Educația Religioasă ÎN Gândirea Părinților Bisericii ȘI A Filosofilor Creștini

EDUCAȚIA RELIGIOASĂ ÎN GÂNDIREA PĂRINȚILOR BISERICII ȘI A FILOSOFILOR CREȘTINI

Drd.Raluca-Ștefania Balica

Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării,

Școala Doctorală de Filosofie, Universitatea de Vest, Timișoara

[anonimizat]

Tel.: 0751 174 177

Abstract:

Întotdeauna a existat o relație de întrepătrundere și complementaritate între religie și cultură. Pe de o parte, religia a susținut, încorporat și promovat numeroase acte culturale, pe de altă parte, numeroși reprezentanți ai Bisericii au generat mari opere culturale.

În studiul de față am încercat o expunere succintă a contribuției Părinților Bisericii și a filosofilor creștini la elaborarea unei psihopedagogii a educației religioase a omului. Astfel,Clement Alexandrinul este primul gânditor creștin care a elaborat o pedagogie sistematică privind educația, izvor din care s-a alimentat tradiția creștină. După Clement, idealul educației îl constituie realizarea unei consonanțe între voința umană și voința divină. Pentru o asemenea realizare, spune Clement, sunt necesare: convertirea, instruirea și desăvârșirea. De asemenea, Clement Alexandrinul nu neglijează educația morală, intelectuală, estetică și fizică.

Tertulian, avocat la început, a relizat studii literare, filosofice și medicale. Cunoscător al filosofiei grecești, el este considerat creatorul limbii teologice latine. Acesta este împotriva culturii păgâne și mai ales a unui creștinism alcătuit din elemente stoice, platonice și dialectice. Tertulian a cultivat trei mari teme: poziția creștinismului față de societatea și statul roman, apărarea teologiei autentice în fața ereziilor și comportarea morală a creștinilor.

Origene a dus o viață ascetică și prin erudiția sa, dar și prin scrierile sale, a făcut celebră școala catehetică din Alexandria.

Vasile cel Mare consideră că viața în comun este prielnică desăvârșirii prin credință. El urmărește realizarea unei personalități moral-religioase: trăirea întru Hristos, pentru Hristos și cultivarea iubirii pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Grigore din Nazianz, supranumit și Teologul, a pus bazele unei pedagogii a formării. În pregătirea Teologului, spunea el, contează foarte mult trăirea interioară, respectiv vibrarea sufletului în acord cu Sfânta Scriptură.

Sfântul Ioan Gură de Aur considera că a educa înseamnă a-l crește pe copil moral, în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența și a forma un atlet pentru Hristos în scopul mântuirii sufletului său.

Sfântul Augustin, maniheist pentru o perioadă, trece la creștinism și pune un mare accent pe dimensiunea credinței în cunoaștere. Doar Hristos este învățătorul lăuntric, consider el, omul nefiind decât un instrument care vestește cunoașterea afară, prin cuvinte.

Cuvinte cheie: tradiție-creștină, voință divină, creștinism, iubire divină, Dumnezeu, desăvârșire prin credintă.

PARENTS THOUGHT religious education in church and Christian philosophy

Drd.Raluca-Ștefania Balica

Faculty of Political Science, Philosophy and

Communication Sciences,

Doctoral School of Philosophy,

University of West Timișoara

[anonimizat]

Tel .: 0751 174 177

Abstract:

There has always been a relationship of interpenetration and complementarity between religion and culture. On the one hand, religion has supported and promoted numerous cultural acts incorporated, on the other hand, many members of the Church have generated great cultural works.

In this study we attempted a brief contribution to the Church Fathers and Christian philosophers to develop a human psycho-pedagogues of religious education. Thus, Clement of Alexandria is the first Christian thinker who had developed a systematic education pedagogy, the source of which was fed Christian tradition. After Clement, the ideal education is the achievement of consonances between human will and divine will. For that achievement, Clement says, it is necessary: ​​conversion, training and perfection. Also, Clement of Alexandria does not neglect the moral, intellectual, aesthetic and physical education.

Tertullian, a lawyer at the beginning, realized literary, philosophy and health studies. Aware of Greek philosophy, he is considered the creator of Latin theological language. It is against the pagan culture and Christianity mostly composed of elements of a Stoic, Platonic, and dialectic. Tertullian has cultivated three major themes: the position of Christianity to the company and the Romanian state, defense against heresies authentic theology and moral behavior of Christians.

Origen led ascetic life and his knowledge but also through his writings, made ​​famous Catechetical School of Alexandria.

Basil believes that living together is favorable perfection by faith. He aims to achieve moral and religious personalities: living in Christ, for Christ and cultivate love for God and for people.

Gregory from Nazianzus, also called the Theologian founded a teachers training. In theological training, he said, very important inner experience or vibrating soul in accord with Scripture.

St. John Chrysostom believes that educating means of raising moral child in godliness, to take care of his soul, intelligence and form the shape of an athlete for Christ in the salvation of his soul purpose.

St. Augustine, Manichean for a while, and turn to Christianity puts great emphasis on the knowledge dimension of faith. Only Christ is the inner teacher, he said, but only a man who proclaims knowledge tool out words.

Keywords: Christian – tradition, divine will, Christianity, divine love, God, totally by faith.

CLEMENT ALEXANDRINUL (150-215 d.Hr.) se formează în Alexandria în spiritul și la confluența culturilor greacă, creștină și iudaică. În anul 200 el devine conducătorul școlii din Alexandria, iar odată cu persecuțiile lui Septimiu Sever, închide școala și se refugiază în Capadocia la fostul său elev, Alexandru.

Spirit permisiv față de valorile spirituale ale timpului, după cum spunea Narly în 1935, el întreține un eficent dialog cu filosofia greacă, crezând că aceasta ește necesară creștinului pentru disciplinarea și fortificarea credinței sale. Clement apreciază foarte mult cunoașterea și știința, considerând învățătura ca fiind prima treaptă a mântuirii, deoarece prin ea noi dobândim știința asupra lucrurilor dumnezeiești și pământești, și tot prin ea ajungem la înțelepciunea care luminează întunericul conștiinței și distingem adevărul de falsitate.

Este primul gânditor creștin care a lăsat o lucrare de pedagogie sistematică, din care s-a alimentat tradiția creștină și care acordă un loc deosebii educației religioase, fără a neglija însă educația morală, intelectuală, estetică sau fizică.

În concepția sa idealul educației constă în acordarea voinței umane cu voința divină, fapt pentru care este nevoie de împlinirea convertirii, instruirii și desăvârșirii. Principala sa lucrare cu caracter educativ este Pedagogul, lucrare în care Cuvântul lui Dumnezeu este întruchipat de Pedagog. Cei convertiți trebuia să fie educați pentru viața creștină. Iar pedagogul nu este altcineva decât Hristos, spune Clement. Pedagogul este cel care îi conduce cu responsabilitate pe copii. „Pedagogul este deci, spune Clement Alexandrinul, în mod natural, Logosul, căci el ne conduce pe noi, copiii, spre salvare… Cât privește pedagogia, aceasta este religia: ea este în același timp învățătura în serviciul lui Dumnezeu, educația în vederea cunoașterii și a bunei formări care ne conduce spre cer. Numele de «pedagogie» acoperă realități multiple: pedagogia pe care o cere conducerea și instruirea; pedagogia care dă orientarea și învățământul; în al treilea rând, pedagogia în sensul formării primite, apoi pedagogia ca materie de predat, cum ar fi, de pildă, preceptele. Cât despre pedagogia lui Dumnezeu, aceasta este indicarea căii drepte a adevărului în vederea contemplării lui Dumnezeu, indicația unei sfinte conduite printr-o perseverență eternă."

Idealul educației creștine este înscrierea omului pe drumul către Hristos, dobândirea virtuții, mântuirea sufletului prin răscumpărare, dar și prin educație sistematică. Educația creștină, este universală, deoarece cuprinzânde oamenii de toate vârstele; modelul educației este întruchipat de Iisus Hristos, iar scopul educației în spirit creștin cere o viață aleasă, îndreptată atât asupra sufletului, cât și asupra trupului.

În viziunea lui Clement, Pedagogul este fără de păcat, nepătimaș cu sufletul, este Dumnezeu preacurat în chip de om, slujitor al voinței părintești, este Cuvântul Domnului, Cel ce este în Tatăl, Cel ce stă în dreapta Tatălui. Sarcina principală a omului constă în accederea la această stare în chip treptat, ținând seama de faptul că atributul perfecțiunii nu aparține omului, ci divinității, care este fără păcat. Adevăratul creștin se caracterizează prin acceptarea și ascultarea de canoanele credinței, care este mântuitoare și roditoare în spiritul omului. Elementul activ și transformator el educației este constituit din Cuvântul lui Dumnezeu, iar scopul educației constă în mântuirea omului prin credință și săvârșirea faptelor bune.

Numai ascultând cuvintele Pedagogului avem șanse reale de a dobândi fericirea veșnică, iar mântuirea este invocată prin împlinirea voinței Tatălui. Calea cea mai sigură de a ajungere la mântuire este credința în Dumnezeu. Adevărata pedagogie este credința pioasă și învățarea închinării către Dumnezeu, este dreapta îndrumare care ne înalță la cer. Ea este călăuza căutării adevărului pentru înțelegerea lui Dumnezeu, este o întipărire a faptelor sfinte pentru o durată perpetuă.

Clement Alexandrinul consideră că omul nu se poate mântui singur, ci numai cu ajutorul grației divine, prin colaborarea cu harul veșnic și prin participarea activă a credinciosului. Această idee a implicării harului divin în educație este o constantă care apare la toți marii Părinți și Scriitori bisericești.

TERTULIAN (160-240 d.Hr.) s-a născut în Cartagina ca fiu al unui centurion din armata proconsulară și a făcut studii literare, filosofice, medicale și juridice. La început a fost avocat, iar în anul 193 a trecut la creștinism. Tertulian, deși cunoștea filosofia greacă, vedea în aceasta germenele tuturor relelor, al discordiilor religioase și al ereziilor. El este socotit a fi adevăratul creator al limbii teologice latine. De la el ne-au rămas lucrări precum: Apologeticum, Mărturia sufletului, Despre suflet, Despre rugăciune. Despre răbdare, Despre pocăință.

Tertulian, care vedea în cultura păgână o îndrumare spre înțelepciune falsă și arogantă, este împotriva clădirii unui creștinism alcătuit din elemente stoice, platonice și dialectice. El a cultivate trei mari teme: poziția creștinismului față de societatea și statul roman, apărarea teologiei autentice în fața ereziilor și comportarea morală a creștinilor. În concepția sa, creștinului îi este îngăduit să învețe literatura profană, dar îi este interzis să o predea. El acceptă ca fiii creștinilor să meargă la școala laică, în virtutea uzanței, dar refuză ideea ca la aceste școli să predea creștinii înșiși.

El a militat pentru o reglementare strictă în ceea ce privește disciplina Bisericii, recăsătorirea și postul și consideră că pocăința este începutul mântuirii omului lovit de patima păcatului, fiindcă păcatul este legat de pedeapsă, iar căința sinceră, de izbândă. În concepția sa pocăința este acel simțământ dureros al sufletului care se naște din părerea de rău pentru o abatere anterioară. Păgânii nu știu să deosebească ce este bine și ce este rău. Numai mântuirea omului prin pocăință rămâne singurul mijloc de salvare și iertare a oamenilor.

ORIGENE (185-254 d.Hr.) s-a născut într-o familie de creștini în orașul Alexandria. Tatăl său a fost profesor și i-a cultivat dragostea față de cultura greacă. În anul 202 tatăl său a fost martirizat, iar el a fost nevoit să-și susțină familia. La 18 ani a devenit conducătorul școlii catehetice din Alexandria, pe care o părăsește pentru a deveni profesor la școala din Cezareea, blamat fiind de episcopul Demetrius.

Ducând o viață ascetică, a făcut celebră școala catehetică din Alexandria, prin marea lui erudiție și prin importantele sale scrieri, recomandă elevilor să citească pe toți filosofii și poeții, întrucât cine nu cunoaște decât o opinie acela are toate șansele să devină intolerant. Ca laic, s-a implicat în activitatea de predicare. Grigore Taumaturgul, unul dintre cei mai străluciți elevi pe care i-a avut, ne descrie filosofia educativă a lui Origene: ,,nu se dezaproba nici un obiect de studiu, nimic nu se ascundea sau interzicea; se cultiva necesitatea analizei și cercetării unoi vaste domenii, asigurându-se ajungerea la satisfacții spirituale puternice.”

El aconcepu programe de educație atât pentru elevii obișnuiți, cât și pentru cei cu abilități deosebite, în ceea ce privește interpretarea Bibliei, el a identificat trei niveluri semiotice lăsate în seama hermeneuticii biblice : sensul literal, aplicarea morală pentru suflet și sensul alegoric sau spiritual.

VASILE CEL MARE (330-379 d.Hr.) s-a născut în Cezareea Capadociei, ca fiu al unui bogat avocat și retor. Arhiereu și păstor de suflete, el a avut o cultură aleasă, formată prin studii riguroase la Cezareea, Constantinopol și Atena. Prieten cu Sfântul Grigore din Nazianz, el a fost profesor de retorică, iar în 364 s-a preoțit, iar ;ase ani mai târziu îl găsim episcop al Cezareei.. A înființat instituții de asistență socială, azile, școli și s-a impus printr-o insistentă activitate pastorală și socială. Principalele sale scrieri sunt: Învățături morale, Regulile mari, Regulile mici, Despre credință, Omilii.

Promotor al vieții ascetice, el consideră totuși că viața în comun este prielnică desăvârșirii prin credință. Prin comparații semnificative, el arată că viața solitară este inferioară vieții laolalt, fapt pentru care va scrie Regulile mari și Regulile mici, lucrare ce ordonează și astăzi viața călugărilor din mănăstirile ortodoxe. Viața în mănăstire se cere a fi întemeiată pe ordine, statornicie, disciplină. Sfântul Vasile cel Mare precizează reguli privitoare la rugăciune, la studiu, muncă manuală, la relațiile dintre monahi sau dintre aceștia și lumea laică. După cum afirma Adămuț, „Preceptul lui este ora et labora (rugăciune și muncă)… Ora et labora definește un autentic ethos al viețuirii creștine integrale și este principiul care sintetizează și caracterizează dubla natură a omului: esența sa spirituală și structura psihofizică". Adămuț, 1997, p. 234).

Idei cu privire la educație aflăm în ambele scrieri invocate, la care se mai adaugă și cele din Regulile morale. Cuvânt către tineri. Etica, Constituțiile ascetice. În concepția sa, finalitatea existenței omului, ca și scopul educației, rezidă în pregătirea pentru viața cealaltă – idee pe care o vom găsimai târziu și la Comenius. (Cucoș, p.86;). Omul trebuie să iubească și să țintească din toate puterile spre tot ceea ce facilitează atingerea acestui țel și să se țină la distanță de ceea ce nu are nici o legătură cu acesta. Ca mijloace de purificare recomandă rugăciunea, activitatea și postul.

Cultura laică joacă și rolul de podoabă a spiritului: pomul nu numai că poartă roade, dar este împodobit și cu frunze. „Rostul unui arbore este de a da fructul său la timpul potrivit; cu toate acestea, frunzele care freamătă în jurul ramurilor îi formează o podoabă. Astfel, fructul esențial al sufletului este adevărul, dar îmbrăcămintea exterioară a înțelepciunii nu trebuie să fie disprețuită; ea seamănă cu aceste foi care împrumută fructului o umbră utilă și o podoabă grațioasă."Păcatul ține nu numai de faptă, ci și de cuvântul nedemn și pernicios.

El urmărește realizarea unei personalități moral–religioase, trăirea întru Hristos, pentru Hristos, cultivarea iubirii pentru Dumnezeu și pentru oameni. El recomandă cunoașterea învățăturii Vechiului și a Noului Testament, obiectiv care trebuie urmărit de timpuriu, prin educarea copiilor în disciplină și iubire față de Dumnezeu. „Așadar, spunea el, trebuie ca sufletul să fie îndrumat spre practicarea faptelor bune îndată, de la început, când este încă ușor de format și fraged și, fiind moale ca ceara, primește cu ușurință formele care se presează asupra lui, așa încât, atunci când va veni rațiunea să arate (sugereze) ceea ce este folositor, iar obiceiul să îndrume cu ușurință spre săvârșirea binelui." Sfântul Vasile cel Mare face o serie de recomandări cu privire la somn, la priveghere, în legătură cu cantitatea, calitatea și periodicitatea mâncării, cu privire la îngrijirea trupului, îndeamnă ca în caz de maladie să se consulte medicul. Arta pedagogului se aseamănă cu meșteșugul medicului: nu trebuie prescris același medicament pentru orice boală, bolnav sau mădular. Pedeapsa este presupusă, iar aceasta va fi dimensionată în funcție de mărimea păcatului. Dacă un copil îl supără pe un coleg, pedeapsa va fi următoarea: copilul provocator să aibă față de acel camarad o conduită cu atât mai iubitoare și să-i facă servicii cu atât mai mari, cu cât 1-a supărat mai mult. Dacă un elev s-a comportat necuviincios la masă, se pledează pentru ideea ca acel copil să fie silit la ora mesei a privi cum ceilalți mănâncă frumos, fără să se atingă de bucate. Pedepsele sunt asimilate unor exerciții de autoperfecționare, pentru stăpânirea sinelui și înfăptuirea unor acțiuni juste. Părintele Bisericii mai cere ca elevii „să fie instruiți în sentințele din Proverbe și sa li se ofere premii pentru reținerea numelor și faptelor din acestea, ca să-și ajungă scopul cu plăcere și cu comoditate (recreere), fără suferințe și fără jigniri. Iar atenția spiritului și obiceiul de a nu se îngâmfa și-1 vor însuși aceștia cu ușurință printr-o educație bună, dacă vor fi întrebați necontenit de către învățători unde le sunt gândurile și cu ce se ocupă în cugetele lor. Căci această naivitate (sinceritate) a vârstei, fără viclenie și incapabilă de minciună. trădează secretele sufletului.

Copiii, spunea el, vor locui în camere separate de cele ale călugărilor și, in genere, trebuie ținuți la distanță de intimitatea vieții acestora, mai ales de aspectele mai puțin plăcute, inclusiv păcatele și greșelile lor. Sfântul Vasile cel Mare se dovedește a fi un fin psiholog atunci când analizează influențele și determinările educative ale vieții în comun. Copiii pot fi influențați în bine, preluând modele de conduită dezirabile, dar și în rău, prin imitarea unor fărădelegi. în afară de acestea, s-ar putea întâmpla ca cei tineri, stând la un loc cu cei vârstnici, să treacă la a face, în mod necuviincios și înainte de vreme, lucruri pe care cei mai bătrâni le fac în mod cuviincios, căci vârsta le-o permite. Educarea voinței constituie un alt obiectiv al educației. Patimile sunt, după Sfântul Vasile cel Mare, asemenea valurilor; dacă stai deasupra lor, vei fi un cârmaci sigur al vieții, dar daca nu le stăpânești cu rațiune și statornicie, vei fi aruncat încoace și încolo, ca o corabie fără greutate și te vei îneca în „marea" păcatului. Patimile nu sunt numaidecât rele în sine; ele pot deveni bune, dacă li se dă o întrebuințare inspirată.

GRIGORE DIN NAZIANZ (329-390 d.Hr.) s-a născut la Arianz, aproape de Nazianz, în 329, ca fiu al unui episcop. Studiile le face la Cezareea Capadociei, Cezareea Palestinei, la Alexandria și la Atena. Lucrează împreună cu prietenul său, Vasile cel Mare, la alcătuirea primei Filocalii. Este hirotonit preot în 361, iar în anul 380, devine episcop al Constantinopolului. S-a remarcat printr talent oratoric și literar. Principalele sale opere sunt: Cinci cuvântări teologice, Cuvântări ocazionale, Scrisori.

Supranumit și Teologul, datorită profunzimii gândirii sale cu privire la pregătirea teologului, Grigore din Nazianz, ca și alți Părinți și Scriitori bisericești, a pus bazele unei adevărate pedagogii a formării într-o direcție de cea mai mare importanță pentru vremurile sale.

Ca om al Bisericii, Teologul trebuie să fie un cunoscător, păstrător și sporitor al valorilor teologice. El trebuie să dispună de o cultură pe măsură și să fie un exemplu de trăire în concordanță cu normele religioase. Factorii care concură la formarea sa sunt familia și școala, fiecare aducându-și o contribuție specifică. în familie, de pildă, se învață pentru prima dată cele dintâi precepte religioase și se alimentează conduitele pro-sociale, prin iubirea semenilor. Grigore din Nazianz nu este împotriva culturii păgâne, ci o prescrie, întrucât ea poate completa cultura teologului, ființând ca o sursă de comparare și de expansiune a culturii teologice. Este conștient de importanța oratoriei, a stăpânirii artei discursive; ne îndeamnă să învățăm să ne strunim limba, pentru a scoate la vreme ideile „ce se zbat în durerile facerii".

În pregătirea teologului contează foarte mult trăirea interioară, respectiv vibrarea sufletului în acord cu cuvintele Sfintei Scripturi; un bun teolog se va pregăti sufletește pentru întâmpinarea comorilor ascunse ale înțelepciunii dumnezeiești; doar astfel el o va putea pătrunde și transmite și altora. Propovăduitorul adevărurilor de credință trebuie să fie un exemplu în promovarea bineluia virtuții și a dragostei. Ca să lumineze pe alții, teologul însuși trebuie să fie luminat și curat, mai aproape de Dumnezeu, comparativ cu alții.

Sfântul Grigore din Nazianz consideră că nu se cade a vorbi orice despre Dumnezeu, în orice vreme și oricui, ci este o vreme anume când trebuie să vorbim despre El. Cultura, după Sfântul Grigore din Nazianz, are un rol purificator, ea ne înalță și ne înnobilează, ne conduce pe drumul autoperfecționării, alimentând neîncetat setea pentru desăvârșirea spirituală. Cultura se dobândește prin contactul cu școala, cu cărturarii și cu cărțile.

IOAN GURĂ DE AUR (344-407 d.Hr.) s-a născut în 344, în Antiohia, ca fiu al unui militar. Rămas orfan de tată, este crescut de mama sa. Studiază dreptul, filosofia și retorica. Inițial îmbrățișează meseria de avocat, dar se va retrage, deși cucerise o oarecare faimă, din cauza dezgustului față de viciile omenești. în 369 trece la creștinism și se dedică studierii textelor biblice. în 374, se retrage timp de patru ani în munții Antiohiei, unde duce o viață de asceză. Devine predicator și desfășoară o prodigioasă activitate misionară. Mai târziu, în 381, se hirotonisește, iar în 397 este așezat patriarh al Constantinopolului. A lăsat o mare operă alcătuită din Omilii asupra Sfintei Scripturi, Despre pocăință, Despre preoție, Despre slava deșartă și despre educația copiilor etc.

Prin studierea dreptului, filosofiei și retoricii, Ioan Antiohianul va fi supranumit, în secolul al IV-lea, Hrisostomul (Gură de Aur), ca urmare a talentului său oratoric deosebit. Concepția sa explicită este expusă în Despre slava deșartă și despre educația copiilor, un adevărat tratat de pedagogie. Educația reprezintă în concepția lui Ioan Hrisostomul problema capitală a omului, din lipsa de educație decurgând toate relele posibile. Un copil lipsit de educație este considerat a fi un dușman și vrăjmaș al tuturora, al lui Dumnezeu, al naturii, al legilor, al vieții sociale. Educația trebuie realizată încă de la cea mai fragedă vârstă, atunci când sufletul este modelabil, precum o pastă care ia orice formă îi dai. Idealul educației vizează cultivarea credinței și disprețuirea bunurilor trecătoare. A educa – ne sugerează Sfântul Ioan Gură de Aur – înseamnă a purta grijă de copii și de tineri în ceea ce privește curățenia sufletească și buna-cuviință, a-1 crește pe copil moral, om drept, a-1 crește în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui.

Rolul principal în realizarea educației îl au părinții, care trebuie să procedeze precum pictorii și sculptorii. „Dați-vă osteneala – ne povățuiește Sfântul Ioan Hrisostomul – ca să construiți lui Dumnezeu minunate statui: îndepărtați ce este de prisos și adăugați ce lipsește. în fiecare zi uitați-vă cu grijă la ei, observați și darul pe care-1 au de la natură spre a-1 dezvolta, dar și cusurul de la natură spre a-1 îndepărta." Sarcina principală în realizarea educației în familie îi revine femeii, care este mai aproape de copil și stă mai mult în preajma lui. în afara familiei se apelează la învățători, pedagogi, sclavi, doici.

Motivația educației derivă și dintr-o rațiune dictată de psihologia vârstei, întrucât copilul este lipsit de experiență și este înclinat funciarmente spre mânie și comiterea răului, iar tânărul este asemenea unui cal neîmblânzit și a unei fiare sălbatice.

Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă supravegherea neîncetată, postul și rugăciunea, spre moralizarea copilului și mântuirea sufletului lui. Cea mai sigură cale de a ajunge la înțelepciune este sădirea fricii față de Dumnezeu. Cât privește educarea fetelor, recomandă o educație în conformitate cu rostul lor, și anume acela de a fi bune gospodine, de a da naștere la copii și de a-i crește în bună orânduială.

Sfântul Ioan Gură de Aur cere ca pedagogul să fie bărbat virtuos, vrednic și destoinic. Alegerea dascălului nu se va face la întâmplare, căci personalitatea lui își lasă pecetea direct asupra celui format. O mare calitate a educatorului este dată de convergența dintre vorbă și act: nimic nu-i mai rău decât un dascăl care este filosof numai în cuvinte, iar nu și în fapte; acesta nu-i decât un fățarnic. Educatorul trebuie să fie convins de ceea ce spune și face, căci altfel nu i-ar putea influența înspre mai bine pe alții. Iată un principiu vizionar care nu trebuie uitat atunci când proiectăm strategii de formare a formatorilor.

AUGUSTIN (354-430 d.Hr.) s-a născut la Tagast, Numidia, în așa numita Algeria de astăzi, tatăl său fiind păgân, iar mama sa creștină. A studiat la Madaura și Cartagenia, fiind atras spre literatura latină. La început a fost maniheist, însă, în cele din urmp a trecut la creștinism, fiind profesor de gramatică la Tagast, dar și de retorică la Cartagina, Roma și Milano. Anul 391 este anul în care acesta devine preot, iar în 395 devine episcop al Iponiei. Augustin s-a îndreptat către religia creștină după ce a dat o luptă grea cu el însuși, pentru a se putea rupe de trecutul său imoral, transformându-se astfel într-un propagator desăvârșit al dreptei credințe.

În viziune acestuia, adevărul este absolut și în niciun caz relativ, ajungându-se la el foar prin intermediul credinței, iar în acest sens scopul educației este de a-l îndrepta pe om către o judecată independentă, iar tocmai din aceste considerente Augustin a creat un anumit tip de școală care avea capacitatea de a răspunde nevoii de a forma preoți.

În continuare, Augustin susține că educația necesită să fie orientată către religie, ea fiind o iluminare a sufletului, ochilor și a minții spre lumina veritabilă. Acesta pune un accent deosebit pe dimensiunea credinței în cunoaștere, fiind de părere că noi credem ceea ce înțelegem, dar nu suntem capabili să înțelegem ceea ce nu putem crede, scopul suprem al cunoașterii fiind atingerea unei viziuni supranaturale și posesia binelui. Totodată, trebuie să înțelegem că nu prin intermediul rațiunii ajungem la adevărul suprem, ci doar prin trăirea lui în sufletul nostru. Deci, putem concluzioana că aflarea adevărului constituie un proces infinit, ce începe prin acumularea unor date cu caracter intuitiv, și se termină cu înțelegerea adevărului absolut și a naturii lui Dumnezeu.

Augustin recomandă drept obiecte de studiu literatura, retorica, logica, aritmetica, etica și filosofia naturală, obiecte ce vor preda astfel încât să nu poată corupe credința copilului. În continuare, Augustin face pledoarie pentru un învățământ intuitiv, care să aibă la bază cunoașterea și trăirea faptelor, acesta nu trebuie să fie obositor, ci să atragă, să fie plăcut. Augustin promovează cultivarea curiozității libere a copilului și înclinațiile sale spre activitățile ludice. Așadar, acesta recomandă trezirea interesului, bunăvoința, fiind împotriva unui tratament aspru. Din contră, el este adeptul entuziasmului pedagogic, în care educatorul trebuie să trăiască în comuniune cu școlarii săi, alcătuind împreună o adevărată comunitate de interese, dar și de aspirații comune. Cursurile trebuie să păstreze o spontaneitate, să fie privite ca o investigație, o creație sau, de ce nu, o reîncepere, apărând dreptul copiilor de a pune întrebări și de a-și exprima liber opiniile, de a se intra în discuții contradictorii cu învățătorul, dacă situația o cere. De asemenea, Augustin subliniază că educatorul trebuie să fie un filosof al educației, dar și o întruchipare a înțelepciunii și a echilibrului, reprezentând un exemplu demn de urmat de către elevii săi.

În concluzie, putem spune că atât Părinții Bisericii cât și primii filosofi creștini au afirmat necesitatea educației creștine a omului, importanța credinței în Dumnezeu pentru mântuirea sufletului și necesitatea cunoașterii metodelor de instruire și educație a individului în scopul întăririi credinței în Dumnezeu și a cunoașterii lui Dumnezeu.

Bibliografie:

.

ADĂMUȚ, Anton , 1997, Literatură și filosofie creștină, Fides, Iași.

CUCOȘ, Constantin, 2009, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași.

D ALEXANDRIE, Clément, 1960, La Pédagogue, Livre I, Les Éditions du Cerf, Paris.

FECIORU, Dumitru , 1937, Ideile Pedagogice ale Sfîntului Ioan Hrisostom, Tipografia Cărților Bisericești, București.

GANGEL, Kenneth; WARREN, Benson, 1994, Educația creștină. Istoria și filosofia ei, Cartea Creștină, Oradea.

Sfântul Vasile cel Mare, 1959, „Asceticele” în Părinți și scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe române, București.