Educatia Plastica, Mijloc de Educare a Gustului Pentru Frumos

Educația plastică, mijloc de educare a gustului pentru frumos

CAPITOLUL I

Educația estetică

1.1 Esteticul — Dimensiune existențială a omului

Omul ființează și se desfășoară nu numai în conformitate cu idealuri intelectuativ-practice ci și în concordanță cu legile frumosului, ale armoniei și coerenței esteticului din natură, societate și opera de artă. Într-un anumit sens, existența umană poate deveni "operă de artă" în măsura în care omul își ia drept model idealitatea constitutivă a artisticului și exemplaritatea câmpului valoric, care tind să se insinueze în conduitele lui cele mai firești.

Vechea butadă, că viața copie din ce în ce mai mult arta (în contrasens cu mimesisul tradițional) pare să fi devenit în zilele noastre un loc aproape comun (să ne gândim, în acest sens, la puterea imaginarului cinematografic asupra gesticulațiilor noastre cotidiene; viața unora dintre noi seamănă mai mult cu cea a personajelor de film).

Viața cotidiană stă, într-o mare măsură, sub zodia esteticului. Ne întâlnim la tot pasul cu obiecte ce poartă pecetea lui.

Contactul cu opera de artă, designul vestimentar, arhitectura sau spațiul ambiental, o parte din activitățile noastre diurne, participarea la ceremoniile cele mai diverse impun o pregătire atentă pentru a recepta valorile estetice. Chiar și educația presupune un registru estetic. Nu în zadar se vorbește despre o artă a învățării și educației, de educatorul artist, de scenariul și ficțiunea didactică, unde autorul-profesor "joacă" un rol bine definit.

Expresia artistică se raportează în mod esențial la acele constante care apar în toate culturile: nașterea, moartea, căsătoria, războiul, pacea și alte momente ce marchează viața umanității.

Cum se arată într-un document editat de Biroul Internațional al Educației, "dacă forma expresiei artistice variază de la o cultură la alta, nu-i mai puțin adevărat că, date fiind trăsăturile comune ale conținutului toți oamenii împart o capacitate cu totul particulară de a reacționa la simbolurile și semnele nonverbale, din operele de artă". Educația estetică nu vine să limiteze sau să afecteze libertatea alegerii sau aderării la frumosul autentic. Dimpotrivă, prin intermediul ei se pregătește terenul întâlnirii cu valoarea – în cunoștință de cauză a subiectului ce-și transgresează condiția obișnuită într-o "ordine a imaginarului și simbolicului (Philipe) ce nu-și limitează, ci luminează, deschide într-un evantai de alegeri, opțiuni, asimilări. Nimeni nu poate iubi arta "în general " ci ajunge la anumite "fixații" legate de operele care răspund nevoilor lui specifice.

Gusturile pot fi (și trebuie să fie) discutate la acele persoane care gravitează în jurul mediocrității artistice sau care nu au ajuns încă la o anumită scară valorică. A discuta despre particularitățile bunului gust, a pune în chestiune criterii valorice sau paradigme de receptare nu mai constituie o impietare la adresa individualității consumatorului de artă, ci și un act de formare estetică și în cele din urmă "o opera" de formare, de înnobilare a personalității. Dacă s-a vorbit și se mai vorbește încă despre un analfabetism școlar trebuie luat în seamă, și un alt tip de analfabetism mai subtil și mai ascuns, dar mult mai periculos și anume, "analfabetismul estetic", adică incapacitatea de a sesiza și vibra în fața frumosului, insensibilitatea față de inefabilul artei.

Imunitatea afectivității față de zone întinse ale existentei are consecințe păgubitoare atât pentru indivizi (indiferent de gradul lor de instrucție), cât și pentru societăți (indiferent dacă sunt dezvoltate sau subdezvoltate economic).

Dacă există o criză în artă, ea nu ține de creația artistică, ci mai degrabă, de receptivitatea noastră față de acest fenomen. Invocata "criză a artei " este, de fapt, o criză de comunicare, o criză a sensibilității care nu se adaptează noilor modalități expresive. De aceea, e nevoie de o reconstrucție permanentă a sensibilității noastre receptive. Să nu ne așteptăm din partea artiștilor la concesii făcute preferințelor și gustului "marelui" public. Adevărata artă evoluează prin elita creatoare care sparge canoane și forțează gustul încetățenit. Capodopera nu se adresează unui public existent, ci și-l creează! Încât unul din scopurile educației estetice ar putea fi formarea publicului pentru acceptarea operelor posibile, pentru a-l face să fie, dacă se poate, cu un pas înainte față de experiențele estetice viitoare.

Educația estetică presupune o pregătire a individului pentru a rezona cu teritoriile aflate sub semnul inefabilului și individualității estetice, o sensibilitate față de o regiune ontică ce însuflețește stimulează și întemeiază prin excelență comportamentul autentic uman. Departe de ai procura letargie sau uitare de sine – invocate uneori – creația artistică îmbie la o contemplație activă, exploratoare, la o încordare plăcută. Contemplația artistică nu este o detașare "mistică" de real ci și o relevare sau chiar o creare a unui (nou) real. Ficțiunea artistică de pildă nu vine să oculteze această realitate, ci s-o îmbogățească, să-i dea un sens.

Stimularea spiritului copiilor prin intermediul artelor constituie o obligație. Artele reprezintă o componentă indispensabilă a unei pedagogii interactive, care valorizează dispozițiile și creativitatea elevilor. Nu numai emisfera stângă se cere a fi antrenată, ci și cea dreaptă, care vizează afectivitatea, spontaneitatea creativă." Există deci între ceea ce este artistic și ceea ce este cerebral o complicitate ale cărei efecte pot fi considerabile". Sentimentele estetice au darul de a uni oamenii pe fondul unor valori înalte, sugerate de artiștii făuritori de frumos. "Acel ceva misterios este cel pe care artistul îl face să treacă din el însuși în operă, iar proprietăți estetice ale obiectului, dincolo de proprietăți sensibile și chiar cele inteligibile, nu sunt în el decât proiecția aspirațiilor creatorului. Această asimilare a operei cu artistul care a creat-o, o regăsește, la rândul său, și omul care o admiră: a percepe frumusețea presupune comunicarea cu obiectul sub mărcile exigențelor afective pe care le recunoaștem în el, ca și când ar veni dincoace de acestea, prin simpatie cu noi; înseamnă să comunici în același fel cu creatorul al cărui suflet a fost reînviat; înseamnă să comunici cu toți cei care sunt pătrunși de acea admirație pentru ca aceleași exigențe afective sunt în ei.

Iată de ce emoțiile artei par a fi ca elanurile de dragoste, elanurile fiind însă răspunsuri la o “chemare venită din lucruri". Valențele emoțional – estetice pot fi potențate nu numai prin intermediul disciplinelor de profil, ci prin toate activitățile instructiv educative, fapt ce reclamă pregătirea tuturor educatorilor în direcția formării propriei sensibilități, dar și pentru formarea sensibilității elevilor, în vederea receptării semnificațiilor estetice.

Instruirea prin științe și formarea estetică prin arte sunt activități complementare care se stimulează reciproc. Nu trebuie să ne surprindă că unii teoreticieni văd până și în simpla cunoaștere o "artă", și arta e o "cunoaștere". Toți educatorii vin în contact cu elevii în numeroase "momente" estetice. Cadrele didactice fac o educație estetică cel puțin implicit, indirect (prin felul cum vorbesc, cum se îmbracă și cum își amenajează ambientul clasic), este necesar ca aceștia să fie educați estetic și să stăpâneasca metodica realizării acestei laturi a formării.

Pentru educația estetică, frumosul poate fi atât scop, cât și mijloc. Frumosul ca scop la baza educației pentru artă, permite realizarea premiselor pentru înțelegerea, receptarea și integrarea frumosului artistic. Frumosul ca mijloc întremează educația prin artă, care vizează realizarea unei instruiri morale, intelectuale, fizice prin intermediul frumosului artistic. Sesizăm și în acest caz, interpretarea aspectelor și simultaneitatea realizării lor.

Interacțiunea este evidentă dar nu anulează specificitatea fiecărei laturi care presupune principii, metode și mijloace de realizare oarecum distincte.

Un pedagog precum Rene Hubert propune trei concretizări ale educației estetice:

educația artistică, ce vizează atitudinea de a percepe frumusețea unui obiect;

educația filetică, ce cultivă dragostea unui subiect față de un obiect (ce poate fi și subiect);

educația religioasă, care se adresează pietății față de totalitatea existenței.

Dincolo de analizele pertinente pe care autorul le face fiecărui tip de educație și pe care noi, în bună parte, le acceptăm, nu putem să renunțăm la unele specificări și relații de subordonare între laturi diferite ale educației. Nu subscriem la ideea subordonării educației religioase celei estetice. Avem de-a face cu două laturi distincte ale educației, de același rang, dar diferite din punct de vedere al conținutului. Să facem aici precizarea că educația estetică nu trebuie confundată cu educația artistică. Din punct de vedere al conținutului, educația estetică are o sferă mai largă, incluzând frumosul din natură, societate și artă; educația artistică vizează doar frumosul din opera de arta. Din punctul de vedere al finalităților, educația estetică își propune formarea receptivității și creativității estetice, pe când educația artistică are în vedere dezvoltarea și cultivarea capacităților creative în registrele metodice specifice fiecărei arte. Din punctul de vedere al formelor de realizare, educația estetică se desfășoară cu preponderență, sub forma unor activități teoretico-informative, pe când educația artistică se derulează mai mult pe un traiect practic – aplicativ. Până la un anumit punct, educația artistică este recomandată tuturor elevilor. Dar ea va fi acordată, de către cadre didactice specializate, doar acelor elevi care au probat o competență creativă în ramura unei arte. Cu alte cuvinte ea se deosebește prin a fi necesară mai mult viitorilor artiști.

1.2 Obiectivele educației estetice

Literatura de specialitate propune două grupuri de obiective urmărite de educația estetică:

obiectivele privind formarea capacității de a percepe, a însuși, a forma adecvat vederile estetice;

obiective privind dezvoltarea capacității de a crea valori estetice.

În prima grupă sunt incluse obiectivele referitoare la valorificarea din perspectiva teoretică și practică a valorilor estetice și ele se înscriu într-o ierarhie de componente în conformitate cu planurile comportamentelor adiacente.

Astfel un prim moment în dezvoltarea receptivității estetice îl reprezintă formarea senzorialității estetice adiacente limbajului artistic ce urmează a fi asimilat, adică ascuțirea acelor simțuri prin intermediul cărora vor fi sesizate conformațiile cromatice, ascuțite, gestuale etalate de opera de artă.

Urmează apoi un set de exigențe orientate spre stimularea emoțiilor estetice, a acelor răspunderi afective, ce-și au sorgintea în structurile de profunzime ale personalității umane și care favorizează receptarea.

Alimentarea sentimentelor estetice cu tensiunile și opozițiile complete (plăcerea – neplăcerea, personal-impersonal, interesat – dezinteresat, realizat-nerealizat, prezență-neprezență, original-originar) este ca și presupusă în această activitate.

Formarea gustului estetic reprezintă o sarcină prioritară. Aceasta se referă la capacitatea de a reacționa spontan, printr-un sentiment de satisfacție sau insatisfacție față de obiectul estetic. Nu trebuie uitată nici judecata estetică, acel act de deliberare și de ierarhizare a obiectelor estetice într-un câmp axiologic, pe baza unor criterii. Formarea unui crez ideatic stabil ce caracterizează o personalitate iubitoare de frumos autentic, va marca realizarea unor convingeri estetice. Toate aceste componente premerg, dar sunt și consecințe ale idealului estetic, ale acelui complex ideatic general spre care se tinde și care ființează la un moment dat, orientând și influențând întreaga experiență estetică.

Receptivitatea estetică trebuie să fie îndreptată spre noile valori artistice, cartice, care își fac apariția, impunându-se prin condițiile lor sinestezice de afectare a senzorialității. Caracterul tot mai sincretic al unor arte, lărgirea evidentă a sferei artisticului reclamă o reînvățare a senzorialității (în măsura posibilului, căci și aici sunt niște praguri), în acord cu o parte a stimulilor culturali. Dezvoltarea unui stil estetic de viață, precum și crearea unui spațiu intim, a unui microclimat, purificator și compensator pot constitui obiective actuale sugerate de tehnologismul inovator și secătuitor, căruia trebuie să-i contrapunem ceva și să-i răspundem adecvat.

Cea de-a două grupă de obiective vizează dezvoltarea creativității estetice, care poate îmbrăca atât un caracter general, cât și unul particular. Desigur de plan estetic, iar până la un anumit punct, așa stau lucrurile.

Unii autori încearcă să ridice sintagma de „creativitate estetică" la demnitatea de categorie teoretică distinctă, atotcuprinzătoare. De pildă un autor francez Jean – Claude Fourguin, o definește astfel: „Prin creativitate estetică înțelegem aptitudinea de a produce într-o manieră specifică și diferențiată (după indivizi și situații), evenimente, forme, obiective susceptibile de cristalizare estetică, mai bine zis capabile de a mobiliza virtualitățile senzoriale și emoționale, rezervele de imagini ale spațiului intim după o logică a jubilării și comunicării și nu după una de calcul ". Fiecare individ își crează un ambient axiologic format, dacă nu din obiecte gata făcute, într-o concepție inedită. Fiecare om ajunge la un comportament estetic individual sau propriu. O anumită uzanță a unui obiect, un anumit stil de viață, particular și inconfundabil, trădează creativitatea noastră funciară, această descoperire pe cont propriu a frumuseții lumii întregi de către noi toți.

Creativitatea estetică, înțeleasă în sens particular nu ar fi decât un alt nume pentru creativitatea artistică. De aceea grupa de obiective referitoare la dezvoltarea capacităților artistice cuprinde măsurile de depistare a aptitudinilor și de formare a deprinderilor și abilităților cerute de specificul creației fiecărei arte în parte. Aceste obiective se adresează tuturor elevilor dar ele vor fi operaționalizate diferit în funcție de individualitățile cărora li se adresează: elevii fără performanțe artistice deosebite sau elevii talentați pentru anumite arte.

1.3 Principiile educației estetice

Să spunem de la început că toate principiile didactice își păstrează valabilitatea și în cazul educației estetice, dar ele se cer a fi corelate cu următoarele patru principii specifice:

principiul educației estetice pe baza valorilor autentice;

principiul receptării creatoare a valorilor estetice;

principiul perceperii globale unitare a conținutului și formei obiectului estetic;

D) principiul înțelegerii și situării contextuale a fenomenului estetic.

Principiul educației estetice pe baza valorilor autentice

Acest principiu recomandă tuturor educatorilor utilizarea acelor valori validate ca atare de o anumită tradiție culturală, națională sau universală. Să insemne, oare că educatorii nu au dreptul să propună și opere ale căror valori nu au fost validate încă de anumite instanțe? Nicidecum. Principiul nu este limitativ decât pentru falsele valori. În acest caz, profesorul însuși sau (împreuna cu) elevii săi vor putea eticheta ca fiind valoroasă ori nu opera la care se raportează. Dar, pentru aceasta, e nevoie de mult discernământ și de competență culturală. Iar, până aici, e o cale lungă. De regulă, profesorilor li se indică modele artistice ilustrative prin chiar conținutul învățământului presupuse a fi valori incontestabile. Este ideea cea mai comodă pentru profesor. Dar și plină de capcane. Ce se întâmplă dacă instanțele supraetajate prescriu, inocent sau nu, alături de valori autentice și nonvalori? Sau dacă acestea nu au timpul obiectiv pentru a recomanda valorile nou create? Credem că profesorului îi revine obligația de a selecta și propune operativ cele mai reprezentative opere, inclusiv contemporane, adaptând de fiecare dată o atitudine axiologică față de conținutul învățământului. Iată, așadar un argument în plus în favoarea formării formatorilor pentru educația estetica.

Înainte de a educa pe alții, trebuie noi înșine să fim educați. Unii autori întrevăd o funcție pedagogică până și în produsele kitsch. „Ca să ajungi la bunul gust — scrie A. Moldes – cea mai simplă cale este să treci prin prostul gust, printr-un proces de epurări succesive, adică prin urcarea unei piramide a calității". Credem insă, că acest argument este discutabil, întrucât structurarea, bunului gust nu se face în contrast cu „prostul" gust, ci în sensul imprimat de gustul inițial pornind de la premise ale bunului gust, trecând printr-un proces evolutiv de structurare a unor noi repere, care să lărgească baza de susținere a gustului format. Dacă premisele sunt autentice, atunci și articulația viitoare va continua calitatea primelor repere. Așezarea, acum în vecinătatea sau chiar în „inima" subproduselor culturale, nu va garanta accesul, mai târziu, spre autentic, ci mai degrabă, va determina o întărire a gustului pentru stimulii primi. Că e nevoie să arătăm copiilor prin comparație și opere false, este adevărat. Dar a-i „arunca" sau a-i lăsa la discreția falsului estetic, ca mai apoi să-i „ridicăm" la altitudinea valorilor autentice, considerăm că această strategie constituie un imens risc.

Principiul receptării creatoare a valorilor estetice

Receptarea valorilor artistice presupune un efort participativ din partea elevilor. Opera de artă îngăduie și tinde să fie "împlinită", "continuată", "recreată" ori de câte ori este repetată. Inepuizabilitatea constă în multitudinea de interpretări posibile pe care receptorii i le pot da prin acest joc hermetic infinit.

Arta ca limbaj universal nu reprezintă o valoare în sine, ci în raport cu evaluările prin care, puțin câte puțin, li se oferă oamenilor, fără a se "termina" vreodată. Ea vine în lume indeterminată și indiferentă din punct de vedere semantic, supunându-se acelui principiu de neutralitate, invocat de Raymond Polin. De aceea, atitudinea elevilor față de mesajul artistic trebuie să fie deschisă, comprehensivă, exploratoare iar receptarea trebuie să se sprijine pe angajarea acestui spațiu de libertăți bazat pe interpretări personale, creatoare. Acest mod de relaționare față de opera de artă ar putea prefigura viitoarea paradigmă de raportare față de întreaga existență. Cum afirmă Irena Wojnar, "atitudinea spiritului deschis este cea care permite alegerea mai bună a viitorului și trăirea din plin a momentului prezent. Această atitudine cuprinde mai multe elemente intim legate și interdependente: primul privește percepția, devenind mai atentă și mai ascuțită grație antrenamentului artistic; al doilea reprezintă experiența în general lărgită prin experiența estetică; al treilea se referă la cunoașterea îmbogățită și aprofundată prin contactul cu operele de artă; al patrulea element este spiritul creator, cel care poate amesteca cele trei componente precedente și care este mai ales o consecință a activităților personale. Prin intermediul artei, învățăm să cuprindem, înțelegând și simțind, întreaga existență.

Principiul perceperii globale, unitare a conținutului și formei obiectului esthetic

Principiul invocat ne atenționează asupra conexării necesare între aspectele formale și cele de fond în receptarea operei de artă. Orice conținut este "turnat" sau își "face" o formă adecvată, după cum și orice formă este forma a ceva (la limita, chiar a ei însăși). Fără a relua vechea discuție privitoare la opțiunea între ideea "artei pentru artă" și teza "artei ca tendință", să spunem că deplasarea spre un pol poate fi justificată în măsura în care această strategie dobândește o anumită semnificație în economia simbolizării și transfigurării artistice.

Sunt opere care trăiesc prin aspectele formale, dar există și lucrări ce mizează pe aspectele descriptiv narative. Înțelegerea și explicarea de către educator a dialecticii celor două aspecte reprezintă o premisă a receptării profunde, adecvate a operei și o posibilă apropiere a elevilor de fenomenologia obiectului estetic.

Principiul înțelegerii și situării contextuale a fenomenului esthetic

O operă nu-și dezvăluie disponibilitățile decât prin corelațiile ce trebuie realizate între operă, creator și condițiile socio-culturale în care ea a fost creată și receptată. Orice produs cultural are o istorie a lui, care trebuie cunoscută și asumată în momentul contemplării. Receptarea contextuală a operei reprezintă o condiție care trebuie respectată de orice inițiator în educația estetică.

A ține cont de viața și de creativitatea creatorului, de climatul cultural care a favorizat un anumit obiect de arta, de procesualitatea școlilor și curentelor artistice, de condițiile sociale și economice care au influențat direct și indirect procesele de creație și receptare, toate acestea sunt direcții posibile de operaționalizare a principiului aflat în discuție.

1.4 Metode și forme de realizare a educației estetice

Metodele pedagogice sunt aceleași, în cea mai mare parte, ca și cele activate în întregul proces educativ. Trebuie realizată, insă, o adecvare mai pronunțată între conținutul stipulat și arsenalul metodologic pus la dispoziție, printr-o combinatorică mai elastică și mai dinamică. Se admit, când situațiile didactice permit, treceri de la expunerea profesorului, prin discuții ale acestora cu elevii, la prelegeri mai întinse, susținute numai de profesor, fie de specialiști în domeniu.

Ca metode specifice reținem exercițiul, explicația și demonstrația. Vom spune despre exercițiu că poate să îmbrace mai multe forme: exersarea unor capacități perceptive (ascultarea, discriminarea formelor și culorilor), exerciții de traducere reciprocă a limbajelor artistice (de trecere de la limbajul muzical de pildă la cel literar sau plastic printr-o"povestire" sau „vizualizare" a fluxului sonor) sau exerciții tehnice (repetarea la instrumente, exersări cromatice, mișcări coregrafice etc). Explicația intervine ca moment introductiv în achiziționarea de cunoștințe teoretice sau în dobândirea de deprinderi artistice specifice. Demonstrația stă mai mult la îndemâna cadrului didactic specializat într-un domeniu al artei.

Printre modalitățile de realizare a educației estetice putem releva educația literară, muzicală, coregrafică, plastica, cinematografică etc; toate acestea pot fi realizate atât în cadre formale de educație, cât și informale.

Ca forme de realizare în școală a acestui tip de instruire, reținem lecțiile la toate disciplinele de profil (literatura, muzica, desen etc) precum și exploatarea valențelor emoțional-estetice ale tuturor lecțiilor predate la celelalte discipline școlare.

La aceste forme mai putem adăuga vizitarea muzeelor și a expozițiilor, vizionarea organizată de spectacole, cercurile și concursurile artistice, excursiile tematice, discuțiile cu artiștii etc. Experiența estetică a elevului nu se acumulează numai în școală.

Mediul informal abundă în stimuli estetici care, integrați de către profesori în cadrul lecțiilor se pot constitui într-o bază de susținere și de realizare a educației estetice. Chiar dacă nu există o coordonare sau un acord axiologic între ceea ce se desfășoară în clasă și ceea ce se întâmplă în afara ei, profesorul rămâne, în continuare, factorul modelator principal, care va integra experiențele întâmplătoare și variate ele elevilor corelându-le și interpretându-le în conformitate cu standardele axiologice autentice.

CAPITOLUL II

Sistemul metodelor de învățare

2.1 Strategii didactice

Animalele cel mai puțin evoluate nu se joacă deloc; cele care, datorita unei hrăniri mai bune au un surplus de activitate nervoasă, resimt cu necesitate nevoia de a o cheltui prin joacă. Orice organ rămas mult timp în repaus seamănă cu o pilă încărcată cu electricitate în tensiune crescândă care trebuie să se descarce prin acțiune. Spencer citează exemplul șobolanilor care rod și ceea ce nu poate să-i hrănească pentru a nu-și întrerupe activitatea sistemului lor dentar. Organe mai complexe, precum ochii și urechile nu simt mai puțin nevoia de acțiune. Se înțelege că orice organ profită cu plăcere de un prilej ca să funcționeze chiar dacă acest prilej nu este folositor ăi serios.

Jocurile copiilor cu păpușile și de-a războiul reprezintă comedia ocupațiilor omenești. În afara de plăcerea imitației trebuie să vedem în ele, plăcerea de a pune în aplicare energii încă nesolicitate, instincte inerente speciei. În aproape toate jocurile satisfacția cea mai mare este să învingă un concurent. Ori, dorința de izbândă ca de altfel, izbânda însăși este o condiție de viață pentru orice specie.

În lipsa unei victorii mai dificile, ne mulțumește să triumfăm într-un joc oarecare de îndemânare.

Studiind jocul copiilor se poate observa că ei se angajează în joc cu o seriozitate ce-i transpun într-o altă lume, desprinzându-i de ambianța reală.

Totul se petrece într-o lume cu alt univers, o lume de evaziune, dar și de compensație în care copilul încearcă să se realizeze în lumea sa ludică. În aceasta lume el este atotputernic și creator. Linia de la șotron devine zid peste care nu se poate trece iar propriul său trup devine avion când își întinde brațele și se rotește. În timp ce desenează în special băieții, emit diferite zgomote ale obiectelor respective (mașini, păsări, animale) pe care ei le interpretează și pe această cale cu multă seriozitate.

Există o mare diversitate de moduri în care copiii și tinerii învață. În acest univers al diversității pedagogice nicio situație de învățare nu este identică una cu alta, cea care trece cu cea care vine, fiecare diferă de celelalte prin sarcini și conținuturi noi, prin ambianța psihopedagogică și feluri deosebite de reacție colectiva; fiecare copil, adolescent sau tânăr trăiește în felul lui – unic actul învățării în care se găsește la un moment dat; toți pun în joc forme variate de prezentare a realității în funcție de evoluția lor intelectuală, afectivă sau volițională pe care au parcurs-o. Alta este și trăirea și disponibilitatea învățătorului de fiecare dată. În afara de aceasta, fiecare activitate este structurată pe niveluri și ca atare diferă, prin specificul ei.

Infinita varietate de situații este implicit izvorul unei mari diversități de procedee de lucru; ea pledează în favoarea pluralismului metodelor de instrucție și educație, justifică practicarea unor modalități dintre cele mai diverse de organizare a învățării.

Aplicarea diversificată a metodelor și procedeelor ușurează trecerea cu rapiditate de la o activitate la alta, de la un nivel cognitiv la altul, de la concret la abstract și invers și prin aceasta condiționează un studiu mai aprofundat, asimilarea deplină a noțiunilor datorită integrării fazelor verbo- conceptuale și practice ale învățării, oferă posibilități mai bune de transfer.

Diversitatea răspunde unei nevoi fundamentale de variație în viața și munca fiecărui ins și colectivității în parte; previne și înlătură monotonia și plictiseala, oboseala și riscul unei scăderi a randamentului în activitatea de pregătire teoretică și practică.

Diversitatea metodelor și procedeelor practice lărgește și îmbogățește în mod considerabil experiența didactică și educativă a învățătorului, o clarifică și îi atribuie o mai pronunțată semnificație personală.

Plecând de la caracteristica de seriozitate a activității ludice dar și de vis de care se apropie de asemeni jocul, se pot organiza exerciții joc pentru realizarea unor ființe și lucruri fantastice sau utile, alcătuite din elemente dispărute dar cunoscute, cu scopul de a înfăptui o forma nouă, originală.

Eficacitatea exercițiilor este condiționată de respectarea anumitor cerințe. La baza exercițiului trebuie să stea idei clare însușite în mod conștient. Dacă, copilul le așează în mod mecanic, exercițiul nu-și mai atinge scopul. Numai dacă gândește când efectuează exercițiul, dacă înțelege clar ceea ce face, numai atunci acesta îl ajută la consolidarea cunoștințelor și la formarea unor priceperi și deprinderi corecte.

În funcție de particularitățile de vârstă trebuie să îmbrăcăm fiecare idee într-o haină afectivă, atractivă, pentru ca elevul să execute cu plăcere noul exercițiu.

Deasemenea, varietatea tehnicilor de acțiune este răsplătită și cu o mai bune relevare și cunoaștere a înclinațiilor și aptitudinilor individuale ale copiilor ceea ce vine încă o dată în sprijinul creșterii instrucției.

Una din metodele cele mai des folosite este metoda algoritmică, caracterizată prin determinarea univocă a acțiunilor (operațiilor), predicția algoritmică ce trebuie parcursă pentru a se ajunge la soluționarea problemei propuse. Activitatea subiectului este, deci, dirijată în întregime, pas cu pas, în mod riguros, în detaliu.

Exemplu: "Transparența culorilor"

Copiii lucrează în același timp cu noi. Udăm foaia prin stropire sau cu un tampon de vată. Cu pensula cu portocaliu colorăm o bucățică de planșă și apoi, în ordine cu celelalte culori calde și apoi reci. Când se usucă sau în ora următoare desenăm cu pensula linii și puncte.

Exemplu: "Pești în acvariu" cu tema plastica -"obținerea efectului de transparență și profunzime prin suflarea cu țeavă a acuarelei ".

Etapa I- se pictează cu pensula acvariul și apa, cu culori reci, prin fluidizarea acuarelei cu multă apă. Se usucă planșa.

Etapa II- se așează pete de culori închise pe marginea de jos a acvariului și se suflă cu țeava spre partea de sus, spre dreapta și spre stânga. Se usucă.

Etapa III – se pictează peștișorii din acvariu, folosind tehnica fuzionării culorii pe ud. Se usucă.

Etapa IV- se suflă tonuri de verde cald peste imaginile peștișorilor.

Dintre metodele clasice ale învățării demonstrația, explicația, conversația și exercițiul sunt cel mai des folosite. Demonstrația combinată cu explicația constă în prezentarea procedeelor de execuție a unei lucrări, de folosire a unor instrumente și tehnici de lucru. Însoțesc de obicei planșa model a învățătoarei și sunt metode de bază în activitățile de predare. Importanța acestor metode decurge din caracterul lor intuitiv și din posibilitatea pe care o dau copiilor de a învăța prin imitare.

Conversația se folosește în două etape ale activității:

Atunci când se urmărește crearea stării emoționale a copiilor, când se captează atenția și interesul pentru activitate, când se realizează conexiuni între idei, imagini;

Când se analizează și apreciază lucrările copiilor;

Conversația însoțește acțiunile pe care învățătoarea le desfășoară împreună cu copiii: vizitarea unor expoziții, prezentarea unor tablouri, opere ale unor artiști celebri. Cu ocazia plimbărilor în cadrul natural, conversația se combină cu observația independentă, aducând în atenția copiilor unele structuri naturale ale elementelor din jur: jocul norilor pe cer, desenul nervurilor unor frunze, curcubeul multicolor al florilor, desenul liniilor scoarței copacilor sau jocul cercurilor din inima copacului tăiat.

Analizând aceste aspecte ale frumuseții și echilibrului natural, copiii învață prin descoperire, exersează gândirea creativă, realizează asocieri și conexiuni, ce vor fi cu timpul redate din ce în ce mai bine în lucrările lor.

Metoda observației independente este folosită în activitățile la alegere, excursii, plimbări și vizite. Observația este dirijată înspre structurile naturale ale elementelor din mediul înconjurător: armonii de culori, expresivitatea formelor culorilor, zborul păsărilor, dansul peștilor în acvariu, construcția unei pene din aripa unei păsări, armonia culorilor cerului la apus, jocul de culori și forme dintr-un tablou etc. Este bine să avem la îndemână la școală colecții de vederi, clasor cu timbre, albume zoo. Această metodă asigură copiilor achiziții valoroase de cunoștințe, dezvoltă spiritul de observație, îi sensibilizează, îi apropie de natură, îi învață să-i simtă ritmul permanent și viu, îi integrează în armonia universală.

Activitățile de educație plastică din școală trebuie să fie concepute ca adevărate sărbători de suflet pentru copii. Felul desfășurării metodologice a unei activități nu trebuie să influențeze imaginația și activitatea învățătoarei. O viziune modernă și creativă asupra desfășurării unei lecții permite oricărei metode aplicări interesante și combinări de procedee, artificii pedagogice dintre cele mai atrăgătoare. Spiritul și frumusețea, umorul, buna dispoziție, asigurarea unui fundal sonor discret și stimulativ, toate acestea constituie elemente de regie care asigură reușita desfășurării activităților artistico-plastice și în final duce la achiziții moral afective și intelectuale valoroase.

Un procedeu des întâlnit în activitățile de exprimare plastică este povestirea învățătoarei. Aceasta brodează în jurul rezolvării unei probleme plastice o aureola de imagini și întâmplări care predispune copilul spre trăiri emoționale intense. Povestirea combinată cu demonstrația, argumentează modul de rezolvare a problemei plastice.

Instrumente de lucru folosite de copii: creioane colorate, cretă, carioca, pensula, bețișorul cu vata, țeava de suflat, periuța de dinți, pieptene, foarfece etc. Mijloace folosite: hârtia albă și colorată, carton, materiale textile, coji de ou, prafuri alimentare, cafea, griș, orez, pastă de lipit, fire de lână și de bumbac, resturi de piele, resturi de blană, lumânări, acuarele, guașe, tempera, scoici, pietricele, semințe de pepene, de dovleac, pene, cerneală, poliester, plante presate etc. Suportul plastic poate fi: hârtia, cartonul, plăcuță de faianță, sticla, obiecte de lemn, obiecte de lut, pânza.

CAPITOLUL III

Universul culorilor în lumea copiilor

3.1 Culoarea în viața noastră

Culoarea este o însușire cosmică a existenței noastre, prezentă în viața și activitatea zilnică la orice pas: de la buchetul de flori la culoarea zugrăvelii și covorului, de la uneltele de munca la produsele industriale, de la vestimentație la afișe și reclame.

Din studiile efectuate s-a constatat faptul că sensibilizarea diferențial cromatică (capacitatea de a distinge nuanțele fine de culori) a copiilor crescuți la țară într-un mediu cromatic variat și bogat (livezi, păduri, ape, munți, câmpuri cu flori) este superioară celei copiilor crescuți într-un mediu cromatic cu nuanțe coloristice diferențiate și bine alese. Acești copii au un nivel de inteligență și o imaginație net superioară celor crescuți într-un mediu acromatic, rece, gol, monoton, cenușiu.

Culoarea a fost studiată și utilizată din cele mai vechi timpuri de către om iar în prezent se pune un accent deosebit în toate țările pe cercetarea științifică și utilizarea practică a culorilor, contrastelor și combinațiilor cromatice în cele mai variate situații și domenii de activitate: amenajarea interioarelor locuințelor, modă și îmbrăcăminte, comerț și industrie, transporturi și circulație, artă și arhitectura, sănătate, afișe, în coloritul mobilierului, jucăriilor etc.

Utilizată în mod științific, culoarea asigură creșterea substanțială a randamentului muncii fizice și intelectuale, este o sursă puternică de deconectare nervoasă, diminuează oboseala, crează o stare de confort psihic și fizic, bună dispoziție, satisfacție, înviorare, sporește performanțele memoriei, capacității de învățare.

3.2 Expresivitatea culorii

În natură culorile și formele sunt însușiri inseparabile ale lucrurilor și ființelor, dându-le o notă distinctă fără de care ele ar fi de neconceput. Omul a citit dintotdeauna aceste însușiri cromatice și configuraționale ale obiectelor și ființelor din imperativele biologice ale speciei, dictate de nevoile de adaptare și conservare. Formele și culorile unor plante, fructe și animale sau obiecte au fost alături de altele, tot atâtea semne pe baza cărora omul a înțeles și cunoscut natura, reușind nu numai să se adapteze ci să-și înscrie pe linia unei evoluții continue. Primele considerații cu privire la culoare și formă le-au făcut grecii antici, care acordau o mare atenție nu numai conceptului ci și aplicării frumosului în viața, culoarea fiind atributul fundamental al formei ideale.

Culorile și formele nu pot fi despărțite constituind elemente comune ale tuturor obiectelor lumii materiale, având o funcție impresivă și una expresivă. La Itten latura impresivă a culorii se referă la efectele optice determinate de tonul cromatic al obiectului, de nuanțele luminii incidente, a celei reflectate și de unde.

Prin latura expresivă se înțelege numeroasele ipostaze pe care o culoare sau un grup de culori le au în accepția lor subiectivă, psihică și obiectivă prin intermediul limbajului cromatic în artă și în afara ei. În natură există o mare varietate de culori pe care o vede, o simte și o judecă într-un fel cu totul personal.

„Se poate, deci, afirma că atributele impresive constau în forța și caracterul de stimul al culorii cu toate calitățile intrinseci, dar și înmagazinate în timp, traductibile psihologic și fiziologic, precum comportamentul, iar funcția expresivă rezidă în contribuția individului și colectivității de a stabili un cod al culorii, a semnificațiilor pe care le poate transmite". Limbajul simbolurilor cromatice a fost utilizat din cele mai îndepărtate perioade ale civilizației și culturii umane pentru reprezentarea punctelor cardinale, a elementelor materiale fundamentale în arhitectură, pentru indicarea ierarhiilor sociale sau religioase, toate acestea având sensuri precis codificate în anumite intervale istorice și zone geografice.

Dacă pentru populațiile africane negrul înseamnă binele (iar albul pe cel al răului) la europeni lucrurile stau exact invers. La români negrul este culoarea nenorocirii și doliului iar la chinezi, japonezi și alte popoare aceleași stări sunt exprimate prin culoarea albă.

Funcția expresivă a culorii este prezenta la români și în limba vorbită. Ea se regăsește în expresiile următoare: „galben ca turta de ceara/galben de frică", "este negru în cerul gurii", „s-a înroșit până în vârful urechilor" sau până „în albul ochilor" etc.

Simbolul cromatic la români se mai exprimă prin cromatica îmbrăcăminții: în Bucovina semnele de vârstă sunt redate prin cromatica mai închisă pe fond alb, în timp ce în munții Apuseni vârstele se disting prin culoarea dominantă aplicată pe port: pentru fetițe portocaliu deschis, pentru fete portocaliu închis, pentru femeia tânără roșu deschis, pentru femeia mai în vârstă roșu mai închis.

Simbolurile cromatice au pătruns și în poezia populară și cultă exprimând anumite laturi estetice ale vieții, idei, sentimente, etc. „Vai mândruță albă ești, Albă și frumoasă ești, Dar ești albă de albele, Roșie de rumenele" (Folclor) Odată cu dezvoltarea tehnicii și electrotehnicii, în zilele noastre s-a ajuns la transpunerea culorilor în sunete și a sunetelor în culoare, asocieri dintre cifre și culori, corespondențe între litere și culori. Aceasta se numește sinestezie și atât sinestezia ca fenomen psihologic cât și cea realizată cu mijloace tehnice sau electrotehnice, ajută orbilor să citească tablouri cu ajutorul sunetelor iar celor surzi să „audă" lucrări muzicale prin intermediul culorilor.

Termenul sinestezie vine din grecescul syn=comun și aisthesis=senzație, înseamnă senzații comune, adică posibilitatea transpunerii pe plan psihologic a frecvenței undelor electromagnetice ale culorii nu numai în senzații optice, ci și în impresii sonore.

3.3 Efectele fiziologice și psihologice ale culorii

Culorile au puterea de influențare asupra stării fiziologice a organismului, proceselor psihologice și stări afective, lucru dovedit printr-o serie de cercetări științifice. "Și tot culoarea este cea care ne face bucuroși, interiorizați, meditativi".

Roșu

Efecte fiziologice: crește presiunea sangvinică, ridică tonusul muscular, activează respirația.

Efecte psihologice: foarte caldă, stimulator intelectual, însuflețire.

Oranj

Efecte fiziologice: accelerează pulsațiile inimii, menține presiunea sangvinică, favorizează secreția gastrică și digestia.

Efecte psihologice: optimism, veselie, stimulator emotiv, senzație de apropiere, culoare viabilă, impresie de sănătate și optimism.

Galben

Efecte fiziologice: stimulează nervul optic, influențează funcționarea normală a sistemului cardiovascular.

Efecte psihologice: căldură, intimitate, satisfacție, admirație, culoare caldă și dinamică, culoarea cea mai veselă, stimulează vederea, calmant al psihonevrozelor, senzație de apropiere în spațiu, privită mult timp dă senzația de oboseală.

Verde

Efecte fiziologice: scade presiunea sangvinică, dilată vasele capilare.

Efecte psihologice: liniște, bună dispoziție, relaxare, meditație, echilibru, contemplare, culoare rece, plăcută, odihnitoare, liniștitoare și calmantă, impresie de prospețime, facilitează deconectarea nervoasă.

Albastru

Efecte fiziologice: scade presiunea sangvinică, scade tonusul muscular, calmează respirația, reduce frecvența pulsului.

Efecte psihologice: culoare foarte rece, odihnitoare, liniștitoare, îndeamnă la calm și reverie, predispoziție la concentrare și liniște interioară, seriozitate, dor, pace, nostalgie, infinit și meditație.

Violet

Efecte fiziologice: intensifică activitatea cardiovasculară, accelerează respirația, influențează pozitiv rezistența cardiacă și pulmonară.

Efecte psihologice: culoare rece, neliniștitoare, descurajatoare, stimulează, efect contradictoriu, optimism și nostalgie, atracție și îndepărtare în același timp, senzație de apropiere foarte mare în spațiu.

Negru

Efecte fiziologice: repaus, reducerea activității metabolice.

Efecte psihologice: reținere, neliniște, depresie, înduioșare, impresie de adâncime, plinătate și greutate.

Alb

Efecte fiziologice: contracția pupilei și a mușchilor globilor oculari.

Efecte psihologice: expansivitate, ușurință, suavitate, robustețe, puritate, răceala, este obositoare prin strălucirea ce o prezintă datorită capacității de reflexie totală a luminii.

Cunoscând caracteristicile afective ale culorilor, învățătorul își poate decora în mod adecvat clasa și realiza unele aranjamente coloristice plăcute ochiului copilului care să contribuie la crearea unor stări de confort psihic și fizic.

Copiii manifestă o mare dragoste pentru culoare. Mai înainte de a atribui fiecărui obiect culoarea lui proprie, el alătură culorile pentru plăcerea ochilor, pentru frumusețea lor, pentru bucuria ce o crează spiritului. La vârsta de 4-5 ani copiii colorează desenele pentru a le face frumoase și adeseori ei realizează îmbinări de culori cu efecte surprinzătoare. Instinctiv ei realizează armonii și efecte obținute de artiștii plastici după lungi reflecții. Dar posibilitățile de culoare ale copiilor sunt reduse la mijloacele care li se pun la dispoziție de către părinți și cadrul didactic. În jurul vârstei de 6- 7 ani experiența copiilor se poate îmbogăți foarte mult prin intermediul activităților artistico-plastice, cu elemente plastice simple de teorie plastică. Plăcerea pentru culoare, răbdarea, perseverența, dragostea pentru copii, tactul pedagogic, pot ajuta cadrul didactic să îmbine jocul cu instrucția și să-i atragă pe copii în lumea minunată a culorilor.

3.4 Obținerea expresivităților artistico-plastice folosind culoarea

3.4.1 Recunoașterea culorilor

Pentru recunoașterea și denumirea culorilor voi urmări scoaterea în evidență a culorilor întâlnite în fiecare obiect din sala de clasă, jucării, flori, pomi, îmbrăcăminte, etc. În activitatea de pictură voi propune copiilor o călătorie în "Țara culorilor" sub forma unei povestiri. În țara culorilor este în același timp vară, primăvară, toamnă și iarnă. Acolo sunt soarele și luna, stelele și norii, ploaia și fulgerul, cerul senin. De aceea vom intra nevăzuți ca să nu tulburăm pe nimeni.

…"Vezi acolo niște pete? Acelea sunt culorile. Culorile sunt multe dar uită-te atent la cele trei mai înalte. Păi, sigur că da! Prima este culoarea roșie, acum este ocupată. Colorează cireșele și căpșunile îmbujorate. Culoarea roșie nu lucrează singură. O ajută surorile ei: culoarea galbenă, înmoaie pensula în soare și culoarea albastră ia un pic din mare și toate trei împodobesc tricolorul nostru strămoșesc: roșu, galben și albastru. Dar mai sunt și alte culori. Ca să te convingi privește acolo în grădină și vei vedea două dintre ele. Cea care strălucește mai tare este culoarea portocalie; ea colorează gustoasele portocale. Alături culoarea verde numai prididește cu treaba.Cu lumina galbenă a soarelui și cu apa rece și albastră a mării își pregătește în vasul ei fermecat culoarea cu care trebuie să zugrăvească iarba și pomii. Este cea mai bună prietenă a primăverii și a verii. Iar mai departe acolo în zare, este culoarea violet. În albastrul mării și roșeața căpșunelor, seara, ea așterne drumul moale pe care coboară soarele obosit. Uite, colo este casa culorilor. Prima cameră are geamul roșu, a două galben, a treia albastru, a patra portocaliu, a cincea verde, a șasea violet. Copii vă place în țara culorilor? Ne vom întoarce din lumea poveștilor și vom așterne și noi pe fișa individuală culorile întâlnite, pe care le găsim în cutia cu acuarele. La îndemnul meu, folosind apa și pensula, copiii vor lua culoarea indicată și o vor așterne pe foaie în spațiile trasate sub forma unor ochiuri de geam și în ordinea propusă."Așezați la primul geam culoarea roșie, la al doilea geam culoarea galbenă, etc, ".

3.4.2 Culori primare

În jurul conceptului de culoare au existat multe dispute: ce reprezintă culoarea? – Un fenomen obiectiv sau doar o stare subiectivă de cunoștință? Aceasta dispută a fost rezolvată de știința modernă. Culoarea este rezultatul reflectării transformărilor fascicolului de unde electromagnetice la suprafața diferitelor corpuri materiale pe care le luminează direct sau indirect.

Astfel în plan comportamental, culoarea ne orientează nu în raport cu lumea noastră internă, ci cu cea externă și de aceea îi conferim statut de proprietate reală, obiectivă.

Pictura, în baza experienței practice și-a fixat de mult poziția. Pentru ea, culorile primare sau fundamentale sunt roșul, galbenul, albastrul. Pentru exersarea culorilor primare se pot propune mai multe subiecte: " steagul tricolor, flori surori, baloane colorate, mingile lui Gigel, fluturi etc."Fiecare din aceste teme se pot realiza în variante diferite prin folosirea de procedee și tehnici diverse.

3.4.3 Culori binare

Din amestecul culorilor primare două câte două se nasc trei culori binare sau secundare:

– Oranj se obține din amestecul culorilor roșu și galben;

– Violetul se obține din amestecul culorilor albastru și roșu;

– Verdele se obține din amestecul culorilor galben și albastru;

Pentru însușirea noilor cunoștințe voi folosi în activitatea mea cu copiii o povestire.

"În poiana din pădure au crescut trei flori frumoase. Erau mai mari decât celelalte, cu petale mari, viu colorate. Una avea culoarea roșie, alta culoarea galbenă iar cea dea treia avea culoarea albastră. Într-o zi pe fiecare din ele a poposit câte un fluturaș. Fluturașii erau triști pentru că vântul le-a suflat culoarea de pe aripioare, lăsându-i fără culoare. Atunci florile s-au sfătuit între ele să dea fiecare câte puțin din culoarea ei și să le facă și fluturașilor hăinuța colorată.

Florile luară fluturașii între ele, făcură o horă și așa fiecare fluturaș primit din stânga și din dreapta culoarea de la flori, colorându-se unul în verde, altul în violet și cel de-al treilea în portocaliu."

În următoarele minute voi demonstra obținerea culorilor binare. Voi prezenta copiilor o planșă cu cele trei flori colorate în roșu, galben și albastru și între ei fluturii fără culoare:

– Primul fluturaș ia roșu din stânga și din dreapta galben; amestecăm roșu cu galben în părți egale și obținem portocaliu;

– Al doilea fluturaș ia galben dintr-o parte și albastru din cealaltă parte; amestecându-le obținem verde și colorăm și noi fluturașul;

– Al treilea fluturaș primește dintr-o parte galben și din cealaltă parte roșu și se colorează în… violet

3.4.4 Culorile terțiare

Culorile terțiare sunt acele culori care împreună cu binarele și primarele alcătuiesc cercul cromatic cu 12 culori. Terțiarele se obțin din:

Roșu + violet = violet-roșcat

Violet + albastru = violet albăstrui

Albastru + verde =verde-albăstrui

Verde + galben=verde-gălbui

Oranj + galben=oranj-gălbui

Oranj + roșu=oranj roșcat

3.4.5 Tonuri și nuanțe

Culoarea este principalul mijloc prin care omul deosebește și recunoaște elementele și fenomenele naturii: razele viorii ale zorilor, gama de roșuri aprinse ale răsăritului, culorile anotimpurilor – verde crud în armoniile pastelate ale primăverii culorile puternice de vară și cele ale fructelor pârguite, toamna aurie plină de roade, întunecată, curcubeul după ploaie. Culorile au dat oamenilor posibilități și mijloace deorientare – roșul intens al jucăriei reușește sa fixeze privirea copilului încă din primele luni de viață.

Culoarea este o senzație primită de ochiul nostru, transmisă creierului și influențată de trei factori principali:

– Constituția suprafeței obiectelor ce absorb sau reflectă mai mult sau mai puțin fascicolele colorate ale luminii;

– Felul și calitățile razelor ce izbesc obiectul;

– Calitățile ochiului care percepe această reflectare și o transmite creierului.

În mediul nostru înconjurător nu există culori izolate, orice culoare este văzută în raport cu altele care o înconjoară.Un pătrat mic și alb pus pe un fond mai mare pare mult mai mare în comparație cu unul negru așezat pe fond alb, deși cu aceleași dimensiuni. Culorile acționează unele asupra altora iar aceste legi trebuie puse la dispoziție copiilor spre cunoaștere. Jetoane în formă de pătrat, mici sau mari, colorate diferit pot ajuta copiii, stimulați de educator să sesizeze contrastul simultan. Într-un exercițiu joc realizat, copiii pot sesiza culorile luminoase puse în contrast cu cele întunecate care radiază parcă desprinzându-și marginile iar negrul parcă se restrânge, devine mai mic în raport cu albul.

Un pătrat galben pe fond alb pare mai întunecat și de o tonalitate caldă și dulce iar pe fond negru același pătrat pare mai luminos, capătă totodată o expresie rece, tăioasă.Pătratul roșu pe fond alb pare mai întunecat iar pe fond negru același pătrat strălucește și pare foarte cald. Asemenea exerciții dezvoltă spiritul de observație al copiilor, îi sensibilizează, înțeleg expresivitatea culorilor.

Tonuri

Fiecare culoare poate varia, în luminozitate, apropiindu-se într-o extremă de alb iar în cealaltă de negru. O culoare poate avea diferențieri de tonalitate, începând de la deschis senin, până la închis sumbru. Orice culoare are un ton. Galbenul are tonul cel mai deschis iar violetul are tonul cel mai închis. O culoare amestecată cu din ce în ce mai mult alb, produce o serie de tonuri degradate (serie tonala). Culoarea în acest caz își schimbă valoarea devenind mai deschisă, mai luminoasă și mai rece. O culoare amestecată cu negru se întunecă, își schimbă valoarea, devine mai închisă, își pierde coloritul plăcut. Tonurile ce merg spre negru se numesc „tonuri rabbatus". Tonurile trec pe nesimțite dintr-unul într-altul și se întorc la nivelul de unde au plecat. Unele din tonurile cunoscute prezintă între ele înrudiri, formează familii de culoare grupate în jurul celor stabilite de Newton, familia de roșu spre exemplu are cam 57 de tonuri distinctive, a portocaliului 12, a galbenului 24, a verdelui 12, a albastrului 29 și a violetului 16 tonuri. Dacă amestecăm o culoare cu o nonculoare, adică degradăm acea culoare în înălțime (cu alb) și în adâncime (cu negru) este „ruperea tonului".

„Ruperea tentei" (operație în care este implicat și tonul) se realizează amestecând culoarea cu complementara ei se va obține o „stingere" a strălucirii și implicit o „întunecare"a tonului. Deci ruperea tentei este și ruperea tonului.

Nuanța

Nuanța este o trecere de legătură fină, aproape neobservată între culori, tonuri și detalii în cadrul armonizării compoziției integrate. Neavând valoare semnificativă nuanțarea nu se întrebuințează prea des la armonizarea compozițiilor decorative, deoarece exercită o influență infirma asupra organelor vizuale. Nuanțele se pot obține din:

– Amestecul unui ton pur de culoare cu alb, de la tonul culorii până la alb;

– Amestecul unui ton pur de culoare cu un liant oarecare (apa, ulei) depinde de calitatea culorii;

– Amestecul culorilor complementare;

– Amestecul uni ton pur de culoare cu negru de la tonul culorii până la negru;

– Amestecul culorilor colaterale (roșu cu portocaliu, galben cu verde, albastru cu verde, etc.);

– Amestecul degradat al mai multor culori obținându-se griuri neutre.

Nuanțele pot fi încălzite și răcite prin adăugarea treptată a unei culori complementare.Tehnicile prin care se poate realiza amestecul fizic al culorilor sunt:

– Tehnica fuzionării culorilor transparente pe suport umed;

– Tehnica îndoirii și presării hârtiei așezând pete de culoare umedă pe suprafața interioară a acesteia;

– Tehnica suprapunerii culorilor opace umede direct pe suprafața pictată;

– Tehnica amestecului pe paietă ori pe suport direct a culorilor opace sau translucide.

3.4.6 Armonia și contrastul

Armonia

În orice lucrare de pictură, culoarea intră în competiția comunicării prin cele mai diferite procedee artistice care îi conferă valenței informaționale sporite. Unul dintre aceste procedee este armonia. Cu toate că se vorbește despre legi ale armoniei încă nu există un consens unanim în privința acestora. Controverse și puncte de vedere diferite au existat și în antichitate, apoi în evul mediu precum și în contemporaneitate. Un punct de vedere nou pe care se va dezvolta concepția laică despre armonia culorilor l-a adus Hegel. Acordul cromatic sau armonia reprezintă rezolvarea opoziției dintre culori, evitarea diferențelor stridente. Într-o pictura este foarte importantă combinarea culorilor, cum se așează, cum se leagă astfel încât să placă ochiului.

Contrastul

Armonia nu exclude prezența contrastelor dar nici nu le absolutizează. Există 7 modalități de exprimare cromatică a contrastelor

contrastul color în sine

contrastul închis-deschis

contrastul cald-rece

contrastul complementarelor

contrastul de calitate

contrastul de cantitate

contrastul de simultaneitate

Contrastul culorilor în sine

Contrastul culorilor în sine este cel mai simplu contrast cromatic și cel mai întâlnit în lucrările copiilor. El se naște atunci când culorile pure sunt folosite în grupuri multicolore. Albul și negru pot completa vivacitatea efectului. Culorile pure sunt cele neamestecate, se mai numesc și saturate (roșu, galben, albastru) dimpotrivă, tonurile rupte, sunt rezultate din amestecul lor cu culoarea complementară, într-o proporție mai mare sau mai mică.

Este cel mai simplu și cel mai puternic contrast. Impresia ce ne-o produce este luminoasă, sinceră, precisă și foarte colorată. Acest contrast nu se rezumă numai la cele trei culori primare, aria se extinde și la contrastul binarelor, terțiarelor, dar acestea pierd din puterea expresiei cu cât culorile ce se alătură sunt mai îndepărtate de ele.

Exerciții foarte interesante ce pun în valoare contrastul culorilor în sine se observă daca luăm ca element central o singură culoare, rosul apoi așezăm în jurul ei alte culori contrastante, în mici cantități pentru a-i intensifica puterea de expresie în teme ca: buchetul de flori, flori de câmp etc.

Contrastul închis-deschis

Este un procedeu grafic și pictural de distribuire a luminii și umbrelor în vederea obținerii unei treceri gradate sau a unor puternice efecte de contrast între umbră și lumină. Prin contrastul lor particular culorile luminoase se diferențiază între ele prin faptul că unele sunt închise sau deschise.

Toate culorile pot fi luminate cu alb sau întunecate cu negru. „Culoarea devine o putere fiziologică, capabilă să acționeze salutar în cele mai diferite domenii: de la medicină la pedagogie până la ridicarea productivității muncii și firește, nu în cele din urmă până la educația estetică a oamenilor" spunea Pierre Francastel.

Limbajul este universal, accesibil tuturor. Acceptarea, negarea sau plăcerea în fața unei culori corespund cu o anumită stare psihică mulțimea sentimentelor reflectându-se în mulțimea de culori.

Orice mânuitor al culorii are obligația de a cunoaște efectele psihologice ale culorilor de bază, să studieze personal modul în care anumite nuanțe, operează asupra psihicului semenilor apoi să opereze cu amestecuri de culori, cu nuanțe orchestrate în așa manieră încât să poată provoca, stimula o anumită stare psihică dorită.

Nicolae Grigorescu a adus natura și lumina în tablourile sale dar nu depășește viziunea clarobscurului. Ion Andreescu luminează colorat unele zone sau răspândește tonul în afara granițelor sale creând ambianța. Ștefan Luchian renunță la clar-obscur în favoarea contrastului cald – rece, colorit strălucitor. Rembrandt se definește ca un artist al tehnicii în clar-obscur, realizând lucrări caracterizate prin dinamism și contraste violente de lumină și umbră. La el culoarea ajunge să vehiculeze lumina, să devină imaterială și să-și sporească puterea sugestivă. Lumină – umbră, închis-deschis sunt contraste polare opuse total. Albul și negrul se folosesc la obținerea celor mai expresive efecte de clar-obscur. O suprafață umbrită își intensifică suprafața de umbra în partea învecinată cu o suprafața luminată iar o culoare schimbă tonalitatea și intensitatea prin raport cu culoarea ce o înconjoară.

Pentru a obține contrastul de închis – deschis este necesar a se alătura culori și nonculori de întunecime egală sau apropiată.

Contrastul cald-rece

Culorile degajă senzații de răceala sau căldură. Albul are proprietatea de a respinge căldura de aceea oamenii preferă vara îmbrăcămintea albă sau tonuri deschise. Negrul atrage și păstrează căldură de aceea iarna este indicat să îmbraci haine de culoare închisă. Privind un motiv decorativ în culori calde și reci sau o compoziție cu elemente din natură, vom observa că acest contrast este cel mai strălucitor și muzical.

Putem vorbi elevilor pe înțelesul lor despre efectele produse de culoare asupra omului și a viețuitoarelor conform experiențelor înaintașilor noștri. O cameră cu pereții albastru-verzui dau senzația de frig atunci când afară este potrivit de cald în comparație cu o cameră zugrăvită în roșcodani. O cameră cu pereții roșii, lumină și ambianță în aceeași culoare irită, tensiunea sângelui crește.

Pentru a exersa contrastul cald-rece copiii trebuie să cunoască care sunt culorile reci și care calde. Culorile calde sunt ușor de reținut: roșu, galben, portocaliu pentru că ele amintesc de căldura focului, a soarelui. Culorile reci sunt albastru, verde și violet. Albastrul este cea mai rece culoare amintind de apa mărilor și oceanelor de gheață.

Perspectiva coloristică poate fi exprimat în peisaje folosind contrastul de la rece la cald în care planurile îndepărtate trebuie redate în culori reci iar cele apropiate în culori calde. Orice culoare poate fi răcită sau încălzită. Aceasta se poate realiza prin:

– Amestecul fizic: dacă materialul respectiv domină cu o culoare rece sau calda. Exemplu: verdele poate fi cald dacă rezultă dintr-un amestec fizic cu mai mult galben (se obține verde gălbui); sau poate fi rece dacă are mai mult albastru (verde albăstrui);

– Juxtapunere: roșul poate fi încălzit sau răcit schimbând culoarea vecină: roșu lângă oranj – se răcește ușor; roșu lângă galben – se răcește mai mult; roșu lângă albastru – se răcește vizibil; roșu lângă violet – se răcește puternic;

Repartizarea culorilor într-o compoziție se face în funcție de impresia ce o sugerează, legată de spațialitate și greutate. Exemplu: oranj dă senzația de apropiere foarte mare în spațiu; roșu și galben dau senzația de apropiere; verde și albastru dau senzația de depărtare în spațiu.

Contrastul complementarelor

Două culori pigmentare care prin amestec fizic dau un gri închis perfect le denumim culori complementare, cu condiția ca una să fie primară și una binară. În contrastul complementarelor se cere ca una din cele două culori să fie dominată ca întindere ori strălucire și alături de aceasta pentru temperarea contrastului violent să fie folosite tente care să le potolească stridența.

Contrastul culorilor complementare este regula de baza a oricărei creații artistice, deoarece respectarea acestei legi determină un perfect echilibru pentru ochi. Complementarele sunt diametral opuse în cercul cromatic. Roșu – verde; Galben – violet ;Albastru – oranj

Prin juxtapunere se produce un contrast violent, strident, nearmonic. Pentru a le acorda se rupe una din culori cu complementara ei ori cu altă culoare, fie se rup cele două complementare. Amestecul fizic a două complementare duce la acromatism total, la neutralizarea lor cromatică.

Contrastul de calitate

Prin noțiunea de calitate a unei culori se înțelege gradul ei de saturație (puritate). Contrastul de calitate este numit raportul dintre culorile saturate, strălucitoare, față de culorile mate și tulburate (amestecate). Culorile pot fi tulburate în patru feluri: cu alb, cu negru, prin amestecul cu alb și negru (gri) și prin culorile complementare respective

Contrastul de cantitate

Contrastul coloristic de cantitate corespunde raportului mult-puțin sau mare – mic. Efectul pe care îl exercită o culoare într-un raport dat, este cu atât mai puternic, cu cât suprafața pe care se întinde este mai mare. Contrastul de cantitate este propriu-zis un contrast de proporție. Deci, dacă o culoare predomină se obține un efect expresiv. Puterea tonului nu depinde numai de mărimea petei de culoare ci și de luminozitate. În anumite compoziții, o mică cantitate de culoare poate învinge culorile mult mai întinse. Galbenul este cea mai luminoasă și mai puternică culoare.

Pentru a stabili echilibrul dintre două culori este necesar sa punem:

-trei părți violet – o parte galben

-două părți albastru – o parte portocaliu

-o parte roșu -o parte verde – raportul este egal privind contrastul acestor două culori.

Culorile mai luminoase sunt mult mai puternice decât cele întunecate; sunt necesare doar câteva linii subțiri de roșu luminos sau alb pentru a compensa suprafețele mai întunecate.

7.Contrastul de simultaneitate

Orice culoare tinde să coloreze în culoarea complementară spațiul din jurul ei.

Exemplu: violetul pe alb – albul pare gălbui.

Pentru ca o culoare ce se naște simultan nu exista, ci se formează doar în ochi (amestec optic), ea creează în noi un sentiment de agitație și vibrație vie. Efectul simultan nu apare numai între gri și o culoare pură, ci și între culori pure care nu sunt exact complementare. Fiecare dintre cele două culori caută să o împingă pe cealaltă în complementarul ei, de cele mai multe ori amândouă își pierd caracterul lor real.

Dominanta de culoare

La unitatea cromatică se ajunge numai prin scăderea luminii ci și prin impalidarea lor în lumina crescută. Întrebuințarea culorilor suave poate fi socotită unificatoare deoarece nu se opun unele altora ci se armonizează mai ușor, însă nu poate fi vorba de o unitate în senul adunării atenției către un focar, către un centru optic. Realizarea acestei unități este posibilă chiar și în cazul culorilor vii atunci când ele se supun unei singure tonalități generale, unei culori dominante. Fixarea dominantei este primul pas în organizarea unei compoziții.

Dominata poate consta dintr-o tonalitate generală pe baza unei singure culori aptă să dea tonul întregii compoziții mai adesea însă dominanta constă în armonia unor perechi de tonuri, fie că acestea sunt complementare, fie că sunt alese pe gustul desenatorului. E posibil ca într-o lucrare să existe și trei dominate. Exemplu, dominanta de culori calde (roșu, galben, oranj) într-un răsărit sau apus de soare.

CAPITOLUL IV

Formarea deprinderilor de exprimare

artistico – plastică prin intermediul punctului și liniei

Activitatea grafică a copilului constituie un mijloc de perfecționare a activității mentale prin procesele intelectuale solicitate și puse în acțiune, prin exercițiul de observație, analiză și sinteză realizat. Activitatea artistico- plastică desfășurată de copil trebuie să fie o activitate dirijată cu tact, lăsându-i copilului sentimentul unei depline libertăți, o activitate individualizată cu grijă, stimulând în fiecare copil resursele sale proprii, o activitate cât mai diversă și bogată în care fiecare să-și regăsească lumea cu preocupările lui.

Jocul cu creionul este un joc al formelor. Jocul cu pensula sau cu creionul colorat este un joc al ritmului și simetriei.La 3-4 ani, etapa care coincide cu ceea ce N.Pârlog denumește „etapa mâzgălelii", tema desenului realizat de copil este adeseori arbitrară și fixată ad-hoc. Copilul desenează linii în sensuri diferite și de dimensiuni diferite cu aceeași plăcere pe hârtie, mobilier, pe perete, după care stabilește asemănarea, denumind rezultatul: o mașină, flori, pisica etc. În jurul vârstei de 5 ani se observă tendința copilului de a folosi linia dreapta. El începe să folosească instrumente de trasat linii drepte improvizate (marginile unei cărți, ale unei cutii) sau special (rigla). În jurul vârstei de 6 ani copilul introduce în desenele sale litere mari de tipar cunoscute, își scrie numele sau scrie la întâmplare, cifrele într-o ordine firească sau deasemenea la întâmplare fără nicio legătură cu tema aleasă. Din dorința de a umple foaia de hârtie și din năzuința de a exprimă cât mai complet impresiile sale cu privire la ceea ce-l înconjoară, copilul manifestă în desenul său tendința de a cuprinde în ansamblu obiectele și fenomenele realității. Copiii stiu și pot mai mult decât presupun adulții. Aceasta subliniază valoarea intervenției educaționale timpurii și necesitatea organizării unui sistem mai riguros științific de educație grafică a copilului. A-i oferi posibilitatea de a se manifesta pe planul activității grafice, a-i susține și a-i ajuta în aceasta direcție, reprezintă premisele educației pentru desen a copiilor la această vârstă.

Elementele de limbaj plastic prin intermediul cărora copilul se poate perfecționa în exprimarea artistico-plastică sunt punctul și linia.

4.1 Punctul. Rolul constructiv și spațial al punctului

Punctul rezultă în pictură din contrastul pensulei cu suportul plastic. Ca manifestare grafică a copilului poate fi spontan sau elaborat. Punctul poate avea mărimi diferite de la foarte mici până la foarte mari. Exercițiile de compunere a spațiului grafic cu ajutorul punctului spontan includ folosirea unei game mari de instrumente și tehnici. Dintre instrumentele de realizare a punctului amintesc: vârful creionului, a grafitului, a cărbunelui, carioca, creta, cerocolor, picături de culoare obținute prin stropire pe suprafața foii, prin frecarea culorii cu o periuța printr-o sită, prin așezarea vopselei direct din tub, degetul.

„Punctul este o imagine care comunică prin ea însăși idei, sentimente, care reprezintă ceva concret independent de el ca punct plastic". ÎI regăsim în porii căpșunelor, ai portocalei, în pistruii de pe obrajii copiilor, alunițele de pe corpul omenesc. Rolul constructiv al punctului înseamnă putința de a forma, de a naștere unor figuri, imagini. Efectul de spațiere a punctului înseamnă putința de a da impresie de apropiere sau depărtare, în cazul punctelor de aceeași culoare fie prin alăturarea lor diferit aglomerată (rare – dese) fie prin alăturări diferite de mărime (mici-mari). Punctul poate fi integrat armonios sau contrastant atunci când este foarte mare. Efectul de spațialitate al punctului poate fi mărit prin amplificarea contrastului cald-rece. Pentru a amplifica acest efect se asociază mărimile mici cu cromatica rece iar cele mari și foarte mari cu culorile calde. În jocurile exercițiu sau în realizarea diferitelor teme ca: „valurile mării", „ninsoare" se pot folosi tehnici diferite de lucru: folosirea stearinei, decolorarea cernelii, colajul, dactilo-pictura precum și contrastele cald-rece, închis-deschis. Într-o compoziție punctele se distribuie în aglomerări diferite, pot avea mărimi diferite, pot fi de aceeași culoare sau de culori diferite, pot fi pline sau goale. Și punctele pline și goale pot crea un joc al formelor și culorilor. Cu ajutorul punctului se pot obține dispoziții decorative valoroase într-un aranjament cu efect de iluzie optică. Pe o suprafață de culoare închisă petele albe par mai mici iar pe o suprafață deschisă mai mari. Concentrarea lor pe o anumită porțiune produce impresia de greutate în partea suprafeței decorate. Punctele înșirate în anumite sensuri produc stări și tendințe diferite, înșiruirea punctelor pe orizontală produce efect de fugă, pe verticală urcuș, pe rotund fuga la infinit, fantezie, rostogolire. Pe materialele textile punctele negre pe fond alb sugerează vioiciune, punctele albe pe fond negru sugerează duritate iar punctele negre pe fond semiînchis exprimă delicatețe. Exersarea punctului se poate face începând de la grădiniță prin aplicarea punctelor cu degetul, cu creionul colorat, cu carioca.

Materialul didactic și planșele model îi stimulează pe copii și îi determină să participe și ei la procurarea lor (boabe de mazăre, fasole, castane, mărgele, pietricele). Copiii pot exersa punctul în timpul activităților alese dar și în cele manuale, exercițiile grafice cât și în rezolvarea fiselor de la activitățile matematice, la desen și la pictură. Prin prezentarea unor obiecte de artă populară, costume populare, copiii au remarcat prezența punctului cusut pe costumul popular ori încrustat pe lemn (fluier, porți țărănești) ori cel pictat pe vasele de lut (castron, oala, ulcior). Copiii au înțeles că punctul este un element de înfrumusețare a vieții omului prin folosirea lui în decorarea obiectelor de uz casnic, dar poate fi și pentru el, pentru copil un motiv de bucurie, de plăcere în joaca lui pe hârtie.

4.2 Linia

Element de limbaj plastic, este definită ca fiind un punct în mișcare, în deplasare. Alături de punct, culoare, formă spațială, linia devine semn, mijloc de comunicare a afectivității și inteligenței umane. Linia are puterea de a sugera prin valoarea și mișcarea ei ideea de forma, de spațiu și de culoare. Are o mare putere de expresie, amintind de mișcare, energie, relaxare, zbucium, sugerează chiar și senzații auditive și tactile.

Ca direcție, poziție, mișcare, forma, linia poate fi: dreapta, frântă, curbă închisa și deschisă, spiralată, lungă, scurtă, verticală, orizontală, oblică, subțire, groasă, întreruptă, hașurată, arabesc (împletite), intersectate, suprapuse, linii grupate, organizate după un anumit principiu (ordine, dezordine) dispuse simetric sau nu, vălurate, colorate, localizate (sus, jos, aproape, departe) etc.

Pictorul și gravorul englez William Hogarth (1697-1764) clasifică liniile astfel:

Linia frumosului, este linia sinuoasă sau ondulată care produce mai multă frumusețe decât celelalte linii; intră în alcătuirea desenului florilor și a altor forme ornamentale.

Linia gratiei, este linia serpentină care prin ondulațiile și meandrele pe care le descrie simultan în diferite direcții conduce ochiul în mod plăcut pe traseul continuu al variației sale.

Linia dreaptă, ordinară sau simplă; pentru că variază numai în lungime ele au cea mai mică valoare ornamentală. Expresivitate liniilor este determinată de mișcarea lor, de ritmul și contrastul formelor și grosimilor.

Linia verticala, exprimă măreție, înălțare.

Linia orizontală, exprimă liniște, odihnă, stabilitate, siguranță.

Linia oblică, indică mișcare, nesiguranță, dinamism, neliniște.

Linia sinuoasă sugerează mișcare în derulare, fluiditate; spirala și cercurile concentrice semnifică ritm evolutiv, dezvoltare.

Linia frontală exprimă ritmul puternic.

4.2.1 Linia decorativă

În ornamentație linia este elementul de bază. În arta decorativă motivele decorative sunt elemente din natură stilizate (simplificate) pe care le așezăm într-o anumită ordine: simetrie, repetare, alternanță. Creatorii populari au folosit linia decorativă în decorarea obiectelor din ceramică, lemn, sticlă, țesături, os, etc. Linia crează ritm plastic. Ea este cel mai de seamă mijloc de exprimare a ideilor în imagini plastice. Ca direcție poate fi: dreaptă, frântă, curbă închisă sau deschisa iar ca aspect decorativ filiformă sau simplă, întretăiată, compusă sau modulată.

Linia dreaptă

Linia dreaptă rece, impersonală, este expresia esențială a lumii fără viața. Într-o compoziție prin gruparea și multiplicarea dreptelor de diferite grosimi și contraste, prin gruparea și multiplicarea liniei drepte având mărimi și poziții diferite, se obțin armonii de linii nebănuite.

Linia dreaptă joacă un rol important în realizarea chenarelor, în compunerea fondului decorativ prin repetare, simetrie, alternanță, contraste. În compoziția decorativă linia dă următoarele expresivități:

Linii orizontale scurte și subțiri exprimă liniștea.

Linii orizontale lungi și paralele exprimă amploare, măreție.

Linii paralele grupate, verticale, oblice sau orizontale exprimă ordine, armonie.

Linii paralele, grupate verticale, oblice sau orizontale întretăiate exprimă dezordine, discordanță.

Linii verticale grupate exprimă înălțime.

Linii asimetrice exprimă mișcare și dau un efect tineresc.

Linii spirale exprimă exuberanță, explozie, iar cele sinuase sunt expresia eleganței și fanteziei.

Linia frântă

Linia frântă este linia formată din întretăierea a două drepte oblice sau una verticală alta oblică, una orizontală alta verticală, una orizontală alta oblică, cu balansuri regulate, neregulate, alungite și restrânse. Linia frântă o întâlnim în compunerea diferitelor ornamente sub formă de chenare, fonduri, frize. Este o linie vie cu posibilități multiple de expresie. Meșteri populari au simțit necesitatea de a folosi și îmbina linia frântă în combinații cu alte linii, în culori multiple. Așa au luat naștere neîntrecutele cămăși ale portului nostru popular, sumane, catrințe, covoare, ștergare, ceramică și ouă încondeiate.

4.2.4 Linia curbă

Linia curbă este acea linie pe care William Hogarth o numește linia frumuseții și este cea mai decorativă. Ea este utilizata în toate felurile de compoziții plastice, fie simplă, fie în combinație cu alte elemente. Linia curbă compusă poate fi alungită sau restrânsă iar în unele cazuri la una din extremități produce o încolăcire cunoscută sub denumirea de spirală. Pentru a obține efecte valoroase trebuie supuse diferitelor procedee de grupare, multiplicare și armonizare. Este întâlnită sub formă de văl pe motivele vechi românești, pe ceramica roșie nesmălțuită, fiind realizată prin zgâriere sau prin pictare cu humă brună, roșie, albă sau neagră, aplicate pe vase cu cornul de vită.

Linia curbă o întâlnim în natură în lumea plantelor, animalelor, fructelor. Ea sugerează vioiciunea, mișcarea, creșterea, viața.

Copiii pot realiza compoziții interesante combinând carioca cu aplicația de hârtie colorată, prin aplicații de textile cu linia trasată cu carioca, prin îmbinarea diferitelor semințe și frunze.

CAPITOLUL V

Desenul decorativ

Activitățile artistico-plastice care au ca temă elemente decorative reprezintă momentul cel mai prielnic de a-i familiariza pe copii cu elementele ornamentale întâlnite pe costumele populare, pe vase, pe obiecte din lut, lemn, ceramică.

În activitatea mea cu copiii am amenajat în clasă un colț cu obiecte populare: ie, catrință, lingură de lemn, fluier, castron, căni. Copiii au făcut cunoștință cu aceste obiecte, pe care le-am analizat împreună, apreciind îmbinarea culorilor și a motivelor, insuflându-le dragostea pentru muncă, pentru frumos, pentru creația poporului român. Întrucât natura emoționează puternic copilul am făcut deseori plimbări în parc. Acolo am avut posibilitatea să privim îndeaproape mugurii copacilor, flori, gâze, furnici, firul ierbii abia ieșit din pământ, copacii cu podoaba lor verde, structura unei frunze dar și copacii desfrunziți, goi, lipsiți de viață. Aceste trăiri copiii le-au redat în desenele și picturile lor.

Din cele mai vechi timpuri omul a simțit nevoia să-și înfrumusețeze viața, să-și împodobească ambientul. În evoluția istorică a omului regăsim ornamentele în organizarea spațiilor interioare și exterioare: pereți, vase, reliefuri, basoreliefuri, veșminte.

În decorațiuni se folosesc linii punctate, suprafețe plane, forme geometrice, forme stilizate, motive, combinări de linii și puncte, culoare. Arta populară românească de origine foarte veche a păstrat și dezvoltat anumite tradiții având caracteristici spaționale prin conținut, formă, culoare și motive decorative.Astăzi produsele artei populare sunt foarte prețuite, făcându-se cunoscute prin expoziții, muzee etnografice, filme documentare, albume și printr-o largă popularitate peste hotare unde firea și sufletul poporului român pot fi cunoscute după aceste manifestări artistice.

Mijloacele prin care copilul deprinde tehnica desenului decorativ sunt compoziția și elementele. Compoziția decorativă este o forma organizată, alcătuită din elemente și suprafețe compoziționale expresive destinate înfrumusețării unor obiecte și suprafețe.

Elemente compoziționale (motive, figuri) pot fi puncte, linii de diferite forme, mărimi și poziții, figuri geometrice: ovalul, cercul, triunghiul, pentagonul și forme stilizate.

Prin stilizarea unor forme din natură ele se prezintă, sub o forma simplificată, prin modificarea conturului în așa fel încât să-i rămână numai caracteristicile esențiale care apar astfel mai pronunțate. Un vas, o floare, un animal, nu vor fi redate prin volumul lor ci doar conturate. Prin așezarea elementelor unele față de altele prin anumite legi de asociere se pot obține compoziții decorative cu frumoase efecte estetice.

Principiile desenului decorativ sunt: repetiția, alternanța, simetria, conjugarea, gradația, suprapunerea.

Repetiția este procedeul cel mai simplu de formarea a deprinderii de a repeta un element prin succesiunea la distanțe egale și în poziții identice pe o direcție dată. Se pot repeta: puncte, linii, pătrate, cerculețe, frunze, ciupercuțe sau motive de faună și floră. Oricât de simplu ar fi, motivul devine interesant atunci când se repetă într-o anumită ritmicitate și cadență.

Alternanța este o succesiune a două forme, două poziții, două culori diferite care revin rând pe rând într-o anumită compoziție.

– Alternanța de culoare (aceeași formă);

– Alternanța de formă (aceeași culoare);

– Alternanța de poziție;

– Alternanța de formă și culoare;

Simetria: un motiv decorativ este simetric dacă are toate trăsăturile repetate de o parte și de alta a axei de simetrie. Tehnica monotipiei oferă explicația cea mai completă pentru a informa copiii la nivelul lor de înțelegere a noțiunii de simetrie.

Conjugarea: grupează două sau mai multe elemente pe o parte sau pe alta a unei axe de simetrie.

Gradația este un procedeu care presupune o trecere lentă pe nesimțite, plecând de la cea mai mică mărime sau de la o culoare mai puțin intensă la una mai intensă. Gradația poate fi de motiv sau de culoare.

Suprapunerea-două elemente de același fel sau diferite se pot așeza una peste alta într-o compoziție, acoperindu-se parțial în diferite poziții.

5.1 Forme compoziționale în desenul decorativ

5.1.1 Râurile

Râurile sunt ornamente care se întind pe lungimi mai mari sau mai mici. Sunt compoziții axate pe o linie dreaptă continuă sau întreruptă, frântă sau șerpuită de-a lungul căreia se înșiră ritmic elementul decorativ. Di rectricea poate fi vizibilă sau imaginară deoarece la desen această linie ajutătoare se șterge.

Bordura

Este o compoziție care dă iluzia că merge în lungime însă pe o singură parte a unei linii directoare. La desenarea ei se procedează ca la râu. Copiii lucrează cu multă plăcere în timpul activităților alese, exersând principiul repetiției și al alternanței de formă și culoare.

Friza

Friza este tot o bandă decorativă executată pictural sau sculptural ce împodobește suprafața unui vas, pereții unei săli, exteriorul unei clădiri, coperta unei cărți. Este folosită în arhitectură și în artele decorative moderne. Friza se întinde în lungime și este mărginită între două sau mai multe linii între care se aranjează elementul compozițional tot pe direcția impusă de directrice. Astfel, se pot înscrie în rețea figuri geometrice, frunze, flori sau alte motive decorative.

Jocul de fond.

Prin fond se înțelege câmpul unei țesături, covor, pe care se aplică ornamentele. De multe ori într-un covor (țesătură) se deosebesc două părți: o margine care formează o bordură sau un chenar, iar restul covorului cuprinde unul sau două elemente, motive care se repetă regulat pe întreaga suprafață a covorului formând un așa numit joc de fond. Copiii pot observa aceasta pe covorul și pe mocheta de acasă, pe imprimeurile textile de pe cămăși, rochie, fustă. Învățătoarea le explică copiilor că le pot folosi și ei pictând, fie prin aplicație cu hârtie colorată, plante presate, semințe.

5.1.5 Chenarul

Chenarul este o bandă decorativă care împodobește de jur împrejur o suprafață oarecare. În chenar, un râu, o bordură sau o friză își schimbă direcția, formează colțuri și se închide într-o formă pătrată, rotundă sau poligon. Îl întâlnim la covoare, fețe de masă, rame de tablouri, coperți.

Atunci când dorim să realizăm un chenar cu copiii, ca și la celelalte forme compoziționale ale desenului decorativ stabilim elementele de compoziție și legile decorative cu ajutorul cărora chenarul poate fi realizat. Motivele pot fi forme geometrice, vegetale sau zoomorfe și se pot folosi tehnici diverse de lucru: aplicarea hârtiei colorate, aplicarea semințelor, deșeuri textile, plante presate (tot felul de frunze și plante), ștampile.

Pentru realizarea diverselor teme privind desenul decorativ, în activitatea mea cu copiii voi încerca să-i ajut pe aceștia să sesizeze ceea ce este frumos și plăcut ochiului în tot ce-i înconjoară. Să le dezvolt simțul pentru armonie, ordine, echilibru, să-i obișnuiesc cu un gen de activitate care cere răbdare, perseverență, migală.

Nu toți copiii sunt talentați. Dar venind în contact cu o varietate de materiale (culoare, hârtie colorată diferit, textile, semințe, plante, etc) mulți dintre ei își manifestă dorința de a lucra. Numai așa se pot descoperi și cultiva talentele.

Una dintre sarcinile învățătoarei este și aceea de a descoperi copiii cu aptitudini artistice, să le creeze condiții prielnice de activitate care să le mijlocească formarea deprinderilor artistico-plastice și dezvoltarea integrală și armonioasă a personalității lor.

CAPITOLUL VI

Tehnici de exprimare artistico-plastică

6.1 Tehnica fuzionării la margine și în masă

Prin așezarea culorilor una lângă alta (juxtapunere) direct pe foaie, folosind multă apă și în așa fel încât ele să se atingă, se pot obține noi culori. Acest procedeu se numește fuzionare la margine. Dacă culorile sunt așezate (una peste alta) procesul se numește fuzionare în masă. Copiii au făcut cunoștință cu această tehnică în cadrul exercițiilor joc "Joc al culorilor înfrățite", „Descoperim noi culori", „Culorile curcubeului". Povestirea este metoda cea mai des folosită în activitățile artistico-plastice, care îmbinată cu demonstrația argumentează modul de rezolvare al problemei plastice.

Subiectul: „Povestea curcubeului".

Tema: Fuzionarea culorilor la margine prin juxtapunere.Culorile curcubeului

„Într-o zi culorile curcubeului s-au luat la ceartă: care este cea mai frumoasă dintre ele;

– Eu sunt cea mai frumoasă culoare, zice creionul roșu din paharul lui Gigel. Chiar și florile cele mai iubite sunt cele roșii; rochițele fetițelor, fundele. Nu mai spun cu ce poftă mănânci un măr roșu.

– Cum, dar galbenul ca spicul grâului, cârlionții copiilor, ce culoare poate fi mai frumoasă decât galbenul?

– Ce va lăudați atât, albastrul ca cerul cum este?

– Dar movul ca micșuneaua? Eu sunt cea mai frumoasă culoare.

– Și cafenia lăudăroaselor

– Stați, aud cearta și nu-mi place, zice o floare. Toate sunteți frumoase. Uitați-vă la mine, panseluța. Din fiecare culoare am câte un strop și toți mă admiră. Cum vine primăvara, parcurile, grădinile, sunt numai panseluțe.

– Priviți! Spun toate culorile deodată. Ca să la împace curcubeul și-a întins culorile pe seninul cerului, să le vadă toată lumea. Vouă care culoare vă place?"

În timpul povestirii am lipit în partea de jos a planșei model personajele povestirii: mărul roșu, spicul galben, norii albaștri, micșuneaua mov, flori diferit colorate.

În finalul poveștii am demonstrat alcătuirea curcubeului prin alăturarea acuarelelor cu multa apă astfel încât copiii să poată observa clar fuzionarea (îmbinarea) lor la margine, obținându-se din două culori una lângă alta o altă culoare (nuanța).

6.2 Tehnica suflării cu țeava

Aceasta tehnică se folosește fie ca un exercițiu în care copiii învață să folosească instrumentele (țeavă, pulverizator) fie în combinație cu alte tehnici. Se folosește acuarela cu o cantitate mare de apă, se așează pe marginea foii, după care se suflă (cu gura, cu paiul, cu macaroana) spre interior. Culoarea se împrăștie după voia ei. Folosindu-se mai multe culori, efectul poate fi neașteptat ceea ce îi încântă foarte tare pe copii. Suflarea culorii se mai poate face cu un instrument – de pildă ambalajul de plastic de la un șampon consumat. Prin presarea flaconului gol, culoarea așezata pe foaie se împrăștie datorită jetului de aer aruncat, desenând diferite forme. Acestea pot rămâne în forma inițială, constituind un exercițiu – joc, sau pot fi completate și interpretate după imaginația fiecărui copil. Această tehnică se combină cu alte tehnici pentru realizarea unor compoziții ca: „acvariul cu pești", „peisaj subacvatic".

Tehnica tașimania

Foaia de hârtie se îndoaie pe jumătate. Pe o parte se așează vopsea colorată fie direct din tub, fie cu pensula în pete spontane sau suprapuse. Partea cealaltă se umezește ușor cu apă sau cu alb foarte diluat apoi se presează hârtia parte peste parte, obținându-se prin deschidere un joc de culori cu forme spontane surprinzătoare. Spațiile albe pot rămâne așa sau se pot completa folosind carioca sau orice altă culoare după preferință.

Aceasta este tașimania simetrică. Tehnica tașimaniei se folosește în cadrul unor exerciții de culoare sau în realizarea unor elemente compoziționale ale unui tablou. Formele astfel obținute sugerează copiilor imagini diferite care pot fi decupate și folosite la realizarea unor colaje.

Dacă așezăm pete de vopsea pe o foaie și suprapunem deasupra o altă foaie, prin desfacere obținem deasemenea forme sugestive. Aceasta este tașimania asimetrică. Foaia pictată rămâne în forma inițială, iar cea pe care o suprapunem se prelucrează. Prin intervenția cu pensula se pot obține forme interesante și chiar compoziții.

6.4 Tehnica origami

Această tehnică constă în confecționarea unui obiect util prin împăturirea unui pătrat sau a unui dreptunghi de hârtie albă (în acest caz ea poate fi pictată cu altă culoare, stropită cu altă culoare) sau colorată (de regulă subțire și rezistentă) fară a fi secționat sau decupat. „Origami" este una dintre artele tradiționale japoneze și înseamnă arta îndoirii hârtiei. Procedeul este un foarte bun exercițiu de dezvoltare a ingeniozității și de rafinare a îndemânării. Obiectele astfel confecționate pot fi folosite la realizarea unor compoziții care se aseamănă cu colajul, în combinații cu alte tehnici. Îndoirile trebuie să fie simple încât copiii să-și dozeze efortul și timpul în realizarea sarcinilor plastice și mai puțin manuale. Explicațiile învățătoarei și demonstrația trebuie să fie foarte clare, ca procedeul să fie ușor înțeles de copii pentru a nu se reveni asupra îndoiturilor ceea ce ar putea duce la murdărirea și mototolirea hârtiei.

6.5 Tehnica stearinei

Instrumentul de lucru al acestei tehnici este lumânarea. Cu resturi de lumânare copilul desenează ceea ce dorește: flori, steluțe de gheață, ploaia, etc.; apoi aplică un strat de culoare. Locurile marcate de stearină au rămas albe. Pentru obținerea unor efecte deosebite de luminozitate se poate lucra în felul următor: peste desenul cu stearină de pe foaia albă se aplică un strat de acuarele foarte deschis. Se lasă să se usuce, se desenează cu stearină alte elemente, peste care se aplică un strat de acuarelă mai închisă decât cele anterioare. Procesul se poate repeta de două trei ori, fiecare strat de acuarelă aplicat fiind de culoare din ce în ce mai închisă. Se pot folosi și lumânări colorate. În combinație cu alte tehnici (cea a suflării, colajul) se pot obține lucrări surprinzătoare.

6.6 Tehnica dactilopicturii

Este cea care se realizează cu ajutorul degetelor și a palmelor. Este foarte simpla și importantă pentru dezvoltarea abilitații degetelor copiilor. Fiecare deget are o altă amprentă iar mai multe amprente la un loc pot compune un tablou izbutit. Se pot decora cu degetul diferite obiecte: farfurioare, cești, linguri de lemn, etc. În cazul palmei, rotind palma pe hârtie după ce a fost dată cu un strat de vopsea se pot obține efecte sub formă de floare, copac și altele. Acesta tehnică se poate combina cu tehnica colorării cu culori umede sau cu alte tehnici obținându-se efecte deosebite. Dacă la grădiniță am obișnuit copiii să înmoaie degetele în pastila de culoare apoi să lase urme pe foaie (în teme ca fulgi de zăpadă, ploaia, floricele mari și mici) în clasele I-IV se pot realiza teme care presupun combinarea cu alte tehnici și obținerea unor lucrări interesante: "crenguța înflorită", „peisaj de iarnă", „noapte de Crăciun".

6.7 Tehnica formelor obținute spontan cu ața

Se folosește hârtia care se îndoaie la jumătate și firul de ață. Trebuie să se colaboreze câte doi copii care vor ține cele două capete ale firului de ață, astfel ca pe firul bine întins copilul sa întindă vopsea în culori diferite. Se ține de un singur capăt iar firul de ață va lua o formă oarecare pe hârtie, încolăcindu-se. Se presează bine hârtia parte peste parte și se trage ușor de capătul firului aflat între degete. La deschiderea hârtiei copilul poate vedea cele mai neașteptate forme cărora le poate găsi corespondent în lumea plantelor, animalelor, păsărilor.

Acest joc contribuie la dezvoltarea imaginației creatoare, a fanteziei copilului. Desenul poate fi completat în culori în contrast cu cele obținute cu firul, fie cu culoare neagră, pentru a căpăta siguranța ei sau poate rămâne în forma inițială. Această tehnică îi amuză pe copii atunci când se trece la interpretarea desenelor sugerându-le copiilor cele mai neașteptate și năstrușnice teme (papagalul, balerina, cosmonaut, bătrân gârbovit, etc.)

6.8 Tehnica picturii pe lipici

Se aplică pe întreaga foaie de hârtie un strat subțire de lipici peste care cu ajutorul unei pensule groase, se poate pune vopseaua în culoarea dorită. Apoi cu ajutorul unui bețișor sau cu coada pensulei, se gravează fel de fel de ornamente: linii, puncte, cercuri sau desene diferite: flori, fluturi, soare. Această lucrare trebuie executată până nu se usucă stratul de lipici.

6.9 Tehnica desenului decorativ cu ajutorul pieptenelui

Pe o plăcută de faianță se pregătește tempera sau guașe concentrate. Cu ajutorul unei periuțe de dinți se ung dinții pieptenului care se trag pe suprafața care trebuie decorată, realizând astfel dungi (orizontale, verticale, oblice, valuri) după imaginația fiecărui copil și după felul cum este mânuit pieptenele. Se poate combina prin suprapunerea liniilor diferit colorate, pentru realizarea unor efecte de hașurare.

6.10 Tehnica pensulei aplicate

Cu o pensulă groasă îmbibată în culoare se aplica pe suprafața de decorat pete sau amprente ale pensulei groase. Prin aplicare repetată în funcție de modelul dorit se pot obține elemente florare sau peisaje. La fel se procedează și în cazul tampoanelor din cârpe. Cu ajutorul tamponului umezit se ia vopsea direct din butonul de acuarelă și prin tamponare repetată se obțin efecte sub formă de peisaje, decorațiuni, covoare. Aceste tehnici plac copiilor deoarece se obțin semne plastice inedite care le înflăcărează imaginația.

6.11 Tehnica șabloanelor

Se pot folosi șabloane din material plastic și hârtie. Șablonul se confecționează în special dintr-un material plastic care nu absoarbe vopseaua. Se aplică șablonul apoi se așează sita de sârmă peste care cu ajutorul unei periuțe de dinți, se trece vopseaua pe toată suprafața materialului rămasă liberă prin aplicarea șablonului, apoi se ridică ușor sita și șablonul de pe material, rămânând astfel silueta elementului respectiv. Trecerea vopselei prin sită se poate repeta de mai multe ori, folosind culori diferite, obținându-se astfel efectul mișcării, depărtării. Se mai pot folosi și șabloane din hârtie albă. Acestea se colorează cu creioane colorate apoi se aplică pe foaia de hârtie, se ține cu mâna stângă iar cu ajutorul degetului arătător de la mâna dreaptă se freacă culoarea dinspre șablon înspre foaia de hârtie obținându-se astfel efecte deosebite. Din șabloane diferite se pot realiza compoziții ca: „vas cu flori", „jocul norilor pe cer", „fluturi și flori" etc.

Șabloanele se pot folosi unele lângă altele sau se pot suprapune. Rămâne la alegerea copiilor în funcție de inspirația de moment, de nivelul dezvoltării imaginației și fantezia fiecăruia. În activitatea cu copii se pot folosi și șabloane de hârtie realizate în felul următor: hârtie de formă rotundă, pătrată sau dreptunghiulară se împăturește în patru sau mai multe. Cu creionul se realizează câteva figuri geometrice sau forme diferite: floare, fluture, frunză. Se decupează cu foarfecele și se desface. Acest șablon se prinde cu puțin aracet de suportul plastic pe care urmează să lucreze copilul. Hârtia sau cartonul constituind suportul, în continuare copilul, folosind degetul sau pensula, va colora formele decupate în culorile dorite. Deoarece formele decupate se repetă copilul poate folosi alternanța de culoare. Folosind mai des această tehnică, treptat copilul descoperă singur posibilități de aranjare și combinare a culorilor.

6.12 Tehnica folosirii soluțiilor decolorante

Se lucrează cu pensula sau cu bețișorul cu vată. Soluțiile decolorante pot fi: pic, hipoclorit, Ace, soluții care cer precauții deosebite. Realizarea unei lucrări necesită două etape de lucru:

– Se vopsește suportul de hârtie cu cerneluri (albastru, violet, indigo) sau cu tușuri.

– După uscare se desenează cu pic sau cu soluție de hipoclorit, folosind pensula sau bețișorul cu vată. Soluția de pic decolorează numai cerneala; hipocloritul decolorează cerneala, tușurile chiar și culorile de apă.

Această metodă poate fi folosită în special în lucrările cu subiect de iarnă, pentru a sugera zăpada, zborul fulgilor de zăpadă, steluțe de gheață, în lucrări ca „Omul de zăpadă", „Ninge" etc.

Tehnica colorării cu culori umede

În pictura cu acuarelă se folosește așa zisa tehnică umedă care cere aplicarea vopselei pe un fond umezit, astfel încât culorile să se “întrepătrundă”. Se umezește foaia care urmează a se picta. Pensula se înmoaie în apă, se freacă pasta de culoare, se așează pe hârtie. La schimbarea culorii pensula se spală, se șterge de o cârpă (șervețel) și se înmoaie iar în apă curată.Nu se folosește albul. Pentru obținerea albului se lasă porțiunea de hârtie necolorată. Nuanțele se obțin prin diluarea cu mai multă sau mai puțina apă.

Tehnica ștampilelor

Ștampilele se pot confecționa din radieră, cartof sau se pot folosi seturi de ștampile de cauciuc din comerț. Ștampilele pot avea forme geometrice sau pot reprezenta diferite obiecte, figuri, personaje diferite. Pentru a lăsa o amprentă, ștampila se folosește cu tuș negru sau colorant (acuarela, guașa). Se pot realiza prin ștampile compoziții florale, animaliere, peisaje, etc.

Legile desenului decorativ sunt mai repede înțelese de copii datorită ușurinței executării elementului decorative. Elementul stilizat este imprimat pe radieră, apoi săpat cu un cuțit, lamă, foarfece bine ascuțit. Ștampilele din radieră sunt realizate de învățător, profesor, iar cele din cartof de către copii.Cele mai simple ștampile reprezintă figuri geometrice, flori, frunze, păsări, animale, cu ajutorul cărora putem decora:"Fața de masă", „Rochița păpușii", „Felicitare pentru…" etc.

În rezolvarea problemelor de tehnică sau de expresie plastică trebuie pornit întotdeauna de la exercițiile joc și de la compozițiile joc. Rezultatele pe care le dobândesc copiii prin exerciții sunt marcate de o anumită personalitate, de inspirație, de experiența fiecăruia. Desenul este de fapt, o învățare prin trăire, prin activitate practică, el angajând întreaga personalitate a copilului prin asimilare de energii, noțiuni, tehnici, procedee de lucru, limbaj plastic, simțire și voință, valori morale, valori tehnice și valori estetice.

Foarte multe din exercițiile-joc în care copiii s-au familiarizat cu noi tehnici de lucru sau compoziții individuale sau colective le-am realizat în cadrul activităților la liberă alegere sau la activitățile complementare când copiii au putut beneficia de o îndrumare și un sprijin mai apropiat.

Mânuind materialele din natură copiilor li se perfecționează sensibilitatea tactilo – motorie, li se dezvoltă gândirea și se deprind cu reprezentările. Materialele din natură stimulează simțul de observație al copilului și imaginația lui creatoare. Varietatea infinită de frunze și flori de culori și forme diferite le oferă inepuizabile modalități de realizare a unor tablouri. Ei încep sa pătrundă în tainele și frumusețile naturii, să-i înțeleagă diversitatea formelor, a culorilor și astfel încep să o iubească mai mult. Experiența a demonstrat importanța utilizării a cât mai multor tehnici de lucru în activitățile artistico-plastice dar și faptul că trebuie alese din multitudinea lor pe cele care răspund particularităților de vârstă ale copiilor dar și sarcinilor ce le-au fost propuse. Prin folosirea cât mai des a diverselor tehnici de lucru, copilul capătă dragoste pentru culoare, armonie, simetrie, dexteritate în acțiune (prin pregătirea și ordonarea materialelor și instrumentelor folosite), încrederea în forțele proprii, dragostea față de muncă. Prin diversele tehnici abordate copiii își dau seama că în afară de creioane colorate, acuarele și hârtie colorată în jurul lor, la tot pasul există o mulțime de alte materiale care pot ajuta în realizarea unor lucrări deosebit de interesante și frumoase. Astfel copiii au descoperit structura și calitățile firului de ață, a conului de brad, a pufului de plop, a frunzelor de toate mărimile și formele, a numeroaselor semințe: de mesteacăn, de pepene, de castravete, de ardei. În plimbări, drumeție și taberele de vară copiii au putut admira natura în toată splendoarea ei, varietatea plantelor, forma, culoarea și parfumul.

CONCLUZII

Prin activitatea sa artistică, copilul își exprimă impresiile, relațiile și dependența față de lumea înconjurătoare. Totodată, pictura și desenul reprezintă pentru el un important mijloc de comunicare, ce-i permite să redea într-o formă artistică întâmplări și sentimente, adesea chiar înainte de a le fi putut exterioriza verbal. Copiii desenează mult. Fiind un mijloc de comunicare, prin intermediul desenului copilul transmite cunoștințele sale din anumite domenii. Desenul, pictura, modelajul sunt la îndemâna copiilor. Ei trebuie învățați cum să folosească pensula, degetul, culoarea, să diferențieze și să folosească corect culorile puse la dispoziție.

Copilul folosește culorile în funcție de senzația pe care le-o provoacă obiectele și fenomenele, de obicei culori expresive (lupul care nu mănâncă pe nimeni poate fi roz). El trebuie ferit de libertatea totală deoarece desenele spontane sunt de cele mai multe ori sărace și stereotipe. Neștiind încă să observe singur, copilul își va îmbogăți mai greu cunoștințele. Imaginația lui, care este destul de limitată, nu se va mai dezvolta în mod satisfăcător.

Copilul ignoră regulile cele mai elementare de folosire a culorilor și a formelor, ca și elementele cele mai simple ale compoziției. Dacă este lăsat singur, nedirijat el desenează conform modelelor sale interioare și treptat ajunge să se întoarcă la etapa de mâzgălire. De aceea, învățătoarea nu poate fi doar spectator, dimpotrivă intervenția ei devine o necesitate absolută.

Pentru ca intervenția ei să fie eficientă, învățătoarea trebuie să cunoască problemele de psihologie a copilului și cele referitoare la creația grafică. La început ea trebuie să lase să se manifeste spontaneitatea artistică a copilului și să știe să accepte viziunea lui despre lume. Rolul învățătoarei este de a crea cadrul material si psihologic pentru manifestarea activității artistice. Ea trebuie să-i investească pe copii cu mijloace de exprimare artistico-plastică prin predarea unor cunoștințe accesibile vârstei, să-i familiarizeze cu diverse tehnici de lucru și să-i învețe să folosească corect materialele deoarece cu cât o vor face mai bine cu atât vor deveni mai apți să-și concretizeze intențiile creatoare.

Dacă copilul va dispune de numeroase tehnici de desen și pictură el va putea să se exprime liber cu mai multă ușurință întrucât fantezia se sprijină pe rigoare. Este greu să se stabilească limita dintre influența învățătoarei și libertatea copilului.

Învățătoarea trebuie să dea unele sugestii și explicații în legătură cu folosirea culorilor deoarece copiii au tendința de a folosi toată gama culorilor.

Ea trebuie să manifeste calm și înțelegere, respect față de creațiile copiilor, să stabilească contacte afective cu copiii. Aceștia trebuie să fie obișnuiți să se exprime liber într-un climat de înțelegere și încredere care nu exclude existența unei discipline de lucru. Copiii au nevoie să fie încurajați, sfătuiți și susținuți. Uneori libertatea prea mare în alegerea subiectului le creează unora o stare de neliniște. De aceea este necesar ca învățătoarea să le propună unele teme, ușurându-le astfel exprimarea.

De asemenea trebuie să găsească metodele și procedeele cele mai potrivite pentru dezvoltarea unei probleme plastice. Activitățile de desen, pictură, modelaj trebuie să respecte anumite cerințe igienice: lumina suficientă, spațiu necesar pentru a nu sta înghesuiți, o poziție corectă la masă, spălarea mâinilor la sfârșitul lucrului, aranjarea în spații speciale a vopselelor și plastilinei.

Clasa trebuie să aibă un aspect plăcut iar lucrul copiilor să se desfășoare de cele mai multe ori pe un fond sonor. Activitățile de desen, pictură și modelaj aduc o contribuție însemnată la educarea multilaterală a copiilor; ele oferă variate posibilități pentru dezvoltarea atenției, operațiilor gândirii: analiză, sinteză, comparație, dezvoltă spiritul de observație, imaginația, spiritul de colectiv, voința, răbdarea, perseverența, spiritul critic și autocritic.

BIBLIOGRAFIE

Rudolf Arnheim- "Arta și percepția vizuală", Editura Meridiana 1979

Julieta Alexandru – „Cunoașterea copilului preșcolar", Editura Meridiane 1983

Brighita Barbulescu- „Activitățile de desen, modalități de instruire a semnelor grafice", Învățământul școlar și preșcolar 1981

Viorica Bararu- „Albumul metodic de creație artistico-plastică" București

Ștefan Barsanescu, G. Vaideanu – „Educația estetică" Editura Didactică și Pedagogică, București, 1961

Simona Mihaela Buiuc- „Formarea atitudinii față de frumos în cadrul orelor de desen"

Constantin Paul – „Culoare, artă, ambient" Editura Meridiane 1979

Constantin Paul – „Să vorbim despre culori" Editura Ion Creangă, București. 1987

William Hogharth- „Analiza frumosului" Editura Meridiane 1980

Dan Mihăilescu „Limbajul culorilor și al formelor" Editura Științifică și Enciclopedică 1980

1l. Pavel Mureșan – „Culoarea în viața noastră" Editura Ceres 1987

Suseanu Ion – „Culoarea cea de toate zilele" Editura Albatros

Cuprins

BIBLIOGRAFIE

Rudolf Arnheim- "Arta și percepția vizuală", Editura Meridiana 1979

Julieta Alexandru – „Cunoașterea copilului preșcolar", Editura Meridiane 1983

Brighita Barbulescu- „Activitățile de desen, modalități de instruire a semnelor grafice", Învățământul școlar și preșcolar 1981

Viorica Bararu- „Albumul metodic de creație artistico-plastică" București

Ștefan Barsanescu, G. Vaideanu – „Educația estetică" Editura Didactică și Pedagogică, București, 1961

Simona Mihaela Buiuc- „Formarea atitudinii față de frumos în cadrul orelor de desen"

Constantin Paul – „Culoare, artă, ambient" Editura Meridiane 1979

Constantin Paul – „Să vorbim despre culori" Editura Ion Creangă, București. 1987

William Hogharth- „Analiza frumosului" Editura Meridiane 1980

Dan Mihăilescu „Limbajul culorilor și al formelor" Editura Științifică și Enciclopedică 1980

1l. Pavel Mureșan – „Culoarea în viața noastră" Editura Ceres 1987

Suseanu Ion – „Culoarea cea de toate zilele" Editura Albatros