Educatia Religioasa

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS”, GALAȚI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ȘI TEOLOGIE

DEPARTAMENT TEOLOGIE

Educația creștină și ierarhia valorilor

Coordonator : Student:

Pr. Univ. dr. Leontin Popescu Corjos Lăcrămioara Cătălina

Teologie – Asistență Socială

Galați

2015-2016

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………………..3

Capitolul I – Educația moral- religioasă. Premise teoretice…………………………………………5

I.1.Educația religioasă în școli………………………………………………………………….5

I.2. Religie și morală – Putem fi mai buni fără Dumnezeu?………………………….7

I.3.Educația religioasa în familie………………………………………………………………9

Capitolul II – Valorile spirituale creștine în umbra nonvalorilor………………………………..14

II. 1.Iisus Hristos- Modelul suprem al valorilor creștine……………………………14

II. 2.Non-Valorile postmodernismului…………………………………………………….18

II. 3.Desacralizarea societății contemporane……………………………………………21

Capitolul III- Educația în noua eră digitală

Introducere

Spiritualizarea ființei umane este reprezentată, în general de educație, fapt care duce și la împlinirea intelectuală sau morală.

Componenta religioasă completează educația, reîntregind omul și sensibilizându-i simțul religios.

Religia și morala sunt complementare, viața morală fiind doar o iluzie dacă nu își găsește repere în cea religioasă.

Societatea contemporană însă nu pare câtuși de puțin interesată de punerea în practică a celor enunțate mai sus, focalizându-se în schimb spre desacralizarea adevăratelor valori morale.

Această tendință de negare a lui Dumnezeu, este evidențiată mai cu seamă în Occident, unde valorile religioase au devenit doar simple opțiuni.

Lipsa de implicare și responsabilitate a familiei în ceea ce ține de transmiterea și valorificarea educației sub toate aspectele ei, duce implicit la dezorientarea tinerei generații în asimilarea valorilor pozitive.

Școala, ca o continuatoare a valorilor insuflate în familie, se face și ea responsabilă de păstrarea și transmiterea virtuților ce țin de identitatea fiecăruia.

Angrenat în societatea de consum a zilelor noastre, învățământul, mai ales cel occidental, al cărui exemplu se vrea a fi urmat și la noi în țară, preferă promovarea în rândul elevilor a unor valori „la modă”, precum educația sexuală de la vârste foarte mici în locul unor discipline folositoare vieții.

Valorile tradiționale nu au dispărut ci au fost abandonate, schimbate cu unele care să nu deranjeze conștiința pervertită a postmodernismului.

Omul modern se află într-o cursă pentru putere, care să-l propulseze spre cucerirea universului, fără să-i pese însă ca prețul plătit este unul mult prea scump, acela al pierderii sufletului. În acest sens, Sfânta Evanghelie vine să pună punctul pe „i”, atunci când evidențiază că „și ce îi va folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” ( Mt. 16:236 ).

Căutând o lumină amăgitoare, omul a găsit întunericul: „ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric.” ( Lc. 11:35 ). „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.” (Ioan 3:19).

Astfel, educația religioasă se vede nevoită să facă față și să răspundă unor provocări ale unei lumi în care s-au pierdut și încă se pierd repere, ea fiind liantul care ne apropie de adevăratele valori religioase și morale. Ea echilibrează balanța împotriva non valorilor morale din societatea contemporană și a promovării din ce în ce mai agresive a imoralității și violenței prin mass media.

Capitolul I – Educația moral-religioasă. Premise teoretice

I.1. Educația religioasă în școală

După 1990, în România, au fost introduse orele de religie în școli după ce timp de 45 de ani, creștinismul a stat în bezna comunismului ateu.

Faptul că trăim într-o lume care pune din ce în ce mai mult accent pe non valoare, și-a spus cuvântul atunci când s-a pus problema importanței menținerii orelor de religie în școala românească. Din fericire, încercarea de relativizare a studierii religiei, nu și-a găsit ecoul pe care inițiatorii acestui curent și l-au dorit.

Faptul că religia face parte din ADN-ul poporului român, ne este confirmat și de izvoarele istorice care atestă prima școală românească în cadrul Bisericii Sfântul Nicolae, din Scheii Brașovului, unde s-au ținut primele cursuri în limba română, încă din 1583.

Statul, Familia, Biserica și Școala, sunt elemente instituționale, care, atunci când interacționează, dau ca rezultat adevăratele valori demne de urmat.

Astfel, educația pe care copilul o primește în familie, trebuie să fie neapărat continuată și de școală, pentru a întregi astfel caracterul viitorului adult, care își poate găsi echilibrul în spiritul iubirii aproapelui.

Religia este cea care îi învață pe tineri despre iubirea pură, sinceră și despre adevăratele valori și virtuți precum blândețea, smerenia sau ascultarea.

Nu putem vorbi despre educație fără să ne raportăm la Dumnezeu, cum nu putem vorbi de identitate în lipsa Aceluiași Dumnezeu.

În cadrul sistemului public de învățământ, religia a jucat un rol extrem de important în ceea ce privește formarea atitudinilor și deprinderilor morale și sociale. În cuvântul său de învățătură, Preafericitul Patriarh al României, Daniel, ține să sublinieze că întocmai cum geografia este importantă pentru determinarea configurației spațiale a pământului, sau istoria, pentru cunoașterea trecutului altor generații, așa și religia este importantă întrucât ea ne vorbește despre comuniunea dintre om și Creator.

Așadar, școala nu se poate lipsi de educația religioasă, pentru că doar prin studiul religiei societatea românească își poate păstra averea și identitatea spirituală în vederea transmiterii acestora, generațiilor următoare.

Sănătatea spirituală a tinerilor poate fi menținută prin orele de religie la care aceștia învață despre iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, despre nădejde, recunoștință și dreptate.

Valențele educaționale ale religiei în școală, se reflectă în reducerea crizelor de identitate de care pare să sufere tot mai mult, omul contemporan.

Dictatura comunisto-ateistă ce ne-a fost impusă, ne-a învățat „să nu mai dorim cultură fără credință, știință fără spiritualitate, materie fără spirit, cunoaștere fără comuniune, filosofie fără speranță și, îndeosebi, școală fără suflet, adică educație fără religie, mai ales la vârsta întrebărilor existențiale șli a formării spirituale a tinerilor”.

Fără a fi o expresie exagerată, se poate spune că ora de religie reprezintă o investiție inspirată și fericită, ea ducând în viitor la formarea unei societăți în care să trăiască viitori cetățeni ai Raiului.

Jan Amos Comenius consideră că finalitățile educației religioase, pot fi atinse doar prin raportarea la modelul oferit de Hristos: „Creștinii trebuie să fie formați după exemplul Lui, luminați în spirit, sfinți în sârguința conștiinței și puternici în fapte ( fiecare după vocația sa)”.

Scopul studierii religiei în școală, face referire directă la ceea ce Însuși Domnul nostru Iisus Hristos ne-a revelat, și anume cunoașterea lui Dumnezeu și crearea unei comuniuni cu El.

Superioritatea educației creștine ne este arătată în cuvintele Mântuitorului „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”!( Matei 24, 35 ). Tot religia ne învață despre originea divină a omului și principalul scop al acestuia în viața pământească așa cum reiese și din spusele Sfântului Grigorie de Nyssa: :„Omul, care a fost zidit pentru a se putea bucura de bunurile dumnezeiești, trebuia să aibă sădită în el o înrudire firească cu Cel din care se împărtășește. De aceea a și fost înzestrat, cu viață, cu rațiune, cu înțelepciune și cu toate bunătățile pe care numai firea dumnezeiască le are, pentru ca fiecare din acestea să trezească în el dorul după Dumnezeu cu Care se știe înrudit”.

Deoarece doar ea poate răspunde la întrebările existențiale ale omului, întrebări ce sunt inaccesibile științei, „Moartea devine relativă, ca o trecere, numai prin Religie-știința, oricât de savantă, nescoțând omul decât aparent din regnul animal”, religia devine un necesar al vieții umane.

În România, „reintroducerea religiei după 1989, nu trebuie considerată un act inovator, ci o revenire la normalitate”.

Școala românească a suferit o schilodire în anul 1948, atunci când comuniștii au dat legea prin care religia a fost interzisă, însă, ceea ce nu au putut să prevadă acele minți diabolice, a fost faptul că nu au reușit să Îl scoată pe Dumnezeu și din inimile românilor.

I.2. Religie și morală – Putem fi mai buni fără Dumnezeu?

„Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele.” (Galateni 5:22-23)

„Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5:16)

Ideea cum că morala nu ar avea nici o legătură cu religia nu își găsește nici un fundament logic, întrucât, un om nu poate fi bun fără să creadă în Cel ce este Izvorul bunătății. Fiind Cel care a dat viață omului, Dătătorul vieții nu poate fi scos din existența umană fără ca acest lucru să nu aibă consecințe dramatice și asupra vieții morale. A nega existența lui Dumnezeu este echivalentul morții duhovnicești, morale. Cu toate acestea, iubirea nemărginită cu care suntem invitați să ne împărtășim, este evidențiată de faptul că, până și nihiliștii sunt ținuți de El: „El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Matei 5:45)

Între morală și religie există o relație de interdependență și complementaritate. „Pentru religie, omul este chipul și asemănarea lui Dumnezeu, creatura Sa cea mai aleasă, fiul Său[…]Și religia și morala înalță deci pe om, îl transpun din sfera materialității și a senzualității în lumea valorilor și-l fac mai nobil, mai bun[… ]Religia fără morală este ca un pom sterp, iar morala fără religie este ca un fruct al cărui miez este lipsit de înveliș”.

În contemporaneitate, avem de a face cu diverse sisteme de morală, unele făcând referire la pozitivism, altele la pesimism. Educația religioasă pentru tineri, se impune cu atât mai mult cu cât societatea se afundă într-o beznă a moralei.

Asistăm la o adevărată cultură a individualismului care „a pătruns, și pe tărâmul normelor sociale, unde a subminat aproape toate formele de autoritate și a slăbit legăturile din interiorul familiilor, cartierelor și națiunilor“.

Se pare că valoarea morală care dă nota societății contemporane, a devenit toleranța care greșit percepută conduce la relativizarea noțiunilor de bine și rău. Tot mai mulți tineri, se pierd în pseudo valorile de import renunțând la religiozitatea și moralitatea virtuților reale, tradiționale.

Dezechilibrul spiritual își are rădăcinile în lipsa de moralitate, care, fiind fără conținut, ne dezumanizează și ne îndepărtează tot mai mult de un viitor alături de Dumnezeu.

Fără credință, omul pierde adevărata legătură și armonie dintre el și lume, dintre ordinea morală și cea socială.

Tendința omului nou de a se îndepărta de religie, a condus la ideea conform căreia, religia ar limita și ar împiedica dezvoltarea morală a acestuia.

Vedem cum în ultima vreme, majoritatea problemelor sociale sunt puse pe seama religiei mai ales pe seama Bisericii, ajungându-se chiar să se susțină de către unele voci, că soluția ar fi separarea moralei de religie.

Vehicularea ideii cum că religia, prin promovarea unui fanatism religios, a dus la distrugerea responsabilității morale, nu se aplică în creștinism. Putem face referire la așa ceva poate în cazul islamului, unde într-adevăr se poate vorbi de o îndoctrinare religioasă încă de la vârste fragede.

Renunțarea la valorile religioase, are drept consecință, haosul moral. Un comportament infracțional, poate fi evitat, dacă se ia în discuție educația religioasă ca și prezență vie în viața credinciosului.

Dacă ar fi să acceptăm faptul că gândirea noastră morală ar putea fi influențată de cultura în care ne-am născut și format, asta ar însemna să negăm existența unei Autorități morale absolute.

Fiind chip al lui Dumnezeu, ființa umană nu poate trăi în amoralitate, însăși această origine divină contribuind la o evaluare a propriilor fapte.

Binele moral nu poate fi separat de Dumnezeu, așa încât, nu poți fi bun și nici nu poți înfăptui binele, fără să ții cont de legile morale pe care Însuși Dumnezeu ni le-a revelat.

I.3. Educația religioasă în familie

Una din instituțiile care învață sau ar trebui să învețe despre poruncile lăsate de Mântuitorul Iisus Hristos, este Familia. Acest lucru reiese din dorința și voința de a face bine propriilor copii, așa cum ne-o arată Domnul: „Este oare între voi un astfel de om, care atunci când fiul său i-ar cere pâine, el să-i dea piatră ?” (Matei VII, 9). Sădită în sânul familiei, sămânța iubirii aproapelui are toate șansele să se dezvolte și în afara ei.

Pentru ca omul să se dezvolte și să se desăvârșească, acesta are nevoie de familie, a cărei principală funcție este aceea de a educa. Aici, copilul se familiarizează cu sentimentul jertfei de sine, pe care părinții, din dragoste sinceră și adevărată îl arată. Văzând spiritul de sacrificiu al părinților, copilul, la rândul lui, va nutri sentimente de iubire, respect și recunoștință față de aceștia.

Pentru a înțelege și mai bine acest aspect, Mântuitorul S-a dat pe Sine exemplu în acest sens, trăind în supunere și ascultare față de Mama Sa și Dreptul Iosif, până la vârsta de 30 de ani.

Valorile morale ale părinților, influențează educația religioasă a copilului, conform unei vechi zicale românești: „Cum îi crești, așa îi ai”. Educarea și formarea unor deprinderi sănătoase pentru copii, constituie o obligație a părinților, aceștia trebuind sa-i modeleze în numele binelui.

Fiind întemeiată pe Sfânta Taină a Cununiei, famila se face responsabilă de formarea și dezvoltarea adevăratelor virtuți care conduc către Hristos.

Părintele Arsenie Papacioc spunea că „familia, este locul în care înveți primii pași în viață, acolo te formezi ca om în cei șapte ani de acasă. Apoi, școala și Biserica îți desăvârșesc educația[…]Familia rămâne pedagogul cel mai bun.”

Arhimandritul Sofronie Saharov spunea că părinții au datoria să se îngrijească ca pruncii lor să crească în așa fel încât să nu simtă ortodoxia ca fiind împovărătoare. Scopul educației copiilor, este acela de a dobândi dragoste către Iisus Hristos și Maica Sa.

Părinții se fac responsabili să le lase moștenire copiilor nu numai bunuri materiale, ci, mai cu seamă, virtuțile morale. ,,Se cuvine, dar ca si părinti, tata si mama să nu se zbată să lase copiilor numai bani mulți si avuție multă, ci mai ales cum să-i poată să-i facă bogati în modestie, în bunatate și în înțelepciune. Să-i facă să nu simtă lipsa de prea multe numai din ale trupului, ci mai ales să se doreasca după bunatate, după iubire si modestie”

O educație autentică este una care formează caractere, bazate pe adevăratele valori spirituale.

Efortului și jertfei părinților, copiii trebuie să le răspundă cu dragoste, recunoștință și respect, Domnul nostru Iisus Hristos fiindu-ne și în acest sens model, atunci când, pe cruce fiind, a încredințat-o pe mama Sa, lui Ioan cel iubit.

De cultivarea valorilor morale în sânul familiei depinde bunul mers al transmiterii creștinismului tradițional și autentic, generațiilor viitoare. Puriatatea sufletească a copiilor reprezintă o podoabă cu care, dacă sunt înzestrați, prin purtarea de grijă a părinților, pot lumina în bezna societății secularizate.

Părinții au toate însușirile esențiale care să-i ajute la îndeplinirea rolului de pedagogi ai propriilor copii, ei fiind și primii educatori ai acestora. Educația părintească este completată de iubirea, răbdarea și jertfelnicia pe care numai un părinte le poate simți pentru copilul său. Părinții se constituie într-un exemplu viu pentru urmașii lor, ei reprezentând un adevărat izvor de iubire, răbdare și spirit de sacrificiu, pe care cu greu le putem întâlni.

Fiind un dar al lui Dumnezeu, simbol al dragostei care îi unește pe soți, copiii oglindesc împărăția cerurilor, așa cum ne-o arată Domnul Iisus Hristos: „Lăsați copii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor" (Matei 19, 13-15).

Creșterea morală și religioasă a copiilor trebuie în permanență vegheată de părinți prin obișnuința acestora cu faptele cele bune, plăcute lui Dumnezeu. Acest lucru este posibil prin întreținerea în sânul familiei a unei atmosfere de dragoste și rugăciune, cu ajutorul căreia copilul se va familiariza cu prezența lui Dumnezeu în viața sa.

Duhul lipsit de sacralitate al epocii în care trăim, poate afecta în mod dramatic responsabilitatea părinților, față de educația copiilor lor.

Părinții nu trebuie să stea în calea înduhovnicirii copiilor, ci să-i încurajeze prin propriul exemplu, prin propria lor viață înduhovnicită.

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră educația ca fiind esențială pentru oameni atunci când spune că „orânduirea întregii lumi atârnă de educație”. Pentru el, educația este cea mai nobilă dintre arte, întrucât, dacă celelalte arte se ancorează în lumea cea văzută, educația tinde spre desăvârșirea vieții viitoare, veșnice.

Fiind cei care poartă în inima și mintea lor neviciată chipul blând al lui Dumnezeu, Mântuitorul ne spune că „De nu vă veți întoarce și de nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei 18, 3).

Capitolul II – Valorile spirituale creștine în umbra nonvalorilor

II. 1.Iisus Hristos- Modelul suprem al valorilor creștine

Iisus Hristos a dăruit celor ce cred într-Însul atât o nouă religie, cât și o nouă morală. El ne-a descoperit o nouă legătură religioasă între om și Dumnezeu: legătura iubirii. Prin Hristos ne-a fost revelată iubirea dumnezeiască, faptul că Dumnezeu nu privește către noi precum își privește un stăpân sclavii ci ca ne privește cu dragostea unui tată pentru fiii săi.

Creștinismul cuprinde în sine și o nouă morală la fel de desăvârșită precum acesta. Noua relație religioasă cu Dumnezeu implică și o nouă moralitate. Întrucât Dumnezeu este desăvârșit, așa trebuie să fie și cel care se vrea a se numi fiu al lui Dumnezeu. „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este!”( Mt. 5, 48). Fiind chip al Celui desăvârșit, omul trebuie să tindă către același tip de moralitate, asemănându-se cu Creatorul său așa cum ne îndeamnă și Apostolul neamurilor, Pavel: „Fiți dar următori lui Dumnezeu, ca niște copii iubiți!”(Ef. 5, 1; 4, 32) , „ca să fiți fără prihană și curați, fii nepătați ai lui Dumnezeu”( Fil. 2, 15). Nu poți zice că iubești pe Dumnezeu ca un fiu dacă nu iubești pe semeni și creatura așa cum le-a iubit și le iubește Dumnezeu.

Fiind Fiul lui Dumnezeu Întrupat, în Iisus Hristos ni se arată desăvârșirea morală prin sfințenia Lui datorată lipsei păcatului. Iisus Hristos se identifică cu binele, El fiind Binele Întrupat. El este Virtutea Însăși, Soarele sfințeniei, din care, ca niște raze strălucesc toate virtuțile, cu o putere maximă și în deplină unitate și armonie. Astfel, din făptura lui Hristos iradiază cu o stralucire deosebită, iubirea de Dumnezeu și de aproapele, milostivirea, blândețea, bunătatea, răbdarea, bărbăția, înțelepciunea, statornicia, ascultarea, smerenia și alte virtuți, care farmecă sufletul credincioșilor ce-i contemplă viața. Virtutea pentru El este expresia sfințeniei Lui ființiale.

Asemănarea desăvârșită a Fiului cu Tatăl se arată și în iubirea lui Iisus Hristos față de lume. Aceasta este tema favorită a Mântuitorului: Iubirea Tatălui față de noi. În variate pilde și în diferite învățături revine aceeași idee, că Tatăl este iubire. Nemărginită este iubirea Tatălui pentru creatură: El priveghează peste crinii câmpului, peste păsările creului, peste toată viața noastră; El revarsă lumina soarelui și binefacerile ploii și peste cei buni și peste cei păcătoși; El așteaptă, cheamă și îmbrățișează în brațele iertării părintești pe cei păcătoși. Dar mai mult decât toate acestea, El a iubit așa de mult lumea încât pe singurul Său Fiu L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viață de veci; El a trimis pe Fiul Său în lume ca să mântuiască lumea și să o aducă iarăși la sânul iubirii Lui părintești (In. 3, 16-17). Din iubire, El S-a Întrupat, împlinind voia Tatălui și ascultător făcându-se până la moartea pe cruce, ca pe noi să ne mântuiască. Așa de mult a iubit El lumea încât a acceptat viața noastră omenească și a luat asupra Sa crucea și moartea pentru mântuirea noastră. „Mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-și pună sufletul pentru prietenii săi, nimeni nu are.”( In. 15, 13), zice Însuși Mântuitorul.

În iubire, Hristos se deschide față de noi, își revarsă sfințenia Luiîn noi, ne comunică puritatea Lui, ne ridică la comuniune cu El. Și acesta este cel mai mare dar al iubirii: că de Sine Însuși se dăruiește nouă, că vrea să sălășluiască în noi, că vfrea ca El să fie în noi, și noi în El. În iubire, sfințenia Lui, se împărtășește tuturor credincioșilor.

O altă calitate morală care e relevată mereu în Iisus Hristos este smerenia. Într-adevăr Întruparea este un act de smerire, de coborâre din înălțimea dumnezeirii la nivelul vieții omenești. Și nu numai că a luat chip e om, ci a acceptat condiția umană cea mai umilă: de fiu al teslarului, născut în peștera dobitoacelor, urmărit de furia lui Irod, crescut în sărăcie, propovăduind fără să aibă unde să iși plece capul. Astfel, S-a identificat cu viața tuturor celor umili și săraci. Mai mult a primit să moară de cea mai înjositoare moarte , moartea pe cruce, rezervată numai tâlharilor și sclavilor. Cu adevărat, „S-a smerit pe Sine, făcțndu-se ascultător până la moarte și încă moarte pe cruce”(Fil. 2, 8). De ce această smerire? Ca să fie mai apropiat de noi, ca să fie unul dintre noi, față de care să avem îndrăzneală a ne apropia și care să ne înțeleagă durerile și năzuințele.

Sfințenia lui Hristos este sfințenia iubirii, care se revarsă peste toți și peste toate, care se apropie în haina smereniei de fiecare, ca să-i cucerească și să-i ridice la o nouă viață.

Aceasta este fizionomia morală a lui Iisus Hristos: sfințenia desăvțrșită îmbrăcată în haina smerenieiși împărtășită tuturor în iubire.. Sfințenie, iubire și smerenie, care constituie fermecătoarea frumusețe duhovnicească a lui Iisus despre care vorbește I. P. S. Mitropolit Nicolae Krutițchi: „Cu ce ne cucerește inimile persoana dumnezeiască a Mântuitorului nostru? Mântuitorul ne cucerește inimile cu smerenia Sa cea desăvârșită… Cu ce ne cucerește dumnezeiescul chip al preadulcelui Iisus? Ne cucerește cu desăvârșita iubire a Dumnezeului-om… Cu ce ne mai cucerește încă chipul evanghelic al Domnului nostru Iisus Hristos? Cu desăvârșita curăție a sufletului Său…”. Iar „Biserica, încântată de măreția și de frumusețea desăvârșită a acestei smerenii”, „de neîntrecuta frumusețe cea fără asemănare a unei atari iubiri” și „plecându-se în fața acestei curății sufletești, dorește din adâncul inimii să-i zică fără încetare: Iisus, frumusețea cea prea luminată!”

Rolul lui Iisus Hristos în viața morală nu se mărginește la faptul că în persoana și viața Lui ne oferă chipul ce desăvârșit al Fiului, așa cum trebuie să fim toți fii Tatălui, ci este mult mai mare. Socotindu-L pe Iisus numai ca un model de imitat, rămânem abia la jumătatea drumului. Iisus Hristos are un rol și mai activ în viața morală a credincioșilor.

Într-adevăr omul a fpst creat după chipul lui Dumnezeu. Dar întrucât el este fiu al Tatălui, rezultă că prototipul după care a fost creat, este Fiul cel Născut, care este din veci la Tatăl. Deci putem spune că omul este creat îndeosebi după chipul Fiului: El este imaginea Fiului pe pământ.

Hristos cu sfințenia Lui este în fiecare credincios, fiecare credincios fiind sfânt prin faptul că poartă în sine toaate puterile sfințeniei, germenii tuturor virtuților, forțele prin care se poate ajunge la desăvârșire. Frumusețea duhovnicească a lui Iisus Hristos strălucește în fiecare credincios. Toți sunt plăsmuiți după forma lui Hristos și pătrunși de sfințenia Lui, „Iubirea, smerenia, curăția, însușiri de căpetenie ale frumuseții sufletești, ele sunt veșmântul ‹‹ de nuntă ›› de care a grăit Mântuitorul în pilda Sa…”( Mt. 22, 2-14).

Odată ce în Iisus Hristos am devenit fii ai lui Dumnezeu după har, suntem și obligați să avem o viață morală demnă de această calitate. Cum putem știi dacă viața noastră este conformă cu atitudinea unui fiu al lui Dumnezeu? Privind la felul cum a viețuit Iisus Hristos, Fiul substanțial al Tatălui și luânduni-L model. Iisus Hristos este deci modelul suprem și veșnic după care trebuie să se orienteze toți cei care vor să fie socotiți ca adevărați fii ai lui Dumnezeu, să umble ca niște fii iubiți ai Tatălui. Hristos Însuși ne cheamă să-I urmăm Lui ( Mt. 10, 38; 16, 24), să luăm model blândețea și smerenia Lui, lepădarea de sine și jertfelnicia Lui, iubirea ce a arătat-o El către noi și slujirea Lui. Astfel, Hristos apare ca modelul suprem și universal, ale Cărui trăsături morale să se întipărească în făptura și viața fiecărui credincios.

Ideea aceasta a urmării lui Hristos, a imitării lui, a fost preluată de toate generațiile celor drept credincioși devenind un bun central al vieții morale ortodoxe. Astfel, Sfântul Policarp scrie Filipinenilor: „Urmați pilda Domnului”. În epistola către Diognet se spune că dacă iubești pe Dumnezeu, vei fii următor bunătății Lui”. Și să nu te prindă mirarea că omul poate fi următor lui Dumnezeu, poate dacă vrea”. Și cine e următor lui Dumnezeu? Cel ce „se arată ca Dumnezeu pentru cei cărora le ajută” adică execută iubirea de semeni așa cum ne-a arătat Hristos. Mucenicii sunt numiți imitatori desăvârșiți ai lui Hristos: „că ( lui Hristos) – se zice în Martiriul Sfântului Policarp – ne închinăm pentru că e Fiul lui Dumnezeu, iar pe mucenici ca ucenici și următori ai Domnului după vrednicie îi iubim, ai căror părtași și împreună ucenici să fim și noi”. Martiriul e urmarea lui Hristos până la jertfă, e chipul adevăratei iubiri, al cărei model este Hristos Însuși: aceasta este ideea care însuflețește pe creștinii celor trei veacuri primare de prigoană și mucenicie. De asemenea, asceții și fecioarele, care năzuiau după desăvârșire trăiesc după pilda lui Hristos.

Clement Alexandrinul scoate de asemenea în evidență urmarea lui Hristos: Se cuvine să răspundem cu dragoste față de cel ce ne îndrumează cu dragoste sptre viețuirea cea mai aleasă, se mai cuvine să trăim după rânduielile hotărârii Lui, nu numai împlinindu-i poruncile sau ferindu-ne de cele oprite, dar și să săvârșim chipurile noastre, fie îndreptâdu-le, fie mai ales imitându-L după putere, ca să ne asemănăm cu El, cu faptele Pedagogului, ca să se împlinească porunca: după chipul și asemanarea Lui.”.

Și pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul Hristos este modelul și idealul vieții noastre. La întrebarea: cine poate împlini toate poruncile? Răspunsul este:„ Cel ce imită pe Domnul și merge pe urmele Lui”. Iar puterea de a-L imita ne-a dat-o Hristos Însuși în harul Său.

Nicolae Cabasila precizează că „trebuie să ne ațintim privirea” spre Hristos și „după El să ne îndreptăm viața” căci El este modelul cel dintâi care s-a dat pe Sine exemplu.

Deci Iisus Hristos este modelul suprem, pe urmele Căruia pășesc toți credincioșii, nu printr-o imitare formală, ci printr-una duhovnicească. Ținta finală a imitării lui Hristos, este ca fiecare credincios să ajungă la asemănarea cu Hristos, la statutra desăvârșirii Lui, adică sa fie desăvârșit precum El este desăvârșit.

II. 2.Non-Valorile postmodernismului

În societatea postmodernă, dimensiunea religioasă a existenței este pusă tot mai mult sub semnul întrebării. Valorile creștine au devenit în timp și valori ale societății, dar aceasta din urmă s-a distanțat, și-a creat elemente calitative care, în modernitatea târzie, concurează cu creștinismul însuși, încercând o separare completă a atitudinilor. Ștergerea, contestarea și chiar dispariția autorităților morale eclesiale sau sociale autentice care să-i ofere omului garanția reperelor morale indubitabile au determinat relativizarea transcendentului și o formă de absolutizare a terestrului. De aici decurge tendința îndepărtării datoriei morale dintre valorile care îl angajează pe om într-o luptă la sfârșitul căreia să se afle mântuirea.

În timpurile noastre, trăim așadar tendința omului contemporan de negare constantă a valorii transcendente a datoriei morale, acțiune realizată prin îndepărtarea lui Dumnezeu din interesul imediat al omului, prin accentuarea sensului individualist și utilitarist al scopului pentru care omul este prezent în lume, prin devalorizarea comunitarului. În fața moralei religioase – având ca scop mântuirea și veșnicia – se impun valorile morale laice, profane, lipsite de substrat religios.

Pentru omul modern, datoria morală față de Dumnezeu s-a modificat în ceea ce privește autoritatea, scopul și valoarea ei. Individualizat, subiectul uman se recunoaște pe sine ca autoritate din care provine puterea de decizie asupra faptelor. Omul contemporan secularizat nu recunoaște, în principiu, valorile și datoriile morale impuse de vreun alt sistem decât cel propriu,autonomizat și egocentric. S-a ajuns la situația în care este valorificată exclusiv libertatea exterioară a omului,căutându-se lipsirea de norme, lejeritatea morală.

În special în societățile deja secularizate, și care se manifestă secularizant, se resimte lipsa vreunei alte valori determinante în afara sinelui individual. Totul gravitează în jurul omului și la dorința sa: el își stabilește criteriile și jaloanele cât mai libertine ale existenței, el impune standardele, el devine executant, el decide ceea ce este agreabil și util pentru el, iar criteriul după care rcalizează alegerea este, cel mai adesea, hedonismul: ,,Libertatea sporită a condus și la căutarea oarbă a plăcerilor ca soluție provizorie a psihicului de a scăpa de stres”.

Concepțiile postmoderne privitoare la raportarea umanului la divinitate nu mai sunt întemeiate prioritar pe credință și pe concepția că există o strânsă interdependență între om și Dumnezeu. Astăzi, lumea reprezintă o realitate, iar cerul alta. Libertatea și independența individuală decid în ce măsură și cât timp ne hrănim din una sau din cealaltă.

Contemporanul nostru se comportă autonom până și față de unul dintre conceptele esențiale ale existenței umane: viața. Astfel, Dumnezeu nu este recunoscut drept sursă a vieții, ci omul se erijează din primitor în stăpân autonom și deplin al ei, considerând că dispune de ea în mod liber, fără să realizeze că acest tip de libertate este una demonică. Creștinul afirmă însă prezența Creatorului în viața persoanei, care simte că este în relație cu EL că Dumnezeu îi umple de sens viața și fapta care primesc valoare prin raportare la transcendent, nu la imanent.

Totul îi este propus omului contemporan pentru ca să-și poată dezvolta fără constrângeri personalitatea, devenită, în fapt, individualitate. Ceea ce mai rămâne ca așa-zis ,,reper" moral orientativ pentru om este ego-ul propriu, din care se vor desprinde dorințele, intențiile și motivațiile săvârșirii faptelor. Raportarea la sine, la voință, la elementele acumulate disparat de individ indică apogeul relativizării axiologice, deoarece obiectivitatea raportării la valorile exteme este anulată cu desăvârșire, iar eul devine centrul determinant și subiectiv al omului. De aceea, valorile promovate la nivel individual vor fi cu prioritate cele dorite sau preferate de individ, lipsite, în principiu, de conotațiile religioase ori comunitare. Tot mai des întâlnim: în locul credinței – misticismul sau nimicul, în locul moralității – autonomia, în locul frumuseții interioare, a sufletului – cea exterioară, a trupului, în locul neamului – individul in locul lui Dumnezeu – eul. Pare că totul este instabil și că se relativizează iar procesul este în continuă desfigurare. Erodarea valorilor a început deja și se continuă pe zi ce trece.

Omul de azi și-a pierdut orientarea din cauza faptului că este dominat de o autosuficiență care Îl alungă pe Dumnezeu din viața sa.

,,Atomizat, redus la propriile forțe, încurajat să-și extindă nedefinit orizontul dorințelor sale, individul nu mai este pregătit și suporte mizeriile existenței. Sub potopul îndemnurilor de a se bucura de viață, prăpastia dintre promisiunea Edenului și realitate, dintre aspirațiile la fericire și existența cotidiană se adâncește implacabil. În civilizația fericirii de masă, fiecare tinde să se intoarcă tot mai mult înspre sine și vede atunci tot ce-l separă de împlinire”.

Una dintre tendințele care pare să se impună în timpurile noastre este reprezentată de neîncrederea acordată vechilor valori ce țineau de specificul credinței și al etniei, ajungându-se până la negarea totală a lor, pentru a fi îmbrățișate alte repere, a căror circulație este facilitată de fenomenul globalizării și de pluralismul ideologic.

Lumea postmodernă, cu o morală relativă și relativizantă, ne obișnuiește – spre exemplu – tot mai mult cu relativizarea conceptului de păcat ca acțiune îndreptată împotriva transcendentului, sub scuza slăbiciunii umane, a exemplului negativ al semenilor sau chiar a inte-rogațiilor negativiste legate de existența lui Dumnezeu. Păcatul iese tot mai mult la lumină, prinde putere, are susținători, devine act public și primește laude, ajunge chiar să fie luat ca model. Pe de altă parte, lipsa de atitudine în sfera duhovnicească, indecizia, dificultatea discernerii sunt alte acte ce-i sunt subsumate în sens larg ateismului, pe fondul religiozității fluctuante, instabile și sincretice. Chiar mai grave din punct de vedere moral, ca efect, sunt nepăsarea față de valorile credinței și de apărarea lor, indiferentismul față de transcendent, rela-tivizarea conceptului de existență a lui Dumnezeu prin afirrnarea tot mai categorică a importanței umanului și a categoriilor sale, de la cele economice până la cele individualiste.

„Morala… nu mai este astăzi decât un anumit conformism lejer la deprinderile liber asumate ale grupului social de identificare. Decența e de ochii lumii, morala numai pentru a scăpa de gura ei. Nu mai există, deci, nici morală în sens strict… nici reguli etice în sens larg… Omul de azi, în ce privește morala, este cu totul sub vremi”.

II. 3.Desacralizarea societății contemporane

Primele deprinderi spirituale ale omului sunt căpătate în perioada copilăriei și ale adolescenței, acestea fiind etape extrem de importante în viața viitorului adult.

Educația morală pe care trebuie să o primească tinerii în familie este esențială pentru formarea ulterioară a unui sistem de valori fundamentat pe împlinirea poruncilor dumnezeiești.

Societatea celei de-a doua jumătăți a secolului XX, tinde să nege orice are legătură cu revelația biblică făcând loc astfel, nihilismului. Observăm cum, din păcate, în fiecare an, Crăciunul își pierde din adevărata lui simbolistică, aceea a Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, locul Lui fiind luat de simpaticul moșneag rotofei, cu straie roșii care împarte daruri copiilor cuminți. Același spectacol desacralizat se repetă de Sfintele Paști, care aduc în prim plan Iepurașul fără ca acesta să aiba o câtuși de mică legătură cu biruința vieții asupra morții prin Jertfa Mântuitorului de pe Golgota. „Cantitatea uriașă de material simbolic (imagini, informații, idei), caracterul cotidian, persuasiunea și presiunea uriașă a mesajelor mediatice, caracterul public al recunoașterii lor, lipsa timpului de reflexie sunt doar câteva din cauzele care duc la această situație extrem de gravă din punct de vedere spiritual și duhovnicesc”.

Vedem cum astăzi, mass media tinde să uzurpe funcțiile pe care, societatea tradițională le atribuia, pe bună dreptate religiei – cele legate de educare și orientare. Ea „ne spune cine suntem, ne oferă o identitate. Ne învață ce vrem să fim; ne dă aspirații. Ne arată cum să devenim ce ne-am propus; ne conferă tehnica potrivită. Și ne spune ce și cum să ne simțim atunci când nu reușim; ne oferă salvarea. Altfel mass-media modifică calitativ modul în care apar și operează conștiința și identitatea noastră”.

Referitor la discreditarea valorilor creștine, într-un studiu legat de efectele televiziunii asupra minții umane, Virgiliu Gheorghe demonstrează că principalul conținut al mesajelor televiziunii, al mass-mediei în general, este nihilismul, adică relativizarea și chiar negarea valorilor, în primul rând al celor creștine.

Suntem învățați de către media să credem în democrație, știință, promovându-se o știință de tip ezoteric, sincretist și panteist, de tip paranormal, în extratereștrii. Vedem cum atracția erotică ia locul dragostei, iar smerenia și blândețea sunt considerate semne ale slăbiciunii umane. Nonvalorile nihiliste precum banii, puterea, hedonismul, plăcerea, par să câștige teren în fiecare zi. „Nu există virtute creștină care să nu fie subminată pe micul ecran, prin cultivarea păcatului și a patimii care i se opune sau, pur și simplu, prin excluderea ei din orizontul de gândire și comportament al eroilor lumii TV. Chiar dacă cineva ar putea identifica în această infinită lume de imagini și mesaje prezența unora care pot fi încadrate mesajului creștin, acestea nu fac decât să sporească forța de persuasiune a televiziunii, prin justificarea actului televizionării ca unul ce poate oferi și ceva folositor. Dar, de fapt, telespectatorii nu conștientizează că tot ce se transmite și se reține de la televizor sunt comportamentele și mentalitățile care apar cu cea mai mare frecvență și care definesc spiritul general al acestui mediu. Privit într-o perspectivă creștină, mediul TV, spiritul acestuia este cea mai bună sinteză a ceea ce este propriu lumii căzute, colecție a faptelor și concepțiilor unor oameni adânciți într-un mod de viață vicios. „Realitatea” de la televizor este complet opusă atmosferei evanghelice a Împărăției lui Dumnezeu sau vieții creștine”.

Ceea ce trebuie să reținem din toată această confuzie din lume și în care cu greu va mai putea supraviețui evlaviosul și cumintele duh creștinesc, sunt cuvintele cele de foc ale Sfântului Ignatie Briancianinov: „însușește-ți gândireași duhul Sfinților Părinți prin citirea scrierilor lor. Sfinții Părinți au atins țelul:mântuirea. Și tu vei atinge acest țel prin mersul firesc al lucrurilor. Fiind într-uncuget și într-un suflet cu Sfinții Părinți, te vei mântui".

Toleranța reprezintă, de câteva decenii bune, o temă extrem de prezentă în agora globalizată a zilelor noastre. Se aud foarte adesea chemări intempestive la toleranță, precum și acuzații vehemente de intoleranță. În principiu, ce se cere a fi tolerat? De cele mai multe ori lucruri care contrazic bunul simț, rafinat printr-o experiență milenară. Cele considerate până de curând nepermise, astăzi nu numai că sunt permise, dar sunt chiar încurajate și introduse în rândul lucrurilor normale. Se cere mereu tolerarea minorităților de tot felul (etnice, sexuale, religioase etc), considerându-se că ele sunt mai expuse. Din păcate, adesea se solicită tolerarea non-valorilor morale, a abaterilor voite de la normalitatea firii (firescului). Lucrurile ajung să capete adesea conotații incredibile, în sensul că se admite și se încurajează intoleranța minorităților față de majorități! Sigur, nu orice minoritate beneficiază de acest demers. De pildă, minoritățile creștine în diferite țări sau zone necreștine nu se bucură de un sprijin politic sau mediatic echivalent, cel mai adesea fiind ignorate și abandonate de media și de instituțiile politice. De aceea, astăzi se poate vorbi mai degrabă despre o nouă toleranță, una care poate fi caracterizată a fi, în fapt, o falsă toleranță. Dacă toleranța în sensul ei vechi se cuvine aprobată și practicată, cea propovăduită acum este de neacceptat.