Educatia Si Reusita Sociala

EDUCAȚIA ȘI REUȘITA SOCIALĂ

Educația școlară este sarcina statului și are drept scop formarea indivizilor conform idealului societății în care trăim. În citatul celebru „Nu limita un copil la ce și cum ai învățat tu, pentru că el s-a născut în alt timp” Rabindranath Tagore a cuprins un munte de adevar. Dascălii educă azi, raportat la multiplele cerințe ale societății contemorane, fără a scăpa din vedere un lucru vital: ziua de „mâine”…

Școlarizarea copiilor înseamnă a alege un tip de om pentru o anumită societate. Orice societate, indiferent de gradul său de dezvoltare și civilizație, presupune ca o condiție a existenței sale, o comunitate psihică a membrilor săi, o conștiință comună. Se înțelege că involuntar și inconștient, indivizii care trăiesc laolaltă sub aceleași legi, în același mediu, suferind aceleași influențe, dobândesc unele asemănări între ei, se omogenizează într-o oarecare măsură, făcând astfel posibilă conviețuirea în societate. Acest rezultat se poate obține însă mai eficient și mai repede printr-o activitate conștientă și continuă, exercitată înăuntrul societății, prin ceea ce numim în general educație.

Formele de educație și mijloacele ei sunt diferite în funcție de timpul în care apar și de societatea în care s-au născut, existând multiple și variate bariere în calea evoluției și, implicit, în calea educației. La această operă de adaptare își pune amprenta nu numai activitatea conștientă a educatorului, ci și legea, opinia publică, administrația etc.

Diferitele tipuri de educație, așa cum ni le arată istoria educației, au variat o dată cu tipurile de societate care oferă sau nu tinerei generații condițiile optime de dezvoltare și devenire umană. De aceea introducerea generațiilor noi în mecanismul social, constituie de fapt o adevărată socializare, timpurie, a generațiilor tinere.

Puiul de om se formează, spiritual, în sânul familiei, pe parcursul celor șapte ani de-acasă. Familia, ca factor primordial de informare și de creare a copiilor și tineretului, îl introduce pe copil în societate, implementându-i practici educative, construcții cognitive. Așa că noi nu creștem copii cum vrem, ci așa cum ne impun obiceiurile, tradiția, opinia publică, societatea cu structura ei dintr-un anumit moment.

Sociologul francez E. Durkheim consideră că educația este o acțiune exercitată de generațiile adulte celor ce nu sunt corupte pentru viața socială; ea are ca obiect să provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale. Durkheim afirmă că educația constă într-o socializare metodică a tinerei generații.

Elevul aparține unei etno-socio-culturi, unui grup social, unor rețele sociale, în afara faptului că are particularități bio-psihice. Apartenența la același grup duce la o asemănare între membrii grupului. Deci identitatea copilului este legată de apartenența la grupul social, cultural de apartenență, dar și de semnificațiile evaluative date acestei apartenențe. Copilul va căuta să se mențină ca membru competent al grupului de apartenență sau să adere, să se raporteze la alte grupuri de referință, mai ales când acestea vin să întărească aspectele pozitive ale identității sale sociale și individuale.

Copiii, adolescenții, sunt actorii propriei lor vieți, actori care pot accepta sau nu contextul în care pot deveni persoane. Desigur, adultul nu-și pot revendica atotputernicia și promova întotdeauna rolul de părinte și statutul de autoritate parentală. Este important ca părintele să nu vadă în copil doar un executant, un novice, ci o persoană care poate avea propriile idei, independență personală, care poate îndeplini sarcini, care are sentimente și poate oricând deveni partener.

Iată deci, cum copilul trebuie încă de mic să-și formeze o identitate socială și individuală, pentru a nu mai fi manipulat de alții și pentru a coopera adecvat în colectivitate. Recunoașterea rolului interacțiunii cu ceilalți în construirea imaginii de sine, a fost afirmată încă de timpuriu.

Charles Cooley, unul dintre primii teoreticieni ai proceselor de interacțiune socială, a marcat în mod clar concepția sa cu privire la „sinele ca oglindă”. Pentru el, personalitatea psihologică a persoanei este de fapt acest sine, văzut de individ ca imaginea exterioară care i se dă și evaluarea care i se face de către ceilalți.

Noțiunea de sine ca oglindă, implică trei elemente în conceptul de sine social: imaginea noastră în fața celorlalți; conștiința judecății pe care ei o realizează asupra noastră; sentimentele pozitive și negative care rezultă de aici.

Imaginea noastră în fața celorlalți se dezvoltă în centrul a ceea ce numim „grupuri primare” și “ grupuri secundare”. Primul grup prin care trece efectiv copilul este cel familial, apoi se va integra în grupul secundar: cel de joacă, educațional, grupuri de prieteni și mai târziu în grupurile de învățare. Se înțelege că aceste două tipuri de grupuri au o incidență diferită asupra formării imaginii de sine, în funcție de vârstă și angajamentul social din care rezultă diversele funcții atribuite.

În orice grup există nevoia de comparație și supunere la normele grupului, acestea având un rol important în formarea imaginii de sine. La vârsta preșcolarității, copiii își exprimă preferința pentru anumți copii din grupă, iubesc jocul în grup, se conformează normelor și-i sancționează pe cei ce încalcă regulile de convețuire. Preșcolarii fac comparații între ei, fie acestea positive: se joacă frumos, construiește frumos; fie negative, referindu-se la agresivitate: se bate, aruncă jucării, este rău. Cauzele acestor respingeri sunt: este agresiv, vrea să domine jocul și împarte cu greu jucăriile, astfel nefiind acceptat de copil în joc.

Evaluarea personală, în general, se raportează la câteva criterii:

• părerea celorlalți despre cum arăt, estetica mea, se pare că este cel mai important criteriu de autoapreciere și formare a sinelui;

• puterea de atracție sau de acceptare a grupului din care fac parte, este un al doilea criteriu;

• criteriul psihologic, este de cele mai multe ori, ultimul, în autoevaluare și în formarea sinelui (particularitățile individuale și calitatea lor).

În autocunoaștere, celălalt servește întotdeauna ca și referință. Mă raportez la alții pentru a ști cât de bun., de frumos sunt etc. Deci competența, nevoia de competență, contribuie semnificativ la autocunoaștere și formarea sinelui.

Integrarea socială depinde de gradul de dependență față de ceilalți. Finalitatea integrării sociale este vizibilă mai ales la indivizii dependenți, în timp ce independenții sunt mai autonomi din punct de vedere social, deci și mai retrași.

Nivelurile de dependență sunt legate de pozițiile sociale, sex, vârstă etc. Astfel, bărbații sunt mai independenți decât femeile, care așteaptă de la anturajul lor apropiat un mijloc de a se autoevalua. De asemenea, tinerii sunt mult mai independenți față de vârstnici, bazându-se pe referințe amicale și sentimentale, în căutare de asigurări mai ales în plan estetic, dar prezintă, totuși, o minimă autonomie afectivă și o minimă preocupare de integrare socială, în comparație cu cei de vârstă matură care, realizați social și profesional, îi preferă pe cei apropiați și anturajul profesional, decât e prieteni, pentru a se autoaprecia.

Nivelul educației contribuie semnificativ la formarea imaginii de sine. Grădinița are rolul de a transmite copiilor o cultură comună. Modul în care copiii și-o însușesc este foarte diferit, având în vedere diferențele dintre copii. În mediile dezavantajate limbajul este mai puțin present între copii și părinți și este axat mai mult pe aspect practice.

Identitatea personală și socială a tinerilor de astăzi nu se realizează numai prin identificare, ci și prin exprimare: modelul nu mai este întotdeauna cel al adultului, ci unul pe care ș-l construiește singur în viața socială. Elevul se auto-socio-eco-construiește, într-un mediu ludic, interactiv, în care are loc formarea reciprocă, colectivă, în care părinții, copiii, educatorii, învață împreună să știe, să facă, plecând de la propriile lor resurse, de la ignoranțele recunoscute, de la dorința de a ști, de la reușitele în relații, în contextul în care au utilizat tehnici, instrumente diferite. Este importantă reciprocitatea deschisă, conștientizarea propriilor cunoștințe, a lipsurilor, a ignoranțelor, a așteptărilor celorlalți de la tine, pentru a ridica calitatea relațiilor interpersonale.

Lipsa de diferențiere a rolurilor pe care le poate avea copilul, adolescentul, comportă riscul tulburărilor, conflictelor interne și cu ceilalți, deoarece se anihilează în ei sentimentul responsabilității individuale. Sunt de apreciat părinții, educatorii care dau copilului misiuni de încredere. Multiplicarea rolurilor evită banalizarea statutului copilului. Acest lucru este de maximă importanță mai ales prin faptul că azi omul trebuie să joace roluri foarte diferite în societate, ca oameni care contează, cu inițiativă, creatori. Acțiunea educatorului este încununată de succes dacă și părintele dă copilului posibilitatea experienței sociale precoce a mai multor roluri și se bazează pe relațiile cu el, de asemenea pe respect reciproc, pe egalitate, solidaritate, așteptări pozitive.

Familia, elevul, educatorul, clasa, școala, formează un sistem în care dinamica unei componente le antrenează, dinamizează pe celelalte. Este importantă cercetarea sociologică a concepțiilor și practicilor educative familiale, în aceste privințe (modele de educare în familie, forme și grade de mobilizare diferită a membrilor, gradul de coeziune a familiei, grupului etc.). Sunt educatori care nu acceptă amestecul părinților în treburile clasei și părinți care nu acceptă intervenția educatorilor în familie. Dar este importantă acțiunea coerentă a familiei cu școala, pentru ca elevul să aibă anumite certitudini esențiale în dezvoltare lui cognitivă, afectivă, volitivă, socială, pentru a-l responsabiliza ca actor al propriei sale formări.

Bibliografie:

COSMOVICI, A., IACOB, L., Psihologie școlară, Ed. Polirom, Iași, 1998.

DIACONU, M., Sociologia educației, Ed. ASE, București, 2004.

Stănciulescu, E. (1996). Teorii sociologice ale educației. Iași: Polirom.