltată, în care jurnalistul se implică, afirmându-și răspicat părerea personală. Analiza noastră (imaginea de mai jos) arată că Gândul a încercat să îmbine cele două direcții în cazul condamnării lui Gigi Becali, subiectul forte al ultimei săptămâni. Abordarea soft poate fi regăsită în editorialul Becali: Am fost sclavul vostru. Acum trebuie să plec, pe când editorialul Justiția și simpatia. Pușcăria sfințește România propune o viziune profundă, incisivă asupra problemelor nerezolvate ale justiției în România (editorial comentat de peste 180 de persoane). De îndată ce un cititor este convins (în funcție de titlu, personalitatea editorialistului) că va citi un anume editorial, acesta îl poate selecta cu ușurință, titlul și imaginea de fundal sunt destul de mari, pentru a putea fi coordonate chiar de pe un smartphone. Editorialele sunt updatate periodic, întrucât jurnaliștii răspund destul de prompt cititorilor (Diana Popescu menționa că toată lumea încearcă să răspundă în maxim 2h, pentru a nu pierde atenția lectoratului), pot fi distribuite cu ușurință prietenilor (butoanele de Share și Recommend), iar pentru a comenta este nevoie doar de o adresă de mail validă. Cititorilor le este lăsată libertatea de-a se exprima, nu există o îngrădire spațială, putem să întâlnim chiar mesaje lungi cât o pagină A4, dar și unele scurte, concise.
Din păcate, în cadrul acestei rubrici există elemente, care inhibă oarecum interactivitatea, precum lipsa unor elemente multimedia (este postată doar fotografia semnatarului), dar și formatul destul de mic al scrisului, care necesită o augmentare, chiar și în cazul lecturii pe un calculator obișnuit. O altă caracteristică ar fi popularitatea excesivă a lui Cristian Tudor Popescu, cel care generează peste 100 de comentarii cu orice editorial postat, pe când ceilalți editorialiști sunt comentați de mai puțin cititori, fapt care ar putea să îi determine pe cei care nu îl plac pe celebrul jurnalist, să ocolească această rubrică.
Așa cum am menționat în preambul, parametrii care ar putea caracteriza interactivitatea pe Gândul. info sunt sincronicitatea și viteza de reacție a redacției față de comentariile cititorilor. Fiind un produs eminamente online, Gândul nu pierde timp cu ajustarea unei ediții print, așa cum este cazul publicațiilor duale (online-print), toate informațiile sunt postate în timp real pe site, fiind completate, reduse, de îndată ce cititorii încep să ofere feedback. Pe lângă frecvența de actualizare, gradul de dinamism al Gândului se bazează și pe multimedialitate (poze, clipuri, înregistrări audio), care confirmă povestea articolelor și le încapsulează într-o prezentare modernă, atrăgătoare. În urmă cu aproximativ un an, interactivitatea ziarului era susținută și printr-o serie de videoconferințe ale editorilor (îndeosebi Cristian Tudor Popescu) cu cititorii, idee la care s-a renunțat din cauza numărului de apeluri video ofensatoare, care practic blocau fluxul comunicațional dintre editor și cititorii interesați de subiect.
În România, consumul de televiziune tinde să îl depășească pe cel al presei scrise, dar este oarecum similar ca importanță consumului de radio, așa cum reiese din datele prelucrate de Active Watch. În iunie 2008, pe un eșantion de 1037 persoane rezultă că accesul locuitorilor din mediul urban la mass media este cel mai bine reprezentat de dezvoltarea infrastructurii de acces la canalele de televiziune (99% dintre locuitorii din mediul urban au cel puțin un televizor în gospodărie, iar 82% au acces la serviciile furnizorilor de televiziune prin cablu). În concordanță cu această stare de fapt, televiziunea este și cel mai consultat mediu de comunicare în masă (92% dintre respondenți se uită cel puțin o oră la televizor pe parcursul unei zile de lucru); Deși mai puțin prezent decât televizorul în gospodăriile locuitorilor din mediul urban, aparatul de radio are totuși o răspândire largă la nivelul gospodăriilor. Mai mult de trei sferturi dintre respondenți (79%) au declarat că dețin cel puțin un aparat de radio în gospodărie. Un sfert dintre participanții la acest studiu au declarat că citesc presa scrisă aproape în fiecare zi (26 % dintre respondenți). O pondere foarte apropiată (25%) au declarat că citesc presa o dată sau de două ori pe săptămână, în timp ce 8% dintre respondenți au declarat că citesc ziare sau reviste de două-trei ori pe lună, iar 14% mai rar decât atât. Un procent semnificativ dintre participanții la interviu (26%) au spus că nu citesc presa deloc. Televiziunea rămâne principalul canal media accesat, atât pentru informare, cât și pentru divertisment sau relaxare, iar cele mai urmărite canale de televiziune sunt cele generaliste românești, cu conținut pronunțat de divertisment, chiar și în cadrul programelor de știri6 (ProTV, Antena1, AcasăTV). Un rezultat interesant pentru această lucrare este faptul că, deși admit că primesc informații contradictorii sau distorsionate (posibil rodul cenzurii sau autocenzurii), telespectatorii intervievați (68%) nu țin cont de ele în cele mai multe dintre cazuri (36%), ceea ce poate fi un semnal de alarmă pentru acceptarea tacită a derapajelor informaționale.
Televiziunea îndeplinește ceea ce presa scrisă și radioul nu pot să ofere, probabil nici mediul online. Cu acesta din urmă, televiziunea tinde să dezvolte o relație de simbioză, nicidecum concurențială sau să se lase depășită de voga internetului. Astfel în epoca contemporană „televizorul, ca accesoriu, se va comporta precum cel mai performant ordinator programat să transmită inclusiv programe tv la libera alegere a beneficiarului”, așa cum internautul hoinărește cu un singur click între milioane de site-uri. Practica pare să ne demonstreze același lucru: consumatorul media are dreptul și poate să aleagă conținuturi adecvate intereselor sale, dar mărimea ofertei informaționale înclină balanța spre zona online, unde canale media oficiale sunt completate de bloguri și alte creații cetățenești. De cealaltă parte, Giovann Sartori își exprimă îngrijorarea atât față de televiziune, cât și față de mediul online. Teoreticianul italian nu consideră că există vreun motiv pentru care televiziunea să fie ucisă de Internet. Accentul său cade spre video-politica instaurată de televiziunea modernă, cu precădere pe posibila dictatură, pe care un iscusit politician ar putea să obțină prin televizor: „televiziunea personalizează alegerile. Pe micul eran vedem persoane, nu programe de partid (…) televiziunea ne propune persoane (care eventual discută) în locul unor discursuri (fără persoane)” (Sartori, Giovanni, 2005, p. 85). Oarecum subiectiv, Giovanni Sartori avansează ideea unei destructurări a procesului democratic prin intermediul acestui mediu de comunicare, întrucât televiziunea a devenit lozul câștigător al unor candidați și nicidecum al unor partide, ceea ce ar implica o formă de organizație, un scop precis și o perspectivă de durată. Televiziunea are nevoie de politicieni, mai ales în perioada campaniilor electorale, dar și politicienii au nevoie de televiziune, creând o dublă video-dependență.
Homo videns al anilor 2000 pare să fie un receptor activ, critic și sceptic, pe care ipostaza tv a politicienilor nu-l mai convinge. „Așezat în fotoloiu, depolitizat și apatic, saturat de versiunile soap opera ale realității înconjurătoare la care nu mai participă, își reclamă de acasă, din fața televizorului, porția sa de autenticitate”. Drept dovada, prezentatorii emisiunilor tv și chiar ale jurnalelor de știri nu omit să amintească reacțiile primite pe forumuri sau conturile acelor producții pe rețelele sociale ale momentului, îndeosebi Facebook.
De exemplu, emisiunea Sinteza zilei, menită să propună o analiză politică echilibrată a zilei respective, înregistrează sute de răspunsuri, fie pozitive, fie forme de critică la adresa subiectului abordat sau a atitudinii prezentatorului, cum ar fi Ne place că aduci oameni care au ce spune; Trebuie să fii naiv, să crezi că USL este soluția!; Când vom scăpa de cei care abuzează de noi, șefii puși politic de către PDL?; Lasă vrăjala, ai salariul bun; Ne tot văităm că nu e bine cu pdl sau usl, cu nu știu cine, dar cine i-a votat? Bunica? sau Tanti Nuți, ar fi ost bine și tu să iei exemplu de la gimnastele românce, adică să trăiești cu venituri ridicole, să încerci să faci performanță în condiții de Somalia. Luând ca premisă existența cenzurii și autocenzurii pe segmentul politic al jurnalismului, faptul că părerile negative ale audienței nu au fost cenzurate la rândul lor, denotă faptul că exercițiul democratic încă funcționează prin însăși vocația presei drept câine de pază a acestuia. Deși rubrica oficială a emisiunii de pe site-ul Antena 3 nu este atât de vizitată, reușind să strângă doar 33 de comentarii pentru ultima ediție din 10 mai 2013, echilibrarea între păreri pro și contra persistă: Gâdea a dat cu o mână/ și Oprescu cu două mâini; Măi, gâdilici, eu te înțeleg că tu ești un monarhist convins, dar înainte să aberezi cu bunăstarea românilor din vremea regelui Mihai, du-te, rogu-te și întreabă niște oameni care au trăit în vremea regelui; Domnule Gâdea, sunt administrator la o firmă de taxi din Galați și am rugămintea să luați măsuri în privința noastră, știți câți bani negri sunt în taximetrie sau Eu prevăd că pe măsură ce încep să apară pdl-iștii în emisiunile antena 3 veți avea un rating descrescător (…) însă de acum aveți datoria să criticați actuala guvernare, dar în mod echilibrat. Așadar, deși este un produs al televiziunii, această emisiune se bazează pe feedback-ul obținut prin new media, reacții lăsate de blogul prezentatorului sau pe contul de Facebook al emisiunii.
III. Receptarea știrilor
3.1. Eveniment mediatic
Fie că răsfoim un ziar tradițional sau unul online, fie că ascultăm știrile sau le vizionăm, evenimentele propuse de mass-media tind să le invadeze sfera privată, să le forțeze să luăm o poziție, fie că este pozitivă sau negativă față de scenariul desfășurat. Evenimentul sau forma sa finală, știrea, este liantul tuturor paradigmelor din științelor comunicării, pornind de la teoria acului hipodermic până la abordări contemporane, precum construcția socială a realității. Concis, știrea este „lucrul, pe care îl aflu azi și ieri nu îl știam”, „faptul care îi face pe oameni să stea de vorbă între ei”, „o primă avizare a unui lucru întâmplat recent” sau „transmiterea unui eveniment, adică a unui fapt socialmente semnificativ, a cărui cunoaștere este necesară pentru înțelegerea istoriei în derularea ei zilnică”. În goana lor după știri unice, mass media forțează adeseori natura unui eveniment, transformându-l în senzațional sau ridicol. Oricare ar fi tenta lor, știrile respectă aceeași regulă a urgenței: sunt publicate, puse în unde știrile hard, bazate pe evenimente puternice, neașteptate (de tipul unei explozii la metrou, o criză bancară aparent fără motiv, amenințând depozitele populației) care peste câteva ore ar fi depășite de update-urile aferente și știrile soft, al căror termen de valabilitate este mai îndelungat, inspirate de evenimente minore, repetitive (rata șomajului, căsătorii regale).
Definiția, pe care o acordăm știrilor, este inspirată de studiile lui John Hartley, pentru care acestea iau forma unui sistem cultural, câteodată perceput în mod inconștient, dar modelând ierarhia valorică a culturii noastre: „Instituția știrilor cuprinde cuvinte și imagini, adică un subsistem diferențiat în cadrul limbajului”. Evenimentul este eșafodajul, pe care se articulează întregul sistem mass-media, coagulând activitatea jurnaliștilor, dar și interesul publicului. „Evenimentul pe care jurnalistul trebuie să-l relateze reprezintă una dintre constrângerile majore ce acționează asupra sa. Evenimentul ancorează puternic în cotidian: aici, astăzi, acum sunt termeni ce dobândesc prin intermediul presei conotații aproape mitice în existența noastră”. Deși presa anglo-saxonă afirmă că facts are sacred și astfel, jurnalistul trebuie să fie fidel evenimentului observat, de fapt acesta va supune acel fragment de viață unei transformări structurale: „evenimentele, în planul informației, al discursului, nu sunt faptele din real reflectate fidel, ci construcții simbolice ale acestora, materializând discursuri sociale preexistene și larg împărtășite”. De exemplu, Warren Breed, fost reporter, a analizat de ce și cum media își mențin politica editorială. Warren Breed a observat că editorul, ca proprietar sau reprezentant al proprietarilor, are dreptul de a stabili și de a impune politica ziarului. Totuși, conformarea nu este automată. Prin politică, Breed înțelege orientarea arătată de un ziar în editorialele sale, în coloanele de știri. Denaturarea nu înseamnă aproape niciodată ocolirea adevărului, ci mai degrabă omisiune, selecție diferențiată a unui subiect. Într-un alt articol, Warren Breed arată că într-un conflict de valori mass media sacrifică câteodată raportarea precisă a unor evenimente importante de dragul uzanței, al decenței publice și al respectării legilor. Ziarele vorbesc în general în mod pozitiv despre orașul de origine și despre conducătorii săi.
Discursul media actual s-a schimbat, încă este prematur să spunem dacă în bine sau nu, cert este că „jurnaliștii renunță la tehnicile obișnuite (și profesional consacrate de news gathering și news packaging și fac apel la un alt tip de discurs în două situații: atunci când se întâmplă ceva neobișnuit și neașteptat și atunci când se întâmplă ceva așteptat, dar, prin amploare, neobișnuit”. Această situație este descrisă sugestiv de Mirela Lazăr astfel: „din ansamblul ocurențelor brute (planul realului), reprezentanții mass-media le aleg pe cele care li se pare că merită să fie făcute publice, creditându-le cu o valoare de informație. Aceasta formează evenimentele mediatice (în general, fapte notabile). În această viziune despre eveniment, accentul se deplasează de la noțiunea de ceva care s-a petrecut/se petrece în mod neprăvăzut- o ocurență unică, neprevăzută și irepetatibilă, în planul realului – la ideea de ceva care se transformă în eveniment”, ceva care dobândește pertinență în funcție de o perspectivă și face obiectul atenției publice”.
În mod tradițional, evenimentele sunt constituiete de trei instanțe:
„cei care promovează informații (surse care identifică o ocurență demnă de interes pentru ceilalți, din diferite motive)
cei care asamblează informații (jurnaliști care prelucrează materialul furnizat de promotorii de informații și transformă ocurențele identificate de ei în evenimente publice)
cei care consumă informații (publicul receptor), care acordă atenție unor evenimente pe care mass-media le-au adus la cunoștința lor și care își creează astfel, în mintea lor, un sens al timpului public”.
Nu orice tip de evenenimente intră pe agenda media, așa cum vom vedea din abordarea următorului subpunct. Există un interes al fiecărui jurnalist de-a promova anumite ocurențe și a evita ca altele să devină evenimente în atenția publicului. În funcție de gradul de intenționalitate și identitatea celui care promovează o ocurență, putem distinge între:
evenimente de rutină, la rândul lor presupunând că faptele subadiacente acestor evenimente sunt deliberate și că inițiatorii lor sunt aceiași indivizi care le promovează cu statutul de evenimente. Ca evenimente de rutină recurente în practica jurnalistică amintim conferințele de presă, briefing-ul săptămânal de la Guvern sau inaugurările.
accidentele presupunând lipsa caracterului intențional, dar bazându-se pe faptul că indivizii care le promovează nu sunt și cei care le-au provocat. Fiind o ruptură în ordinea firească a lucrurilor, accidentele pot favoriza revelații asupra unor aspecte delibera ascunse de cei care ar deține controlul asupra unor evenimente de rutină. De exemplu, un val de poluare nu va mai fi aplanat printr-o simplă conferință de presă, va antrena dorința jurnaliștilor de-a investiga în trecutul companiei responsabile, cu scopul de-a aduce publicului o posibilă cauzalitate.
scandalurile implică transformarea unei ocurențe în eveniment printr-o activitate cu caracter intențional. Spre deosebire de celelalte ocurențe, declanșarea scandalului îi surprinde pe inițiatori.
hazardul fericit, rar întâlnit în practica jurnalistică, se bazează pe un fapt neprevăzut, ca și accidentele, dar este promovat ca eveniment de cel care îl inițiază.
Crizele, indiferent de tipologia în care se încadrează, sunt o amenințare permanentă pentru ordinea socială, așadar un creuzet permanent al evenimentelor. Mirela Abrudan, orientându-și cercetarea spre criza financiară din România, emergentă odată cu anul 2007, furnizează un cadru conceptual, pe care îl putem extrapola analizei noastre asupra imaginii Oltchim de la sfârșitul anului 2012. Teoreticiana consideră că „situațiile de criză apar la tot pasul având o multitudine de fațete. Conflictele sociale sau politice, problemele economice sau dezastrele naturale zguduie necontenit opinia publică de pretutindeni într-un mod imprevizibil”. „Problema” Oltchim urmează drumul tradițional al comunicării de criză, în care „procesul de comunicare prea lent și abordarea greșită a situațiilor de criză cauzează daune economice considerabile și pun sub semnul întrebării competența comunicațională a managementului instituțional”. O analiză succintă a subiectelor transformate de mass media românești în evenimente demonstrează tendința generală spre dramatizare, simplificare și politizare: frica de-a ne îndatora prea mult la instituțiile externe de creditare, spaima pensionarilor de-a nu-și primi drepturile bănești, jocul de-a remanierea și suspendarea. Raportându-ne la subiectul cazului nostru de caz, reținem observația Mirelei Abrudan, potrivit căreia „o criză poate desemna un incident sau o serie de incidente care declanșează sau pot declanșa relatări negative în presă, pe scară largă, periclitând imaginea sau credibilitatea unei organizații sau a unui brand. Situațiile de criză presupun îngrădirea dramatică a libertății de acțiune și se dovedesc a fi aproape întotdeauna surprinzătoare, mediatizate vremelnic și suprasolicită informațional organizația, având un parcurs neobișnuit și rezultate imprevizibile”. Un alt detaliu covârșitor în contextul Oltchimului este și impactul știrilor online, de regulă lansate la nivel local și preluate de instituțiile media naționale. „Internetul facilitează răspândirea zvonurilor, subiectelor de risc sau de criză. O simplă idee apărută în cadrul unui chat sau blog aparent nesemnificativ de pe un oarecare portal de la celălalt capăt al lumii poate declanșa a doua zi o relatare scandaloasă în presa unui anumite țăro sau chiar la nivel mondial”.
3.2. Agenda-setting
Această teorie, inclusă în categoria efectelor limitate a mass media, reprezintă „capacitatea mass-mediei de a ordona și organiza mental lumea pentru noi”. Acest cadru conceptual a fost influențat de lucrarea lui Walter Lippman, Public Opinion, postulând că opinia publică poate fi influențată de informațiile, mai ales unghiul de abordare ales de mass-media. Primul studiu sistematic al ipotezei privind efectul de agendă a fost realizat în 1972 de către cercetătorii McCombs și Shaw (1972). Ei au studiat efectul de agendă în campania prezidențială din 1968 și au emis ipoteza că „mass media fixează agenda pentru fiecare campanie politică, influențând accentuarea atitudinilor față de problemele politice”. Cei doi cercetători și-au realizat studiul concentrându-se asupra alegătorilor nehotărâți din Chapel Hill, Carolina de Nord, deoarece nehotărâții, considerau cercetătorii, ar putea să fie cei mai susceptibili la efectele de agendă. Cercetătorii au intervievat un eșantion de 100 de respondenți și au făcut simultan o analiză de conținut a mass media care îi servea pe acești alegători: cinci ziare, două reviste și două posturi TV pentru știri de seară. Respondenților li se cerea să indice marile probleme din țară. Descoperirile au susținut efectul de agendă. Pentru problemele majore, corelarea între accentul pe care l-au pus media asupra unei probleme și percepția alegătorilor în legătură cu importanța problemei a fost destul de pronunțat (0,967).
Recent, efectul de agendă s-a extins dincolo de ideea originară, care spunea că accentuarea problemelor în cadrul știrilor are un efect asupra accentuării problemelor pentru public. Teoria a fost extinsă astfel încât să se ocupe nu numai de problemele care sunt scoase în relief de mass media, ci și de „modul cum sunt prezentate aceste probleme”. Teoria a fost de asemenea modificată pentru a include și alte efecte asupra membrilor audienței în afară de creșterea accentuării problemelor. Aceste efecte suplimentare includ efectele atitudinale și comportamentale. McCombs (1992) a argumentat că fiecare agendă este formată „dintr-un set de obiecte și fiecare dintre aceste obiecte are un set de atribute”, incluzând aspectele la care oamenii se gândesc atunci când iau în considerare problema. Aceste atribute sau perspective asupra unui subiect pot să prezinte și efecte de agendă, întrucât „efectul de agendă este un proces care poate afecta atât ce să gândim despre ceva, cât și cum să gândim despre acel lucru”.
În anul 2002, cercetătorii Jarren și Donges insistau asupra necesității unei delimitări teoretice. „Pe de o parte, există conceptul de agenda-setting, prin care se înțelege procesul de influențare a percepției mentale asupra realității și a receptorilor prin plasarea anumitor teme în media și prin locul lor în prezentarea mediatică. Pe de altă parte, agenda-building semnifică procesul prin care anumite teme de natură diferită (politică, economică, culturală, socială) sunt incluse pe agenda media și se bucură de mediatizarea specifică”. Evenimentele cotidiene intră într-un proces de competiție, ajungându-se la inter-media-agenda-setting, care presupune că anumite tipuri de media preiau oferta tematică a altor mijloace de comunicare, fiind influențate de acestea în constituirea agendei. În acest sens, întrucât ne raportăm la știrile postate în mediul online, putem afirma că televiziunile, radiourile și ziarele se inspiră din agenda promovată de redacțiile online, în egală măsură în acestea preiau știri din mediile tradiționale.
IV. Studiu de caz: analiza a știrilor postate pe portalurile online antena3.ro, hotnews.ro, realitatea.net
Așa cum am punctat în primul capitol al tezei, există o tradiție jurnalistică îndelungată în România, încă din secolul XVIII. Putem spune că evoluția presei românești a venit o dată cu istoria românilor. Pe zi ce trecea, nevoia de a știi despre ceea ce se întâmplă pe plan politic a deschis orizontul poporului român spre a vrea să fie informat. Tirajul publicațiile creșteau inimaginabil, o dată cu accentuarea evenimentelor ce vizau destinul țării. Încă de la începutul ei, presa românească a optat radical pentru democrație, în perioada interbelică, dar și o dată cu revenirea la un regim aparent democratic după momentu 1989. În perioada tranziției, presa românească s-a reinventat, existând publicații care aduceau ceva cu totul și cu totul nou, datorită tentinței lor de a se specializa pe domeniul femeilor, eroticului, destinate publicului masculin, dar și cele cu teme economice sau financiare (Formula As, VIP, Academia Cațavencu, Pro TV Magazin, TV Mania, Ziarul financiar). Presa scrisă a întâlnit ulterior, un concurent pe măsură; presa audiovizuală, în special televiziunea care s-a impus vertiginos în fața radioului sau a presei scrise încă de la apariție. Dacă până în 1989 România viziona numai programele televiziunii publice, după revoluție, televiziunile private au fost cele care concurau cu informații din diferite categorii astfel încât să atragă. Pentru a surprinde dezvoltarea și audiența mereu în creștere a posturilor de televiziune, câteva cifre statistice, credem, sunt relevante. În 1999, la nivel național, existau peste 8 milioane de posesori de aparate TV, iar numărul abonamentelor, în 1997, era de peste 4 milioane. Tot pentru anul 1999 s-au înregistrat 4 milioane de abonați la televiziunea prin cablu, cele mai mari firme de televiziune prin cablu, după numărul de abonați fiind Romanian Cable System și Astral CATV. Cele două instituții media ale audiovizualului (Televiziunea Română și Societatea Română de Radiodifuziune) s-au separat administrativ după 1989, divizându-se în radiouri precum România Actualități, România Cultural, România Tineret, Antena Bucureștilor, Antena Satelor și România Muzical; iar de partea televiziunii, TVR 1 ca post național.
Astăzi, majoritatea publicațiilor au trecut pe suport electronic tocmai pentru că publicul se schimbă odată cu timpul și nevoile acestuia devin pretențioase. Amintim ziare precum Cancan, Click, Adevărul, Libertatea ce au realizat cât de important este să deții și un web site în care aceleași informații să fie distribuite altfel. Și ziarele tematice, de specialitate au urmat exemplul acestora (Joy, Playboy, Men's Health etc). Nu mai este o noutate că programele tv sunt susținute de informații suplimentare pe care telespectatorii le pot revedea de câte ori doresc, numai pentru că fiecare canal tv a reușit să își exprime identitatea și altfel, prin internet. Radiourile au și ele siteurile unde sunt postate ultimele melodii difuzate, comentarii, invitații la emisiunile matinale etc. Iar acesta este cu desăvârșire procesul în care media online ia amploare. Și putem susține că suntem abia la început.
Atât Diana Popescu, editor al Gândului, precum și Cristian Manafu, blogger, pe care îl voi cita în cadrul studiului de caz, au afirmat că nu putem vorbi de moartea edițiilor print ale ziarelor românești. Întotdeauna va exista o piață solidă, chiar redusă numeric, doritoare de-a cumpăra un ziar (de cele mai multe ori însoțit de o carte sau un alt material promoțional). De cealaltă parte, atât cei doi reprezentanți români, cât și teoreticienii din spațiul anglo-american accentuează faptul că în următorul deceniu, majoritatea oamenilor vor citi știrile care-i interesează de pe internet de pe calculatorul personal sau o formă mobilă, precum accesul de pe smartphone sau tabletă. Este evident că trusturile media din întreaga lume au început să fie conștiente de acest lucru, întrebarea este dacă sunt suficient de pregătite să aibă o cumunicare eficientă în era new media, care să genereze deopotrivă trafic și profit, dar în egală măsură să fidelizeze cititorii.
Potrivit rezultatelor unor studii realizate în 2004, privind strategiile de comunicare ale trusturilor TV în mediul online, teoreticienii anglo-americani au concluzionat că posibilitățile new media era ignorate sau se implementau târziu.
În spațiul românesc, se pare că evoluția este mult mai rapidă, sub imboldul crizei economice. În perioada 2007-2011, multe dintre cele mai populare cotidiene centrale (Cotidianul, Ziua, Gardianul, Gândul) au renunțat la versiunea tipărită, pentru a se consacra comunicării online, considerate mai profitabile sub raportul costuri/feedback. Conform datelor actualizate lunar de BRAT și SATI, constatăm că există o tendință de scădere a vânzărilor edițiilor print (de pildă Jurnalul Național vindea în luna mai aproximativ 22.000 de unități, pe când în luna iunie media lunată de vânzări pe apariție a scăzut la 19.500). De cealaltă parte, traficul pe versiunea online a ziarului a crescut de la 280.000 de vizitatori unici în luna mai la 350.000 în luna iunie. Tendințe similare au observat și în cazul Evenimentului Zilei, României Libere și Adevărului.
În linii mari, ziarele online din România respectă pattern-ul, pe care îl regăsim în cazul ziarelor europene, de exemplu Le Monde. Titlurile încearcă să devină dominante (prin mărimea literei, artificii grafice), pentru a atrage atenția cititorilor; instrumentele de navigare sunt plasate în partea de sus a paginii pentru o funcționare optimă și rapidă; paragrafele scurte, cele care sunt citite într-o măsură mult mai mare decât textele lungi, deschid articolele; este folosit cu precădere formatul de o coloană, pentru a ușura vizibilitatea; pozele accentuează faptul divers sau chipurile, acțiunile oamenilor implicați în povestea articolului.
Chestionar privind impactul jurnalismului online
„În jargonul științelor socioumane și al sociologiei, în particular, termenii de <<cantitativ>> și <<calitativ>> au primit o extrapolare ce se abate mult de la înțelesul lor curent, ajungându-se ca ei să desemneze două mari paradigme”. Cercetarea cantitativă este plasată epistemologic pe poziția pozitivismului, a explicației, pe când cea calitativă este plasată pe poziția fenomenologico-comprehensivă, ideografică. Practic, cercetarea cantitativă este asemănătoare cu cea din științele naturii, pe când cea calitativă dispune de o abordare etnologică. O altă diferență, potrivit teoreticienilor amintiți, ține de relația dintre cercetător și subiect: în primul caz (cercetare cantitativă) relația este dinstantă/poziție din exterior, pe când în cercetarea calitativă relația este apropiată/ poziție din interior. În ceea ce privește relația teorie și cercetarea empirică, în abordările cantitative se verifică anumite teorii, iar cele calitative sunt cercetări de emergență a teoriilor. Imaginea realității în cazul cercetării cantitative este statică, exterioară actorului, pe când în cea calitativă este procesuală și construită social de actor.
În cercetarea de față ne vom concentra asupra ambelor direcții: modalitatea cuantificabilă, prin care cititorii și editorii implicați în promovarea online a ziarelor românești vor evidenția plusurile și dezavantajelor new media locale, totodată vom lua în calcul și aspecte calitative, referitoare la viziunea unui blogger implicat în fenomenul new media, încă din zorii săi în România.
Chestionarul online este instrumentul pe care-l voi utiliza preponderent în cercetarea de față, întrucât analizăm produse online. Ray Poynter face o distincție la nivelul metodelor cantitative vs. calitative, prezentând instrumentele de cercetare folosite în cele două tipuri de abordări. Astfel, în concepția autorului ,,cercetarea cantitativă online” reprezintă în primul rând interviuri/chestionare online și spre deosebire de mediul tradițional, în mediul online există câteva etape distincte: crearea și obținerea acordului de la client pentru draftul chestionarului realizat într-un document Word de cele mai dese ori, codarea întrebărilor folosind un software, găzduirea chestionarului pe un server, testarea acestuia, invitarea persoanelor care fac parte din publicul țintă să completeze chestionarul, colectarea datelor și monitorizarea acestora, descărcarea datelor și arhivarea lor într-un sistem informatic. Potrivit autorului, există mai multe tipuri de chestionare: chestionare web, chestionare trimise prin email, fie incluse în corpul e-mailului, fie atașate, cu posibilitatea de a fi descărcate pe calculator și completate ulterior. Cu toate acestea, nu este prezentată o definiție a chestionarului online și asta, tindem să credem, este pentru că principiile, regulile de concepere și scopul unui chestionar au rămas aceleași. Metoda, spre care am optat, este cea a trimiterii prin email și a chestionarului web postat pe o rețea de socializare (Facebook).
Inevitabil, chestionarul online preia structura chestionarului tradițional, așa cum este el menționat în literatura științelor socio-umane, doar suportul, timpul de răspuns și prelucrarea datelor sunt diferite.
În funcție de forma de înregistrare a răspunsurilor, există întrebări închise, deschise și semiînchise, întrebările închise fiind cele care oferă variante de răspuns respondentului, cele deschise lasă respondentul să completeze răspunsul, iar cele semiînchise sunt întrebări la care sunt oferite variante de răspuns, printre care și varianta ,,altele”, care oferă posibilitatea celui intervievat să completeze cu propria variantă, dacă nu a regăsit-o pe cea bună în variantele oferite. După cum putem observa, tipurile de intrebări sunt valabile atât pentru mediul online, cât și pentru cel offline, inclusiv logica de alcătuire a instrumentului de lucru, ceea ce este diferit ține codare, de designul chestionarului, de suportul pe care este stocat/salvat, de felul în care este aplicat, de cele mai multe ori fiind auto-administrat și de modalitatea de colectare și interpretare a datelor.
Analiza și interpretarea datelor
Chestionarele a fost aplicat online, prin intermediul mesajelor trimise subscriberilor de pe paginile de Facebook al celor mai populare ziare și televiziuni din România (Adevărul, Gandul, Evenimentul Zilei, Realitatea, Antena 3), iar jurnaliștii care postează în mediul online au fost abordați prin email.
În cadrul anchetei au fost chestionați 150 de subiecți, care au fost aleși aleatoriu dintr-o listă de subscriberi, dar un număr de 130 de persoane au răspuns concret (au fost eliminate chestionarele trimise cu răspunsuri incomplete sau pur și simplu, goale). Așa cum am afirmat, menționând legislația internetului, mesajele dorite pot fi considerate spam-uri.
Pentru ca eșantionul să fie valid au fost întrunite următoarele condiții:
respondenții sunt din toate categoriile de vârstă existente în baza de date;
subiecții sunt de sex feminin și masculin;
respondenții fac parte din categorii de venit diferite.
Prima întrebare, referitoare la durata activității de jurnalist este concretizată în diagrama de mai jos. Majoritatea jurnaliștilor care au răspuns invitației de-a discuta despre new media sunt veterani, cu cel puțin un an de activitate în presă. Cei mai mulți au lucrat într-o redacție tradițională, dar o dată cu venirea crizei, a fost constituită ad-hoc o redacție online (detaliu surprins prin întrebarea 2), în care aceștia au fost nevoiți să lucreze chiar ore suplimentare (mai mult de 10h, detaliu surprins prin întrebarea 3).
Întrucât articolele postate online par a fi copiile fidele ale celor incluse în ediția print a ziarului (acolo unde cazul să facem această comparație), i-am întrebat pe jurnaliști cât timp dedică documentării pe teren, având ca premisă faptul că acele articole sunt rodul unui documentări, investigații, nicidecum traduceri sau mai grav însușiri ale unor texte semnate de alți autori, ceea ce ar arunca anatema de plagiat asupra new media românești. Majoritatea răspunsurilor au convers spre versiunea 4h, urmate de alte 4h dedicate editării, ceea ce ar completa norma legală de 8h de muncă.
Sursele de documentare online predilecte rămân agențiile de presă, urmate de site-uri conexe, precum cele ale partenerilor sau ale televiziunilor.
Jurnaliștii din mediul online consideră că oferă conținuturi unice, dar următoarea categorie predominantă, numărul de articole, în funcție de care se stabilește salariul, aruncă o umbră de îndoială asupra caracterului unic al acestor știri.
Restul întrebărilor din chestionar au primite răspunsuri trunchiate sau fie jurnaliștii nu au dorit să comenteze în niciun fel. Pe scurt, din datele obținute pot afirma că jurnaliștii nu știu sau nu sunt interesați să verifice dacă materialele lor sunt preluate de alte platforme (ziare locale de pildă), jumătate din articolele create includ elemente multimedia, jurnaliștii nu își optimizează articolele (SEO), aceasta intrând în sarcina administratorului site-ului, iar articolele hard par să predomine, deși o analiză la prima vedere, ne arată că presa online trece printr-un proces de tabloidizare, spre zona știrilor soft. General vorbind, știrile hard, precum cele politice sau economice, susceptibile de-a afecta o comunitate largă, pot genera efecte cognitive, pe când cele soft nu suscită atenția îndelungată a cititorilor. Din păcate, întrebările referitoare la această dihotomie au fost evitate, ceea ce ne induce ideea că jurnaliștii sunt conștienți de efectele persuasive, pe care știrile lor le-ar avea asupra consumatorilor.
În ceea ce privește chestionarul adresat publicului-țintă, acesta a generat mai multe răspunsuri, pe care le putem valorifica pentru o cercetare ulterioară.
În primul rând, cititorii români de presă online alocă în fiecare zi cel puțin 20-30 de minute „răsfoirii” de știri, în drum spre serviciu, școală sau în parc. Cititorii accesează ziarele (detaliu surprins prin întrebarea 3 a chestionarului), folosind adresa publicației, deseori memorată în adresele browserului sau căutând o scurtătură pe Facebook, prin pagina oficială a brandului. Adevărul conduce clasamentul celor mai populare produse new media din România:
Subiectele urmărite cu maxim interes sunt cele politice, urmate de dezbaterile economice, sociale, precum și știrile, zvonurile din divertisment. Există foarte puține cazuri în care cititorii urmăresc un jurnalist anume, acesta fiind o figură a autorității, precum Cristian Tudor Popescu. Aceste detalii întregesc ipoteza tezei noastre, potrivit căreia există efecte cognitive ale mijloacelor de comunicare persuasive, în cazul nostru ziarele online. Aceste efecte se manifestă sub forma orientării interesului potrivit spre anumite evenimente de pe agenda politică și socială, propusă de fiecare instituție media.
De regulă, cititorii intervin și comentează, atunci când subiectul este unul delicat, vizează comunități, precum cazul Oltchim, dar există și o tendință accentuată de a comenta ca formă de ripostă asupra slabei documentare a jurnalistului sau prezentarea tendențioasă a faptelor. Cititorii comentează deopotrivă în căsuța aferentă fiecărui articol pe site-ul oficial, dar și pe pagina de Facebook a ziarului, acolo putând să interacționeze mai repede cu alți cititori, care le împărtășesc opinia.
Întrebarea 12 viza interacțiunea efectivă a utilizatorului de Facebook cu unul din brandurile monitorizate. Răspunsurile au fost unanim afirmative. Întrebarea 13 a încercat să stabilească ce elemente contează, când un potențial consumator accesează pagina brandului: am oferit trei variante de răspuns, în urma monitorizării. Am observat că Andra (sau poate un cont fals) intervine săptămânal și răspunde aprecierilor și întrebărilor, pe când concursurile interactive (ce tip de cremă să îți alege, iar utilizatorul își creează un avatar pe care încearcă produsele virtuale ale brandului) și mici recompense (eșantioane, premii) generează vizualizări și comentarii numeroase (în medie fiecare postare de acest fel este comentată de cel puțin 100 de oameni). Ultima întrebare a chestionarului (ce particularități apreciază la un produs media) a primit foarte puține răspunsuri (20), ceea ce mă determină să consider că românii au adoptat new media, pentru că este ceva nou și interactiv, dar nu își pun prea multe probleme, în ce privește structura și funcțiconarea fenomenului. În linii mari, pozele, clipurile, precum și transmisiunile în direct au fost printre opțiunile menționate de cititori.
5.2. Interviu Cristian Manafu – social media trainer la The Connector&Partners, blogger
Cristian Manafu este unul dintre primii blogeri din România, fost jurnalist și actualmente social media trainer, printre puținii profesioniști din domeniul new media.
Comparativ cu anii precedenți, în 2012, „aproape s-a dublat numărul blogurilor. În plus, acum avem două blogosfere. Vechea blogosferă, formată din cei ce au început să bloggeze cam din 2005 sau înainte și care deja se știu între ei. Și noua blogosferă, crescută din cei care au lansat un blog anul acesta, majoritatea studenți și elevi sau proaspăt angajați în diverse companii. Aici intră și vedetele”. O trăsătură comună a fenomenului new media este că în continuare, platformele de blogging străine, precum WordPress și Blogger, sînt folosite pe scară largă, ceea ce arată eșecul platformelor locale în a atrage utilizatori.
Cristian Manafu optează pentru o versiune aparte a ziarului online, descurajând fenomenul copy-paste din ediția print în cea online, dar în egală măsură admite că acest lucru se datorează patronatelor din media, care nu înțeleg că jurnaliștii din redacția tradiționale nu se implică fizic și emoțional în mediul online, dacă nu sunt recompensați extra-salariu. Totuși, dualitatea print-online conține un aspect pozitiv: blogurile jurnalistice. Aceste creații new media „au prins avînt destul de puternic, susținute parțial și de grupurile media, însă blogurile personale conduc detașat într-un top al categoriilor. Blogurile reprezintă o alternativă doar pe un anumit gen de informații și definesc un nou mix editorial. Politica și socialul nu lipsesc de pe multe bloguri, însă sportul și mașinile nu îi interesează pe bloggeri. Există un interes aparte pentru subiecte de timp liber, media și tehnologie. Divertismentul e și el puternic reprezentat. Nu văd, în schimb, vedete de tabloid pe bloguri. Blogurile au rol complementar pentru mass-media și pot fi un barometru excelent privind măsurarea interesului pentru informații al unui target care e din ce în ce mai neinteresat de presa clasică. Este însă posibil ca, în viitor, pe diferite nișe neexploatate sau slab reprezentate în media, să apară bloguri puternice. Acum multe site-uri se tem de bloguri”.
Blogerul român, fie că este jurnalist, așadar are expertiză sau un simplu amator, care simte că are ceva de spus „este tînăr, are între 16 și 35 de ani. Aproape 2 din 3 bloggeri sînt bărbați, ceea ce ne arată că avem acum mai multe bloggerițe față de anul trecut (cînd aveam 1 din 4). Mai mult de jumătate urmează o facultate sau au terminat una. Dacă nu sînt elevi sau studenți, cei mai mulți lucrează în IT&C și media, marketing și comunicare. Tot peste jumătate se ocupă de doar un singur blog, însă 1 din 4 bloggeri postează pe două jurnale. Iar cei mai mulți dintre ei, peste 80%, și-au deschis blogul în perioada 2005-2007”.
Deși media românești cunosc o etapă de criză, în linii mari putem vorbi de o maturizare, „multe bloguri, siteuri impunîndu-se ca spații de informare, documentare, colaborare. Există o diversitate a blogurilor tematice, specializate, cu conținut original, bine scris, argumentat. Comentariile devin de multe ori adevărate dezbateri între membrii comunității dezvoltate în jurul unui blog. Media tradiționale și-a sporit interesul nu doar în a monitoriza blogurile, dar și în a se exprima prin intermediul lor. Posturi sau emisiuni de televiziune, radio, ziare și reviste au propriile bloguri, de multe ori jurnaliștii se exprimă și pe blogurile personale”.
Manafu.ro, blogul pe care îl întreține de un deceniu, se dorește a fi un ziar în miniatură, ușor de folosti și interactiv. Pilonii, pe care se bazează sunt: conținut multimedia, reactualizare rapidă a informației, adaptabilitatea pentru varianta de mobil și tabletă și atragerea unor “invitați speciali” (politicieni, vedete, experți), care răspund întrebărilor cititorilor online. La prima vedere, manafu.ro pare să fie un hotnews.ro adaptat unei comunități restrânse și loiale. Publicul este în primul fidelizat prin ascultare, ziarele mari pierd teren, pentru că nu răspund prompt sau poate niciodată criticilor sau recomandărilor cititorilor. Concursurile, fie ele simbolice, sunt o altă sursă inepuizabilă de-a ține cititorii conectați la viziunea blogului/site-ului.
Modelul de comunicare online din România în următorii ani va fi axat tot pe nucleul blogului sau rețelei sociale, întrucât ”va fi tot mai evident că poți fi la curent cu ceea ce se întîmplă în sectorul tău profesional doar dacă urmărești și un număr de bloguri de calitate din domeniu, că dialogul purtat prin intermediul acestora consolidează comunitățile de interes și de practică. Va fi un instrument important în crearea unui portofoliu al activității profesionale, de cercetare”. Blogul unei personalități celebre, cum este cazul lui Cristian Manafu, poate induce efecte cognitive, în sensul de-a persuada audiența spre o anumită tendință, dar efectul este redus în comparație cu instituțiile media de tipul televiziunilor, întrucât bloggerul este o autoritate singulară, de cealaltă parte există o suită de jurnaliști, care repetă aceleași informații, pentru a imprima o direcție de gândire (Puterea este pozitivă, Opoziția – negativistă sau viceversa).
Concluzii
Teza „Efectele cognitive ale influenței media persuasive” a încercat să ofere o perspectivă nouă, obiectivă asupra fenomenului new media din Români și a impactului, pe care îl are. Întrucât datele obținute în urma chestionarele aplicate sunt sensibile, în sensul schimbărilor atitudinale ulterioare, consider că teza poate fi îmbogățită pe viitor prin organizarea unor focus-grupuri, pentru a suprinde și aspecte contextuale, posibile reacții nonverbale, care să determine dacă într-adevăr românii înțeleg ce înseamnă new media și cum este conceptul aplicat zi de zi.
Lucrarea s-a structurat pe un eșafodaj deductiv. Pornind de la teoriile clasice ale jurnalismului (caracteristicile și evoluția presei scrise, radio-tv, genurile jurnalistice), am încercat să definim ce este new media. Din păcate, literatura română încă este deficitară la acest capitol, deși teoreticieni precum Dorina Guțu-Tudor sau Delia Balaban încearcă să „ardă etapele” prin studiile alocate domeniului în ultimii trei ani. Cadrul conceptual a fost predominant format de viziunea unor teoreticieni anglo-americani, precum Martin Lister, Ray Poynter sau John Husinger, încercând să ofer exemple din practica locală. Fie că vorbim de ziare online, televiziuni sau radiouri care încapsulează elemente din recuzita noului val, new media este un element recurent: design atrăgător și interactiv, posibilitatea de-a comenta și obține feedback, „updatare” permanentă a știrilor, recomandarea (prin butoanele de share și recommend) lor grupului de prieteni în cadrul rețelelor sociale.
Anexa
Chestionar adresat jurnaliștilor, bloggerilor
Vă mulțumim pentru timpul Dvs. de a participa la completarea acestui chestionar.
Durata chestionarului: 7 – 10 minute.
Rezultatele cercetării nu vor fi folosite în scop comercial.
De câți ani lucrați în presă?
1-3; b) 4- 7; c) 8-11; d) mai mult de 11 ani
Ați lucrat și în presa scrisă tradițională până a lucra într-un departament online al unei redacții?
Da b) Nu
Care este programul Dvs. de muncă în prezent?
8 ore b) 8 – 10 ore c) mai mult de 10 ore
Efectuați ture de noapte?
Da b) Nu
Câtă muncă de teren efectuați din totalul numărului de ore de lucru săptămânale?
2 ore b) 4 ore c) 8 ore d) mai mult de 8 ore e) Nu efectuez muncă de teren
Care este principala sursă de documentare pe care o folosiți cel mai des?
Site-urile agențiilor de presă
Site-urile de știri ale partenerilor
Site-urile televiziunilor
Sursele oficiale (prin prezența la eveniment)
Surse neoficiale (prin documentare proprie)
Altele (exemplificați)
În ordinea priorităților, pe o scală de la 1 la 6, pe ce puneți accent în activitatea Dvs. jurnalistică
Cât la sută din materialele publicate sunt preluate integral de pe alte platforme?
10% b) 20% c)30% – 40% d) 50% e) mai mult de 50%
În proporție de cât la sută folosiți mai mult de o sursă pentru publicarea unui material online?
10% b) 20% c)30% – 40% d) 50% e) mai mult de 50%
Cât la sută din articolele pe care le produceți/publicați au conținut multimedia?
10% b) 20% c) 30-40% d) 50% e) Mai mult de 50% f) Mai puțin 10%
Materialele publicate zilnic pe site, cu excepția ,,știrilor calde”, sunt aceleași ca în varianta tipărită? Ce diferă?
Da b) Nu
………………………………………………………………………………………………………………………….
(Dacă ați răspuns “Da”, treceți la ăntrebarea 16).
Cum adaptați conținutul din varianta tipărită la varianta online? Care sunt principalele modificări?………………………………………………………….……………
Cât de mult acordați atenție, pe o scală de la 1 la 6, optimizării conținutului pentru motoarele de căutare (SEO)?
Ce credeți că este mai important în mediul online?
Conținutul b) Designul site-ului
Pe ce tip de știri puneți accent pe site?
Soft b) Hard
Pe o scală de la 1 la 6, cât de relevante pentru publicul țintă considerați că sunt știrile pe care le publicați în varianta online?
Care sunt cele mai citite genuri jurnalistice pe site?
știri soft
știri hard
reportaje
interviuri
anchete
articole de opinie (editoriale, comentarii)
pamflet
Nu știu
Cine stabilește agenda setting pe site?
Jurnalistul b) Publicul
Anexa 2
Chestionar adresat publicului țintă
Vă mulțumim pentru timpul Dvs. de a participa la completarea acestui chestionar.
Durata chestionarului: 7 – 10 minute.
Rezultatele cercetării nu vor fi folosite în scop comercial.
Câte ore petreceți în medie în fiecare zi citind ziarele online?
20-30 minute b) 40 – 60 minute c) mai mult de 60 de minute d) nu citesc ziare
Cât de des citiți ziarele online enumerate mai jos?
Cum accesați site-urile ziarelor pe care le citiți?
Direct (folosind adresa site-ului)
De pe pagina de Facebook
Din alte rețele sociale
Din e-mail (Sunt abonat la newsletterul ziarului)
Care sunt subiectele din ziar pe care le urmăriți constant?
Politice
Economice
Sociale
Sport
Divertisment
Opinie
Altele (descrieți)
Nu urmăresc nicio rubrică în mod constant
Aveți jurnaliști pe care să-i urmăriți mereu? Dacă răspunsul este “Nu”, treceți la întrebarea 7.
Da b) Nu
Care sunt jurnaliștii pe care-i urmăriți mereu?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Cât de des vă exprimați părerea public (pe site) despre subiectele pe care le citiți?
Care sunt materialele jurnalistice la care comentați cel mai des?
Știri economice
Știri politice
Știri sociale
Știri sportive
Divertisment (știri mondene, meteo, senzațional etc)
Altele (exemplificați)
Comentați pe site-urile ziarelor pe care le citiți în următoarele situații:
Când subiectul este tratat superficial (nu este documentat)
Când nu sunt indicate sursele
Când subiectul este de tip tabloid
Când jurnalistul nu prezintă o problemă reală
Când impactul subiectului este foarte mare
Când mă plictisesc
Alte situații (exemplificați)………………………..
Ce facilități de pe site folosiți pentru a vă exprima părerea despre subiectele pe care le citiți pe site-urile ziarelor?
Căsuța de comentarii de la sfârșitul fiecărui articol
Căsută de comentarii care trimite către contul de Facebook
Emailul jurnalistului care a publicat articolul
Email redacției
Nu îmi exprim părerea niciodată pe site-urile ziarelor pe care le citesc
Altă variantă (exemplificați)…………………………………………………………………
Cât de mult apreciați pe un site următoarele:
Anexa 3
GHID DE INTERVIU
Data interviului:
Locul interviului:
Durata:
Odată cu dezvoltarea rapidă a Internetului din ultimii ani, redacțiile s-au confruntat cu două probleme majore: scăderea vânzărilor cu peste 75% în perioada 2007-2012 (varianta tipărită a ziarului), iar pe de altă parte – creșterea traficului în unele cazuri și cu peste 500%, fapt care a dus la necesitatea presei generaliste din România de a își adapta strategia de comunicare la mediul online. Dacă inițial varianta online a ziarelor era o copie fidelă a variantei tipărite, în prezent unele publicații transmit live emisiuni sau evenimente direct de pe site, publică știri aproape în timp real etc. Cu toate acestea, până în prezent nu avem un model de comunicare al presei generaliste din România în mediul online, de aceea dorim să vă adresăm câteva întrebări care ne-ar ajuta să delimităm acest model și să vedem cum exact s-au adaptat ziarele generaliste din România la noul suport de comunicare.
Care a fost cea mai mare provocare/problemă, în momentul trecerii ziarului pe un alt suport de comunicare?
În ce componentă de pe site/blog investiți cel mai mult: în introducerea cât mai multor opțiuni interactive (hărți, webcam, aplicații meteo), conținut multimedia, design, reactualizare rapidă a informației, în dezvoltarea aplicațiilor pentru varianta de mobil și tabletă, în redactarea a cât mai multor articole exclusiv pentru ediția online, în atragerea unor “invitați speciali” care scriu pe site-ul ziarului, în dezvoltarea aplicațiilor etc? Exemplificați.
Care au fost principalele etape în conturarea strategiei de comunicare online din 2007 până în prezent? Ce tactici folosiți pentru a le atinge?
Am observat că pe site-ul publicației Dvs. apar link-uri către alte publicații, în special către publicații de tip tabloid. Cu ce publicații aveți în prezent încheiate parteneriate în mediul online (schimb de link-uri)?
Care sunt principalele modalități prin care vă fidelizați publicul țintă? Care sunt principalele surse de trafic pentru site?
Cum credeți că ar trebui să fie modelul de comunicare online al presei generaliste în România? Pe ce componente ar trebui să pună accent pentru a fi un exemplu de succes?
BIBLIOGRAFIE
Abrudan, Mirela, 2010, Criza economică și reflectarea ei în mass media 2008-2009, București, Editura Tritonic.
Balaban, Delia; Iancu, Ioana; Meza, Radu (coord.), PR, publicitate și new media, București, Editura Tritonic, 2009.
Bădău, Horea Mihai, Tehnici de comunicare în social media, Iași, Editura Polirom, 2011.
Baehr, Craig; Schaller, Robert, 2010, Writing for the internet. A guide to real communication in virtual space, New York, Greenwood Press.
Bignell, Jonathan, 2004, An introduction to television studies, London, Routledge.
Burton, Graeme, 2005, Media and Society, Critical Perspectives, London, Open University Press.
Briggs, Asa; Burke, Peter, 2009, A social history of the media. From Gutenberg to Internet, Cambridge, Polity Press.
Caroll, Brian, Writing for digital media, New York, Routledge, 2010.
Castells, Manuel, Communication power, New York, Oxford University Press, 2009.
Chelcea, Septimiu, 2004, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, București, Editura Economică.
Coman, Mihai, 1999, Introducere în sistemul mass-media,Iași, Editura Polirom.
Coman, Mihai, 2003, Mass media, mit și ritual. O perspectivă antropologică, Iași, Editura Polirom.
Coman, Mihai, 2007, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iași.
Coman, Mihai (coord.), 2000, Manual de jurnalism, vol. I și II, Editura Polirom, Iași.
Coman, Mihai (coord.), 2007, Manual de jurnalism, vol. I și II (ediție revizuită), Editura Polirom, Iași.
Danciu, Maxim, 2003, Mass media- comunicare și societate, Cluj-Napoca, Editura Tribuna.
Drăgan, Ioan, 1996, Paradigme ale comunicării de masă, București, Editura Șansa.
Drăgan, Ioan, 2007, Comunicarea, Paradigme și Teorii, vol. I și II, Editura Rao, București.
Dutton, William (ed.), The Oxford Handbook of Internet Studies, Oxford, Oxford Univerisity Press, 2012.
Goodwin, Andrew ; Whannel, Garry, 2005, Understanding television, London, Routledge.
Guțu-Tudor, Dorina, New Media, București, Editura Tritonic, 2008.
Fotiade, Nicoleta; Popa, Mihai- Evaluarea nivelului de competență în mass media, București, ActiveWatch, 2008.
Ficeac, Bogdan, 2004, Tehnici de manipulare, București, Editura Nemira.
Foust, James, Online Journalism. Principles and Practices of News for the Web, Scottsdale, Holcomb Hathaway, 2009.
Haas, Michael; Frigge, Uwe; Zimmer, Gert, Radio management- Manualul jurnalistului de radio, Iași, Editura Polirom, 2001.
Hangiu, Ion, 1996, Dicționarul presei românești, București, Editura Fundației Culturale Române.
Hartley, John, 1999, Discursul știrilor, Editura Polirom, Iași.
Husinger, John; Klastrup, Jeremy; Allen, Michael (eds.), International handbook of internet research, New York, Routledge, 2005.
Larson, Charles, 2003, Persuasiunea. Receptare și responsabilitate, Iași, Editura Polirom.
Lister, Martin (ed.), New Media –a critical introduction, London, Routlege, 2011.
Mărginean, Ioan, 2000, Proiectarea cercetării sociologice, Iași, Editura Polirom.
McQuail, Dennis, 1992, Media Performance, Mass Communication and Public Interest, Sage Publications, London.
McQuail, Denis, 1999, Comunicarea, Iași, Institutul European.
O’Sullivann, Tim (coord.), 2001, Concepte fundamentale din stiințele comunicării și studiile culturale, Editura Polirom, Iași.
Pavlik, John V., 2001, Journalism and New Media, New York, Columbia University Press.
Petcu, Marian, 2000, Tipologia presei românesti, Editura Institutul European, Iași.
Petcu, Marian, 2002, Sociologia mass media, Cluj-Napoca, Editura Dacia.
Popescu, Cristian Florin, 2002, Dicționar explicativ de Jurnalism, Relații Publice și Publicitate, București, Editura Tritonic.
Popescu, Cristian Florin, 2004, Manual de jurnalism, volumul I și II, Editura Tritonic, București.
Poynter, Ray, 2010, The handbook of Online and Social Media Research Tools and Techniques for Market Researchers, Chichester, John Wiley & Sons Ltd.
Randall, David, 2007, Jurnalistul universal, Iași, Editura Polirom.
Rees, Fran, 2006, Johannes Gutenberg. Inventor of the printing press, Minneapolis, Compass Point Books.
Rotariu, Traian ; Iluț, Petre, 2001, Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Teorie și practică, Iași, Polirom.
Rusu-Păsărin, Gabriela, 2005, Comunicarea audio-vizuală, Craiova, Editura Universitaria.
Sartori, Giovanni, 2005, Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, București, Editura Humanitas.
Severin, Werner J.; Tankard, James W. Jr., 2004, Perspective asupra teoriilor comunicării de masă: originile, metodele și utilizarea lor în mass-media, Editura Polirom, Iași.
Silverstone, Roger, 1999, Televiziunea în viața cotidiană, Iași, Editura Polirom.
Stan, Sonia Cristina, 2004, Manipularea prin presă, București, Editura Humanitas.
Traciuc, Vasile, 2009, Jurnalism radio, București, Editura Tritonic.
Yin, Robert K., 2005, Studiul de caz. Designul, colectarea și analiza datelor, Iași, Editura Polirom.
Zeca-Buzura, Daniela, Jurnalismul de televiziune, Iași, Editura Polirom, 2005.
Ward, Mike, Online journalism, New York, Taylor&Francis, 2002.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efecte Cognitive ale Influentei Media Persuasive (ID: 165128)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.