Educatia Pentru Drepturile Copilului Analiza Curriculara

=== Finala ===

UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI-SPECIALIZAREA PIPP

EDUCAȚIA PENTRU DREPTURILE COPILULUI

-ANALIZA CURRICULARĂ

Materant:

Master- Strategii didactice de comunicare eficientă
Profesor coordonator- Lector Camelia Voicu

2017

CUPRINS

Argument
CAP. 1: COPILULUI ȘI A COPILĂRIA – SCURT ISTORIC
1.1. Ce înseamnă să fii copil?
1.2. Evoluția conceptelor despre copil și copilărie
1.3. Secolul XX – secolul copilului
CAP. 2: DREPTURILE COPILULUI ÎN CONTEXT EDUCAȚIONAL
2.1. Generalități privind drepturile și libertățile fundamentale ale copiilor
2.1.1. Necesitatea drepturilor specifice pentru copii
2.1.2. Drepturile copilului în contextul globalizării
2.1.3. Drepturile copilului in legislatia romanesca (conventia ratificata, L272/2004, etc.) – prezentare în raport cu tipologia drepturilor copiilor
2.1.4. Drepturile nu exclud responsabilitățile
2.1.5. Rolul școlii și al cadrelor didactice în promovarea drepturilor copilului în România;
CAP. 3: EDUCAȚIA PENTRU DREPTURILE COPILULUI
III.1. Importanța educatiei pentru drepturile copilului
III.2.1. Educatia pentru drepturile copilului în România
III.2.2. Predarea drepturilor copilului
III.2.2.1. Factori în proiectarea activității de predare a drepturilor copilului
III.2.2.2. Metodologia participativă în predarea drepturilor copilului
III.2.2.3. Sugestii de evaluare
III.3. Formarea educatorilor în domeniul educației pentru drepturile copiilor
IV. MICROCERCETARE
1. Scopul și obiectivele cercetării
2. Ipoteze ale cercetării
3. Metodologia de cercetare
4. Prezentarea rezultatelor
5. Analiza rezultatelor
Concluzii
Bibliografie

ARGUMENT

Prin copil se înțelege persoana care nu a îndeplinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu, în condițiile legii (art. 4 pct. a). De regulă, minorul nu are capacitate de exercițiu. Dar minora care se căsătorește dobândește capacitate deplină de exercițiu, dar nu devine majoră. De aceea, legea prevede două condiții: a) persoana să fie minoră, adică nu a împlinit vârsta de 18 ani; b) persoana să nu aibă capacitate deplină de exercițiu, respectiv, minora să nu fie căsătorită.( Marcel Rusu, Protecția juridică a minorului, Ed. Rosetti, București 2005, p. 157 și urm)

Copiii au dreptul la protecție și asistență în realizarea și exercitarea deplină a drepturilor lor, în condițiile Legii nr. 272/2004 (republicată). Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil, ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia. În subsidiar, responsabilitatea revine comunității locale din care fac parte copilul și familia sa.

Autoritățile administrației publice locale au obligația de a sprijini părinții sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului. Intervenția statului este complementară; statul asigură protecția copilului și garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituțiile statului și de autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu [art. 5 alin. (1)-(4)].

În spiritul implicării elevilor în propria învățare, programa școlară consacră un rol special proiectului educațional. Este creat, în acest fel, un cadru educațional care apropie procesul de predare-învățare-evaluare de viața reală, în care proiectul este un instrument de lucru necesar pentru desfășurarea activității în toate domeniile social-economice.

În lucrarea de față am redat modalitatea și aplicabilitatea programei educației pentru drepturile copilului în cadrul școlii românești, acest cadru educațional permitând învățarea participării prin participare;.

Prin predarea disciplinei curiculare de educație pentru drepturile colpilului este facilitată, de asemenea, dezvoltarea abilităților necesare secolului al XXI-lea: creativitate, gândire critică și sistemică, abilități de comunicare și de colaborare, capacitate de adaptare, responsabilitate, spirit de echipă. Bugetul de timp alocat proiectului reprezintă 25-30% din bugetul total de timp alocat, pe an de studiu, disciplinei.

Lucrarea urmărește o abordare cuprinzătoare a categoriei drepturilor copilului, așa cum sunt consacrate în Legea nr.272/2004, punând accent pe protejarea și promovarea interesului său superior, așa cum este evaluat, constatat și, in cele din urmă, “decretat” de cei care sunt chemați să ocroteasca copilul, fie părinți, fie autorități. Copilul este și el implicat în luarea oricărei decizii care îl privește într-o manieră adaptată vârstei și gradului său de maturitate.

Cap. 1 COPILULUI ȘI COPILĂRIA – SCURT ISTORIC

Copiii sunt cei învestiți cu propriile speranțe neîmplinite, așa cum au făcut generațiile dinaintea noastră, așa cum vor face și generațiile care vor urma.

Conceptul “copilăriei”, ca etapă diferită a evoluției biologice a persoanei, presupunând grijă și asistență specială, a apărut destul de târziu în conștiința comună, după unele păreri, în Europa secolelor XV – XVIII.

În epoca medievală, ideea de copilărie lipsea cu desăvârșire, pentru că de îndată ce depașea stadiul de dependență biologică, copilul intra direct in societatea adulților, întâmpinat și tratat ca “adult în miniatură”.

A urmat un proces lent de conștientizare socială a copilăriei ca fragment de viață caracterizat prin imaturitate și dependență, proces în care instituționalizarea educației si ascensiunea raționalismului au avut un rol hotarâtor, pentru ca, în cele din urmă, drepturile copilului să fie consacrate distinct printr-un document internațional și odată cu acesta, respectarea drepturilor copilului să devină o prioritate declarată, prin Convenția Națiunilor Unite din 20 noiembrie 1989. (Emese Florian, 2006, pag. 1)

Protecția și promovarea drepturilor copilului este unul dintre indicatorii sănătății unei societăți. Studiile sociologice a copilăriei au pus în evidență imperativul “creșterii funcției educative a familiei” și nevoia intervenției sociale în sensul stimulării responsabilităților parentale, iar familia, ca principala responsabilă pentru manifestările specifice ale copilului inadaptat: devianță infantilă, delicvență juvenilă, violență.

Copiii primesc de la părinți cele dintâi îndrumări cu privire la modul de comportare în toate împrejurările vieții, la atitudinea față de oameni și societate.

Modelul familial este cu atât mai imperios urmat, cu cât copilul are o vârstă mai mică. În perioada pubertății situația se schimbă deoarece în cele mai multe cazuri modelul instituțional școlar și alte modele sociale organizate se impun contracarând, accentuând sau echilibrându-se cu familia.

Divorțul este problema centrală a patologiei familiei. Adeseori, consecințele negative asupra dezvoltării copilului sunt mai grave în cazul familiei nedespărțite, dar în care atmosfera de viață este alternată și viciată, decât in familiile în care a intervenit despărțirea.

Familiile dezorganizate și decăzute sunt in același timp familii dificile, în care viața normală de familie este perturbată.

În primele perioade ale dezvoltării copilului, prezența mamei este indispensabilă și de neînlocuit. În cele mai multe cazuri, absența mamei tocmai în momentele trezirii copilului la viață și deslușirii mediului social înconjurător este irecuperabilă.

Din punct de vedere afectiv, copilul nu se poate dezvolta normal decât în prezența părinților săi, în cuibul cald al familiei unite. Dacă mama este inima familiei, copilul este factorul dinamic, stimulator al acestui nucleu social. Copilul este legătura noastră cu generațiile de mâine, e una din formele nemuririi individuale pe care o poate realiza fiecare dintre noi.

Copilul are nevoie de toată atenția și răspunderea din partea părinților; părinții își cresc copii pentru bucuria lor viitoare și pentru nevoile societații, copilul nu-ți dă voie să fii indolent, să rămâi în urmă, să neglijezi viața.

Apariția copilului în familie creează o mare răspundere părinților față de societate, față de stat. Educația copilului în familie nu este numai o problemă particulară, ci este o problemă socială, care preocupă cel puțin în egală măsură statul. În educație sunt deopotrivă interesați statul și familia. Copilul de azi este cetățeanul de mâine. Statul luptă pentru întărirea familiei și pentru asigurarea unor condiții optime educației copilului.

1.1 Ce înseamnă să fii copil

Copilăria a fost, de regulă, definită drept o etapă separată a vieții, ce duce spre maturitate, care, la rândul său, reprezintă etapa superioară finală. În general, dezvoltarea este considerată o mișcare de la primitiv și natural la civilizat și cultivat, de la inocență la cunoaștere, de la dependență la independență.

Fiecare cultură definește pragul dintre copilărie și maturitate ca fiind pubertate, în calitate de indicii importanți în acest sens deseori servesc căsătoria și independența economică. Totuși, detaliile au variat în decursul istoriei, și de la o cultură la alta.

Definiția copilăriei, folosită în general în politicile și acțiunile sociale axate pe familie și copii, independent de perspectivă istorică sau sociologică, este legată în primul rând de vârstă. Acest concept s-a dezvoltat în contextul creat de organizațiile naționale și internaționale și de instituțiile locale responsabile de astfel de politici, cu scopul de a da o definiție clară a grupurilor care trebuie să beneficieze de mijloace financiare, măsuri și servicii sociale.

Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, ca și cele mai multe dintre definițiile legale referitoare la fazele specifice pe parcursul unei vieți, are ca punct de plecare tot vârsta. Convenția definește copilul orice ființă umană în vârstă de până la 18 ani.

Dar „copil” înseamnă diferite lucruri pentru diferite persoane și în contexte diferite. Când un prunc devine copil? Când un copil se transformă în adolescent? De ce unei persoane i se spune câteodată tânăr/ tânără? Aceste viziuni pot să difere în sate și orașe sau în funcție de condițiile social-economice ale societății. Astfel, în societate, dar și în fiecare dintre noi, pot coexista viziuni diferite despre copii.

Persoanele cu vârste de până la 18 ani sunt și ele diferite – ele au propria copilărie și trăiesc diferit această experiență – în funcție de caracter, sex, vârstă, interese, mediul în care se dezvoltă și mulți alți factori.

În general, dezvoltarea copilului este un concept complex și dinamic, ce include numeroase conotații, fiind asociat cu variate discipline. Viziunea modernă asupra copilăriei se bazează pe ideea că potențialul de dezvoltare este programat în genele fiecărei ființe umane, însă realizarea acestuia depinde în mare parte de mediul în care se află persoana și interacțiunea socială.

Convenția subliniază natură globală a dezvoltării. Astfel, dezvoltarea copilului nu se reduce doar la creșterea fizică și sănătatea acestuia. Ea include dezvoltarea culturală, mentală, morală, socială și spirituală (Art. 27 și Art. 23).

Dezvoltarea fizică și psihică a copilului se prezintă ca un proces continuu de schimbare, în cadrul căruia nivelul de mișcare, gândire, simțire și interacțiune al copilului cu persoanele și obiectele din lumea înconjurătoare devine din ce în ce mai complex.

Dezvoltarea are un caracter multidimensional, cele mai importante dimensiuni ale acesteia fiind: fizică, cognitivă, emoțională, socială, unitară continuă, care începe în perioada prenatală și se prelungește pe tot parcursul vieții copilului. Dimensiunile dezvoltării sunt interdependente, interacțiunea solicitând concentrarea atenției asupra „copilului în întregime”.

Conceptul dezvoltării este strâns legat de cel al îngrijirii, care definește totalitatea practicilor urmate de părinți, asistenții non-parentali și comunitari, care protejează și promovează sănătatea, nutriția, dezvoltarea psiho-socială și cognitivă a copilului. Prin urmare, îngrijirea este factorul-cheie în dezvoltarea armonioasă a copilului.

Principalele acțiuni de îngrijire vor include minimum: asigurarea securității, oferirea căminului, îmbrăcămintei, hranei, prevenirea și tratarea bolilor, afecțiune, comunicare și stimulare, joc, socializarea copilului.

Definițiile internaționale ale îngrijirii și dezvoltării copilului reflectă caracterul integrat sau multisectorial al programelor care au ca obiect îngrijirea și dezvoltarea copilului. Caracterul integrat prespune abordarea de ansamblu, complexă a copilului.

Necesitatea unei abordări integrate pentru dezvoltarea copilului se bazează pe două principii fundamentale:

principiul indivizibilității și interdependenței drepturilor individuale. Drepturile omului nu por fi realizate și asigurate pe termen lung izolat, fiecare în parte. De fapt, dezvoltarea umană poate fi obținută doar prin asigurarea tuturor drepturilor în egală măsură;

principiul științific confirmat, potrivit căruia supraviețuirea, creșterea și dezvoltarea copilului nu pot fi realizate eficient și menținute prin intervenții parțiale.

Rezultatele unor intervenții coroborate apar atunci când aceste acțiuni sunt simultane, orientate în același sens și realizate de toți cei care au activități asociate cu copiii – de la persoanele care iau decizii, până la educatori, profesori, medici și părinți.

Potrivit altor puncte de vedere, se apreciază că actualul discurs asupra drepturilor copilului adâncește dependența copilului de adult. Statutul copilului este redus la cel de cetățean potențial, de ființă umană în devenire. (Balahur D , 2001, pag 392)

Asemenea puncte de vedere critice repun constant în discuție:

temeiul protecției speciale de care trebuie să se bucure copilul;

natura relațiilor dintre adult și copil;

legitimitatea „dreptului natural al adulților” asupra copilului;.

criteriile și limitele intervenției de asistență pentru a proteja copilul;

drepturile de care se bucură copilul;

– modalitățile efective în care copilul își poate exercita drepturile etc.

În acest context, literatura socio-juridică asupra copilăriei reține două curente principale referitoare la tratamentul actual al copiilor în societate.

Primul, cunoscut și sub numele de „paternalism”, consideră că societatea este aceea care trebuie să creeze și să asigure mediul adecvat, să furnizeze setul experiențelor necesare pentru creșterea și educarea copiilor. Ceea ce este bine pentru copil, trebuie sa fie stabilit de societate sau de grupurile sale.

Al doilea curent, cunoscut sub numele de „autodeterminare”, pledează pentru drepturile copilului, pentru posibilitatea juridică acordată acestuia de a exercita controlul asupra mediului, de a lua decizii în nume propriu. (I. P Filipescu, I. A. Filipescu, 2002 )

Aceste viziuni ilustrează imaginea mecanică, exclusivistă, pe care o au uneori specialiștii în domeniul drepturilor copilului: ori drepturi (autodeterminare) ori dependența față de decizia altora cu privire la „ceea ce este bine pentru copil” (patemalism).

În limbajul strict al normelor juridice ce reglementează drepturile copilului, legiuitorul internațional a adoptat o abordare specială: drepturile copilului, fiind formal aceleași, dobândesc conținut și forme de aplicare diferite în fiecare moment al procesului de dezvoltare, necesitând modalități de asistență și ocrotire diferențiate.

Centrat inițial pe satisfacerea trebuințelor fundamentale de hrană, locuință, de afecțiune, acest drept se diversifică în timp, pentru a asigura nevoile socio-culturale ale copilului și de dobândire a autonomiei personale, în acest caz, patemalismul, prezent prin constatarea și satisfacerea nevoilor de dezvoltare ale copilului, este dictat de nevoile specifice de dezvoltare, consacrate ca drepturi.

Problematica drepturilor copiilor s-a aflat permanent în atenția organismelor internaționale, făcând obiectul a numeroase documente cu sau fără forță juridică.

Adoptată în 1989 Convenția ONU cu privire la drepturile copilului recunoaște în mod explicit copilului drepturile oferite deja omului adult prin alte tratate.

Pornind de la premisele vulnerabilității copilului, acest act introduce conceptual de interes superior al copilului , care va fi prioritar în toate acțiunile ce-l privesc pe acesta. Convenția cataloghează drepturile copiilor , în raport de egalitate între copii și adulți, evidențiază responsabilitățile statelor semnatare în ceea ce privește protecția copiilor și precizează o serie de principia și standarde în domeniu.

Întreaga istorie a dezvoltării umane demonstrează cu tărie nevoia fundamental a omului de apartenență la o familie și importanța procesului educative pentru existența de zi cu zi a fiecăruia dintre noi și a societății în ansamblu

Cele expuse mai sus, denotă că drepturile copilului, ca fenomen juridic, sunt drepturi ale omului aplicate tuturor copiilor, diferite calitativ de cele ale adulților, specific ce le transformă într- o materie în sine. Reglementarea internațională a drepturilor copilului a dus la individualizarea acestuia în societate, la recunoașterea vulnerabilității și nevoilor speciale de protecție a copilăriei.

Cristalizarea și afirmarea conceptului de drepturi fundamentale ale copilului constituie rezultatul unui îndelungat proces, încununat cu adoptarea unor documente internaționale angajante și unanim recunoscute de statele lumii.

1.2 Evoluția conceptelor despre copil si copilărie

Copilul are nevoie de toată atenția și răspunderea din partea părinților; părinții își cresc copii pentru bucuria lor viitoare și pentru nevoile societații, copilul nu-ți dă voie să fii indolent, să rămâi în urmă, să neglijezi viața.

Apariția copilului în familie creează o mare răspundere părinților față de societate, față de stat. Educația copilului în familie nu este numai o problemă particulară, ci este o problemă socială, care preocupă cel puțin în egală măsură statul. În educație sunt deopotrivă interesați statul și familia. Copilul de azi este cetățeanul de mâine. Statul luptă pentru întărirea familiei și pentru asigurarea unor condiții optime educației copilului.

Țara noastră a ratificat Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului prin Legea nr. 18/1990 și astfel, în baza art. 20 din Constituție, legile interne urmau a fi interpretate in concordanță cu prevederile Convenției.

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu dispoziții pliate pe cele ale Convenției, stabilește cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului, precum și obligația autorităților publice, a organismelor private autorizate, precum și a persoanelor fizice și a persoanelor juridice responsabile de protecția copilului de a respecta, promova și garanta drepturile copilului ( art.1 din Legea nr.272/2004 ).

Una dintre cele mai importante cuceriri ale revoluției pe plan social și moral a fost determinarea pe o bază cu totul nouă, structural deosebită, a raporturilor din cadrul familiei. Importanța acestei probleme rezultă atât din cuprinsul actelor normative care le reglementează, cât și din modul în care diferitele organe concură la aplicarea lor ( la aplicarea prevederilor sunt chemate diferite organe de stat sau private autorizate ).( Ioan Comănescu, Ioan Mihuță, 1989, )

Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor ( art. 48, pct. 1 din Constituția României ). Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie ( art. 48, pct. 3 din Constituția României ). Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială.

Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunitații, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor ( art. 50 din Constituția României ). Părinții au dreptul de a asigura, potrivit propiilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine ( art. 29, pct. 6 din Constituția României ).( Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, 2002)

Familia prin funcția educativă a avut în toate timpurile un rol important în educația copiilor. Desigur, funcția educativă a familiei a suferit schimbări determinate de evoluția societații.

Educația, în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală și armonioasă. Părinții sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, spre a-l face folositor colectivitații ( art. 101, alin. 2 Codul familiei ). Există o unitate între educația în familie și educația în societate.

Statul edictează norme juridice și stabilește atribuții anumitor organe de stat, în vederea asigurării desfășurării corespunzătoare a procesului educativ în familie. ( Ion P. Filipescu, 2005, pag 6)

Mai multe constituții ale statelor europene au prevăzut protecția familiei ca un obiectiv important al ordinei constituționale. De asemenea, diferite acte internaționale se referă la locul și ocrotirea familiei și protecția drepturilor copilului. Familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soții, părinții și copiii, precum și, uneori, alte persoane între care există relații de rudenie. Și soții singuri, fără copii, formează o familie.

Definirea noțiunii de familie poate fi privită atât din punct de vedere sociologic cât și juridic. În sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și într-ajutorare.

În acest înțeles se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude. (A. Ionașcu, M. Mureșan, M. Costin și V. Ursa, 1975, pag 5)

În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. Relațiile de familie au un caracter de complexitate nemaiîntâlnit la alte categorii sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, s-a spus că familia este o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație. ( A. Ionașcu și colaboratorii, 1975, p.7)

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 10 decembrie 1948, proclamă dreptul la viață, la libertate și la securitatea propriei persoane, dreptul fiecărui om la securitate socială și la un nivel de trai satisfăcător pentru a-i asigura sănătatea și bunăstarea sa și a familiei, dreptul la ocrotire din partea societății și a statului, dreptul mamei și copilului la ajutor și asistență socială.

În baza dreptului fundamental la viață și securitatea propriei persoane, în contextul drepturilor fundamentale ale omului, ocrotirea socială a familiei, femeii, mamei și copilului constituie obiectivul unor documente de drept internațional: declarații, pacte, convenții, rezoluții. În spiritul acestor documente de drept internațional, “Declarația drepturilor copilului”, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în noiembrie 1959, consacra imperativul protecției speciale a copilului de către toți oamenii, de părinți în special, guverne, autorități locale, organizații de binefacere. (Elena Macavei, 1989, pag.13)

Preambulul Declarației precizează: “Copilul trebuie să se bucure de toate drepturile, fără discriminare de rasă, culoare, religie, opinii politice, origine națională sau socială, naștere. Copilul trebuie să beneficieze de protecția socială, să i se acorde posibilitatea să se dezvolte într-un mod sănătos și normal pe plan fizic, intelectual, moral și social, în condiții de libertate și demnitate”.

Cele zece principii ale Declarației reprezintă codul universal al drepturilor copilului și respectiv al îndatoririlor societații pentru respectarea lor.

Acestea sunt:

Copilul trebuie să se bucure de toate drepturile enumerate în Declarație, drepturi recunoscute tuturor copiilor, fără excepție, fără discriminări de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice, origine națională sau socială, naștere sau orice altă situație.

Copilul trebuie să beneficieze de o protecție specială, acordându-se posibilități și facilitați de-a contribui la dezvoltarea sănătoasă și normală pe plan fizic, intelectual, moral, spiritual și social, în condiții de libertate și demnitate

Copilul are de la naștere dreptul la un nume și la o naționalitate.

Copilul trebuie să beneficieze de securitate socială, să crească și să se dezvolte într-un mod sănătos; se acordă ajutor și protecție specială mamei prin îngrijiri prenatale și postnatale adecvate; se prevăd dreptul la alimentație, locuință, joc și timp liber, îngrijiri medicale adecvate.

Copilul dezavantajat din punct de vedere fizic, mental sau social trebuie să primească tratamentul, educația și îngrijiri speciale.

Pentru dezvoltarea armonioasă a personalității, copilul are nevoie de dragoste și înțelegere, pe cât posibil să crească sub supravegherea și responsabilitatea părinților săi, într-o atmosferă de afecțiune și securitate morală și materială: copilul foarte mic nu va fi separat de mama sa decât în condiții speciale; societatea și autoritațile publice au datoria de a purta de grijă copiilor fără familie sau celor care nu au condiții de existență necesare dezvoltării lor; este necesar să se acorde familiilor numeroase alocații de stat sau alte mijloace de întreținere.

Copilul are dreptul la o educație gratuită și obligatorie la nivel elementar care să contribuie la cultura sa generală și să-i permită, în condiții de egalitate a șanselor, să-și dezvolte capacitațile, judecata, responsabilitatea morala și socială, pentru a deveni util societății; această responsabilitate o au în primul rând parinții; să se acorde toate înlesnirile pentru joc și activități recreative, orientate spre atingerea scopurilor educative.

În orice împrejurări copilul să fie primul care primește protecție și securitate.

Copilul trebuie protejat împotriva oricărei forme de neglijență, cruzime și exploatare; el nu va fi acceptat să muncească înainte de a avea vârsta minimă potrivită, nu va fi folosit în activități care să-i prejudicieze sănătatea și educația, dezvoltarea fizică, mentală sau morală.

Copilul trebuie protejat contra practicilor de discriminare rasială, religioasă, etc. și crescut într-un spirit de înțelegere, de toleranță, de prietenie între popoare, de pace și fraternitate universală și în sentimentul de consacrare a energiei și a talentelor în slujba semenilor.

Din conținutul Declarației, care consacră drepturile copilului și respectiv îndatoririle societății de a-i asigura protecția și educația, reiese responsabilitatea pentru viitorul social al omenirii, pentru continuitatea generațiilor prin copii în realizarea progresului culturii și civilizației.

1.3. Secolul XX – secolul copilului

Protejarea și educația copilului trebuie să constituie mobilul voinței politice a statelor de asigurare și garantare, condiție a realizării și exprimării personalității.

În concepția generală a ocrotirii sociale a copilului se include strategia acțiunilor speciale de protejare a anumitor categorii de copii: copilul lipsit sau refuzat de familie – orfan, abandonat, neglijat, copilul defavorizat de familie din cauza carențelor materiale și moral-educaționale, copilul cu handicap fizic și psihic.

În spiritul Declarației, în cadrul diferitelor reuniuni și conferințe s-au dezbătut și se dezbat soluții practice de perfecționare a protecției speciale a copilului prin adopțiune ( substitutul ideal al familiei naturale ), care trebuie să refacă exclusiv interesul copilului. (Elena Macavei, 1989, p.15)

Perfecționarea practicii de adopție urmărește, printre altele, favorizarea plasării copilului dificil, handicapat fizic și psihic, a fraților, sensibilizarea opiniei publice pentru adoptarea copiilor, sprijinirea și îndrumarea părinților adoptivi.

Existența celor aproximativ 450 milioane de persoane cu handicap fizic și mental în 1981 a determinat luarea unor măsuri de protecție specială a acestora, avându-se în vedere Declarația drepturilor persoanelor handicapate, adoptate în anul 1975, anul 1981 fiind declarat Anul internațional al persoanelor handicapate.

Rezoluțiile adoptate pentru a declara Anul internațional al femeii-1975, deceniul națiunilor unite pentru femei. Egalitate-Dezvoltare-Pace-1976-1985, Anul internațional al copilului-1979, Anul intenațional al tineretului-1985 au creat cadrul social, politic și juridic pentru organizarea unor acțiuni de protejare a femeii, copilului și tânărului.

Organismele specializate ale Organizației Națiunilor Unite implicate în acțiunea de protejare a copilului sunt: U.N.D.R.O. ( Programul Națiunilor Unite pentru Apărarea în caz de catastrofă ), F.A.O. ( Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură ), O.M.S. ( Organizația Internațională a Muncii ), U.N.E.S.C.O. ( Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură ), U.N.I.C.E.F. ( Fondul Națiunilor Unite pentru Copii ).

Sub egida acestor organisme specializate, s-au făcut recomandări și s-au realizat unele acțiuni de protejare ( securizare ) a copiilor, în special a celor din țările în curs de dezvoltare din Africa, Asia și America Latină, dar filantropia sporadică a acțiunilor respective nu a soluționat problemele vieții precare a copiilor din acele țări.

Documente juridice internaționale care enunță drepturile copilului, anterioare Declarației drepturilor copilului ( 1959 ): – Carta Organizației Națiunilor Unite ( 1945 ); Declarația Universală a Drepturilor Omului ( 1948 ); Convențiile pentru suprimarea traficului cu ființe umane ( 1947, 1949, 1950 ).

Documente juridice internaționale care enunță drepturile copilului, ulterioare declarației drepturilor copilului: Declarația universală pentru eliminarea definitivă a foametei și a malnutriției ( 1974 ); Declarația asupra protecției femeilor și copiilor în perioadă de urgență și conflict armat ( 1974 ); Pactul internațional cu privire la drepturile politice și civile ( 1968 ); Convenția privind lupta contra discriminării în domeniul învățământului ( 1960 ); Declarația privind drepturile persoanelor alienate mintal ( 1971 ); Declarația privind drepturile pesoanelor invalide ( 1975 ).

Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, având în vedere alte documente de drept internațional, în preambul, reafirmă faptul că, din cauza fragilității biopsihofizice, copii necesită îngrijiri și protecție specială.

Situația copiilor privați de o afecțiune familială normală și de un mediu educativ corespunzător accentuează responsabilitatea principală de îngrijire și protecție ce revine familiei, necesitatea protecției juridice și de altă natură a copilului înainte și după naștere, importanța respectului pentru valorile culturale ale comunității copilului și rolul vital al cooperării internaționale în realizarea drepturilor copilului.

Convenția urmărește protecția și promovarea drepturilor copilului, impunând statelor părți luarea măsurilor împotriva oricărei forme de discriminare legislative și de orice altă natură pentru punerea în aplicare a drepturilor recunoscute în Convenție.

Potrivit convenției, ambii părinți au responsabilitatea creșterii copiilor lor, iar statul trebuie să-i sprijine, protejând copii de formele de maltratare săvârșită de părinți sau alte persoane răspunzătoare de îngrijirea copiilor.

Statele părți sunt obligate să ia măsurile necesare protecției copiilor refugiați și copiilor cu handicap fizic și/sau mental.

Conform Constituției, copii au dreptul la sănătate deplină și la accesul la serviciile sanitare și medicale, la verificarea periodică a plasamentului, la securitate socială, la educație, la viață culturală proprie, la a-și declara apartenența religioasă și de a-și practica propria religie, la timp liber, joc și participarea la activități culturale și artistice.

De asemenea, Convenția impune statelor părți adoptarea de măsuri corespunzătoare împotriva exploatării economice, folosirii substanțelor psihotrope și narcoticelor, exploatării sexuale și a abuzului sexual, răpirii, vânzării și traficului de copii, torturii. În cazul administrării justiției de către minori, Convenția prevede măsuri speciale de protecție împotriva abuzurilor.

Țările semnatare ale Convenției, printre care și România, vor trebuie să-și adapteze legislația internă la cerințele principiilor și regulilor adopate prin convenție și, de asemenea, să întreprindă acțiunile concrete arătate în convenție și necesare aplicării acesteia în viață.

Convenția constituie o nouă dovadă a grijii ce se manifestă în România față de generațiile viitoare; acest document internațional este tradus în viață prin actele normative de mare importanță menite să asigure realizarea amendamentelor care stau în fața Națiunilor Unite în această perioadă în legătură cu protecția copilului. (Corneliu Turianu,1995, pp.14-15)

În ce privește contextul juridic național, dezideratele cu privire la drepturile fundamentale ale omului exprimate în documentele de drept internațional sunt obligatorii pentru țările care aderă la ele, deci și pentru țara noastră.

Asigurarea și garantarea drepturilor prin competența internă exclusivă a fiecărui stat, în cadrul puterii sale suverane. Aderând la recomandările documentelor de drept internațional privitoare la drepturile omului, țara noastră și-a constituit un context juridic național. Consfințirea, asigurarea și garantarea drepturilor fundamentale, în cadrul puterii suverane a statului nostru, se realizează în condițiile deplinei egalități și echități.

Dreptul la viață și securitate socială, consfințit și în documentele de drept internațional sub aspect particular al ocrotirii familiei, mamei și copilului, copilului privat sau dezavantajat de familie, deficient, în cadrul drepturilor fundamentale, este un principiu constituțional, reglementarea juridică realizându-se prin legislația civilă, a familiei, a înățământului și a educației muncii, sanitară și penală. (Elena Macavei, 1989, p.22)

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului a fost elaborată și adoptată concomitent cu Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, precum și cu Legea nr. 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru adopții.

Toate aceste trei legi fac parte din pachetul legislativ consacrat drepturilor copilului. Aceste legi au fost adoptate de Parlament și promulgate de Președintele României la aceeași dată ( 21 iunie 2004 ), iar cu excepția unui număr redus de prevederi din primele două, toate cele trei legi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005.

Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, abrogă și înlocuiește actul normativ anterior în materie ( Ordonanța de urganță a Guvernului nr. 26/1997, cu privire la protecția copilului aflat în dificultate ).

După adoptarea Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, a fost publicată și legislația secundară în domeniu, constând în 13 acte normative. (Ion Imbrescu, Emanuel Imbrescu, 2005, p.54)

Prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu are capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile legii ( art. 4 lit. a, Legea 272/2004 privind protecția copilului ). De regulă, minorul nu are capacitate deplină de exercițiu, dar minora care se căsătorește dobândește capacitate deplină de exercițiu, dar nu devine majoră.

În legislația română, înlocuirea termenului minor cu acela de copil, din reglementările consacrate protecției și promovării drepturilor copilului, s-ar fi impus încă din anul 1990, când România a ratificat Convenția cu privire la drepturile copilului, modificarea însă nu este de formă ci de substanță, deoarece între noțiunea juridică de copil și cea de minor nu există identitate de conținut. (Teodor Bodoașcă, ”Dreptul” nr. 3/2005, anul XVI, seria a III a, p. 53)

Noțiunea de minor este mai cuprinzătoare decât aceea de copil; minorul care se căsătorește rămâne în continuare minor, dar nu mai este copil deoarece a dobândit capacitatea deplină de exercițiu. Starea particulară sub raport biopsihofizic a copiilor și adolescenților nu putea să nu aibe o reflectare corespunzătoare și pe planul reglementărilor juridice, impunând un statut juridic aparte față de cel rezervat persoanelor adulte din mai multe puncte de vedere:

a. ocrotirea intereselor minorului;

b. sistemul educațional;

c. răspunderea juridică.

a. Așa cum se arată în literatura juridică, noțiunea de “interes al minorului” la care Codul familiei doar se referă, fără a o defini, are un conținut complex. În primul rând ar urma să corespundă interesului minorului toate măsurile pe care le iau părinții în îndeplinirea obligației de creștere, de îngrijire a sănătății și a dezvoltării fizice, morale și intelectuale a minorului, potrivit cu însușirile sale.

În unele situații, cum ar fi, de exemplu, în caz de adopție, legea se exprimă explicit că instanța poate încuviința înfierea numai dacă prin aceasta se asigură dezvoltarea normală, fizică și morală a minorului, și nu se iau măsuri potrivnice legii sau regulilor de conviețuire socială. Este important, în aceste dispoziții nu atât aspectul patrimonial, cât cel personal, nepatrimonial. (Corneliu Turianu, op cit, p.16)

Interesul minorului este avut în vedere și în privința reglementării ocrotirii părintești, atâta vreme cât este cu putință ca minorul să nu fie lipsit de îngrijirea ambilor părinți ori cel puțin a unuia dintre aceștia, ocrotirea sa este încredințată de lege părinților. Ocrotirea părintească este prezumată că asigură, atât în privința pesoanei, cât și în privința bunurilor ocrotirea cea mai deplină a minorului.

CAP. 2: DREPTURILE COPILULUI ÎN CONTEXT EDUCAȚIONAL

2.1. Generalități privind drepturile și libertățile fundamentale ale copiilor

Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a luat naștere prima mișcare preocupată de aspecte referitoare la DEZVOLTAREA copilului, care pleda pentru PROTECȚIA copilului împotriva neglijării, exploatării și a violenței.

În Europa, această perioadă s-a caracterizat prin deschiderea unui număr considerabil de instituții publice de ocrotire, școli și instituții separate pentru copii delincvenți, precum și de tribunale pentru minori.

Interesul pentru copil ca fiind ființa umană cu drepturi depline este unul din principalele aporturi ale sec. XX la evoluția umanității. Nimic mai firesc decât un secol pe care la începuturile sale Ellen Key îl anunța ca fiind „secolul copilului”, decât numeroasele dezbateri și discuții referitoare la natura drepturilor ce trebuiau asociate copilului și copilăriei.

A existat o unanimă recunoaștere a nevoii speciale de protecție a copilului datorită vulnerabilității sale în raport cu societatea. Vulnerabilitatea a fost interpretată prioritar în legătură cu anumite incapacități, prin urmare copilul a fost tratat mai curând ca obiect al actelor de caritate decât ca o ființă umană individuală, cu propriile sale drepturi. Elaborarea deciziilor cu privire la copil au fost luate de cele mai multe ori în absența copilului.

Problemele referitoare la copil au fost considerate în mod frecvent ca nepolitice, lipsind astfel din agenda deciziilor politice. În cea de-a doua jumătate a sec. XX a început să crească gradul de înțelegere al nevoilor psihologice ale copiilor și de recunoaștere a copilăriei ca o valoare în sine. În același timp, a apărut evident faptul că, uneori, interesul copilului este diferit de cel al protectorilor săi mulți copii fiind supuși unor tratamente inacceptabile chiar în familiile lor.

Toate aceste constatări au exercitat presiuni pentru elaborarea unei convenții care să plece de la nevoile reale și specifice ale copilului și să trateze independent drepturile copilului, mai curând decât să le includă în drepturile omului.

Elaborarea unei convenții privind drepturile copilului venea să „stingă” vocile celor care considerau că a vorbi despre drepturile copilului este inutil și chiar periculos pentru că înseamnă să tratezi copilul ca pe o categorie aparte a ființei umane.

În același timp, convenția trebuia să contrazică acele păreri care susțineau că drepturile copilului au fost deja cuprinse în Convenția Internațională cu privire la Drepturile Politice și Civile și în Convenția Internațională cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, ambele adoptate de Națiunile Unite în 1966.

Deși elaborarea Convenției Organizației Națiunilor Unite, cu privire la Drepturile Copilului a fost un proces îndelungat (aproximativ 10 ani), putem aprecia faptul că în forma sa finală Convenția exprimă mai mult decât orice alt document, întregul spectru al drepturilor omului „civile, politice, economice, sociale și culturale” și prevede o dezvoltare completă a potențialului copilului într-o atmosferă de libertate, demnitate și justiție.

Toate drepturile exprimate în Convenție sunt importante și necesare, se susțin reciproc fără să fie posibilă realizarea unei relații ierarhice.

În Convenție, drepturile copilului sunt clare, concrete și accesibile înțelegerii, iar prin aceasta este satisfăcută o primă condiție în procesul respectării lor.

2.1.1. Necesitatea drepturilor specifice pentru copii

După consultarea statelor membre, Declarația Drepturilor Copilului a fost unanim adoptată de cele 78 state membre (la acea dată) a Adunării Generale a Națiunilor Unite sub forma rezoluției 1386 (XIV). Aceasta cuprindea 10 articole și încorpora principiul de a lucra în interesul superior al copilului.

Datorită obținerii unanimității – nici chiar Declarația Universală a Drepturilor Omului nu a obținut acest lucru – Declarația Drepturilor Copilului a avut o mare autoritate morală.

DECLARAȚIA DREPTURILOR COPILULUI (1959)

Toți copiii trebuie să beneficieze de drepturile stabilite prin prezenta Declarație. Toți copiii, fără excepție, vor beneficia de aceste drepturi, fără nici o distincție sau discriminare în funcție de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau alt fel de opinie, naționalitate sau origine socială, situație materială, de nașterea lor sau de o altă situație, indiferent că se referă la copil sau la familia sa.

Copilul trebuie să beneficieze de protecție deosebită și i se vor acorda șanse și posibilități prin lege și prin alte mijloace pentru a-i permite dezvoltarea fizică, mentală, morală, spirituală și socială într-un mod sănătos și normal, în condiții de libertate și demnitate. În aplicarea legilor în acest sens, trebuie luate în considerare, în mod deosebit, interesele superioare ale copilului.

Copilul va avea de la naștere dreptul la un nume și o cetățenie.

Copilul va beneficia de o securitate socială. El are dreptul să crească și să se dezvolte în condiții de sănătate, în acest sens, i se va asigura îngrijire și protecție socială, atât acestuia, cât și mamei sale, inclusiv îngrijirea corespunzătoare prenatală și postnatală. Copilul are dreptul la hrană corespunzătoare, la un adăpost, la recreare și servicii medicale.

Copilului care este handicapat fizic, mental sau social, i se va asigura un tratament special, educația și îngrijirea pe care le necesită situația sa deosebită.

Copilul are nevoie de dragoste și înțelegere pentru dezvoltarea deplină și armonioasă a personalității sale. Ori de câte ori este posibil, el va crește în grija și sub responsabilitatea părinților săi, precum și într-o atmosferă plină de afecțiune și securitate morală și materială; un copil de vârstă mică nu va fi separat de mama sa, doar în cazurile excepționale. Societatea și autoritățile publice au datoria să acorde o îngrijire deosebită copiilor fără familie și acelora fără mijloace de existență corespunzătoare. Este de dorit ca statul să acorde o alocație în bani sau asistență pentru îngrijirea copiilor în familiile numeroase.

Copilul are dreptul la educație, care va fi gratuită și obligatorie, cel puțin în învățământul primar. Copilului i se va acorda o educație care va promova cunoștințele sale generale și îi va permite, pe baza egalității șanselor, să-și dezvolte abilitățile, modul individual de gândire și simțul responsabilității morale și sociale, pentru a deveni un membru util al societății. Interesele superioare ale copilului vor constitui principiul călăuzitor al celor responsabili de educarea și îndrumarea lui; această responsabilitate revine în primul rând părinților. Copilul se va bucura pe deplin de joacă și recreare, care trebuie redirecționate spre același scop, ca și educația; societatea și autoritățile publice se vor strădui să promoveze aplicarea acestui drept.

Copilul trebuie să fie printre cei dintâi care să beneficieze de protecție și ajutor în orice împrejurare.

Copilul va fi protejat împotriva oricărei forme de neglijare, violență și exploatare. El nu va fi subiect al vreunei forme de trafic. Copilului nu i se va permite angajarea înainte de împlinirea unei vârste minime corespunzătoare; acesta nu va fi constrâns și nu i se va permite sub nici o formă să se angajeze într-o meserie sau ocupație care ar aduce prejudicii sănătății și educației sale sau ar interveni în dezvoltarea să fizică, morală sau mentală.

Copilul va fi protejat împotriva practicilor ce pot conduce la discriminare. El va fi crescut în spiritul înțelegerii, toleranței, prieteniei cu ceilalți oameni, păcii și conceptului universal că energia și talentele sale trebuie puse în slujba oamenilor.

 Conținutul Declarației din 1959 este mult mai precis, prevederile acesteia au fost cu mult mai extinse, în comparație cu Declarația de la Geneva. A fost luată în considerare nevoia copilului de afecțiune și înțelegere; se pune un accent deosebit pe unitatea familiei, pe nevoia de îngrijire pre și postnatală a mamei și copilului, pe dreptul la un nume și o naționalitate. De asemenea, este inclus principiul învățământului obligatoriu și gratuit.

Se pune accent pe dreptul copilului de a fi protejat exploatării, neglijării, și tratamentelor rele. Totodată, se cer măsuri legislative pentru a proteja copilul împotriva implicării lui în activități lucrative înainte de o anumită vârstă.

Prin această Declarație, se recunoaște dreptul copilului la timp liber, recreare și joacă. De o excepțională importanță este faptul că societatea (părinții, organizații neguvernamentale, profesori, etc.) și autoritățile locale și centrale sunt chemate să recunoască aceste drepturi și să asigure implementarea lor.

Declarația din 1959 a însemnat primul pas către recunoașterea copilului, dar Declarația cuprinde, aproape în exclusivitate, drepturi protective.

Polonia împreună cu alte state, au susținut adoptarea unei convenții, și nu a unei declarații. Aceasta nu are caracter obligatoriu și nu are putere de lege. Pe de altă parte, declarația nu prevede proceduri care să asigure implementarea.

Prin adoptarea unei convenții, statele semnatare ar fi fost obligate să respecte drepturile copilului prin adoptarea unor legi în concordanță cu prevederile convenției. Dar acest lucru nu a putut fi posibil în 1959. Este important de amintit faptul că titlul proiectului inițial era „Carta Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului”.

2.1.2. Drepturile copilului în contextul globalizării

Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului este un instrument legislativ internațional care, pe de-o parte, oferă principiile generale referitoare la modul în care Statele Părți ar trebui să se raporteze la copil și la copilărie, iar pe de altă parte, stabilește ariile politicii care trebuie avute în vedere.

În plus, prin Convenție se acordă un rol important sistemului de monitorizare și se instituie un organism internațional (ales), Comitetul Drepturilor Copilului care evoluează rapoartele naționale de monitorizare și oferă recomandări.

România se numără printre statele care au ratificat Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului în anul imediat următor adoptării sale în cadrul Națiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990.

Constituția României (art. 11, al. 2) stipulează faptul că toate tratatele internaționale ratificate de țara noastră sunt parte integrantă în sistemul legislativ național.

Semnarea Convenției reprezintă, atât recunoașterea din partea statului român a principiilor și drepturilor promovate de Convenție, cât și asemănarea explicită a obligației de a asigura transpunerea acestora în practică (art. 4).

În calitatea sa de Stat Parte al Convenției, Statul român își asumă în urma ratificării Convenției următoarele obligații:

– Să promoveze principiile și prevederile Convenției și să depună eforturi în sensul aducerii acestora la cunoștința tuturor cetățenilor – adulți și copii;

– Să pună de acord legislația internă cu prevederile Convenției;

– Să asigure, în aplicarea legislației, respectarea principiilor promovate de Convenție și să interpreteze legislația în vigoare, în spiritul acestor principii;

– Să creeze instituțiile adecvate pentru punerea în practică a prevederilor Convenției, luându-se în considerare cu prioritate interesul superior al copilului;

– Să ia măsuri în limitele maxime ale rezervelor de care dispune, pentru asigurarea respectării tuturor drepturilor economice, sociale și culturale ale copiilor;

Să asigure copilului protecția și îngrijirea necesare pentru bunăstarea sa, în mod prioritar în cadrul unei familii, sprijinind și obligând părinții sau tutorii acestuia să-și exercite drepturile și obligațiile ce le revin în creșterea și educarea copilului;

– Să garanteze copilului capabil de discernământ dreptul de a exprima liber opinia sa asupra oricărei probleme care îl privește și să creeze contextul în care acesta să-și manifeste acest drept;

– Să ia toate măsurile legislative, administrative, sociale și educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, vătămare, abuz mental sau fizic, de abandon sau neglijență, de tratamente rele sau de exploatare;

– Să asigure accesul nelimitat al tuturor copiilor la serviciile medicale, astfel încât toți copiii să se poată bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă;

– Să creeze cadrul necesar respectării dreptului la educație și a exercitării acestuia în mod progresiv și pe baza egalității de șanse;

– Să înainteze Comitetului Drepturilor Copilului (prin intermediul secretarului general al ONU) rapoarte asupra măsurilor pe care le adoptă, pentru a da efect drepturilor recunoscute în prezența Convenției și asupra progreselor realizate în exercitarea acestor drepturi și să asigure o largă difuzare a acestor rapoarte în țările lor proprii.

În toate procedurile juridice și administrative care îi privesc. Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată numai cu acordul acestuia, iar dacă a împlinit 16 ani poate să – și aleagă religia singur.

2.1.3. Drepturile copilului în legislația românescă (convenția ratificată, Legea 272/2004, etc.) – prezentare în raport cu tipologia drepturilor copiilor

Convenția urmărește protecția și promovarea drepturilor copilului, impunând statelor părți luarea măsurilor împotriva oricărei forme de discriminare legislative și de orice altă natură pentru punerea în aplicare a drepturilor recunoscute în Convenție.

Potrivit convenției, ambii părinți au responsabilitatea creșterii copiilor lor, iar statul trebuie să-i sprijine, protejând copii de formele de maltratare săvârșită de părinți sau alte persoane răspunzătoare de îngrijirea copiilor.

Statele părți sunt obligate să ia măsurile necesare protecției copiilor refugiați și copiilor cu handicap fizic și/sau mental.

Conform Constituției, copii au dreptul la sănătate deplină și la accesul la serviciile sanitare și medicale, la verificarea periodică a plasamentului, la securitate socială, la educație, la viață culturală proprie, la a-și declara apartenența religioasă și de a-și practica propria religie, la timp liber, joc și participarea la activități culturale și artistice.

De asemenea, Convenția impune statelor părți adoptarea de măsuri corespunzătoare împotriva exploatării economice, folosirii substanțelor psihotrope și narcoticelor, exploatării sexuale și a abuzului sexual, răpirii, vânzării și traficului de copii, torturii. În cazul administrării justiției de către minori, Convenția prevede măsuri speciale de protecție împotriva abuzurilor.

Țările semnatare ale Convenției, printre care și România, vor trebuie să-și adapteze legislația internă la cerințele principiilor și regulilor adopate prin convenție și, de asemenea, să întreprindă acțiunile concrete arătate în convenție și necesare aplicării acesteia în viață.

Convenția constituie o nouă dovadă a grijii ce se manifestă în România față de generațiile viitoare; acest document internațional este tradus în viață prin actele normative de mare importanță menite să asigure realizarea amendamentelor care stau în fața Națiunilor Unite în această perioadă în legătură cu protecția copilului.( Corneliu Turianu, 1995, p.14,15)

În ce privește contextul juridic național, dezideratele cu privire la drepturile fundamentale ale omului exprimate în documentele de drept internațional sunt obligatorii pentru țările care aderă la ele, deci și pentru țara noastră. Asigurarea și garantarea drepturilor prin competența internă exclusivă a fiecărui stat, în cadrul puterii sale suverane. Aderând la recomandările documentelor de drept internațional privitoare la drepturile omului, țara noastră și-a constituit un context juridic național.

Consfințirea, asigurarea și garantarea drepturilor fundamentale, în cadrul puterii suverane a statului nostru, se realizează în condițiile deplinei egalități și echități. Dreptul la viață și securitate socială, consfințit și în documentele de drept internațional sub aspect particular al ocrotirii familiei, mamei și copilului, copilului privat sau dezavantajat de familie, deficient, în cadrul drepturilor fundamentale, este un principiu constituțional, reglementarea juridică realizându-se prin legislația civilă, a familiei, a înățământului și a educației muncii, sanitară și penală. ( Elena Macavei, op cit, p.22)

Constituția României

În cuprinsul Constituției sunt menționate la art. 49, intitulat „Protecția copiilor și a tinerilor”, următoarele prevederi:

Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor.

Statul acordă alocații de stat pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav sau handicapat. Alte forme de protecție socială a copiilor și tinerilor se stabilesc prin lege.

Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității, sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală, sunt interzise.

Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați.

Autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului a fost elaborată și adoptată concomitent cu Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, precum și cu Legea nr. 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru adopții. De fapt, toate aceste trei legi fac parte din pachetul legislativ consacrat drepturilor copilului. Aceste legi au fost adoptate de Parlament și promulgate de Președintele României la aceeași dată ( 21 iunie 2004 ), iar cu excepția unui număr redus de prevederi din primele două, toate cele trei legi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005.

Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, abrogă și înlocuiește actul normativ anterior în materie ( Ordonanța de urganță a Guvernului nr. 26/1997, cu privire la protecția copilului aflat în dificultate ).

După adoptarea Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, a fost publicată și legislația secundară în domeniu, constând în 13 acte normative.

Prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu are capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile legii ( art. 4 lit. a, Legea 272/2004 privind protecția copilului ). De regulă, minorul nu are capacitate deplină de exercițiu, dar minora care se căsătorește dobândește capacitate deplină de exercițiu, dar nu devine majoră.

2.1.4. Drepturile nu exclud responsabilitățile

În legislația română, înlocuirea termenului minor cu acela de copil, din reglementările consacrate protecției și promovării drepturilor copilului, s-ar fi impus încă din anul 1990, când România a ratificat Convenția cu privire la drepturile copilului, modificarea însă nu este de formă ci de substanță, deoarece între noțiunea juridică de copil și cea de minor nu există identitate de conținut.

Conform art. 8 din Decretul 31/1954, persoana fizică dobândește capacitatea deplină de exercițiu, ca regulă generală, la data la care devine majoră ( alin. 1 ), iar prin excepție, la data la care minorul se căsătorește ( alin. 3 ).

Noțiunea de minor este mai cuprinzătoare decât aceea de copil; minorul care se căsătorește rămâne în continuare minor, dar nu mai este copil deoarece a dobândit capacitatea deplină de exercițiu. Starea particulară sub raport biopsihofizic a copiilor și adolescenților nu putea să nu aibe o reflectare corespunzătoare și pe planul reglementărilor juridice, impunând un statut juridic aparte față de cel rezervat persoanelor adulte din mai multe puncte de vedere:

a. ocrotirea intereselor minorului;

b. sistemul educațional;

c. răspunderea juridică.

a. Așa cum se arată în literatura juridică, noțiunea de “interes al minorului” la care Codul familiei doar se referă, fără a o defini, are un conținut complex. În primul rând ar urma să corespundă interesului minorului toate măsurile pe care le iau părinții în îndeplinirea obligației de creștere, de îngrijire a sănătății și a dezvoltării fizice, morale și intelectuale a minorului, potrivit cu însușirile sale.

În unele situații, cum ar fi, de exemplu, în caz de adopție, legea se exprimă explicit că instanța poate încuviința înfierea numai dacă prin aceasta se asigură dezvoltarea normală, fizică și morală a minorului, și nu se iau măsuri potrivnice legii sau regulilor de conviețuire socială. Este important, în aceste dispoziții nu atât aspectul patrimonial, cât cel personal, nepatrimonial. ( Corneliu Turianu, op cit, p.16)

Interesul minorului este avut în vedere și în privința reglementării ocrotirii părintești, atâta vreme cât este cu putință ca minorul să nu fie lipsit de îngrijirea ambilor părinți ori cel puțin a unuia dintre aceștia, ocrotirea sa este încredințată de lege părinților. Ocrotirea părintească este prezumată că asigură, atât în privința pesoanei, cât și în privința bunurilor ocrotirea cea mai deplină a minorului.

Interesul minorului se apreciază în stricta conformitate cu prevederile legale, ceea ce înseamnă că nu poate fi nesocotită ca o dispoziție legală expresă, pe considerentul că așa ar cere-o interesul minorului. Interesul minorului însuși cerea să fie respectate prevederile legale. Potrivit art. 57 alin. 2 din Codul Familiei este posibilă recunoașterea paternității prin testament; prin urmare, stabilirea filiației nu este posibilă printr-un testament inform, deoarece interesul minorului trebuie protejat în limitele legii.( Corneliu Turianu, op cit, p.16-17)

b. Ținând seama de particularitățile biopsihofizice ale copiilor și adolescenților, de faptul că aceste etape ale dezvoltării ființei umane reprezintă totodată trepte incipiente în procesul formativ-educativ, o importanță esențială capătă activitatea de educație și instruire a acestor viitori oameni maturi, pe care se va bizui societatea, astfel ca o parte din preocupările statului va trebui să fie îndreptată tocmai spre asigurarea unui sistem educațional apt să constituie cadru necesar de instruire și formare a copiilor pentru o viață socială economică activă, utilă și demnă.

În Hotărârea Guvernului nr. 521/1990 se prevede dreptul la învățătura fără nici o îngrădire a tuturor cetățenilor, considerându-se că nesocotirea acestui drept ar putea conduce la nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului. În România învățământul are un caracter deschis, fiecărui cetățean asigurându-i-se accesul la toate gradele și formele de învățământ, cât și posibilitatea trecerii de la un tip de școală la altul, prin examene de diferență.

Statul asigură condiții de protecție și ocrotire a minorilor până la vârsta de 16 ani prin cuprinderea lor în diferite forme de învățământ sau ocrotire, pentru copiii orfani, fără susținători legali sau părinți din familii dezorganizate, sunt organizate case de copii preșcolari de către inspectoratele județene și case de copii școlari, în cadrul cărora funcționează unități de învățământ, pentru copii cu deficiențe senzoriale și intelectuale se organizează școli speciale.

De asemenea pentru a oferi elevilor posibilitatea de-a desfășura și activități extrașcolare organizate, prin hotărârea susmenționată a guvernului se prevede organizarea de case ale elevilor și copiilor, ca instituții subordonate inspectoratelor școlare. Activitatea acestor instituții se va desfașura pe baza unor norme stabilite de Ministerul Învățământului.

Alte categorii de școli au în vedere cuprinderea și a copiilor cu deficiențe mintale, motorii și mintal-motorii, incapabili de adaptare socială; școli profesionale speciale pentru deficienți de auz, de vedere, mintali, motori și mintal-motori recuperabili; licee speciale pentru deficienți de vedere și motori recuperatori; școli speciale de reeducare și cursuri de calificare și recalificare pentru invalizi.( Corneliu Turianu, op cit, p.18)

c. Regimul răspunderii juridice a minorilor este, și el, influențat de caracteristicile biopsihofizice ale acestora.

Problema de esență care se pune în această materie se referă la stabilirea limitei inferioare a vârstei de la care un minor ar putea fi socotit ca având, biopsihofizic, capacitatea de a înțelege, de a discerne între ceea ce este bine și ceea ce este rău în relațiile sociale umane și, în consecință, de a-și putea dirija în mod conștient voința și acțiunile.

Vârsta de la care se admite că există o atare capacitate, devine, astfel și limita la care minorii vor avea și răspundere juridică pentru faptele lor. Această chestiune este legată totodată de capacitatea de exercițiu a persoanei fizice, adică de aptitudinea acesteia de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice ( art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 ).

În conformitate cu art. 8 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea deplină de exercițiu începe de la data când persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani. Una din premisele capacității de exercițiu ( alături de capacitatea de folosință ) este discernământul, care se înfățișează diferit, în funcție de înaintarea în vârstă. Pe măsură ce omul participă la viața juridică, el își formează și dezvoltă discernământul juridic. Acest discernământ mai depinde, în afară de vârstă și de sănătatea minții.

În funcție de calitatea discernământului, legiuitorul reglementează felurile capacității de exercițiu ale persoanei fizice, și anume:

– lipsa capacității de exercițiu ( care caracterizează discernământul minorului sub 14 ani și al alienatului ori debilului mintal pus sub interdicție judecătorească );

– capacitatea de exercițiu restrânsă ( pentru minorul între 14 și 18 ani );

– capacitatea de exercițiu deplină ( persoana care a împlinit vârsta de 18 ani și femeia care s-a căsătorit înainte de vârstă ).

Lipsirea de capacitatea de exercițiu a persoanelor fizice menționate este o măsură de ocrotire a lor, datorită lipsei de discernământ, așa încât această măsură nu trebuie să se întoarcă împotriva finalității sale, ceea ce și explică faptul că cel lipsit de capacitate de exercițiu poate încheia personal și singur, în mod valabil unele acte juridice civile. Este vorba de acte juridice civile care, prin natura lor nu-l pot prejudicia pe cel lipsit de capacitate de exercițiu.

Ideea ocrotirii persoanei fizice fără capacitate de exercițiu se reflectă în dreptul civil, inclusiv în ceea ce privește obligațiile civile ( mai ales răspunderea civilă delictuală ).

Trebuie însă făcută diferențierea între răspunderea civilă delictuală ( pentru fapta proprie ori pentru fapta altei persoane ) și răspunderea penală. În cazul răspunderii civile delictuale pe primul plan se află, în toate cazurile, interesele persoanei al cărei patrimoniu a fost prejudiciat printr-o faptă ilicită. Uneori însă, simpla sancționare, sub aspect civil, a autorului faptei ilicite, adică obligarea lui la repararea pagubei, se poate dovedi nesatisfăcătoare pentru acoperirea prejudiciului provocat.

Așa ar fi de pildă, în cazul minorului lipsit de capacitatea de exercițiu restrânsă, care nefiind în măsură să despăgubească pe cel prejudiciat, pentru eventualele pagube provocate trebuie să răspundă altă persoană. De aceea, în scopul protejării intereselor victimei, legislația civilă a instituit, pe lângă răspundere directă pentru propria faptă, o răspundere civilă complementară, indirectă, și anume răspunderea pentru fapta altei persoane ( art. 1000C.civ. ).

Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, în dreptul penal nu există răspundere pentru fapta altuia. Sancțiunea specifică în dreptul penal este pedeapsa care, prin definiție este strict personală. În legislația penală s-a adoptat aceeași diviziune terminologică în legătură cu determinarea răspunderii penale, fiind împrumutați din dreptul privat termenii de “minoritate” și “majorat”.

În felul acesta, prin folosirea termenilor de “minori” și “minoritate” ( pentru adolescenți ) și “majori” ( pentru adulți ) se realizează o uniformitate terminologică cu privire la vârstă, între dreptul privat și dreptul penal.

Legislația penală face însă diferențierea între minorii fără răspundere penală și minorii care răspund penal. Astfel, faptele prevăzute de legea penală săvârșite de minori care în momentul comiterii nu aveau vârsta de 14 ani nu au caracter penal și nu constituie infracțiuni; minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, iar dacă a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal fără nici o excepție.

Un aspect deosebit de important al determinării răspunderii penale a infractorilor minori îl constituie relativa contradicție între două tendințe ale lumii moderne; pe de o parte, tendința de urcare, în toate legislațiile a limitei minime de la care începe răspunderea penală ( aceasta în scopul evident de ocrotire a minorilor a căror stare biopsihofizică impune, în principal, măsuri de educare, și nu sancționării ), iar, de pe altă parte tendința minorilor înșiși de a deveni tot mai precoci, datorită mijloacelor tehnice de informare și culturalizare.

2.1.5. Rolul școlii și al cadrelor didactice în promovarea drepturilor copilului în România

Societatea modernă, însă este caracterizată prin inegalitate atât obiectivă cat și subiectivă. Oamenii se deosebesc intre ei atât din punctul de vedere al configurației necesităților lor (calitativ)- determinate de condițiile concrete ale vieții și de stilul de viață pe care l-au ales, – cat și din punctul de vedere al nivelului necesităților lor (cantitativ).

Nivelul de școlaritate pune in funcțiune o mulțime de circuite de determinare a calității vieții, spre exemplu. (John Ahall, G.J. Kenberry, 1999, pag. 87)

Oricum viața va rămine totdeauna o taină, așa cum in mărginirea noastră omenească nu putem înțelege niciodată nici infinitul spațiului, nici veșnicia timpului.

Cu cât mai mult vom încerca să pătrundem în aceste taine, cu atât mai mult va trebui să ne dăm seama, cu smerenie, că dincolo de lumea stăpânită și ea de o forță atotcreatoare, atotputernică, care prin legile ei și nu prin hazard, guvernează mersul vieții și ne impune să luptăm și să trudim necontenit pentru continuarea și desăvârșirea acestei vieți.

Implicarea părinților în activitățile coordonate de către școală îmbunătățește considerabil performanțele școlare ale copiilor. Cu cât părinții se implică mai mult, cu atât șansa de succes școlar a copilului este mai mare, iar comportamentul acestuia în clasă este mai bun. Un părinte ar putea să influențeze atitudinea copilului față de școală, stima de sine, motivându-l să aspire către un anumit ideal (Bărbulescu, A.G., Rotaru, M.C., 2014, p.5).

O comunicare adecvată și disponibilitatea resurselor necesare, poate ajuta părinții să se implice în activitățile copiilor. De exemplu, exercițiile de lectură ale copilului împreună cu părinții îmbunătățesc abilitățile acestuia. De aceea școlile caută în mod activ, diverse modalități pentru a-i implica pe părinți.

O comunicare începe prin a asculta mai întâi ceea ce vrea să ne spună copilul. Această ascultare implică stabilirea unui contact vizual și o postură care să indice ascultarea. Părintele trebuie să trateze copilul ca și cum ar fi cel mai bun prieten al său, evitând criticile, amenințările sau judecarea acestuia.

Regulile trebuie să fie stabilite de comun acord între ambii părinți, discutate și explicate copilului, astfel încât, acestea să evidențieze și consecințele nerespectării lor. Copilul trebuie învățat să-și asume responsabilitatea față de propriile comportamente.

Discutarea motivelor pentru care copilul nu a respectat regula trebuie să aibă loc după ce conflictele s-au atenuat, luându-se în considerare și motivele emoționale ale nerespectării unei reguli. Școlarul are nevoie acasă de un cadru general de viață în care să se simtă în siguranță. Acest lucru se realizează doar cu părinți calmi, afectuoși, înțelegători, maleabili în discuțiile cu copilul, fără să dea impresia de slăbiciune.

Copilul trebuie să simtă că părinții se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl interesează. El are nevoie și de un cadru de disciplină, de exigență, pentru a nu gândi că libertatea sa este fără limite (Dorina Sălăvăstru, 2004, p.245).

Lipsa de timp este cel mai mare obstacol în ceea ce privește nivelul de implicare al părinților. În acest caz, soluția ar putea fi o bună comunicare cu profesorul pentru a găsi variantele corespunzătoare și convenabile de a colabora.

Pentru pregătirea și implementarea disciplinării la școlarii mici, este recomandată realizarea unor acțiuni constructive, orientate spre:

îmbunătățirea comportamentului, a motivării și a prezenței elevilor;

reducerea absenteismului și abandonului școlar;

creșterea interesului și asumarea responsabilității elevilor pentru propria învățare;

colaborarea strânsă dintre îvățător, elevi și familie;

îmbunătățirea evaluării formative prin utilizarea diversificată a metodelor și instrumentelor de evaluare;

eficientizarea parteneriatelor între școală și familie cu privire la educația elevilor.

În școală și în afara acesteia, elevii trebuie să fie cât mai ocupați, deoarece această situație aduce disciplină, punctualitate, angajare totală, ceea ce întărește autoritatea profesorului și mărește spațiul discreționar al acțiunilor acestuia (Dorina Sălăvăstru, 2004, p.248).

Profesorul, ca formator, are o influență puternică în cristalizarea conduitei, în special la clasele I-IV, când comportamentul imitativ este dominant. Dacă profesorul este imparțial, nu face discriminări în relația cu elevii, iar în clasă predomină un climat democratic, copilul își formează mai ușor deprinderi de comportament în sensul respectării drepturilor omului (Momanu, M., 2002, p.143).

Profesorii trebuie să fie foarte buni în profesia lor, să exceleze în comunicare, să primească informații, să înțeleagă, să sintetizeze și să exprime ideile la un nivel adecvat. Ei trebuie să fie în măsură să transmită cunoștințe, atitudini și valori în același timp, precum și să demonstreze grija pentru elevii ce le sunt încredințați. Tot ei sunt cei care trebuie să-i ajute pe elevi în privința motivației de a învăța.

Profesorii trebuie să se exprime adecvat atât verbal, cât și în scris, în scopul de a-i informa pe părinți cu privire la progresul copiilor lor. Ei trebuie să poată explica punctele forte și punctele slabe ale elevilor lor, astfel încât părinții să înțeleagă mesajul și să fie mai receptivi decât să aibă o atitudine defensivă. Acest lucru este important mai ales atunci când profesorul transmite un mesaj cu referire la abaterile disciplinare sau problemele de învățare ale elevului. Acest mesaj trebuie să fie transmis în mod clar și cu tact. Profesorul trebuie să comunice lejer cu părinții și în mod regulat, utilizând chiar și apelurile telefonice (Bărbulescu, A.G., Rotaru, M.C., 2014, p.5).

Literatura de specialitate scoate în relief faptul că, relația care se stabilește între elev și profesorul său este una de interdependență, procesul însuși de predare-învățare având loc prin interacțiune și cunoaștere. Copilul trebuie obișnuit cu autoritatea adulților, iar modul în care profesorul abordează problema disciplinei din primii ani de școală, este unul hotărâtor. Elevii preferă, respectă și chiar iubesc mai mult profesorii severi, datorită faptului că aceștia asigură respectarea unor reguli în clasă. Lipsa de disciplină din clasă generează oboseală, iritare și haos (Popa, N., 2017, p.253).

Elevul trebuie privit ca evaluator și partener, în felul acesta reușindu-se stabilirea unei adevărate relații de parteneriat între cei doi factori ai educației. În relația profesorului cu elevii trebuie respectate câteva reguli de bază:

să fie prietenoși indiferent de starea afectivă a elevului;

să le asculte cu răbdare problemele care îi deranjează;

să le adreseze întrebări binevoitoare pentru a-i face pe elevi să se deschidă;

să nu-i contrazică și să nu adopte o atitudine de opoziție;

să folosească în discuții un vocabular adecvat înțelegerii elevilor;

să le dea informații pentru prevenirea indisciplinării, precum și alegerea unui model de comportament.

Relația de parteneriat se evidențiază în toate disciplinele de învățământ, dar și în activitățile extrașcolare, ținând seama de specificul fiecărei activități în parte.

Prin intermediul parteneriatului educațional, învățătorul poate implementa elevilor ideea de punctualitate, adevăr, disciplină, respect față de aproapele lor, ajutorarea celor aflați în dificultate, urmând ca după fiecare activitate desfășurată, aceștia să primească îndemnuri și cât mai multe sfaturi.

Factorii de modelare a personalității umane trebuie să interacționeze ca un tot unitar, sub forma unui sistem bine închegat pentru atingerea scopului comun: educarea copilului. Este nevoie în permanență de un schimb de informații, de completarea și valorificarea influențelor dirijate spre micul școlar. Aceasta este sarcina profesorului de astăzi, să identifice cele mai bune metode de a construi o relație puternică între școală și familie.

Educația este o acțiune la care își dau concursul școala, familia și întreaga societate, colaborarea dintre acestea fiind absolut necesară.

Școala trebuie să colaboreze cu familia în domeniul învățării elevului, modelării comportamentului, dezvoltării fizice, intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afara clasei și a școlii.

La ședințele cu părinții se pot dezbate moduri în care aceștia să-și poată ajuta copiii în învățarea lecțiilor precum și în controlul temelor pentru acasă.

Părinții trebuie să cunoască felul în care elevul se comportă față de învățătoare și față de colegii săi din clasă; dacă purtarea lui pe stradă și în alte locuri este corespunzătoare unui școlar. Învățătorul și școala nu pot suplini cu totul lipsa de preocupare a unui părinte, drept urmare efortul educativ fiind mai eficient atunci când între cei doi factori, școală respectiv familie, există o colaborare cu interesul comun de educare a copilului.

Putem întâlni familii care ,,se mândresc” cu atitudinea severă față de copii, familii în care toți se rotesc în jurul poftelor copilului, dar în nici unul dintre cazurile enumerate anterior nu se realizează o educație sănătoasă.

Pentru cunoașterea detaliată a împrejurărilor de viață pe care le trăiește elevul, se vor efectua vizite la domiciliul acestuia, iar în cadrul întâlnirilor cu părinții se vor prezenta teme axate pe rolul familiei în educația școlarului mic: ,,Ce trebuie să știe părinții?”, ,,Cum învățăm mai ușor?”, ,,Modelul familial”, ,,Condițiile de mediu pentru pregătirea lecțiilor”, ,,Cunoașterea anturajului copiilor”, ,,Îndrumarea și verificarea lecturii particulare”, etc.

Profesorul trebuie să fie deschis spre nevoia de a afla și de a cunoaște, pentru a cultiva atașamentul elevilor față de școală și învățătură, dragostea și interesul pentru descoperirea de noi cunoștințe. Succesul școlar nu se obține numai în urma eforturilor individuale de raportare la conținuturile livrate de profesor, ci presupune învățarea normelor ce guvernează comportamentele acceptate în grupurile de elevi și în școală (Popa, N.L., Momanu, M., Samoilă, M.E., 2016, p.29).

,, Educația este un proces al vieții și nu o pregătire pentru viață. Cred că, școala trebuie să reprezinte viața actuală, viața tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce în familia sa, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă.” (John Dewey)

Părinții trebuie să conștientizeze că singura investiție de valoare pe care o poate face o familie pentru copil, este investiția pentru mintea și sufletul acestuia. Drept urmare a unei bune colaborări cu școala, se poate reliefa și o reușită a procesului educațional. Acest lucru se poate realiza doar prin respectarea unor reguli ce țin de ordinea și disciplina mediului școlar în care elevii își vor desfășura activitățile.

Relatiile sociale se formeazã pe baza interacțiunii dintre indivizi, pe baza unor scopuri și interese individuale și sociale. Orice societate sau grup social nu este o simplă sumă de indivizi, ci constă dintr-o rețea de legături între aceștia, din mijloace folosite de aceștia în interacțiunile și activitatea lor, precum și din rezultatele activității lor sociale.

Relațiile interindividuale pot fi întâmplătoare, efemere sau spontane, având – sub raportul vieții sociale – un rol derivat, secundar. În toate colectivitățile, grupurile și unitățile sociale, există însă relații fundamentale, care se caracterizează prin duratã si stabilitate, se diferentiazã dupã normele si regulile stabilite, fiind consfiintite în legi, coduri, reguli, obiceiuri sau traditii. Aceste relatii fundamentale redau structura fiecãrei societãti.

Modele relatiei sociale fixeazã si prescriu modul de desfãsurare a interactiunii, locul pe care îl ucupã indivizii (status si rol), modelul de diferentiere a activitãtii indivizilor, comportamentul admis, ca si cel nepermis.

Prin urmare, un grup social este alcãtuit de indivizi care interactioneazã unii cu altii conform unor modele culturale, norme, valori, credinte si simboluri care determinã un anumit comportament. Societatea a creat structuri stabile care sã conserve sã dezvolte scopurile fundamentale ale grupurilor si indivizilor, denumite institutii.

Fiecare institutie este un tip de organizare a unui domeniu al socialului ca mod de rezolvare a problemelor si scopurilor esentiale ale acestora. Institutiile reprezintã sisteme de bazã ale coeziunii cu caracter durabil, unitar, exprimat într-o organizare socialã. Aparitia tensiunilor într-o institutie determinã modificãri în structura ei, pentru ca ea sã rãspundã functiilor sale, iar nesolutionarea stãrilor conflictuale poate conduce la dezmembrarea si diparitia ei.

În concluzie, societatea este un mecanism adaptativ, un vehicul social pentru reglarea și transformarea mediului, pentru soluționarea problemelor perene ale vieții.

Organizarea si funcționarea oricărei societăți, complexul său edificiu, consistența și coeziunea structurilor și instituțiilor sale fundamentale depind esențial de consensul și conformitatea indivizilor și grupurilor sociale care o compun față de modelul său etic, normativ și cultural. Acest model, alcătuit dintr-un ansamblu articulat și ierarhizat de valori, norme, reguli și îndatoriri asigură în cele din urmă, stabilitatea sau continuitatea societății, progresul sau imobilismul ei.

CAP. 3: EDUCAȚIA PENTRU DREPTURILE COPILULUI

Dipozițiile constituționale consacră dreptul fundamental la învățătură precum și dreptul la cultură, complement al dreptului la învățătură ( art. 32 ), integrate în conceptul general de “educație” înțeles ca acces neîngrădit și nediscriminatoriu la informații cu caracter educativ și cultural. La rândul său, Legea nr. 272/2004 proclamă dreptul la educație și dreptul la odihnă și vacanță. ( Emese Florian, op cit, p. 89)

III.1. Importanța educatiei pentru drepturile copilului

A. Dreptul la educație

“Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale” – stabilește art. 47 alin. 1.

Legiuitorul are în vedere, în acest context, îndeosebi “educația” în sens pedagogic, ale cărei note de conținut se referă la formele și mijloacele organizate, instituționalizate, prin care societatea/statul intervine și orientează procesul de construcție a sinelui.

Interesul personal și cel social au aceeași direcție. Și tocmai de aceea, dreptul la educație, mai cu seamă în cazul copilului, nu este perceput ca invitație la o conduită discreționară, ci ca îndatorire, obligație de a valorifica dreptul recunoscut.

Cele cuprinse în alin. 2 al textului sunt edificatoare: părinții au obligația de a înscrie copilul la școală și să asigure frecventarea cu regularitate a cursurilor școlare. De asemenea, părinții au, cu prioritate, dreptul de a alege felul educației care urmează a fi dat copilului; în subsidiar, dreptul de a alege forma de învățământ și felul educației este de asemenea recunoscut tutorelui, cu precizarea că tutorele nu este împuternicit să schimbe felul învățăturii sau al pregătirii profesionale de care beneficia copilul la data numirii tutorelui, decât cu încuviințarea instanței judecătorești ( art. , Codul civil. ).

Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviințarea instanței judecătorești – iar nu autorității tutelare de a-și schimba felul învățaturii și al pregătirii profesionale ( art. 47 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 ).

Educația instituționalizată, cu accentul pe dreptul la învățătură, presupune parteneriatul dintre stat și familie. Dacă părinților le revine obligația de a veghea și de a supraveghea la educația, inclusiv școlară, a copilului, statul își asumă obligația de a organiza și de a asigura funcționarea sistemului național de învățământ, precum și obligații de natură a facilita exercițiul dreptului la educație.

În acest context, art. 48 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 stabilește în sarcina Ministerului Educației și Cercetării, ca organ de sprecialitate al administrației publice centrale, precum și al inspectoratelor școlare și al unităților de învățământ, ca instituții ale administrației publice locale cu atribuții în domeniul educației, următoarele obligații:

de a întreprinde măsurile necesare pentru a înlesni accesul la educația preșcolară și a asigura învățământul general obligatoriu și gratuit pentru toți copiii;

de a dezvolta programe de educație pentru părinții tineri, inclusiv pentru prevenirea violenței în familie;

de a organiza cursuri speciale de pregătire pentru copiii care nu pot răspunde cerințelor programei școlare naționale, pentru a nu intra prematur pe piața muncii;

de a organiza cursuri speciale de pregătire pentru copiii care au abandonat școala, în vederea reintegrării lor în sistemul național de învățământ;

de a respecta dreptul copilului la timp de odihnă și timp liber, precum și a dreptului acestuia de a participa liber la viața culturală și artistică;

de a preveni abandonul școlar din motive economice, prin luarea de măsuri active de acordare a unor servicii sociale în mediul școlar, precum hrană, rechizite, transport și alte asemenea.(Emese Florian, op cit, p. 91)

Cât privește copilul beneficiar al procesului instructiv-educativ, el are dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice, de a fi informat asupra drepturilor sale și asupra modalităților de exercitare a acestora; se înțelege, pedepsele corporale sunt interzise ( art. 48 alin. 2 ).

III.2. Predarea drepturilor copilului

Legăturile de atașament dintre copil și familie se stabilesc încă din primele momente de viață și sunt vitale pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Importanța acestor legături ( cu părinții, bunicii sau alte persoane semnificative din viața copilului) pentru dezvoltarea copilului și formarea lui ca adult este recunoscută de lege, care exprimă în mod clar dreptul copilului de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, cu rudele, dar și cu alte persoane față de care a dezvoltat legături de atașament.

Conform preambulului Convenției NU cu privire la drepturile copilului, acesta ”trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere” pentru a-și dezvolta complet și armonios personalitatea. Copilul își dezvoltă simțul identității în familie. O relație pozitivă și consistentă cu părinții, în care aceștia reușesc să vină în întâmpinarea nevoilor copilului, îl ajută să capete siguranță interioară, să-și cunoască și să-și înțeleagă propriul trecut. Să devină autonom. Familia este primul mediu în care copilul experimentează relații și el va dezvolta relații în afara acestui mediu pornind de la modelele pe care le-a preluat de aici. De aceea, un copil are nevoie de legături emoționale stabile, de sentimentul apartenenței necondiționate la un grup de persoane ( în esență, familia sa ) de un mediu securizat care să-i permită experiențe normale de viață.

Responsabilitatea de a educa, îndruma și a sfătui revine, în primul rând părinților. Aceștia trebuie să-i poată oferi copilului îngrijire, să-i garanteze siguranța, să-i ofere căldură emoțională, stimulare, dar și îndrumare și reguli.

Legea 272/2004 subliniază importanța rolului tatălui în creșterea i educarea copiilor, precizând că „ ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea și educarea copiilor lor” art.31.1. Această responsabilitate trebuie văzută sub forma unei implicări active în toate aspectele vieții copilului.

Tatăl trebuie să joace un rol activ în viața copilului – să comunică, să se joace, să se implice în activități comune, să stabilească și să explice reguli, implicarea ambilor părinți având beneficii incontestabile pentru dezvoltarea psihosocială a copilului. Este cunoscut că familiile monoparentale se numără printre grupurile sociale cele mai vulnerabile. Un copil crescut și educat cu dragoste și responsabilitate de ambii părinți, chiar și atunci când aceștia nu locuiesc împreună, are mult mai multe șanse de integrare și reușită socială.

Efectele negative de separare a copilului de părinți au fost demonstrate prin numeroase studii de specialitate. Copii care au fost lipsiți temporar sau definitiv de ocrotirea părinților lor se confruntă cu dificultăți reale de adaptare la viața socială. De aceea, e nevoie să se pună un accentul pe prevenirea separării copilului de familie și pe acordarea de sprijin pentru menținerea unității familiei. Astfel, este importantă identificarea precoce a oricărei situații de risc care ar putea duce la separarea copilului de părinții săi.

Acei profesioniști – atât din domeniul protecției copilului cât și cei care, prin natura activității lor intră în contact direct cu copilul și cu familia – au un rol important în identificarea acestor situații și pot contribui la păstrarea echilibrului funcțional al familiei.

În acest scop, familia trebuie sprijinită să găsească resurse proprii, resurse din cadrul rețelei sociale de sprijin sau să aibă acces la servicii sociale ( art.34.2). Părinții au dreptul să primească informațiile și asistența de specialitate necesare în vederea îngrijirii, creșterii și educării copiilor, astfel încât să-și poată asuma și exercita cât mai bine această responsabilitate.

Acolo unde este cazul, părinții trebuie ajutați să înțeleagă care sunt nevoile copiilor lor, care este cea mai potrivită modalitate de a răspunde acestor nevoi, care sunt caracteristicile de dezvoltare ale copilului funcție de vârsta sa, dar și de faptul că fiecare copil este un univers în sine, care trebuie înțeles, sprijinit, ascultat, respectat.

Doar în ultimă instanță și când interesul superior al copilului o cere, poate fi luată o măsură de protecție specială care presupune separarea temporară a copilului de părinții săi.

III.2.2. Factori în proiectarea activității de predare

a drepturilor copilului

De multe ori a fost decisă separarea copilului de familia din cauza sărăciei. Trebuie să fim conștienți că sărăcie în sine nu este un motiv de a separa copilul de părinții săi și că în luarea deciziilor privind menținerea copilului în familie, cel mai important criteriu nu este reprezentat de condițiile materiale. In situația în care, dezvoltarea copilului nu este pusă în pericol în familie, părinții au dorința de a-i îngriji și educa iar relația părinte-copil este pozitivă și securizantă pentru copil, este important ca profesioniștii din comunitate să intervină pentru a ajuta familia să depășească situația dificilă și să-și dezvolte capacitățile parentale.

De obicei când vorbim de familie, ne referim în primul rând la părinți, dar un loc foarte important îl are în viața copilului familia extinsă, formată în mod tradițional din bunici și rude până la gradul al patrulea. Familia extinsă îl ajută pe copil să-și cunoască rădăcinile, să-și întregească experiențele de viață de familie, să dezvolte relații personale multiple și complexe.

De aceea este forte important pentru fiecare copil să își cunoască rudele și să se bucure de relații personale cu acestea. În plus, familia extinsă este principala rețea de suport pentru părinți. În special bunicii pot fi un sprijin real pentru părinți și, de multe ori, reprezintă principala resursă de prevenire a separării.

Pentru a susține copilul în procesul de integrare socială, educatorul trebuie să înțeleagă comportamentul copiilor pe care îi are în îngrijire și să fie capabil să identifice toate resursele necesare în vederea dezvoltării deprinderilor de viață independentă, pentru a face față diverselor situații presupuse de integrarea socială.

.
III.2.2. Metodologia participativă în predarea

drepturilor copilului

Programa pentru preșcolari pentru aria curriculară Om și societate trebuie atine următoarele obiective de referință:

Micii elevi să fie capabili:

să cunoască și să respecte normele necesare integrării în viața socială, precum și reguli de securitate personal

să-și adapteze comportamentul propriu la cerințele grupului în care trăiește (familie, grădiniță, grupul de joacă)

să aprecieze în situații concrete unele comportamente și atitudini în raport cu norme prestabilite și cunoscute

să trăiască în relațiile cu cei din jur stări afective pozitive, să manifeste prietenie, toleranță, armonie, concomitent cu învățarea autocontrolului.

să descrie și să identifice elemente locale specifice țării noastre și zonei în care locuiește (elemente de relief, așezare geografică, obiective socioculturale, istorice, religioase, etnice).

să cunoască și să utilizeze unelte simple de lucru pentru realizarea unei activități practice.

În urma însușirii acestor obiective operaționale preșcolarii vor dezvolta o serie de comportamente corespunzătoare spriritului civic, precum:

acceptă și respectă regulile de conviețuire în grup;

manifestă spirit de echipă și să colaboreze la realizarea unei activități în comun;

cunoaște și aplică reguli privind protecția vieții proprii și a celor din jur, a mediului înconjurător (utilizarea gazelor în bucătărie, a prizelor, instalațiilor sanitare, a aparatelor electro-casnice etc., precum și interacțiunea cu persoane necunoscute)

cunoaște și folosește numărul de urgență 112.

își cunoaște responsabilitățile în microgrupul din care face parte;

acceptă și oferă sprijin;

– manifestă grijă și toleranță față de persoane cu nevoi special

conștientizează consecințele pozitive și negative ale actelor sale de comportament asupra sa și asupra celorlalți;

manifestă un comportament de cooperare în grup pentru îndeplinirea unei activități comune.

Participarea copiilor la programele de educație de bună calitate joacă un rol foarte important în integrarea lor la școală și, mai târziu, în viața socială. Programele privind educația și asistența social pentru copii de vârste mici (ECEC) nu pot acționa doar ca un catalizator pentru integrarea copiilor migranților, ci pot, de asemenea, să compenseze într-un stadiu incipient de dezvoltare efectele pe care toate aceste riscuri le pot avea mai târziu asupra copiilor din medii dezavantajate. Prin urmare, participarea la acest nivel de educație este esențială în combaterea inegalității.

Învățământul pre-primar (ISCED 0), conceput de obicei pentru copiii cu vârsta de 3-6 ani, se axează pe dimensiunea educativă și are ca scop dezvoltarea cognitivă și socială, învățarea timpurie și socializarea, și stabilirea fundamentelor de dezvoltare a competențelor de bază – de citire, scrire și calcul – care sunt necesare pentru a începe școala primară. Alte preocupări, cum ar fi sănătatea fizică a copiilor pot juca, de asemenea, un rol important.

În țările cu un sistem unitar de educație pentru toți copiii cu vârste cuprinse între 0/1 – 6/7 ani se atribuie aceeași importanță educației, socializării și îngrijirii de zi, pe întreaga durată a unei faze ECEC.

Caracteristicile primului model de structură (grupate aici sub modelul „Programe cu o abordare centrată pe copil“), sunt orientate pe noțiunea de dezvoltare a persoanei ca întreg și promovarea învățării prin activități în care copilul se implică de bună voie și la alegerea sa, explorare spontană și joc.

Sunt favorizate interacțiunile între colegi și lucrul în grup, iar jocul simbolic sau așa-zisa joacă sunt considerate la fel de importante ca și învățarea culturală. Rolul adulților este, pe de o parte, de a aranja spațiul de joacă, de a stabili ce echipament se folosește pentru joc și pentru celelalte activități și de a organiza programul de desfășurare a acestora și, pe de altă parte, de a se apropia de copii în așa fel încât să încurajeze învățarea culturală (de exemplu, citirea, calculul sau a elementelor științifice).

Educatorii sunt priviți ca un mijloc de îndumare și de sprijin al copiilor, în perioada lor de creștere socială și intelectuală.

În cel de-al doilea model de structură, modelul „Programe cu o abordare orientată pe profesor“, educația timpurie este inspirată de teoriile educaționale bazate pe transmiterea de cunoștințe și competențe de la profesor către copii. Sunt favorizate abilitățile lingvistice și cele academice legate de curriculum-ul la nivel primar. Metodele de predare se bazează pe instrucțiuni directe, activități dirijate și de consolidare a cunoștințelor, iar la baza întregului proces stă un curriculum structurat și planificat.

Toate țările au programe de educație la nivel ISCED 0 și există un anumit grad de convergență în politicile educaționale din țările studiate. Este evident un anumit nivel de omogenitate în ceea ce privește cadrul general de predare pentru acest nivel. Cu doar câteva excepții, țările adoptă cu prioritate practicile de predare care combină dezvoltarea personală a copilului cu socializarea (primul model).

Scopul este acela de a dezvolta copilul ca tot unitar, educându-l ca viitor cetățean, încurajându-l să devină conștient de mediul său fizic și social și să participe la viața școlară. Copiii sunt considerați participanți la propria lor dezvoltare; creșterea lor intelectuală, socială și artistică este promovată odată cu acordarea unei importanțe deosebite activităților fizice și motorii.

Joaca și activitățile de cooperare sunt mijloace alese pentru încurajarea dezvoltării, iar copiii sunt văzuți ca parteneri, activitatea lor fiind susținută și desfășurându-se sub supravegherea profesorilor.

Programa școlară pentru clasa a III-a are ca obiective operaționale:

nevoia de a-i iniția pe școlarii mici în practicarea unui comportament civic într-o societate democratică: un comportament activ, liber, responsabil, tolerant, deschis, comunicativ, reflexiv, autoevaluativ;

necesitatea de alfabetizare civică a școlarilor mici prin familiarizarea acestora cu limbajul, tematizările și activitățile de învățare specifice;

posibilitatea de a valorifica experiența specific vârstei prin accentuarea dimensiunilor afectiv-atitudinale asociate celei cognitive, stimularea participării și a comunicării sociale responsabile.

Dintre obiectivele de referință amintim:

să identifice drepturile universale ale copilului

să identifice reguli cu privire la raporturile persoanei cu “lucrurile”, cu “plantele și animalele” și cu “ceilalți oameni”

Prezenta programă școlară prevede, în funcție de anul de studiu, realizarea de proiecte privind drepturile copilului, interculturalitatea, probleme ale comunității educaționale/locale, problematica economico-financiară. În acest fel se depășește nivelul de recomandare metodologică în ceea ce privește realizarea unor activități de tip proiect.

Activitatea fiecărui elev în cadrul echipei de proiect este evaluată și se finalizează prin notarea acestuia.

În elaborarea și derularea proiectului educaționaI, indiferent de anul de studiu, elevii, sub coordonarea profesorului, vor parcurge următoarele etape:

Alegerea temei

Elaborarea fișei de proiect

Derularea proiectului propus

Evaluarea proiectului propus

Alegerea temei – reprezintă o primă etapă, în cadrul căreia este necesar să fie identificate, în funcție de domeniul vizat, un set de nevoi/probleme, precum și să fie realizată o evaluare a posibilității de a răspunde acestor nevoi/probleme. Etapa este finalizată prin adoptarea unei decizii cu privire la tema proiectului.

În vederea alegerii temei proiectului pot fi realizate întâlniri sau discuții cu elevii din școală, invitarea la oră a unor personalități din comunitatea locală, aplicarea unor chestionare elevilor din școală. O metodă care poate fi utilizată, în această etapă, este brainstormingul, metodă care permite participarea activă și creativă a elevilor unei clase în alegerea temei și care contribuie la exersarea competențelor de lucru în echipă, argumentare și negociere.

IV. MICROCERCETARE

În educația elevilor, cunoașterea drepturilor copilului vizează stimularea unui sentiment de încredere și de toleranță față de aproape. Prin diferite activități, copiii învață să se exprime, să comunice și să iubească.

Povestirile din literatura pentru copii, rămân adânc gravate în memoria lor dacă personajelor îndrăgite le sunt asociate percepte morale.

Jocurile de rol, activitățile gospodărești contribuie la stabilirea legăturilor de cooperare și prietenie între copii.

1. Scopul și obiectivele cercetării

Printr-o paletă largă de activități: jocuri, povestiri, convorbiri, poezii, studii de caz, întâlniri cu diferite personalități, copiii au fost inițiați în drepturile și îndatoririle lor având posibilitatea să împărtășească și altora din experiența lor.

În microcercetarea de față avem 40 de subiecti, elevi în clasa a III, ai Școlii generale nr. 15 ”Ion Creangă” Iași.

Proiectul se va desfășura pe duata anului școlar 2016-2017.

În cadrul acestui proiect am cooperat cu:

parteneri permanenți: familia, școala;

ocazionali: mass-media, preoți, medici, polițiști, poeți.

Scopul cercetarii constă în identificarea conținuturilor și a modalităților de realizare a educației pentru drepturile copilului în învățamântul preșcolar, așa cum reies din Curriculum-ul Național.

Obiective urmărite în cadrul proiectului educațional:

– Să cunoască drepturile și normele de comportare în societate din Declarația Drepturilor Copilului.

– Să-și dezvolte unele atitudini favorabile luării deciziilor și exprimării opiniilor în diferite situații.

– Să selecteze drepturile fundamentale care sunt imperios respectare.

– Să știe că există țări în care drepturile nu sunt respectate, dar țările democratice le respectă.

– Să-și educe trăsăturile de voință și caracter prin formarea unor atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți.

– Să trăiască în spiritul respectării drepturilor copilului în viața școlară și în activitatea lor socială.

2. Ipoteze ale cercetării

Respectarea drepturilor omului se realizează prin raportarea la articolele din Declarația Universală a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite, adoptată și proclamată în 1948, urmată de Declarația Drepturilor Copilului, care cuprinde 10 articole, adoptată la 20 nov. 1959 și Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului adoptară la 11 dec. 1989. Convenția conține 54 de articole distincte care definesc principii, diferite tipuri de drepturi și procese privind drepturile și îndatoririle copiilor cum ar fi: accesul copiilor la informare (art. 17), dezvoltarea personalității copilului, a aptitudinilor și capacităților sale mintale și fizice, pregătirea lui pentru o viață adultă activă, într-o societate liberă, în spiritul înțelegerii, păcii, toleranței; drepturi culturale, religioase și lingvistice (art. 30), dreptul la odihnă și timp liber (art. 31).

Jocul, la această vârstă, oferă avantaje mai mari decât simplul amuzament – prin anticiparea trăirii unor experiențe, prin respectarea unor reguli prestabilite care educă toleranța, cooperarea, creativitatea. Pentru unii copii, arta – muzica, poezia, dansul, teatrul – poate avea efecte terapeutice, fiind mijloc de exprimare.

3. Metodologia de cercetare

Copiii au dreptul să aibă opinii proprii, care se formează pe baza informațiilor de care dispun, deci au dreptul la informație prin televiziune, ziare, reviste, aprecierea culturii proprii, fără a ignora pe cea a altor popoare. Jocul, povestirile, muzica, arta, sărbătorile, costumele populare și chiar alimentația – toate fac parte din obiceiurile culturale ale unui popor.

În cadrul activităților desfășurate în cadrul acestui proiect educațional, am ajutat copiii să înțeleagă că identitățile culturale trebuie să facă parte integrantă din sistemul educativ, că diferențele nu înseamnă valoare mai mică și că trebuie să se respecte, să devină mai sensibili, mai buni.

Calendarul acțiunilor

Aplicații ale proiectului

Se citește copiilor textul „ O poveste pentru copii și părinți despre drepturile copiilor”. Se analizează conținutul acesteia, insistându-se pe necesitatea existenței unor legi care să protejeze copiii, explicându-le noțiunea de „drept”. Li se prezentă istoricul apariției drepturilor copiilor, Convenția și articolele pe care le conține, organizații naționale și internaționale care au grijă ca aceste drepturi să fie cunoscute și respectate.

Din acest moment copiii sunt împărțiți în trei grupe, fiecare grupă trebuind să studieze un articol din Declarație.

a) CINE SUNT EU?

Deschiderea activității s-a făcut printr-un joc numit cercul de conversație – copiii dispuși în cerc răspund educatoarei, continuând și completând enunțurile: ceea ce prefer eu este…; mi-ar plăcea să fiu….; sunt fericit (trist) când…. Am evidențiat că fiecare a avut un răspuns bun, interesant, unic. Copiii au reținut faptul că răspunsurile au fost diferite pentru că și ei sunt diferiți, gândesc diferit.

O altă diferență, aceea a aspectului și chiar și a modului de exprimare artistică a fost evidențiat prin realizarea unui autoportret pe o coală de hârtie. Apoi toate desenele au fost expuse pe un panou mare și analizate împreună cu copiii. Discuția despre diferențele dintre ei va fi mutată pe alt plan, acela al numelui, după ce le-am citit textul „Numele” (din „Povești care te învață să gândești”). Broscuța din poveste, Tasa, se întreba în final „Oare toate lucrurile din lumea asta au un nume?”, iar copiii au răspuns și ei la această întrebare. Conversația a inclus întrebări ca:

– De ce e nevoie ca fiecare persoană să aibă un nume?

Ce este numele de familie?

Dar prenumele?

De către cine și când se stabilesc aceste nume?

Unde sunt ele menționate? ( e momentul în care educatoarea prezintă un certificat de naștere și un buletin de identitate). Se analizează aceste acte (formă, mărime, culoare, datele ce sunt trecute în ele), stabilindu-se că acestea reprezintă identitatea fiecărei persoane.

În urma acestor discuții copiii au sesizat importanța numelui și apartenenței, și au conștientizat că în unele zone de pe glob sunt copii privați de nume (deci, de identitate) sau de naționalitate.

Date suplimentare:

într-o societate africană, numele este ales în raport cu momentul nașterii; astfel, dacă un copil este născut în perioada ploilor, este numit „Ploaie” sau „Apă”. Dacă nașterea sa coincide cu invazia lăcustelor, este numit „Lăcustă”, „Foame” sau „Suferință”. Alte nume descriu caracterul persoanei sau un eveniment important din viața sa.

În Gambia, numele copiilor se atribuie în funcție de săptămâna în care se nasc.

Jocuri de identitate:

Se dă fiecărui copil o fișă cu un număr și li se adresează numai cu acest număr. Sunt întrebați ce simt dacă în loc de nume ar avea un număr.

Așezarea în cerc – educatoarea începe prin a-și spune numele „Mă numesc…”, iar copilul din dreapta continuă „Mă numesc …, iar dv. vă numiți …”; se continuă până la ultimul copil. La al doilea tur se mai adaugă o calitate sau o stare de spirit, un sentiment : ex. „Mă numesc ……și știu să cânt / sunt fericit, iar dv. vă numiți…. și știți să cântați / sunteți trist”.

Subiecte de discuție:

Pentru ce le place să aibă un frate sau o soră?

Dacă ați putea schimba un lucru în lume, care ar fi acela?

b) FAMILIA MEA

„Cea mai mare parte a copiilor se nasc în sânul unei familii și nu trebuie să depună eforturi pentru integrare. Familia este sursa de securitate și protecție morală, afectivă, fizică, mentală și socială. Dar din ce în ce mai mult copiii sunt confruntați, peste tot în lume, cu pericolul pierderii familiei lor.

În cursul acestui ultim deceniu, numeroase țări în curs de dezvoltare au cunoscut mari transformări sociale, astfel că modernizarea rapidă, industrializarea și urbanizarea constituie factori cu un profund impact asupra familiei.

În alte părți, războiul, catastrofele naturale, migrația și sărăcia au avut efecte nefaste asupra structurii familiei.

De aici, nevoia serviciilor speciale destinate copiilor care să substituie familia.”

După această scurtă introducere în temă, am prezentat copiilor o planșă în care apare o familie și o analizează împreună cu copiii.

Ce înseamnă „familie”?

Care sunt membrii unei familii ?

Fiecare membru are atribuții în cadrul familiei ? Care sunt acestea?

Care este relația, starea normală dintre persoanele unei familii ?

Acum e momentul în care copiii trebuie să facă un „portret” de familie în care să surprindă prin desen caracteristici ale tuturor membrilor familiilor lor.

Un alt subiect discutat cu copiii: problema adopțiilor.

„Practica adopției este considerată ca un mijloc de a oferi un cămin permanent copiilor privați de familia lor biologică. În multe cazuri este vorba despre o soluție fericită care pune capăt unei situații dureroase. Dar sunt și cazuri în care copiii adoptați erau considerați obiecte comerciale și erau cumpărați pe bani.”

– Toți copiii au o familie?

– Ce se întâmplă cu acești copii?

Cine îi va îngriji?

Ce vor face după 18 ani și vor pleca din casele speciale?

În urma acestor discuții copiii trebuie să conștientizeze faptul că familia este cadrul adecvat creșterii, dezvoltării și formării lor ca viitori adulți și că în sânul ei, al familiei, copilul nu poate fi abuzat ci doar ocrotit. Familia unui copil este compusă din cel puțin două generații. Fiecare membru are atât drepturi cât și îndatoriri.

Jocuri:

„Familia de marionete” – apelând la mijloace foarte simple(decupaje din carton sau modelate din plastilină, argilă, deșeuri textile), fiecare copil își confecționează o familie de marionete, din care o figurină îl reprezintă. Copilul le dă un nume, descrie și explică raporturile pe care le întreține cu fiecare din membrii familiei sale. Se poate imagina și scenariul unor ceremonii sau evenimente familiale importante, care să cuprindă și alte personaje ce intră în contact cu membrii familiei tale.

„Pantomima”- în care copiii trebuie să simuleze anumite treburi gospodărești cu care fiecare contribuie în calitate de membru al familiei sale.

„Joc de rol”- „De-a mama ”; „Aniversarea bunicii” ,etc

4. Prezentarea rezultatelor

Pentru a evidenția evoluția participanților de-a lungul intervenției vom prezenta în această etapă și rezultatele la testarea pe parcurs. Menționăm că această testare a avut ca rol principal reglarea intervenției și nu a fost utilizată pentri testarea ipotezei studiului. Testarea pe parcurs a avut loc după implementarea activității cu nr. 3 "Să facem un tablou de primăvară".

În primul rând vom prezenta în tabelul 4.2. rezultatele brute obținute de copii:

Tabelul 1.1. Rezultatele brute obținute de copii la testarea pe parcurs:

Din graficul 1.5. se poate observa o că deprinderile sociale au fost cel mai adesea notate ca fiind rareori manifestate de copii. O particularitate ar fi scăderea procentajului lui: rareori cu aproximativ 3 procente și creșterea indicatorului deseori cu 6 procente. Putem deci constata o ușoară creștere a prezenței deprinderilor sociale vizate la participanții la studiu.

Testarea finală s-a desfășurat la finalul celor 6 activități care au alcătuit planul de intervenție.Rezultatele brute obținute la testarea finală pot fi observate în Tabelul 1.5.

Tabelul 1.6. Rezultatele brute obținute de copii la testarea finală

Graficul 1.7. Rezultatele obținute de copii la testarea finală

În continuare vom realiza o analiză pe itemni a rezultatelor obținte de copii la grila pentru evaluarea deprinderilor sociale (Tabelul 4.2.):

Tabelul 1.5. Analiza comparativă pe itemi a rezultatelor obținute de copii la Grila pentru Evaluarea Deprinderilor sociale

Este de menționat faptul că rezultatele afișate în tabelul 4.5. reprezintă proporția procentuală din scorul maxim care putea fi obținut. Din tabelul 4.5. se poate observa că rezuultatele din evaluarea finală sunt mai mari ca rezultatele din evaluarea inițială cu cca 20 de procente.

Un alt aspect este cel legat de cele două domenii ilustrate de instrumentul de evaluare, și anume:

deprinderi care se referă la propria persoană: să vorbească în șoaptă, să nu-și deranjeze colegii să rămână împreună cu grupul, etc

deprinderi referitoare la interacțiunea cu membrii grupului: să împărtășească ideile, să ofere ajutor, să își asume rolul etc.

Având în vedere că itemii 1-5 vizează domeniul legat de conduita propriei persoane și itemii 6-10 vizează strict conduita legată de interacțiunea cu ceilalți, se poate observa o clară distincție între cele două domenii. Astfel, din rezultatele obținute se poate observa că din punct de vedere al conduitei propriei persoane, copiii au reușit să își adapteze comportamentul la munca în grup și să creeze un climat propice pentru colaborarea și funcționarea grupului, rezultatele din testarea finală fiind situate peste valoarea de 80% .

În ceea ce privește al doilea domeniu. Cel legat de interacțiunea cu ceilalți rezultatele pornesc de la valori situate între 41.25 și 55%, în evaluarea inițială și ajung la un maxim de 66.25 în evaluarea finală. Putem spune că adaptarea propriului comportament la comportamentul celorlalți a fost o sarcină mai dificilă pentru participanții la studiu.

Acest fapt este perfect normal având în vedere etapa de dezvoltare psihologică în care se situează participanții la studiu, și anume stadiul preoperațional. Una dintre trăsăturile de bază ale acestui stadiu este egocentrismul copiilor. Astfel, putem spune că în acest stadiu preocuparea copilului tinde mult spre studierea propriei persoane și încă nu are o viziune atât de complexă asupra acesteia pentru a le aplica în relaționarea cu ceilalți.

Prin analiza vizuală a tabelului se poate observa că testarea finală a obținut cele mai mari rezultate. Sunt oare aceste diferențe suficiente pentru a fi semnificative din punct de vedere statistic? În continuare vom aplica o serie de proceduri statistice pentru a determina relevanța statistică a rezultatelor obținute.

Astfel am folosit un test pentru compararea rezultatelor obținute de eșantioane perechi și anume testul semnului. Acesta realizează diferența dintre valori, măsurate pentru aceeași subiecți. cu cât numărul diferențelor de un anumit semn predomină mai mult, cu atât crește probabilitatea ca diferența dintre variabile să fie statistic semnificativă.

Tabelul 4.6. Diferențele înregistrate la testul semnului

În tabelul de mai sus sunt descrise diferențele identificate în cadrul rezultatelor. Astfel nu s-a înregistrat nici o diferență negativă, ceea ce înseamnă că nici unul dintre cei 20 de participanți nu au regresat în cadrul intervenției, 2 participanți au înregistrat rezultate identice la testarea inițială și finală, iar 18 participanți au înregistrat o creștere a deprinderilor sociale.

Tabelul 4.7. Semnificația statistică a testului semnului.

Testarea finală s-a alcătuit planul de intervenție.Rezultatele brute obținute la testarea finală.

Tabelul 4.4. Rezultatele brute obținute de copii la testarea finală

După cum se poate observa și din primele rezultate copiii s-au obișnuit destul de greu cu regulile muncii în grup.Tendința lor era să lucreze individual, fără a coopera cu ceilalți. Din această cauză interacțiunile realizate nu au fost dintre cele mai bune. Deși li s-au explicat de mai multe ori modul în care să-și coordonze activitatea pentru a duce sarcina la bun sfârșit, tendința de individualizare a fost prea înrădăcinată pentru a susține modelul corect suficient timp.

CONCLUZII

Studiind cele prezentate mai sus, precum și cunoscând situația existentă la nivelul comunități, se concluzionează că educația pentru drepturile copilului dezvoltă la nivel comunitar are o serie de avantaje:

previne apariția problemelor, presupune cele mai mici costuri și are avantaje incomparabile la nivelul societății pe termen lung nu există încă o cultură, o mentalitate a prevenției suficient dezvoltată în rândul actorilor relevanți.

Protecția și promovarea drepturilor copilului este unul dintre indicatorii sănătății unei societăți. Studiile sociologice a copilăriei au pus în evidență imperativul “creșterii funcției educative a familiei” și nevoia intervenției sociale în sensul stimulării responsabilităților parentale, iar familia, ca principala responsabilă pentru manifestările specifice ale copilului inadaptat: devianță infantilă, delicvență juvenilă, violență.

Prezenta programă școlară prevede, în funcție de anul de studiu, realizarea de proiecte privind drepturile copilului, interculturalitatea, probleme ale comunității educaționale/locale, problematica economico-financiară. În acest fel se depășește nivelul de recomandare metodologică în ceea ce privește realizarea unor activități de tip proiect.

Eficiența influențelor educative familiale se datorează faptului că familia acționează de la început și în permanență cu forța exemplului viu și direct. Ea este un model uman complex, care se impune cu prioritate în educația copilului. Modelul familial este cu atât mai imperios urmat, cu cât copilul are o vârstă mai mică. În perioada pubertății situația se schimbă deoarece în cele mai multe cazuri modelul instituțional școlar și alte modele sociale organizate se impun contracarând, accentuând sau echilibrându-se cu familia.

PRIECT DIDACTIC

Clasa a III-a

Educatie Civica

Titlul lucrarii: “Prietenia”

Disciplina: Educatie Civica

Unitatea de invatare: Relatiile noastre cu ceilalti oameni

Lectia: “Prietenia”

Tipul lectiei: mixta

Loc de desfasurare: sala de clasa

Obiectiv fundamental: – dezvoltarea interesului elevilor pentru cunoasterea si intelegerea unei valori europene care este “prietenia”; educarea copiilor in spiritul prieteniei.

Obiective de referinta:

sa identifice grupul de prieteni din care face parte;

sa identifice reguli cu privire la raporturile persoanei cu ceilalti oameni;

sa descopere si sa descrie intr-o maniera clara si concisa diferite relatii sociale de grup;

sa dovedeasca dorinta de participare la activitatea unor grupuri.

Obiective operationale – La sfarsitul lectiei elevii vor fi capabili:

sa analizeze conceptul de “prietenie” din perspective diferite;

sa formuleze enunturi pro si contra in argumentarea unor idei;

sa sintetizeze informatiile despre prietenie;

       sa coopereze, sa relationeze pe timpul sarcinilor de lucru;

Concepte: prieten, prietenie.

Bibliografie:

“Ghid metodologic de aplicare a programelor scolare pentru educatie civica” elaborat de Consiliul National pentru Curriculum (Bucuresti, Editura Aramis 2000)

Programa scolara pentru Educatie Civica, clasa a III-a;

Stefan Pacearca, Roxana Gavrila – Educatie Civica – suport didactic – Editura Akademos Art 2007;

www.didactic.ro

BILBLIOGRAFIE

Anghel, A. (2004), (coord.Iluț, P, Neamțu, N.), Politici de protecție a copilului în România în contextual integrării europene, în România Socială pe drumul integrarii europene Cluj Napoca, Editura Eikon

Bacaci, Alexandru, Viorica, Claudia, Dumitrache, Codruța, Hageanu, (2005) Dreptul Familiei, ediția a 4 a, ed. All Beck, București,

Balahur D.,(2001) Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, – București: Ed. ALL Beck,

Bejenaru, A. (2015). Copilul și copilăria din perspective schimbărilor sociale, în ”Este România altfel? Societatea și sociologia…încotro?”,coord. Voicu B., Rusu H., Popa A.E., Sibiu: Ed. Univ.„Lucian Blaga” din Sibiu

Beleiu, Gheorghe, (1998) Drept civil român, Casa de editură Șansa S.R.L., București,

Brezeanu, Ortansa, (1998) Minorul și legea penală, ed. All Beck, București,

Comănescu, Ioan, Mihuță, Ioan, (1989) Ocrotirea familiei în dreptul socialist român, ed. Politică,

Cucoș, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iași,

Deleanu, Ion, (2003) Instituții și proceduri constituționale, Ed. Servo – Sat, Arad,

D’Hainaut, L., (1981), Programe de învățământ și educație permanentă, E.D.P., București.

Emese, Florian, (2006) Protecția drepturilor copilului, ed. C. H. Beck, București,

Filipescu, I. P., Filipescu I. A., (2002) Tratat de dreptul familiei, ediția a VII a, revăzută și completată. ed. All Beck

Filipescu, I. P., Filipescu, I.A.,( 2005) Adopția. Protecția. Protecția și promovarea drepturilor copilului, ed. Universul Juridic, ediția a III a, revizuită și adăugită, București,.

Ionașcu, Aurelian și colaboratorii, (1975) Familia și rolul ei în societatea socialistă în lumina legislației R.S.R., ed. Dacia, Cluj,

Lupașcu, Dan, Dreptul familiei, ed. Rosetti, București, 2005.

Macavei, Elena, Familia și Casa de copii, ed. Litera, București, 1989.

Manolescu, M., (2005), Curriculum. Teorie și practică, Universitatea București.

Mănoiu, Florica, Epureanu, Viorica, (1989) Asistența Socială în Romania, ed. All Educationel, București,

Păun, E., Potolea, D., (coord.), (2002), Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicative, EdituraPolirom, Iași.

Pop, Liviu, Teoria generală a obligațiilor, (1998) Ed. Lumina Lex, București,

Stănciulescu, E., (2002) Sociologia educației familiale, Ed. Polirom, București,

Stătescu, Constantin, (1984) Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, ed. Științifică și Enciclopedica, București,

Turianu, Corneliu, (1995) Răspunderea juridică pentru faptele săvârșite de minori, ed. Continent XXI, București,

Ungureanu, D., (1999), Teoria curriculum-ului, Editura Mitron, Timișoara.

Publicații

Avram, Marieta, Bărsan, Carmen, Unele considerații referitoare la sancțiunile care au ca efect pierderea drepturilor părintești, în Dreptul nr. 11/2002.

Bodoașcă, Teodor, Contribuții la studiul condițiilor în care poate fi instituită tutela copilului în reglementarea legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului în Dreptul nr. 3/2005.

Bodoașcă, Teodor, Unele aspecte critice referitoare la necorelarea unor dipoziții din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu anumite norme din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, în Dreptul nr. 5/2005.

Elisei, C., Implicațiile informatizării societății asupra răspunderii părinților pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori, în Dreptul nr. 2/2002.

Hergheligiu, Liviu, "Dacă este necesară desemnarea unui curator special în cazul când inculpatul minor este chemat în judecată împreună cu părinții săi coinculpați, în Dreptul nr. 3/2003.

Imbrescu, Ion, Imbrescu, Emanuel, Discuții cu privire la recentele acte normative din domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, în Dreptul nr. 7/2005.

Pop, Liviu, Discuții de lege lata cu privire la recunoașterea existenței unui principiu de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia consacrată în Codul civil român, în Dreptul nr. 8/2004.

Salontai, Gabriel, Salontai, Alexandru, Unele aspecte teoretice privind drepturile infractorilor minori, în Dreptul nr. 2/2003

Conventia cu privire la Drepturile Copilului

Voinea Maria, Bulzan Carmen, (2004), cap. III – "Educatia pentru drepturile omului" in "Sociologia drepturilor omului" e-book, regăsit in http://ebooks.unibuc.ro/Sociologie/voinea/4.htm

Educaţia pentru respectarea drepturilor copiilor şi tinerilor