Efecte ale Mijloacelor de Comunicare In Masa Asupra Culturii Artistico Plastice a Elevilor
Cuprins
Introducere ………………………………………………………………………………………………….. 5
Capitolul I COMUNICAREA DE MASĂ
1.1 Introducere în comunicare ……………………………………………………………. 7
1.2 Comunicarea de masă. Definiție ……………………………………………………. 13
1.2.1 Comunicarea în școală ……………………………………………………………. 16
1.2.1 Comunicarea vizuală ………………………………………………………………. 21
1.3 Mijloace de comunicare ……………………………………………………………….. 23
1.3.1 Publicul țintă …………………………………………………………………………. 33
1.3.2 Mesajul ………………………………………………………………………………….. 34
Capitolul II IMPORTANȚA MASS MEDIEI ÎN SOCIETATE
2.1 Rolul și funcțiile mass media ………………………………………………………….. 37
2.2 Implicarea mass mediei în schimbarea socială ………………………………….. 38
2.3 Mass media și viața de zi cu zi ……………………………………………………….. 40
2.4 Și totuși, este mass media a patra putere în stat sau puterea dominantă? .. 40
Capitolul III DIALOG ÎNTRE ELEVI ȘI CULTURA ATISTICO-PLASTICĂ
3.1 Ce este cultura și cum o comunicăm? …………………………………………….. 43
3.2 Arta ca parte expresivă a culturii ……………………………………………………. 46
3.2.1 Artele plastice ……………………………………………………………………….. 49
3.2.1.1 Simbolurle în arta plastică ………………………………………………….. 51
3.2.1.2 Imaginea în artele plastice …………………………………………………. 53
3.2.1.3 Estetica artei …………………………………………………………………….. 55
3.3 Comunicarea în artă ………………………………………………………………. …… 56
3.4 Rolul activităților artistico-plastice la elevi ……………………………………… 57
3.5 Implementarea culturii artistico-plastice în școli ………………………………. 61
Capitolul IV METODOLOGIA
4.1 Retrospectivă ……………………………………………………………………………….. 67
4.2 Discursul mediatic ………………………………………………………………………… 69
4.3 Problematica; ipoteza de lucru ………………………………………………………… 70
Capitolul V STUDIU DE CAZ
5.1 Impactul mass media asupra elevilor din România ……………………………. 70
5.2 Efectele mijloacelor de comunicare în masă asupra culturii artistico-
plastice a elevilor ……………………………..…………………………… 77
5.2.1 Efectele internetului asupra culturii artistico-plastice a elevilor ……. 85
5.2.2 Efectele televizorului asupra culturii artistico-plastice a elevilor … 89
5.2.3 Efectele presei scrise asupra culturii artistico-plastice a elevilor …. 91
5.3 Impactul mijloacelor de comunicare în masă asupra culturii artistico-
plastice a elevilor ………………………………………………………….. 94
Concluzii ………………………………………………………………………………………………………… 96
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………….. 98
Anexe
Introducere
Lumea în care noi trăim astăzi, se confruntă cu o serie de schimbări la nivel global atât din punct de vedere al cunoașterii, economiei dar și al relațiilor sociale pe care le avem fie că facem referire la oameni, instituții sau relațiile pe care cultura își pune amprenta atunci când elevii învață despre artele plastice și caută să transmită în creații, ceea ce au primit de la generațiile trecute. Situația pe cât de complexă pe atât de imprevizibilă, face ca această schimbare să fie greu de controlat și stăpânit.
Noi oamenii, ca parte a unei societăți ne regăsim afectați de acest fenomen de mare amploare, ale cărui efecte ne fac să gândim altfel, ne purtăm diferit și în final, aparținem unor grupuri care împărtășesc aceleași viziuni. Unul din factorii schimbării este mass media și felul în care mijloacele de comunicare în masă, ne influențează traiul, ne câștigă și ne afectează felul în care acționăm în societate. Iar noi suntem adulți. Și atunci, cum ar fi toate aceste afirmații dacă acei indivizi ai societății ar fi elevii? Acești copii care încă sunt sub procesul de creștere și dezvoltare și care are loc în egală măsură atât în sânul familiei, prietenilor cât și al școlii doresc să se afirme ca indivizi particulari și preiau tot ceea ce văd, aud și citesc creându-și idealuri de viață. Mass media își pune astfel amprenta asupra dorințelor acestora și îi ghidează în această alegere. Dar atunci când se pune problema educării elevilor spre a fi pregătiți în fața tuturor schimbărilor care survin vremurilor prezente, este mass media un ghid bun sau mai degrabă, un escroc al cărui rol, este (în spatele acelor sintagme care spun că ne vor binele prezentând cu obiectitate adevărul) să impună aceea schimbare despre care vorbeam la început, cu riscul de a ne face mai confuzi și de a ne pierde tradițiile care ne-au consacrat și susținut generații întregi?
Cu toții știm că elevii învață la școli despre artele plastice. Chiar până în ultimul an de liceu. Iar manualele care stau ca suport în educarea lor nu sunt schimbate anual, așa cum tendințele o fac. Și atunci, să nu mai ia elevii în serios textele propuse de către aceste cărți de specialitate și să își îndrepte atenția mai mult către cei care cu adevărat sunt la zi cu evenimentele globale? Profesorii de arte sunt, nu. Este necesar ca elevii să cunoască arta, istoria acesteia și artiștii a căror opere încă ne mai bucurăm. Cum poți știi ce este într-adevăr desenul dacă nu exersezi cu creionul pe hârtie? Te poți numi pictor dacă nu cunoști semnificațiile culorii? Care sunt simbolurile de care sculptura trebuie să țină cont atunci când creațiile iau naștere? Cine îți poate explica mai bine care sunt tehnicile de construcție a unei structuri solide în arhitectură?
Manualele rămân cele mai sigure surse de a transmite, fără deviații, cultura artelor plastice, așa cum este ea într-adevăr și cum am fost obișnuiți înainte de a ne alătura schimbărilor.
Mass media, pe de altă parte, oferă actualitate și nu întârzie să transmită și ea această cultură. Doar că, prezintă noua formă a culturii, cea care a apărut în urma globalizării și tranziției. Toate aceste aspecte fac subiectul de cercetare ale acestei lucrării. Au mijloacele de comunicare în masă efecte pozitive sau negative asupra culturii artistico-plastice? Care este impactul comunicării acestei culturii asupra elevilor? Este adevărat că aceștia preiau ceea ce văd, ce aud și citesc din presă?
Confirmarea ipotezei de lucru: dacă mass media prezintă elevilor o altfel de cultură (mai degrabă abstractă decât tradițională), atunci singura șansă de supraviețuire a culturii artistico-plastice rămân școlile, profesorii și manualele de specialitate; suporturile media fiind niște bariere în demersul cunoașterii adevăratei culturi artistico-plastice, constituie obiectivul lucrării de față.
Efectele mijloacelor de comunicare în masă asupra culturii plastice a elevilor își propune o lărgire a cunoașterii și nu în ultimul rând, își propune schimbare de atitudine.
Capitolul I
COMUNICAREA DE MASĂ
Introducere în comunicare
Puterea stă în informație; această paradigmă a devenit o condiție sine-qua non a
epocii contemporane. Informația, de oricare natură, ne ajută să dobândim avantaje într-un proces sau într-o acțiune aflate în derulare. Informația se obține prin intermediul comunicării. În acest mod, comunicarea devine mijlocul principal prin intermediul căruia putem să ne adaptăm la realitățile generate de social. În opinia lui Jean Claude Bertrand informația „este un stoc de date (mesaje, semnale, simboluri) care se transformă prin procesul de comunicare. Comunicarea face ca ființa umană să creeze noi semnificații, să interpreteze mesajele, să transforme ideile și cunoștințele prin dialog cu semenii săi”. În aceeși nuanță, Bertrand afirmă că „termenul de comunicare implică neapărat o relație între două entități”. Analizând comunicarea din punct de vedere etimologic, Mihai Dinu conchide: „acțiune de a face comun, a fi în relație cu”. Dicționarul Explicativ Român atribuie comunicării trei dimensiuni: 1. acțiunea de a comunica și rezultatul ei 2. anunț, aviz, înștiințare, mesaj 3. informație, știre, veste. Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă informația (de la latinescul informo, -are = a da formă, a fasona, a face cunoscut, a pune la curent) vom trece prin câteva definiții caracteristice ale acesteia:
– nevoie a creierului, formă de bază a nutriției psihice, cu funcții importante în realizarea cunoașterii și afirmării omului ca ființă sociabilă;
– ansamblul activităților, instituțiilor și efectelor care au ca obiect primirea, transmiterea, alegerea și prezentarea faptelor considerate ca semnificative pentru viața socială;
– un proces brut sau semifinit care, departe de a fi rar, este în general abundent;
– măsura a ceea ce este nou, imprevizibil în mesaj.
Dar informația nu este relevantă pentru cei care o folosesc, datorită definiției pe care aceasta o posedă, cât pentru ce reprezintă ea și care sunt atuurile acesteia. De astfel, pentru a nu induce în eroare cu o interpretare greșită a acestor avantaje ale informației, subliniem ceea ce diferiți teoreticieni au punctat ca fiind acestea. Alain Touraine spune că a fi informat înseamnă a ști nu numai ce se petrece, ci și a cunoște rațiunile și metodele de decizie … Absența informației, deci, lipsa participării la sistemele de decizie și organizare definește alinierea. Michel Crozier declară că "informația înseamnă putere, reprezintă instrumentul esențial al puterii."
Francis Dessart afirmă că "informația este un puternic catalizator al progresului (…) Este necesară o cooperare internațională și interguvernamentală între statele dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate, pentru ca informația și comunicarea pozitivă să contribuie la întărirea păcii și înțelegerii internaționale, la promovarea drepturilor omului." În inchiderea acestor șiruri, aducem în prim plan pe Robert E. Cahn și Agenția pentru proiecte de cercetare avansată în domeniul apărării a SUA, care vine cu o caracteristică a informației pe cât de importantă pe atât de interesantă: "Națiunea care stăpânește domeniul prelucrării informației va poseda cheile la conducerea lumii în secolul XXI."
Și totuși, informația nu este doar un avantaj al celor care o posedă, este mai mult decât atât, mergându-se până în extrema în care informația este un drept. În 1949 Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamă dreptul omului la informare și comunicare. Astăzi, informația se află în mâna tuturor, iar acest fapt ne face să fim din ce în ce mai competitivi și răi uneori; pentru că există tendința ușoară de a exagera cu puterea pe care informa ce văd, ce aud și citesc din presă?
Confirmarea ipotezei de lucru: dacă mass media prezintă elevilor o altfel de cultură (mai degrabă abstractă decât tradițională), atunci singura șansă de supraviețuire a culturii artistico-plastice rămân școlile, profesorii și manualele de specialitate; suporturile media fiind niște bariere în demersul cunoașterii adevăratei culturi artistico-plastice, constituie obiectivul lucrării de față.
Efectele mijloacelor de comunicare în masă asupra culturii plastice a elevilor își propune o lărgire a cunoașterii și nu în ultimul rând, își propune schimbare de atitudine.
Capitolul I
COMUNICAREA DE MASĂ
Introducere în comunicare
Puterea stă în informație; această paradigmă a devenit o condiție sine-qua non a
epocii contemporane. Informația, de oricare natură, ne ajută să dobândim avantaje într-un proces sau într-o acțiune aflate în derulare. Informația se obține prin intermediul comunicării. În acest mod, comunicarea devine mijlocul principal prin intermediul căruia putem să ne adaptăm la realitățile generate de social. În opinia lui Jean Claude Bertrand informația „este un stoc de date (mesaje, semnale, simboluri) care se transformă prin procesul de comunicare. Comunicarea face ca ființa umană să creeze noi semnificații, să interpreteze mesajele, să transforme ideile și cunoștințele prin dialog cu semenii săi”. În aceeși nuanță, Bertrand afirmă că „termenul de comunicare implică neapărat o relație între două entități”. Analizând comunicarea din punct de vedere etimologic, Mihai Dinu conchide: „acțiune de a face comun, a fi în relație cu”. Dicționarul Explicativ Român atribuie comunicării trei dimensiuni: 1. acțiunea de a comunica și rezultatul ei 2. anunț, aviz, înștiințare, mesaj 3. informație, știre, veste. Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă informația (de la latinescul informo, -are = a da formă, a fasona, a face cunoscut, a pune la curent) vom trece prin câteva definiții caracteristice ale acesteia:
– nevoie a creierului, formă de bază a nutriției psihice, cu funcții importante în realizarea cunoașterii și afirmării omului ca ființă sociabilă;
– ansamblul activităților, instituțiilor și efectelor care au ca obiect primirea, transmiterea, alegerea și prezentarea faptelor considerate ca semnificative pentru viața socială;
– un proces brut sau semifinit care, departe de a fi rar, este în general abundent;
– măsura a ceea ce este nou, imprevizibil în mesaj.
Dar informația nu este relevantă pentru cei care o folosesc, datorită definiției pe care aceasta o posedă, cât pentru ce reprezintă ea și care sunt atuurile acesteia. De astfel, pentru a nu induce în eroare cu o interpretare greșită a acestor avantaje ale informației, subliniem ceea ce diferiți teoreticieni au punctat ca fiind acestea. Alain Touraine spune că a fi informat înseamnă a ști nu numai ce se petrece, ci și a cunoște rațiunile și metodele de decizie … Absența informației, deci, lipsa participării la sistemele de decizie și organizare definește alinierea. Michel Crozier declară că "informația înseamnă putere, reprezintă instrumentul esențial al puterii."
Francis Dessart afirmă că "informația este un puternic catalizator al progresului (…) Este necesară o cooperare internațională și interguvernamentală între statele dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate, pentru ca informația și comunicarea pozitivă să contribuie la întărirea păcii și înțelegerii internaționale, la promovarea drepturilor omului." În inchiderea acestor șiruri, aducem în prim plan pe Robert E. Cahn și Agenția pentru proiecte de cercetare avansată în domeniul apărării a SUA, care vine cu o caracteristică a informației pe cât de importantă pe atât de interesantă: "Națiunea care stăpânește domeniul prelucrării informației va poseda cheile la conducerea lumii în secolul XXI."
Și totuși, informația nu este doar un avantaj al celor care o posedă, este mai mult decât atât, mergându-se până în extrema în care informația este un drept. În 1949 Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamă dreptul omului la informare și comunicare. Astăzi, informația se află în mâna tuturor, iar acest fapt ne face să fim din ce în ce mai competitivi și răi uneori; pentru că există tendința ușoară de a exagera cu puterea pe care informația ne-o aduce.
Dacă acum câteva decenii bune, societățile erau conduse de una sau două persoane care dețineau puterea informației și conduceau prin aceasta pe toți ceilalți, acum putem vorbi despre o societate informațională în care fiecare din noi posedă, într-o mai mare sau mai mică măsură, informații care pot aduce pe loc avantaje, poziției noastre în societate și în raport cu ceilalți. Înțelegem nu doar că este un avantaj să posezi informație, pentru a reuși mai bine decât ceilalți sau a te menține într-un ritm care oricum pare din ce în ce mai alert, dar din exemplele vieții, trebuie să reținem că informația este esențială în lupta supraviețuirii.
Astfel, informația nu mai este doar un avantaj, ea este o condiție a existenței! Există desigur, mai multe feluri de informație iar acestea vor fi prezentate în cele ce urmează.
"Conceptul de informație tinde să devină un concept fundamental al științei și civilizației contemporane." Legătura dintre știință și informație este evidentă, deoarece știința este o materie a informației exacte care aduce celor care o studiază, puterea de a realiza rezolvări. Dar în același sens, informația este baza cu care oricine poate călători într-o civilizație contemporană; e ca un scut al celor care vor să se protejeze sau dimpotrivă, să acționeze. După cum am spus și anterior, informația poate fi clasificată în mai multe feluri. Astfel, există:
– Informație directă, care este comunicată între două sau mai multe persoane într-o poziție ce îi găsește față în față.
– Informația indirectă, comunicată de obicei prin mijloacele mass media.
Emilian Dobrescu adaugă totuși o sesizare în care notează faptul că "informațiile de ultimă oră, materializate în noi produse și imagini ale minții umane pot fi considerate tot informații directe, dacă transmiterea lor de către emițător nu este mediată." Reținem că informația este un instrument de cunoaștere și înțelegere. Referitor la domeniul juridic al informației, specialiștii au trecut-o într-o strânsă legătură cu libertatea, fără de care, de multe ori, nu poate exista. Amintim câteva dintre drepturile pe care aceasta încă se discută:
– dreptul individului și dreptul colectivității;
– libertatea informației sau a celui ce informează;
– dreptul de acces la sursele de informare;
– ineficacitatea drepturilor de rectificare;
– dezechilibru în repartizarea spectrului de emisie.
Trebuie să recunoaștem importanța pe care informația o are în orice societate existentă și să înțelegem că numai prin ea, popoarele se pot dezvolta și co-exista, într-o lume imprevizibilă. De la începuturile lumii, când informația era de multe ori un mijloc de a știi să conduci, să controlezi, să negociezi, s-a ajuns ca astăzi, informația să ia atâtea fețe, încât nouă nu ne mai rămâne decât să extragem ceea ce informația aduce bun și ceea ce riscăm cu ea. Am putea concluzioa cu: informația este baza oricărei comunicări. Dar ce este comunicarea?
În studiul Process and Effects of Mass Communication, Wilbur Schram propune o definiție prin care comunicarea reprezintă un proces prin care se stabilesc idei, identități de reflecție între emițătorul și receptorul unui mesaj care se transmite printr-un canal. Referindu-se la comunicare din perspectivă sociologică, Emilian Dobrescu apreciază: „Comunicarea semnifică încercarea de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informații, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele”. Daniela Cotoară definește comunicarea ca „o formă particulară a relației de schimb între două sau mai multe persoane, între două sau mai multe grupuri care are ca elemente esențiale relația dintre indivizi sau dintre grupuri, schimbul, transmiterea și receptarea de semnificații, modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajați”. O remarcă definitorie pentru analiza informației și realitatea socială contemporană o face N. Udroiu: „Lumea, privită strict prin vizorul spațiului informațional, ni se înfățișează diversă, dinamică, dar și plină de inegalități, de contradicții”.
Analizând definițiile anterioare constatăm că în procesul socializării comunicarea este instrumentul fără de care omul nu ar putea interacționa. Comunicarea devine astfel, baza unei societății sănătoase, în care, procesele sociale rezistă în prezent și durează într-un viitor cât mai îndelungat. Referindu-se la tipologia comunicării Emilian Dobrescu consideră că aceast proces poate fi clasificat astfel:
directă sau indirectă;
unilaterală sau reciprocă;
privată sau publică.
Combinarea primelor patru tipuri de comunicare de la a) și b) poate naște alte patru forme de comunicare – cele mai întâlnite de altfel:
reciprocă directă (față în față);
reciprocă indirectă sau interactivă (prin intermediul radioului, telefonului);
unilaterală directă (într-o conferință)
unilaterală indirectă (prin intermediul discului, suporturi magnetice în mișcare, filmul, scrisorii).
Pe de altă parate, J. L. Aranguren clasifică comunicarea în funcție de tipurile de
activități umane; comunicarea fiind: obișnuită (comună), științifică, tehică, de noutate, publicitară, pedagogică, artistică, socială, economică, politică, religioasă, etc. Comunicarea umană are rolul de a da sens unei informații verbale (fie că informația are loc prin scris sau oral) și a informației non verbale, prezentată în acțiunile paralimbajului, mișcării corpului și folosirea spațiului. Noțiunile de limbaj, limbă, comunicare au mai multe sensuri, fiind considerate polisemantice. Acest fapt se datorează complexității pe care comunicarea, limba, limbajul le au, devenind discipline științifice studiate (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica); acestea aduc propriile lor perspective de abordare, nu întotdeauna identice sau măcar complementare. Principala problemă pe care o presupune studiul noțiunii de comunicare este aceea a stabilirii conținutului și a mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis. Cât privește conținutul, aceasta are un conținut informațional, un conținut afectiv-emoțional, un conținut motivațional și un conținutul volitiv. În general, se comunică trei tipuri de informații: cognitive; indiceale; injonctive sau conative. În ceea ce privește comunicarea, canalul reprezintă mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit și drumul ipotetic sau calea urmată de mesaj. În comunicare se folosesc următoarele canale:
Canale tehnologice: telefoane, casetofoane, computere, video, pager, radio;
Canale scrise: scrisori, rapoarte, afișiere, memo-uri, formulare, cărți, reviste, ziare;
Canale față-n față: conversații, interviuri, întâlniri, prezentări, cursuri, lecturi."
Mediul comunicării este mijlocul tehnic sau fizic care transformă mesajul în semnal. Astfel spus, mediul comunicării este reprezentat de către spațiul în care se comunică; mediul oral este atunci când au loc vorbirea sau ascultarea, iar mediul în scris este reprezentat de momentele scrierii sau citirii. În cazul unei comunicări, răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înțeles, dacă s-a făcut comunicarea corect. Reacția respectivă se numește feedback și încheie cercul comunicării deoarece receptorul, la rândul său, codifică o informație și o comunică transmițătorului. Putem deci considera că în procesul comunicării rolurile se schimbă mereu: receptorul devine transmițător și invers.
Autorul Bertrand consideră că în comunicare se găsesc 5 niveluri, și anume: comunicarea intrapersonală, comunicarea interpersonală, comunicarea de grup, comunicarea de masă, comunicarea publică sau mediatică. Comunicarea poate fi obstrucționată sau doar perturbată de o serie de factori care se interpun între semnificația intenționată și cea percepută. Barierele în comunicare pot fi deterninate de alterarea oricărei dintre componentele comunicării (emițător, mesaj, canal, receptor), sau de interacțiunea lor. Cei mai importanți factori care duc la alterarea sau blocarea comunicării sunt: uneori statutul prea înalt al emițătorului în raport cu receptorul poate cauza o înțelegere defectuoasă a mesajului, ceea ce duce la o comunicare ineficientă. Specialiștii au tendința să folosească un jargon profesional în comunicare, neținând seama de faptul că ceilalți poate nu au același vocabular, cauzând probleme în comunicare; persoanele cu statut mai ridicat au tendința de a se exprima într-un mod mai sofisticat, greu de înțeles pentru persoane cu un nivel de școlarizare scăzut. În alegerea canalelor sau a momentelor trebuie alese canalele corecte pentru fiecare informație și de asemenea și momentul trebuie să fie bine ales; o situație urgentă nu are sorți să fie îndeplinită dacă este cerută la sfârșitul orelor de program sau la sfârșitul săptămânii. O rețea organizațională complicată duce la o comunicare lentă. Iluminatul necorespunzător, zgomote parazite, temperaturi excesiv de coborâte/ridicate, ticuri, elemente ce distrag atenția (telefon, cafea, ceai etc.) devin astfel, factori fizici perturbatori ai comunicării. Este de dorit crearea unor situații care să faciliteze antrenarea elevilor în exerciții de comunicare, în care să se pună un accent sporit pe comportamentul civilizat, pe manierele elegante, pe formarea unei culturi interioare și exterioare în armonie cu cerințele vieții spirituale corespunzătoare societății pe care o definește.
Pentru a reuși o clasificare cât mai corectă a comunicării, după ce am analizat conținutul și importanța pe care informația o are în procesul comunicării, propunem câteva criterii prin care se vor evidenția tipurile comunicării:
– Comunicarea directă sau indirectă: Astfel, putem vorbi de o comunicare audio care are loc prin radio, casete audio, discuri telefon etc; comunicare video – tv realizată prin TV, aparat video, videotelefon, satelit etc, comunicarea scrisă în cărți, presa scrisă, scrisori și comunicarea artistică pe care o regăsim în comunicarea prin teatru, film, muzică, arte plastice etc.
– Din punct de vedere al sensului, comunicarea poate fi unilaterală sau reciprocă;
– În funcție de numărul receptorilor, putem vorbi de comunicare privată sau publică,
individuală sau socială (comunicarea socială poate fi interpersonală, interumană, de grup sau de masă.)
Comunicarea intrapersonală este comunicarea cu sine. Comunicarea interpersonală este cea mai importantă formă de comunicare și cel mai des folosită. Ea este baza existenței sociale a omului, și nu poate fi evitată – viața de familie, relațiile cu prietenii, activitatea profesională, toate depind de această calitate. Comunicarea interpersonală se referă la comunicarea față în față. Este un tip de comunicare important în relațiile inter-personale, în stabilirea de relații, legături,etc.
Comunicarea de grup este un tip de comunicare care se derulează în grupuri între două sau mai multe persoane. Valența în comunicare reprezintă numărul de persoane cu care un individ poate comunica (la receptare sau la emitere). Dintr-o perspectivă informațională, grupurile sunt de două tipuri: grup egalitar și grup ierarhizat. Într-un grup, ierarhia se stabilește pe baza bilanțului informațional al fiecărui individ, bilanțul fiind diferența dintre influențele pe care le primește individul și cele pe care le exercită acesta. Când bilanțul este egal pentru toți membrii grupului, grupul este egalitar, iar dacă bilanțul este diferit, grupul este ierarhizat.
Dar cea mai importantă clasificare a comunicării pentru cercetarea de față o reprezintă comunicarea de masă.
1.2 Comunicarea de masă. Definiție.
Comunicarea de masă necesită un autor instituționalizat adresându-se unui public variat și numeros. Însă, acest tip de comunicare prezintă un dezavantaj care ulterior, afectează comunicarea deoarece nu se beneficiază de un feedback concret. Comunicarea publică sau mediatică este o formă specializată a comunicării interumane care are rădăcinile în retorica antică. Trăsătura esențială a comunicării publice este aceea de a acționa la nivelul reprezentărilor sociale și de a permite o rapidă modificare a discursurilor publice; ea diferă în mod esențial de alte tipuri de comunicare prin finalitatea sa."
În a susține analiza comunicării de masă, găsim o explicație pe care Jose Ortega y Gasset o demarează: "massa – este omul mediu, este calitatea comună, ceea ce aparține tuturor și fiecăruia, este omul atât cât el nu se diferențiază de ceilalți oameni".
În opinia lui Abraham Moles, mesajele transmise pot fi: sonore (limbajul oamenilor, limbajul senzațiilor și limbajul lucrurilor, tradusă prin zgomote și vizuale, reprezentate de simboluri ale textelor, mesajele acestora dar și mesaje artistice. Nu trebuie uitat totuși importanța pe care cuvântul o are în relația omului cu lumea prin procesul comunicării; fără de care nu ar putea fi posibilă. Ion Biberi găsește elemente comune și esențiale între cuvânt și comunicarea verbală, prezentate toate în cartea Arta de a scrie și de a vorbi în public.
După ce am vorbit despre tipurile comunicării, trebuie să analizăm funcțiile comunicării. Astfel, diferiți specialiști clasifică:
a) 1. informativă
2. de exprimare și cristalizare a opiniilor
3. de instruire și educare
4. de distracție, destindere, deconectare și folosire a timpului liber
5. de convingere, integrare socială și întărire a participării sociale a individului
b) 1. instructivă
2. educativă, culturalizatoare
3. de control social
4. de compensare, deconectare
5. publicitară.
Desigur, o definiție mai clară și amplă a acestor funcții ne-o oferă Gregory Bateson și Jurgen Ruesch:
primirea, stocarea și transmiterea mesajelor;
prelucrarea informațiilor;
amorsarea și modificarea proceseor psihologice;
influențarea și dirijarea unor evenimente exterioare.
Relevant pentru cercetarea noastră este comunicarea de masă, astfel, urmărim în
continuare funcțiile comunicării de masă propuse de Harold D. Lasswell:
supravegherea mediului
corelarea segmentelor societății
transmiterea moștenirii culturale.
Celebrul Jean Claude Bertrand, vorbește despre:
– supravegherea mediului înconjurător;
– furnizarea unei imagini a lumii;
– transmiterea culturii;
– servirea forumului;
– divertismentul.
În relația comunicării cu oamenii, J. R. Dominick subliniază:
– funcția de control;
– funcția de interpretare;
– funcția de legătură;
– funcția de transmitere a valorilor;
– funcția de divertisment.
Aceeași autori Gregory Bateson și Jurgen Ruesch afirmă că funcțiile comunicării de masă, în opinia lor sunt:
– primirea, stocarea și transmiterea mesajelor;
– prelucrarea informațiilor;
– amorsarea și modificarea proceselor psihologice;
– influențarea și dirijarea unor evenimente exterioare.
Ca să concluzionăm partea care vorbește despre funcțiile comunicării, aducem în
discuție și un autor român, foarte cunoscut pentru operele despre comunicare, Mihai Coman. Acesta crede că funcțiile comunicării sunt:
de informare;
de interpretare;
de legătură;
culturalizatoare;
de divertisment.
Și totuși, știind ce este comunicare și ce transmitem (informația); cum putem realiza procesul comunicării către mase? Prin ce transmitem? Canalele comunicaționale sunt mijloacele și căile prin care se transmite o comunicare de la un emițător către un receptor. Comunicarea directă este un canal comunicațional. Apariția telefonului, radio, tv, film, teatru etc. duce la mijlocirea comunicării și la apariției comunicări indirecte. Există, de asemenea și o diferență ale acestor canale, împărțite în medii tradiționale de comunicare și noile media de comunicare, pe care Francis Balle le împarte în trei familii:
– media autonome: audio și video casete, videodiscuri, discuri și echipamente
informatice etc;
– media de teledifuzie: care permit conectarea la diferite rețele de difuzare (radio,
tv, convenționale, tv prin cablu, videotransmisie);
– media de telecomunicație: în care volumul schimburilor este posibil în ambele
sensuri (fax, poștă electronică etc.)
Relevant pentru lucrarea Efecte ale mijloacelor de comunicare în masă asupra culturii artistico-plastice este și comunicarea în școală; punct pe care subcapitolul următor, îl dezbate.
1.2.1 Comunicarea în școală
Școala are la bază mai multe clase cu elevi de diferite vârste, medii sociale, religii etc dar care au ca scop comun, educarea. În vederea obținerii unei educații prin școală este nevoie de un mediu propice, un educator, atenție și desigur, o comunicare deschisă, în urma căreia ambele părți vizate să fie mulțumite de rezultat. Pentru ca toate acestea să conlucreze fără bariere care să întrerupă bunul demers al acumulării de cunoștințe, se elaborează un set de reguli care conferă identitate și personalitate școlii.
Procesul instructiv-educativ necesită o bună organizare și desfășurare condus de un grup profesoral care să cunoască foarte bine metode didactice de a transmite elevilor cunoștințe ce sunt menite să îi formeze în spiritul cerințelor formulate de societate. În spatele unei educații reușite în mediul școlar stă o comunicare bine pregătită. Dar care este primul rol al acestei comunicării în școală? Iată câteva răspunsuri:
Să se confere legitim diferența de posturi între cei prezenți în clasă centrând toată
atenția și activitățile de predare pe cei care ascultă și învață, nu pe profesor. Acest fapt este explicat de poziția profesorilor care stau în fața clasei (la catedră), formându-se parcă un unghi de atenție, iar elevii sunt cu toții îndreptați către acesta. Înainte de toate, poțizionarea personajelor vorbește despre rolul acestora- respectiv unul vorbește, ceilalți ascultă (vezi situațiile discursurilor istorice în care un conducător vorbește mulțimii);
Democratizarea relației profesor-elev, pentru că o comunicare modernă rezolvă
toate problemele de înțelegere și face ca procesul de educare să mulțumească ambele părți.
Comunicarea este regizorul care dă startul creări unei scene de scurt metraj, cu
ajutorul căruia actorii implicați în procesul educării pot desprinde reale lecții de viață.
Astăzi, deși au la dispoziție numeroase mijloace de a căuta informații și tehnici de a le transmite mai departe elevilor, profesorii continuă să practice o comunicare bazată pe autoritate dusă uneori până la exces. Fapt pentru care elevii continuă să învețe de frică, nu pentru că au găsit o plăcere în a acumula informații și cunoștințe care, ulterior, le va folosi în demersul vieții lor. În aceste condiții, cu toții ne întrebăm ce se poate face pentru ca elevii, care mai mult ca niciodată sunt bulversați de o doză considerabilă de curiozitate pe care și-o manifestă ori de câte ori simte nevoia, să participe la dialogul școlar? Cum pot profita aceștia de libertatea de exprimare pe care o au în fața oricărei neînțelegeri sau a unei situații în care doresc să își sporească numărul de cunoștințe despre diverse subiecte? Ce se poate face pentru a le oferi ajutor elevilor în a-și folosi șansa fantastică pe care au obținut-o de a se dezvolta liber, fără constrângeri venite din sisteme învechite? Răspunsul se învârte în jurul comunicării și se referă la faptul că elevii nu întotdeauna sunt implicați în procesul de comunicare așa cum ar trebui (unele școli se vor moderne și adoptă un sistem occidental care permite elevului să pună întrebări și se bazează foarte mult pe discuție liberă și caută să ofere elevilor, programe care să le ofere încredere în ceea ce îi așteaptă).
Cauzele pentru care elevii nu sunt implicați în acest proces de comunicare sunt diverse. Una dintre acestea este faptul că elevii se simt constrânși la vederea unei probleme și teama că nu o pot rezolva sau că răspunsurile lor sunt ridicol, îi determină să rămână în umbră și să nu îndrăznească să participe la o discuție. Această temere se poate înlătura tot cu ajutorul comunicării, pentru că numai profesorul poate conferii încredere elevilor prin felul în care aceasta se expirmă și își expune așteptările la ore. Specialiștii comunicării pedagogice propun și alte motive pentru care elevii refuză să se implice în procesul comunicațional din timpul orelor de curs. Acestea vizează:
gradul prea mare de solicitare pe care elevii o resimt în realizarea sarcinilor
școlare;
lipsa atractivității materiei studiate și/sau a îndrumătorului de curs;
lipsa capacității de stimulare a clasei de elevi;
gradul scăzut de satisfacție a fiecărui elev în relația lui cu profesorul dar și relația lui cu materia studiată;
măsura în care interacțiunea cerută insistent, nu reușește să satisfacă toate speranțele, așteptările sau aspirațiile elevului; etc.
Poate că cele mai importante cauze sunt cele care se referă la autoritatea pe care
școala ca mediu de educare o degajă (climatul pe care insistuția de învățământ îl degajă) și natura persoanlității fiecărui elev în parte (depinde de firea fiecăruia, elevii pot fi pasivi, timizi, nesociabili sau introveriți). Multe cărți de sociologie, ne explică faptul că socializarea copilului prin școală și pregătirea lui pentru integrarea în viața socială se desfășoară corelat cu procesul formării personalității multilateral dezvoltate, necesitate impusă de caracteristicile societății, în actualul stadiu de dezvoltare. În capitolul de față trebuie să înțelegem că personalitatea elevului joacă un rol important în procesul comunicării în școală. De multe ori, în funcție de personalitate, elevul acționează diferit, iar acțiunile acestuia pot afecta relația pe care acesta o are cu profesorii. Un elev care crește gândindu-se doar la el și la viitorul strălucit pe care îl poate avea pentru că are ajutorul părinților, va fi mult mai deschis în fața acestora, și mai puțin probabil să se folosească de timiditate sau tertipuri de a nu participa la procesul comunicațional benefic educației lui, pe când, un elev, care crește închis în sine și care este preocupat de viitorul său, înțelegând că nu are niciun sprijin, va reacționa contrar. Va înțelege că multe lucruri țin de el și astfel, preferă să spună mai puține și să lase în urma sa, interpretări ale gesturilor sau acțiunilor. Autoarea Emilia Bătrânu, ne explică: "Formarea personalității este un proces care se continuă pe toată durata vieții, dar bazele sale se pun înainte ca școala și alte instituții educative să intervină în mod intenționat în această direcție. La vârsta când copilul începe școala, el a învățat deja în cadrul familiei, din interrelațiile membrilor ei, cum să controleze, să pună frână anumitor dorințe. Așadar, prima formă de socializare, cea mai simplă, se referă la totalitatea normelor de conduită pe care societatea le transmite noilor generații prin intermediul familiei."
Înțelegem că mediul familial este cel dintâi vinovat de personalitatea pe care elevul o va avea chiar și la orele de clasă; personalitate care va reuși să pună piedică procesului de comunicare sau nu. Dar, dacă personalitatea elevului s-ar forma exclusiv în familie, probabil că nu ar mai exista factori de risc în ceea ce privește relația elev – profesor. Astăzi, elevi – viitori sau actuali adolescenți, înțeleg mai puțin nevoia familiei în perioada pubertății și preferă anturajul, strada, cartierul, prietenul/prietena cel/cea mai bun/bună. Astfel, părinții pierd din controlul absolut asupra formării personalității adolescentului. De multe ori, specialiștii sociologici și psihologici, cred că exact factorii externi familiei, influențează mai mult formarea unui anume tip de personalitate la adolescent. "Punerea bazelor perosnalității în cadrul familiei este determinată de necesitatea psihologică fundamentală a acestei vârste de a se atașa afectiv de persoana adultă. (…) Personalitatea se creează diferit pe baza a ceea ce moștenește și a ceea ce experimentează din chiar primii ani de viață. (…) În procesul de formare a personalității, școala continuă ceea ce a început familia, dar se poate să și răstoarne ceea ce aceasta a pus la temelie prin înlocuirea modelelor oferite de familie cu altele noi, uneori total opuse. Aceasta se întâmplă când din diferite motive, familia nu constituie un mediu educativ, când anumite carențe în structura și interrelațiile ei, dar mai ales în metodele ei de educație, o transformă într-o comunitate generatoare de climat favorabil deviațiilor comportamentale. Din fericire, sistemul educațional poate corecta multe lacune ale peronalității create de familie."
Așadar autoarea cărții Educația în familie, punctează foarte bine cei mai importanți factori care pot apărea între elevi și profesori. Revenind la ultima afirmație a acesteia, trebuie să trecem în revistă faptul că noua societate contemporană se bazează pe noile tehnologii și științe, care, practic, guvernează noile generații. Informația nu este doar mesajul dinspre profesor către elev și viceversa. Informația este, se pare și rivalul familiei, care neputând ține pasul cu ceea ce este nou, se declanșează o diferență vizibilă între modul părintelui de a comunica și modul pe care îl abordează școala. Ca să nu mai punem la socoteală, faptul că părinții, par mereu preocupați de serviciu, de traiul familiei, de problemele de cuplu și astfel, uită să se ocupe cu desăvârșire de elev și problemele pe care acesta trebuie să le înfrunte de unul singur. Nu doar că părinții nu mai au același timp de copil, ca atunci când era mic, dar lasă elevul să decidă singur pentru el. Iar de cele mai multe ori, elevul decide timpul său liber, care îi permite să se lase influențat de factori externi, ce vor afecta, în final, personalitatea
Zăbovim mai mult la factorul autorității în influența formării personalității elevului și adăugăm: "O personalitate bine orientată, normal educată, este capabilă să asculte pe cei ce au autoritate, este capabilă să colaboreze ușor cu cei din colectivitatea socială din care face parte, să își asume responsabilități și să poată avea, la rândul său, autoritate. Toate aceste aspecte se învață în familie, care pentru a le obține, acționeză gradat, în funcție de vârsta copilului. Dacă în perioadele de cristalizare a personalității nu există unitate de vederi și de măsuri în familie, școală și celelalte microremedii educative apar fisuri în sistemul educațional, care pot duce tânărul pe drumul inadaptării sociale. Concordanța și continuitatea influențelor socializatoare impun familiei necesitatea cunoașterii științifice a specificului fiecărei perioade de vârstă și a rolului educatorului în fiecare dintre aceste perioade." Este nevoie de înțelegere, calm, răbdare și acceptarea unor noi influențe care vor genera pe parcurs nu doar neplăceri ci și modalități perfecte de a ajuta părinții în procesul educării și formării unei personalității adolescentului. Iar atfel de elemente sunt ușor generate de profesori în școală. Ca o concluzie a formării personalității elevului tragem linie și să acceptăm consemnările făcute până acum:
Familia este baza formării personalității elevului;
De multe ori, familia se luptă cu toți ceilalți factori externi ce intervin în
formarea personalității, astfel, elevul, pierde din educația de acasă, primind în schimb, noi informații care se bat cap în cap, cu condițiile pe care familia i le impune pentru noua vârstă;
Revenind la cauzele care explică de ce elevii nu se implică în procesul comunicațional în școală, propunem și neșansa unor profesori de a pune la dispoziție elevilor săi metode de predare care să stimuleze interacțiunea unora cu ceilalți. Astfel de profesori au avut parte de un sistem comunist de instruire și au puține șanse să se auto-ajute în a ține pasul cu noile reguli și tot ce mai pot face ei este să se agațe de surse care îi pot ajuta să supraviețuiască. Astăzi, se pune mult accent pe lucru în echipă (exerciții în grup) iar unii profesori nu se sfiesc să spună clar și direct, recunoascând că nu stăpânesc asemenea tehnici de a învăța prin cooperare. Astfel că în ceea ce privește relația dintre elev-profesor și invers, numai o comunicare propice va rezolva atât mediul educațional cât și procesul propriu-zis de educare. În acest sens, propun ca în practica educațională, elevilor să li se ofere des ocazii de a comunica.
Și dacă elevii sunt reținuți să participe la comunicarea pe care profesorii o propun în rezolvarea unor exerciții, atunci, aceștia pot fi antrenați cu ajutorul colaborării între elevi, în cadrul grupurilor (în comunicarea elev-elev se pune accent pe colaborarea dintre elevii buni care îi va sprijini pe cei mai slabi, urmărindu-se astfel stimularea învățării prin cooperare). Astfel de lecții despre comunicarea în școală sunt îndrumate de către un număr imens de autori ai literaturii pedagogice care afirmă că situația în care profesorul este cel care vorbește tot timpul și ocupă cea mai mare parte a unei activități școlare în timp ce elevii tac, trebuie schimbată. Profesorul care până acum era singurul personaj într-o poziție activă de transmitere a mesajului trebuie să adopte noul model profesional care permite prin diversificarea registrului metodologic, un real avantaj al procesului de comunicare în școală.
1.2.2 Comunicarea vizuală
Atâtea tipuri de comunicare și tot atâtea modalități de a fi transmise. Un alt tip de comunicare despre care se vorbește foarte mult astăzi în domeniul mass media este cel al comunicării vizuale (fie că vorbim despre televizor, afișe, diapozitive, filmele din cinematograf, calculator, toate acestea folosesc cu precădere comunicarea de tip vizual). Relevant pentru lucrarea de față este faptul că așa cum în comunicarea verbală se folosește un limbaj pentru ca mesajul să poată fi transferat de la emițător la receptor și comunicarea vizuală, presupune un cod care se compune din culoare și formă. Ceea ce rezultă aspectul de sinteză pe care acest tip de comunicare și-l poate însuși (cum propozițiile sunt împărțite în cuvinte prin prisma gramaticii, așa și în cazul imaginilor, care pot fi descompuse la nivel vizual în formă și culoare). Despre ceea ce înseamnă acest tip de comunicare vom afla mai multe în acest subcapitol care își propune să reprezinte baza recunoașterii culturii artistico-plastice.
Înainte de a începe concret, să vorbim despre ce înseamnă și cum se manifestă comunicarea vizuală, țin să menționez faptul că imaginile au în primul rând un echivalent emoțional datorită senzațiilor care se transmit și abia apoi, rațional (iată și explicația pentru care culorile, de exemplu au fost împărțite în culori reci și calde). Acestea au rolul de a trezi sau crea o anumită stare de spirit. La fel se întâmplă și în cazul formelor, în urma cărora se transmit stări precum dinamism, agresivitate, ocrotire, etc. Astfel spus, imaginile cu formele și culorile lor au un impact puternic asupra psihicului, gândirii și sensibilității celor care iau contact cu acestea. Fie că vorbim de comunicarea vizuală prezentă la televizor, presa scrisă, cinematograf sau pur și simplu comunicarea artistică (vezi primele subcapitole ale capitolului III) trebuie să parcurgem elementele cunoașterii conceptelor care fac ca mesajul comunicării vizuale să fie decodificat și acceptat (senzația, percepția, reprezentările etc.). Astfel spus:
Senzațiile vizuale sunt compuse din tonul cromatic, luminozitate și saturație. Acestea împreună sunt rezultatul final al acțiunii undelor electromagnetice asupra analizatorilor vizuali; sau mai puțin tehnic vorbind, senzațiile vizuale sunt rezultatul undelor luminoase care se propagă de la soare către obiectul vizat, transmițând astfel, o imagine clară. Perepția pe de-o parte reprezintă prima imagine pe care o preluăm de la ceea ce vedem, cu toate informațiile cu care aceasta vien la pachet (însușirile concrete ale obiectelor). Reprezentarea atrage cu sine imaginea mentală și poate fi definită ca un proces cognitiv-senzorial.
Comunicarea vizuală poate avea mai multe mijloace de transmitere dar important este că indiferent prin ce va fi aceasta transmisă, imaginile sunt cele care vorbesc. Acest tip de comunicare este efectul unei nevoi moderne de a a avea alături de un mesaj, o imagine care să ajute la reprezentarea acestuia mai bine. Imaginea poate fi o schiță, o fotografie, o hartă, grafice etc. Cel mai cunoscut canal de transmitere a imaginii este cu desăvârșire televiziunea care astăzi, practic cu asta se deosebește față de toate celelalte mijloace de comunicare în masă: o imagine vorbită, o imagine care se plimbă și se schimbă, o imagine care completează mesajul transmis.
În acest context înțelegem că, capacitatea decodării mesajelor este una esențială în acest proces, pentru că deseori ne întâlnim cu situații în care deși mesajul este însoțit de o imagine care vorbește de două ori mai mult despre o situație dată, sunt persoane care interpretează, neluând în seamă ajutorul pe care imaginea o oefră spre a clarifica ceea ce se transmite. Termenul de imagine provine de la latinescul Imago care înseamnă suma percepțiilor pe care noi le avem față de obiecte. Dr. Elena Abrudan (Conf. Univ. La Universitatea Babeș Balyai) definește în schimb imaginea ca fiind "portretul subiectiv, impregnat psihologic și cultural al realității." Extragem idea că imaginea reprezintă un mediu sau un mijloc prin care comunicarea vizuală transmite o informație compusă din formă și culoare. Ceea ce trebuie să reținem este faptul că nu numai ochiul ca organ al trupului este cel căruia imagine i se adresează ci, așa cum am menționat anterior, totalitatea corpului este activ la producerea și receptarea informațiilor vizuale prin crearea senzațiilor și ulterior, sentimentelor.
Astăzi ne confruntăm cu o necesitate a exprimării unui mesaj într-o imagine sau cu ajutorul unei imagini. Imaginați-vă elevii unei clase care trebuie să învețe despre pictură fără să vadă vreodată vreo imagine de genul. Este important să comunicăm prin imagini și la fel de important este să știm să decodăm ceea ce ni se transmite prin acestea. Ele ne ajută să ne formăm o idee mai clară, concisă și sigură despre obiectele din jurul nostru. Impactul vizual este avantajul principal al comunicării vizuale deoarece o imagine poate cuprinde zeci de pagini scrise și economisește timp și spațiu. În aceași manieră explicativ-ajutătoare, Elena Abrudan dezvălui care sunt în opinia dumneaei, funcțiile comunicării vizuale:
Stabilirea și definirea unor relații – contactul pe care individul îl are cu
obiectul în sine necesită un anume tip de interacțiune bazată pe vizual, și în urma căreia se subînțeleg factorii care vor ajuta la evoluția relației privire adresare; privire răspuns;
Canalul de control – sugerează faptul că oricine poate interveni asupra
mesajului;
Manifestul emoțiilor – comunicarea vizuală este bazată pe transmiterea
emoțiilor prin creier (creierul este nivelul la care se propagă în primă fază, imaginea). Emoțiile față de ceea ce se vede pot fi diferite în funcție de conținutul imaginii (de la bucurie la tristețe etc.);
Feedback-ul – reacția de răspuns la mesaj este cu atât mai vizibilă dacă
aceasta se transformă într-o acțiune a stării și nu în cuvinte.
Astfel spus, ca o concluzie a acestui subcapitol, comunicarea vizuală este un element foarte important al lucării de față, aceasta reprezentând, practic, baza cercetării culturii artistico-plastice transmisă prin mijloacele de comunicare în masă către elevi. În ceea ce privesc noile canale media folosite în comunicarea de masă, trecem în revistă presa scrisă, radioul, televizorul, internetul etc. Epoca modernă mulțumește unei istorii succesive ale principalelor mijloace de comunicare în masă. Fiecare mijloc a debutat furtunos, găsindu-ne plini de uimire și lăsându-ne cu un gust plăcut după fiecare atmosferă pe care o respirăm în fiecare moment al apariției presei scrise, radioului sau al televiziunii, în viețile noastre.
1.3 Mijloacele de cmunicare
Dacă comunicarea răspunde la întrebarea cum?, atunci, mass-media se regăsește în problema prin ce?. Dicționarul de Comunicare, Mass-media și Știința Informării definește mass-media ca fiind "suport, mijloc. Ea desemnează mijloacele de comunicare în masă (presă, radio, televiziune)". Acest concept a fost privit ca un adevărat fenomen mai ales pentru că aparițiile lor nu se opresc aici – suntem deja martori apariției unui alt mijloc extrem de atractiv și util, internetul. În procesul de comunicare, informația exprimă conținutul schimbului între emițător și receptor. Ea răspunde la întrebarea ce?
Astăzi, privim cum mass-media roiesc în jurul identității individului sau instituțiilor, dând naștere la "vieți" sau distrugând altele. Ziarul, radioul, televiziunea, internetul – rând pe rând au apărut, au înregistrat un moment de apogeu, apoi și-au ocupat locul în ceea ce numim mijloace de comunicare în masă sau mass-media. Nu contestăm faptul că ele au luat naștere din nevoia de informare. O dată cu mass-media, s-a născut și importanța acestora în fiecare societate, adaptate desigur, la fiecare regim. Chiar dacă despre funcțiile cu adevărat atribuite s-a vorbit concret, mult mai târziu. Inițial, atat jurnaliștii cât și consumatorii, prevedeau importanța acestora doar în simplul fapt că se transmiteau informații. Astăzi, numeroși autori vorbesc fără teamă sau reținere despre mai multe funcții pe care mass-media le îndeplinește.
Astfel, întâlnim la Charles R. Wright un inventar funcțional. El surprind următoarele funcții:
de supraveghere sau de informare
transmisia culturală
distracția
Iată așadar, două elemente noi care vor constitui baza ideilor multor analize în
ceea ce privește atributul mass-media în societate. Când vorbim de funcțiile mass-media, inevitabil, vorbim de influența acestora în anumite domenii. Prin fiecare funcție, nu se face altceva decât să se urmărească anumite efecte ce pot fi regăsite atât la nivelul individului cât și la nivel de grup sau al întregii societăți. Cel mai bun argument este acela cum că mass-media, nu ne obligă să gândim într-un anumit fel, dar ne impune subiecte asupra cărora avem de reflectat. Știm cu toții că mass-media fixează agenda publică. Tot ea "ridică" sau "coboară" oameni și instituții. Termenul de funcție se poate înlocui foarte ușor cu cel de scop, misiune, rol. Astfel, întrebarea pe care și-au pus-o toți acești autori a fost – căror nevoi
răspunde mass-media?
Exemplificăm aici cu Jean Claude Bertrand, doctor și profesor emerit la Institutul Francez de Presă, cu o lucrare din 2001 (vedeți așadar încercarea de a descoperi treptat, funcțiile atribuite mass-mediei, începând cu 1960 până în 2001). Bertrand acordă un spațiu destul de mare în lucrarea sa O introducere în presa scrisă și în presa vorbită, rolului pe care mass-media îl posedă încă din sec. al XIX-lea când în Marea Britanie, a fost numită cea de-a patra putere în stat. Când vorbește de funcții, nu vede mass-media decât ca pe o industrie.
În final, putem spune că, indiferent de clasificările care au fost anunțate, indiferent de numărul funcțiilor care au fost descoperite, indiferent de denumirile care au fost alese pentru a le desemna, presa influențează în mod variat publicul. Toate aceste influențe pe care le are asupra noastră, voluntar sau involuntar, i-au adus o serie de responsabilități, de funcții. De la informare, la educare, la divertisment sau la integrare în societate, toate i-au intrat de-a lungul timpului în atribuții. Unele dintre ele sunt vizibile și necontroversate așa cum este cea de informare, altele sunt mai puțin vizibile și drept urmare mai controversate ca de exemplu ceade educare. Cu toate acestea, funcțiile mass-media în societatea modernă sunt indiscutabil, importante. Mass media este totalitatea mijloacelor de comunicare în masă.
Așa zisă epocă a semnalelor și semnelor, parte a preistoriei omenirii, duce cu gândul că, comunicarea, mijloacele de comunicare și difuzarea informațiilor au o vechime impresionantă, având în vedere că le regăsim de acum 2 milioane de ani î. Chr. O dată cu timpul, (40.000 î. Chr.), omul s-a dezvoltat și nu doar limbajul pe care acesta îl folosește pentru a articula comunicarea și mijloacele acesteia dar și comunicarea vizuală, reprezentată de picturile rupestre din paleoliticul superior, constituind baza documentară pe care se construiește istoria primului mijloc de comunicare: vorbirea. Astfel de exemple avem și noi în spațiul românesc, prin peștera de la Cuciulat – Sălaj sau Peștera Oaselor din Maramureș. Astăzi, o importanță deosebită o oferim tradiției care fiind transmisă fie oral fie scris, ea comportă o schimbare totală a mesajului transmis, căci poate fi recitit, gândit, analizat, și de durată. Scrierea alfabetică reprezintă punctul de plecare al întregii ere comunicaționale. Acesta a apărut datorită dezvoltării comerțului și întemeierea coloniilor feniciene care a necesitat o metodă de comunicare; sistemul format din 22 de semne, indicând doar consoane. Pentru a putea fi folosit așa cum trebuie, alfabetul a adus cu sine și apariția unor suporturi portabile pentru scrieri, cum este de exemplu papirusul din trestie folosit de egipteni sau scoarța de ficus tratată, utilizată de mazași.
Acesta reprezintă prima modalitate de stocare a infornațiilor mult mai ușor și sigur. Grecii, au adoptat alfabetul fenician abia în sec al IX-lea î. Chr. adăugându-i vocale, dar și aliniind scrierea de la stânga la dreapta. De aici, în scurt timp s-a format alfabetul latind dar și alte alfabete moderne. De asemenea, suporturile de scriere urmau să evolueze, folosindu-se prin sec III î. Chr. piei de animale tratate special, numit și pergament. Dar nimic nu este esențial în începutul erei comunicaționale decât invenția chinezilor, în secolul II d. Chr. a hârtiei, atribuită lui Tshai Lun. Cu ajutorul arabilor această invenție a ajuns și în Europa, creându-se rapid, fabrici de hârtie (în Spania – sec XI d. Chr).
De atunci, nevoia de informație și de a fi informat a devenit o necesitate, oamenii dorind să fie informați mereu despre actele de guvernare, relațiile comerciale sau campaniile militare. În statul roman, cele mai importante evenimente erau consemnate cronologic pe o tabulă de Pontifex Maximus, păstrată în locuința sa, dar care nu era accesibilă oricui. Erau numite Acta publica. Ulterior, Acta Diurna s-a alăturat pe la sfârșitul perioadei republicane, în timpul lui Caius Iulius Caesar, reprezentând veritabile publicații de știri. Acesta reprezintă prima parte a evoluției istorice a mijloacelor de comunicare a presei, ea având un tabel cronologic impresionant în cele ce urmează în istorie. Desigur, acest remarcabil eveniment al istoriei naționale s-a produs mai târziu decât în Occident. T. Teotoi, V. Vătășianu ne amintesc "scrisul în limba română este atestat induitabil la începutul secolului XVI prin pretențioasele texte românești rotacizante din Maramureș sau celebra scrisoare adresată de către Neacșu din Câmpulung judelui Brașovului, datată în 1521. Toate se scriu cu caractere chirilice. Prin urmare, factorii spirituali care au favorizat scrisul și comunicarea în limba română au fost multipli, nu numai religioși, aici încadrându-se dezvoltarea nobilimi, a păturilor stării a treia, în primul rând a negustorimii, chiar și modestele progrese ale urbanizării ăn societatea românească".
Prima lecție de jurnalism vorbește despre introducerea tiparului ca și bază a înființării primelor gazete românești și prima carte a lui Gutenberg – Biblia latină din 1456 – în tipografia lui Macarie, la Târgoviște. În secolul XVI-lea, diaconul Coresi, rămâne cea mai importantă personalitate a culturii românești, considerat "părintele literaturii naționale". Timpul a dus cu el opere istoriografice ale lui Grigore Ureche, Constantin Cantacuzino – Stolnicul, Miron Costin, urmate de Dimitrie Cantemir și Ioan Neculce. Astfel gazetele – manuscris sau ocazionale reprezentau mijloace prin care cultura era păstrată, prin interesul pe care acestea o ridică asupra cărților și informațiilor. Constantin Bălan spunea: ceea ce caracterizează ansamblul manifestărilor din doemniul culturii este mai ales diversitatea formelor de expresie, menite a satisface cerințele diferitelor categorii ale locuitorilor aparținând unor medii sociale diverse. Scriitori români, merg și studiază în străinătate apoi, se întorc și scriu pe spațiul românesc, reușind astfel să trezească un interes pentru cultură și informații.
Și totuși, când a apărut presa românească? Georgeta Răduică și Nicolin Răduică sunt de părere că, calendarele, almanahurile sau albumele reprezintă primele manifestări ale presei scrise în românește, datând de acum două secole și jumătate. Legate de astfel de publicații își au și numele lui I. H. Rădulescu, Gh. Asachi, G. Barițiu, M. Kogălniceanu, care publică reviste (ziare) sub nume de Curierul românescu, Albina românească, Românul.
Jurnalismul românesc apare așadar la începutul secolului al XIX-lea, din urma mai multor factori precum: diversificarea mijloacelor de comunicare, acumulările și izbânzile din cultura națională, experiența jurnalistică a precursorilor, nevoia tot mai mare de informații economice, culturale, politice și religioase etc. După Dincu Golescu, I. H. Rădulescu devine un al doilea mare jurnalist care reușește să convingă că presa este un mijloc fantastic, de promovare a culturii. Astfel, cei doi fac primul pas în înființarea mai multor ziare. În Moldova, Grigore Asachi, cunoscut și ca fondator al învățământului românesc tipărește la Iași o Înștiințare despre Gazeta românească din Iași. Veacul XIX a adus nume mari de personalități ale culturii românești, devenind încet, gazetari cu un talent deosebit. Gazetele apărute în 1840, cuprindeau știri, reportaje, articole, poezii și scurte schițe. Au existat desigur și probleme care îngreuna desfășurarea sau evoluția acestora, dar nici dificultățile tehnologice, nici cele financiare nu au reușit să oprească și să descurajeze pe cei care lucrau pentru aceste gazete, făcând din jurnalism o profesie, iar publicațiile de toate felurile, o necesitate socială. Revoluția română de la 1848 – 1849 a fost un eveniment important care a schimbat demersul multor situații prezente până atunci ca fiind în stare bună. Chiar și pe plan jurnalistic. Nevoia de a transmite ceea ce trebuia știut celor afectați direct sau indirect, face din gazetele românești să reprezinte un esențial mijloc de supraviețuire.
În mai 1848, Programul de la Blaj, își propunea ca și obiectiv: "Națiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie, și a tipări fără nicio cenzură, prin urmare pretinde libertatea tiparului pentru orice publicare de cărți, de jurnale și altele, fără sarcina cea grea a cauțiunii, care să se ceară nici de la jurnaliști, nici de la tipografi." De aici, cele mai multe gazete au apărut în Muntenia, anul 1848. În 1851, la Paris, a apărut Junimea română, sub conducerea lui Alexandru Odobescu. Gloria de după revoluție apărea scrisă în România viitoare unde a apărut și studiul lui Bălcescu Mersul revoluției în istoria românilor și poemul în proză Cântarea României, a lui Alecu Russo. Multe publicații vor lua naștere după această revoluție și altele deja existente și-au schimbat numele. În 1855, a apărut la Iași România literară și Steaua Dunării. Dacia literară s-a remarcat în mod deosebit, în 1855 când Mihail Kogălniceanu a publicat primul studiu asupra istoriei presei românești. Unirea Principatelor a reprezentat o explozie a apariției altor gazete care reușeau acum să transmită informații despre evenimentul istoric, chiar și în străinătate.
Astfel, presa românească are rolul de a construi un stat român modern. Douăzeci de ani au despărțit Unirea Principatelor de recunoașterea internațională a Independenței României. Această perioadă a adus României atât transformări interne cât și succese extern. Încă din 1859, presa românească se resimțea ca fiind o necesitate a poporului, o hrană ce alimenta curiozități, iar Constituția din 1866, stimula aceste manifestări, pentru că ziariștilor li se acordase o libertate totală de expresie. Dintre toate publicațiile acestei vremi, trebuie să remarcăm ziarul Românul considerat de Iorga, "cea mai statornică din publicațiile românești". Și Bogdan Petriceicu Hașdeu devine un jurnalist de seamă mai ales, datorită curajului de a apăra interesele românilor de pretutindeni, într-o perioadă nu grea, ci foarte grea pentru conaționali din Banat, Basarabia și Transilvania. De asemenea, revista Convorbiri literare, rămâne una dintre publicațiile culturale ale epocii, exprimând ideologia culturală și politică a societății. Spre deosebire de Dacia literară, Convorbiri literare a reuțit să atingă probleme fundamentale ale culturii române, precum filologia și literatura. Testul pe care l-a dat presa românească în anii dintre 18559 și 1878 a promovat publicistica românească și pe oamenii ei într-un moment al evoluției presei din România, aliniind-o lângă presa modernă internațională. O dată cu mass-media, s-a născut și importanța acestora în fiecare societate, adaptate desigur, la fiecare regim.Chiar dacă despre funcțiile cu adevarat atribuite s-a vorbit concret, mult mai târziu. Inițial, atat jurnaliștii cât și consumatorii, prevedeau importanța acestora doar în simplul fapt că se transmiteau informații. "Presa comercializându-se, prin marile tiraje, influența asupra maselor a trecut la ziarele independente de partidele politice." În această perioadă de tranziție, au existat schimbări și pentru categoriile de ziare și reviste, adăugând mai multe știri de natură literară, economică, politică, de informație, de divertisment, bisericești, umoristice sau științifice. Dacă în 1877 apăreau 50 de publicații periodice dintre care 10 erau cotidiene, după 1900 până la Primul Război Mondial, numărul publicațiilor a depășit 2000. Cu toate acestea sistemul de vânzare și funcționare a acestora era defectuos, ele neaducând profit, doar o pată de cultură pentru cei care făceau și consumau cultură. În această perioadă mediul rural fiind cel care citea cu precădere aceste ziare, dar în scurt timp, ziarele au reușit să se impună atunci când se vindeau cu 5 bani numărul, tirajul lor crescând, la fel și interesul cititorilor care, formau deja o tradiție în a cumpăra informațiilepromte și rapide, realizând totodată și noțiunea de cititor fidel. Ziarele românești aveau ca model pe cele franceze, printre care, "Le Matin", "Le Petit Journal", "Le Journal", "Le Petit Parisian".
Schimbarea majoră care a făcut trecerea de la un secol la altul, respectiv, sfârșitul secolului al XIX lea și începutul secolului al XX lea, a fost tendința de a trece de la politic la umoristic. Acum cei angajați în profesia jurnalismului, erau majoritari tineri, mult mai deschiși la modernitate. Numeroase publicații au început să își facă apariția care au promovat nu doar informațiile interne ci și pe cele externe, reportajul, interviul, portretul satiric, ancheta socială, articole polemice, reclama comercială, introducând tehnologii noi, făcând ziarul mai ieftin, distribuindu-l cu mai multă eficacitate. Presa modernă s-a dezvoltat rapid, îndeosebi datorită influențelor străine asupra țării noastre dar și a unor străini stabiliți în România, care au făcut ca tirajul ziarelor să crească, dezvoltarea procedurilor de tipografie etc., rezultând și o creștere a prețului.
Tot în acest timp s-au înființat și agențiile de presă străină care au luat naștere pe baza unor contracte cu guvernul român. "Istoria agențiilor de presă din România a început la 1 august 1854, când, sub autoritatea statului, telegraful a transmis prima telegramă de la București la Viena" vorbind despre operațiunile militare de pe frontul din Crimeea. La sfârșitul secolului al XIX lea s-a dezvoltat și un alt domeniu din sfera presei și a informației, binecunoscuta publicitate, care a adus numai profit ziarelor dar și a agențiilor de publicitate. Prima agenție de publicitate în România a fost fondată în 1880 de către un negustor evreu, pe nume David Adania în București. O altă revoluție în industria grafică, care a adus numai avantaje dezvoltării presei, a fost utilizarea mașinilor de imprimare și de culegere rapidă. Rotativele sțau perfecționat atât de repede, încât tipografiile realizau zeci de mii de exemplare în fiecare oră. Telefonul și prima linie telefonică București – Sofia, în 1892 a fost o invenție a telecomunicațiilor pe care presa a folosit-o imediat. Acest fapt a reușit o comunicare mult mai rapidă și o tranzacție a informațiilor mai promte, dând românilor sentimentul că facem parte din Europa, nu că suntem mărginași ei. În scurt timp, trusturile de presă au apărut, devenind astfel, o forță a presei românești, pe la începutul secolului al XX lea. Astfel, începutul secolului al XX lea întâlnea presa ca pe un fenomen socio – cultural, gata oricând să își asume obiective naționale.
Putem spune că evoluția presei românești a venit odată cu istoria românilor. Pe zi ce trece, nevoia de a fi informați despre ceea ce se întâmplă pe plan politic a deschis orizontul poporului român spre a vrea să fie informat. Publicațiile creșteau cât vedeai cu ochii asigurând o balanță echitabilă între presa conservatoare, presa politică și cea independentă. Majoritatea, preferau presa independentă, evitând subiectivismul presei de partid, având totodată parte și de știri mai diverse și mai obiective. Presa vorbită (radioul) au câștigat foarte repede audiență, astfel, ascultarea radioului fiind preocuparea unui număr impresionant de români. S-au remarcat jurnaliști de profesie care s-au detașat vizibil de gazetari obișnuiți prin talent și devotament. Atât presa scrisă cât și radioul promovau publicitatea iar în anii interbelici și revistele sau ziarele de specialitate s-au inserat reclame. Desigur regimul politic influența de cele mai multe ori ordinea știrilor, dar poporul știa că aceste publicații ale partidelor nu erau deloc credibile, tirajul lor, deși era mare, nu aducea deloc profit, înțelegându-se că este nevoie de publicații cu mai puțină politică. Dar radioul a luat încet, încet valoarea pe care ziarele o aveau, fiind singurul mijloc de informare, de până atunci, al românilor.
Încă de la începutul ei, presa românească a optat radical pentru democrație, recunoscându-se ca fiind antitotalitară. După anii în care am adunat evenimente memorabile ale istoriei, și în ultim moment și revoluția de la 1989, presa și-a căpătat numele de cea de-a patra putere în stat, pentru că ea a ajutat la căderea regimului totalitar conducând spre o altă etapă în istoria noastră. Privatizarea presei scrise a făcut din aceasta să fie actorul social cel mai dinamic al reformei, provocând o sete de lectură și informație într-o societate în care fusesem martorii unei descentralizări și liberalizări economice și politice. "Explicația pentru această înflorire remarcabilă a presei scrise se găsește în existența câtorva factori: nevoia de exprimare, după ani îndelungați de tăcere datorită cenzurii comuniste; automatizarea redacțiilor; bogăția cotidianului (evenimente noi, confruntări politice și ideologice, mișcări sociale, cultivarea senzaționalului); participarea intelectualilor de mare valoare la polemicile ideologice, politice și culturale, publicate adeseori în presă; nivelul mic al costurilor de producție, vidul legislativ și susținerea materială și logistică a Occidentului; reapariția unor publicații întrerupte în regimul comunist; adaptarea industriei mediatice la sistemul de piață concurențial; adaptarea unor noi și eficiente strategii de marketing și alții."
De asemenea, au existat și publicații care deși aduceau ceva cu totul și cu totul nou, presei scrise au avut un spor de audiență uriașă, datorită tentinței lor de a se specializa pe tematica femeilor, eroticului, destinate publicului masculin, dar și cele tematice în economie sau financiare (Formula As, VIP, Academia Cațavencu, Pro TV Magazin, TV Mania, Ziarul financiar, etc.) Un rival pe măsură al presei scrise a fost presa audiovizuală, în special în persoana televiziunii care s-a impus vertiginos în fața radioului sau a presei scrise încă de la apariție. Dacă până în 1989 România era fidelă televiziunii publice, după revoluție, televiziunile private au fost cele care concurau cu informații care mai de care. "Pentru a surprinde dezvoltarea și audiența mereu în creștere a posturilor de televiziune, câteva cifre statistice, credem, sunt relevante. În 1999, la nivel național, existau peste 8 milioane de posesori de aparate TV, iar numărul abonamentelor, în 1997, era de peste 4 milioane. Tot pentru anul 1999 s-au înregistrat 4 milioane de abonați la televiziunea prin cablu, cele mai mari firme de televiziune prin cablu, după numărul de abonați fiind Romanian Cable System și Astral CATV". Cele două instituții media ale audiovizualului (Televiziunea Română și Societatea Română de Radiodifuziune) s-au separat administrativ după 1989, reușind să adune ca posturi ale canalului național de radio România Actualități, România Cultural, România Tineret, Antena Bucureștilor, Antena Satelor și România Muzical; iar de partea televiziunii, TVR 1 ca post național.
Desigur, și numărul agențiilor de presă au crescut impresionant după 1989, aducând cu ele știri cât mai obiective. Este epoca Mediafax, înființată în 1991 cu sediul central în București dar care deține și trei birouri regionale la Timișoara, Cluj Napoca și Brașov. Agențiile de presă se bucurau acum de prilejul liberei exprimări, iar acest decret le-a adus o mai mare liberatate de alegere a subiectelor și desigur, o notă personală în a le redacta. Parcurgând toată această analiză pe care am făcut-o presei românești, de la începuturile ei și până după perioada comunistă, am evidențiat importanța presei, prin necesitatea existenței sale. Presa a fost, practic, un ochi vigilent pe care l-a aruncat tot timpul asupra evenimentelor istorice ce au consacrat România; jurnaliștii făcându-și datoria de a da un sens și o semnificație evenimentelor prin harul și inteligența lor.
Fiind câinele de pază al societății, presa și-a câștigat încredere, repede în rândul publicului, care la rându-i, este atras de seriozitatea jurnaliștilor, respectul acestora pentru adevăr, pentru om și drepturile sale, pentru societate.
De la apariția cărții, la ziar, radio, cinematograf, televiziune, până astăzi. Când vorbim despre evoluție, trebuie, inevitabil, să aducem în discuție un trecut și un prezent. În afara tuturor avantajelor pe care jurnalismul le arată mândru, astăzi, în întreaga lume, reținem importanța comunicării și impactul acesteia peste ceea ce înseamnă relații, afaceri, succes, viitor etc. De-a lungul anilor, am fost martorii direcți sau indirecți ai unor evenimente ce au schimbat istoria comunicării. Astăzi, avem internetul ca formă nouă, tehnologică, cu care nu putem spune că ne confruntăm; ba dimpotrivă, ne asociem existența cu acesta și rolul lui în viețile noastre de zi cu zi. Jurnalismul, a adoptat imediat această nouă formă tehnologică de comunicare, în speranța că astfel, indivizii unei societăți care folosește zilnic internetul indiferent de motivul acestora, nu vor înceta să se informeze, renunțând la publicațiile scrise, posturile de radio ascultate sau programele tv cu care, până mai dăunăzi, ocupau într-un procent destul de mare, timpul liber.
Internetul joacă în zilele noastre, rolul revoluționarului în impulsionarea comunicării interumane. S-a demonstrat de atâtea ori de către lucrările de specialitate că internetul susține efectiv prezența informației. O dată cu apariția internetul s-a diminuat importanța întâlnirilor face to face, crescând astfel interesul pentru o comunicare mascată, dar care ajută pe cei care folosesc internetul, să se exprime mai bine, neexistând factori care să îi intimideze. Modurile tradiționale de transmitere a informației au găsit un rival în prezența internetului, care se dovedește a fi mai sigur și rapid. Internetul a devenit un mijloc de a scăpa de plictiseală și de a evada din lumea reală iar faptul că acesta a reușit să schimbe în mod fundamental modul în care oamenii comunică, lucrează sau doar trăiesc, nu mai este de mult o noutate. Conform statisticilor de la începutul acestui an, avem cca. 4.000.000 de utilizatori de internet. Imaginați-vă, în acest sens, ce impact ar avea tehnicile de manipulare în publicitatea prezentă pe paginile virtuale. Investiția agenților de publicitate în media online beneficiază mai mult ca niciodată de o atenție sporită. Astfel, pe zi ce trece, observăm, nevoia mass mediei tradiționale de a avea un site, dar și a consumatorilor de a accesa informații de tot felul pe internet. Un moment de bun augur pentru jurnalismul online care devine, cu viteză din urmă, un rival demn de luat în seamă, pentru toate celelalte mijloace de comunicare în masă. Manipulatorii au intuit puterea pe care acesta o poate manifesta în rândul publicului țintă iar astăzi publicitatea susține furtunos siteurile accesate zilnic ceea ce ne face să credem că internetul este sursa unei mai accide manipulări decât televiziunea, radioul sau presa scrisă.
1.3.1 Publicul țintă
Un răsfățat sau o victimă? Răspunsul acestei întrebări frământă pe toți cei care au vedere o analiză amănunțită a relației mass media – public. În ceea ce ne privește avem nevoie să cunoaștem adevărul pentru a înțelege dacă tehnicile de manipulare în mass media avantajează sau dezavantajează publicul. Procesul transmiterii unui mesaj nu promite de cele mai multe ori eficacitatea acestuia. Să nu uităm că publicul încă are calitatea de a judeca și selecta în conștiința acestuia oferta. În Discursul asupra metodei, Descartes afirmă că tot ceea ce se poate discuta este obligatoriu fals, în raport cu demonstrația. Și pentru a nu pierde teren în fața acestui adevăr, manipulatorii se vor inspira din psihanaliză, psihologie, biologie și științele comportamentului uman. Are astfel legătură efectul manipulării cu pregătirea noastră în școală? Faptul că una este lumea de afară și alta imaginile din mințile noastre, sau realitatea că percepem numai ceea ce suntem pregătiți să percepem, ne face să afirmăm că, da. Trăim în aceeași lume dar se pare că simțim în lumi diferite. Este așadar vina publicului că nu este sufiecient de educat în acest sens? Retorica a dispărut după două mii cinci sute de ani de prezență centrală din programele de învățământ iar această absență a unei educări a vorbiri a fost înlocuită cu istoria literară. Și da, cu cât publicul este din ce în ce mai școlit, cu atât mai pregătit îl găsește procesul manipulării. Dar cum rămâne cu ceilalți indivizi ai societăți care habar nu au despre manipulare și de existența unor tehnici ai ei? Este acest tip de public un răsfățat sau o victimă? Este o victimă pentru că mass media creează dependență de informații și un răsfățat pentru că își păstrează garantul libertății de decizie chiar și atunci când i se oferă atâtea, separând societatea în: cei convinși și ceilalți.
Publicul țintă al mijloacelor de comunicare în masă sunt acei toți indivizi care iau parte direct sau indirect la captarea mesajelor de tot felul prin presa scrisă, televizor, radio sau internet; Mesaje care se transformă repede în opinii publice.
1.3.2 Mesajul
Pornind de la autorii Melvin L. Defleur (renumit expert în domeniile teoriei comunicării și sociologiei) și Sandra Ball-Rokeach (profesor la Annenberg School of Communications and Sociology, University of Southern California) care dedică o carte întreagă teoriei comunicării de masă definește opinia publică ca efectul comunicării mass media de la începutul ei și până astăzi, asupra unei mase largi de public.
Surprinzător este că aceștia citează o nouă teorie pe care Leonard Broom și Philip Selznick o lansează în Sociology: "Societatea de modernă este alcătuită din mase, în sensul că a apărut o masă uriașă de indivizi izolați, interdependenți în tot felul de moduri specializate și totuși fără să aibă nici o valoare sau scop unificator. Slăbirea legăturilor tradiționale, creșterea raționalității și diviziunea muncii, au creat societăți alcătuite din indivizi legați precar unul de altul. În acest sens, cuvântul masă sugerează ceva mai aproape de agregat, decât de un grup social strâns împletit." În acest sens, observăm că, comunicarea de masă este destinată și individului în parte, chiar dacă nu face parte în momentul recepționării mesajului dintr-un grup, dar care mai apoi va avea contact cu restul societății și astfel împrăștie din efectul pe care comunicarea l-a avut asupra lui. Jurnalismul românesc apare la începutul secolului al XIX-lea, din urma mai multor factori precum: diversificarea mijloacelor de comunicare, acumulările și izbânzile din cultura națională, experiența jurnalistică a precursorilor, nevoia tot mai mare de informații economice, culturale, politice și religioase etc. Putem spune că evoluția presei românești a venit odată cu istoria românilor. Pe zi ce trece, nevoia de a fi informați despre ceea ce se întâmplă pe plan politic a deschis orizontul poporului român spre a vrea să fie informat. În trecut, publicațiile creșteau cât vedeai cu ochii asigurând o balanță echitabilă între presa conservatoare, presa politică și cea independentă. Fiind câinele de pază al societății, presa și-a câștigat încredere, repede în rândul publicului, care la rându-i, este atras de seriozitatea jurnaliștilor, respectul acestora pentru adevăr, pentru om și drepturile sale, pentru societate. Astăzi, nevoia de informație și de a fi informat a devenit o necesitate, oamenii dorind să fie informați mereu despre actele de guvernare, relațiile comerciale sau campaniile militare etc.
Apreciem astfel importanța informației în rândul unei societăți, dar ce se întâmplă atunci când ceea ce se transmite reușește să coaguleze în mintea oamenilor ca idei comune, principii generale și judecăți laolaltă?
Deși profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, autoarea Camelia Beciu și-a extins aria de cercetare de la științe politice până la sociologia comunicării și a spațiului public, având în același timp și calitatea de cercetător al Institutului de Sociologie al Academiei Române. În Comunicare și discurs mediatic, aceasta dedică un întreg capitol opiniei publice pe care îl intitulează "Problemele care ne privesc: comunicarea de interes general". Aceasta scoate în evidență câteva caracteristici ale mitului opiniei publice, nu înainte de a face o lămurire: "Opinia publică nu se confundă cu publicul, electoratul sau societatea. Nu este o colectivitate anume care are o identitate, obiective și interese. În imaginarul cotidian, opinia publică este uneori descrisă ca și cum ar fi un actor care are intenții și care interacționează în situație având o realitate proprie. Deseori opinia publică este echivalentă cu însumarea răspunsurilor majoritare la scala societății și de aici se creează impresia că societatea gândește într-un anumit fel."
Cum des greșim, luăm opinia publică ca un alt individ, parte a societății noastre; individ care le știe pe toate și care deține informația supremă. Însă Camlia B. definește altfel: "Opinia publică este o construcție, care poate fi statistică (opinia publică, produs al sondajelor) sau simbolică (opinia publică, produs al unor strategii de mediatizare, de discurs)". Aceste două modalități de împărțire clasifică opinia publică în două tabere: reprezentativă și nereprezentativă. Concludent pentru lucrarea de față, este cea reprezentativă expusă prin sondajele de opinie care conferă credit mai degrabă clasei politico-mediatică decât electoratului.
Ceea ce trebuie reținut este faptul că opinia publică se formează în urma unui subiect de interes pentru cetățean sau societate. Teoriile care explică acest demers, vorbesc despre socializare și construcția socială. Socializarea este un fapt iminent de care nimeni nu se poate feri; începând cu schimbul de păreri/idei/informații de acasă, în familie și până la locul de muncă, locurile publice etc. ne întâlnim cu ocazia de a socializa și astfel contribuim la formarea opiniilor. Acestea, vor râmâne mereu înrădăcinate și greu vor putea fi înlăturate din cadrul socio-cultural; în acest sens, nici mass media nu ar îndrăzni să deschidă vreo posibilitate de a le schimba. În afara familiei și al cadrului familial, individul își lărgește aria de cunoaștere folosindu-se de mobilitatea profesională și geografică. De aici, celelalte cadre pot fi oricând influențate și astfel, relevant pentru studiul de față este că opinia publică este rezultatul oricărui mesaj transmis prin mijloacele de comunicare în masă.
Capitolul II
IMPORTANȚA MASS MEDIEI ÎN SOCIETATE
2.1 Rolul și funcțiile mass media
Astăzi, privim cum mass-media roiesc în jurul identității individului sau instituțiilor, dând naștere la "vieți" sau distrugând altele. Ziarul, radioul, televiziunea, internetul – rând pe rând au apărut, au înregistrat un moment de apogeu, apoi și-au ocupat locul în ceea ce numim mijloace de comunicare în masă sau mass-media. Pentru a înțelege care este influența mass mediei asupra vieții noastre de zi cu zi, trebuie să amintim funcțiile acesteia, chiar dacă despre funcțiile cu adevărat atribuite s-a vorbit concret, mult mai târziu. Inițial, atât jurnaliștii cât și consumatorii, prevedeau importanța acestora doar în simplul fapt că se transmiteau informații. Astăzi, numeroși autori vorbesc fără teamă sau reținere despre mai multe funcții pe care mass-media le îndeplinește. Charles R. Wright propune un inventar funcțional. El surprinde următoarele funcții:
de supraveghere sau de informare
transmisia culturală
distracția
Iată așadar, două elemente noi care vor constitui baza ideilor multor analize în ceea
ce privește atributul mass-media în societate. Francis Balle, vorbește în Médias et sociétés de o serie de funcții descoperite cronologic.Acestea sunt:
funcția de inserție socială
funcția de recreere
funcția de purificare sufletească
Când vorbim de funcțiile mass-media, inevitabil, vorbim de influența acestora în anumite domenii. Prin fiecare funcție, nu se face altceva decât să se urmărească anumite efecte ce pot fi regăsite atât la nivelul individului cât și la nivel de grup sau al întregii societăți. Cel mai bun argument este acela cum că mass-media, nu ne obligă să gândim într-un anumit fel, dar ne recomandă subiecte asupra cărora avem de reflectat. În acest sens, cu toții știm că mass-media fixează agenda publică. Tot ea "ridică" sau "coboară" oameni și instituții. Termenul de funcție se poate înlocui foarte ușor cu cel de scop, misiune, rol. Astfel el este cel care recunoște 6 funcții reale pe care mass-media anilor noștri le posedă:
Supravegherea mediului înconjurător; Numai mass-media sunt capabile să ne
semnaleze evenimentele plăcute sau neplăcute.
Prezentarea unei imagini despre lume. Ceea ce știm despre restul lumii știm
datorită mass-mediei. De asftel, ele pot aduce și imagini negative inducându-ne sentimente nejustificate (disprețuind oameni, popoare sau făcându-ne să ne comportăm uneori dramatic).
Transmiterea culturii. Mass-media ajută la procesul de socializare, păstrând
astfel normele tradiționale ale societății.
Ipoteza de tribună de dezbatere. Recunoaștem și astăzi forumul mediatic în care
subiectele sunt descusute fir cu fir.
Aici, Bertrand îl citează pe Jacques Ellul care la rându-i, consideră că funcția
esențială a mass-media este propaganda.
Stimularea distracției. Bertrand este sigur că presa acționează astăzi ca un drog
excitant.
În concluzie, putem spune că, indiferent de clasificările care au fost anunțate, indiferent de numărul funcțiilor care au fost descoperite, indiferent de denumirile care au fost alese pentru a le desemna, presa influențează în mod variat publicul.
Toate aceste influențe pe care le are asupra noastră, voluntar sau involuntar, i-au adus o serie de responsabilități. Unele dintre ele sunt vizibile și necontroversate așa cum este cea de educare, altele sunt la fel de vizibile dar și extrem de controversate; ca de exemplu cea de informare pentru că suntem informați numai cu ceea ce vrea mass media ca noi să știm sau, cum ar spune Valentina Marinescu "mass media sunt agenți sociali independenți în raport cu acțiunea comunicațională generală".
2.2 Implicarea mass mediei în schimbarea socială
Știm așadar, că mass media creează agenda cetățeanului și nu întotdeauna, invers. Iar agenda media induce efecte diferite, în funcție de interesele, preferințele, nivelul de instrucție al audienței. Autorii Paul Dobrescu și Alina Bârgoanu susțin această informație, în Mass media și societatea: "mass media nu reprezintă transmițători pasivi de informație despre evenimente, ci iau parte activă la construirea înțelesului vieții sociale, reprezintă agenți activi care selectează, interpretează, scot în evidență și, uneori, chiar distorsionează fluxul de informație. Presa adaugă propria interpretare/ perspectivă asupra evenimentelor politice înainte de a le relata. Media formează credințele publicului dar au și capacitatea de a-i influența pe cei care iau decizia, de a stabili, inclusiv pentru aceștia, ordinea de priorități." În acest fel, mass media poate schimba societatea, implicit, viața socială a oamenilor ei.
Interesul mass mediei pentru un eveniment este diferit de cel al publicului. Accidentul unui salariat la locul de muncă, nu trezește interesul tuturor (în afara apropiaților victimei), însă implicarea mass mediei în acest eveniment poate face din această știre un adevărat proces în urma căruia se vor lua măsuri drastice. "Media dilată evenimentul pentru a-l impune atenției. Media creează evenimentul pentru a atrage atenția asupra unor probleme pe care evenimentul respectiv le simbolizează. În cazul în care sunt interesate, mass media ridică un amănunt sau un lucru cvasiobișnuit la rang de eveniment și îl prezintă ca atare. Prin urmare, importanța reală a unui eveniment și importanța acordată de mediu, exprimată prin proeminența de care se bucură el în diferite mijloace de comunicare în masă, sunt două lucruri distincte."
În secolul XXI nu poți trăi fără informație. Puterea stă în informație; Informația, de oricare natură, ne ajută să dobândim avantaje într-un proces sau într-o acțiune aflate în derulare. Așadar, indiferent că vrem sau nu, suntem la mâna mass mediei. Acesteia trebuie să îi mulțumim că știm despre ceea ce se întâmplă în lume, ceea ce ne paște, despre eforturile cercetătorilor de a descoperi antidoturi la cele mai îngrozitoare boli, despre situația conflictelor din Irak sau ce se întâmplă în jurul nostru când noi nu putem observa decât ceea ce ochii noștri văd. Mass media a făcut ca lumea să pară atât de mică și nimeni nu îi poate contesta existența. Poate doar felul în care aceștia aleg să prezinte mesajul transmis. În această situație, nu trebuie să uităm că sunt norme care servesc libertății de exprimare dar și teorii care desemnează libertatea de receptare. Publicul poate alege. El nu este un condamnat. El trebuie să înțeleagă că oricând poate decide asupra a ceea ce să asculte, citi sau viziona.
Dar pentru că din ce în ce mai mulți autori sunt preocupați de media și impactul lor
social, vom dedica această lucrare și încercării de a demonstra că mass media influențează opinia publică, modelează atitudini, prefigurează comportamente sau reacții. Puterea clasică a luptat dintotdeauna cu mass media în topul instituțiilor cu cel mai mare impact asupra opiniei publice și cel puțin pentru moment, media a câștigat disputa. Aceasta ne-a arătat că informația nu mai reprezintă doar un avantaj, ea este o condiție a existenței.
2.3 Mass media și viața de zi cu zi
Cartea, ziarul, radioul, filmul, televiziunea, internetul. Aceasta este succesiunea aparițiilor ceea ce numim astăzi mijloace de comunicare în masă. Fiecare din aceasta a avut parte de atenție, admirație și publicul ei la momentul oportun. Astăzi, vorbim de publicuri target (publicuri țintă) care satisface nevoia existenței lor. Dar dacă suntem consumatori ai tuturor mijloacelor de comunicare în masă, la un loc? Este riscul expunerii noastre mai mare? Ceea ce știm cert este că acest tip de comunicare pe care aceste mijloace împreună l-au conturat în paginile manualelor de specialitate se numește comunicarea de masă. Acest tip de comunicare caută să se adreseze unui public variat și numeros și nu beneficiază de un feedback eficient pentru că presupune mai degrabă transmitere decât dialog sau schimb de informații. Credem cu tărie când susținem că nimic nu este mai real decât opinia publică, pentru că aceasta este rezultatul unui efort considerabil al comunicării de masă. Media nu face altceva decât să implementeze credințe noi în rândul conștiințelor celor avizați și a le oferi știri despre care să vorbească a doua zi. Gabriel Tarde spunea cândva că "un simplu articol de ziar pune în mișcare un milion de conversații". La cursurile de filosofie, studenții învață că retorica este mama sofismelor (când o persoană îți spune că ești beat, începi să râzi, când două persoane își spun același lucru parcă te pune pe gânduri. Dar când trei persoane că ești beat, lași capul jos și pleci la culcare) unde opinia publică întotdeauna va alege ceea ce este adevărat sau nu, pentru că acolo unde sunt mai multe opinii mereu va contracara una singură. În urma unei știri, opinia unui singur individ nu poate schimba cu mult situația însă, opinia unui întreg grup va valida cu certitudine idea susținută în știre. Astfel, opinia publică a devenit dușmanul individului, care, de teama de a nu fi izolat va pica în capcana efectului de grup și va cocheta însuși cu aceasta.
2.4 Și totuși, este mass media a patra putere în stat sau puterea dominantă?
Putem spune că evoluția presei românești a venit odată cu istoria românilor. Pe zi ce trece, nevoia de a fi informați despre ceea ce se întâmplă pe plan politic a deschis orizontul poporului român spre a vrea să fie informat. Publicațiile creșteau cât vedeai cu ochii asigurând o balanță echitabilă între presa conservatoare, presa politică și cea independentă. Majoritatea, preferau presa independentă, evitând subiectivismul presei de partid, având totodată parte și de știri mai diverse și mai obiective. Presa vorbită (radioul) a câștigat foarte repede audiență, astfel, ascultarea radioului fiind preocuparea unui număr impresionant de români. S-au remarcat jurnaliști de profesie care s-au detașat vizibil de gazetari obișnuiți prin talent și devotament. Atât presa scrisă cât și radioul promovau publicitatea iar în anii interbelici și revistele sau ziarele de specialitate au inserat reclame. Desigur regimul politic influența de cele mai multe ori ordinea știrilor, dar poporul știa că aceste publicații ale partidelor nu erau deloc credibile, tirajul lor, deși era mare, nu aducea deloc profit, înțelegându-se că este nevoie de publicații cu mai puțină politică. Dar radioul a luat încet, încet valoarea pe care ziarele o aveau, fiind singurul mijloc de informare, de până atunci, al românilor.
Încă de la începutul ei, presa românească a optat radical pentru democrație, recunoscându-se ca fiind antitotalitară. După anii în care am adunat evenimente memorabile ale istoriei, și în ultim moment și revoluția de la 1989, presa și-a căpătat numele de cea de-a patra putere în stat, pentru că ea a ajutat la căderea regimului totalitar conducând spre o altă etapă în istoria noastră. Și încă de atunci, mass media reușește să fie prezentă în viața socială a individului creându-i impresia că este de partea acestuia, de unde și încrederea pe care românii în special, o au mai degrabă în presă decât în instituțiile statului. Această încredere s-a câștigat și datorită știrilor pe care media le difuzează despre corupție și neregularitățile din țara noastră, blamând guvernul pentru ceea ce se întâmplă. Dar vorbim de cea de-a patra putere în stat sau puterea dominantă? Ca să putem răspunde la această întrebare trebuie înainte de toate, să recunoaștem că mass media are efecte asupra noastră. Aceasta transportă o marfă de care noi nu putem dispune decât prin ea; marfă fără de care noi am fi sclavii unei societăți non-democratice; o marfă extrem de importantă – informația.
Astfel, mass media creează impresia că sunt de partea societății numai pentru a câștiga votul acestei, dar în lupta ei împotriva politicii, îi aparținem cu totul (câți dintre noi merg la vot numai pentru că alegerile sunt promovate intens la TV sau câți dintre noi nu votează un anume candidat numai pentru că imaginea acestuia a fost prezentată de către mass media ca fiind un salvator al problemelor cu care ne confruntăm?). Doar că, "există, în clipa de față, șase puteri în lume. Cele trei descrise de Montesquieu (legislativă, executivă, juridică) și încă trei de primă importanță: cea tehnologică – științifică, cea financiară și cea mediatică. Cea mai slabă dintre toate a ajuns să fie puterea excutivă. Toate puterile au contraputeri. Cu excepția uneia singure: puterea mediatică. Democrațiile sunt în mare pericol în momentul când o putere nu are contraputerea ei".
Capitolul III
INFLUENȚA MIJLOACELOR DE COMUNICARE ÎN MASĂ
ASUPRA CULTURII ARTISTICO-PLASTICE A ELEVILOR
3.1 Ce este cultura și cum o comunicăm?
Mass media are o puternică influență asupra publicului. Decidem să cumpărăm ceea ce reclamele ne arată că este mai bine; gândim în funcție de felul în care ne sunt prezentate situații și ajungem astfel, să facem parte dintr-o societate care aparține, neoficial, unei puterii deși strajnic simțite, nevăzută. Am demonstrat în capitolul anterior, importanța pe care mijloacele de comunicare în masă o au asupra publicului țintă, dar imaginați-vă influența pe care acestea o au asupra elevilor. Un aspect ce nu trebuie deloc neglijat este situația în care publicitatea prin mass media, folosește practici frecvente de manipulare a conștiințelor încă necoapte. Copii sunt cel mai ușor de manipulat public. Iată cum descrie acest proces, o revistă de specialitate a agențiilor de publicitate: "Spiritele pot fi astfel formate încât să-și dorească produsele voastre! În școlile din America, există aproape 23 de milioane de fete și băieți. Acești copii consumă alimente, folosesc îmbrăcăminte, utilizează săpunul. Astăzi, sunt consumatori, mâine vor fi cumpărători; ei reprezintă o piață largă de desfacere a produselor voastre. Băgați-le în cap marca voastră și ei vor insista pe lângă părinți să le-o cumpere". În acest sens, "copii sunt o pradă visată și legitimă". Astfel, mijloacele de comunicare în masă dau dovadă de mult spirit convingător, ceea ce le rezervă un caracter autoritar. Cultura este un domeniu aparte, datorită responsabilității pe care și-o asumă iar transmiterea acesteia prin mijloacele de comunicare este un adevărat proces de creație, difuzare și percepție. Înainte de toate, propun să înțelegem ce este cultura pentru ca analiza lucrării de față să aibă o bază solidă. Astfel: "Cultura, care vine de la cuvântul latin colere ce se traduce prin "a cultiva"/"a onora" se referă în general la activitate umană. Definiția dată de UNESCO consideră cultura ca "o serie de caracteristici distincte a unei societăți sau grupă socială în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali".
Cultura reprezintă o moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație specifice cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul și artele, mass media (presa, radioul, televiziunea), media interactivă (telefonul). În același fel se transmit gesturile, ritualurile, cunoștințele teoretice, normele abstracte, religia. Cultura poate fi însușită prin diverse forme ale memoriei subiective (reflexe, cuvinte, imagini) dar și prin intermediul memoriei obiective (obiecte, peisaje, cărți, numere, reguli).
Uzul popular al cuvântului cultură în multe societăți occidentale poate reflecta chiar caracterul stratificat al acelor societăți. Mulți folosesc acest cuvânt pentru a desemna bunuri de consum ale elitelor și activități cum ar fi bucătăria, arta sau muzica. Alți folosesc eticheta de "cultură înaltă" pentru a o distinge pe aceasta de cultura "joasă", desemnând toate bunurile de consum care nu aparțin acestei elite."
Cultura apare ca un ansamblu de limbaje, simboluri și semnificații care sunt integrate într-un amplu și complex proces de comunicare. La începutul timpului nu exista litera sau cuvântul scris, poate că nu exista nici graiul. Presupunem că oamenii comunicau prin semne sau, așa cum bine știm, prin desene. Cultura este un fel de a doua natură a omului, o natură secundară, apărută prin îmbogățirea naturii primordiale fără însă a vorbi de o ruptură radicală între cele două realități. Ele se combină permanent în ființa umană. Pentru om, cultura reprezintă mediul specific de existență. Cultura a fost considerată ca un factor definitoriu al existenței umane, ca element indispensabil al realității sociale.
E.B. Taylor a văzut cultura ca un „ansamblu complex ce include cunoașterea, credințele, arta, morala, dreptul, tradițiile și orice alte producții și modalități de viață create de omul ce trăiește în societate”. Același Taylor spune că există și alte forme ale culturii cum ar fi: îmbrăcămintea, uneltele, armele, dreptul de proprietate și căsătoria, învățătura morală și religioasă „recensământul tuturor faptelor vieții obișnuite ale unui popor prezintă acel întreg pe care îl numim cultură”.
Prin cultură se modelează personalitatea umană, întrucât cultura transmite modele comportamentale, atitudini sociale, reacții dobândite și învățate, întreaga istorie a omului ca ființă socială. Cultura păstrează experiența socială și cognitivă, deține formele în care se exprimă conștiința de sine a unei societăți, elaborează și întreține mecanismele prin care se afirmă creația umană. Însă cultura se dobândește, în special, prin actul fundamental al ființei umane și anume: comunicarea.
„Limbajul este faptul cultural prin excelență”
Comunicarea este un factor constitutiv al culturii, un factor definitoriu și structural, fără de care nu putem înțelege nici o formă de cultură. Ea înseamnă un permanent schimb de informații, mesajele și semnificații între indivizi și grupuri, ceea ce dă consistență și bogăție fenomenului cultural. Este esența vieții sociale a omului, întrucât viața în comun, stocarea informațiilor și transmiterea moștenirii sociale către noile generații nu ar fi posibile fără existența multiplelor forme de semnificare și de comunicare.
„Cultura și comunicarea formează un cuplu ciudat. Nici una nu se explică fără cealaltă. Cele două fenomene nu sunt perfect etanșe, nu se conțin și nici nu pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondență analogică”, spunea Jean Caune în „Cultură și comunicare”.
Comunicarea este privită ca o structură ce cuprinde orice formă de relație a omului cu lumea naturală și socială. Comunicarea este cea mai importantă componentă a vieții noastre, căci, indiferent în ce mod, suntem nevoiți să comunicăm. Chiar dacă nu o facem verbal, comunicarea nu poate fi negată. Nici chiar atunci când cineva nu vrea să răspundă sau, în cazul în care o persoană stă pur și simplu ca o statuie, chiar și atunci respectivul exprimă cevă.
Comunicarea este cea mai veche artă.
Dacă ne gândim la strămoșii noștrii ne dăm seama că limbajul nu era principala lor formă de comunicare. Aceștia se înțelegeau prin gesturi asemeni animalelor. Și-au dezvoltat un stil propriu de-aș transmite cunoștințele mai departe, și anume prin desenele rupestre. Tot ceea ce ne înconjoară comunică și ne transmite ceva. Chiar și un ciob prin formă și culoare ne poate învăța ceva anume. Natura comunică tot timpul, gândiți-vă numai la arcuirea copacilor atunci când bate vântul sau la felul cum se adună norii înainte să înceapă ploaia. Toate astea țin de cultură. Omul nu poate fi lipsit de cultură. Există cultura pe care o aprofundăm și cea pe care ne-o însușim din propriile experiențe. Odinioară, oamenii, învățau să privească cerul pentru a cunoaște ora sau pentru a se orienta către un loc anume. Alții au învățat ce semnifică fiecare bătaie a vântului, fiecare șoptit al mării sau freamăt al pământului. Și lucrurile acestea fac parte din cultura noastră. Cultura nu este ceva adiacent condițiilor materiale, nu este un lux, ci o latură indispensabilă a existenței umane, un sistem de creații care răspund unor cerințe existențiale concrete. Cultura este un patrimoniu al valorilor, un univers axiologic în care omul își dobândește demnitatea sa. În cultură omul se întâlnește mereu cu sine însuși.
Din păcate, în zilele noastre, cultura este folosită în alte scopuri. Comunicăm pentru a ne informa, pentru a ști cum să ne dezvoltăm din punct de vedere material uitând să ne alinăm sufletul. Nu este suficientă acea cultură elementară pe care o dobândim cu toții într-un fel sau altul. Pentru a ne hrăni și a ne ferici sufletele este nevoie de mult mai mult, însă aceste nevoi sufletești au fost date la o parte pe măsură ce timpul a trecut.
Vom mai reuși vreodată să comunicăm doar pentru a ne îmbogăți sufletul de cultură? Pornind de la afirmția "Comunicarea este cea mai veche artă" propun următorul subcapitol.
3.2 Arta ca parte expresivă a culturii
Auzim atât de des cuvântul artă atunci când ne aflăm în preajma frumosului că imediat, am asociat tot ceea ce este esteticizat ca fiind artă. Dar ce spuneți de expresia arta de a muri! Se pare că arta nu înseamnă numai o imagine bună ci și negativă uneori, doar dacă reușești să scoți în evidență spontaneitatea elaborată de care dă dovadă. Gânditorul progresist, Henri Piéron face următoarea observație: "există cuvinte pe care toată lumea crede a le cunoaște bine sensul cu condiția să nu trebuiască a le defini." Înțelegem cât de greu este să dăm o definiție artei atâta timp cât ea înseamnă și frumosul dar și urâtul. Un domeniu atât de amplu și ambiguu datorită artiștilor și alurii acestora de a da mii de interpretări unei opere. Stilizarea este procesul care face ca arta să fie complexă dar uneori, tot stilizarea este vinovatul unui grad prea mare de artificialitate. Și în acest caz, mai este arta o vibrație a culturii autentice? Un vechi proverb românesc pretinde că gusturile nu se discută astfel că arta indiferent de cum este ea creată, atâta timp cât își menține aria de originalitate, este parte esențială a unei culturi.
În schimb, arta care se adresează copiilor, respectiv elevilor, nu trebuie să conțină tot atâtea condiții dar nici tratată ca pe o artă infantilă. În acest sens, autorul Nicolae Argintescu-Amza afirmă că: "arta copiilor nu mai este socotită un fenomen pueril, dar pe această cale se ajunge la o altă exagerare poate mai gravă: se acordă implicit sau explicit valoare estetică propriu-zisă artei infantile. Nu destulă lume își dă seama că acest fenomen se ascunde oroarea publicului cultivat față de degradările artei profesionale mediocre, oroarea de falsul academism încă perseverent, dacă nu prosper uneori. Această oroare se amplifică prin justificata detestare a falsului tradiționalism, pseudorealist sau dulceag sentimental, a viziunilor semănătoriste de carte poștală ori folclorice." Acestea sunt reale argumente pentru care publicul, preferă spontaneitatea și grația naturală a copiilor. Mulți consideră arta copiilor o latură mai mică a culturii, din cauza lipsei de explorare obiectivă, lipsa unei scheme, rigiditatății, nuanțării subtile etc. Adolescenții dau dovadă în schimb, de o libertate specifică, care îi ajută să creeze originalități remarcabile. Diferența aceasta nu o reprezintă în mod deosebit, vârsta și deci cantitatea experienței acumulate, ci și cei care conduc evoluția pe plan artistic, a copiilor și adolescenților. Oskar Kokoschka, în calitate de renumit pictor, declara dezamăgit: "Toți copiii sunt geniali, dar cei mai mulți, din motive necunoscute, pierd de timpuriu această zestre extraordinară. La douăzeci de ani, câte genii; la treizeci de ani, cât de puține talente!" Copii se nasc cu un spirit artistic pe care, ulterior, dacă acesta nu este îndeajuns de antrenat, se va pierde. Este de dorit crearea unor situații care să faciliteze antrenarea elevilor în exerciții de comunicare prin artă, în care să se pună un accent sporit pe comportamentul civilizat, pe manierele elegante, pe formarea unei culturi interioare și exterioare în armonie cu cerințele vieții spirituale corespunzătoare societății pe care o definește.
În cartea sa, Artă și comunicare, Dumitru Matei vorbește despre artă ca fiind o creație a omului, în afara naturii (eliminând orice legătură între aceștia) "Natura nu creează. Ea se dezvoltă. Natura nu poate decât să execute programul genetic înscris în structura acizilor nucleici din cromozomi. Natura are tendințe, nu intenții. Ea nu este nici vitregă, nici binevoitoare, ci indiferentă. Numai omul este creator, deoarece numai el, inventând unealta și vorbirea, a reușit să iasă din natură, să i se opună și încetul cu încetul să o cunoască și să o stăpânească. Creația este un act de răzvrătire. Omul este nemulțumit cu ceea ce îi oferă natura și de aceea începe să-i adauge cultură." Iată așadar o altă viziune asupra subiectului; cultura devine după părerea lui Dumitru M. un moft pe care omul îl are și nu o necesitate. O invenție care alimentează poftele omul de a trăi altfel decât natura îl învață. În opoziție au fost dintotdeauna și gândirea cu sensibilitatea. Este oare acest aspect esențial pentru cercetarea de față? Încercăm să deslușim legătura. Dumitru Marin pretinde că gândirea este susținută de rațiune și sentimentele de creație. Arta este cu desăvârșire creație. Arta este cea care întreține sentimentele vii. Dar asta înseamnă că în același sens, arta refuză rațiunea ca element din care se naște; trebuie să fii sensibil ca să creezi artă și la fel de sensibil ca să o înțelegi. Rămâne de văzut dacă aceasta este valabil și în cazul elevilor.
De reținut felul în care același autor decide să își încheie capitolul Creația "prin limbaj, societatea pune la dispoziția fiecăruia principalul instrument de creare a ideilor." Limbajul este o metodă de a da naștere artei iar noi știm că limbajul poate fi de mai multe feluri. Filozoful francez Brice Parain declară indignat "cred că un om nu este niciodată cu adevărat liber, deoarece are mereu limbajul în spinare." Nu este alt mijloc de comunicare în afara limbajului. Este așadar, limbajul o trăsătură a artei? Atâtea întrebări și numai un răspuns: "Comunicarea umană pretinde membrilor ei să-și comunice ceea ce este comun în lucruri și în atitudinea lor față de ele. Nu este comunicabil decât ceea ce este și ceea ce poate deveni un bun comun. Ceea ce este strict individual nu este comunicabil unei comunități umane, deoarece nu face parte din cultură, ci din natură. Fără a fi liniștită, natura e tăcută. Grăitoare nu este decât cultura. Tăcerea nu poate exista decât dincoace de cultură, în natură, sau dincolo de cultură, în cosmos; în cultură răsună necontenit trecere vorbirii în gândire și a gândirii în vorbire. A gândi nu înseamnă a nu vorbi, ci a nu rosti. În cultură, tăcerea nu înseamnă lipsa vorbirii, ci întreruperea exteriorizării ei. Așa se explică de ce tăcerea oamenilor poate fi atât de elocventă."
Crearea unor opere de artă sunt rezultatul tăcerii evidente, dar a unei comunicării care vorbește dincolo de sentimente. O optică bine realizată este ipoteza precum că drumul omului către fericire nu este realizat numai prin conflict, ci mai degrabă prin poezie, culoare, fantezie, impulsionarea idealului, prin artă. Fericirea este condiționată de artă. Și atunci, felul de a da viață culturii devine o responsabilitate demnă de cei care o transmit. Care sunt efectele mijloacelor de comunicare în masă asupra culturii artistico-plastice a elevilor? Înainte de toate, trebuie clarificat în termeni de specialitate, faptul că, educația artistico-plastică este "procesul dirijat de formare a competențelor de comunicare artistică și de creare a imaginii artistico-plastice la elevi" proces care are loc în toate în instituțiile de învățămînt preuniversitar din România. Ideea principală a conceptului de educație plastică se referă la în faptul că imaginea artistico-plastică este rezultatul actului de creație și metodă de instruire. Parte a culturii artistico-plastice sunt și artele plastice fapt pentru care dezbatem în cele ce urmează definiția lor, funcțiile, impactul și felul de a le comunica elevilor.
3.2.1 Artele plastice
Înainte de a deschide un lung șir de definiții a ceea ce înseamnă artele plastice, menționez încă de la început rolul acestora de a stimula creativitatea și imaginația copilului. Astfel spus, artele plastice sunt un important factor în educația copiilor, respectiv a elevilor. De asemeni, efectele benefice pot continua și ajunge până la dezvoltarea fizică a acestora, socială, cognitvă și deloc de neglijat, emoțională. Și ce sunt totuși, artele plastice?
Wikipedia face lămurire în acest caz evidențiind că "artele plastice regrupează toate practicile sau activitățile care realizează o reprezentare artistică, estetică sau poetică, prin forme sau volume". Acest termen provine din limba franceză (art plastiques) și mulți specialiști consideră că este doar o altă denumire a ceea ce înseamnă arte vizuale. O perioadă de apogeu a artelor plastice poate fi considerată chiar și vremea lui Napoleon, deoarece în timpul programului oficial, erau vizile portrete oficiale, teme istorire etc care asigurau valoarea artelor vizuale în aceea perioadă. Astăzi, cinstim această cultură prin a o învăța și transmite mai departe prin însuși orele de curs în care acestea se predau dar și prin instituționalizarea artelor plastice (în România avem o universitate de arte care, din 1931 și până în 1942, s-a numit Institutul de Belle Arte; numele fiind schimbat ulterior între 1950-1990 cu Institutul de arte plastice).
Dar care sunt acele domenii de cercetare ale artelor plastice? Încă de la începutul apariției lor și până astăzi, vorbim de patru mari genuri (desenul a venit cu foarte puțin timp pe urmă):
Pictura;
Sculptura;
Desenul;
Arhitectura.
Desigur, ca oricare alt domeniu apărut cu mult timp în urmă, putem vorbi și de
două delimitări de timp în ceea ce privesc artele plastice: contemporană și modernă. De-a lungul acestor două lumi, s-au dezvoltat pas cu pas, forme de creație artistică, tendințe și zeci de stiluri care au reușit să influențeze pe de o parte arta și pe cealaltă, viața oamenilor. Dacă tot am vorbit anterior (capitolul I) despre comunicarea vizuală, trebuie precizat că deși inițial nu ai nevoie de un limbaj vizual universal, sunt specialiști care recomandă utilizarea decodării mesajelor vizuale pentru a putea fi înțelese ș transpuse mai bine în sentimente. Secolul al XIX-lea a fost un deschizător de drumuri pentru noi talente și opere de artă care aparțin unor culturi mai degrabă spirituale decât a faptelor concrete; culturi care au dezvoltat gusturile estetice, filosofice dar și morale ale societăților.
În ceea ce privesc funcțiile artelor plastice putem menționa faptul că acestea sunt extrem de necesare copiilor, indiferent de vârstă tocmai pentru că:
– stimulează ambele emisfere ale creierului – după cum am învățat tot la școală, creierul nostru este format din două emisfere: cea stângă și cea dreaptă. Fiecare în parte, funcționează diferit în ceea ce privește informația. Dacă emisfera stângă este responsabilă cu cititul, scrisul, științele de tot felul și matematica emisfera dreaptă a creierului are în subordine aspecte ale artei, muzicii, sportului etc. Pe scurt, o emisferă se confruntă cu probleme ale rațiunii și cealaltă cu imaginația, percepțiam sentimentele. Elevii merg la școală unde au parte de tot felul de cativități tocmai pentru că se știe că este nevoie ca ei să își stimuleze aceste două emisfere ale creierului. În ceea ce privesc artele plastice, ambele emisfere sunt active (prin imaginație, creativitate, gândirea abstractă) și ajută în urma lor la dezvoltarea copiilor.
– dezvoltă concentrarea și atenția elevilor – în timpul realizării activităților care presupun lucrul cu artele plastice, atenția elevilor strict ațintită asupra creării operelor artistice, reușind să îi facă răbdători și pregătiți pentru problemele maturității.
– dezvoltă procesele intelectuale și cognitive – expresia artistică reprezintă rezultatul unor procese cognitive. Dacă elevii cărora le este predat cursul artelor plastice vor fi provocați să gândeacă în anumite situații date, capacitatea intelectuală reușind să stimuleze cu ușurință imginația și creativitatea.
– artele plastice reprezintă un mod de exprimare a afirmării de sine – am edificat încă de la începutul acestei lucrări faptul că artele plastice sunt o formă a comunicării (comunicarea vizuală) care au menirea să transmită ca toate celelalte mijloace o părere, o idee, un punct de vedere despre persoana care a realizat creația. Astfel, putem înțelege ce se întamplă cu elevul care a realizat o anumită creație artistică (probleme de comportament, probleme de exprimare, de adaptare etc.).
– contribuie la dezvoltarea socială – datorită șansei de a interacționa unii cu alții, elevii pot schimba păreri, afla lucruri noi, împărtăși experiențe comune și astfel lega preietenii.
– lucrează abilitățile motorii – dezvoltarea acestor abilități vine în urma activităților în care elevii își realizează creațiile artistice (indiferent de genul artelor plastice pe care l-au ales și la care sunt sau nu îndemânatici) cu mâinile.
– crează un vocabular specific și ajută la îmbogățirea culturii generale – la școală elevii cunosc și învață foarte multe lucruri noi despre artele plastice, opere de mare valoare, artiști, epoci ale culturii etc. Vorbind despre ele își dezvoltă un vocabular specific acestei arii și cine știe, oricând poate deveni un specialist.
Astfel spus, în urma contactului cu artele plastice, elevii nu doar că au beneficii de moment dar își pot crea o întreagă carieră în domeniu. Acest lucru se poate efectua cu ajutorul cunoașterii tehnicilor consacrate ale oricăruia dintre pictură, desen, arhitectură și sculptură. O doză de decodificare a comunicării vizuale și un suport care să asigure toate materialele necesare, fac ca această disciplină să asigure cu succes niște competențe profesionale desăvârșite. În concluzie, educația plastică trebuie studiată încă de la grădiniță și până la sfîrșitul liceului, lăsând elevii să aleagă dacă, pe mai departe, își doresc o carieră în domeniu sau nu, aprofundând cursurile într-un ciclu universitar de licență sau masterat.
3.2.1.1 Simboluri în arta plastică
Arta este și a fost dintotdeauna o ramificație de semnificații dintre cele mai artistice domenii. Pentru ca aceste semnificații să existe, a fost nevoie de o serie de simboluri care să inspire creatorii și să insufle mesaje proprii. Desigur, mulți se așteaptă ca simbolul să fie ceva vizibil, un obiect care să poată fi paplpabil, dar nu întotdeauna este așa. Simbolurile se referă și la concepte mentale care stârnesc reacții în subconștient, simboluri care nu descriu în particular o anumită cultură ci se referă la valoarea universală pe care acesta o poate însuși. Precum spun autorii Jean Chevalier și Alain Gheerbrant „fiind universal, simbolul are capacitatea de a ne introduce simultan atât în inima individului, cât și în cea a grupului social."
Se presupune că fiecare dintre noi avem o stare de profundă conștiență în care deși aparent, ne purtăm normal, suntem prinși în visare. Simbolul este cel care generează această stare de visare la artiști și în urma căruia creațiile iau naștere. Sau, după cum susține Ernest Cassier, omul nu mai poate da piept cu realitatea directă pentru că activitatea simbolică a omului parcurge încet cu încetul spre o cunoaștere spirituală care devine paralelă cu cea în care trăiește.
Dar iată așadar cum stau cu lucrurile în ceea ce privește simbolul în artele plastice: o imagine a unui câmp cu flori reușește să trezească în mintea interlocutorului senzații de aromă, olfactive simțind la nivel perceptibil, reacții care îl fac să se transpună în acea imagine. Elevii care desenează păsări visează la călătorii și libertate etc. Astfel, simbolurile sunt cele care dirijează creațiile artistice. Ele există fizic, numai atunci când ne facem timp pentru ele ca să le conștientizăm. Simbolurile intervin în momentul în care nu mai reușim să vedem natura lucrurilor. Deci, putem considera simbolul ca un element ajutător psihologiei artiștilor în a da viață unor imagini cu semnificații specifice.
Simbolurile în arta plastică se axează pe domenii care s-au consacrat pe toată perioada vieții omului precum religia, cosmosul, sociologia, psihologia etc. Dar sunt situații în care cel care crează operele vine dintr-o cultură diferită decât cel care urmează să o privească, înțelege și aprecia. Astfel semnificațiile vor fi variate pentru fiecare simbol în parte. Și pentru că niciodată nu vom ajunge să decodăm toate semnificațiile, mereu ne vom trezi puși în situația de a interpreta.
Arta fără simboluri ar părea o continuă rătăcire condusă de derutare într-o lume a obiectelor. În arta plastică din România avem foarte mulți artiști consacrați dintre care amintim: Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, pictorul Luchian etc. Studiul de caz al acestei lucrări va scoate în evidență felul în care mass media transmite elevilor cultura artistico-plastică prin intermediul imaginilor și a simbolurilor care vorbesc despre creații artistice. Dar înainte de aceasta, trebuie să amintim cum sunt simbolurile în artele plastice, clasificate astfel, Mircea Eliade distinge următoarele două feluri de simboluri:
Simbolurile uraniene (zei, ființe cerești, mistică lunară, culte solare etc.)
Simbolurile chtoniene (pământ, pietre, femeie, naștere etc.) la care mai
adaugă simbolurile spațiului și timpului.
Pe de altă parte Sigmund Freud axează simbolurile pe plăcere argumentând că aceasta este cea care le focalizează cel mai bine. Gilbert Durand obține o altfel de clasificare și anume:
simboluri diairetice (focul purificator, armele războinicilor etc.)
simbolurile spectaculare (soare, lumină, auriul, albul, ochiul etc.)
simbolurile ascensionale (muntele sacru, îngerul, pasărea, războinicul etc)
simbolurile catamorfe (frica, căderea etc.)
simbolurile nictomorfe (femeia fatală, păianjenul, apa tristă etc.)
simbolurile terimorfe (bestiarul etc.)
Dar suntem conștienți că trăim într-o lume plină de simboluri, care se fac resimțite
în aproape toate domeniile, de la religie (simbolul porumbelului care înseamnă Duhul Sfânt) până la publicitate unde regăsim simbolul bună stării. Astfel spus, trăim într-o lume plină de semnificații și mai puțin una a obiectelor. Desigur, în cazul elevilor care învață în școală artele plastice acesta va avea în vedere să se ghideze după simboluri care îi conferă o identitate culturală specifică zonei unde locuiește, precum tradițiile locului, istoria, educația, vârsta, hrana etc. Ei nu sunt încă capabili să facă diferența între simboluri și semne în artele plastice dar se simt ușor inspirați să creeze opere de artă spontane dar spectaculoase. Dar când această cultură artistico-plastică este transmisă de mass media (un mijloc care nu se poate axa fix pe un singur public țintă provenit dintr-o anumită zonă geografică) identitatea culturală nu are cum să țină cont de limbă, unitate teritorială și interacțiune, realizându-se astfel un mix cultural. În spatele rolului artei pentru artă, artistul trebuie să construiască o altfel de armonie, care să conducă la consens. Astfel că atât școlile cât și mijloacele de comunicare în masă se simt legate într-un total spirit al consonanței și consensului prin cultură. Elevii se exprimă pe ei, exprimă grupul din care fac parte și pe cei care le apreciază creația. Partea frumoasă în activitățile artelor plastice la elevi este că aceștia nu se simt constrânși de șabloane, granițe etc. Simbolurile sunt cele pe care elevii le stabilesc ca fiind piste care le exprimă cel mai bine starea în care se află.
3.2.1.2 Imaginea în artele plastice
"Arta nu este o imitație a realității, ci o descoperire a acesteia." Această afirmație scoate în evidență poziția pe care arta o are vi-a-vis de realitate. Remarcăm refuzul de a considera arta o copie a realității (uneori deloc plăcute) și asocierea acestui element al culturii cu un instrument de cunoaștere prin care noi putem descoperi realitatea. Fără artă, am rămâne la stadiul în care nu știm cine suntem, unde suntem, ai cui și ce avantaje ne aduce spațiul în care trăim. La fel de adevărat ca această afirmație, este și imaginea este un element vital al artei plastice deoarece, pornind de la noțiunea imginii care înseamnă reprezentare (de la lat. imago), atragem următoarele definiții:
– "Decupaj concret al experienței sensibile actuale sau actualizate, investit cu noi
semnificații, primite mai ales de la o formă plană (topologică) sau în spațiu (tensională) pe care o creează un anumit artist, pictor, desen, sculptor etc. (remarcați asocierea imaginii cu artele plastice);
– Produs exculsiv al imaginarului, al fanteziei, fără concursul memoriei, dar hrănită de gândirea plastică; sin.: icon; v. configurație, formă totală, viziune (spațială)."
Un alt autor, de data aceasta, un autor al cursurilor școlare, adaugă "1. imaginea este o reflectare în mintea noastră a realității pe baza impresiilor primite prin simțuri (imagini auditive, vizuale etc.); 2. reprezentare a unui obiect, a unei scene din realitate etc., prin desen, fotografie etc., tablou, priveliște. Imaginea artistică este un produs specific creației artistice care exprimă generalul într-o formă senzorial-concretă, în unitate nemijlocită cu individualul (folosind cuvinte, sunete, culori, etc.)." O altă legătura pe care ne permitem să o facem prin prisma experienței literare a Germaniei medievale, în care bilde înseamna orice reprezentare figurală, este aceea de a lega imaginea de cea de chip (înfățișarea unei persoane). Dar atunci când ne aflăm în situația de a transpune imaginea într-o formă, constatăm cu stupoare că există diferențe de la o creație la alta. Spre exemplu, imaginea unei ființe va fi întotdeauna pictată diferit de ceea ce se aștepta inițial; rezultând regula care spune că între imagine și formă în artele plastice, intervine un ce personal. Acest ce, definește atribuția nostră ca om, personalitate. Gândire, experiențe etc. Iar acet fenomen este ușor explicabil prin faptul că receptorii de culoare ai ochiului obosesc după ce vizualizează intens o anumită culoare și produc o imagine iluzorie de aceași formă a culorii după îndepărtarea stimulului inițial, fenomen numit imagine remanentă de către cercetătorul american Arthur F. Jones (pe scurt, imaginea care ne rămâne pe retină după ce terminăm de privit obiectul).
Imaginea în artă este un subiect dezbătut și disputat de mulți specialiști în domeniu, fiecare dintre ei, acordându-i mai multe sensuri (exceptând celelalte arte precum muzica, dansul, teatrul etc. care nu fac subiectul lucrării noastre de față, preocupându-ne exculsiv asupra artelor plastice). Unul dintre aceste sensuri este cel pe care același Arthur F. Jones, îl evidențiază ca fiind transpunerea ideilor și sentimentelor în formă vizuală.
Acest tip de transpunere este denumit de specialiști și autori ai cercetărilor artelor plastice ca fiind imagine artistică. Noțiune care ne permite să înțelegem că imaginea este ceea ce oglindește arta și o face să existe și să capete semnificații – fiind o motedă de reflectare, pătrundere și de transformare artistică a artei. Un alt termen legat atât de arte plastice cât și de imaginea artistică este cel de design care, reprezintă proiectarea artistică prin grafic. Am hotărât împreună că imaginea artistică este ceea ce se reflectă atât în fața creatorului înainte de a-i da o formă cât și produsul finit pe care consumatorul îl privește. Astfel, această imagine, rămâne imprimată în conștiința spectatorilor operelor de artă. Ceea ce este foarte important și reprezentativ pentru subcapitolul ce urmează este faptul că imaginea artistică reprezintă valoarea estetică a operei de artă. Legătura permanentă între idea artistică și forma rezultată prin procesul de creație este stabilită de imagine – rezultat al unei valori a frumosului, a emoțiilor și aspectelor cognitive.
În concluzie, noțiunea de imagine în artă este dependentă de cultură și comunicare.
3.2.1.3 Estetica artei
Arta nu este pentru toată lumea. Asta spune José Ortega y Gasset în Dezumanizarea artei și alte eseuri de estetică; "nu e o artă pentru oameni ăn genere, ci pentru o clasă foarte particulară de oameni care s-ar putea să nu fie mai valoroși decât ceilalți, dar care, evident, sunt distincți." Dar noi am mai spus înainte că arta este un drum către succes pentru cei care au talent, o stidiază și decid să continue studiile în domeniu, chiar și după terminarea liceului, unde pot alege să aprofundeze arta în facultate sau master. Dar artele plastice sunt pentru toată lumea și mai mult, sunt obligatorii în școlile din întreaga lume. Fie că vorbim despre desen, pictură, sculptură sau arhitectură, toate aceste discipline sunt un necesar elevilor pentru a înțelege partea frumoasă a realității înconjurătoare și pentru a putea crește împreună cu acestea spre a fi persoane pregătire din toate punctele de vedere în societatea în care vor păși ca oameni adulți (vezi subcapitolul Arte plastice).
Estetica artei este de fapt, plăcerea pe care toți spectatorii o resimt atunci când se află în fața unei opere de artă. Această plăcere reflectă stări precum cele de euforie, tristețe, exaltare, surprindere etc; Stări care se vin în urma sentimentelor de iubire, ură, suferințe sau bucurii pe care creațiile le reprezintă prin forme, creând imagini (imaginea artistică). Iată așadar legătura între formă ca instrument de creație, imagine ca rezultat al creației și estetica ca modalitate de a trăi creația prin ceea ce exprimă. Arta plastică nu trebuie înțeleasă pentru că necesită studii pentru a înțelege de designul a dat o altfel de formă decât una normală sau de ce culorile alese nu seamănă cu ceea ce se aștepta, dar arta plastică merită simțită. Aici se resimte diferența între imaginea artistică și estetica artei (imaginea este vizibilă, estetica se simte). Mulți se întreabă dacă nu cumva subiectele de creație pe care copii le folosesc sunt epuizate și vor ajunge să realizeze opere care se vor repeta, precum aceleași câmpii verzi cu flori, copaci cu crengi ridicole, chipuri strâmbe etc. Același filozof spaniol José Ortega y Gasset lămurește: "În artă, orice repetare e nulă. Fiecare stil care se ivește în istorie poate produce un anumit număr de forme diferite în cadrul unui tip generic. Vine însă o zi când măreața carieră se epuizează. Asta s-a întâmplat, de pildă, cu romanul și teatrul romantico-naturalist. E o greșeală naivă să crezi că sterilitatea actuală a ambelor genuri se datorează absenței de talente personale. Ceea ce se întâmplă este că s-au istovit combinațiile posibile din cadrul lor." Așadar, personalitatea fiecăruia dintre elevi va fi imprimată în creația sa, iar acest lucru, îi face să pară diferiți pentru că sunt atâtea feluri de persoalități, câți elevi sunt într-o clasă.
Am acceptat de la început să nu intrăm prea mult în istoria artei pentru a evita să nu ne pierdem într-un subiect care ne duce departe de ceea ce lucrarea Efectele mijloacelor de comunicare în masă asupra culturii artistico-plastice și-a propus să accentueze, și anume, comunicarea artei (prin intermediul mass media) și efectele acesteia.
3.3 Comunicarea în artă
O operă de artă rezultă dintr-un amestec dintre un obiect și o imagine vizuală. Dacă la început, arta era cea prin care se înțelegeau funcții ale societății, pe cine trebuia să venerezi, etc. astăzi, artele plastice nu mai sunt reprezentări simple ale unor funcții (sociale, religioase, politice etc.) ci un mijloc prin care esteticul transmite plăcere. Parte a culturii artistico-plastice, arta se crează iar artistul este un creator al unor lumi senzoriale, afective imaginare. Astfel, în ceea ce privesc elevii, în timpul orelor de curs al artelor plastice, ei transmit prin creație ceea ce simt, au văzut, au auzit, au trăit, ceea ce sunt. Creația este astfel o operă individuală sub amprenta artistului. Dacă artele precum muzica, dansul, teatrul comunică prin scena care desparte lumea artiștilor de cea a spectatorilor, artele plastice comunică prin însăși imaginea lor (tablouri, sculpturi, fotografii) provocând reverberații spirituale. Imaginea artistică este ea însăși o formă a comunicării artei. Mesajele comunicate oferă posibilitatea accesări unei altfel de lumi, plină de senzații, visare și euforii. O lume care prezintă o viață frumoasă, lipsită de griji, trăită în armonie. Prin imagine, opera de artă vorbește. Desenul, sculptura, pictura și arhitectura solicită concentrare și ințelegere a intențiilor autorului pentru a descifra mesajul transpus în imagine. Doza de concentrare, relevă faptul că imaginea arată o anumită formă, dar estetica acelei imagini, spune mult mai multe despre operă. Momentul lecturării operei este identic cu cel al descifrării semnificațiilor simbolurilor.
Simbolurile, despre care am discutat anterior sunt se pare, cele mai importante elemente de transmitere a mesajelor operelor de artă în jurul cărora se învârte esența esteticului care trebuie transmis și resimțit de către spectator. Imaginea artistică oscilează între realism și irealism, drept dovadă atâtea opere de artă fantastice și chiar intenția elevilor de a transpune fenomene sau lucruri ireale în creațiile lor în timpul cursurilor de arte plastice, de parcă acestea ar fi o sursă de eliberare din această lume și trăirea exactă a ceea ce și-ar dori să aibă tot timpul. Fie că vorbim de piatră, lemn, marmură etc, sculptura va înfățișa mereu forme abstracte pentru că asta este ceea ce toți ceilalți își doresc să observe – elemente noi care să îi facă să evadeze din obișnuita realitate. O formă este transpusă în imagine cu ajutorul unui material, linie, culoare etc. Datorită conduitei culturale pe care o primesc de la profesori sau în cazul lucrării de față, de la mijloacele ed comunicare în masă, elevii mereu vor ține cont de un cod cultural în care atributele simbolice vor reprezenta mereu același lucru sau, vor fi mereu sub create cu aceași culoare sau formă (elevii vor picta mereu cerul albastru, câmpia verde etc). Acest exemplu susține idea că pentru cei mici, (elevii gimnaziali) arta plastică va încerca mai mult să imite ceea ce deja știu decât să îndrăznească să iasă din tipar, atingând abstractul (cum de multe ori, elevii de la liceu o fac).
Rolul activităților artistico-plastice la elevi
“Desenul să fie studiat pentru dezvoltarea sentimentului frumosului și să nu devină o meserie!“ În acest subcapitol vom încerca să explicăm de ce a afirmat filosoful Aristotel că desenul nu ar trebui să devină o meserie ci mai degrabă un stil de viață. Familiarizarea cu domeniul activităților artistico-plastice sensibilizează elevii față de cultura plastică națională și universală, oferind posibilitatea de a forma sau dezvolta (după caz) sentimentele estetice percepția, înțelegerea și exprimarea mesajului artistico-plastic. Astfel spus, posedarea unui limbaj plastic este una din elementele de creare a capacității de înțelegere a valorilor culturii artistico-plastice și un factor pozitiv care duce la excluderea copierii altor opere dar și a felului în care oamenii se copiază în viața cotidiană.
Dezvoltarea creativității artistico-plastică cu ajutorul activităților întreprinse de profesori coordonatori se realizează din formarea competențelor de exprimare liberă a propriilor viziuni dar și a preferințelor în ceea ce privește redarea temelor și subiectelor lucrărilor plastice. Cel mai important rol al activităților artistico-plastice este acela de construire a eu-lui propriu; perspectivă ce îi conferă siguranță și o poziție mai bună în societate. Educația artistico-plastică, sub îndrumarea autorilor menționați anterior, propune următoarele principii și obiective (generale și de cadru) a activităților artistico-plastice la elevi. Aceastea sunt:
"1. Principiul universalității artei și a instruirii prin artă.
2. Principiul predării artei plastice ca fenomen artistic-educativ.
3. Principiul unității dintre activitățile practice și dezvoltarea competențelor de receptare a artei și a realității înconjurătoare.
4. Principiul acordării condițiilor pedagogice la cerințele artei.
5. Principiul aplicabilității cunoștințelor și competențelor în practica artistică și în viața cotidiană.
6. Principiul unității mijloacelor de autoexprimare și de dezvoltare a creativității plastice.
Obiective generale:
1. Formarea cunoștințelor elementare în domeniul artelor plastice.
2. Dezvoltarea competențelor de creare, receptare a imaginii plastice și de comunicare artistică.
3. Dezvoltarea imaginației și a creativității artistice.
4. Sensibilizarea față de artă, natură, societate.
5. Asimilarea valorilor general-umane, a valorilor artistice naționale și universale;
Obiective-cadru:
1. Cunoașterea și utilizarea diverselor materiale, tehnici și instrumente.
2. Cunoașterea și utilizarea elementelor de limbaj plastic.
3. Reprezentarea plastică a structurilor și fenomenelor naturii.
4. Crearea compozițiilor grafice, picturale, decorative și sculpturale.
5. Receptarea și exprimarea mesajuluil artistic al operei de artă plastică."
Simona Șofron scrie în Rolul activităților artistico-plastice pentru educarea creativității preșcolarilor că pentru a te numi creator este nevoie în primul rând să fii capabil să stabilești legături artistice noi, pe neașteptate. Dar și că aceste legături necesită un bagaj de cunoștințe de specialitate pe care numai cu ajutorul profesorului le poți dobândi. "Educatoarei îi revine sarcina de a încuraja orice încercare a copilului, utilizând metode de stimulare a creativității, folosind cât mai multe procedee de obținere a unor forme spontane. Activitățile artistico-plastice contribuie, în mod deosebit, la educarea gustului pentru frumos și trezesc interesul copiilor în a-și compune singuri modelele determinându-i să-și exprime ideile originale și să-și pună în practică inițiativele."
Creativitatea este baza oricărei activități artistico-plastice. Să înțelegem mai bine ce înseamnă creativitatea înainte de a-i da acesteia o valoare esențială în procesul dezvoltării unei personalități durabile, încă din perioada școlii, la elevi. În opinia lui G.W. Allport (autorul introducerii în psihologie a termenului de creativitate) nu putem limita personalitatea unui elev doar la atitudini, aptitudini sau trăsături de temperament. Personalitatea acestuia este definită de produsele creației care îi reprezintă. Și pentru a fi catalogată ca o creație în adevăratul sens al cuvântului aceasta trebuie să îndeplinească câteva condiții precum rezolvarea unei probleme, o soluție nouă, un alt punct de vedere decât cele obișnuite; tot ceea ce sporește relațiile de viață așe creatorului printr-o schimbare în bine.
În psihologie, termenul de creativitate înseamnă a crea ceva nou, original și adecvat realității. „Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate și expresivitate, este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ.” Pe de altă parte, Popescu-Neveanu susține ,,creativitatea presupune o dispoziție a personalității spre nou, o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistem de personalitate.” În schimb, în domeniul educației, Rodari G. (pedagog și scriitor italian) pune la dispoziție o definiție mai largă a ceea ce înseamnă creativitatea în învățământ: "Creativitatea e un concept alăturat celui de gândire divergentă, gândire capabilă, adică să rupă schemele experienței. E creativă o minte totdeauna în lucru, totdeauna pornită să întrebe, să descopere probleme unde alții găsesc răspunsuri satisfăcătoare, nestingherită în situațiile fluide în care alții presimt numai pericole, capabilă de judecăți autonome și independente, care respinge ceea ce este codificat, care manipulează din nou obiecte și concepte fără să se lase inhibată de conformisme. Toate aceste calități se manifestă în procesul creativ“. În ceea ce privesc cognitiviștii, aceștia sunt de părere că numai prin acțiune se poate realiza un nou produs, fapt pentru care, noutatea și originalitatea acestuia îi conferă termenul de creativitate; „un proces prin care se realizează un produs.” În demersul analizei acestei lucrării, trebuie să amintim că fără elementele de ingeniozitate, fluență, flexibilitate, originalitate, expresivitate și senzitivitate, nu putem vorbi despre creație.
Astfel spus, toate capacitățile elevului se îmbină într-un proces în urma căruia un produs nou, inedit, se poate numi creație (sau cum Edison spunea, în creație este nevoie de 99% transpirație și 1% inspirație). Puterea creativității este astăzi prezentă în toate domeniile: științifică, pedagogică, tehnică, economică, organizatorică, artistică etc. În ceea ce privește rolul activităților artistico-plastice la elevi, creativitatea este atât un proces cât și un produs al dezvoltării persoanlității acestora, ceea ce îi ajută în demersul întregii lor vieți. Sau cum ar spune Simona Șofron "în învățământ, nu se pune problema de a forma creatori de valori originale, cât e vorba de a forma și cultiva trăsături care vor permite viitoare manifestări creatoare." Parte a culturii artistico-plastice, desenul, pictura, arhitectura și sculpturaCa primă disciplină a culturii artistico-plastice, sunt mai degrabă un mjloc de comunicare cu sine și ceilalți decât numai un proces de autodezvoltare și autocunoaștere. "Culorile alese, tipul de instrument pentru desen, modul în care desenează, suprafața ocupată pentru a se exprima, toate acestea sunt detalii foarte importante pentru cunoașterea persoanei. Desenul îi ajută să comunice, să accepte și să colaboreze." Astfel spus, elevii își exteriorizează sentimentele, nevoile, trăirile, identitatea, sinele prin activitățile artistico-plastice. La fel este și în cazul picturii. Aceste patru metode de a comunica sunt o șansă pentru elevi de a pune jos o poveste cu introducere, cuprins și încheiere. Pensula, creionul, culorile, forma, materialele, toate acestea sunt instrumente care îl ajută să se exprime despre ceea ce trăiește, ceea ce are nevoie, ceea ce visează.
În acest demers profesorii și familia elevilor au rolul de a-i încuraja și sprijinii pentru dezvoltarea gustului pentru frumos, artă și o personalitate puternică. Aceste activități artistico-plastice formează elevilor capacitatea și îndeletnicirea de a lucra (uneori chiar și în echipă), capacitatea de a se exprima, dezvolta expresivitate, creativitate și armonie, toate numai pentru un alt stil de viață mai bun. Cultura artistico-plastică presupune inițiere și formare într-o lume aparte, determinată de artă indiferent că aceasta se numește desen, pictură, scultură sau arhitectură. Necesită timp, îndeletnicire, răbdare și o doză considerabilă de teorie și practică sub supravegherea unui specialist (îndrumător; rol jucat adesea de către profesori). În cazul elevilor de liceu, cultura artistico-plastică este un mijloc de crearea a unui echilibru ce are loc între pregătirea cultural șiințifică și cea literar-artistică. La elevii din gimnaziu, se remarcă o necesitate crescută de stimulare a potențialului creativ, curios, gata de a fi exprimat în diferite metode, încurajarea și dispunerea de toate resursele necesare. Valorile morale sunt cultivate în operele de artă pe care aceștia le realizează. Toate aceste avantaje pe care activitățile artistico-plastice le aduce elevilor sunt de fapt, rolul benefic pe care îl exprimă prin importanța de a fi studiate și încercate în școli. În capitolul 3.1 al acestei lucrări, cultura a fost definită ca o moștenire (uneori o moștenire populară) pe care o primim și o dăm mai departe generațiilor care vin pentru a fi păstrată o tradiție care vorbește frumos despre noi. Cum transmitem noi cultura artistico-plastică elevilor? Cercetarea subcapitolor următoare, ne-a arătat că școala cu teoria și cursurile practice sunt o modalitate de a transmite celor mici, ceea ce înseamnă desenul, pictura, sculptura și arhitectura. Atâta timp cât ei sunt parte a unui sistem de învățământ calitățile lor pot fi șlefuite și ancorate într-un demers către artă. În afara școlii, tinerilor nu le mai rămâne decât să întreprindă ce au reușit să învețe în școală. Lucrarea de cercetare științifică Efectele mijloacelor de comunicare în masă asupra culturii artistico-plastică a elevilor continuă să analizeze cum transmite școala cultura artistico-plastică a elevilor și care este efectul acestui mijloc de transmitere coordonați de profesori de specialitate.
Implementarea culturii artistico-plastice în școali
Arta va fi comoara tuturor, atunci când orice om va știi să o prețuiască. Această situație presupune o legătură între cel care crează și cel căruia rezultatul artei i se adresează. De aceea, educația artistico-estetică este o necesitate în grădinițe și școli de care cu toții ne bucurăm. Această necesitate conferă preșcolarilor și școlarilor o educație și o instruire aparte care să îi ajute să înțeleagă demersul creației și a tuturor aspectelor frumosului. Din punct de vedere estetic, desenul, sculptura, pictura și arhitectura sunt discipline de bază prin care arta devine completă; astfel spus, acestea sunt unele din mijloacele prin care cultura estetică se poate transmite de la o generație la alta, prin intermediul elevilor (copii de vârste încă fragede). Profesorii sunt înclinați să sprijine creativitatea elevilor prin activități artistico-plastice șlefuind noi talente sau doar descoperind aptitudini care produc o reală plăcere. De ce este atât de important acest domeniu? Și de ce, mai ales trebuie să educăm elevii în acest sens? Începem cu definiția artelor plastice pe care wikipedia o propune: "Arte plastice, din franțuzescul arts plastiques, regrupează toate practicile sau activitățile care realizează o reprezentare artistică, estetică sau poetică, prin forme sau volume. (…) Termenul de "arte plastice" se înrudește cu un altul, mai rar folosit, de "arte frumoase" sau de "belle arte", echivalent cu "beaux-arts" (în franceză) și "belle-arti" (în italiană)." Această definiție confirmă încă o dată idea că prin activitatea artistico-plastică copiii sunt ajutați să vadă frumosul; copii au nevoie de frumos încă din primii lor ani de viață pentru a înțelege că binele este ceea ce ei trebuie să caute și pentru a știi să își ghideze întreagă viață spre fapte bune, spre avantaje, prietenii și iubire. Elevii sunt învățați să nu treacă pe lângă valorile frumosului pe care viața și mediul i le oferă, fără ca aceștia să le observe. Fapt pentru care, elevii atunci când studiează educația artistico-plastică, sunt îndreptați să accentueze valori esențiale: aspecte ale naturii, arta, folclorul, tradiții. Iar aceste frumuseți vor fi exprimate prin ceea ce profesorii lor le vor cere ca teme de desen;
Platon, spunea odată că “Frumosul se educă prin frumos”. Cultura artistico-plastică care ne-a fost lăsată de generațiile trecute, este tema cea mai sacră pe care trebuie să o dăm mai departe elevilor, prin activități în care aceștia își folosesc aptitudinile în a construi frumosul.
Atunci când un elev își realizează tema într-o activitate artistico-plastică, se poate oberva cu ochiul liber, că folosirea hârtiei, a culorii, a foarfecii, a plastilinei sau a lipiciului formează calități precum îndemânarea, răbdarea, simțul estetic și cel al perfecționării; calități ce se transformă în trăsături de personalitate ceea ce înseamnă nu neapărat o carieră în domeniul artistic, dar cu siguranță un stil de viață care să se bazeze pe fericire, sensibilitate, iubire și speranță. Astfel spus, activitățile artistico-plastice exercită o influență benefică asupra elevilor (de oricare vârstă) pentru că se adresează unui nivel moral, estetic, intelectual și afectiv al acestora, iar într-un astfel de proces, educatorul își asumă o mare responsablitate. Mai târziu, acest educator, se transformă în orice mijloc de comunicare care ajunge la elev, iar lucrarea de față Efecte ale mijloacelor de comunicare în masă asupra culturii artistico-plastice a elevilor va analiza implicarea mass mediei în transmiterea acestei culturii dar și efectele pe care elevii le resimt, cu sau fără voia lor.
În procesul educării artistico-plastic, elevii vor fi învățați să îmbine talentele cu emoția pentru a da viață unor opere de artă. În această sintagmă, emoția este expresia sufletului și a stării pe care creația de moment ți-o oferă. Mare pictor Ștefan Luchian spunea în acest sens că ”poți să ai talent, dacă nu lucrezi e degeaba. Mâna trebuie să-ți umble. Și poți să desenezi bine, să ai culoare cât de frumoasă, dacă nu pui simțire nu iese nimic… Noi artiștii privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul…” Pentru a desluși tainele culturii artistico-plastice o să trecem în cele ce urmează obiectivele acesteia:
Cel mai vizibil și puternic, totodată, obiectiv este acela al stimulării
potențialului creativ al elevilor. Copii dețin suficiente resurse cu ajutorul cărora să realizeze opere de artă, consumând astfel, creativitate;
Familiarizarea cu materiale de lucru specifice artistico-plastice (nu doar a
le recunoaște ci și pentru a le folosi cât mai corect);
Asimilarea elementelor de limbaj plastic asigurându-se un nivel propriu de
înțelegere al domeniului.
Cultura artistico-plastică este un tezaur pe care elevii trebuie să îl primească, folosească și transmite mai departe, realizând un echilibru între generații. Balanța acestui echilibru este dată de legătura dintre planurile afective și intelectuale pe care le posedă elevii. Educația artistico-plastică îi ajută pe aceștia să fie mai receptivi la nou, să accepte situații, să fie deschiși și chiar să dezvolte o legătură interdisciplinară, având drept obiectiv relațiile dintre educația artistico-plastică cu celălalte discipline. Desenul, pictura, sculptura și arhitectura sunt discipline artistico-plastice care formează împreună cu altele cultura poporului român (și nu numai) cu care elevii trebuie să ia contact.
Dacă elevii gimnaziali, au parte de toate cele patru discipline, în cadrul cursurilor școlare, atunci când ajung la liceu, aceștia își pot canaliza întregul set de aptitudini asupra uneia singure, deoarece, liceul le oferă posbilitatea unei specializări; deci, a aprofundării unui singur domeniu (licee cu specializare pe desen tehnic, desen artistic, design, arhitectură, pictură etc). Instrumentele de lucru cu care elevii iau contact sunt pensule, hârtie, materiale specifice sculpturii cum ar fi lemnul, marmura, dalta etc. Astfel spus, cultura artistico-plastică urmărește în primul rând formarea personalității elevului. În al doilea rând, se urmărește dezvoltarea capacității de percepere și de înțelegere justă a frumosului în realitate (frumos care se revarsă din natură, familie, relațiile din jurul lor, muncă etc). Aceste obiective pregătesc elevii pentru actul de valorizare-receptare-asimilare și pentru cel de creare a valorilor artei. Autoformarea este în acest proces, o subdivizie a stimulării și promovării creativității. Atunci când sunt puși să lucreze, elevii adoptă o puternică apirație a trăsăturilor morale care rezultă din trăirile afective în fața temelor date, fie că acestea sunt din aria desenului, muzicii, artelor practice sau artelor textile. Elevii vor fi puși în situația de a observa tot ceea ce este corect și frumos în comportamentul celorlalți participanți la aceași activitate. Educația artistico-plastică este un mijloc sigur prin care elevii sunt disciplinați și educați spre un bine ce le va servi toată viața. Gustul estetic este principala țintă a educației artistico-plastice, identificat cu capacitatea de a reacționa spontan la ceea ce ne place sau nu. O vorbă populară spune că "gusturile nu se discut" ceea ce argumentează foarte bine faptul că gustul estetic aparține sensibiliății și imaginației fiecăruia iar acest lucru este de necontestat. În cazul elevilor, gustul se manifestă prin plăcerea de a privi încântat/atras de frumos, de a lucra cu obiecte colorate, de a alege întotdeauna obiecte luminate etc. Astfel, gusturile elevilor deși neargumentate, sunt cele care reușesc să facă diferența dintre o operă spontană bine realizată și munca de ani de zile pentru a reuși o creație bună. Iar acest gust estetic vine automat odată cu trăsăturile tuturor copiilor; doar că pentru a fi îmbunătățit, individual, elevii sunt educați în timpul școlii. Artele plastice sunt categoric, cele care contribuie la un simț estetic al elevilor (de câte ori un copil are la îndemână un creion, acesta începe să "măzgălească", fără a căuta în mod special să dea viață unui desen, ci doar ca pe o cale de a se exprima).
Desigur, pentru ca această acțiune să aibă loc fără întreruperi, profesorii trebuie să lase libertate de exprimare elevilor, stimulându-i prin încurajări și sugestii, dar niciodată impunându-le ceva. Creația spontană exprimă personalitatea elevului, preferințele și interesul acestuia, iar pentru asta, îndrumătorii trebuie să îi pună la dispoziție materialele, tehnicile și modalitățile de exprimare. "Singur copilul n-o să reușească să însușească ce culori pot să îmbine pentru a obține o culoare dată, unde trebuie să situeze un punctișor în locul ochiului. El poate să afle lucruri frumoase, noi, care duc la o dezvoltare mai înaltă. Să ne folosim de acele trepte senzitive identice acelei perioade de dezvoltare a copilului corespunzatoare vârstei. Copacul se desenează în felul următor, învățând copiii să redea o linie verticală, orientând copilul cu vârful pensulei din partea de sus conduce pensula în jos și câteva crenguțe situate în formă de unghi. Pe baza cunoștințelor intelectuale creăm, dezvoltăm la copii potențialul creativ. Trebuie să respectăm niște etape. Având abilități practice născociri teoretice putem să dezvoltăm creativitatea. Să formăm cunoștințe, priceperi, deprinderi, să formăm capacități de analiză, sinteză, comparare, să învățăm copilul să mediteze asupra celora ce este în mediu. (…) Să-și poată alege o temă după capacitățile și posibilitățile sale. Copilul trebuie să știe să-și poată proiecta, de ce, cum poate începe lucrarea. De educat în așa fel, de dirijat copilul ca el să aibă încredere în forțele proprii." Astfel cu ajutorul cursurilor, elevii vor găsi plăcută activitatea practică deoarece sunt stimulați să exprime sentimente, atitudini, dorințe, idealuri cu ajutorul propriilor mijloace de reprezentare. Formele, culorile, nunțele etc . toate acestea dezvoltă priceperea elevilor în a-și realiza singuri imaginea frumosului dar și sentimente de siguranță emoțională precum bucuria, liniștea. Armonia este un element benefic al activităților artistico-plastice care stimulează fantezia elevilor în cadrul creațiilor. Cultura se transmite atunci când toate noțiunile specifice artei vor fi înțelese, folosite și date mai departe noilor generații spre a consolida tradiția meșteșugurilor populare din România și nu numai. Astfel se dezvoltă și sentimentele de mândrie față de popor. Vedem câte avantaj și câte obiective se desprind din activitățile artistico-plastice dar cel mai important devine și faptul că lucrările elevului îl oglindesc pe acesta; astfel spus, arată-mi ce a lucrat ca să îți spun cine ești. Și revenim la profesori, care reprezintă de multe ori, un puternic antidot față de atitudinea pe care familia elevului o are în ceea ce privește încrederea și potențialul acestuia. "Un educator, tratând copiii cu egală considerație, poate să aducă o iluminare pentru copil care se luptă să înțeleagă relațiile umane și care provine dintr-o casă unde o asemenea considerație este inexistentă. Pedagogul care refuză să accepte concepția negativă despre sine a unui copil și care promovează continuu o imagine mai bună despre competențele acestuia are uneori puterea de a salva o viață." Majoritatea pedagogilor își doresc să aducă o contribuție pozitivă în dezvoltarea minților pe care îi învață artele. Aceștia sunt conștienți că elevilor le lipsește respectul de sine și în acest sens, atribuțile lor devin serioase și motivaționale pentru a ajuta elevii să își conștientizeze potențialul artistic.
În concluzie, transmiterea culturii artistico-plastice nu ar fi posibilă fără dorința elevilor de a încerca, responsabilitatea profesorilor, instrumente sau materiale specifice și o libertate de exprimare deplină.
Capitolul IV
METODOLOGIA
4.1 Retrospectivă
Iată prin urmare perspectivele pe care a vrut să le deschidă încercarea de față. Recapitulând, vom încerca să înțelegem pe scurt de ce și cu ce scop au fost folosite toate aceste puncte de trecere. În încercarea de a justifica teoria împărțită pe capitole, voi aminti importanța cronologică a celor trei domenii. Prima dată a trebuit să definim comunicare și a-i găsi rădăcinile. Astfel, în centrul tuturor relațiilor stă comunicarea. Această afirmație susține idea unei nevoi concentrate de a înțelege necesitatea comunicării atât în relațiile umane cât și în relațiile pe care indivizii le întreprind cu mediul extern. Comunicarea este cu siguranță, în parte, transmitere de informație. Aceasta este prima sa modalitate de existență. Însă, comunicarea nu poate fi doar o modalitate de informare. Ea este un proces mult mai complex decât un simplu schimb de informații. Iar subcapitolul Mijloace de comunicare în masă a deschis orizontul unei palete largi de metode și instrumente a transmiterii mesajului către un public larg sau restrâns, după caz.
Capitolul II s-a învârtit în jurul rolului mijloacelor de comunicare în masă asupra societății. Fenomen care trebuie să recunoaștem există și care ne face să fim din ce în ce mai conștienți de faptul că suntem ceea ce vedem sau auzim în media. Fiecare individ în parte caută să fie unic, pentru a ieși în evidență la un moment dat, numai că mass media, fiind un canal de transmitere atât de mare și pentru că este accesibil oricui, ne regăsim de multe ori în postura ca toți ceilalți să fie ca noi. Acest lucru, denotă infleunța pe care vrem sau nu să recunoaștem o resimțim atunci când acționăm. În cazul elevilor, mijloacele de comunicare în masă sunt ca niște arme în fața căruia nu doar că nu se pot lupta, ba mai mult, le place să se regăsească în acest joc captivant, tot timpul în atenția a ceea ce este nou, aventuros, interesant și care îți asigură o postură aparte în societate.
Capitolul III, ne induce în lumea artei prin simboluri, semne, imagini, estetică și poziția elevilor în fața culturii artistico-plastice. Cercetarea științifică care urmează în Studiu de caz va scoate în evidență felul în care cultura artelor plastice este transmisă elevilor prin intermediul mijloacelor de comunicare și care sunt acele efecte (pozitive sau negative) care se remarcă în acest proces. Cronologic, lingvistic, social, aceste treceri pornind de la comunicare și ajungând la puterea mass mediei de a influența elevii în ceea ce privește cultura artistico-plastică, au o importanță decisivă în argumentarea metodei de alegere a analizei. Pentru a înțelege care sunt aceste efecte, trebuie să analizăm modul de transmitere a culturii în fiecare mijloc de comunicare în masă și felul în care aceaste moduri reușesc să influențeze elevii. Metoda de analiză, suport al studiului de caz este categorc, discursul mediatic.
4.2 Discursul mediatic
Discursul reprezintă mijlocul prin care un autor își poate transmite un mesaj. Mesajul mediatic poate fi înțeles ca un discurs general care amalgamează și focalizează cunoștințele și credințele despre ce a fost, este și ar trebui să fie, evident cu accentuarea prezentului, dar fără excluderea memoriei și prospectivei. Daniela Rovența-Frumușani vorbește într-una din cărțile sale despre "discursul mediatic definit în sens larg ca enunțare despre realitatea socială și caracterizat de diversitate, polimorfism și ubicuitate". Discursul este, de fapt, structura profundă a textului căruia îi asigură linearizarea. Investigarea discursului nu este posibilă decât prin intermediul "urmelor" lăsate în textele-performanță. În viziunea lui R. De Beaugrande și W. Dressler, cercetările privind frontierele textului, actualizările sale sintactico-semantice și pragmatice au permis identificarea unor standarde de textualitate:
Coeziunea ca relație de dependență gramaticală (acord, acțiune, selectarea unei
propoziții etc) la nivelul suprafeței discursive;
Coerența ca reacție de compatibilitate între elementul lumii textuale la nivelul
structurii de adâncime, mai precis modul în care aceste elemente sunt mutual accesibile și relevante;
Intenționalitatea ca atitudine a producătorului de text de a construi un text coeziv
și coerent;
Acceptabilitatea ca atitudine a receptorului de a considera setul de fraze drept un
text coerent;
Informativitatea ca organizare cognitiv-discursivă adecvată a raportului
cunoscut/necunoscut, așteptat/neașteptat;
Situaționalitatea ca ancorare corectă în contextul de comunicare;
Intertextualitatea ca raport între discursul prezent și discursurile anterioare
preluate, criticate, în orice caz modificate și inserate într-un nou context discursiv.
Când vorbim de discurs, din start implicăm limbajul. "A înțelege limbajul discursului înseamnă a înțelege lumea care îl generează, iar pentru a înțelege lumea trebuie să depășim cadrele lingvisticii".
Limbajul este mai mult decât un stoc de cuvinte, este un instrument și o emblemă a puterii ce încearcă să fie acaparată (Michel Foucault consideră că puterea asupra lumii este una dintre cele mai importante dimensiuni ale puterii). Întorcându-ne la analiza discursului observăm că înainte de construcția lui, autorul își pune problema efectului și a reușințelor acestuia.
"Analiza discursului nu trebuie doar să explice de ce anumite enunțuri și nu altele au fost perfecte, ci să dea seamă despre modul în care acele anunțuri au mobilizat forțe, au influențat rețele sociale". Astfel, discursul își exprimă valoarea nu ca și construcție ci ca abordare și efect. "De fapt, când vorbim astăzi de lingvistica discursului avem în vedere nu o disciplină cu un obiect bine determinat, ci un ansamblu de cercatări care abordează limbajul plasând în prim plan activitatea subiecților, dinamica enunțiativă, relația cu contextul social".
Ceea ce observă autoarea Daniela R. Frumușani este că se simte pe zi ce trece, o tendință către juvenilizare, privatizare, sexualizare, desticizare, în schimbul sferei publice a epocilor luminilor. Tematicile viața privată, sănătate, modă, corporalitate, loisir, sunt percepute ca noul jurnalism. "Aceste aspecte au înlocuit discursul informativ modern organizat în jurul a patru nuclee narative: conflict (război, securitate internă și internațională, apărare), progres (buget, economie, industrie), competiție (de la sport la cultură), accidente (dezastre, anomalii, inovații)".
Diferența de discurs o face persoana la care acesta trebuie să ajungă. Men naturally think in abstract concepts, women think in pictures. Și din nou, ajungem la poziționarea unui text în fața sexelor (masculin și feminin). Așadar, discursul este canalul de transmitere a ideilor. Idei ce influențează odată trecute de granița construirii. În încercarea de a confirma teoriile efectelor mijloacelor de comunicare în masă, vom analiza în ultimul capitol, fiecare transmitere a culturii artistico-plastice la elevi prin media, din punct de vedere al discursului mediatic. Ceea ce urmează, nu este numai o analiză a discursului ca efect ci și ca mod de construcție. Astfel vom observa care sunt acele efecte ale mass mediei asupra culturii artistico-plastice a elevilor.
4.3 Problematica; ipoteza de lucru
Elevii sunt o țintă sigură a mijloacelor de comunicare în masă. Vârsta fragilă, lipsa experienței și capacitatea de a face diferența între bine și rău sunt efecte ale unei exagerări pe care mass media o folosește în a transmite tot felul de informații, deloc potrivite acestor elevi. Satisfacerea falselor nevoi spirituale îi mulțumește pe aceștia, nemaiținând cont că trebuie să existe un plan și o listă a valorilor ce trebuie transmise copiilor cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă. Cultura ar fi trebuit să se bucure de un real succes în rândul elevilor dacă transmiterea acesteia ar fi avut loc și prin media, care au puterea de a face de două ori mai mult decât o pot face profesorii și cărțile în școală. Doar că cea ce se va întreprinde din cercetarea următoare nu va fi un lucru care să placă tuturor deoarece, vom constata că mass media nu sunt pe aceași lungime de undă în ceea ce privește transmiterea acestei culturi artistico-plastice. Și nu vorbim de faptul că aceste mijloace de comunicare refuză să transmită ci dimpotrivă, despre faptul că ele dau o altă înfățișare culturii, democratizând-o, făcând din moștenirea poporului român un patrimoniu mai degrabă modern decât tradițional.
Pentru a analiza procesul de transmitere a culturii artistico-plastice a celor trei mijloace de comunicare în masă: televizorul, internetul și presa scrisă (radioul fiind un suport mediatic pe care elevii nu au ales să îl folosească tocmai pentru că preferă să asculte noutăți de la televizor, ascultând muzică direct de pe posturile de muzică ale unor programe tv și amuzându-se cu ajutorul internetului, astfel, importanța și rolul radioului, devenind chiar zero pentru elevi) trebuie să ne raportăm la discursul mediatic pe care acestea aleg să îl folosească.
Cercetarea are drept obiectiv confirmarea următoarei ipoteze de lucru: dacă mass media prezintă elevilor o altfel de cultură (mai degrabă abstractă decât tradițională), atunci singura șansă de supraviețuire a culturii artistico-plastice rămân școlile, profesorii și manualele de specialitate; suporturile media fiind niște bariere în demersul cunoașterii adevăratei culturi artistico-plastice.
Capitolul V
STUDIU DE CAZ
5.1 Impactul mass media asupra elevilor din România
Acest prim subcapitol are rolul de a face legătura între mass media și elevi, prin presumția culturii artistico-plastice care se transmite în timpul liber al celor din urmă. Folosirea excesivă a mijloacelor decomunicare în masă (abuzul, am putea spune) la vârsta tuturor elevilor din România (vârstă despre care se spune că reprezintă etapa de formare a unei personalități) îi fac pe aceștia să adopte o poziție de comoditate în gândire, renunțarea la un exercițiu care presupune cercetare, analiză, spirit critic etc. Iar acest fapt a devenit un fenomen care a atins pe toți elevii, dat fiind și rezultatul scăzut pe care aceștia îl obțin de câțiva ani încoace la examenul de bacalaureat în comparație cu apetitul pentru o altă cultură pe care mass media o promovează. Paul Lazarsfeld îl numește în The people's choice (1994), conformism social, în urma căruia, rămân fapte concrete de stereotipizare, omogenizare și standardizarea comportamentelor. Alte acuze ale mijloacelor de comunicare au fost aduse de M.L DeFleur și S. Ball-Rokeach care considerau că mass-media pervertește valorile culturale ale publicului, descurajează creativitatea și stimulează creșterea delicvenței.
Mass-media reprezintă suma tuturor mijloacelor de informare în masă, adică toate mijloacele prin care un mesaj ajunge într-un timp foarte scurt la o masă largă de public. Aceste mijloace sunt: presa sau mijloacele electronice de informare (televizor, radio, rețele de calculatoare). Presa este un mijloc de comunicare care asigură destinația unui mesaj folosind hârtia ca suport. Fie că vorbim despre ziare, reviste, broșuri, bannere, afișe stradale, toate acestea sunt folosite pentru a transmite unui public (restrâns sau larg) o idee. Radioul, televizorul și internetul sunt astăzi, cele mai atractive mijloace de comunicare în masă și cele mai folosite de către elevi; astfel, mesajele transmise prin intermediul acestora au un efect de două ori mai rapid și sigur. Dezvoltarea acestor mijloace de comunicare în masă a condus la o largă răspândire a informației (subiectele dezbătute sunt din ce în ce mai diverse). Această dezvoltare este produsul dorinței noastre de a fi informați. Mass media promovează ceea ce noi oamenii creăm; ceea ce tot noi vrem să transmitem. Nu putem condamna mass media că transmite fel și fel de mesaje, în special pentru că noi suntem devoratori de informație. Fiecare individ, parte al unei societăți, caută să iasă în evidență și să atragă atenția asupra ceea ce este sau asupra a ceea ce face. Acest individ așteaptă nerăbdător următoarea informație și trend ca să fie primul care îl promovează. Ceilalți, din teama de a nu fi în tendințe, îi urmează exemplul. Căutăm să exprimăm că ne place tot ceea ce este nou și nu respingem mai nimic din ceea ce se inventează. Este oare din cauză ca noi dorim să fim supuși unui atac informațional fără precedent sau în definitiv, suntem prea slabi și nu reușim să opunem rezistență mass mediei?
Aceste mijloace de comunicare despre care am amintit mai devreme ocupă primele locuri în topul popularității în ceea ce privesc elevi. Dar ceea ce ei nu știu sau poate doar nu conștientizează, este faptul că acestea sunt și vinovate de propagarea unor informații greșite ajungându-se astfel la luarea unor atitudini incorecte și nejustificate. În acest sens, cred cu tărie în afirmația precum că mass media este cea mai bună cale de a manipula. Idea de a convinge pare a fi o reală muncă, pe care unii o iau atât de în serios încât ajung să se convingă pe ei înșiși de faptul că secolul XXI este secolul noilor valori și că tradiția nu va mai exista prea mult. Publicul, nu va încerca să dărâme această convingere din lipsa unor idei demne de apărat. Așa cum prevede George Steiner trăim într-un secol în care marile ideologii se înfruntă între ele. Fiecare din noi credem că avem dreptate și deținem secretul suprem al trăirii o viață fără griji. Mai mult, astăzi, țări precum SUA încearcă să se impună Chinei în aspectul inovației și tehnologiei, iar Japonia dă tuturor clasă cu o atmosferă incredibil de pacifistă în afaceri. Continentul Australia pare o destinație pentru toți cei care vor să se destindă, iar Africa, locul unde este periculos să mergi. Sunt idei impuse de realități mai mult sau mai puțin exacte, expuse de noi altora sau invers. În cadrul aceluiași grup, pot co-exista indivizi care cred că a fi vegetarian înseamnă a trăi sănătos și indivizi care nu concep un trai fără carne în meniul zilnic. Astfel, întreaga planetă devine un cîmp de bătălie a ideilor ajungându-se în final la occidentalizarea lumii. Astăzi, nu găsim un individ care să nu convingă, eventual să nu își impună punctul de vedere prin manipulare psihologică.
Tocmai pentru că au înțeles necesitatea manipulării în a obține ceea ce își doresc. Însă, manipularea nu este pentru oricine. Sunt oameni care manipulează pentru că sunt capabili să dețină tehnicile realizării acesteia și oameni care se mulțumesc să rămână cei convinși de ceilalți. Precum concluzionează Philippe Breton "Lumea modernă se desparte în două: cei care au o cauză de apărat și care fac totul pentru a convinge și cei care, măcar pentru că nu au opinii, constituie un public demn de câștigat." Recunoaștem deci, în acest punct, că manipularea este arta convingerii pe care nu toți o dețin. Este nevoie de carismă, de a te face plăcut, de a atrage atenția, de a ridica așteptări, de a prezenta încredere, de a ști să îți câștigi publicul, de a-l face să se simtă în siguranță, de a-i prezenta avantaje care să ți-l aducă mai repede și dezavantajele sub o formă în care acestea pălesc în fața duzinei de avantaje. O dată câștigat, procesul manipulării devine un act intens și bine gândit pentru că nimic nu este succes dacă nu se referă la câștigul pe termen lung.
Una dintre tehnicile de manipulare recunoscute este însăși retorica. Arta de a convinge stă sub puterea manipulatorului de a știi să comunice unui public mesajul său. Capitolul "L'ancienne rhétorique" din Communications: Recherches rhétoriques, scoate în evidență faptul că din punct de vedere judiciar, retorica înseamnă a convinge. Și atunci, pentru a reuși să manipulăm corect, trebuie să știm să folosim retorica? Să știm cum să vorbim publicului? Dar dacă retorica pare atât de periculoasă și nesănătoasă, de ce se învață încă din școală? De ce pur și simplu nu refuzăm orice contact cu aceasta, așa cum Socrate își dorea? Sau acceptăm idea lui Isocrate care susținea că retorica nu trebuie folosită decât în cauzele oneste și nobile? Pe de altă parte, dacă practica retoricii nu face altceva decât să convingă o audiență la nivel psihic, de ce Thrasymachos explică că aceasta face apel la sentimente, la pasiuni? Pentru că retorica, indiferent de cine este cel care o susține, în ce măsură și cui i se adresează, are menirea de a manipula indirect voința inițială a unui individ. Cu toții știm că atunci când susținem un discurs bine argumentat, putem câștiga de partea noastră noi convingeri. Cu ajutorul unui discurs elegant, indiferent dacă argumentele sunt suficiente sau nu, manipulatorul poate schimba o atitudine pentru că face apel la afecte.
Sau, după cum susține Aristotel, retorica nu trebuie să aibă de-a face cu sentimentele pentru că însuși oratorul este om și involuntar, ceea ce va transmite îl va afecta și pe acesta; trecând de partea celui ce urmează a fi manipulat. Oratorul își va pierde din putere, iar actul manipulării se poate considera ca și anulat. În acest sens, Aristotel propune o tehnicizare a cuvântului; calitate care permite oratorului să se desprindă de orice zonă afectivă, reprezintând o putere extraordinară de convingere la nivel rațional și "pe cât de utilă poate fi folosirea ei corectă, pe atât de periculoasă, cea incorectă".
Astăzi, privim cu stupoare că secolul XXI este era dezvoltării tehnicilor de manipulare și întărirea unei rețele invizibile de bruiaj a cuvântului, de altă dată. Dacă în istoria omenirii, retorica era mijlocul prin care un orator reușea să manipuleze, în zilele noastre avem propaganda ca acțiune de a propaga, în deplină legimitate, idei politice. În 2012, România folosește des termenul de propagandă atunci când se referă la acțiunea de a difuza propriile idei în rândul publicului, fiind adesea asociat cu politica.
A convinge, a persuada, retorică, propagandă sau … dezinformare? Care dintre aceste noțiuni pare să explice cel mai bine acțiunea de a manipula? Dezinformarea a suferit de-a lungul anilor mai multe atribuții; de la minciună și viclenie (asociate regimului totalitar), informație incorectă sau trunchiată utilizată pentru a masca faptele, până la a fi un joc al aparențelor. Dar în spatele unei simple definiții, dezinformarea nu este doar o simplă deformare a unui adevăr, ci "a valida – de către receptor pe care intenționat vrem să îl înșelăm – o anumită descriere a realului favorabilă emițătorului, făcând-o să treacă drept o informație sigură și verificată" sau, cum ar spune românul, nu minți ci doar accepți să nu dezvălui tot adevărul. După analiza practicilor comunicării de-a lungul timpului, concluzionăm astfel: "controlul total asupra individului înseamnă control total asupra modului său de gândire, asupra comportamentului său și asupra sentimentelor sale. (…) regimul totalitar se concentrează pe crearea acelui tip de cetățean incapabil să ia decizii de unul singur."
Secolul XXI, promite un regim democratic care slujește libertatea omului, doar că, tehnicile de realizare ale manipulării, din ce în ce mai prezente în manualele școlare, împiedică acea libertate să fie resimțită pe deplin. Puțini dintre noi recunoaștem că mass media are puterea de a ne manipula convingerile sau că publicitatea ne influențează modul de cumpărare al unui produs tocmai pentru că omul se consideră o persoană completă căruia nu îi lipsește factorul de decizie.
Un alt punct de vedere în ceea ce privește televziunea, este faptul că aceasta are puterea de a crea caractere dintre cele mai eronate; deoarece, individul care hotărăște să abuzeze din a se uita la programele tv este o țintă ușoară a unor idei, mesaje, stiluri noi de a gândi. În cazul copiilor este simplu: băieții întotdeauna preferă să se uite la programe care conțin violență pentru că le dă posibilitatea de a vedea dincolo de viața armonioasă, până la aventură, suspuns, fapte care îl încântă. În urma acestor programe, ei vor începe să se comporte ca o copie a ceea ce vede și a ceea ce lui i s-a părut interesant. Această regulă este confirmată de faptul că filmele de acțiune, spre exemplu, conțin scene violente, spectaculoase care automat, atrag atenția tinerilor. Și așa are loc procesul de formarea a unor caractere eronate. Uneori, vina aparține părinților pentru că se așteaptă ca aceștia să nu lase copii în fața televizorului mai mult decât orice alt program pe care acesta îl are de făcut și, să nu uite să îi educe cu precădere despre valorile culturale și morale ale vieții. Din cauza faptului că mass media reușește meticulos să fenteze atenția unui individ și să capteze pentru un moment (sau mai mult) interesul acestuia, face ca manipularea să devină un proces atât de ușor și rapid. Am putea spune că este ceva de făcut în ceea ce privește acest demers și anume; acela de a crea instituții care să monitorizeze non stop, informațiile care sunt transmise publicului. Astfel de instituții ar fi cele care ar cenzura ceea ce nu ni se pare corect, justificat și de bun simț în mass media. În România există Consiliul Audio-Vizualului (CNA) al cărui rol este de a ataca tot ceea ce nu ar trebui să existe în mass media, doar că odată cu existența acestei instituții, mijloacele de comunicare în masă au mizat pe tehnologie, mesaje subliminale cu ajutorul studiilor psihologiei și deci, erori încă se fac. Uneori, aceste erori sunt greu de depistat. Și atunci, ceea ce ne mai rămâne este doar ca noi să ne păzim singuri împotriva oricărui atac informațional. În ceea ce privec copii (elevii), părinții sunt cei care au rolul de a-i proteja și de a le forma un program special cu care se pot delecta, pentru a nu deveni victime sigure într-un cerc din care, odată intrat, nu mai poți ieși. Mijloacele electronice de informare cresc și se devzoltă pe zi ce trece. Exemplul internetului care a devenit un adevărat fenomen în rândul tinerilor, denotă puterea mass mediei de a fi superioară oricărui alt gând de a fugi de informație, pentru că astăzi, internetul înseamnă comunicare cu cei dragi, înseamnă distracție, noutate și conectarea la realitatea actuală cu o vitează inimaginabilă.
Internetul joacă în zilele noastre, rolul revoluționarului în impulsionarea comunicării interumane. S-a demonstrat de atâtea ori de către lucrările de specialitate că internetul susține efectiv prezența informației. O dată cu apariția internetul s-a diminuat importanța întâlnirilor face to face, crescând astfel interesul pentru o comunicare mascată, dar care ajută pe cei care folosesc internetul, să se exprime mai bine, neexistând factori care să îi intimideze. Modurile tradiționale de transmitere a informației au găsit un rival în prezența internetului, care se dovedește a fi mai sigur și rapid. Elevii, în special, acceptă mai ușor idea de a accesa internetul pentru a afla ceea ce îi interesează decât să meargă în bibliotecă, de unde trebuie să caute cărți și apoi să le citească. Lumea virtuală, deși adoptă o altă formă de prezentare și structurare a informației, a devenit cu mult mai interesantă decât a fost presa scrisă, radioul sau televizorul la început. Astăzi, totul se învârte în jurul internetului. Vorbim aici despre instituții care comunică prin internet, studenți care învață la distanță, afaceri care se mențin numai cu ajutorul internetul etc. O evoluție spectaculoasă de la lumea clasică la cea virtuală se datorează ființei care este gata să se deschidă oricărui orizont; o ființă care dorește doar să se conecteze pur și simplu la o rețea cât mai largă de informație.
Internetul a devenit un mijloc de a scăpa de plictiseală și de a evada din lumea reală iar faptul că acest mijloc de comunicare a reușit să schimbe în mod fundamental modul în care oamenii comunică, lucrează sau doar trăiesc, nu mai este de mult o noutate. Pentru o companie mare, realizarea unui site de web devine nu doar o afacere profitabilă, ci o cheie secretă către un profit inimaginabil și pe termen lung. A avea propriul site de web al afacerii tale a devenit în timp, o modă. Conform statisticilor de la începutul acestui an, avem cca. 4.000.000 de utilizatori de internet. Șansele ca aceștia să acceseze portalul afacerii tale cresc pe zi ce trece. Așadar, dacă știi ce trebuie să postezi și cum, reprezintă doar o treaptă către succesul afacerii tale. Iar elevii unt o țintă sigură a tot mai multe pagini de internet. Investiția în media online beneficiază mai mult ca niciodată de o atenție sporită. Astfel, pe zi ce trece, observăm, nevoia mass mediei tradiționale de a avea un site, dar și a consumatorilor de a accesa informații de tot felul pe internet. Un moment de bun augur pentru jurnalismul online care devine, cu viteză din urmă, un rival demn de luat în seamă, pentru toate celelalte mijloace de comunicare în masă (termenul de jurnalism online a intrat în limba engleză prin 1950 desemnând acel jurnalism care are ca suport noile media, în special internetul, dar și telefonia mobilă. Marile avantaje ale jurnalismului online pentru cel care îl folosește sunt diversificarea informației, documentarea largă la care pot apela, rapiditatea informațiilor de ultim moment și publicitatea).
Schimbările mass mediei, de la începuturile ei și până astăzi, forțează într-un fel sau altul societatea, să țină pasul cu noile tehnologii, pentru a nu rămâne descoperit în secolul vitezei. Presa tipărită forțează publicările cu știri de scandal pentru a mai vinde, în timp ce manualele de jurnalism abia mai țin pasul cu înnoirile ilustrate de publicațiile virtuale, tot mai numeroase. Trăim o perioadă plină de evenimente și contorsiuni provocate de noua tehnologie. Este vizibilă o evoluție tehnologică în jurnalism, cu precădere în jurnalismul românesc. Iar impactul pe care mass media îl are în societatea noastră cu precădere asupra micuților elevi, reprezintă studiul cercetării noastre. Jurnalismul on-line, cu toate defectele lui, oferă ceea ce nici un alt mediu nu a fost în stare să dea cu adevărat ziaristului: libertate absolută și spațiu nelimitat pentru toate categoriile de vârstă. Astăzi, majoritatea publicațiilor au trecut pe suport electronic tocmai pentru că publicul se schimbă odată cu timpul și nevoile acestuia devin pretențioase. Și ziarele tematice, de specialitate au urmat exemplul acestora (Bravo Girl, Cool Girl, Joy, etc). Nu mai este o noutate că programele tv sunt susținute de informații suplimentare pe care telespectatorii le pot revedea de câte ori doresc, numai pentru că fiecare canal tv a reușit să își exprime identitatea și altfel, prin internet. Radiourile au și ele siteurile unde sunt postate ultimele melodii difuzate, comentarii, invitații la emisiunile matinale etc. Iar acesta este cu desăvârșire procesul în care media online ia amploare. Și putem susține că suntem abia la început.
Deși s-a constatat o scădere a nevoii de a relaționa face to face, observăm pe zi ce
trece o exagerare a modului în care indivizii caută să comunice între ei, online. Dacă acest fenomen a putut fi schimbat cu ajutorul internetului, este lesne de închipuit până unde ar ajunge toate celelalte schimbări.
Recunoaștem astfel, puterea de influențare pe care mijloacele de comunicare în masă o au asupra oricăruia dintre noi. Părinții conștientizează impactul acestora asupra viitoarelor decizii (de multe ori, ei cred ca decizia le aparține, dar în fond, decizia le-a fost indusă subliminal de ceea ce au citit, auzit sau văzut în media), dar ce se întâmplă cu copii lor? Ce se întâmplă cu copii care nu au de fiecare dată un părinte lângă ei să le spună ce ar trebui să urmărească și ce nu. Efectele mijloacelor de comunicare în masă asupra culturii artistico-plastice a elevilor este un punct pe care subcapitolul următor îl va dezbate în vederea căutării a ceea ce este pozitiv sau negativ în acest proces.
5.2 Efectele mijloacelor de comunicare în masă asupra culturii artistico-plastice a elevilor
Mijloacele de comunicare în masă sunt o prezență constantă în viețile elevilor de zi cu zi. Aceștia se întorc de la școală și sunt expuși cu sau fără voia lor, la programele tv pe care fie că le urmăresc insistent sau doar le aude. Internetul devine, apoi o metodă nelipsită de a-și continua sfarșitul zilei chiar și atunci când aceștia se presupune că își fac temele. Mai puțin, presa scrisă ajunge în mâna elevilor; și nu pentru că nu au acces, ci pentru că aceasta costă și preferă până primesc suportul pe hârtie de la părinți, să îl răsfoiacă online; dar desigur așa se întâmplă în cazul elevilor la liceu pe când la cei mici, încă se mai poartă rugămintea elevilor atunci când se află în supermarket sau în prezența unui chioșc de ziare să li se achiziționeze vreo revistă. Astfel, presa de specialitate este probabil, singurul mijloc de comunicare în masă pe care elevii și-l cumpără. Și în acest sens, elevii se pot considera niște răsfățați pentru că deși au o vârstă mică, mass media le acordă o importanță deosebită. Așadar, putem spune că elevii sunt nu numai o țintă sigură a mijloacelor de comunicare cât și o țintă eficientă, pentru că de cele mai multe ori, mesajul ajunge să schimbe atitudinea elevilor.
Dacă prietenii și interesele proprii ale elevilor se vor schimba pe tot parcursul vieții, școala are în schimb, doar un aport pe termen determinat. În schimb, mass media va fi alături de aceștia încă din copilărie și prin toate situațiile prin care aceștia trec. Din cauza importanței pe care și-a asumat-o, mass media este o temă de specialitate în multe cărți, discuții și evenimente din viața elevilor.
Efectele mass media asupra elevilor sunt categorice:
schimbarea imaginii asupra lumii;
Crează, modifică sau dezvoltă sentimente;
Schimbă atitudini;
Modifică comportamente și modul de acțiune al elevilor.
Sub astfel de efecte elevii mai au o singură șansă de a de sustrage atacurilor mass mediei: școala și pregătirea pe care o asimilează în timpul cursurilor. Acest fenomen se explică prin faptul că pentru mulți dintre noi, mass media reprezintă doar un mijloc eficient de informare în ceea ce privesc subiecte de actualitate, cu interes pentru fiecare. Pe de altă parte, mass media înseamnă și rezolvarea unor situații din care noi credem că nu mai ieșim sau doar așteptăm un semn. În schimb, perioada adolescentină a elevilor își pune amprenta asupra a tot ceea ce aceștia gândesc, fac, discută. Am putea spune că mass media are chiar efectul de a ajuta elevii să decidă asupra unei direcții de viață.
"Adolescența este vârsta care poartă individul pe aripile entuziasmului spre cele mai înalte culmi ale idealurilor. Pe plan fizic se atinge maximum de dezvoltare; tânărul simte plăcere să își etașeze forța fizică, să se depășească; este epoca recordurilor sportive. Pe plan afectiv, emoțiile puternice dar confuze ale pubertății fac loc sentimentulelor profunde. Prietenia se luptă cu dragostea, care îi ia locul. În acest domeniu, dorința fizică și tandrețea rămân totuși pe planuri distincte. Gândirea atinge și ea plenitudinea dezvoltării. Este epoca căutărilor fiziologice, a teoriilor și revendicărilor sociale. Adolescentul se pasionează pentru marile valori culturale ale omenirii, pe care dorește și se străduiește să și le apropie. Este gata de fapte mari, dorința de glorie însuflețindu-i activitatea. (…) Adolecentul este o persoană independentă, iubește și dorește să afirme această independență. Cheia educației la această vârstă este înțelegerea bazată pe dragoste și fermitate. Părinții vor folosi din plin atracția pe care valorile spirituale o exercită asupra tânărului pentru a-i forma, cu sprijinul școlii, o cultură solidă. Vor folosi entuziasmul său pentru a-l stimula să se autodepășească pe toate planurile și mai ale pe cel moral."
Dacă părinții și școala apar ca elemente certe în educarea și dezvoltarea elevului, timpul liber este un alt factor care are o amprentă destul de bine definită în ceea ce privește adolescența, căci perioada de tranziție a elevului este punctul culminant în vederea luării multor decizii în viața; iar acest aspect este fragil în fața mass mediei care și-a propus atâtea planuri cu tânărul elev. Acesta, pe de altă parte, are nevoie de sprijinul celor din jur ca să înțeleagă mai bine și mai ușor, mecanisul noii societăți de care dă. În mare parte, elevul este supus unor multe provocări și astfel, puterea lui de a accepta devine un statut necesar, dar pe care de multe ori, îl refuză din starea de oboseală, după o luptă tot mai acerbă cu aceasta. Situațiile la care este expus, îl fac pe elev să ia decizii bune sau nu tocmai bune. Părinții nu pot intreveni decât în cea mai mică măsură, când acesta pare nedumerit sau cere ajutor. De multe ori, în perioada în care elevul este încă un copil care abia acum începe să crească, trebuie lăsat singur să înțeleagă pe propria-i piele cum funcționează lucrurile ce guvernează existența acestuia. Dacă până acum, elevii erau rezultatul culturii educaționale ale părinților, astăzi, părinții devin din ce în ce mai ocupați sau preocupați de diverse probleme și astfel, elevul rămâne singurul său sprijin. Văzându-se singur în lupta lui cu societatea, refuză să creadă că sunt și alții care îi mai pot controla deciziile.
"Oamenii se deosebesc unii de alții și prin caracter, acesta stând la baza relațiilor permanente cu tot ceea ce îi înconjoară. A cunoaște și influența caracterul este destul de greu, din cauza complezității și, mai ales, diversității lui. Viața ne probează la fiecare pas că nu numai aptitudinile intelectuale, ci și trăsăturile caracteriale sunt hotărâtoare în existența individului. Nu totdeauna cei mai dotați reușesc cel mai bine în viață; trăsături de caracter ca tenacitatea, perseverența își spun cuvântul în aceeași măsură cu inteligența. Unii copii mai puțin dotați, dar cu mai multă voință, reușesc să-i întreacă pe cei înzestrață, dar cărora nu le place să facă eforturi deoarece nu au fost educați în acest sens.
Trăsăturile de caracter se fac vizibile cu mult înaintea aptitudinilor. Formarea caracterului începe din primii ani ai copilăriei, ajungând la stabilizare după pubertate, în timp ce aptitudinile ating maximum de dezvoltare mult mai târziu. Va trebui deci să profităm de perioada în care trăsăturile de caracter nu sunt încă stabilizate pentru a le influența; mai târziu va fi uneori prea târziu. Există o mare diversitate de caractere, deci și o mare diversitate de moduri de a le influența."
Caracterele sunt foarte ușor de influențat. Și mass media știe asta.
Timpul liber este cel care îi ajută pe elevi să descopere și să se descopere. Dacă
timpul său liber ar fi relația cu familia, atunci, elevul ar coexista cu aceasta sub aceleași principii și condiții de viață. Dar cum, în copilărie, elevul fuge de sub aripa protectoare a părinților și acceptă provocări, de unul singur, situația devine mai complicată pentru părinți; "adulții trebuie să se intereseze ce fac copii și să îi aprecieze pozitiv sau negativ felul în care ei s-au distrat, fără ca aceste aprecieri să aibă intensitatea și insistența celor referitoare la munca școlară."
Pentru elevi, timpul liber este foarte important, căci numai în afara familiei, va putea descoperi noi provocări ce îi vor excita gândirea. În cadrul familiei, ei vor fi ținuți ca niște lei în cușcă. Copilăria este de fapt, timpul liber al adolescentului de a descoperi de ce se învârt lucrurile în jurul său și care este scopul acestora. Multe răspunsuri vin din afara familie, deaorece, din diverse motive, familia nu le știe sau nu le poate da. Mass media însă, pare atotștiitorul care vine mereu cu răspunsuri și soluții.
Este momentul să reamintim modul în care elevii zilelor noastre sunt bombardați cu rezultate ale tehnologiei și științei, ce îi fac dependenți de astfel de mecanisme și felul în care elevii se înneacă parcă, într-un ocean, din ce în ce mai adânc, de informații. Televizorul și emisiunile ei atipice, internetul și nevoia de neatins, presa scrisă și știrile de scandal, radioul și melodiile uneori, transcendente, împreună cu prieteni care vin din arii diferite de educație, medii diferite ce reprezintă locuri de joacă etc., fac ca elevii să funcționeze astăzi ca niște roboți, cu un proces de gândire gata calculat.
Mai mult ca niciodată, elevii secolulul nostru, sunt și mai influențați. Și se descoperă, pe zi ce trece, o dorință și o nevoie tot mai mare a acestor de a fi influențați. Din punct de vedere al identității, elevii constată dorința de noi interese, aspirații spre a fi cel mai bun, identificare și imitarea unor persoane pe care le admiră etc. Și toate acestea ca rezultat al unei strategii de media. Ce afectează cel mai mult? Cultura (sau subcultura) elevilor. Relația dintre mass-media și procesul dezvoltării personalității elevilor a stârnit dintotdeauna numeroase discuții, deoarece efectele manifestate asupra acestora sunt numeroase. Dacă la persoanele adulte (mature) există capacitatea de sinteză, de receptare a unor mesaje pe categorii, analiza efectelor și rolurilor, pentru elevi, situația este diferită pentru că aceștia se află în "plin proces de maturizare intelectuală, afectivă, morală și civică sunt mai ușor de influențat în sens negativ."
Va câștiga mass media în fața sistemului de învățământ? Sau simte cel din urmă vreo amenințare în ceea ce privește educarea elevilor, din partea instituțiilor media? Ei bine, astăzi, sistemul tradițional de învățământ are o caracteristică defavorizată în lupta cu media: faptul că are un acces limitat de cunoștințe iar acestea nu mai corespund cu normele dezvoltării personalității elevilor (mass media este într-o continuă căutare de informații, în schimb, manualele nu se redactează și tipăresc în fiecare zi pentru programa școlară). Și atunci, înțelegem de ce este atât de importantă mass media în privința unei educări permanente elevi. "Mass-media pot reprezenta instrumente utile pentru individ în realizarea educației permanente, deoarece au capacitatea de a sprijini, cu rezultate semnificative, îmbogățirea orizontului de cunoaștere, contactul cu valorile culturii, adaptarea la tendințele manifeste în societate."
Pentru a susține această afirmație, Ioan Cerghit adaugă : „.mass-media formează al
patrulea mediu constant de viață al copilului, alături de cel familial, de cel școlar și de anturajul obișnuit de relații. Mass-media nu se substituie școlii, iar influența sa este complexă, reprezentând un element fundamental în relația dintre om și mediul înconjurător." Ceea ce aduc mijloacele de comunicare în plus față de școală este o educație modernă transmisă prin mijloace moderne ale căror tehnici de înțelegere sunt un beneficiu asupra captării mesajului. În clasă, la cursurile de educație artistico-plastică, dorințele și curiozitățile elevilor nu pot fi pe deplin satisfăcute până să nu existe șansa de a primi ajutor extrașcolar. Dar cum transmite mass media cultura artistico-plastică la elevi? Înainte de a afirma o ipoteză surprinzătoare atât pentru părinți cât și pentru profesori de cealaltă parte, vom trece printr-o explicație a acesteia. Mass media nu este împotriva școlii ci mai degrabă se aliază cu aceasta în educarea elevilor. Împreună, conlucrează pentru a crea un tip modern de tânăr pregătit pentru aventurile vieții și situațiile societăți în care trăiește.
Dacă sunt percepute și folosite așa cum trebuie, mijloacele de comunicare în masă, pot reprezenta un real ajutor sistemului de învățământ pentru că mass media folosește instrumente care să creeze o idee clară asupra subiectelor de interes (audio-video); reușind astfel să contribuie la îmbunătățirea cantității și calității învățământului; "astfel acestea pot servi ca suporturi tehnice în predare și învățare sau ca simple mijoace de informare pentru pregătirea și specializarea cadrelor didactice, alfabetizare și educație elementare, educarea adulților, lărgirea sferei de acțiune a școlii, promovarea acțiunilor de dezvoltare a comunităților în rândul tinerilor." Valorile artistico-plastice ale poporului român, transmise prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, reprezintă cultura de care elevi au nevoie să știe să să ia contact în întreaga lor perioadă de creștere și dezvoltare a minții. Deși lucrează împreună pentru același scop (transmiterea unei educații care să ferească tânărul de situații neplăcute) mass media și sistemul de învățământ lucrează separat. Elevii merg la școală după un program bine stabilit și învață după o programă a ministerului educației. După terminarea acestui program, timpul lor liber le permite o altfel de educare și în acest caz, intervine mass media. Mulți copii preferă televizorul sau internetul ca metodă de educare în defavoarea cărților de la școală care par, uneori, plictisitoare, prea grele, lipsite de atractivitate etc. Metoda pe care mijloacele de comunicare în masă o folosesc este spontană și difuză. Influența mass media asupra elevilor este mai mare și mai sigură decât în cazul adulților, efectele fiind atât pozitive cât și negative. Dacă la vârsta de 4 ani copii sunt interesați de tot ceea ce le captează atenția în culori (desenele animate), atunci când aceștia merg la școală și descoperă un alt univers decât cel pe care îl știau până atunci, elevii dezvoltă o altfel de gândire, denumită de Piaget, gândire intuitivă sau gândire în imagini. Adică, ceea ce văd sau aud, trezește în elev o puternică dorință de imitare. Aceștia își manifestă energia prin acțiuni de cele mai multe ori contrare educației venite din partea părinților (se vorbește tot mai des de un conflict de generații). Dată find necesitatea de a primi comunicare specifică vârstei lor, elevii găsesc în emisiunile TV, radio sau revistele ale căror conținut li se adresează, un adevărat mijloc de a-și modela caracterul, pasiunile și felul de a acționa. Astăzi, tot ceea ce se transmite la televizor, spre exemplu, nu mai respectă relația de bun simț dintre ora de difuzare și mesajul transmis, astfel, elevii fiind puși în fața unor emisiuni sau filme ale căror conținut nu ar trebui să fie difuzat. Pentru elevii de la liceu problemele sunt altele față de elevii gimnaziali, printre acestea numărându-se aderarea la teorii și sisteme. Astfel de subiecte pot provoca conștiința unui adolescent și bine tipărite, reușesc să transforme tineri fragili în potențiale victime ale aderării la grupuri care împărtășesc diverse interese.
Am spus anterior că mass media influențează elevii în mai multe privințe. Aceste efecte, deopotrivă, sunt atât pozitive cât și negative. În ceea ce privește strict cultura artistico-plastică transmisă cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, putem spune că astăzi, elevii sunt bombardați cu exemple ale unei culturii care încearcă să îi ia locul aceleia tradiționale, vechi pe care nu demult, nouă ne-a fost transmisă. Dacă până acum, desenul, pictura, sculptura și arhitectura – artele care învățau elevii să își dezvolte îndemânarea și abilitățile de creare în vederea realizării unor produse spectaculoase, erau prezentate clasic, astăzi, această cultură este dată la o parte și înlocuită cu o mediatizare excesivă a personajelor mediocrice, a evenimentelor mondene și setea de senzațional. Astfel, cultura artistico-plastică transmisă cândva prin bun simț, este din ce în ce mai lipsită din acest context.
Ipoteza surprinzătoare de care aminteam mai sus (dacă mass media prezintă elevilor o altfel de cultură (mai degrabă abstractă decât tradițională), atunci singura șansă de supraviețuire a culturii artistico-plastice rămân școlile, profesorii și manualele de specialitate; suporturile media fiind niște bariere în demersul cunoașterii adevăratei culturi artistico-plastice) împarte în două tabere cercetarea acestui studiu de caz: mijloacelor de comunicare în masă și școala. Mass media propagă efecte negative din punct de vedere al transmiterii culturii artistico-plastice asupra elevilor deoarece, acestea privesc și interpretează cultura, conferindu-i o altă alură pe care elevilor le este greu să o înțeleagă (având în vedere faptul că la școală, manualele despre cultura vorbesc cu totul și cu totul altfel decât mass media o prezintă). Din totalul mijloacelor de comunicare în masă amintim:
câți din locuitorii României ascultă radio? Manualele de specialitate, ne anunță că majoritatea românilor ascultă emisiunile matinale de la radio în mașină, îndurând traficul până la locul de muncă (ceea ce, categoric, nu este cazul elevilor). În imaginea alăturată, ascultătorii de radio pot fi identificați cu segmentarea făcută de culoarea galbenă. Deschide cineva din România zilnic, televizorul? Și încă câți! Studiile arată că dintr-un total de 19 milioane de locuitori pe teritoriul României, momentul de aur adună până la 2 milioane de telespectatori numai pe un singur post tv. Culoarea albastră atribuită telespectatorilor, ne arată volumul românilor care sunt dependenți de știri, emisiuni culturale sau de divertisment, filme, sport etc. Elevii caută de obicei să urmărească desene animate, emisiuni cu și despre copii, posturi de muzică sau filme care să le prezinte o altă lume, una interzisă lor prin excesul de violență, seducție etc.
Știați că România este considerată țara cu cele mai multe accesări din Europa, ale internetului, datorită numărului impresionant de download-uri făcute pe zi? Astăzi, internetul nu se mai adresează numai persoanelor adulte și și adolescenților, ceea ce face din acesta, un concurent de temut pentru televiziunile din România (vezi culoarea mov). Elevii au început prin a căuta informații care să îi ajute la teme și au ajuns să petreacă ore întregi în fața calculatoarelor pentru jocuri, comunicare și amuzament. Din cauza dependenței de internet, presa scrisă a dispărut și ea, ziarele și revistele transformându-se astfel în publicații online. Suportul de hârtie al ziarelor este din ce în ce mai respins de o societate care se vrea ultra modernă, ajungându-se la un număr de cititori, net inferior televiziunii sau internetului. Culoarea roșie din imaginea de mai sus, caracterizează cel mai bine situația. Ce reprezintă în final, culoarea verde? Numărul elevilor care nu sunt ținta niciunui mijloc de comunicare în masă pentru că sunt elevi care locuiesc în zone geografice afectate, sau sunt atât de săraci încât nu își permit nici televizor, radio, o revistă și cu atât mai puțin, un calculator conectat la o rețea de internet.; Desigur, numărul acestora este infim celorlalte segmente dar, trebuie conștientizat că sunt și astfel de cazuri în care nu putem vorbi de niciun efect al mijloacelor de comunicare în masă, iar elevilor nu le mai rămâne decât ceea ce învață despre cultura artistico- plastică de la școală (deși sunt cazuri în care în anumite zone și situații, copii nu merg nici măcar la școală).
Am putea vorbi în momentul de față de o educare a elevilor în ceea ce privește cultura artistico-plastică care vine atât din școală dar și din mas media. Atât. Televiziunea, presa scrisă sau internetul promovează într-un alt mod acest aspect, mai degrabă democratizând cultura decât prezentând-o pe cea veche și reală. În acest schimb de informații diferite, elevii sunt bulversați pentru că ei vor trăi continuu o luptă între a alege ceea ce li se prezintă la școală ca fiind cultura artistico-plastică și ceea ce mass media înfățizează. Creațiile populare, de artă ce ar trebui transmise atât teoretic cât și practic, elevilor, iau forma unor grafitii, imagini abstracte, violente, modele atipice, culori fluorescente etc. trecute sub denumirea de haute-couture. Se cultivă astfel, alte opinii, adoptă noi stiluri de viață și sentimentul responsabilității sociale de a transmite mai departe cultura, se diminuează. În mijlocul studiului de caz al acestei lucrări, voi evidenția și detalia practic, cu ajutorul suporturilor de analiză cazurile în care televizorul, internetul și presa scrisă propagă efecte pozitive sau negative asupra elevilor, atunci când se transmite cultura artistico-plastică și cum se manifestă acestea.
5.2.1 Efectele internetului asupra culturii artistico-plastice a elevilor
Am dezbătut în această lucrare care sunt mijloacele de comunicare cu care societatea noastră se desfruntă zi de zi și care este importanța și impactul acestora asupra gândurilor, ideilor, stilurilor de viață și comportamentelor noastre. Am propus să le dezbat pe rând în ceea ce privește transmiterea și efectele asupra culturii artistico-plastice a elevilor, în funcție de ceea ce interesează și folosesc elevii astăzi, cel mai mult. După cum se observă în cuprins, elevii României, accesează internetul mai des decât se uită la tv; iar presa scrisă este unul dintre cele mai puține mijloace de comunicare care îi face pe elevi să se intereseze de ceea ar trebui să îi preocupe. Studiile realizate de SOFRE în Franța, INSOMAR în România indică cât se poate de clar scăderea constantă a credibilității ziariștilor în rândul opiniei publice. Într-o carte îndelung dezbătută atât de presă, cât și de mediul academic francez, „Meseria noastră a luat-o pe o pantă greșită” (Notre me tier a mal tourn), vorbesc despre „moartea informației” ca despre o certitudine, atrăgând totodată atenția că nici meseria de jurnalist nu se simte mai bine. Motivele acestei grave decăderi țin de industrializarea informației și de prăbușirea tuturor ideologiilor, acestea fiind înlocuite rapid de o confuză ideologie mediatică. Țin de asemenea de avântul postmodern al marelui spectacol mediatic, dar și de presiunea tot mai sufocantă a Internetului, acest imbatabil și de neegalat „foileton al actualității”. Internetul este pentru elevi un adevărat spectacol de trări care nu le dă numai informațiile necesare ci și atâtea modalități de a se distra, educa, ajuta pe sine, relaționa etc. Plăcerea pe care elevi o resimt în a utiliza calculatoarele este egală cu sentimentul trăiri unei vieți în cre lumea nu are nevoie de a ieși afară, căci toate se fac și se împlinesc pe internet. Când vin acasă de la școală, elevii cer aprobarea uitilizării internetului pentru teme; de multe ori, când temele nu există, aceștia invocă timpul liber și astfel, părinții, prea puțin preocupați de efectele nocive ale internetului dacă acesta este utilizat prea mult și fără supraveherea unui adult, acceptă. Cum este transmisă cultura artistico-plastică pentru elevi pe internet?
Simplu. Internetul este un spațiu infinit în care oricine poate uploada sau downloada (încărca sau descărca) informații, document, muzică, poze, filmulețe etc. și la care oricine posedă un calculator și o rețea de internet, poate avea acces. „Imaginați-vă o bibliotecă având echivalentul a 4.925 de cotidiane de pe tot globul” spune John Pavlik (2001, p. 29). Nu e o utopie. Această bibliotecă există. Este internetul, care furnizează acest volum enorm de informații, rapid și, mai ales, gratis. Nu trebuie să ne mire nimic, nici măcar numărul mare de utilizatori – 359 milioane din lumea întreagă, la nivelul anului 2000; chiar dacă apar mari probleme de procesare individuală a informației, Internetul este imbatabil. Atuurile lui nu au egal."
Cu toții am utilizat măcar o dată în viață internetul (sau am auzit de el)și știm că este un mijloc în care găsim tot ceea ce dorim să aflăm. Uneori până și nimicuri. Astăzi, internetul s-a transformat într-un timp extrem de scurt într-un mare suport al „nimicului”. A devenit un spațiu enorm de expunere pentru reclamele care promovează virtuțile a numeroase forme de „nimic”, inclusiv produsele media. Copii adoră toate aceste nimicuri. Dacă adulții sunt interesați de știri, politică, sport, lifestyle etc., copii caută înnebuniți, jocuri online. Internetul este o platformă mare care cuprinde o gamă impresionantă de jocuri de la îmbrăcat păpuși și până la transpunerea băieților în personaje violente care sunt înarmate și caută să distrugă răi făcători. Dacă nu sunt jocurile, sunt micile videouri amuzante din care inconștient, copii ajung să imite ceea ce vede și aude. Dacă ne referim la elevii de la clasele mai mari, atunci cu siguranță documentarea după informații care îi privesc sunt ceea ce le atrage atenția. Moda, știrile sportive, siteurile cu topurile muzicale, sfaturi pentru un stil de viață sănătos etc. sunt subiecte pentru care de multe ori, elevii – adolescenți deschid calculatorul. Există așadar un gust mai mult decât plăcut al elevilor din școlile românești pentru internet, dar prea puțin pentru a căuta informații despre care aude la profesori în orele de curs. Mai degrabă, aceștia merg să cerceteze despre vreun subiect tabu pe care îl aude în pauze, decât despre lecția pe care domnii profesori au ținut o prelegere în ziua curentă.
Așadar, internetul este utilizat de elevi dar în cu totul și cu totul alte scopuri. Dar asta nu înseamnă că internetul nu are în platforma sa informații despre cultura artistico platistcă. Ba dimpotrivă, la un enter pe Google a numelui Constantin Brâncuși, elevii au posibilitatea să aleagă din 1.370.000 de rezultate. După cum am mai spus, internetul are de toate de la informații importante, până la nimicuri – astfel nu există scuze pentru elevii că nu au de unde să aleagă. Situația reală este că ei nu aleg de multe ori astfel de domenii atunci când accesează internetul zilnic. Și atunci, școlii și manualelor școlare le revin toate responsabilitățile de a acoperi toate cunoștințele elevului despre cultura artistico-plastică națională și internațională. Nu putem da vina pe internet că nu pune la dispoziție informații despre artele plastice pentru că acesta este un izvor continuu de informații (pentru că pe zi ce trece tot mai multe documente se încarcă pe internet cu teme culturale) și în definitiv, nici pe elevi că nu au curiozitatea de a cerceta despre acestea. Și atunci, probabil, părinților și profesorilor le revine rolul de a stârni interesul copiilor pentru artă, ca mai apoi, aceștia să meargă special la calculatoare, tocmai pentru a afla mai multe detalii.
La o singură accesare a portalului imagini, pe Google, elevii se pot delecta cu milioane de desene, picturi, sculturi și arhitecturi despre care pot învăța (vezi fig 1-8, anexe). Există de asemeni, articole care explică cum se manifestă cultura și site-uri care definesc artele, precum Wikipedia. Foarte mulți elevi folosesc internetul la întâmplare, urmărind alte scopuri decât cel al informării jurnalistice – plăcerea aventurii, a provocării, a drumului zapat, a neașteptatului etc. Dar internetul este un spațiu nelimitat de știri despre cultura artistico-plastică care anunță de la concursuri de arte plastice, muzee cu expoziții de pictură, desen, sculptură și arhitectură, cursuri ca cele pe care compania D'arte le propune în Timișoara la concursuri la care elevi din toată Romania pot participa. Muzeul Național de Artă al României are site propriu ca să poată fi vizitat de către elevi în vederea obținerii de informații despre tarife, program, expoziții etc. Licee de muzică și arte plastice postează de asemeni, informații de ultimă oră pe internet pentru ca acestea să fie accesate de copii care își doresc să devină viitori elevi ai lor.
Youtube, portalul de videouri, pe care elevii obișnuiesc să îl acceseze în vederea vizualizării de videoclipuri ale vedetelor autohtone, deține un număr impresionant de informații vizuale, sub forma unor cursuri în toate limbile, care te învață cum să desenezi. De la simplul cer albastru până la grafica trandafirulului și cum îl poți picta. Iar Elder Robert este un exemplu în acest caz.
Precum autoarea Y. Agnes conchide: „Internetul e o «pânză de păianjen». Necesitatea valorii adăugate a jurnalismului nu a fost niciodată atât de evidentă ca în acest început de nou mileniu: a căuta, a verifica, a tria, a contextualiza informația; a o face cu adevărat utilă și digerabilă pentru un public atât de variat, dominat de culturi și interese diferite.”
Elevii au la dispoziție o sursă inepuizabilă de a le oferi informații, întări documentația, satisface curozitatea și de a le susține ideile și curajul în ceea ce privește cultura artistico-plastică. Nu doar că pot completa ceea ce aud și învață la școală cu cercetări suplimentare, dar internetul este o metodă de a fi mai creativ, îndrăzneț și loial țării în care se nasc. Dar pentru că elevii nu au timpul necesar să caute informații despre subiecte care oricum, îi plictisesc la școală, abuzează de internet pentru a-și satisface curioazitatea despre ceea ce strict îi interesează pe ei. Uneori, le mai atrage atenția câte un desen a cărei grafică i se pare cool sau picturi abstracte de neînțeles care să le exercite interesul de a crea și ei propoziții, gânduri, principii, siluri de viață etc. la fel de interesante și misterioase. Până și sculptura și arhitectura (vezi fig. 9 și 10, anexe) au luat o altă față și cum altfel, elevii să nu fie fascinați de această cultură nonconformistă dar desigur care nu are nicio legătură cu ceea ce profesorii vorbesc la școală atunci când cărțile se deschid la Coloana infinitului, Poarta sărutului ale lui Constantin Brâncuși.
5.2.2 Efectele televizorului asupra culturii artistico-plastice a elevilor
Punctul care a declanșat apariția acestor forme extraordinare ale comunicării (ne referim la radio, televizor și internet) a fost reprezentat de descoperirea electricității ce a avut loc către jumătatea secolului al XIX- lea. Posturile TV au devenit rapid pas al culturii, făcând trecerea de la presa scrisă, la presa audio – vizuală. Datorită faptului că televizorul dispune atât de imagine cât și de sunet, acesta prezintă o influență mai mare.
"Un copil născut în anii '80 într-o țară industrializată are o speranță de viață de mai mult de 17 ani. El își va petrece o treime din viață dormind și celelalte două trimi dedicându-se sutelor de activități diferite. Dintre acestea doar două reprezintă mase mari de timp, adică o altă treime: munca și, mai ales, televiziunea".
Astăzi, televiziunea a ajuns să joace între două extreme; cea în care televiziunea ca și instituție îi culturalizează pe cei care știu mai puțin și cealaltă, în care aceasta îi imbecializează pe cei deștepți. Și dacă privim în urmă, ajungem să dăm de punctul care a făcut ca acest proces să fie posibil; în 1938, Franța și Marea Britanie experimentează propriul standard TV de 455 lnii și SUA de 525 linii. După cel de-al doilea război mondial, TV-ul începe să evolueze, astfel, din 1950, Franța emite un program regulat de 28 de ore pe săptămână. Anii '60 au reprezentat nașterea televiziunii. Anii '70 a introdus noile media precum tv prin satelit, prin cablu, etc. Anii '80 a adaptat sistemele audiovizuale naționale în fața invaziei programelor de din afară. Anii '90 reprezintă apogeul informațiilor transmise creând diversificare fără precedent a programelor.
În momentul de față, televiziunea schimbă comportamentele oamenilor, dezvoltă societăți civile, modifică vieți individuale, sociale sau de grup, precum și valorile pe care un individ sau mai multe persoane, le au. Astăzi, televiziunea joacă rol dublu atât pentru adulți cât mai ales pentru copii societății românești: ai impresia că emsiunile TV te țin la curent cu realitatea care se desfășoară în apropierea ta sau nu, dar în spatele oricărui produs TV, se ascuns intenții care să manipuleze publicul în a gândi într-un anume fel, acționa sau chiar trăi după cum vede și aude. Dacă părinții aleg televizorul ca primă sursă de informare atunci când aceștia se întorc de la serviciu, la fel este și în cazul copiilor care se intorc de la școală și nu au internet, sunt prea mici pentru a accesa în fiecare zi paginile web sau invers, prea mari ca să se piardă în lumea virtuală, iar în camera lor părinții au decis să monteze un televizor. Fie că sunt situații în care elevii aleg singuri să urmărească posturile TV sau sunt lăsați de către părinții preocupați mai mult de treburile casnice odată ce și-au terminat de la serviciu, aceștia urmăresc cu interes tot ceea ce au în fața lor. Iar astăzi, televiziunile române, le pun la dispoziție tinerilor zeci de variante din care să aleagă.
Ce-i drept, elevii mai micuți, vor fi mereu atrași de magia desenelor animate și se las atrași în capcana lumilor fantastice unde pot fi zâne, războinici, vorbii cu animalele, râde dar sunt și provocați să se pună în anumite situașii și să trăiască odată cu personajul emoția unei reușite. Dacă facem referire la elevii gimnaziali (clasele V – VIII), interesele acestora par puțin mai "mature" în sensul că, aceștia preferă muzica, emisiunile de divertisment, filmele care le stârnește imaginația și până și desenele animate nu mai sunt cele de genul Tom&Jerry unde nu există dialog sau orice altă formă în care personajele se fac auzite, ci filmele – desene, prezentate de tineri actori precum Hannah Montana, Selena Gomez etc. pe posturi speciale copiilor mai mari (exemplu Disney Chanel). Adolescenții (elevii între 14 – 18 ani) au cu totul și cu totul alte preferințe. Iar desenele animate sunt exact ceea ce ei caută cel mai puțin. Curiozitatea de a găsi răspunsuri la întrebările care îi frământă nu îi mai face capabili să se poarte ca niște copii și încep să imite comportamente ale adulților, să își impună anumite stiluri de viață, să gândească după cum văd și să facă orice numai să nu li se mai spună că sunt copii. Filmele cu acțiune, dramele totale, melodiile cu mesaje curajoase, videoclipuri cu tente sexuale, sport, modă, emisiunile de divertisment cu vedete autohtone – toate acestea sunt preferințele elevilor adolescenți ai României de astăzi.
Televizorul este un prieten al tuturor celor care iubesc știrile – în toate formele lor. Că vorbim de programul de știri, emisiuni care oferă știri despre anumite subiecte, știrile care vin inopinant din filme etc., toate aceste forme de a comunica sunt dedicate telespectatorului care are timp să vadă și să audă evenimente care se petrec cu el (direct sau indirect). Copii nu sunt mari amatori de știri (în cele mai multe cazuri, ei ascultă știrile numai atunci când sunt în preajma adulților care le urmăresc) dar știre, în contextul comunicării, este tot ceea ceea ce se transmite. Informația devine astfel, echivalentul știrilor. Iar elevii sunt devoratori de informații care, pretind ei, le vor aduce răspunsurile la marile întrebări despre existența și poziția lor.
În cazul acesta, elevii sunt nu doar ținta unor atacuri informaționale zilnice, dar și primele victime ale tot ceea ce aude la TV (adulții au tendința de a-și împărți timpul liber între a rezolva din treburile pe care le au și a se relaxa, copii în schimb, aleg între afară cu prietenii și în casă la televizor). Ce au ei de ales? Între emisiuni concurente de pe posturi diferite în care românii își arată talentele, filmele care să conțină cât mai multă violență, reality show-uri cu iz de scandal, sporturi brutale sau reclame ale căror tehnici de manipulare nu îi poți rămâne indiferent, le mai rămân desenele care nu transmit cultura artistico-plastică în niciun fel. Iar acest fapt se datorează modernizării desenelor animate în încercarea de a ține pasul cu noua modă și copii inteligenți, produși ai unor familii occidentale. Pictura și desenul devin Kitsch-uri (trecerea de la produsele artizanale la cele industriale au schimbat poțizia accentului de pe valoarea de contemplare a obiectelor pe cea de utilizare a lor. Confundate cu adevăratele opere de artă, ele au rolul de a imita originalele, chiar pentru cei care știu să decodifice mesajele artei tradiționale, acestea nu transmit nicio emoție). Dar cui îi pasă? Elevii pot învăța de la școală dacă vor, o cultură a artelor plastice autentică și nici măcar atunci nu pot învinovății telezizorul de minciună pentru că acesta mereu îi face conștienți că trăim într-o continuă evoluție, unde vechiul se pierde pentru că nu mai are același gust iar ceea ce se poartă este ceea ce televizorul arată. Sculptura ia forma unor monstruleți din ceară care se vând foarte bine în marile muzee ale lumii, iar arhitectura proiectează mai degrabă noi moduri de a trăi în cosmos (vezi videourile 1 – unde doi studenți români la arhitectură, au reușit să impresioneze la un târg de idei arhitecturale în New York, decembrie 2012 și 2 – cum construiesc arhitecții români apartamentele în Bucuresti, din CD-ul anexă) decât ceea ce odată însemna rezistență, siguranță, confort și bun gust al artei.
Și atunci, în condițiile acestea, mai au elevii puterea să urmeze o carieră în arte plastice, dacă tot ceea ce transmite cel mai sigur mijloc de comunicare în masă folosit de elevi, este o cultură care nu seamănă deloc cu ceea ce învață la școală și mai mult, atât cât vrea să fie, mai este și pe cale de dispariție (vezi videoul 3, CD anexă)?
5.2.3 Efectele presei scrise asupra culturii artistico-plastice a elevilor
Jurnalismul se împarte în două mari categorii: jurnalismul general și jurnalismul tematic. Jurnalismul general cuprinde toate producțiile sau produsele care informează/distrează un număr mare de cititori. Ca subiecte, jurnaliștii acestui gen, au o largă paletă de alegere, pentru că pot scrie despre sport, cultură, artă și monden în același timp. Jurnalismul tematic este doar o categorie clară a jurnalismului, bine definit, cu reguli stricte dar și mai bine apreciat. Un ziar sau o revistă de profil vorbește numai despre teme ce are legătură cu un singur subiect. Ele sunt alcătuite din articole asemănătoare ca sentiment de transmitere. Astfel, astăzi jurnalismul tematic este un domeniu pe cât de întins, pe atât de puternic și sigur pe sine în ceea ce privesc elevii. El satisface întru cu totul anumite dorințe sau nevoi ale acestora, tocmai pentru că au tot timpul dedicat acestui lucru. În cărțile de teorie, mai găsim jurnalismul tematic și sub numele de presă specializată. Acest gen este un fenomen de mare complexitate și amploare, reunind acele publicații ale căror grupuri țintă sunt caracterizate printr-o apropiere de preocupări, de așteptări sau de spațiu de viață. De aceea, presa specializată mai este întâlnită și sub denumirea de presă de grup sau presă de proximitate, deoarece pătrunde în detaliile de interes (social, cultural, politic, ideologic, economic, profesional, utilitar, de divertisment, de intimitate) pe care nu le poate cuprinde întru totul presa de informare generală. Cunoașterea trăsăturilor caracteristice publicului-țintă devine utilă și obligatorie, pentru ca performanța pe care o presupune specializarea cititorului să corespundă performanței jurnalistice oferite acestuia.
În viziunea lui Jean Cazneuve, presa genurilor este "un vehicol al satisfacției
compensatorii", prin trăirea în raport cu modelele existențiale superficiale, identificarea cu ficțiuni și realități, demitizarea celebrităților, narcisismul suportabil și visarea ca evadare. Această presă a iluziilor are cea mai mare diversitate în titlurile pentru fete și băieți, unde rubricile de inimă, pictorialele, moda și curierul sentimental fac un succes de piață. Denumită în trecut presa sexelor, s-a afirmat în ultima vreme sub numele de presă a genurilor, observându-se tendința de a trece de la diferențele biologice dintre băieți și fete la o dimensiune socială, de parteneriat și solidaritate. Tot despre presa specializată ne vorbește și Andrei Păunescu în Jurnalism tematic. "În privința publicului țintă, se știe că băieții citesc presa pentru fete, ceea ce, mai nou, se întâmplă și invers. În funcție de gen, publicațiile sunt dedicate fetelor și băieților, un loc aparte ocupându-l revistele dedicate unui singur gen, dar care se știe cu claritare că va fi citit și de celălalt gen. În presa genurilor, s-a consemnat cel mai fidel import de formate și metode de elaborare, existând mai multe titluri de publicații internaționale în edițiile românești. În funcție de condiția materială a cititorilor, publicațiile genurilor sunt:
Aspecte importante ale succesului actual al acestui tip de presă sunt lejeritatea lecturii, tranziția prelungită a societății care predispune la izolare și presupune neîmplinitiri ale unor largi categorii sociale, precum și durabilitatea mare a multor texte (modă, pshihologia celuilalt sex, informații despre fenomene, viața de adolescent, sfaturi practice, jocuri, ilustrații colorate, știri despre vedete), ce se pot tezauriza pe o perioadă îndelungată în colecții personale, pentru a fi relecturate periodic. Astfel, revistele reprezintă o subcategorie a publicațiilor mediatice informative al căror specific constă în aria tematică pe care o abordează, care e întotdeauna mai restânsă decât cea a cotidienelor (fie ele ziare sau tabloide). Frecvența de apariție a revistelor este săptămânală, lunară, trimestrială, etc. Aspectul grafic al revistelor este strâns legat de nivelul de dezvoltare al tehnologiei tipografice și a celei de prelucrare a imaginii, deoarece revistele (în special cele de format A4) sunt rezultatul unei anumite nevoi de consum imaginal al receptorilor. Revistele realizează un echilibru și o armonie între limbajul textual și limbajul imagistic. În ceea ce privește dimensiunile paginilor revistelor, acestea variază în jurul mărimilor standard A3, A4 și A5. Pentru revistele în format A4, cel mai adesea este folosită hârtia lucioasă. Specific acestor publicații e faptul că au un număr mai redus de coloane decât paginile de ziar. Reducerea numărului de coloane, este posibilă deoarece tematica revistelor este mai restrânsă decât a ziarelor și nu pretind lecturarea rapidă din partea cititorilor. Tehnoredactarea sumarului publicației. Sumarul unei reviste îl anunță pe cititor despre subiectele pe care le conține respectiva ediție. Copertele sunt specifice revistelor, iar în afara numelui publicației, pe prima copertă se prezintă întotdeauna o cover story. Imaginea de pe prima copertă este în consonanță cu tema principală. Istoria revistelor începe în sec. al XVIII-lea când aceste publicații erau niște depozite pentru tot felul de subiecte, de unde și numele de magazine. Peste tot, astăzi, magazinele se specializează din ce în ce mai mult și unde, prin urmare, publicitatea este rară, găsim aceste periodice peste tot. Cel mai adesea, ele au apariții săptămânale sau lunare, sunt naționale, ilustrate, tipărite pe hârtie de cea mai bună calitate, capsate și relativ, scumpe. Magazinele apar și dispar rapid, după bunul plac al modelelor și evoluțiilor societății, dar numărul lor total crește. Spre deosebire de sectorul cotidienelor, cel al magazinelor se prezintă bine, în asemenea măsură încât, începând cu anii 60’, aproape peste tot în lume numeroase cotidiene au început să includă un magazin generalist în edițiile lor de sfârșit de săptămână.
Această introducere anunță faptul că elevii din spațiul românesc citesc mai des reviste decât ziare (repet, ei caută informații care să le răspundă la întrebările care îi urmăresc și nu știri despre politică, situații economice sau sfaturi casnice). Elevii, fie că sunt îndemnați de către profesori sau de prieteni, vor ruga părinții să le achiziționeze reviste pe care le vor răsfoi cu atâta interes. Iar astăzi, revistele sunt împărțite pe profiluri și se adresează strict unui public țintă pe care încearcă să îl facă fericit. Câți elevi ai României citesc reviste de cultură, care vorbesc despre arte plastice și artiști consacrați, precum Contemporanul, Cultura, Flacăra, Observatorul Cultural, Revista Română etc.? Dacă nu sunt forțați de profesori, poate chiar niciunul. Mulți nici nu știu de acestea și nu este vina lor atâta timp cât părinții nu le cumpără; În cazul ziarelor (Gândul, Evenimentul Zilei, Curentul, Academia Cațavencu, Libertatea, Click, Adevărul) elevii, se mai opresc să le răsfoiască, atunci când le găsesc pe masă, iar titlul sau imaginea de pe copertă le atrage atenția. Altfel spus, elevii școlilor noastre nu caută cultura în presa scrisă.
Ceea ce își doresc ei să afle sunt deja bine tipărite în reviste pentru copii (Almanahul Copiilor, Draga mea pentru copii, Hannah Montana, Lumea copiilor, Spiderman etc.) unde cultura artelor plastice este un amalgam de culori intens evidențiate și forme ale căror grafic mai degrabă șochează decât educă. Pentru elevii – adolescenți, situația este una certă: ei preferă reviste ca Bravo, Bravo Girl (vezi fig. 11, anexă), Cool Girl, Popcorn etc. unde desenul, ca parte a artelor plastice arată, în viziunea lor, îndrăzneț și nonconformist – într-un cuvânt cool. (vezi fig. 12 și 13 din anexă)
Iar toate aceste opinii, cu siguranță nu le dobândesc din manualele de arte plastice de la școală.
5.3 Impactul mijloacelor de comunicare în masă asupra culturii artistico-plastice a elevilor
În ultimele decenii, am fost martorii unor evoluții uluitoare a comunicării. Astăzi, comunicarea reprezintă 85% din succesul unei persoane. În relațiile noastre cu cei din jur, comunicarea reprezintă rezultatul unei legături sănătoase. Numai așa putem răzbate, într-o lume în care tehnologia parcă ne tratează ca pe niște roboți. Suntem într-o lume dominată de comunicare. Iar ceea ce noi întreprindem este un rezultat al comunicării noastre cu noi înșine sau cu ceilalți.
Internetul, televizorul și presa scrisă sunt mijloace care folosesc pe rând, în egală măsură, elevilor pentru că înainte de toate, ei sunt copii aflați într-un proces de creștere și care au nevoie de informații sănătoase pentru a se dezvolta armonios. Sănătoase sau nu, un set întreg de informații care mai de care, sunt scopul tuturor mijloacelor de comunicare în masă. Chiar și cultura, pe care trebuie să recunoaștem am găsit-o prezentă în fiecare dintre acestea; chiar dacă sub o altă formă. Nimeni nu pune astăzi, la îndoială rolul pe care îl are mass media într-o societate. Și am înțeles în urma aceste cercetări că mass media are puterea de a influența în bine sau rău, prin tot ceea ce transmite. Că vorbim despre sport, muzică, sănatate sau educație, aceste mijloace de comunicare în masă, crează un adevărat impact de imitare asupra elevilor. Din teama de a nu fi în tendințe, așa cum fac oamenii mari, elevii preiau ca niște mici roboți tot ceea ce văd, aud sau citesc. În această situație, putem da vina pe mass media pentru ceea ce ajung copii noștri. Dar nu în totalitate. Unde sunt părinții care ar trebui să îi supravegheze pe cei mici? Și care este rolul școlii în educația elevilor?
Ar face o echipă pe cinste, am putea spune, dacă mass media și școlile ar avea același punct de vedere și aceași viziune asupra ceea ce reprezintă cultura artelor plastice. Doar că, una conservă iar alta aspiră către ceea ce vremurile aduc. Și dacă 2013 este un an al curajului, nuanțelor deschise, formelor extraordinare, materiale tari, scorțoase și ideilor nonconformiste, mass media este datoare să ne pună la curent cu asta; iar școlile să aibă grijă ca înainte de a lăsa elevul să decidă următorul pas, să îl facă conștient de ceea ce a fost inițial, de o istorie căruia îi mulțumim pentru ceea ce ne-a dat, reguli și fapte care au consacrat societăți trecute și generații din care ne tragem.
Să fie elevul o victimă pentru că se trezește în fiecare zi într-o lume în care nimic nu mai seamănă cu ce a fost ieri sau un răsfățat pentru că tehnologia îi pune la dispoziție numeroase mijloace de a percepe cultura și experimenta artele plastice?
Concluzii
Elevii preiau totul. Asta am înțeles. Imită ceea ce văd, reproduc ceea ce aud și se poartă așa cum citesc că este la modă. În această ordine am demonstrat că elevii școlilor din România sunt presați de același flux de informații care, inițial căuta adultul. Cultura a fost și este o moștenire pe care suntem obligași să o transmitem generațiilor viitoare prin copii noștri. Fie că lăsăm sistemul educațional să o predea în școli, pe baza manualelor tipărite cu mult timp în urmă, că ne angajăm noi ca părinți să o facem – dar cu riscul de a părea nesiguri pe un domeniu despre care elevii noștri merită să știe mai multe, sau acceptăm ajutorul care vine din partea mijloacelor de comunicare în masă, dar fără să îi reproșăm că alege să arate ceea ce nu ne-am dorii să ajungă și la copii noștri. Școala este în continuare, o instituție care se ocupă de educarea elevilor. Să își întărească aceasta tehnicile de predare? Să fie schimbate manualele de arte plastice cu unele ale căror informații ar trebui să reprezinte realitatea curentă? Și atunci, cine ar mai pomenii de artiștii vremurilor noastre, cei din mâna cărora, arta s-a născut? Mass media versus școala românească.
Constatăm atât efecte pozitive cât și negative pe care mijloacele de comunicare în masă le au asupra culturii artelor plastice a elevilor. Prezintă adevărul cu obiectivitate și numai acestea au meritul de a ne face conștienți de lumea în care trăim. Pe de altă parte, excesul cu care aleg să transmită forțează parcă elevii să decidă în sensul dorit de ei. Ok, înțelegem că desenul este astăzi o artă a formelor concave, că pictura se poate realiza și fără muze sau culori, sculptura trebuie să sperie sau să incite ca sa trezească interes, iar arhitectura este o lume a imaginației fără limite – toate aceste realități ne înconjoară, dar modul în care ele sunt transmise de articolele și imaginile de pe internet, de la televizor sau din presa scrisă, crează marea confuzie asupra elevilor, făcându-i, nu să priceapă că artele au ajuns prea departe față de ceea ce știu ei că este bine de la școală, ci că trebuie să se supună vremurilor și trebuie să înceapă să copieze ceea ce văd.
Care este rezultatul efectelor mijloacelor de comunicare în masă asupra culturii artistico-plastice a elevilor din România? Impactul pe care acestea le au asupra gândirii, comportamentului, stilului de a trăi pe care elevii îl au în urma receptării informațiilor din mass media, a unei culturi total opuse și total împotriva a ceea aud în orele de educație plastică. Cartea versus informația mass mediei.
Rezultatul acestei îndelungi cercetări confirmă așadar ipoteza de lucru lansată în introducere: mass media prezintă elevilor o altfel de cultură (mai degrabă abstractă decât tradițională), iar singura șansă de supraviețuire a culturii artistico-plastice rămân școlile, profesorii și manualele de specialitate; suporturile media fiind niște bariere în demersul cunoașterii adevăratei culturi artistico-plastice, cea care pe rând, ne-a adus astăzi, în fața tuturor kitsch-urilor și ne dă tăria să decodăm mesajele care vin de la adevăratele opere de artă.
Bibliografie
Aranguren, J. L., Sociologie de l'information, L'Univers de connaissances, Paris, Hachette, 1967, cap. III
Aristotel, Rhétorique, cartea 1-1355, tradus de Médéric Dufour, Les Belles Lettres, Paris, 1967
Argintescu-Amza, Nicolae, Expresivitate, valoare și mesaj plastic, Ed. Meridiane, București, 1973
Bălan, Constantin, Istoria românilor, vol, V, Editura Enciclopedică, București, 2003
Bărbulescu, O., Dicționar de artă, Termeni de atelier, Ed. Sigma, București, 1993
Bătrînu, Emilia, Educația în familie, Ed. Politică
Bacalbașa, Constantin, Ziaristica română din zilele noastre, în vol., Nicolae Iorga, Istoria presei românești
Balle, Francis, Medias et Société, cinquième édition augmenté et mise á jour, Paris, Montchrestien, 1990
Bateson, Gregory, Ruesch, Jurgen, Communication et société, Seuil, Paris, 1988
Barthes, Roland, Communications: Recherches rhétoriques, nr. 16, Seuil, Paris, 1970
Beugrande, Robert, Dressler, Wolfgang, Introduction to Text Linguistics, Editura Longman, London, 1981
Bertrand, Jean, Claude, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași, 2001
Bertrand, Jean, Claude, Les fonctions des medias, Medias, Paris
Biberi, Ion, Arta de a scrie și de a vorbi în public, București, Editura Enciclopedică Română, 1972
Broom, Leonard, Selznick, Philip, Sociology, ediția a II a (Evanston, III, Row Peterson, 1959
Philippe, Breton, Manipularea cuvântului, Institutul European, Iași, 2006,
Cătălina, Crăciun, Mass-media ca factor educativ, www.c-cultural.ro
Calcii, Maria, Cemortan, Stela, Dezvoltarea creativității la preșcolari, Ed. Universitas, Chișinău, 2001
Cassirer, Ernest, Eseu despre om, 1994
Cazneuve, Jean, La société de l’ubicuité, Editura Denoel-Gonthier, Paris, 1972
Cerdan, Nathalie, Coste, Le Diberdier, Alain, Televiziunea, traducere din limba franceză de Ileana Busuioc, Editura Humanitas, București, 1991
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, București, 1994
Cohen, Philippe, Elisabeth Levy , Notre me tier a mal tourn, 2008
Cojocaru, Silvia, Barbas, Eleonora, Malcoci, Vitalie, Ursachi, Rodica, Ursu, Zinaida, Educația artistico-plastică Curriculum pentru învățământul gimnazial clasele a V a – a VII a, Ed. Univers Pedagogic, Chișinău, 2006
Cotoară Daniela, Modele ale comunicării
Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass media, București, Editura Carro, 1996
Conf, Univ. Dr. Abrudan, Elena, Comunicarea vizuală (curs), Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Departamentul de Jurnalism – linia română
Cosmovici, Andrei, Metode de investigare a personalității, Academia R.S.R., București, 1980
Craia, Sultanu, Dicționar de Comunicare, Mass-media și Știința Informării, Editura Meronia, București, 2008
De Fleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999
Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 19
Dicționarul Explicativ Român, Editura Academiei, București, 1975
Dinu, Mihai, Comunicarea, Editura Științifică, București, 1997
Dobrescu, Paul, Bârgoanu, Alina, Mass media și societatea, comunicare.ro, București, 2003
Dominick, J. R., The Dynamics of Mass Communication, A. W. Publ., 1983
Dumitru, Matei, Artă și comunicare, Ed. Meridiane, București, 1971
Ioan, Cerghit, Mass-media și educația tineretului școlar, Ed. Didactică Pedagogică, 1972
Ionescu, Carmen, Agențiile de presă din România, 1889-1999
F., Balle, J.. Padioleau, Sociologie de l’information, Paris, Larousse, 1973
Gârboveanu, Maria, Desenul și culoarea – activitate ludică , în Copilul și jocul, București, 1975, E.D.P.
Grădinița P.P. Nr. 1, Luduș, România, e-mail: [anonimizat]
Jeanneney, Jean-Nőel, O istorie a mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 1997, Jones, Arthur, F., Introduction to Art, HarperCollins Publishers, Inc. Seria, 1992
José,Ortega, y Gasset, Dezumanizarea artei și alte eseuri de estetică; Editura Humanitas, București, 2000
Jose, Ortega, y Gasset, La revolte des masses, Paris, Stock, 1961
Hâncu, D., Dicționar explicativ școlar, Editura, Știința, Chișinău, 1999
Mahélé, Ilombi, L’information bloquée, Cabay Libraire – Editeur, Louvain la Neuve, 1984
Maingueanu, Dominigue, L'analyse du discours. Itroduction aux lectures d'archive, Editura Hachette, Paris, 1991
Marinescu, Valentina, Mass media și schimbarea politică în România, Tritonic, București, 2004
Neveanu, Popescu, Dicționar de Psihologie, Ed. Albatros, București, 1978
Moles, Abraham, Sociodinamica culturii, București, Editura Științifică, 1976
Păunescu, Andrei, Jurnalism tematic, Editura Fundației România Mare, București, 2007
Packard, Vance, La persuasion clandestine, Calmann-Lévy, Paris, 1984
Parain, Brice, Entretiens avec B. Pingaud, Gallimard Paris, 1966
Pavlik, John, Journalism and Media, Ed. Colombia University Press, 2001
Petcu, Marian, O istorie ilustrată a publicității românești
Piéron, Henri, Vocabulaire de la psychologie, ediția a II a
Răduică, Georgeta, Răduică, Nicolin, Dicționarul presei românești (1731-1918)
Roco, M., Creativitatea individuală și de grup – studii experimentale, Ed. Academiei Române, București, 1979
Rodari, G., Gramatica fanteziei, Ed. Univers, București, 1983
Roșca, A., Creativitatea generală și specifică, Ed. Academiei R.S.R., București, 1981
Rovența-Frumușani, Daniela, Analiza Discursului, Editura Tritonic, București, 2005
Schiffrin, Deborah, Approachers to Discourse, Editura Blackwell Publishers, Oxford & cambridge, 1944
SNSPA, Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică, Mass media în educație – efecte pozitive și negative, București, 2010
Steiner, George, Dans les Château de Barbe-Bleue, Gallimard, Paris, 1973
Șofron, Simona, Rolul activităților artistico-plastice pentru educarea creativității preșcolarilor, Romanian Journal of Education, Volumul I, nr. 3-4
Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democrația la români, 1866 – 1938
Simon, Herbert A., The New Science of Management Decision, Prentice Hall, New Jersey, 1977
Tanasă, Gheorghe, Arsene, Ștefan GH., Crestomația pentru studiul istoriei moderne și contemporane a românilor în învățământul preuniversitar, Editura Spiru Haret, Iași, 1996
Teleșpan, Constantin, Informația – factor de creștere economică, în Studii de economie teoretică și aplicată nr 31, supliment al ziarului Economistul nr 681/18 octombrie 1995
Teotoi, T., Vătășianu, V., Cultura în secolele XIV-XVI, în volumul Istoria Rmânilor vol IV., Editura Enciclopedică, București, 2001
Udroiu, Neagu, Gutenberg sau Marconi?, București, Editura Albatros, 1981
Udroiu, Neagu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, Editura Politică, București, 1983
Wikipedia
Wright, Charles, R., Public Opinion Quartely, vol.24, Princetown, Princetown University, 1969
Wunenburger, Lean-Jaques, Filosofia imaginilor, Iași, Polirom, 2004
Y., Agnes, Manual de journalism, 2001
http://www.trafic.ro/vizitatori/top-siteuri-arta-cultura-arte-plastice/saptamana
http://www.jurnalgiurgiuvean.ro/2013/03/26/salba-de-premii-castigate-de-elevii-scoalii-de-muzica-si-arte-plastice-victor-karpis/
http://www.ziare.com/zalau/articole/concurs+arte+plastice+elevi
http://www.brukenthalmuseum.ro/europeana/subsol/01.htm
http://www.roportal.ro/discutii/topic/68102-cursuri-de-teatru-pictura-sculptura-handmade-pentru-copii-si-adulti/
http://www.ziare.com/zalau/articole/concurs+arte+plastice+elevi
http://lmap.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=96:cum-devii-elev-in-clasa-a-ix-a-la-muzica-arte-plastice-sau-arhitectura&catid=37:slides
http://www.youtube.com/watch?v=zzuxhLGMhAU
http://www.youtube.com/watch?v=EnKO9Rmabzo/http://www.youtube.com/watch?v=1r-AtT0Yr4s
Anexe
Fig. 1 Fig. 2
Fig. 3 Fig. 4
Fig. 5 Fig. 6
Fig. 7 Fig. 8
Fig. 9 Fig. 10
Fig. 11
Fig. 12
Fig. 13
CD Anexă
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efecte ale Mijloacelor de Comunicare In Masa Asupra Culturii Artistico Plastice a Elevilor (ID: 165125)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.