Educatia Pentru Sanatate Repere Teoretico Aplicativedocx

=== Educatia pentru sanatate – repere teoretico-aplicative ===

UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA, IAȘI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

LUCRARE DE LICENȚĂ

EDUCAȚIA PENTRU SĂNĂTATE- REPERE TEORETICO-APLICATIVE

PROFESOR COORDONATOR STUDENT

LECT.DR. SEGHEDIN ELENA NEICA DANA-LUCIANA

IASI, 2016

Argument

„Sănătatea e darul cel mai frumos și mai bogat pe care natura știe să-l facă. ”

Michel de Montaigne

Starea de sanatate este definita ca fiind starea de bine fizica, mentala si sociala a fiecarei persoane si nu este doar absenta bolii sau a infirmitatii (Organizatia Mondiala a Sanatatii, 2000). Pe parcursul vietii starile de sanatate si de boala sunt influentate nu doar de factorii biologici, chimici sau genetici, ci si de factorii psihologici si/sau sociali.

Păstrarea sănătații și lupta contra bolilor se înscriu printre cele mai importante preocupari ale omului. De altfel cuvantul sănătate care evocă o stare atât de prețioasă fiecaruia dintre noi apare frecvent în vorbirea curentă nelipsind aproape niciodată din urarile de bine adresate cu diverse ocazii. Scrisorile stramoșilor noștri romani se încheiau de obicei cu urarea : vale (fii sănătos).

Sănătatea nu este numai o problemă individuală, ci privește tot atat de mult societatea în întregime ‘sănătatea nu este totul, dar fără sanatate totul este nimic’ (Schopenhauer).

Comportamentele sanatoase sunt invatate social de catre copii prin observarea si imitarea adultilor. De exemplu, alimentatia, practicarea exercitiului fizic sunt comportamente care se invata din familie in perioada timpurie de dezvoltare (varsta prescolara) si au un rol definitoriu in dezvoltarea atitudinilor si practicilor din perioadele ulterioare

Educatia pentru sanatate la prescolari permite invatarea comportamentelor sanogene si integrarea lor in rutinele comportamentale. In sens larg, educatia pentru sanatate este reprezentata de toate experientele de invatare care conduc la imbunatatirea si mentinerea starii de sanatate. In sens restrans, educatia pentru sanatate implica dezvoltarea abilitatilor cognitive, sociale si emotionale cu rol protector asupra sanatatii si dezvoltarea unui stil de viata sanatos prin intarirea comportamentelor sanatoase si reducerea comportamentelor de risc.

Obiectivul de bază al educației pentru sănătate constă în formarea și dezvoltarea în rândul prescolarilor, începând de la vârstele cele mai fragede, a unei concepții și a unui comportament igienic, în scopul apărării sănătății, dezvoltării armonioase și fortificării organismului, adaptării lui la condițiile mediului ambiental natural și social, cât și al participării active a acesteia la opera de ocrotire a sănătății populaționale. În acest sens, este necesară formarea unei opinii de masă, fundamentată științific, față de igiena individuală și colectivă, față de alimentație, îmbrăcăminte, muncă și odihnă, față de utilizarea rațională a timpului liber și a factorilor naturali de călire a organismului, față de evitarea factorilor de risc, precum și a modului de solicitare a asistenței medicale si a diferitelor mijloace de investigație și tratament.

In Romania avem tot mai multi copii care au un stil de viață departe de a fi sănătos si care au înlocuit mișcarea fizică, sportul, cu televizorul și calculatorul. Consecințele se văd în numărul din ce în ce mai mare al copiilor diagnosticați cu obezitate si care ajunsi la adolescenta sunt nemulțumiți de felul în care arată și dispuși să recurgă la măsuri extreme, de tipul înfometării sau pastilelor de slăbit, pentru a pierde din kilograme. Obezitatea este un fenomen tot mai des intalnit in jurul nostru, zilnic vedem pe strada sau la scoala tot mai multi copii supraponderali sau obezi. Acestia vor „purta” efectele obezitatii toata viata, devenind adulti predispusi la diverse afectiuni grave. De multe ori, copiii „grasuti”, pe care parintii nu-i considera ca suferind de greutate excesiva, prezinta aceleasi tendinte care se accentueaza in timp, creandu-le sensibilitati din multe puncte de vedere.

Cauzele principale ale obezitatii la copii sunt alimentatia bogata in zahar, sare si grasimi, precum si activitatile fizice reduse. Parintii trebuie sa-i invete pe copii ca pentru a creste mari si sanatosi, ei au nevoie de aer, hrana cat mai sanatoasa, apa, miscare si odihna.

Respectandu-le nevoile biologice, ii ajutam sa se simta in siguranta din punct de vedere fizic si psihic, iar cand un copil se simte in siguranta, el devine interesat de tot ce e in jurul lui, de contactele sociale si se dezvolta corespunzator. Intrand in contact cu ceilalti si bucurandu-se de sprijin celor din jur, copilul isi va putea implini si nevoia de a se simti valoros, competent si respectat, se va putea construi pe sine, dobandindu-si capacitatea de autocontrol si va dobandi o stima de sine ridicata.

Din cele prezentate anterior rezulta ca formarea unui stil de viata sanatos, acasa si la gradinita, presupune o buna cunoastere  si valorificare a emotiilor lui de catre adultii din jur care stiu ca perioada prescolara reprezinta cea mai autentica copilarie pe parcursul careia copilul parcurge cele mai spactaculoase transformari in plan somatic, psihic si social.

Capitolul 1

Cresterea si dezvoltarea copilului prescolar

Dezvoltarea fizica

Dezvoltarea fizica este foarte evidenta în perioada prescolara, de la 3 la 6 ani are loc o crestere de la aproximativ 90 cm la 115 cm ca statura si o crestere de la circa 15 kg la 24 kg ponderal. In aceasta perioada organismul prescolarui devine mai elastic, iar miscarile mai suple si mai sigure. Persista o oarecare iritabilitate a cailor rinofaringiene si implicit o sensibilitate fata de bolile copilariei, prescolarul fiind expus la o usoara contractare de gripe si afectiuni bronho-pneumonale.

In gradinita, in mod deosebit, au loc activitati specifice pentru formarea comportamentelor implicate în dezvoltarea autonomiei, prin organizarea de deprinderi si obisnuinte. Dintre acestea, mai specifice sunt comportamentele alimentare, de îmbracare si igienice.

 Tot acum are loc schimbarea și dezvoltarea structurii mușchilor (descrește ponderea țesutului adipos), pielea devine mai elastică și mai densă, iar procesul de osificare se intensifică (apar mugurii dentiției definitive și se osifică oasele lungi ale sistemului osos). Datorită faptului că nu toate organele și segmentele corpului se dezvoltă identic copilul are o înfățișare ușor disproporționată (de exemplu între 3 și 4 ani capul este mai mare în raport cu corpul, iar membrele mai scurte în raport cu toracele).

 Dezvoltarea motricității se face în sensul creșterii preciziei mișcărilor (ele sunt mai fine, complexe și mai sigure) și dezvoltării echilibrului.

Tot în perioada preșcolară continuă dezvoltarea diferențelor fine în antrenarea structurilor scoarței cerebrale, aranjarea mozaicală a părților vorbirii și a dominației asimetrice a uneia din cele două emisfere (de obicei stânga), fapt ce determină caracterul de dreptaci, stângaci sau ambidextru a manualității copilului. 

Ca urmare a diferențierii neuronilor și sistemului nervos periferic, scoarța cerebrală dobândește un rol de coordonare al întregii activități psihice a copilului.

Importantă și activă este dezvoltarea comportamentelor implicate în constituirea autonomiei care cuprinde deprinderi  și obișnuințe organizate în formațiuni complexe. Dintre acestea mai semnificative sunt comportamentele alimentare, de îmbrăcare, igienice și ludice. 
Dezvoltarea explozivă a motricității acestei vârste duce la sporirea autonomiei, pe de o parte, dar și la o dezvoltare psihică superioară vârstei anterioare. Jocurile de mișcare, de construcție, desenul, modelarea plastilinei sunt activități care stau la baza dezvoltării abilităților intelectuale, cu alte cuvinte potențează dezvoltarea cognitivă. 

Etapa de 3-6 ani este o perioadă importantă de creștere pentru toate sistemele, însă poate cea mai spectaculoasă este dezvoltarea sistemului cerebral:

– la 5 ani creierul copilului cântărește 90 % din greutatea creierului unui adult, deși întregul corp reprezintă doar o treime din dimensiunile corpului unui adult. La această vârstă, creierul copilului este în plin proces de formare, dezvoltarea lui depinzând de stimularea care îi este oferită. Stimularea sistemului nervos determină de fapt reorganizarea cerebrală (formare, dar și reducere de sinapse), reorganizare care va fi esențială pentru funcționarea psihică optimă. Este important ca această stimulare să fie în conformitate cu nivelul de dezvoltare al copilului, astfel încât activitățile propuse să nu fie nici prea ușoare (subsolicitare), dar nici prea grele (suprasolicitare) pentru copil.

Procesul cresterii are tendinte usoare de incetinire cu exceptia varstei de 5 ani la care inregistreaza un puseu de crestere.

Dezvoltarea musculara se intensifica, chiar daca muschii contin inca multa apa. Spre sfarsitul perioadei acestia vor fi mai densi.Copilul creste in inaltime si dobandeste o silueta longiliva (cu aspect lung si subtire).

La aceasta varsta exista un pericol real de ingrasare prin alimentatie necorespunzatoare si exces de dulciuri. In cele mai multe cazuri parintii sunt cei care “asigura” copilului dulciuri variate, considerand ca-i fac o placere. Altii sunt foarte rezervati chiar si atunci cand copiii primesc diferite dulciuri. Fructele pot fi o varianta foarte buna.

Mucoasele rinofaringiene au o rezistenta mica la temperaturi scazute si la praf.

Sistemul nervos se caracterizeaza printr-o mare excitabilitate. Se dezvolta formele de inhibitie care permit copilului sa fie capabil sa-si retina unele impulsuri. Acest lucru ofera posibilitatea educarii comportamentului.

Cele doua emisfere ale creierului se dezvolta diferit. Emisfera stanga, cea responsabila de limbaj, scriere, aptitudini matematice se dezvolta mai mult decat emisfera dreapta, cea responsabila de imaginatie, aptitudini, creativitate.

Organele de simt devin mai active si au o functionalitate mai intensa.

Somnul copilului sufera modificari datorate impresiilor si intamplarilor de peste zi, apar visurile si cosmarurile.

Dezvoltarea psihica

Perioada prescolara este una din perioadele de intensa dezvoltare psihica. Presiunea structurilor sociale culturale, absorbtia copilului în institutiile prescolare solicita toate posibilitatile lui de adaptare. Diferentele de cerinte din gradinita si din familie solicita la rândul lor o mai mare varietate de conduite. Ca atare, contradictiile dintre solicitarile externe si posibilitatile interne devin mai active. Aceste forme de contradictii constituie puncte de plecare pentru dezvoltarea exploziva a comportamentelor, a conduitelor sociale diferentiate, a câstigarii de modalitati diverse de activitati, a dobândirii de abilitati înscrise în programele gradinitelor. Comunicativitatea si sociabilitatea copilului cresc în aceste conditii.

Perioada prescolara poate fi împartita în trei subperioade:

(a) prescolarul mic (3-4 ani)

(b) prescolarul mijlociu (4-5 ani)

(c) prescolarul mare (5-6/7 ani).

a) perioada prescolara mica se caracterizeaza printr-o crestere a intereselor, a aspiratiilor si a aptitudinilor marunte implicate în satisfacerea placerii de explorare a mediului. De la un relativ echilibru la 3 ani, are loc o trecere spre o oarecare instabilitate, o oarecare expansiune ce exprima o mare decentrare de pe obiectele concrete si manipularea lor pe integrarea obiectelor în strategii mai largi de utilizare în care li se confera functii simbolice. Integrarea în gradinita se face cu oarecare dificultate la aceasta vârsta, data fiind dependenta mare a copilului prescolar mic de mama sa si de ambianta familiara.

Ca expresie a dezvoltarii, perioada prescolara mica este vadit de trecere de la centrarea activitatii organismului pe satisfacerea necesitatilor imediate, adeseori dominant biologice – prin mijloace simple – spre activitati în care devin mai complicate modalitatile de satisfacere a unor trebuinte psihologice. Prescolarul mic este instabil, foarte impresionabil, plânge râzând si trece usor de la o dispozitie la alta. Durerea sa ca si bucuria sunt explozive, totale.

b) Spre 4 ani, copilul devine mai puternic, dar si mai neîndemânatic. Miscarile sale devin mai brutale, fapt explicabil prin antrenarea si constituirea (înca instabila) de foarte numeroase conduite implicate în cerintele de autonomie.

În perioada prescolara mijlocie copilul traverseaza un usor puseu de crestere. Pe plan psihologic se intensifica dezvoltarea limbajului (între 3 si 5 ani se câstiga cam 50 cuvinte pe luna). Tot evidenta este dezvoltarea autonomiei datorita progreselor ce se realizeaza în planul deprinderilor alimentare, de îmbracare, igienice. Se intensifica, de asemenea, dezvoltarea constiintei de sine, fapt ce se exprima prin cresterea opozabilitatii, a bravadei, a dorintei de a atrage atentia asupra sa (episod de negativism). Jocul devine în perioada prescolara mijlocie activitatea de baza, încarcata de caracteristici active de valorificare a experientei de viata, a observatiilor, emotiilor, a actiunilor si conduitelor ce se vehiculeaza în ambianta sa. Jocul pune în evidenta o mare experienta sociala achizitionata si capacitatea de a crea verbal si comportamental roluri (prin mijloace dominant intuitive) prin care copilul reconstituie episoade din realitatea înconjuratoare (jocul cu rol si subiect). În genere, curiozitatea devine mai ampla si abordeaza mai pregnant relatiile dintre fenomene (relatii de dependenta, de cauzalitate, de conditionare, etc.). Copilului îi plac povestile, prezinta interes pentru carti cu imagini, pentru desen, modelaj, jocuri cu cuburi, teatru de papusi ori de marionete, TV, desene animate, etc.

c) Prescolarul mare (5-6/7 ani) manifesta în ansamblu o mai mare forta, agilitate si inteligenta. Câmpul atentiei este dominat de o întelegere mai profunda a situatiilor.

Exista si în perioada prescolara mare o oarecare opozitie fata de adulti, opozitie ce se manifesta spontan ca atare, urmata de dorinte vadite de reconciliere. La unii copii, atitudinile opozante sunt oprimate în comportament, dar alimentate subconstient. Se manifesta în conduitele alimentare (anorexie) si pune în evidenta susceptibilitati nesatisfacute – o stare mai tensionala dintre dorintele de autonomie si dependenta afectiva usor contrariata de rivalitati fraternale. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, în numeroase familii copilul prescolar mai are unul sau doi frati mai mici. Caracteristica este la prescolarul mare si adaptarea mai evidenta a conduitelor fata de diferite persoane, de caracteristicile acestora în cele doua medii concurente, familia si gradinita. În acest sens, copilul poate fi acasa destins, disponibil, iar în gradinita, rasfatat, nervos, si invers, fapt ce pune, de asemenea, probleme legate de dificultatile sale de adaptare, manifestate prin aceste mari distante psihologice de conduita în cele doua medii.

Perioada prescolara este dominata de trebuinta de joc. Ea devine activitate fundamentala si antreneaza activitatea mentala. Are loc trecerea de la jocurile de manipulare, miscare si constructie la cele de creatie si la cele cu reguli si mai multi parteneri.

Interrelatiile cu cei din jur devin criterii de apreciere a oamenilor. Se formeaza responsabilitatea directa. Faptul ca un copil a rasturnat hainele si nu le-a ridicat, nu a spus “multumesc”, a impins un copil, sunt considerate fapte “rele”.

In perioada prescolara se dezvolta o serie de noi trasaturi si caracteristici: interese, indemanari, aptitudini, trasaturi de caracter si comportament, creativitate. Construirea acestora reprezinta structura personalitatii, bazele ei.

Dezvoltarea gandirii este intensa. Achizitiile intelectuale se diversifica. Poate sa faca mai multe lucruri concomitant: combina, pipaie, actioneaza si verbalizeaza.

Copilul devine tot mai constient de existenta unei realitati exterioare lui. Limbajul se dezvolta si chiar daca pronuntia si structura gramaticala sunt imperfecte, copilul poate sa sustina o conversatie.

Memoria are caracter spontan, iar atentia dominanta este involuntara. Uneori dorintele si interesele copilului sunt diferite fata de programul facut de parinti.

Acum se intaresc diferite trasaturi de caracter. Acestea sunt sintetizate de expresia “cei 7 ani de acasa” (capacitatea de a relationa, obligatiile, responsabilitatile, educarea rabdarii).

Formele primitive ale perceptiei incep sa se ordoneze si sa fie mai clare datorita observatiei. Perceptia devine un proces subordonat gandirii, intentiilor, cunoasterii.

Prescolarul percepe obiectele in mod afectiv si le leaga de situatii concrete. Cand vorbeste despre un obiect da amanunte care nu tin neaparat de perceptia lui directa. Astfel despre o masinuta poate spune ca este mare, rosie, are telecomanda care nu mai functioneaza de cand a rupt butonul verde dupa ce i-a adus-o bunicul.

Perceptiile spatiale ii permit sa evalueze forma si volumul obiectelor. Limbajul de incadrare in spatiu incepe sa fie mai des folosit. La 3 ani copilul da informatii despre lungime si grosime, la 4 ani percepe verticala sus-jos, la 5 ani distanta (aproape, departe), la 6 ani foloseste pozitionarea (stanga-dreapta).

Schemele spatiale se largesc, copilul cunoaste, recunoaste si descrie interiorul si exteriorul casei, gradinitei, magazinului etc. Spatiile largi, departate, cele care nu intra in perceperea directa sunt confuze. Intr-o localitate vecina copilul te poate intreba "In ce tara suntem?", iar la o distanta de sute de kilometri de casa i se pare normal sa-ti spuna “Hai pana acasa sa luam papusa."

Perceptiile temporale cunosc o evolutie semnificativa. Copilul incepe sa verbalizeze succesiunea si durata unor evenimente. Diferite cuvinte din vocabularul care exprima timpul sunt folosite cu mai multa precizie: incet/repede, inainte/dupa, devreme/tarziu, dimineata/la pranz/ seara. Totusi notiuni de azi/maine, saptamana viitoare/ anul trecut ii sunt inca neclare. In exprimarile prescolarului mic pot sa apara constructii de tipul "Am fost maine", "O sa vina ieri". Prescolarul mijlociu incepe sa sesizeze trecutul apropiat, iar cel mare foloseste cu mai putine erori timpurile verbelor.

La varsta prescolara se dezvolta noi forme de perceptie cum este observatia cu scop, organizata si planificata, rolul major apartinand gradinitei prin activitatile sale specializate.

Reprezentarile se formeaza in plan mental in urma perceptiilor traite. La aceasta varsta ele sunt mai operative daca contactul cu obiectul este activ. La prescolar reprezentarile sunt incarcate de elemente concrete si particulare. Dezvoltarea lor il ajuta sa se orienteze usor si rapid in spatiul personal in jurul varstei de 4 ani (isi gaseste lucrurile, stie unde sa la caute si unde sa le puna).

Dupa 4 ani creste importanta reprezentarilor in cunoastere, ele usureaza intelegerea. Delimitarea intre real, ireal si posibil este inca confuza. Elementele fantastice din povesti, personajele cu puteri si actiuni supranaturale creeaza in planul mental al copilului o intelegere specifica.

Reprezentarile privind timpul sunt corelate cu cele spatiale. Dupa varsta de 6 ani copilul poate inregistra progrese in citirea ceasului si conexiuni cu diferite activitati.

Ritmul de dezvoltare si transformarea cantitativa a reprezentarilor este foarte intens in fiecare subetapa prescolara.

Reprezentarile creeaza o expansiune a psihicului dand copilului posibilitatea sa traiasca in present atat trecutul cat si viitorul, sa imbine in actiune atat realul cat si imaginarul. In perioada prescolara se creeaza si reprezentari false date in general de lipsa de experienta, de perceptiile partiale si de influentele cotidiene.

Reprezentarile sunt constructii mentale cu un caracter mai abstract care marcheaza momentul intermediar dintre senzorial si logic.

Intelectul cuprinde procese și activități diferite: gândire, limbaj, memorie, imaginație, atenție, dând posibilitatea deprinderii cu stimulul concret care acționează direct asupra organelor de simț. Intelectul copilului preșcolar, deși nu este destul de bine format, înregistrează în această perioadă multiple și importante restructurări. Cum gândirea este la această vârstă un “stat major” al intelectului, orientează, conduce și valorifică toate celelalte procese și funcții psihice. Mă voi referi pe scurt la câteva particularități ale gândirii. Gândirea preșcolarului este strâns legată de reprezentări și de limbaj. Cu ajurorul cuvântului, care este un simbol, copilul reușește să-și reprezinte realitatea. Acum gândirea are un caracter intuitiv, rămânând legată de imagine și de demersurile individuale, iar uneori este incompatibilă. Totuși preșcolarul este capabil de a sesiza configurația ansamblului, fapt care îl conduce spre un debit al logicii.

In perioada prescolara gandirea este stimulata de activitatile practice concrete.

Ea are doua caracteristici operative importante:

– confrunta experientele noi cu cele vechi;

– integreaza si ordoneaza noile cunostinte.

Caracterul egocentric se manifesta prin raportarea la sine a evenimentelelor si includerea contextului – ex. “nu mai vreau zmeul pentru ca m-a lovit / nu zboara / etc.” Egocentrismul in perioada prescolara nu este o trasatura de caracter. El se manifesta in absenta diferentierii dintre realitatea obiectiva si cea personala. Gandirea este orientata spre adaptare, nu spre aflarea adevarului.

Caracterul sincretic al gandirii duce la conexiuni intamplatoare, de multe ori lipsite de logica – ex. “vantul bate pentru ca ii este foame”. Gandirea incepe treptat sa controleze procesele psihice, dar inconsistenta reprezentarilor si lipsa rationamentelor corecte duce la forme de intelegere nediferentiate, globale.

Caracterul animist se manifesta prin insufletirea lucrurilor si fenomenelor cu care intra in contact. Exprimarea maxima a acestui caracter se manifesta intre 3 si 4 ani. Dupa aceasta varsta insufleteste doar jucariile si apoi le ofera insufletire doar in timpul jocului. La 5 ani atenueaza aceasta tendinta, dar spre 6 ani se observa un alt gen de confuzii – ex. frunza este considerate vie pentru ca se misca, ceasul pentru ca “ticaie”, televizorul pentru ca arata viata, telefonul pentru ca “vorbeste” etc.

Curiozitatea atrage un numar mare de intrebari:

– la 3 ani domina intrebarea “de ce”;

– la 4 ani centrarea pe intrebarea “cum”;

– la 5 ani se impune intrebarea “cine”.

Sesizarea caracteristicilor generale ale realitatii ajuta in formarea primelor notiuni empirice. Se dezvolta structurile operative ale gandirii chiar daca ritmul este lent si sinuos.

Formarea notiunilor se realizeaza in special prin grupari ale experientei cognitive (de cunoastere). Desi identifica mai usor decat ierarhizeaza, prescolarul este capabil sa realizeze grupari de supra si subordonare (flori / fructe / etc.), relationale (usa – cheie), locationale (salbatic / domestic), de abstractizare (fiinte – lucruri). La vârsta preșcolară o pondere mare o are gândirea concretă și este posibilă și necesară trecerea de la acest fel de gândire spre o gândire abstract – logică.

În perioada prescolara atentia se dezvolta vizibil. Copilul se concentreaza mai mult timp asupra unui obiect sau asupra unei activitati.

Initial vorbim de o atentie involuntara care se declanseaza fara efort sau decizie prealabila. Vorbim despre acel “ii atrage atentia” prin forma, culoare, marime, miscare etc.

Atentia voluntara se dezvolta mai lent deoarece este dependenta de posibilitatile interne si de mobilizarea efortului voluntar. Este evidenta in jurul varstei de 5 ani.

Prin activitatile gradinitei atentia este impulsionata de curiozitate sau de interesul pentru anumite activitati.

Unele situatii solicita doar o atentie expectativa, de spectator (film, diafilm, activitati de recunoastere etc.), altele solicita atentia investigativa (lectura dupa imagini, povestirea expresiva, cerintele de ordonare si clasificare etc.).

Necesitatea antrenarii atentiei investigative suprinde mai bine diferentele dintre copiii atenti si cei care nu isi pot concentra atentia.

Treptat atentia se dezvolta ca durata si ofera posibilitatea integrarii observatiilor in planurile controlate mental.

La varsta prescolara atentia poate fi distrasa foarte usor de un alt copil, de un zgomot, o jucarie etc. Deoarece posibilitatile de concentrare ale prescolarului sunt inca mici trebuie permanent gasita metoda de captare si mentinere a atentiei. Activitatile scurte, noutatea, schimbarea cerintelor si pastrarea caracterului atractiv si vioi, intercalarea unor momente de deconectare, momente de exercitiu fizic sub forma de joc sunt cateva exemple care pot sa capteze interesul si atentia.

Dezvoltarea limbajului este evidenta in perioada prescolara atat sub forma controlata cat si spontana. Creste numarul de cuvinte folosite (limbajul activ) si are loc trecerea de la vorbirea situativa la cea contextuala (intelege mai bine ceea ce comunica ceilalti). Se dezvolta structura gramaticala, posibilitatea de exprimare in propozitii logice si corectitudinea pronuntiei. Dacă la 2 ani poate să pronunțe și cunoaște cateva sute de cuvinte, la 6 ani ajunge să cunoască peste 10.000 de cuvinte. La 2-3 ani, copiii învață să generalizeze cuvintele nou învățate la situații noi și la membrii care fac parte din aceeași categorie. La 3-4 ani înțeleg sensul cuvintelor, dar se axează pe un singur sens al acestora. Pentru că nu acceptă două-trei sensuri pentru același cuvânt, ei nu înțeleg ironiile, sarcasmul, glumele, mesajele ambigue. La 3 ani încep să desprindă regulile gramaticale : folosesc negația și interogația, leagă propozițiile între ele, iar la 5 ani vor utiliza deja corect din punct de vedere gramatical limba natală. La vârsta preșcolară se dezvoltă și aspectul pragmatic al limbajului, care presupune adaptarea mesajului în funcție de scopul comunicării, contextul comunicării, cunoștințele și vârsta interlocutorului. De exemplu, la 4 ani copilul este capabil să își adapteze limbajul în funcție de ascultător, același mesaj comunicându-l diferit unui copil de 2 ani sau unui adult.

In vorbirea prescolarului mic sunt utilizate in special substantive. Ele tin de identificarea obiectelor, fenomenelor, situatiilor. Verbele apar ca necesitate de exprimare a actiunilor. Dupa 4 ani sunt folosite adjective care diferentiaza obiectele. Pot sa existe omisiuni si inversiuni care afecteaza fluiditatea vorbirii. In repovestire prescolarul foloseste mult comunicarea nonverbala si exprimarea exclamativa.

In joc copilul indeplineste uneori mai multe roluri. Este interesant de sesizat ca in rolul mamei va imita vocea, tonul, cuvintele si gesturile acesteia. In rolul copilului va accentua anumite greseli, va folosi “vorbirea” unui copil mai mic decat el, etc. Jocul primeste mai multa fantezie prin pastrarea identitatilor, lucru imbucurator deoarece favorizeaza socializarea.

Copilul prescolar dezvolta si o forma a vorbirii interioare cu si pentru sine.

Caracterul generativ al limbii face ca un nou cuvant insusit sa fie exprimat ulterior in multe constructii, apoi cu sensuri si semnificatii noi. Astfel pot aparea “creatii” verbale.

Diferentele individuale privind extinderea vocabularului sunt foarte mari intre copii. Se observa si o diferenta evidenta in modul de a vorbi de la o situatie la alta. Putem observa ca acelasi copil vorbeste diferit acasa, cu colegii, cu educatoarea. In aceasta perioada se acorda mare atentie adresarilor reverentioase, civilizate.

In general copiii relationeaza verbal cu usurinta si amplu. Cei cu un bagaj de cuvinte limitat manifesta nesiguranta in vorbire.

Pronuntarile defectuoase ar trebui “corectate” prin pronuntie clara, fara a atrage atentia copilului, fara a-l ironiza si fara a-l transforma in amuzament pentru ceilalti, deoarece aceste situatii pot intarzia initiativele de vorbire.

Defectele de vorbire se datoreaza in special nedezvoltarii depline a functionarii analizatorului auditiv-verbal, a capacitatilor de pronuntie si a necoordonarii corespunzatoare dintre respiratie, coarde verbale, laringe si cavitate bucala (limba,dinti). Dupa 5 ani este necesar un control logopedic daca aceasta situatie continua.

In educarea vorbirii copilului trebuie tinut cont de particularitatile individuale. Diferite tulburari de vorbire, de ritm, teama de a vorbi, vorbirea in soapta, dezorganizarea propozitiilor, etc. pot fi intalnite mai accentuat in perioada prescolara decat in cea anterioara.

Intarzierea dezvoltarii limbajului poate avea si motive de sanatate, dar nu discutam aici despre ele.

Gradinita se ocupa in mod special de corectarea vorbirii, de exprimare, de dezvoltarea limbajului activ si poate depista diferite situatii care cer ajutor de specialitate.

Imaginatia cunoaste in aceasta perioada o dezvoltare majora datorita jocului. Creativitatea se observa in manifestarile artistice, chiar daca realizarile nu se ridica inca la nivelul intentiilor. In gradinita copilul este antrenat in diferite activitati de creatie prin care dobandeste treptat tehnici artistice. Lucreaza diferite colaje din materiale variate, taie, lipeste, suprapune, realizeaza constructii din cuburi, lego, nisip sau alte materiale. O alta latura se realizeaza prin serbarile in care copiii sunt implicati, prin dans, scenete, cantec.

Povestile sunt iubite de copii. Ele contribuie in egala masura la dezvoltarea imaginatiei reproductive, dar si a celei creatoare. Atitudinea copiilor se modifica fata de continutul basmelor de la o acceptare fara discernamant a prescolarului mic, la o atitudine uneori critica a prescolarului mare.

Toate activitatile in perioada prescolara au caracteristici asemanatoare jocului, de aceea copiii le parcurg cu placere. Experienta copilului se imbogateste, apar interese noi, se extinde sfera reprezentarilor.

Intre imaginatia copilului si dezvoltarea lui psihica exista o stransa legatura. De multe ori copilul apeleaza la imaginatie pentru a umple golul dintre dorinta si posibilitati. Cu ajutorul imaginatiei copilul reuneste imaginile in combinatii noi. Un scaun rasturnat devine masina, o matura devine cal, o cutie se transforma in clopotel etc. Daca imaginatia este calea de realizare a activitatii, afectivitatea este motorul. Starile afective pot declansa, mentine sau inhiba imaginatia.

Dezvoltarea socio-emotionala a prescolarului

La vârsta de 3 ani, copilul are etichete verbale adecvate și recunoaște emoții ca: bucuria, furia, frica și tristețea, ajungând ca la vârsta de 5-6 ani această paletă de etichete să fie mult mai amplă, fiind incluse rușinea, vinovăția, jena, empatia. De la vârsta de 5-6 ani, copiii pot să facă distincția clară între emoția reală și cea aparentă, respectiv între emoția resimțită și cea afișată în exterior.

Preșcolarul învață să își controleze propriile emoții și dorințe. Aceasta abilitate de autoreglare emoțională este esențială pentru dezvoltarea ulterioară și depinde și de stilul parental caracteristic mediului în care a crescut. Copiii pot utiliza deja discutarea emoțiilor cu ceilalți sau mutarea deliberată a gândurilor de la sursa de distres ca strategii de autoreglare emoțională (Schaffer, 2007).

Dezvoltarea fiecărei persoane are la bază interacțiunea dintre partea ereditară/biologică și mediu. Ambii factorii influențează dezvoltarea începând chiar din momentul concepției și continuând toată viața. După naștere, mai ales în perioada preșcolară, mediul influențează dezvoltarea prin intermediul stilului parental (interacțiunea părinte – copil). Dezvoltarea este optimă mai ales dacă părinții au abordare pozitivă, de tip non-confruntare, dau dovadă de flexibilitate și disponibilitate, stabilesc o relație de calitate cu copilul, manifestă sensibilitate

față de nevoile acestuia, stabilesc limite/reguli clare și pe înțelesul copilului pentru comportamentul lui.

Personalitatea preșcolarului

In perioada prescolara se dezvolta o serie de noi trasaturi si caracteristici: interese, indemanari, aptitudini, trasaturi de caracter si comportament, creativitate. Construirea acestora reprezinta structura personalitatii, bazele ei. Se extind și se complică relațiile sociale și interpersonale ale copilului prin intrarea lui la grădiniță iar influențele educative devin mai variate și mai complexe. Activitatea predominantă este jocul. Noile relații și noua formă de activitate concură la dezvoltarea intensă a proceselor intelectuale, afective și voliționale ale copilului. Se dezvoltă curiozitatea, interesele de cunoaștere, procesele imaginative.

Părinții trebuie să-i vegheze pe copiii lor pentru a căpăta un ansamblu de trăsături morale și intelectuale necesare unei formări ale personalității superioare. Educarea lor trebuie să fie dirijată spre obținerea modificărilor de caracter favorabile unei comportări superioare individuale și sociale. De aceea, părinții trebuie să lupte pentru ca orizontul moral și intelectual al copilului să fie în continuă lărgire. Copilul trebuie să fie activ și adaptabil, iar părinții au datoria permanentă de a-l face să progreseze, să se perfecționeze și să-și mărească valoarea umană. Formarea personalității la copil este dependentă de inteligența lui, de gusturile și elanurile lui, de instructajul primit anterior.

Personalitatea copilului începe să se contureze după vârsta de doi ani. Este vârsta la care copilul începe să perceapă și să fie atent la ceea ce se petrece în jurul lui. După vârsta de trei ani, atenția și percepția sunt mai active decât în trecut. Copilul încearcă să facă mici treburi. Vorbirea devine mai completă. Copilul face ușor propoziții. Părinții trebuie să-l încurajeze și să-l îndemne să nu-și murdărească hainele, să mănânce singur și pe cât se poate mai ordonat, să așeze după utilizare, jucăriile la locul lor. Trebuie plimbat în jurul casei și făcut să observe curtea și animalele vecinilor.Trebuie să se familiarizeze cu oamenii care vin în casă
La trei ani, jocul este principala preocupare a copilului. Prin jocuri, copilul se instruiește asupra modului de viață al adulților și vine în contact cu relațiile existente în lume.
La patru ani, copilul frecventează grădinița de copiii. Părinții trebuie să o ajute pe educatoare în educarea și în dirijarea formării personalității, a trăsăturile morale și intelectuale. Comunică, astfel dacă îi este sete sau foame, dacă îi este frig sau prea cald, dacă îi este somn etc. Totuși, la vârsta preșcolară comportamentul social și personalitatea copiilor prezintă mai multe diferențe de la un individ la altul decât în cazul copiilor mai mici. Unii preșcolari sunt foarte agresivi și rebeli, fiind dificil de disciplinat. Unii sunt timizi și introvertiți în timp ce alții sunt sociabili și extrovertiți. Aceste diferențe țin în mod evident de cauze variate. Temperamentul înnăscut joacă fără îndoială un rol, chiar dacă la această vârstă copii au suferit deja influența comportamentului părinților. Forța sau slăbiciunea atașamentului inițial al copilului intră de asemeni în ecuație, iar stilul educativ adoptat de părinți constituie și el un factor de influență: atitudinea lor față de necesitatea de impune disciplina copilului,intensitatea manifestărilor afective precum și stabilitatea reacțiilor lor.

Temperamentul

Variațiile în temperamentul copiilor se stabilizează în cursul perioadei preșcolare. Poate fi observată o legătură între temperamentele dificile și problemele de comportament prezente sau viitoare. Într-adevăr, copii de trei sau patru ani cu un temperament dificil sunt mai susceptibili de a manifesta o mai mare agresivitate, un comportament delicvent sau alte tulburări de comportament la școală, la vârsta adolescenței și ulterior la cea adultă. Trebuie însă înțeles că aceasta este o relație de probabilitate.

Majoritatea copiilor preșcolari la care s-a depistat un temperament dificil nu vor prezenta probleme de comportament mai târziu, deși riscul este mai mare. De fapt, se poate spune că un temperament dificil creează o anumită stare de vulnerabilitate la copil. Un copil vulnerabil, dacă are părinți care îl susțin psihic, îi arată dragoste și reușesc să-i suporte temperamentul dificil, nu va prezenta probleme sociale serioase. Dacă însă părinții îl resping sau nu au capacitățile necesare în materie de educație, sau dacăfamilia trebuie să înfrunte și alte surse de stres, copilul vulnerabil va avea mai multe șanse de a resimți dificultăți serioase în a întreține relații normale cu ceilalți.

Exista trei concepte despre sine ce se dezvolta de timpuriu: increderea de sine, stima de sine si imaginea de sine. Atunci cand copiii se joaca, traiesc diverse experiente si dobandesc o serie de competente. Aceste competente insusite ne ajuta sa ne cream sentimentul increderii de sine. In copilarie ne formam opinii emotionale despre altii si despre noi insine. Sentimentele pe care le avem fata de noi reprezinta stima de sine. In drumul nostru de transformare de la copil la adult ne dezvoltam o serie de idei despre propria persoana si astfel ne cream imaginea de sine.

Atunci cand aceste trei concepte despre sine sunt solide, pozitive si sanatoase, ne vor ajuta sa invatam noi deprinderi si ne vor dezvolta capacitatatea de a depasi obstacole (divort, pierderea slujbei, accidente etc.). In cazul in care aceste concepte sunt dezvoltate insuficient, sunt slabe, devenim vulnerabili.

Stima de sine

Copii de vârstă preșcolară se descriu pe ei înșiși în moduri diverse, însă cercetările lui Susan Harter arată că aceste categorizări nu formează o evaluare globală de sine înainte de vârsta de șapte-opt ani (Harter, 1988, 1990). Copii de vârstă școlară sunt capabili să explice ce cred despre ei ca persoană, adică dacă sunt mulțumiți de modul în care își trăiesc viața. Stima de sine ține de o astfel de evaluare globală. Pentru Harter, nivelul stimei de sine este produsul a două judecăți sau evaluări. Mai întâi, fiecare copil remarcă o anumită diferență între ceea ce ar dori să fie (sau ceea ce crede ce trebuie să fie) și modul în care se percepe. Atunci când această diferență este redusă, stima de sine este ridicată. Când distanța este mare – adică el se simte incapabil să-și atingă propriile obiective sau să trăiască în acord cu propriile valori – stima de sine este afectată. Nu toți copii au aceleași așteptări. Unii acordă mai multă importanță rezultatelor școlare, alții privilegiază calitățile sportive sau prieteniile. După Harter, elementul cheie al stimei de sine îl constituie mărimea diferenței dintre ceea ce copilul ar dori și ceea ce crede că a realizat. Astfel, un copil care acordă o mare importanță performanțelor sportive dar nu este suficient de robust sau nu are coordonarea necesară pentru a excela în acest domeniu va avea o stimă de sine mai redusă decât un alt copil, cu o constituție la fel de firavă, dar pentru care aptitudinile sportive nu au o asemenea semnificație. În mod similar, faptul de a excela într-un domeniu (muzică, șah, aptitudinea de comunicare cu mama) nu va mări stima de sine a unui copil cu condiția ca el să acorde importanță acestei calități particulare.

După Harter, al doilea element implicat în stima de sine a copilului este calitatea sprijinului pe care copilul îl primește din partea persoanelor din jurul său, în special de la părinți și colegi. Se poate observa la copiii care percep că ceilalți îi sunt favorabili o mai mare stimă de sine decât la cei care se simt, pe ansamblu, mai puțin susținuți.

Percepția unui copil despre propria sa competență sau despre acceptarea sa de către ceilalți este construită de asemeni de către experiențele sale personale de eșec sau reușită în diferite domenii, cum ar fi activitatea școlară, relațiile cu colegii, jocuri sau sport. Faptul că un copil este catalogat și evaluat de către ceilalți intră de asemeni în ecuație. Copiii cărora li se spune frecvent că sunt “frumoși”, “inteligenți”sau “atletici” vor avea în general o stimă de sine mai ridicată decât cei cărora li se spune că sunt “proști”,“neîndemânatici” sau “incapabili”.

Jocul – izvor de bucurie, de sănătate și de viață

Definirea, clasificarea si functiile jocurilor

Copilul poate fi definit drept homo ludens – omul care se joacă, jocul fiind activitatea pe care acesta o face în mod natural, cel mai frecvent și cu cea mai mare plăcere. Jocul este pentru copil un fel de „rațiune de a fi”. De altfel, indiferent de specia din care fac parte, puii se joacă și, în joaca lor, învață tot ce au nevoie pentru viață.

In literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe incercari de clasificare a jocurilor, si mai simple si mai complexe, dupa un criteriu sau dupa mai multe, avand la baza scheme de sondaj longitudinal sau sondaj transversal.

Pornind de la conceptia generala a dezvoltarii psihice, pedagogul german W. Stern elaboreaza o teorie a jocului, tinand seama de factorii "interni" si factorii "externi" ai dezvoltarii. In conformitate cu actiunea formativa a acestor factori si cu structura jocurilor, W. Stern distinge:

–         jocuri individuale – determinate de factori interni;

–         jocuri sociale – generate de factori externi.

O alta clasificare interesanta a jocurilor a facut-o Decroly – jocurile raportandu-se la dezvoltarea perceptiilor senzoriale si aptitudinii motorii (jocuri vizuale cu culori, forme):

– jocuri de initiere aritmetica (notiunea de timp);

– jocuri de initiere in lectura;

– jocuri de gramatica si intelegere a limbajului.

O clasificare prin care se face pentru prima data incercarea de a raspunde problemelor metodologice ale clasificarii apartine psihologului elvetian Jean Piaget. El defineste jocul drept o activitate prin care copilul se dezvolta in conformitate cu etapele formarii sale intelectuale – etape marcate prin trei tipuri succesive de "structuri mintale":

– scheme senzorio-motrice;

– scheme simbolice;

– forme rationale (socializate) ale gandirii.

La baza clasificarii, pune trei structuri genetice in functie de care evolueaza jocul: exercitiul, simbol si regula:

–         jocuri – exercitiu;

–         jocuri simbolice;

–         jocuri cu reguli.

S-ar mai putea aminti si un alt criteriu, acela al pozitiei copilului in timpul jocului:

– jocuri de miscare;

– jocuri sedentare.

Dar aceasta clasificare este unilaterala.

O clasificare unanim acceptata a jocurilor este greu de realizat. Pentru elaborarea unei clasificari acceptabile este necesara selectarea criteriilor, pe de o parte tinand seama de sarcinile educarii multilaterale a prescolarilor, iar pe de alta parte, de ponderea influentei formative a jocurilor asupra dezvoltarii psihice generale a copilului.

In functie de aceste considerente, pedagogia generala clasifica jocurile in urmatoarele trei categorii:

a)    jocuri de creatie;

b)    jocuri de miscare;

c)     jocuri didactice.

Aceasta clasificare corespunde in cel mai inalt grad sarcinilor dezvoltarii fizice, intelectuale, morale si estetice ale copilului, jocurile didactice fiind numeroase, clasificarea se face dupa doua criterii, in functie de:

a)    continut;

b)    material didactic.

In general, in dependenta de aceste criterii, deosebim mai multe feluri de jocuri didactice.

Dupa criteriul continutului, jocurile didactice pot fi grupate in patru categorii:

jocuri didactice pentru cunoasterea mediului inconjurator, pentru dezvoltarea

limbajului si comunicarii;

2. jocuri didactice pentru insusirea limbii materne;

3. jocuri didactice pentru numarat si socotit;

4. jocuri didactice muzicale.

Jocul este mișcare, gândire, senzație și simțire, explorare, exersare și învățare si contribuie în mod esențial la dezvoltarea abilităților motrice, senzoriale și sociale ale copilului, la dezvoltarea  gândirii și vorbirii, imaginației și creativității sale. Jocurile îl ajută să dobândească autocontrol și încredere în sine, să aibă inițiativă, îl ajută să aibă o stare generală bună, fizică și psihică, stare de care depinde chiar sănătatea lui. În joaca lor, copiii beneficiază de toate avantajele exercițiului fizic: flexibilitate, forță, rezistență. Jocul contribuie în mod esențial la dezvoltarea musculaturii, oaselor, articulațiilor, la arderea caloriilor, întărirea mușchiului cardiac, îmbunătățirea circulației sanguine și limfatice, dezvoltarea capacității pulmonare, oxigenarea sângelui și a creierului și la creșterea imunității. Joaca previne instalarea unor boli grave, precum obezitatea și diabetul.

Jocul este vital pentru creșterea și dezvoltarea copilului, dar și pentru recuperarea lui în caz de boală. Cadrele medicale știu că un copil convalescent care are o cât de mică posibilitate de a se juca, oricât de limitată este aceasta, chiar dacă se joacă cu un partener sau de unul singur, cu o jucărie oricât de rudimentară sau fără nici un fel de jucării, el se însănătoșește mai repede. De asemenea, micuții care se joacă afară, în aer liber, într-un stil cât mai „clasic” și care petrec puțin timp în fața ecranului (tv sau de computer) au o imunitate mai bună și fac față mai bine acțiunii factorilor de stress decât copiii care nu se joacă sau preferă se joace pe calculator.

Copilul are nevoie să se joace zilnic, să se joace singur, să se joace cu alți copii și cu părinții săi. Oricât de neînsemnată, de neinteresantă, de puerilă și de banală este joaca unui copil în ochii adulților, aceasta are valențe pozitive pentru copil. Puzzle-urile îi învață formele, mărimile, numerele, cum să îmbine lucrurile după mărimea și forma lor. Jocurile de cărți sau cu jetoane, cu zaruri și pioni, jocurile cu mingea, coarda, șotronul și orice alt joc cu reguli îi ajută pe copii să își dezvolte funcția de autoreglare, esențială în disciplinarea și educarea lor, în formarea autocontrolului. Orice obiect care se pune în mișcare prin lovire îl ajută pe copil să înțeleagă relația cauză-efect și îi dezvoltă abilitățile motorii. Desenul, pictura, modelajul, bricolajul contribuie la dezvoltarea abilităților motorii fine, creativității, simțului estetic.

Foarte importante pentru copil sunt jocurile „de-a ceva”: „de-a medicul și pacientul”, „de-a mama și copilul” etc. Acestea sunt așa-numitele jocuri de rol, adică jocuri în care copilul își asumă un rol și se comportă în conformitate cu acesta. Aceste jocuri contribuie semnificativ la dezvoltarea funcției de autoreglare a copilului, a abilităților sale sociale, a inteligenței lui emoționale atât de importantă pentru succesul  lui școlar, social și profesional de mai târziu, pentru reușita lui în viață.

Producătorii de jucării ne pun la dispoziție o gamă foarte largă de produse, dar, dintre toate, aș dori să subliniez rolul păpușilor în dezvoltarea copilului. Păpușile reprezintă un mijloc deosebit de util, confortabil și facil de a-i educa pe cei mici, de a le transmite cunoștințe, de a le dezvolta vorbirea, imaginația și creativitatea. Păpușile sunt amuzante, sunt captivante și copiii se  regăsesc în ele. Fie că sunt din cârpe, lemn sau materiale plastice, zoomorfe sau antropomorfe, păpușile îi ajută pe cei mici să exploreze lumea, să o reflecte în joaca lor și să o înțeleagă. Pentru educatori, terapeuți și medici, păpușile sunt deosebit de motivante, contribuind major la eliminarea blocajelor emoționale și comunicaționale.

Asociația Americană de Pediatrie susține că, între 0-2 ani, copiii au nevoie de jocuri care să le stimuleze abilitățile motorii, fără să precizeze un timp minim zilnic. Părerea specialiștilor este că, până la această vârstă, copiii nu trebuie lăsați să urmărească  programe la televizor, nici să petreacă timp la computer. De abia după vârsta de 2 ani, pot fi lăsați la televizor, urmărind programe adecvate vârstei, maxim una până la două ore pe zi și cu pause. Statisticile arată însă că cei mai mulți copii își petrec astfel 3 până la 5 ore zilnic.

Pediatrii americani consideră că, între 2-4 ani, copiii au nevoie de un minim zilnic de 30 minute alocate unei activități fizice planificate (de pildă, o plimbare) și o oră de joacă. Preșcolarii de 5-6 ani au nevoie zilnic de minim o oră de activitate fizică planificată (de exemplu, o activitate sportivă) și minim o oră de joacă, iar școlarii mici (7-10 ani), au nevoie de un minim zilnic de o oră pentru activități fizice și joacă, în reprize.

Un alt aspect important este joaca părinților cu copiii lor. Mulți părinți se simt stânjeniți și stângaci, imaginându-și că rolul „nu îi prinde”, se tem de ridicol, sunt rigizi și inflexibili și se simt datori să conducă în permanență jocul. Când nu știi ce să faci, în astfel de situații, cere sfatul copilului și lasă-l pe el să te ghideze.

Mai mult decât orice altă activitate, joaca îi conferă copilului o stare afectiv-emoțională bună, stare ce se reflectă în creșterea și dezvoltarea sa, precum și în mai buna sa disciplinare, într-o capacitatea de învățare sporită și o relaționare echilibrată cu mediul din care face parte.

Un copil care se joacă este un copil fericit, un copil mai bine echilibrat emoțional, un copil care mănâncă mai bine, doarme bine, învață bine și este cooperant; un copil care răspunde, în general, pozitiv solicitărilor părinților săi. Un asemenea copil este mai puțin predispus la tulburări de comportament, inclusiv la vârsta adolescenței, precum și la tulburări de natură psihică.

Din perspectiva pedagogica, jocul este considerat un mijloc de instruire, o forma de educatie, o modalitate pedagogica – terapeutic, având astfel o varietate de semnificatii de natura constructiva.

Prezentate sintetic, acestea subsumeaza o serie de functii care sunt complementare cu cele ale fenomenului educational în ansamblu.

Functia adaptiva

ce se manifesta prin asimilarea realitatii fizice si sociale si prin acomodarea eu-lui la realitate. În joc copilul prescolar transpune impresii dobândite în mediul extern, fizic si social, reusind astfel sa interiorizeze realitatea si sa se adapteze la un nivel primar cerintelor acesteia.

Pe parcursul copilariei mijlocii se poate observa o crestere a capacitatii copilului de a transpune rapid si concret în joc elemente ale realitatii: roluri, conduite, actiuni, obiecte, si de a prelucra si reflecta cu o mare profunzime aspecte mai ample ale mediului înconjurator. Un eveniment precum constructia unui magazin modern, a unui aeroport, a unei sosele, etc. influenteaza din primul moment conduita copiilor. Ei îsi atribuie niste roluri de ”director”,” sef de santier “,” constructori”, pe o arie relativ larga, tin sub observatie “evenimentul” si îl “construiesc”, în numeroase variante, trecându-l în repertoriul de joc, unde poate sa dureze chiar mai mult timp dupa ce a disparut calificativul de “eveniment”.

Daca la începutul vârstei prescolare, trairile realitatii prin joc sunt totale, în sensul în care copilul nu distinge între situatia reala si cea imaginara, pe masura ce copilul devine constient de propria lui persoana si de modelul pe care îl imita, cele doua planuri ale realitatii si fictiunii se delimiteaza. Aceasta însemnând ca implicarea jocului ce transpune impresii reale este mai superficiala.

În joc copiii îsi modeleaza activ admiratiile, am putea spune ca real aici în joc, ei intra deplin în stapânirea unor scheme de actiune si raportare.

Aceasta înseamna si un început de constituire a eu-lui. Jocurile colective la prescolari favorizeaza discriminarea eu-tu-el. Actiunile sunt coordonate între parteneri conform unor reguli prestabilite.

Prescolarii învata sa-si stapâneasca tendintele ce contrazic momentul jocului, sa-si subordoneze motivele pe baza altora superioare si sunt constienti de propriile dorinte pe care le obiectiveaza prin scopuri.

Jucându-se prescolarul experimenteaza roluri ce se suprapun cu propriul eu si se exerseaza pe el însusi ca agent activ si nu doar reactiv al mediului, fapt ce îi va asigura treptat adaptarea si întelegerea lumii reale.

Functia formativa

Jocul prescolarului este un mobil al dezvoltarii cognitive, afectiv- emotionale, psihomotorii si de modelare a personalitatii. Cunoasterea prin experienta directa, pe care o asigura jocul presupune implicarea calitatilor perceptive, a abilitatilor de reactie, a capacitatilor de rationare, si a posibilitatilor de comunicare, ce sunt exersate si îmbogatite în plan cantitativ si calitativ.

Jucându-se cu diferite obiecte, materiale, în special cu jucarii, copilului i se dezvolta senzatiile si perceptiile vitale, tactil-kinestezice, auditive. Copii vor percepe mai bine forma, culoarea, marimea, greutatea, distanta, etc.

În multe jocuri, copilul este pus în situatia de a desena, construi sau confectiona diferite obiecte. Aceste jocuri sunt precedate de actiuni (desfasurate tot sub forma de joc) de analiza si sinteza a însusirilor obiectivelor în mod direct, nemijlocit. Pe aceasta cale se vor dezvolta reprezentarile. Fara ele, copiii n-ar putea construi nimic în cadrul jocului.

Curiozitatea si gândirea care-l stimuleaza în joc sunt parte integranta din placerea lui de a descoperi, de a învata. Prin joc copilul se aventureaza în necunoscut, încearca sa vada cât poate sa construiasca de înalt un turn din cuburi, câte obiecte diferite poate modela din plastilina (lut) testând astfel si materialul de joc si pe sine.

În fata problemelor adesea reale pe care le impune jocul, copiii au ocazia de a-si exersa capacitatea de analiza a posibilitatilor de rezolvare si de punere în practica a solutiilor optime.

Jocul stimuleaza fantezia, (jocurile de rol), imaginatia reproductiva si creatoare este un mijloc de dezvoltare a flexibilitatii si spontaneitatii. Jocul presupune relationarea copilului cu obiectele si partenerii de joc, uneori aceasta relationare având un caracter competitiv.

Prin joc se dezvolta personalitatea prescolarului, prin crearea si rezolvarea progresiva a diverselor contradictii:

între libertatea de actiune si conformarea la schema de joc;

între dorinta de joc si pregatirea prealabila necesara;

între imitatie si initiativa;

între repetitie si variabilitate;

între ceea ce este partial cunoscut si ceea ce se cunoaste bine;

între absenta vreunui rezultat material util si bucuria jocului;

între operarea cu obiectele reale si efectuarea de actiuni simbolice;

între emotiile dictate de rolul îndeplinit si emotia pozitiva provocata de

participarea la joc.

Prin joc se stimuleaza la prescolari procesele afectiv – motivationale si atitudinale în sensul îmbogatirii trairilor afective, a dobândirii capacitatii de stapânire a emotiilor.

Functia informativa

Prin intermediul jocului, prescolarul/scolarul achizitioneaza informatii, notiuni, concepte necesare întelegerii lumii reale. Investigând realitati fizice diverse, copilul manipuleaza, ordoneaza, clasifica, masoara, se familiarizeaza cu proprietatile diverselor lucruri. În acelasi timp el dobândeste cunostinte despre greutate, duritate, înaltime, familii de obiecte, etc.

Functia de socializare

Presupune exersarea prin joc si asimilarea în plan comportamental a exigentelor vietii sociale. Jocul ofera prescolarilor ocazii numeroase de explorare a unor concepte precum cel de libertate, implicat în multe din activitatile ludice. Un aspect important al socializarii prin joc este tendinta prescolarului de a-si apara si afirma individualitatea, alaturi de nevoia de a se integra social.

Functia de relevare a psihicului

copilul transpune în joc trairi, sentimente, intentii neîmplinite în real, atitudini. Activitatea psihica a prescolarilor se caracterizeaza printr-o pronuntata emotivitate: perceptia, memoria, atentia sunt orientate înca spre aspectul exterior, atractiv, al lucrurilor. Capacitatea coordonarii si dirijarii voluntare a conduitei este înca destul de redusa. Sub aspect psihic, pentru scolar, jocul are o importanta deosebita: “îl pregateste pentru viitor, satisfacându-i nevoi prezente”.

Conceptul de joc didactic si rolul acestuia

Jocul didactic apare sub trei aspecte:

-ca forma de organizare specifica activitatii de învatare cu toata grupa, cu grupuri mici sau individual.

-ca parte a unei activitati de învatare, în special în partea aplicativa, de verificare sau evaluare.

-ca procedeu în activitatile de învatare cu caracter de predare sau consolidare.

Îndrumarea educatoarei este prezenta si necesara în masura în care îl antreneaza pe copil într-un joc placut si util.

Continutul jocurilor didactice este dependent de sfera cunostintelor si de particularitatile de vârsta si individuale. În majoritatea cazurilor fiind necesara cunoasterea, cautarea si descoperirea unor rezolvari de situatii, jocurile didactice deschid perspective de învatare prin mobilizarea eforturilor proprii în cautarea si descoperirea unor rezolvari de situatie.

Dupa continutul lor, jocurile didactice pot fi grupate în câteva categorii largi : jocuri didactice pentru cunoasterea mediului înconjurator, jocurile didactice pentru dezvoltarea vorbirii, jocurile didactice cu continut matematic si jocurile didactice pentru dezvoltarea unor procese si functii

social – civice si morale.

Jocurile didactice pot fi clasificate si dupa criteriul folosirii materialului didactic. Deosebim astfel jocuri didactice orale si jocuri didactice cu material.

Deoarece scopul si sarcina didactica sunt diferite de la grupa la alta, jocul didactic ocupa primul loc printre activitatile desfasurate la grupa mica.

La aceasta grupa fiind necesara cunoasterea unor obiecte de îmbracaminte, de uz personal, vesela, mobilier, a culorilor de baza, a notiunilor de timp, am utilizat cu succes jocurile didactice. “Sa îmbracam papusa; Cine venit la noi?; Spune cum face; La cine s-a oprit roata?; Animalele si puii lor; etc.”.

La grupa mijlocie, scopul jocurilor didactice este atât de învatare cât si de consolidare si verificare a cunostintelor, deprinderilor: “Ce este?; E ziua papusii; Cine sta cu mine si de ce?; Ghici, ghici (pe cine, ce unde)?; Încarcam camionul?; Cum taiem portocala?; Fluturii vin la flori!”

La grupa mare ponderea jocului didactic este completata de alte forme de activitati specifice (observari, lecturari de imagini,povestiri, memorizari). Jocurile didactice orale ocupa un rol important fiind utilizate în vederea solutionarii problemelor legate de formarea unei vorbiri

corecte.

Ex: “Ghici cine era?”, “Cine este?” (precizarea subiectului):

-…..are culoarea rosie?

-…..merge la gradinita?

-…..a pacalit vulpea?

-…..a varsat borcanul cu dulceata?

“Completeaza cuvântul care lipseste” (eliptice de predicat):

-Copilul……frumos la masa.(sta, manânca);

-Fetita……florile. (stropeste, îngrijeste);

-Tata……acasa.(vine, pleaca, soseste);

“Spune cum este?” (acordul în gen cu substantivul):

-Cercul este …… .(rotund, mare);

-Mingea este …… .(rosie, rotunda);

-Buchetele de flori sunt …… . (frumoase, mari).

Jocurile didactice matematice le utilizam cu multa eficienta în programul activitatilor din gradinita. Pentru a explica pozitiile spatiale, a face corespondenta între numar si cifra, jocurile didactice matematice se pot desfasura sub forma de concursuri, întreceri, cu ajutorul materialelor didactice corespunzatoare “Sa facem un tabel cu cifre”; “Sa împodobim bradul”; ”Unde a zburat?”; “Unde am asezat?”; “verificarea unor poezii si ghicitori” utilizate în cadrul jocurilor didactice matematice, învioreaza atmosfera, produc hazul si dezvolta judecata copiilor si rapiditatea în rezolvarea micilor probleme.

Jocul didactic matematic constituie un mijloc nou, atractiv de realizare a sarcinilor numaratului si socotitului, poate contine o problema, o sarcina didactica pe care copilul trebuie sa o îndeplineasca.

Ex: “Cine stie sa numere mai bine?; Câti porumbei sunt?; A câta jucarie lipseste?; Cine are acelasi numar?”.

Ghicitorile, întrecerile, dialogurile dintre copii, tonul educatoarei vesel, misterios, limbajul non-verbal (gestica, mimica), sunt elemente esentiale prin care se antreneaza copiii din învatamântul prescolar, care transforma jocul didactic într-o activitate foarte placuta si preferata.

Structura jocului didactic

Jocul didactic se diferentiaza de celelalte jocuri prin: scopul didactic, sarcina didactica, reguli, elemente de joc, continut didactic si material didactic – acestea fiind repere importante de urmarit, de catre educatoare, în organizarea si desfasurarea jocului didactic.

Scopul didactic se formuleaza in concordanta cu cerintele programei scolare pentru grupa respectiva, convertite in finalitati functionale de joc.

Sarcina didactica constituie elementul de baza prin care se transpune scopul urmarit intr-o anumita activitate si se obiectiveaza pentru copii sub forma unor probleme pe care ei trebuie sa le rezolve în mod independent sau pe echipe: sa recunoasca, sa denumeasca, sa compare, sa descrie, sa reconstituie, sa ghiceasca. Problemele trebuie sa fie însa accesibile copiilor si în acelasi timp sa le solicite eforturi si investigatii noi, sa le destepte si sa le mentina viu interesul. Sarcina didactica trebuie sa fie astfel conceputa încât sa reactiveze nu atât memoria reproductiva, cât mai ales gândirea cu operatiile ei, capacitatea de asociere, flexibilitatea, fluiditatea ei.

Elementele de joc se stabilesc in raport cu cerintele si sarcinile didactice ale jocului si sunt reprezentate prin elemente specifice: descoperirea, ghicirea, simularea, asteptarea, întrecerea, etc. Într-un joc didactic pot fi prezente unul sau mai multe elemente ludice. Numarul mai mare sau varietatea acestora nu conduc însa în mod neaparat la reusita.

Important este sa se realizeze o buna convertire, modelare a lor, dupa sarcinile didactice. Elementele de joc si cele instructive sunt corelate dupa o formula originala: învatarea prin intermediul jocului, pe cai specifice lui. De aceea prin jocul didactic nu trebuie sa întelegem simpla alaturare a unor actiuni ludice cu actiuni instructive, sau desfasurarea lor prin alternare, ci o forma de joc închegata, unitara, în care aceste elemente sunt structurate organic, motivele jocului conducând la rezolvarea sarcinilor didactice, pe baza unor reguli determinate riguros. De asemenea, elementele de joc sunt cele care fac ca sarcina sa fie mai placuta si mai interesanta. Ele pot fi sub forma de surpriza, de felicitare, de întrecere, elemente care deosebesc jocul didactic de celelalte jocuri si activitati.

Continutul jocurilor didactice este subordonat particularitatilor de varsta si sarcinii didactice. El poate fi în legatura cu activitatile matematice, cu însusirea corecta a limbii române, ori cu elemente ale mediului înconjurator, etc. De asemenea, fiecare joc didactic se constituie dupa cerintele instructiv-formative curente: însusirea unor cunostinte noi, consolidarea lor, verificarea celor anterioare într-un context nou si evaluarea lor.

Materialul didactic trebuie sa fie ales din timp, sa fie corespunzator, sa contribuie la reusita jocului si sa fie variat (creioane, carti, ghinde, castane).

Regulile jocului didactic reglementeaza conduita si actiunile copiilor, având un caracter prestabilit si obligatoriu pentru participanti. Ele arata copilului cum trebuie sa joace si cum trebuie sa rezolve problema pusa în joc, sa arate succesiunea actiunilor în joc. Determinarea acestor reguli are loc în functie de structura particulara a jocului didactic întreprins. In general, ele indica modul de participare a copiilor în joc si de apreciere a rezultatelor lor.

Jocul didactic are valente formative pronuntate. El deschide copiilor perspective însemnate de învatare prin mobilizarea eforturilor proprii în cautarea si descoperirea unor rezolvari de situatii. Problemele în rezolvarea carora se angajeaza (descrieri, reconstituiri, serieri, clasificari dupa anumite criterii, asocieri si disocieri diferite, operatii cu multimi etc.) îl solicita pe copilul prescolar sa caute si sa descopere progresiv legaturi noi între obiecte, între însusirile acestora, între actiuni, între idei. Sunt actiuni mintale care conduc prin reorganizari pe plan mintal, la asimilarea de noi cunostinte. Tot prin joc didactic se educa, capacitatea de concentrare (întretinuta de actiunea de joc), acuitatea spiritului de observatie (atât de des solicitat), atentia distributiva, independenta, spontaneitatea si în anumite limite, flexibilitatea si fluenta în gândire.

Preocupari daunatoare prescolarilor:

tableta si televizorul

Traim intr-o epoca in care tehnologia a dobandit aplicabilitate in toate aspectele vietii, copiii sunt expusi la un nivel de informatie mult mai mare si de la varste extrem de fragede. Inca de la lansare, tabletele au devenit extrem de populare in randul prescolarilor si copiilor de varsta mica, iar parintii le cumpara tot mai des, astfel ca numarul de detinatori de tablete pe familie s-a dublat de la 20% in 2014 la 51%. Si procentul de copii pana la 8 ani detinatori de tableta a crescut la 7%, aproape cat cel al adultilor din urma cu 2 ani; se pare ca fiecare 2 din 5 copii au utilizat o tableta sau un smartphone pana au reusit sa lege cuvintele, conform unui raport recent.

Terapeutul ocupational Lindsay Marzoli a observat ca cei care intreprind diverse activitati/jocuri pe tableta, nu mai efectueaza activitatile pe hartie in modul in care ar trebui, iar muschii asociati se slabesc. Au fost identificati in acest sens o serie de copii care prezinta intarziere motrice, forta musculara redusa in anumite zone ale corpului, aspect confirmat si de psihoterapeutul Lorna Taylor – efecte nocive asupra sanatatii musculo-scheletice. Medicul Rahil Briggs, psiholog pediatru la Centrul Medical Montefiore din New York considera ca poate aparea si o incetinirea a dezvoltarii limbajului si ca natura solitara a activitatii poate afecta aptitudinile de socializare. Astfel, specialistii considera ca o perioada de 3-4 ore petrecuta de copii nesupravegheati pe tableta este echivalenta cu periclitarea dezvoltarii fiind recomandate reprize de utilizare de maxim 15 minute.

Exista tot mai multe cercetari referitoare si la efectul jocurilor video asupra copiiilor. Unele jocuri video promoveaza invatarea, rezolvarea de probleme si ajuta la dezvoltarea coordonarii si abilitatilor fine motorii. Oricum, exista semne de intrebare privitoare la efectul jocurilor violente asupra copiilor care joaca jocuri video in mod excesiv.

Studiile asupra copiilor expusi la violenta au aratat ca ei devin imuni la ororile violentei, imita violenta pe care o vad si arata un comportament tot mai agresiv pe msaura ce expunerea la violenta este to mai mare. Unii copii accepta violenta ca modalitate de rezolvare a problemelor. Studiile arata de asemenea ca cu cat mai realista si repetata este expunerea la violenta, cu atat este mai mare impactul asupra copiiilor. In plus, copiii cu probleme emotionale, de comportament sau invatare sunt mai influentati de imaginile violente.

Multe studii aflate inca in stadiu incipent prevad faptul ca si copiii vor prezenta acelasi tip de leziuni la incheieturi, spate si ochi identificate la utilizatorii adulti de computer. In plus, studii preliminare sugereaza ca utilizarea extinsa este legata de leziuni repetitive de stres si risc crescut de obezitate, in cazul jocurilor fiind asociata o forma de tendonita. Imaginile alternate rapid din unele jocuri pot cauza convulsii la copiii cu epilepsie fotosensibila. Un studiu realizat la Universitatea Cornell desfasurat in scoli a demonstrat ca postura la computer expune copiii la risc ridicat de a dezvolta tulburari musculo-scheletice, iar cercetatorii de la Oxford acuza computerele amplasate in dormitor pentru o durata a somnului de noapte redusa cu 2-5 ore (cei mici sunt distrasi de la somn); nu se cunosc insa efectele pe termen lung asupra rutinei de culcare si somnului. Nu in ultimul rand, fiind un aspect deja cunoscut, din cauza utilizarii excesive a computerului pot aparea probleme cu vederea, fiind identificat si un sindrom in acest sens (include si probleme cu ergonomia) si un risc crescut de miopie progresiva. Pentru a reduce sansele de aparitie, parintii trebuie sa urmareasca daca cei mici au o pozitie neutra cand folosesc computerul astfel: capul este echilibrat pe gat (nu inclinat in fata sau in spate), iar unghiul fata de ecran sa fie de 15 grade sub nivelul ochilor; spatele este drept si umerii in spate dar relaxati (nu peste tastatura); partea superioara a bratelor este aproape de corp si relaxata (nu inclinata sau intinsa in fata); antebratele sunt intinse pe birou cu coatele formand un unghi drept; palmele sunt la acelasi nivel cu antebratele, fara incheieturi indoite; picioarele sunt pe podea cu genunchii in unghi de 90 grade (nu cu genunchii sub scaun).

Trebuie subliniat de asemenea si faptul ca cei mici se confrunta (datorita imaginatiei si a modului de a gandi) cu o dificultate in a discerne intre viata reala si cea artificiala, dovada fiind atacul armat din SUA (liceul Columbine). Din cauza gratificarii instantanee oferita de computer, apare o toleranta redusa la frustrare, prin urmare o adaptabilitate redusa la provocarile din viata.

Unele cercetari subliniaza si aspectele pozitive privitoare la acest subiect, se pare ca utilizarea computerului de prescolari le sporeste gradul de pregatire pentru realizari scolare. Astfel, in cadrul unui studiu asupra a 122 prescolari, o parte din ei au avut oportunitatea de a lucra pe un computer 15-20 minute pe zi utilizand un software educativ la alegere, iar restul au primit activitati realizate in modul clasic. Copiii au fost testati la inceput si dupa 6 luni pentru a evalua nivelul de pregatire pentru scoala, aptitudinile motorii, cele motrice grosiere si dezvoltarea cognitiva, in cazul primilor observandu-se rezultate mai bune cu privire la nivelul de pregatire si dezvoltarea cognitiva.

Cercetarea asupra beneficiilor educationale ale activitatilor pe baza computerului sunt reduse, jocurile fiind asociate cu imbunatatiri ale anumitor aptitudini de inteligenta vizuala specifice utilizarii tehnologiei computerizate, însa din punctul de vedere al performantelor academice, a fost constatata o ameliorare nesemnificativa. Un beneficiu incontestabil insa al utilizarii sale este pentru ajutorarea copiilor cu nevoi speciale, care nu pot participa in programe educationale traditionale din cauza tulburarilor de invatare, emotionale, deficiente de vorbire si auz, pierderea vederii si dizabilitati psihice grave. Desi poate parea neobisnuit, chiar si copiii care sufera de ADHD isi pot imbunatati concentrarea cu ajutorul acestora.

Unii cercetatori considera ca o negare a accesului la tablete/calculatoare echivaleaza cu o segmentare a societatii si o privare de evolutie, deoarece aceste dispozitive fac deja parte din viata copiilor si a noastra, devenind ceva normal pentru generatia prezenta (la fel cum noi ne-am nascut cu televizoare, masini pe strada etc.).

O alta activitate preferata de copii este privitul la desene animate, momente in care acestia sunt pasivi, ei nu se joaca, ci doar personajele care se alearga si se distreaza in fata ochilor lor. Imaginile care se succed cu repeziciune nu-i ajuta sa se concentreze, iar in functie de ceea ce privesc ei isi fac o idee asupra realitatii fiind influentati de toate acestea. Copiii imita personajele din desene animate, utilizeaza cuvinte sau expresii auzite in acest context, preiau si bune si rele. De la jocul unor baietei de-a "impuscarea imaginara" la expresii spuse de o fetita insufletita inainte de a sari de la o distanta mica: "Stiu ca poti. Trebuie sa poti. Am incredere in tine."

Parintii au datoria de a-i atrage pe copii spre alte activitati, iar cel mai simplu si mai potrivit mod de a inlocui fascinatia tehnologiei este iesitul afara: in parc, in natura, impreuna cu alti copii. Copiii, mai ales cei mai mici, sunt mult mai imaginativi decat adultii, mai putini de legati de rutine, ei vor aborda activitatile noi cu entuziasm. Merita sa profitam de acest lucru ca sa-i indemnam si sa-i insotim in aventuri cat mai diverse. Asadar, o pozitie radicala, de o parte sau de alta a baricadei, nu este avantajoasa pentru nimeni. Tehnologia va fi o parte importanta din viata viitoare a copilului nostru, fie ca vrem acest lucru sau nu, si va trebui sa il pregatim si pentru ea, incercand in acelasi sa nu-l privam de bogatia si frumusetea experientelor noi.

In ceea ce priveste efectele pozitive pe care media le are asupra copiilor, opinia este diferentiata de la fiecare, la fiecare. Există si programe educative care sunt de folos copiilor, insa aici este foarte important sa punem in balanta atat aspectele pozitive, cat si cele negative generate. Limitarea ar fi un termen de baza in acest sens, fiind foarte important ca parintii sa aleaga cum si cat timp sa petreaca copilul in fata televizorului sau a calculatorului.

Capitolul 2

Educatia pentru sănătate

2.1. Dimensiunile sanatatii

Sanatatea include mai mult decat functionarea fara piedici a organismului. De asemenea, implica relatiile mental–emotionale, intelectuale si sociale cat si valorile spirituale. Astfel, pentru o mai buna intelegere a sanatatii este necesar sa examinam in profunzime fiecare dintre aceste dimensiuni, care luate impreuna constituie sanatate si bunastare in ansamblu.

Sanatatea emotionala

Luata pe ansamblu, calitatea sanatatii unei persoane reflecteaza emotiile unei persoane, sentimentele acesteia fata de sine, de situatii cat si fata de alte persoane. Sanatatea emotionala include intelegerea emotiilor si cunoasterea modului de solutionare a problemelor cotidiene, a stresului cat si capacitatea de a studia, de a lucra sau de a indeplini activitati eficiente si cu buna dispozitie, emotiile influentand de asemenea sanatatea fizica. Medicii vad in mod frecvent demonstrarea conexiunilor organism – mental. Somatizarile ar fi expresia unor astfel de manifestari. De exemplu, un individ cu o buna stare emotionala manifesta o rata scazuta la boli legate de stres, cum ar fi ulcere, migrene si astm. Atunci cand stresul sau tulburarea emotionala continua pentru o lunga perioada de timp, sistemul imunitar clacheaza, accentuandu-se riscul de dezvoltare a diferitelor boli.

Unii cercetatori au argumentat ca trasatura de personalitate denumita forta de caracter poate ajuta la intarirea sistemului imunitar impotriva efectelor vatamatoare ale stresului. Aceasta forta este definita ca detinerea unui mod optimist si de asumare in abordarea vietii, in vizionarea problemelor, incluzand boala ca provocare ce poate fi manipulata.

Sanatatea intelectuala

Intelectul, aspect important al planului mental care contribuie la luarea deciziilor importante, joaca un rol crucial in starea de sanatate si de bunastare a individului. Chiar daca capacitatea intelectuala variaza de la individ la individ, toti indivizii sunt capabili sa invete cum sa dobandeasca si sa-si evalueze informatiile, cum sa aleaga intre alternative si cum sa ia deciziile asupra diferitelor tipuri ale problematicii, inclusiv sanatatea.

Sanatatea intelectuala este uneori inclusa in sanatatea emotionala ca parte a sanatatii mentale. Totusi, desi strans intrepatrunsa cu emotiile, gandirea intelectuala se distinge de aceasta. Emotiile pot altera capacitatea de a gandi a unei persoane, iar gandirea confuza poate accentua si mai mult problemele.

Sanatatea fizica

Sanatatea fizica se refera la starea organismului si la raspunsurile acestuia in fata vatamarilor si a bolii. Pentru mentinerea unei conditii fizice bune, a unei sanatati fizice este important sa adoptam acele conduite ce ne confera o bunastare fizica.

De exemplu, exercitiile fizice adecvate, un efort cat si un repaos echilibrat, mentinerea unei greutati normale si alegerea inteligenta a mancarurilor, evitarea abuzurilor alimentare in timpul sarbatorilor si a evenimentelor diverse, ne ajuta de asemenea sa ne mentinem starea de sanatate a organismului.

Eeste important acceptarea responsabilitatilor pentru controale si de a sti sa abordam in cunostinta de cauza institutiile si serviciile de sanatate atunci cand apar probleme serioase medicale.

Sanatatea sociala

Sanatatea sociala se refera la capacitatea de realizare a rolului din viata, cum ar fi rolul de fiu sau fiica, parinte, sot, prieten, cetatean, intr-un mod eficient si confortabil, cu placere, fara a tulbura climatul de ecologie sociala, de protectie al altor persoane. Fiecare dintre aceste roluri presupune diferite responsabilitati si riscuri. Implinirea trebuintelor umane de dragoste, de apartenenta, constituie un factor important in realizarea sanatatii sociale. Persoanele care sunt private de aceste trebuinte pot dezvolta comportamente ce pot aduce amenintare la starea lor de sanatate si de buna dispozitie, intrand astfel in sfera anomiei, deviantei si patologiei sociale.

Sanatatea spirituala

O alta dimensiune a sanatatii este sanatatea spirituala, acel sentiment, traire, dupa care comportamentul si valorile fundamentale ale unei persoane sunt in armonie. Anumiti specialisti in sanatate sustin ca fortele spirituale afecteaza si sunt afectate de sanatatea pe ansamblu. Sanatatea spirituala poate include sentimentul de veneratie, de credinta religioasa sau sentimentul de pace launtrica referitor la viata cuiva. Aceasta se dezvolta prin efortul de dezvoltare a semnificatiei relatiei cu universul si cu viata insasi.

Numeroase studii au aratat o asociere intre afiliatia religioasa si rata scazuta de boli cronice si a mortalitatii. Unii oameni atribuie aceste efecte regulilor religioase, afirmand ca religia descurajeaza conduitele ce pot conduce la probleme severe de sanatate. Alte persoane au declarat ca afilierea religioasa poate contribui in mod direct asupra starii de sanatate si a bunei dispozitii in general.

Lagache D., sintetizand datele obtinute de unii cercetatori descrie urmatoarele caracteristici principale ale sanatatii mentale:

· capacitatea de a produce, de a tolera tensiuni suficient de mari si de a le reduce intr-o forma satisfacatoare pentru individ,

· capacitatea de adaptare a propriilor aspiratii la cele ale grupului,

· capacitatea de adaptare a conduitei proprii la diferite tipuri de relatii cu ceilalti indivizi,

· capacitatea de identificare atat cu fortele conservatoare, cat si cu cele novatoare ale societatii.

Sanatatea mentala – spune Constantin Gorgos – apare drept o vastă sinteză, rezultanta complexă a unei mulțimi de parametri ai vieții organice și sociale, aflați în echilibru dinamic, ce se proiectează pe modelul funcțional sau morfologic în istoria sa vitală. Manifestarea acestor stari de sanatate ar fi existența unei judecați si a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenta unei discipline psihologice si sociale a muncii, bazate pe autocontrolul volitional, acordat la normele sociale, pe fundalul bucuriei de a trai si al echilibrului introversie-extroversie.

Promovarea sănătății este un concept relativ nou, dezvoltându-se la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80. De fapt, “nașterea” promovării sănătății se consideră a fi marcată de discuțiile legate de Strategia OMS “Sănătate pentru Toți până în anul 2000”. Anul 1974 se consideră a fi punctul de referință pentru noua sănătate publică și pentru promovarea sănătății. Raportul publicat în Canada de către Marc Lalonde, ministrul sănătății din acea vreme, a arătat că foarte multe decese din Canada puteau fi prevenite. De fapt, el a redescoperit sănătatea publică, sub forma de noua sănătate publică, o abordare care aduce laolaltă schimbări de mediu alături de măsuri preventive individuale și intervenții terapeutice adecvate, adresate în special vârstnicilor și persoanelor cu handicap. Noua sănătate publică merge mai departe de înțelegerea biologiei umane și recunoaște importanța aspectelor sociale ale problemelor de sănătate cauzate de stilul de viață. Astfel se înlătură tendința de a “da vina pe victimă”. Multe dintre problemele actuale de sănătate sunt percepute ca probleme sociale, mai degrabă decât probleme individuale. În cadrul acestei concepții, mediul este perceput ca fiind atât social și psihologic, cât și fizic.

Prin urmare, sănătatea trebuie să reprezinte preocuparea tuturor cetățenilor și nu numai a medicilor sau altor specialiști medicali.

2.2. Campanii de promovare a sanatatii in Romania

Acest subcapitol nu încearcă să facă o analiză a campaniilor de promovarea a sănătății din România, ci mai degrabă să le sublinieze pe unele din cele mai cunoscute.

a. Campaniile pentru promovarea consumului de sare iodată

Campaniile au fost inițiate de Reprezentanța UNICEF în România în parteneriat cu Ministerul Sănătății și cu organizația Population Services International (PSI) Romania, sub sloganul: "Un lucru atât de mic – un beneficiu atât de mare", urmărind prevenirea și eliminarea tulburărilor prin deficit de iod.

Campania include difuzarea gratuită a mesajelor în media națională (presă, TV, radio, panotaj stradal), panotaj stradal și distribuirea de materiale promoționale, activități de promovare în teren cu producătorii și distribuitorii de sare, materiale specifice distribuite la punctele de vânzare a sării.

b. Campaniile de promovare a alăptării

Aceste campanii au fost, de asemenea, inițiate de UNICEF în parteneriat cu Ministerul Sănătății, institute naționale în domeniu, parteneri neguvernamentali și privați. Campaniile au inclus difuzarea de anunțuri de utilitate publică la radio, TV și presă scrisă, panotaj stradal și distribuirea de materiale, implicarea unor persoane publice, activități la nivel interpersonal cu furnizorii de servicii și femeile la vârstă fertilă.

Campania a fost bazată pe Strategia în Domeniul Promovării Alăptării 2003 – 2012

c. Campania de prevenire și combatere a cancerului la sân

Campania a fost inițiată de Fundația Renașterea sub numele „Campania roz” și a implicat difuzarea de anunțuri de utilitate publică prin radio, TV și presă scrisă, evenimente anuale, activități de promovare cu sectorul privat și activități de strângere de fonduri prin intermediul brățării roz.

Acestea sunt numai câteva din campaniile de promovarea sănătății în România. Ele sunt menționate pentru că au fost unele dintre campaniile vizibile pentru public dezvoltate în parteneriat și care au implicat activități atât la nivel media național cât și la nivel local.

2.3. Educatia pentru sanatate si curriculumul prescolar

Curriculum-ul pentru învățământul preșcolar promovează conceptul de dezvoltare globală a copilului, considerat a fi central în perioada copilăriei timpurii. Perspectiva dezvoltării globale a copilului accentuează importanța domeniilor de dezvoltare a acestuia, în contextul în care, în societatea de azi, pregătirea copilului pentru școală și pentru viață trebuie să aibă în vedere nu doar competențele academice, ci în aceeași măsură, capacități, deprinderi, atitudini ce țin de dezvoltarea socio-emoțională (a trăi și a lucra împreună sau alături de alții, a gestiona emoții, a accepta diversitatea, toleranța etc.), dezvoltarea cognitivă (abordarea unor situații problematice, gîndirea divergentă, stabilirea de relații cauzale, etc., asocieri, corelații etc.), dezvoltarea fizică (motricitate, sănătate, alimentație sănătoasă etc.). Abordarea curriculumului din perspectiva dezvoltării globale vizează cuprinderea tuturor aspectelor importante ale dezvoltării complete a copilului, în acord cu particularitățile sale de vârstă și individuale.

Întrucât finalitățile educației în perioada timpurie (de la naștere la 6/7 ani) vizează dezvoltarea globală a copilului, obiectivele cadru și de referință ale curriculumului sunt formulate pe domenii experiențiale, ținându-se cont de reperele stabilite de domeniile de dezvoltare. În acest sens, domeniile experiențiale devin instrumente de atingere a acestor obiective și, în același timp, instrumente de măsură pentru dezvoltarea copilului, în contextul în care ele indică deprinderi, capacități, abilități, conținuturi specifice domeniilor de dezvoltare. (Domeniul Dezvoltarea socio-emoțională, domeniul Dezvoltarea limbajului și a comunicării, domeniul Dezvoltarea cognitivă, domeniul Capacități și atitudini în învățare si domeniul Dezvoltarea fizică, sănătate și igienă personală)

Domeniul Dezvoltarea fizică, sănătate și igienă personală – cuprinde o gamă largă de deprinderi și abilități (de la mișcări largi, cum sunt săritul, alergarea, până la mișcări fine de tipul realizării desenelor sau modelarea), dar și coordonarea, dezvoltarea senzorială, alături de cunoștințe și practici referitoare la îngrijire și igienă personală, nutriție, practici de menținerea sănătății si securității personale.

Dimensiuni ale domeniului:

Dezvoltare fizică: Dezvoltarea motricității grosiere

Dezvoltarea motricității fine

Dezvoltarea senzorio-motorie

Sănătate și igienă personală: Promovarea sănătății și nutriției

Promovarea îngrijirii și igienei personale

Promovarea practicilor privind securitatea personală

Curriculumul pentru învățământul preșcolar prezintă o abordare sistemică, în vederea asigurării:

· continuității în interiorul aceluiași ciclu curricular;

· interdependenței dintre disciplinele școlare (clasele I-II) și tipurile de activități de învățare din învățământul preșcolar;

· deschiderii spre module de instruire opționale.

Totodată, curriculumul se remarcă prin:

· extensie – angrenează preșcolarii, prin experiențe de învățare, în cât mai multe domenii experiențiale (Domeniul lingvistic și literar, Domeniul științelor, Domeniul socio-uman, Domeniul psiho-motric, Domeniul estetic și creativ), din perspectiva tuturor tipurilor semnificative de rezultate de învățare;

· echilibru – asigură abordarea fiecărui domeniu experiențial atât în relație cu celelalte, cât și cu curriculum-ul ca întreg;

· relevanță – este adecvat atât nevoilor prezente, cât și celor de perspectivă ale copiilor preșcolari, contribuind la optimizarea înțelegerii de către aceștia a lumii în care trăiesc și a propriei persoane, la ridicarea competenței în controlul evenimentelor și în confruntarea cu o largă varietate de cerințe și așteptări, la echiparea lor progresivă cu concepte, cunoștințe atitudini și abilități necesare în viață;

· diferențiere – permite dezvoltarea și manifestarea unor caracteristici individuale, chiar la copii preșcolari de aceeași vârstă (vezi ponderea jocurilor și a activităților alese și a activităților de dezvoltare personală);

· progresie și continuitate – permite trecerea optimă de la un nivel de studiu la altul și de la un ciclu de învățământ la altul sau de la o instituție de învățământ la alta (consistența concepției generale, asigurarea suportului individual pentru copii etc.).

D’Hainaut atrăgea atenția asupra faptului că “punctul central al curricumurilor trebuie sa fie elevul, nu materia…. și că atunci când se vorbește de conținutul curricumului trebuie să înțelegem ca nu este vorba de enunțări de materii de învățat, ci de scopuri exprimate în termeni de competențe, moduri de a acționa sau de a ști în general ale elevului”.

Structural, prezentul curriculum aduce în atenția cadrelor didactice următoarele componente: finalitățile, conținuturile, timpul de instruire și sugestii privind strategiile de instruire și de evaluare pe cele două niveluri de vârstă (3-5 ani și 5-6/7 ani).

Obiectivele cadru sunt formulate în termeni de generalitate și exprimă competențele care trebuie dezvoltate pe durata învățământului preșcolar pe cele cinci domenii experiențiale.

Obiectivele de referință, precum și exemplele de comportament, ca exprimări explicite rezultatelor învățării (conceptelor, cunoștințelor, abilităților și atitudinilor, dar și ale competențelor vizate) sunt fromulate pentru fiecare temă și fiecare domeniu experiențial în parte. În formularea

acestora s-a ținut cont de:

· posibilitățile, interesele și nevoile copilului preșcolar, precum și respectarea ritmului propriu al acestuia;

· corelarea fiecărei noi experiențe de învățare cu precedentele;

· încurajarea inițiativei și participarea copilului preșcolar la stabilirea obiectivelor, selecția conținuturilor și a modalităților de evaluare;

· încurajarea învățării independente prin oferirea de ocazii pentru a-și construi cunoașterea (atât în instituția de învățământ cât și în afara acesteia), precum și a lucrului în grupuri mici pe centre de activitate (arii de stimulare) și, pe cât posibil, în grupuri cu o componență eterogenă ;

· stimularea autoreflecției, autoevaluării, autoreglării comportamentului de învățare.

Este bine să subliniem faptul că, obiectivele de referință, comportamentele selectate pentru cele șase teme curriculare integratoare, precum și sugestiile de conținuturi sunt orientativ așezate și constituie mai degrabă un suport pentru cadrele didactice aflate la început de drum. Un cadru didactic veritabil știe că adevărata muncă a educatoarei este în spatele acestui document curricular, că au mai rămas o mulțime de lucruri de finețe pe care urmează să le conceapă și să le evalueze singură și că nimic nu poate fi mai provocator din punct de vedere profesional decât să „te întreci” cu programa de studiu utilizată la grupă și să-i găsești, astfel, noi înțelesuri, abordări, strategii de aplicare etc..

Activitățile opționale intră tot în categoria activităților de învățare, respectiv a celor de dezvoltare personală și se includ în programul zilnic al copilului în grădiniță. Ele sunt alese de către părinți, din oferta prezentată de unitatea de învățământ la 15 septembrie și aprobată de către Consiliul director al unității. Opționalele pot fi desfășurate de către educatoarele grupei sau de un profesor specialist, care va lucra în echipă cu acestea. Programa unei activități opționale poate fi elaborată de educatoarea/profesorul care urmează să o desfășoare și, în acest caz, va fi avizată de inspectorul de specialitate sau poate fi aleasă de cel care predă opționalul respectiv din oferta de programe avizate deja de MECT sau de ISJ. Timpul afectat unei activități opționale este același cu cel destinat celorlalte activități din programul copiilor. În acest context, se va desfășura cel mult un opțional pe săptămână, pentru copiii cu vârste între 37 – 60 luni (3- 5 ani) și cel mult două, pentru copiii cu vârste între 61 – 84 luni (5 – 7 ani). Activitățile opționale se desfășoară cu maximum 10-15 copii și au menirea de a descoperi și dezvolta înclinațiile copiilor și de a dezvolta abilități, ca o premiză pentru performanțele de mai târziu. Grupele de copii participanți la un opțional vor cuprinde 10-15 preșcolari.

Curriculumul pentru învățământul preșcolar are în vedere atingerea următoarelor finalități ale educației timpurii:

▪ dezvoltarea liberă, integrată și armonioasă a personalității copilului, în funcție de ritmul propriu și de trebuințele sale, sprijinind formarea autonomă și creativă a acestuia;

▪ dezvoltarea capacității de a interacționa cu alți copii, cu adulții și cu mediul pentru a dobândi cunoștințe, deprinderi, atitudini și conduite noi. Încurajarea explorărilor, exercițiilor, încercărilor și experimentărilor, ca experiențe autonome de învățare;

▪ descoperirea de către fiecare copil, a propriei identități, a autonomiei și dezvoltarea unei imagini de sine pozitive;

▪ sprijinirea copilului în achiziționarea de cunoștințe, capacități, deprinderi și atitudini necesare acestuia la intrarea în școala și pe tot parcursul vieții.

Pentru atingerea finalitatilor educationale cadrele didactice apeleaza la diverse metode didactice, cum ar fi: observatia sistematica, Brainstormingul, Diagrama Venn, Schimbă perechea, etc.

Observatia sistematica s-a dezvoltat din nevoia de a controla anumite variabile din mediul natural. În observatia sistematica se pot crea situatii specifice în scopul studierii comportamentului urmarit.

Ea trebuie sa îndeplineasca anumite conditii:

        Debuteaza cu stabilirea unui scop precis (ce observam, situatiile în care se manifesta anumite caracteristici). Grila de observatie ne ajuta sa înregistram într-o forma clara aspectul care ne intereseaza. De exemplu, daca dorim sa observam aspecte ce tin de atentia unui elev, mai întâi stabilim o lista de componente observabile ale acestui fenomen (comportamentul mare îl împartim în comportamente mici) si pe baza acestei grile vom recurge la simpla observare a faptelor (au loc sau nu), iar apoi la conceptualizare si interpretare.

        Faptele trebuiesc notate cât mai exact, evitând interpretarile de orice natura.

     Manifestarile pasagere si situationale nu fac obiectul unor observatii cu concluzii de valabilitate generala. De exemplu, nu putem spune ca un copil are comportament agresiv daca o singura data a avut un comportament agresiv (o altercatie).

În cadrul observatiei sistematice, cercetatorul poate fi interesat doar de câteva comportamente specifice. În acest caz, observatiile sunt cuantificabile, iar observatorii specifica frecvent ipotezele de start asupra comportamentelor ce vor fi urmarite.

De exemplu, Bakeman si Browlne (1980) au facut un studiu asupra comportamentului social al copiilor în vârsta de 3 ani, înregistrând copii într-o situatie cu joc liber, cu ajutorul unei camere video. Fiecare copil a fost înregistrat timp de 100 minute, observatorii vizionând înregistrarile si codând comportamentul fiecarui copil la fiecare 15 minute.

Au notat urmatoarele:

neocupat: daca copilul nu face nimic specific sau priveste la ceilalti copii;

      joc solitar: copilul se joaca singur cu jucarii, dar nu este influentat sau interesat de jocurile celorlalti copii;

      împreuna: copilul este cu ceilalti copii, se joaca alaturi de ei, dar nu este antrenat într-o activitate particulara;

       joc paralel: copilul se joaca alaturi de ceilalti copii, cu jucarii asemanatoare, dar nu interactioneaza;

      joc în grup: copilul se joaca cu alti copii, împart jucariile sau participa în activitati de joc organizate ca parte a grupului de copii.

Autorii au fost interesati, în special, de tipul secventei de joc sau de ordinea în care copiii au manifestat diferite comportamente.

Concluzia la care ei au ajuns, a fost ca rareori copiii trec de la neocupat la joc paralel, în schimb trec frecvent de la joc paralel la joc în grup, ceea ce ne indica faptul ca jocul paralel este o stare de tranzitie, în care copilul decide daca va interactiona cu ceilalti în situatia de grup.

Diagrama Venn este o metoda interactiva, de fixare, consolidare si evaluare a cunostintelor. Aceasta metoda are o larga aplicabilitate si se poate folosi cu succes in activitatile de observare, povestiri, convorbiri, jocuri didactice, etc.. Diagrama Venn este formata din 2 cercuri care se suprapun partial. In spatiul care intersecteaza cele doua cercuri se aseaza, desenate sau scrise, asemanarile dintre două obiecte, idei, concepte, iar in cele doua cercuri se aseaza aspectele specifice ale acestora. Pentru fixarea si evaluarea cunostintelor copiilor, se foloseste aceasta metoda in activitatile de povestire, observare, convorbire, etc.

Brainstormingul, in traducere directa ,,furtuna in creier, sau ,,asalt de idei,, este o metoda pe care am folosit-o pentru a ajuta copiii sa emita cat mai multe idei pentru solutionarea unor probleme, fara a critica solutiile gasite. Aceasta metoda am utilizat-o frecvent in activitatile de dezvoltare a limbajului pentru a da frau liber imaginatiei copiilor si a le dezvolta capacitatile creatoare. Cu rezultate bune este folosit in cadrul povestirilor create dupa un tablou, sau un sir de ilustratii, in lecturile dupa imagini, convorbiri si jocuri didactice.

Noul plan de învățământ are o structură pe două niveluri de vârstă și, în contextul unei învățări centrate pe copil, încurajează eterogenitatea (abandonarea sistemului de constituire a grupelor pe criteriul cronologic). De asemenea, acesta prezintă o construcție diferită, în funcție de tipul de program al grădiniței (program normal și program prelungit sau săptămânal) și o delimitare pe tipuri de activități de învățare: Activități pe domenii experiențiale, jocuri și activități didactice alese și activități de dezvoltare personală.

Planul de învățământ, permite parcurgerea interdisciplinară, integrată a conținuturilor propuse și asigură libertate cadrului didactic în planificarea activității zilnice cu preșcolarii.

In medie o activitate cu copiii dureaza intre 15 si 45 de minute, in functie de varsta celor mici, iar in programul zilnic este recomandat sa existe cel putin o activitate sau un moment de miscare (joc de miscare cu text si cant, activitate de educatie fizica, intreceri, plimbari in aer liber, etc.).

Raceala si gripa la copii sunt doua dintre cele mai comune afectiuni in perioada copilariei. Complicatiile date de raceala si gripa, simptomele racelii si gripei cat si remediile acestor afectiuni sunt lucruri despre care e bine sa fie informati parintii. Tusea la copii poate fi simptom de raceala sau gripa, dar poate fi si un semn al unei afectiuni respiratorii mai grave.Perioada inceperii cursurilor in scoli si gradinite este cu siguranta o provocare pentru parinti, dar si pentru copii. Pe langa stresul si aglomeratia activitatilor de inceput de toamna, o grija speciala ar trebui sa reprezinte si sanatatea familiei, atat a celor mari, cat mai ales a celor mici, care vor intra in contact cu mai multe persoane decat in vacanta. In plus, din pricina vremii, care este mai capricioasa toamna, cu variatii de temperatura, cei cu un sistem imunitar nepregatit vor fi tinte perfecte pentru infectiile respiratorii. Astfel, curele de imunizare sunt mai mult decat necesare pentru toata familia, deoarece un organism cu o imunitate scazuta reprezinta gazda ideala pentru dezvoltarea racelilor. Aportul zilnic de vitamine si minerale ajuta organismul si sa functioneze ca un scut protector impotriva virusurilor din exterior.  

Igiena stranutului si a tusei

Copiii trebuie educati in acest sens. Ei trebuie sa fie atenti si sa nu stranute liber, in preajma celorlalti, dar nici in mainile goale. Incurajeaza-l sa foloseasca servetel sau batista. Daca nu are niciuna dintre aceste variante la indemana, invata-l sa stranute in maneca! Igiena stranutului la copii este esentiala pentru a preveni imbolnavirea altor copii!

Spalatul constant pe maini

Spalatul pe maini reprezinta principalul si cel mai eficient mijloc de a tine bolile la distanta. Nu numai ca astfel se distrug germenii, dar ii tine si la distanta de el. Invata copilul sa se spele corect pe maini, urmarind toate etapele necesare. De asemenea, enumera-i constant momentele cheie in care este obligatoriu sa faca acest lucru:

de fiecare data cand ajung acasa, indiferent de unde au fost;

inainte de a pune mana pe mancare;

dupa ce a folosit toaleta;

duca ce tusesc sau stranuta;

dupa o intalnire de joaca etc.

Invata-l sa se imbrace potrivit temperaturii de afara

Ajuta-l de mic sa isi creeze o rutina din a-si pune caciula in cap cand iese afara in sezonul rece. Este o metoda preventiva impotriva imbolnavirii micutului. Ajuta-l sa-si adapteze tinuta la vremea de afara, sa foloseasca manusi si fular etc.

Bolile digestive la copii (varsaturile, regurgitatia, diareea, constipatia, colicii, sughitul, oxiuroza).

pot cauza multe probleme de sanatate si pot degenera daca sunt lasate netratate.

Durerile de burta la copii sunt asociate adesea cu un episod de supraalimentare sau cu o simpla indigestie. Insa, in functie de severitatea lor, dar si de simptomele de care sunt insotite, durerile de burtica pot sta la baza altor afectiuni si boli ceva mai grave decat o simpla indigestie: gastroenterita, gastrita, intoxicatie alimentara, apendicita, alergii, obstructii intestinale etc.

 Durerile de burtica sunt simptome frecvente printre copiii mici. De cele mai multe ori, crampele abdominale sunt inofensive si nu reprezinta un pericol pentru sanatatea celor mici.

Statisticile estimeaza ca aproape 10% dintre copii sufera, de-a lungul copilariei, de dureri abdominale ocazionale, nepatologice, care dispar de la sine sau in urma administrarii unor remedii simple si rapide.

Insa exista si situatii in care aceste dureri sunt simptomul unei afectiuni mai serioase, care poate afecta sever sanatatea copilului. Aceleasi statistici atesta si faptul ca in cazul a 5% dintre copii, crampele abdominale au cauza patologica.  

Exista cateva semne care pot indica faptul ca durerile de stomac sau burtica sunt mai mult decat un disconfort abdominal sever. Atunci cand copilul manifesta unul dintre urmatoarele semne, este posibil ca in spatele durerilor incomode de burtica sa se ascunda o afectiune medicala:

durerile sunt insotite de diaree, varsaturi (stare de greata) sau febra;

copilul are o stare generala proasta, este palid la fata, se izoleaza in camera lui, sta in pat, este molesit;

durerile abdominale sunt severe si nu dau semne sa se opreasca, desi i-ai administrat remedii terapeutice;

apare lipsa poftei de mancare, care se prelungeste pe intervale lungi, de ordinul orelor, perioada in care refuza chiar si bauturile.

Cele mai frecvente boli sau afectiuni la copii care au ca simptom durerile abdominale sunt:

constipatia;

intoxicatia alimentara;

gastroenterita (gripa la stomac);

diareea;

gastrita.

Pe langa aceste afectiuni frecvente, mai exista o serie de boli, ceva mai rar intalnite la varste mici. Este recomandat sa fie luate in considerare in vederea lamuririi cauzei care sta la baza acestui disconfort abdominal la copil:

alergiile alimentare;

apendicita;

sindromul de colon iritabil;

obstructia intestinala;

pneumonia.

Durerile de burtica mai pot avea si o alta cauza, pe care multi parinti evita frecvent sa o ia considerare. Ele pot fi manifestari somatice ale stresului sau anxietatii prin care poate trece copilul.

Daca stii ca a trecut prin evenimente emotionale care l-au marcat – schimbarea locuintei, a scolii sau clasei in care invata, un deces in familie sau ca a fost martor in situatii traumatizante din punct de vedere emotional: abuzuri fizice, verbale, scandaluri, accidente, este posibil ca durerile de burtica sa fie un mod prin care copilul isi exprima suferinta.

Si frica intensa, tachinarea colegilor de la scoala, teama de un examen si suprasolicitarea fizica sau intelectuala a copilului se pot manifesta, printre altele, si cu dureri abdominale.  

Atunci cand copilul are crize repetate de crampe abdominale, care devin din ce in ce mai severe si ii afecteaza calitatea vietii de zi cu zi, mergi cu el la pediatru pentru mai multe investigatii medicale.

In situatia in care medicii nu depisteaza o cauza fizica sau patologica a durerilor de burtica, ia in calcul factorul emotional.

Stai de vorba cu copilul. Intreaba-l daca il supara ceva in ultima perioada, daca are vreo problema sau ii este teama de ceva. Asigura-l ca esti langa el si ca il vei ajuta, orice problema ar avea. Daca te simti depasita de situatie, cere ajutorul unui psiholog.  

Bolile contagioase sunt produse de un microorganism patogen – microb, virus, ciuperca care patrunde in organism, pe care corpul nu reuseste sn++-l distruga la poarta de intrare. Ele sunt cu atat mai usor de contactat cand copilul incepe gradinita sau scoala pentru ca sunt mai frecvente in comunitati si se raspandesc repede de la om la om. Cele mai frecvente boli contagioase sunt gripa, guturaiul, varicela, rujeola, rubeola.