Educatia Parintilor Si Educatia Permanenta

Universitatea Lucian Blaga Sibiu

Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic

Program de studii psihopedagogice, Nivel II

LUCRARE DE LICENȚĂ.

Student: Coordonator științific:

Sumedrea Cristian Mihai Prof.Univ.Dr. Mara Daniel

Sibiu,

2016

Universitatea Lucian Blaga Sibiu

Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic

Program de studii psihopedagogice, Nivel II

LUCRARE DE LICENȚĂ.

Educația adulților și educația permanentă.

Student: Coordonator științific:

Sumedrea Cristian Mihai Prof.Univ.Dr. Mara Daniel

Sibiu,

2016

Cuprins

Argumentarea si actualitatea temei de cercetare. 3

Delimitări terminologice. Cadrul general și aspecte specifice în ceea ce privește educația adulților și educația permanentă. 4

Ce este educația adulților? 4

Incursiune în timp. Educația adulților în lume și în România. 6

Aspecte specifice in educația adulților. 8

Caracteristicile învățării la adulți. 10

Obiective prioritare ale educației adulților. 15

Ce este educația permanentă? 17

Conceptul de educație permanentă. 18

Învățarea permanentă într-o societate a cunoașterii. 20

Educația permanentă în viziunea mai multor pedagogi. 22

Conceptul de educație permanentă abordat din perspectiva motivațională. 24

Obiectivele educației permanente. 30

Educația adulților în contextul educației permanente. 32

Argumentarea si actualitatea temei de cercetare.

Societățile și civilizația contemporană, preponderent industriale și urbanizate, noile evoluții din sistemele și structurile politice, transformările din ce în ce mai profunde ale condițiilor vieții sociale, materiale și culturale, progresul debordant al cunoașterii științifice și al dezvoltării tehnologice, fiecare în parte și toate la un loc generează mari dislocări în toate componentele vieții individuale și sociale ale oamenilor. Ele generează noi tipuri de probleme, antrenează noi exigențe și provocări și pentru sistemele naționale de educație și învățământ, având în vedere legăturile strânse dintre învățământ, educație și societate.

În acest context au apărut și continuă să apară marile probleme și dileme ale perspectivelor adaptării educației la o civilizație, societate și o lume în continuă și din ce în ce mai rapidă și mai inedită schimbare și dezvoltare.

Complexitatea civilizației moderne și contemporane coroborată cu exigențele participării active și responsabile a tuturor indivizilor la această ”nouă lume” au generat preocupări, din ce în ce mai ample și concentrate, consacrate analizei limitelor obiective și subiective ale educației contemporane și perspectivei evoluției sale.

Societatea contemporană plasează omul într-o permanentă stare de adecvare și adaptare la ritmuri tot mai accelerate de desfășurare a evenimentelor sociale, care constituie tot atâtea situații de învățare, exersare și elaborare de strategii acționale noi pentru ființa umană.

În repetate rânduri s-a ”militat” pentru necesitatea educației permanente, achiziția de către individ a unor structuri cognitive, strategii, tehnici, dar mai ales formarea unei mentalități care să favorizeze învățarea pe tot parcursul vieții, cu precădere la vârsta adultă. Centrul de greutate al unei asemenea tip de educație este situat la interferența interesului cognitiv-profesional al adultului cu sensibilitatea, aptitudinile și disponibilitățile sale personale. Pentru ca educația adulților să se poată face cu succes este nevoie ca aceștia să nu se înstrăineze de propria lor personalitate, de ceea ce are ea mai valoros, prin contactul cu niște scheme educaționale rigide. Din contră, adulții trebuie să fie capabili să se manifeste liber și creativ, într-un cadru instituțional favorabil. Acest lucru ar putea fi posibil prin adoptarea și generalizarea modelului paideic drept normă a educației adulților

Praxiologia și epistemologia educației adulților a parcurs mai multe etape. Însuși Platon menționa drept primă componentă a paradigmei filosofice a educației ”natura umană și devenirea ei prin educație” , avansând astfel ideea lui Socrate cu privire la ”cunoaștere ca proces dialectic”. Mai mult decât atât, înțelepciunea populară ne spune că ”omul cât trăiește învață”. De aceeași părere era și părintele educației moderne, pedagogul ceh Jan Amos Comenius, care a afirmat că ”viața este o școală”.

Acțiunea educațională nu mai este localizată în copilărie, adolescență și tinerețe, ci se extinde asupra întregii vieți a individului. Astfel, un rol deosebit îl ocupă aspectele sociale, psihologice și sociologice ale dezvoltării omului. În anii ’90 s-a produs o îmbinare a principiului continuității educației cu cel al învățării pe parcursul întregii vieți, teoreticienii afirmând că s-a urmărit o tentativă de implementare în conștiința socială a sentimentului de responsabilitate mutuală a societății, statutului și persoanei pentru dezvoltarea proceselor educaționale. În această ordine de idei, o condiție sine qua non a promovării educației adulților o reprezintă colaborarea între segmentul non-guvernamental, instituțiile de stat cu atribuții în domeniile educației și muncii, persoanele fizice și partenerii sociali, interesați de calitatea profesională și socială a angajaților.

În etapa dezvoltării celor două sisteme de referință pentru învățare la vârstele adulte, respectiv sistemul educațional și cel profesional, dar și în ceea ce privește implicarea sau ne-implicarea adulților în activitățile de învățare, este nevoie să ne ocupăm și de diagnosticarea motivelor învățării la vârsta adultă în vederea elaborării unor noi modalități și strategii de motivare a adulților pentru învățare.

În opinia noastră, nici teoria și nici practica educațională tradițională nu au investigat îndeajuns aspectele care țin de resortul motivațional-afectiv al învățării de-a lungul vieții. Putem spune că acest lucru s-a datorat în primul rând centrării exclusive a educației tradiționale pe momentul predării, transmiterii de cunoștințe, informații, și mai puțin pe aspectele de natură morală, etică, emoțională și motivațională. Situația societății contemporane, aflată într-o continuă schimbare și remodelare, nu mai acceptă însă perpetuarea unui astfel de sistem. Faptul că educabilii au ajuns să fie percepuți ca subiecți ai educației pune în valoare atât aspectele intrinseci vectorilor de dezvoltare cognitivă, afectiv-motivațională care, în spiritul principiilor educației permanente, durează întreaga viață, cât și calitatea adulților, văzuți ca ”purtători ai activismului conștientizat, cunoscători și transformatori ai universului interior și exterior, în activitatea ideală și practică” (……)

Mai mult, strategia dezvoltării economice a României pe termen mediu califică potențialul uman ca fiind cea mai însemnată resursă a țării . Astfel, problema motivației învățării la vârsta adultă, din care fac parte cei activi din punct de vedere economic, devine foarte importantă și de actualitate. Totodată, problema motivației învățării la vârsta adultă nu se bucură de un interes, cel puțin, la fel de ridicat ca cel al studierii motivației învățării la vârsta școlară, fiind insuficient cercetată.

……………………………………………

Delimitări terminologice. Cadrul general și aspecte specifice în ceea ce privește educația adulților și educația permanentă.

Ce este educația adulților?

Sintagma ”educația adulților” este relativ nouă, deși, din punct de vedere istoric, Comitetul pentru Educația Adulților a luat ființă încă din 1919, în Marea Britanie.

În spațiul cultural românesc, ASTRA, ca Asociație pentru cultura poporului român, poate fi considerată o instituție de educație a adulților.

Cum pedagogia este știința care are ca obiect de studiu educația iar educația este specifică tuturor perioadelor de vârstă, pedagogia adulților poate fi definită ca fiind ramura pedagogică care are ca obiect de studiu educația adulților sau educația la vârsta adultă.

Pedagogia adulților face parte din categoria științelor pedagogice aplicative pe perioade de vârstă, alături de pedagogia antepreșcolara, pedagogia preșcolara, pedagogia școlară și cea universitară.

Educația, ca proces social, insoțește individul de-a lungul întregii sale vieți ajutându-l să se dezvolte atât în plan intelectual, axiologic, afectiv dar și să fie capabil să se adapteze permanent la cerințele societății.

Ideea nevoii de educație, indiferent de vârstă, nu este una nouă. De exemplu, în sec al XVII-lea, Jan Amos Comenius (filosof, gramatician și pedagog ceh, părintele educației moderne), în lucrarea sa Didactica Magna afirma că pedagogia nu poate fi restrânsă la educația din școală sau din familie, ci, aceasta vizează întreaga existență a individului, subliniind astfel nevoia, necesitatea unei educații permanente și universale. Pedagogia adulților începe să se dezvolte și să inflorească incepând cu anii 1930.

În limbajul științelor educației, această sintagmă de educația adulților și-a făcut intrarea mai ales după anul 1960, atunci când rolul instituțiilor de profil ca și cercetările despre o astfel de problematică se bucurau de un interes crescut. Se vorbea tot mai des despre învățământul pentru adulți, despre perfecționare, reciclare și chiar despre universități pentru vârsta a treia. Treptat însă, educația adulților cunoaște modificări profunde, unele dintre acestea fiind parcurse și în prezent.

Secole la rând a existat credința conform căreia educația omului se realizează în prima parte a vieții, adică în copilărie. De altfel, se considera că există trei mari perioade ale vieții omului, respectiv: copilăria – dominată de educație; maturitatea – predominată de muncă; bătrânețea – care era percepută ca fiind o pregătire pentru părăsirea acestei lumi. Treptat, perioada industrială a schimbat puternic și iremediabil întregul conținut al vieții omului, educația fiind nevoită să se prelungească peste vârsta copilăriei. Însăși puternica dezvoltarea a învățământului universitar de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX arată că este nevoie ca instruirea și educația să continue și la vârsta adultă.

Astăzi, definirea educației se face în mai multe feluri, moduri: fie ca ”transformare a conștiinței psihologice a individului”, ” schimbare în sensul experienței umane”; ”proces de asimilare și practicare a informațiilor, valorilor și acțiunilor specifice omului”, etc. În fapt, educația înseamnă construcția și reconstrucția continuă a unui model interior de cunoaștere, apreciere și acțiune în raport cu lumea în care trăim. Educația este totodată un proces de umanizare prin intermediul căreia indivizii dobândesc noi calități umane cu ajutorul cărora pot stabili un echilibru relativ stabil cu mediul social, cultural, profesional, etc.

Pedagogia adulților a inceput să se bucure în timp de un interes din ce în ce mai mare, acest aspect fiind justificat de creșterea valorii sociale și a educației în general, educația fiind privită atât ca sursă de progres pentru societate cât și ca mijloc de conectare a individului la dinamica valorilor socio-culturale de-a lungul vieții.

Adultul este în același timp atât subiect cât și obiect al educației.

Educația adulților reprezintă un proces de emancipare și transformare rațională a societății în schimbare. Prin educația adulților sunt transmise tehnici de gândire și comportament necesare individului, inclusiv cele necesare în gestionarea situațiilor de criză socială și personală. Educația adulților deschide noi orizonturi, oferă soluții la problemele de viață, favorizează însușirea de abilități de învățare și de corectare a unor atitudini neproductive precum și dobândirea unor deprinderi care să contribuie la atingerea obiectivelor și scopurilor esențiale, importante pentru cel educat.

Prima Conferință Internațională a Adulților are loc în anul 1949 la Elseneur, Danemarca. Atunci, după groaznicul cataclism economic, moral, educațional care a fost reprezentat de cel de-al doilea război mondial, comunitatea mondială a resimțit nevoia să se aplece și asupra ”reconstrucției morale”, să restabilească pacea și armonia dintre diferitele culturi și națiuni, să se restaureze încrederea în umanitate. În urma acestei prime conferințe s-au trasat următoarele obiective generale în ceea ce privește educația adulților, respectiv: promovarea și susținerea mișcărilor pentru o cultură de masă; stimularea spiritului democratic și revenirea la spiritul comunitar.

De-a lungul timpului, la această listă inițială de obiective, s-au adaugat si altele, cum ar fi:

Dezvoltarea personalității pe tot parcursul vieții;

Facilitarea participării la viața socio-economică;

Eliminarea inegalităților datorate sistemului educației inițiale;

Dezvoltarea creativității;

Alfabetizarea.

Este important de reținut faptul că educația adulților se adresează tuturor categoriilor sociale, aceasta contribuind la integrarea optimă a indivizilor, cristalizându-se, în final, ca factor de democratizare a vieții sociale și ca mijloc de respectare a dreptului la educație.

Incursiune în timp. Educația adulților în lume și în România.

Pentru a înțelege mai bine semnificația acestui concept aflat într-o permanentă schimbare, am considerat util să surprindem demersurile făcute în această direcție, respectiv programele de educație a adulților și instituțiile care le promovează.

Una din primele lucrări cunoscute, destinate adulților, este CYROPAEDIA lui Xenofon care avea în vedere instruirea formală a adulților din vechea Persie. Se consideră că în India și China au existat din cele mai vechi timpuri programe de educație a adulților.

Prima tentativă europeană de a realiza o instituție de învățământ superior pentru adulți a avut loc în Anglia anului 1597 odată cu deschiderea unei școli care s-a numit Gresham College și care era destinată negustorilor și artizanilor din Londra.

Odată cu revoluția industrială, inițiativele se multiplică sub forma de școli serale, cercuri de studii, organizarea modernă a cursurilor prin corespondență. Între secolele XVIII-XX, programele de educație a adulților cunosc un avânt deosebit.

Prima școală superioară pentru adulți este considerată a fi cea organizată de GRUNDTVIG, în Danemarca. El a conceput școala superioară populară ca un instrument de educație cetățenească și gospodărească post-elementară menită să sporească eficiența gospodăriei țărănești.

Prima Conferință Internațională asupra educației adulților a avut loc la Elsinore, în 1949, când au fost și definitivate obiectivele, care vizau valorile umaniste într-o lume destructurată de război, respectiv ” satisfacerea nevoilor și aspirațiilor adulților în toată diversitatea lor”.

Următoarea Conferință Internațională a Educației Adulților a avut loc la Montreal, Canada în 1960. Numărul țărilor participante a crescut până la valoarea de 50, fiind reprezentate astfel toate continentele. Problema centrală a acestei conferințe a fost legată de distincția care trebuie să se facă între educația permanentă și educația adultilor. În plus, s-a încercat abordarea unor aspecte fundamentale ale educației adulților, cum ar fi:

Identificarea aptitudinilor de învățare la vârsta adultă;

Identificarea trebuințelor indivizilor;

Educația permanentă și educația adulților;

Crearea unor instituții prin care să se asigure educația adulților.

Câștigul teoretic obținut în urma ”confruntărilor”, a dezbaterilor de la Conferința Internațională de la Montreal din 1960, s-a materializat în conceperea educației permanente ca fiind universalul în educație precum și în necesitatea educației de a fi continuă.

După 12 ani de reflecții și cercetări, în 1972, la Tokio, Japonia are loc o noua ediție a Conferintei Internaționale a Educației Adulților în cadrul căreia au fost abordate o serie de noi teme, precum:

Raportul educație permanentă – educația adulților;

Integrarea educației adulților în sistemul general de educație;

Educația adulților și obiectivele economice, sociale și politice;

Metodologia educației adulților;

Identificarea personalului specializat pentru acest tip de educație;

Legislația necesară pentru educația adulților.

În cadrul Conferinței Generale UNESCO din anul 1976, care s-a ținut la Nairobi, Kenia, educația adulților a fost definită ca ”ansamblu de procese organizate de educație cu un conținut și metode specifice, formale și informale prin care se prelungește educația inițială”. Ea urmărește astfel ”învățarea profesională, îmbogățirea cunoștințelor, dezvoltarea aptitudinilor, orientarea profesională nouă pentru dezvoltarea integrală a omului”.

În cadrul Conferinței Internaționale pentru Educația Adulților de la Paris din anul 1985, se conturează mai exact si corect relația dintre educația permanentă și educația politicilor, politicile privind educația adulților, lupta împotriva analfabetismului funcțional.

În următorii ani, cu prilejul diferitelor Conferințe Internaționale ale Educației sau Conferințelor regionale despre educația adultilor, spectrul temelor abordate a fost extins, fiind tratate teme ca:

Noul conținut al educației adulților;

Metodologia specifica educației adulților;

Inovațiile din domeniu;

Formarea personalului calificat pentru acest domeniu

Astfel, treptat, confuzia care aparuse inițial între educația adulților și educația permanentă dispare.

Formarea adulților nu se reduce la organizarea de cursuri sau ateliere. Un număr tot mai mare de adulți incep sau îsi perfecționează studiile în cadrul învățământului superior, fapt care a determinat universitățile să-și schimbe strategia, să-și adapteze oferta educațională la nevoile de formare ale studentului-adult. Este vorba aici despre cooperare între serviciile specializate de educație a adulților din universități și întreprinderi.

În România.

Dacă privim societatea românească de dinainte de 1989, vom constata că educația adulților avea înțelesul culturii de masă.

Nu se poate vorbi de un segment de sine stătător de educație a adulților din moment ce societatea trebuia să fie omogenă, chiar și universitățile fiind supuse ideologiei socialiste.

Profesorul George Văideanu sublinia nevoia unei reforme a educației adulților, o revigorare a cerinței și eficienței sistemului, în contextul unei educații aflate în tranziție, care s-a centrat doar pe obiective cognitive și a ignorat formarea cultural-spirituală a tinerilor și adulților.

O primă acțiune de reorganizare a educației adulților în România post-comunistă este cea de relansare unor modele din trecut. În această categorie trebuie amintită inițiativa de reînființare a societății pentru învățătura poporului român (1866-1948) care a avut ca obiective instruirea și educarea adulților prin cursuri generale și prin propagarea cunoștințelor profesionale. În 1992 societatea a fost reînființată ca asociație de educație și cultură apolitică și care a avut drept direcții educarea comunităților (în special pe cele din mediul rural, în vederea însușirii valorilor naționale și europene), dezbaterea unor teme de larg interes din perspectiva educației permanente, susținerea modernității învățământului, egalizarea șanselor de acces la cultură.

Al doilea tip de acțiuni a constat în înființarea de noi instituții după modelul occidental. Este vorba aici despre organizarea unor ateliere de formare a managerilor în educația adulților sub denumirea de ”formarea formatorilor”.

Un rol deosebit în relansarea educației adulților l-a avut Institutul Internațional al Asociației Universale Populare Germane, care și-a început acțiunile în 1993, cu scopul de a promova educația adulților în România, având un rol decisiv în sprijinirea instituțiilor prin programe de pregătire a personalului didactic, de formare și monitorizare a unei rețele naționale de instituții de educare a adulților.

Începând cu anul 1995 se înregistrează o sporire a interesului pentru cursuri de formare profesională, se construiesc instituții de formare, precum Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (AJOFM).

Aspecte specifice in educația adulților.

Cauzele educației adulților derivă din marile dezechilibre care au avut loc în a doua jumătate a sec. XX, in special cele dintre om și lume. Prin introducerea schimbării ca mijloc de adaptare, omul este nevoit să se schimbe și el. Așa se face că între ceea ce acesta gândește, apreciază și face practic apar discrepanțe majore. Depășirea acestora nu poate fi făcută decât prin modificarea propriei cunoașteri, a propriului sistem de valori și capacități de acțiune.

Dificultatea conceptului de educație a adulților derivă atât din ruptura epistemologică produsă în zilele noastre cât și din relativa slabă cunoaștere a adultului, dacă nu și a copilului și tânărului în general. De regulă, educația s-a făcut doar pe bazele fiziologiei, anatomiei și psihologiei și mai puțin pe cele ale antropologiei. Teoria educației pare să nu fi încorporat încă ideea conform căreia in fiecare individ există o istorie a speciei.

Din punctul nostru de vedere, educația reprezintă o formă esențială de adaptare a omului la lume și a lumii la om. Această adaptare se face printr-un model interior tridimensional de cunoaștere-apreciere-acțiune. Întreaga activitate a omului de la momentul nașterii și până la vârsta de 18-20 de ani constă în construirea unui astfel de model interior al lumii cu ajutorul căruia gândește, acționează și apreciază. Cum acest model este specific unui anume timp, schimbarea cunoașterii, a valorilor și a modurilor de acțiune din jur ne obligă la o revizuire periodică a lui. Având în vedere aceste aspecte, credem că educația adulților ar consta tocmai în aceste schimbări majore din modelul interior al lumii noastre, sub presiunea desfășurării evenimentelor din afară și din lăuntrul nostru.

Specific adulților este angajarea lor variată într-o multitudine de roluri. În mod paradoxal și contrar părerilor de până acum, s-a constat faptul că această angajare în multiple roluri sociale nu facilitează schimbarea, ci, dimpotrivă, conduce la o inerție în raport cu schimbarea. Cu alte cuvinte, adultul nu acceptă ușor schimbarea deoarece acest lucru implică modificarea structurală a întregului model explicativ, valoric și acțional. Schimbarea este posibilă plecând de la ceea ce este util și accesibil.

Un aspect deosebit de important care trebuie avut în vedere se referă la gradul de participare în educația adulților. Adică nu o educație care se face unor mase caracterizate de lipsa totală a acesteia (a implicării, interesului) ci o educație care naște din participarea maselor de oameni, aflați pe diferite trepte de dezvoltare socială, profesională și care operează cu anumite simboluri și semnificații culturale.

Accepțiunea de mai sus scoate la suprafață un înțeles mai profund al însuși actului de educație, respectiv acela de expansiune a activității umane valoroase în raport cu omul. Aceasta este una dintre paradigmele fundamentale ale epocii noastre respectiv nevoia de mediu uman, de activitate valoroasă poate fi realizată numai prin crearea ei și receptarea noii civilizații la nivelul maselor. Convergența înțelegerilor este dată de progresul de învățare, de nivelul de rezolvare al paradoxului dintre ceea ce ne cere practica și nivelul capacităților noastre de înțelegere și participare la creație și receptarea civilizației noi. De aici rezidă imperativul major al epocii contemporane, acela de să învăță, să gândim, să simțim și să lucrăm într-un mod creator, nou.

Prin urmare, educația adulților are în vedere:

Compensarea unei educații inițiale deficitare/insuficiente;

Completarea cunoștințelor generale;

Formarea continuă.

Dificultățile teoretice și practice sunt mari. De regulă, este mai ușor să concepi o realitate nouă utilizând instrumentele vechi, însă nu și productiv. Ce dorim să spunem face referire la încercarea de a gândi procesul de învățare la adulți prin instrumentele utilizate în cazul copiilor. Este adevărat că atât copilul cât și adultul au ca și caracteristică comună învățarea, însă diferențierile și deosebirile sunt esențiale: dacă la copii procesul de învățare este sinonim cu acumularea și structurarea informațiilor, la adulți este vorba de aprofundare, restructurare, creație.

Noul principiu al educației școlare – învăț azi, produc azi – care îl înlocuiește pe cel vechi – învăț azi, produc în viitor – tinde să se apropie de cel al educației adulților însă rămân diferențe de ordin esențial, fiind vorba de statutul și rolul celor care învață. Subliniem principala diferență care stă la baza organizării și funcționării educației adulților în raport cu cea a copiilor. În cazul adulților, educatorul nu se referă la acea persoană (învățător, profesor) care face educație ci semnifică în primul rând activitatea de instruire pe care persoana educată o desfășoară cu grupul uman, cu colectivul din care acesta face parte.

Învățarea în cazul educației adulților înseamnă participare. Pasivitatea, metodele tradiționale, școlărești nu pot da rezultate datorită condițiilor modificate în care se produce învățarea.

Pentru o înțelegere mai aprofundată cu privire la ce poate face și ce nu poate face educația adulților considerăm necesar să ne oprim asupra câtorva caracteristici definitorii ale acestora. Din punct de vedere etimologic, cuvântul adult provine de la participiul trecut al lui adolesco (care s-a întărit, dezvoltat, a crescut). Termenul de adult face referire deci la ceea ce este crescut, format fiind sinonim cu matur. Sub aspect psiho-psihologic, stadiul de adult cuprinde simultan atât maturizarea fizică, morală, socială dar și cea emoțională și afectivă. Maturizarea presupune acceptarea unui nivel satisfăcător în ceea ce privește dezvoltarea unei aptitudini. Spre exemplu, în societatea românească tradițională, pentru o tânără se considera satisfăcător nivelul de dezvoltare de la vârsta de 16 ani, dată la care se încheiau numeroase căsătorii.

Maturizarea cere însă o raportare la ceva, fie la nivelul cerințelor vieții, fie la cele ale muncii. Munca și viața sunt, deci, cele două dimensiuni-cadru de referință în raport cu care măsurăm educația, stadiul de adult ori cel de maturizare. Cum munca și viața sunt niște sisteme deschise, în dinamică înseamnă că nu rămâne decât o învățare, o educare, implicit o motivare într-un proces de adecvare permanentă la mediul social pe a cărui scenă suntem niște ”actori”.

Caracteristicile învățării la adulți.

Conceptul de educație a adulților prezintă cinci caracteristici normative, respectiv (Bhola, 1985):

Globalitatea și continuitatea: pentru că se extinde pe parcursul întregii vieți și având un caracter de permanență, se mai utilizează sintagmele ”educație continuă, recurentă” sau educație pentru ”a doua șansă”, iar pentru ca vizează progresul material și social, asumarea de responsabilități, UNESCO insistă asupra expresiilor ”dezvoltare comunitară” (ansamblul de principii și metode destinate să suscite, printre membrii unei comunități, un interes pentru progresul material și social și voința de asumare a responsabilităților) și ”educație comunitară” (principiu după care educația trebuie să dezvolte interesul pentru comunitate și ameliorarea calității vieții);

Minimum-ul indispensabil: toți oamenii au nevoie de o educație fundamentală, de o educație de bază, de un minimum educativ pentru a înțelege mecanismele vieții comunitare și responsabilitatea cetățenească;

Libertatea structurală: posibilitatea de a fi educați și în afara instituțiilor școlare tradiționale;

Utilitatea: caracter funcțional, ajutându-l pe individ să-și rezolve problemele vieții;

Echitatea: oferta se adresează în mod egal tuturor, în special celor dezavantajați.

Educația adulților, din perspectiva modelului propus de Avanzini, înseamnă deopotrivă formarea persoanelor adulte, formarea permanentă, educația adulților (lărgirea polivalenței, modificarea statutului persoanei prin dobândirea unei culturi solide) și educația permanentă (prin fixarea unor scopuri ambițioase de dezvoltare). Educația adulților are deci un specific al său, ea răspunde nevoilor indivizilor (de a învăța sau de a se schimba) și dorințelor acestora (de a acumula și schimba condiția lor socială și personală), stimulează crearea strategiilor de (auto)dezvoltare.

De ce a fost nevoie să se delimiteze educația adulților de cea a copiilor?

În primul rând, pentru că există diferențe psihopedagogice între adult și copil. Acestea rezidă din statusul lor deosebit: ”Un copil se vede pe sine mai întâi ca pe o personalitate complet dependentă. El se vede pe sine în prima sa stare conștientă ca fiind complet dependent de lumea adultă care ia decizii pentru el, îl hrănește ,îi schimbă scutecele și constată că îl jenează. În timpul copilăriei și tinereții sale, această dependență este întărită prin deciziile ce sunt luate pe seama sa în familie, în școală, pe terenul de joc și oriunde se află. La un moment dat însă, el începe să simtă plăcerea de a lua el însuși decizii pentru sine. A fi adult înseamnă a fi independent. În momentul în care se produce această modificare, se dezvoltă în ființa umană o trebuință psihologică profundă de a se vedea pe sine însuși, de a fi văzut de alții ca fiind într-adevăr independent” (Knowles, 1970).

În al doilea rând, spre deosebire de învățarea la copii, învățarea adulților se axează pe situații concrete, decupate din viață, făcându-se apel la experiența lor. Elementul de continuitate are o importanță deosebită în motivarea adulților pentru învățare.

Dintre caracteristicile învățării la adulți, menționăm următoarele (Kidd, 1981):

Omul învață întreaga viață, chiar dacă traversează perioade de evoluție sau de declin în această acțiune;

Efectul învățării constă în schimbările de rol ale individului care presupun câștigarea unor competențe profesionale și interpersonale;

Prin socializare, individul dobândește maturitate (capacitatea de auto-conducere, auto-disciplină, autonomie, auto-înțelegere) și din această perspectivă abordează el evenimentele vieții;

Experiența (mai multă, mai diversă, organizată în mod diferit) contează enorm în hotărârea adultului de a se angaja în actul învățării;

Dorința de a activa, de a se angaja, de ”a se trezi” la viață îi conduce pe mulți adulți în experimentarea statusului de autodidacți, oameni care învață întreaga viață;

Pentru adultul care învață, timpul și bătrânețea au semnificații deosebite. Aceștia au o viziune diferită asupra realității și își gestionează cu grijă timpul, contactele interpersonale, apreciază situațiile sociale.

Adesea, adulții opun o anumită rezistență la învățare, percepută ca un ”dureros proces al schimbării pe planurile personal și intelectual, ca și asupra celui al operațiilor manuale pe care le presupune învățatul” (Kidd, 1981). Adulții au tendința de a fi susceptibili când li se cere să gestioneze noi dificultăți sau abordează învățarea având conștiința condiției și a rolului lor deosebit. Tocmai de aceea se recomandă plasarea lor într-un context încurajator al unui grup de învățare. Muncind în grup, în ritmul lor propriu și fără constrângerea exterioară în pregătirea examenelor, ei câștigă încredere în propriile lor forțe și apetență pentru efortul învățării. Rezultatele sunt mai bune atunci când aceștia se angajează în cercetare și descoperire, când ambianța învățării este stimulatoare.

Pentru a înțelege cum învață adulții, trebuie să identificăm nu numai rolurile pe care ei și le asumă, sarcinile cu care se confruntă, ci și împrejurările de viață pe care le înfruntă. Soluția propusă de Viviane de Landsheere este aceea a articulării ideii de muncă ce cea de învățare într-o abordare unitară. Adultul învață pentru el însuși, pentru a evolua profesional și social. Privind lucrurile din această perspectivă, se va ține seama de capacitatea și dorința sa de a-și asuma responsabilitatea propriei formări și de a-și planifica acest proiect de lărgire a spectrului cunoașterii.

Ce ii determină pe adulți să se angajeze în eforturi noi, deși acest lucru nu li se impune în mod imperios?

O anchetă condusă pe un număr de 12000 de subiecți din diferite țări, realizată de Boshier și Collins în 1983, a condus la identificarea a șase factori motivanți:

Nevoia de a stabili contacte sociale noi, de a intra în relație cu alții, de a-și asigura un statut favorabil, de a ”străluci” social;

Dorința de a progresa profesional;

Dorința de a evada din rutina cotidiană, de a schimba idei, de a se distra, de a accede la ocupații interesante;

Năzuința de a-și îmbunătăți calificarea, de a desfășura activități utile pentru comunitate;

Dorința de a răspunde favorabil unor așteptări sociale formulate de cei superiori ierarhic, de prieteni, asociații profesionale, etc;

Interesul personal, curiozitatea, nevoia de lărgire a orizontului spiritual.

Între alte motive invocate, s-au mai calificat următoarele: a te menține în direcția de evoluție bună; gustul de a răspunde provocărilor; de a face față unor situații noi; dorința de a-i depăși pe ceilalți; nevoia de putere (De Landsheere, 1992).

Trăsătura cea mai evidentă a învățării la adulți este responsabilitatea cu care ei caută să-și însușească cunoștințe și deprinderi. Adultul este motivat de planurile lui de viață, de aspirațiile sale. El este un om independent (spre deosebire de copil care este dependent) și se angajează într-o activitate (de învățare) numai dacă există o corelație între proiectele sale de viață și dorința imperioasă de a le realiza. Adultul ia decizia de a redeveni elev, să învețe, numai dacă găsește că trebuie să-și schimbe statusul (condiție psihosocială a învățării) – fie ca profesionist, fie ca membru al familiei sau al unor microgrupuri. Dacă nici munca profesională, nici activitatea socială, nici situația familială nu-i provoacă această dorință, atunci adultul va fi foarte greu de convins să învețe (Urbanczyk, 1975). Statusul de elev-adult înseamnă unele perturbări ale activității profesionale, familiale, sociale, datorate nevoii de timp pentru a învăța, înseamnă unele dificultăți și chiar conflicte.

Învățarea adulților, spune Kidd, este o „luptă”, accentul punându-se pe atitudinea activă a individului care, departe de ”a primi învățătura”, caută, descoperă, stabilește, dobândește cunoștințe, deprinderi, obiceiuri. Adultul dorește ceva, face ceva, dobândește ceva. Toate aceste verbe sunt active, învățatul adultului nu înseamnă acumulare ci o reorganizare sau restructurare a ceea ce știe, înseamnă o schimbare în comportament și o transformare a întregii personalități.

Teoria învățării adulților.

Învățarea adulților are tendința să se îndepărteze de la modul de elaborare pedagogic tradițional spre valorificarea particularităților adultului. Existența tehnologiilor specifice învățării adulților necesită nevoia oferirii unor precizări cu privire la această învățare.

Acceptarea modului de realizare andragogică a învățării impune profesorului obligativitatea de a lua în considerare, pentru elaborarea tehnologiei, următoarele aspecte:

Mediul fizic în care se desfășoară actul învățării care trebuie sa fie unul de așa natură încât adulții să se simtă nestingheriți;

Climatul psihologic ar trebui să fie unul în care adulții să se simtă acceptați, respectați și susținuți. Este nevoie de existența unui spirit de respect reciproc și colaborare între profesori și audienți, să existe și să predomine libertatea de exprimare fără teama de a fi ridicol. Individul tinde să se simtă ”matur” într-o ambianță binevoitoare și neoficială;

Comportamentul și ținuta profesorului influențează caracterul activității de studiu mai mult decât orice alt factor luat în parte;

Dat fiind faptul că adulții reprezintă ei înșiși o bogată sursă pentru studiu, accentul principal trebuie pus pe tehnicile care fac uz de experiența lor (metodele participative de instruire stimulează participarea la mediul axat pe studiu).

Paradigma andragogică impune ca tehnologiile educaționale să pornească de la diferențele care există între copii și adulți în procesul de învățare:

Pentru a-i ajuta pe adulți să învețe într-un mod care intensifică implicarea lor în calitate de elevi care se auto-direcționează, profesorul ar trebui:

Să-i ajute să-și determine nevoile de studiu;

Să planifice activitățile de studiu în funcție de comportamentul inițial individual al participanților;

Să-i ajute pe participanți să înțeleagă cum să valorifice mijloacele de studiu, inclusiv experiența de a-și împărtăși modalitățile personale de studiu cu alții;

Să evidențieze metodele de instruire bazate pe experiență și participare;

Să faciliteze abordarea problemelor, metodelor de instruire bazate pe soluționare și participare activă;

Să reducă în mod treptat dependența participanților de profesor;

Să susțină utilizarea tehnicilor de apreciere formatoare, inclusiv schimbul liber de apreciere din partea celorlalți.

Educația adulților vizează dezvoltarea tuturor rolurilor sociale pe care le poate interpreta orice individ uman: profesionale, familiale, civice și culturale.

Procesul de învățare în andragogie se referă la schimbarea cunoștințelor, aptitudinilor și a experienței celor instruiți. Principala problemă a oricărei instruiri este cea a creării unui mediu ambiant care să stimuleze creșterea la maximum a oportunităților în desfășurarea procesului de învățare. Pentru aceasta, este nevoie să cunoaștem care sunt caracteristicile procesului de învățare specifice adulților:

Adulții sunt elevi care se orientează spre propria lor persoană. Pe măsură ce ne maturizăm, crește capacitatea de a utiliza experiența acumulată în timpul procesului de învățare și de a organiza acest proces spre rezolvarea problemelor cotidiene;

Adulții sunt participanți activi. În cadrul procesului de învățare adulții nu vor fi participanți pasivi, aspect caracteristic procesului de educație formală, ci vor fi deosebit de activi;

Adulții tind să valideze noile informații. Aceștia încearcă să le treacă prin propriile standarde și experiențe și numai apoi le acceptă;

Adulții învață prin colaborare. Aceștia nu sunt niște recipiente goale care urmează a fi umplute cu cunoștințe și aptitudini de către un profesor atotștiutor.

Procesul de învățare trebuie să se bazeze pe un parteneriat echilibrat între instructor și cel instruit.

După David Kolb, modelul de învățare la adulți este un proces ciclic continuu care este format din patru etape, respectiv:

Învățarea pornește de la o experiență concretă – etapa de experimentare;

Individul reflectă asupra experienței și adună informații – etapa de observare și reflectare;

Indivizii încep să generalizeze propriile experiențe – etapa de teorie și concepte;

Noile idei sunt testate în situații noi – etapa de aplicare și testare.

Toate aceste patru etape joacă un rol important în schimbarea unui comportament: fără o experiență concretă și reflecție asupra acestei experiențe este dificil de înțeles ce anume trebuie învățat și de ce fără teorie și repere nu se înțelege cum trebuie determinată sau soluționată problema într-un mod diferit.

În general, studiile referitoare la modalitățile prin care adulții învață cel mai eficient arată că formarea conține tendința de a avea mai mult succes atunci când:

Participanții s-au implicat în definirea sau rafinarea propriilor obiective de învățare;

Conținutul formării se concentrează asupra problemelor reale cu care se confruntă participanții;

Formarea are loc într-un mediu variat și participativ;

Se poate crea un mediu activ de învățare și un nivel ridicat de participare.

Obiective prioritare ale educației adulților.

Obiectivele prioritare ale educației adulților ar putea fi sistematizate astfel:

Expresia de ”educație a adulților” se referă la ansamblul proceselor organizate ale educației, conținuturilor, metodelor de formare care prelungesc sau completează educația inițială. Scopul educației adulților este acela de dezvoltare a aptitudinilor, îmbogățirea cunoștințelor, îmbunătățirea calificării tehnice și profesionale, familiarizarea cu noi orientări, ajutor acordat omului pentru a se putea integra socio-profesional mai bine și pentru a participa la dezvoltarea sa și a colectivității din punct de vedere socio-economic și cultural;

Educația adulților nu poate fi considerată ca fiind o acțiune izolata, ci trebuie văzută ca un subansamblu integrat într-un proiect global al educației permanente;

Educația permanentă desemnează un proiect global care are în vedere restructurarea sistemelor educative deja existente, de la dezvoltarea tuturor posibilităților formative până la sistemele educative. Într-un asemenea cadru, omul este un agent al propriei educații, demersul său rezultând din interacțiunea permanentă între acțiunea și reflecția sa;

Educația trebuie să se deschidă tuturor dimensiunilor existenței, să vizeze toate tipurile de competențe și toate domeniile acțiunii, să favorizeze toate formele de dezvoltare a personalității;

La Conferința Internațională de la Paris, din anul 1985, s-a subliniat faptul că educația adulților are o dublă finalitate: înflorirea personalității și favorizarea participării socio-economice și culturale. Au mai rămas, ca preocupări semnificative, obiective precum alfabetizarea și stăpânirea unui limbaj de bază; reducerea inegalităților datorate imperfecțiunii sistemelor educative; perfecționarea și reciclarea profesională, dezvoltarea creativității și participarea la viața culturală. S-a considerat ca educația adulților oferă alternative la învățământul formal. Tot educația adulților se preocupă și de formarea oamenilor în spiritul înțelegerii și al păcii.

Cu toate că educația adulților se adresează tuturor oamenilor, tuturor categoriilor sociale și permite ansamblului populației active să se adapteze la evoluția continuă a cunoașterii și a cerințelor contemporane, ajutându-i pe indivizi să se integreze, să-și îmbunătățească condițiile de viață, experții au identificat însă câteva grupuri prioritare care au nevoie de o asistență deosebită. Între grupurile umane care necesită o atenție și un tratament deosebit este și cel al femeilor, în vederea stimulării participării lor pe plan intelectual, social, economic, civic, moral și spiritual. Alte grupuri prioritare sunt: tineretul- care are nevoie de asistență pentru integrarea sa socială mai eficientă; persoanele cu handicap- pentru inserția lor socială, economica, culturală; persoanele vârstnice- pentru menținerea tonusului psiho-fizic și folosirea lor în munci mai puțin solicitante. Este nevoie, în acest sens, de o atitudine deschisă care să faciliteze utilizarea eficientă a tuturor resurselor acestor categorii umane.

În Declarația de la Hamburg asupra educației adulților, din anul 1997, redactată la finele celei de a-V-a conferințe, se întăresc câteva idei mai vechi, se nuanțează altele și se conturează noi opțiuni și strategii de acțiune:

Această acțiune se axează pe afirmarea omului într-o societate cu caracter participativ, fondată pe respectul pentru drepturile omului, permițând o dezvoltare durabilă și echitabilă. Fără o participare veritabilă și explicită a oamenilor în general, umanitatea nu va supraviețui și nici nu va putea răspunde provocărilor viitorului;

Educația adulților, s-a stabilit la Hamburg, nu este numai un drept ci și o cheie pentru secolul XXI, o consecință a unei cetățenii active și condiția unei participări plenare și active la viața societății. Ea contribuie într-o măsură covârșitoare la dezvoltarea ecologică durabilă, la promovarea democrației, a justiției, a echității dintre sexe și la dezvoltarea științifică, socială și economică precum și la edificarea unei lumi care preferă dialogul în detrimentul violenței, promovând astfel o cultură a păcii fondată pe justiție. Educația adulților are ca finalitate suportul acordat indivizilor în efortul lor de a-și afirma identitatea și de a da un sens superior vieții lor;

Educația adulților desemnează un ansamblu de procese de învățare, formale și de alte tipuri grație cărora individul adult, aparținând unei societăți, își dezvoltă aptitudinile, își îmbogățește cunoștințele și își ameliorează calificarea tehnică li profesională sau se reorientează în funcție de nevoile sale și de cele ale societății. Un astfel de tip de educație înglobează deopotrivă atât educația formală, non-formală, permanentă cât și toată gama de posibilități de învățare informală și ocazională existente într-o societate educativă multiculturală;

Proces care durează întreaga viață, educația adulților are ca obiectiv dezvoltarea autonomiei și a simțului responsabilității la fiecare individ și în rândurile fiecărei comunități, asistându-i să facă față transformărilor care afectează economia, cultura și societatea în ansamblul său, să promoveze coexistența și toleranța ca modele de participare a cetățenilor la viața colectivității. Un alt obiectiv major este acela de a permite indivizilor și comunităților să-și gestioneze soarta și să răspundă provocărilor viitorului. În acest sens este important ca educația adulților să se fondeze pe tradițiile locale, pe cultura și valorile care facilitează și stimulează participarea;

În ultimele decenii, constată participanții la conferință, educația adulților a evoluat mult și s-a diversificat, devenind astfel un imperativ, atât în viața curentă cât și în cea profesională. Noile exigențe ne obligă pe fiecare sa ne reactualizăm cunoștințele și competențele, amplificând rolul statutului dar și al altor tipuri de organizații ale societății civile în organizarea acestui proces. Statul garantează dreptul la educație pentru toți cetățenii săi, însă el încurajează și noi parteneriate în sectorul public, privat și cel asociativ, oferind consultanță, controlând și evaluând;

Noua concepție despre educația adulților aduce în prim plan practicile actuale, în măsura în care ele necesită organizări complexe și rețele în cadrul unor sisteme formale și nonformale. Finalitatea urmărită este dezvoltarea creativității și flexibilității fiecărui actor social, întreaga sa viață. Obiectivul ultim trebuie să fie crearea unei societăți educative atașate justiției sociale și binelui general.

Ce este educația permanentă?

Fiind un fenomen social iar societatea fiind supusă unei permanente transformări, tot așa și ființa umană este supusă și ea aceluiași proces de educație pe tot parcursul vieții.

Educația permanentă este în strânsă legătură cu educația formală pentru că omul are nevoie de o pregătire realizată în școală ”pentru a învăța să învețe”. Obiectivele educației permanente nu pot fi disociate de cele ale educației realizate în general, de cele ale educației școlare, principiul educației permanente fiind pus în relație directă cu produsul individual și social. Educația, ca activitate complexa, începe încă de la naștere și se continuă pe tot parcursul vieții prin intermediul celor trei forme ale sale, respectiv: educația formală, informală și non-formală. De aici rezultă caracterul permanent al educației. Educația nu trebuie să nu se poate rezuma la ceea ce oferă școala de toate gradele, indiferent de cât de elevată ar fi aceasta. Educația trebuie să continue concomitent cu școala cât și după absolvirea școlii și facultății, să continue tot timpul și întreaga viață. Acest lucru este dezirabil în vederea feririi omului de sentimentul de autosuficiență, de limitele instruirii și dezvoltării personalității sale.

Educația permanentă nu se reduce numai la educația continuă sau numai la formarea profesională continuă. Educația permanentă, pentru a fi eficientă și de valoare, trebuie să se centreze pe educație, aspect care cere învățământului să pregătească tineretul studios pentru autoeducație .

Educația permanentă nu este o formă de educație (precum cea formală, non formală sau informală) și nici un nou tip de educație (precum cea intelectuală, morală, estetică, etc), ci, un principiu de proiectare și organizare a educației în perspectiva desfășurării sale în diferite forme pe toată perioada vieții. Educația permanentă este un sistem educațional deschis, compus din obiective, conținuturi, forme și tehnici educaționale care asigură întreținerea și dezvoltarea continuă a potențialului cognitiv, afectiv și acțional al personalității, al capacităților și deprinderilor de autoeducație, formarea de personalități independente și creative. Principiul educației permanente subliniază importanța cuprinderii în procesul educațional a integralității individului și a tuturor formelor de educație. Educația permanentă este nemijlocit legată de diagnoza și prognoza educației, de programarea și inovarea pe termen lung a educației.

Un alt efect benefic al educației permanente se răsfrânge și asupra prevenirii îmbătrânirii timpurii din punct de vedere cerebral și psihosocial, contribuind astfel la menținerea unei tinereți spirituale îndelungate. Savantul japonez Matsuzawa afirma următoarele: ”să gândești activ, continuu și intens căci oprești îmbătrânirea creierului (desigur, pentru o anumită perioada) și obții performanțe deosebite, până la creații de mare valoare și eficiență”.

Conceptul de educație permanentă.

În viziunea lui Thomas J., educația permanentă cuprinde, în interdependență, toate aspectele și dimensiunile educației, întregul care rezultă fiind mai mult decât suma părților: ”Educația permanentă nu este nici un sistem, nici un domeniu educativ, ea este principiul pe care se bazează organizarea globală a sistemului educațional. Educația permanentă este un adevărat proiect educativ care are un caracter prospectiv și vehiculează un sistem de valori. Ea implică, în ultimă instanță, un proiect de societate” .

Educația permanentă reprezintă un principiu organizatoric și filosofic care presupune că educația se suprapune pe dimensiunea întregii existențe a omului. Aceasta este destinată să permită fiecărui individ să-și dezvolte personalitatea cu ajutorul unui sistem complex de mijloace care trebuie să răspundă nevoilor și aspirațiilor de ordin educațional și cultural ale acestuia. Printre condițiile care au impus acest principiu în practica educațională actuală sunt:

Evoluția științifică și tehnologică din a doua jumătate a secolului XX care a condus la o ”explozie” a cunoașterii, concomitent cu fenomenul de perisabilitate rapidă a cunoștințelor. Volumul de cunoștințe asimilat de către individ în școală nu ii poate fi de folos, eficient, pe parcursul întregii sale vieți, acesta fiind obligat ca la scurt timp după finalizarea studiilor, prin prisma obligațiilor profesionale, sociale, culturale, să deprindă priceperi și cunoștințe noi, în acord cu noile coordonate ale științei și tehnicii;

Noile mutații din viața socio-economică, politică și culturală care au condus la schimbarea, în mare măsură, a statusului economic și social al oamenilor prin trecerea în sectorul secundar, terțiar (servicii) și mai apoi în cel cuaternar (cercetare). Aceste mutații, coroborate cu schimbările survenite în structura și funcțiile familiei, necesită din partea tuturor eforturi susținute și permanente de adaptare la condițiile de mediu mereu în schimbare;

Schimbările în structura demografică indică o creștere a populației vârstnice. Prin intermediul educației primite, aceștia pot fi determinați ca și după părăsirea câmpului muncii să rămână activi, productivi și creativi;

Creșterea timpului liber poate reprezenta o sursă de progres și bunăstare dar și o cauză de regres. Educația permanentă poate garanta o utilizare cât mai eficientă a timpului liber

Principalele caracteristici ale educației permanente sunt următoarele:

Educația nu se termină la sfârșitul instrucției școlare, ci acoperă întreaga existență a unui individ;

Educația permanentă nu este dedicată exclusiv adulților, ci, ea cuprinde și unifică toate etapele educației: faza preșcolară, primară, liceală, universitară, postuniversitară;

Educația permanentă include în același timp modalitățile formale și informale, aceasta încorporând atât învățarea planificată cât și pe cea accidentală;

Comunitatea, grupurile sociale, întregul mediu deține un rol foarte important în educarea individului. Educația permanentă îmbracă astfel un caracter universal și democratic. Educația permanentă constituie democratizarea educației;

Educația permanentă este alcătuită din două componente: o componentă generală și una profesională. Aceste componente nu sunt diferite una de cealaltă, ci sunt într-o relație de interdependență și interactivitate;

Educația permanentă exercită o funcție coercitivă, aceasta contribuind la remedierea dificultăților educației actuale;

Principalele funții ale educației permanente sunt: integrarea, inovarea și adaptarea reciprocă a individului și a societății;

Ocazia, motivația și educabilitatea sunt cele trei condiții esențiale în vederea realizării educației permanente;

Scopul final al educației permanente este acela de a ameliora și de a îmbunătăți condițiile de viață.

Ultimul deceniu a impus pe plan mondial o nouă viziune asupra educației respectiv educația permanentă. Acest concept nu este nou însă. În 1919, comitetul pentru educația adulților din Anglia lansează pentru prima dată ideea educației permanente, pentru ca mai apoi, în 1929 să apară chiar și o lucrare cu acest titlu. Este nevoie să precizăm faptul că educația permanentă a apărut în contextul educației adulților. Educația adulților a experimentat și generalizat, cel puțin sub aspectul formelor și al metodelor, modalități instructiv-educative de autentică modernitate: studiul care alternează cu munca; activitatea în grup; co-participarea la elaborarea și desfășurarea programelor educative; autodidaxia, ș.a.m.d.

Toate aceste aspecte au făcut ca, tocmai în sistemul educației adulților, să se contureze conceptul de educație permanentă. Dacă în 1948, la conferința internațională asupra educației adulților de la Elsinore, Danemarca, această idee a apărut într-un mod cu totul sporadic, la cea de-a doua conferință, care a avut loc la Montreal în 1960, conceptul era aproape definit, pentru ca mai apoi, în 1972, la cea de-a treia conferință de la Tokio, să se poată chiar discuta despre ”educația adulților în sistemul educației permanente”.

Până în prezent nu există o definiție consacrată pentru educația permanentă și tocmai de aceea se operează mai degrabă cu caracteristici conceptuale. În lucrarea ”Bazele educației permanente”, apărută sub egida institutului de educație permanentă de pe lângă UNESCO, sunt inserate 30 de asemenea caracteristici conceptuale. Sintetizând aceste caracteristici, se poate aprecia că ”educația permanentă se constituie ca un ansamblu de mijloace puse la dispoziția oamenilor de orice vârstă, sex, situație socială și profesională pentru ca ei să nu înceteze să se formeze de-a lungul vieții, cu scopul de a-și asigura deplina dezvoltare a facultăților și participarea eficientă la progresul societății”.

Marii gânditori au insistat asupra ideii conform căreia educația trebuie să se exercite asupra individului pe tot parcursul vieții sale.

Paul Lengrand vede educația permanentă ca o acțiune în stare ”să favorizeze crearea structurilor și metodelor care să ajute ființa umană, în tot cursul existenței sale, în procesul continuu de pregătire și dezvoltare; să pregătească individul pentru ca acesta să devină cât mai mult propriul subiect și propriul subiect al dezvoltării sale prin intermediul multiplelor forme de autoinstruire” ;

Bertrand Schwartz definește educația permanentă ca fiind o ”integrare a actelor educaționale într-un veritabil continuum în timp și spațiu prin jocul unui ansamblu de mijloace (instituționale, materiale, umane) care fac posibilă această integrare”. Astfel, după opinia acestuia, educația nu se limitează la un singur subsistem educativ, cum ar fi școala de exemplu, ci înglobează toate activitățile sociale care sunt purtătoare de educație. În perspectivă, ”ideea de permanență a educației va fi în așa măsură în obicei, încât nu se va mai vorbi decât de educație, noțiunea de permanență fiind inclusă în însăși ideea de educație” .

Pentru Bogdan Suchodolski, extinderea educației permanente va determina ca aceasta să devină ”un mijloc de dezvoltare a nevoilor și interesului pentru valorile culturale, pentru că ea corespunde orientării preferințelor și înclinațiilor umane și pentru că ea face viața noastră mai colorată și mai valoroasă” .

Majid Rahnema considera și el că educația permanentă ”își propune să se adreseze ansamblului ființei în devenire, în toate domeniile și de-a lungul întregii vieți, ea transcede nu numai barierele artificiale între educația școlară și non școlară și distincția clasică între învățământul public general și educația adulților, dar se bazează de asemenea, în mod esențial, pe unitatea dintre procesele educative și viața care formează personalitatea umană; ea se referă în același timp la educația fundamentală, la dreptul la timp liber sub aspectul său activ, cultural și artistic și la accesul permanent la mijloacele educative în stare să dezvolte potențialul creator, intelectual și fizic al omului” .

Conceptul și sistemul educației permanente oferă răspunsuri la numeroasele probleme ale relației predare-învățare.

Educația permanentă, în accepțiunea sa cea mai largă, exprimă aria sa socială, ca tendințe și perspective ale vieții educaționale contemporane: ”educația permanentă este educația tuturor oamenilor pe tot parcursul vieții lor”. Explicitând, această formulare vizează, pe de o parte, un învățământ în reprize, pe perioade ale vieții, în mișcare verticală, de la tinerețe și până la bătrânețe iar pe de altă parte, un învățământ în mișcare orizontală și care realizează o îmbinare continuă a educației instituționalizate cu influențele educaționale și culturale informale, difuze. O asemenea definiție nu precizează însă conținutul pedagogic și metodele unui proces educativ de lungă durată, complex și prin natura sa exigent. În aceste condiții, obiectele ambițioase, în lipsa prevederii și aplicării mijloacelor corespunzătoare, rămân mereu nesaturate .

Învățarea permanentă într-o societate a cunoașterii.

Conceptul și sistemul educației permanente nu constituie numai rezultatul logicii interne a dezvoltării învățământului, științelor și tehnicilor contemporane. Reciclările în întreprinderea contemporană nu sunt doar expresia unor nobile dar vagi aspirații cultural-științifice dar și probleme de producție calculate în nevoi reale de profesii și număr de specialiști, după tipuri de pregătire sau grade și funcții necesare. În aceste procese de perfecționare profesională nu intră numai executanții, masa de salariați, ci și tehnicienii cu pregătire superioară și cadrele de conducere.

Complexitatea fenomenelor din societatea modernă solicită un bagaj de cunoștințe și capacități din ce în ce mai bogat. De asemenea, viteza cu care informația circulă în volum imens inhibă capacitatea receptorului de analiză a acesteia în timp util. Societatea contemporană se caracterizează prin dinamism și înnoire continuă.

Trecerea de la cunoașterea ca un ansamblu de cunoștințe, informații, date, la cunoașterea ca un ansamblu de competențe, a ști să faci, să acționezi, determină o mutare a accentului în educație, de la expunerea ex-cathedra la învățarea prin experiență, prin practică, de la transmiterea și memorarea de informații la formarea de abilități, capacități, competențe.

În acest context apare nevoia formării unor indivizi capabili să analizeze situațiile concrete, noi, și să răspundă adecvat făcând apel la capacitățile de gândire logică, de gândire critică, divergentă, etc. Este nevoie de formarea de deprinderi de învățare continuă, capacități de adaptare la noi situații. Rolul profesorului devine acela de a crea situații de învățare în cadrul cărora elevul își conștientizează demersurile de învățare, rezultatele, neajunsurile și își perfecționează în mod continuu activitățile de învățare. Aceste abilități se educă, se învață, se exersează încă din primii ani de școală.

Învățământul modern este centrat pe capacități și competențe, nu este nevoie să abuzăm de memorie însă trebuie să cerem o memorizare de tip logic. Elevii trebuie să opereze și cu informații, cunoștințe de bază. Operațiile gândirii, capacitățile cognitive, comportamentul, atitudinile se dezvoltă și se exersează pe fondul unor cunoștințe de bază temeinice, bine consolidate.

Învățarea permanentă reprezintă nu numai un aspect al educației și al formării, ci ea devine, pe zi ce trece, un principiu fundamental al participării active a individului în societate de-a lungul întregii sale vieți. Formarea profesională a adulților se regăsește în conținutul tuturor programelor care vizează relansarea economiei naționale și urmărește transformarea actualului sistem de instituții de pregătire profesională, completarea lui cu componentele necesare pentru prevederea și realizarea reorientării profesionale și pregătirii din timp a forței de muncă pentru activitățile care utilizează noile tehnologii și care solicită creativitate, inovare și un grad ridicat de profesionalism.

Educația permanentă este studiată de științele educației în mai multe direcții de abordare științifică. Educația permanentă constituie principiul fundamental al educației conform căruia ființa umană este supusă influenței educaționale încă de la naștere, prin mediul social în care se dezvoltă și se formează în ontogeneză.

Educația permanentă presupune formarea unor comportamente specifice educației prin integrarea individului într-un sistem de învățământ. Pregătirea pentru autoeducație se asigură prin abilitatea de deprindere cu munca intelectuală și cu o atitudine pozitivă față de învățare. Sistemul de învățământ, prin planul de învățământ și prin programele școlare, trebuie să proiecteze obiectivele educaționale generale prin care pot fi abilitate tinerele generații cu instrumentele de muncă intelectuală și cu deprinderile psiho-motorii necesare unei educații permanente.

În pedagogia socială, educația permanentă este abordată din perspectiva relației societate-educație. Caracterul permanent al educației se fundamentează pe două mari coordonate:

Ca proces cu caracter social-istoric;

Ca dimensiune a vieții individului de la naștere și până la vârsta retragerii din activitate.

Educația permanentă în viziunea mai multor pedagogi.

Viziunea lui Bertrand Schwartz.

Principiul permanenței educației cere ca, în orice moment al vieții, după perioada de obligativitate școlară, orice individ să poată întreprinde studii de promovare, de reconversie profesională, studii cu caracter complementar, de dezvoltare generală și culturală. Acest principiu este strâns legat de cel al egalității șanselor. ”Recurența” formării nu este altceva decât o etapă către permanență, deoarece, ceea ce trebuie să urmărim în cele din urmă este acea educație care ”integrează toate perspectivele vieții globale a individului” (Schwartz). Formarea trebuie să devină o dimensiune normală a vieții individuale. Omul trebuie educat pentru viață, ca o componentă a ”naturii” sale sociale, iar societatea trebuie să organizeze răspunsul la această trebuință prezentă pretutindeni în timp și spațiu, în viață.

Viziunea lui Paul Lengrand.

Viața înseamnă pentru oameni, spune Paul Lengrand, o succesiune de ”sfidări”: îmbătrânire, boală, pierderea unor persoane dragi, alegerea partenerului de viață, angajamente politice și altele. La acestea se pot adăuga și alte ”sfidări” specifice societății contemporane, cum ar fi: accelerarea schimbărilor, expansiunea demografică, evoluția rapidă a cunoștințelor științifice și tehnologice, etc. Permanența educației, în aceste condiții, este imperios necesară întrucât progresele științifice și cele tehnologice perimează cu repeziciune orice fel de informație, indiferent de domeniul de studiu. Un regim educațional incapabil să asigure adaptările necesare s-ar transforma într-o frână a activităților economice. Fără îndoială că investițiile într-o educație permanentă autentică sunt considerabile. Ele vor trebui asigurate însă, educația devenind prin ea însăși unui dintre principalii piloni de progres a producției și bunăstării sociale.

Educația permanentă trebuie în mod absolut necesar să posede un conținut vital de formare generală și culturală. Atâta vreme cât adultul nu are un interes deosebit pentru un anume efort în domeniul profesional, obștesc sau cultural, acesta nu se va angaja in a-l face. În aceste condiții, educația adulților, și în general orice formă de educație care nu are un caracter obligatoriu, este propice reînnoirilor.

Viitorul educației, precum și capacitățile sale de reînnoire, depind deci de educația adulților.

Educația permanentă intervine și ca un factor catalizator în unele situații ale societății contemporane, în speță cele care survin pe fondul neînțelegerilor dintre generații. Așa cum reiese din numeroase exemple, comunicarea și schimbul de idei între cei tineri și cei mai în vârstă se fac uneori greu, astfel încât, în multe cazuri, dialogul dintre tată-fiu, bunic-nepot, profesor-elev este practic blocat. Acest schimb de idei, de informații este prețios și necesar, atât pentru îmbogățirea reciprocă a indivizilor cât și pentru echilibrul societăților , după cum arată Paul Lengrand

Viziunea lui Topa Leon.

Educația permanentă nu se identifică cu nici o instituție școlară sau preșcolară, cu activitățile organizate, colective sau individuale, întemeiate pe o metodologie clasică sau liberă. Aceasta trebuie văzută ca un sistem de obiective, metode și tehnici educaționale clasice și moderne, validate, capabile să dezvolte însăși educabilitatea, o permanentă și mobilă deschidere educațională conformă cu condițiile de muncă și de viață ale generațiilor de oameni și ale fiecărui individ în parte.

Potrivit concepției lui Topa Leon, educația permanentă reprezintă cel mai adecvat termen pentru a exprima o dezvoltare metodică, prin acțiunea educativă multilaterală a omului și a colectivităților sociale, care să includă acțiuni cu obiective largi, de durată și care să dezvolte libertatea de alegere a celui educat, cât și a educatorului.

Paul Lengrand evidențiază stadiul actual al educației permanente: ”în mod esențial, (ea) desemnează o terminologie, o serie de concepte și de principii, o ordine de preocupări și de cercetare”. Dar acest lucru, după părerea lui Leon Topa, impune o depășire treptată a fazei incipiente. Expresia de ”educație permanentă” are directă legătură cu sintagma de ”școală permanentă” folosită pentru prima dată în 1938 de către filosoful Bachelard G. și cu sintagma de ”pedagogie permanentă”, aparținând aceluiași filosof.

Viziunea lui Rene Maheu.

După Rene Maheu, educația permanentă este menită să rezume și să inspire eforturile de înnoire în educația modernă: ”nici o reconversiune nu cere de fapt studii atât de atente pentru o prospectivă atât de vastă și atât de complexă. Nu este vorba, în fond, decât de a îngloba învățământul școlar și universitar într-o sinteză totalizantă, în care educația extrașcolară și așa-numita educație a adulților, considerate în mod general azi încă drept marginale, sunt destinate să apară ca centrul și esența spiritului”.

În prezent, din ce în ce mai mulți oameni, printr-o școlarizare tot mai îndelungată, folosind mijloace tot mai ingenioase și mai variate, își însușesc un volum tot mai mare de cunoștințe și priceperi a căror uzură devine tot mai rapidă.

Viziunea lui Jean Piaget.

Până la Jean Jacques Rousseau, între copil și adult nu se identificau deosebiri esențiale. A urmat apoi o perioadă în gândirea psihopedagogică în care copilul era considerat a fi o ființă ”autonoma”, originală, cu totul deosebită față de omul adult (Ellen Key).

Actualmente, sunt relevate atât deosebirile calitative între copil și adult, cât și similitudinile, liniile dezvoltării continue. Una din aceste linii continue ale dezvoltării psihice, deosebit de importantă pentru problematica educației permanente, este aceea că și adultul este ”nedesăvârșit”. Concepția veche pleca de la ideea că adultul atinge o stare plenară, o suficiență și mai ales o autoritate social-statutară pe care copilul abia începe să o cunoască și sa o dobândească. După Jean Piaget, pe parcursul vieții omului se înregistrează funcții constante, deoarece acțiunea presupune întotdeauna prezența unui interes care să o declanșeze dar și o inteligența care să o înțeleagă și să răspundă nivelelor dezvoltării.

Educația permanentă implică procese de învățare fundamentate științific și nu poate fi confundată cu expresia ”educație de-a lungul vieții” care vizează mai mult procesele învățării spontane. Educația permanentă înseamnă învățare continuă, creativă, inovatoare și este posibilă în toate formele școlare și preșcolare. Ea promovează o pregătire și perfecționare profesională care permite fiecărui individ să-și însușească cunoștințele și deprinderile necesare autoeducației. Educația permanentă reprezintă un produs al societății contemporane în care mobilitatea profesională este foarte rapidă, contribuie la dezvoltarea procesului de instruire și cultivare, facilitează posibilitatea fiecărui om de a-și completa studiile, de a se perfecționa în muncă și de a-și însuși o cultură superioară.

Educația permanentă nu este o simplă continuare a educației tradiționale ci reprezintă o serie de noi abordări ale unor elemente esențiale pentru existența fiecăruia, începând prin însuși sensul acestei existențe, permite descoperirea unei multitudini de situații fundamentale și aduce soluții inedite unor probleme cruciale ale destinului indivizilor și societății.

Relația dintre dezvoltarea socială și educație reprezintă prima și cea mai importantă coordonată social-integrativă pentru modelarea și conducerea educației permanente.

”educația permanentă a apărut și s-a impus ca un răspuns la solicitările vieții contemporane, ca singură soluție pentru adaptarea omului la epoca noastră. Revoluția tehnico-științifică este însoțită de numeroase ”explozii” – informațională, tehnică -, de sfidări aruncate în fața omului – cum numește Paul Lengrand exigențele la care contemporaneitatea constrânge ființa umană. Gaston Berger rezumă tabloul epocii actuale la câteva trăsături care sunt tot atâtea probleme pentru educația omului aflat în acest tablou: interdependența crescândă din lume; mobilitatea indivizilor, maselor și situațiilor; accelerarea istoriei, care acționează ca factor de diferențiere și de selecție” (Tiberiu Popescu).

În prezent, în întreaga lume, cât și în România, au apărut numeroase programe care susțin și finanțează educația permanentă a populației, astfel încât, pe viitor, cu toții să nu mai spunem că ”nu știu” ci ”nu am învățat încă”.

Conceptul de educație permanentă abordat din perspectiva motivațională.

Conceptul de educație pe parcursul vieții ne pune în fața mai multor perspective de studiere și cercetare a problemei motivației învățării la vârstele adulte. Cea mai frecvent întâlnită perspectivă în literatura pedagogică-andragogică din ultimul deceniu al sec XX și început de sec XXI este perspectiva determinismului socio-cultural și economic al dezvoltării capacităților cognitive, aptitudinale și atitudinale ale omului pe parcursul vieții.

Schimbarea de optică, ca și cea strategică de la dimensiunile pedagogice, psihofiziologice și sociologice de studiere a învățării la vârstele adulte la cele socio-culturale, economice și, mai recent, manageriale se rezumă în principal la evoluția condițiilor economice și sociale. Mondializarea, evoluția culturală, șomajul, diversificarea publicului căruia i se oferă oportunități educative sunt menționate de Adrian Neculau ca fiind ”noi provocări ce pot conduce la reformularea obiectivelor educației adulților: de la oferirea unei ”a doua șanse” la stăvilirea ”cumulului de inegalități” ” .

Sinergia stimulativă a conceptului de educație pe parcursul vieții generează efecte conjugate la nivel de individ, sistem și societate

Conceptul de ”educație pe parcursul vieții” susține ideea unui model integrat de învățare și a unui model sintetic de motivare a adulților pentru învățare, elaborat în vaza principiilor generale ale învățării, a caracteristicilor fiziologice și psiho-sociale ale adultului, solicitărilor sociale, inclusiv a viziunilor manageriale asupra activității profesionale.

Modele pedagogice de motivare a învățării.

Modelele pedagogice de motivare a învățării se sprijină pe valențele motivaționale ale teoriilor învățării.

Astfel:

Teoriile asociaționiste ale învățării subapreciază activitatea subiectivă sau importanța motivației pentru învățare;

Teoriile învățării prin condiționare relevă rolul efectului, succesului, reducerii nevoii-tensiune, întăririi în procesul de învățare;

Teoria orientării învățării consideră așteptările , anticipările formabililor fenomene centrale în procesul învățării iar componentele cognitive și motivaționale esențiale pentru procesul de învățare;

Conform teoriei gestaltiste a învățării, cel care învață trebuie să aibă privirea de ansamblu a stării de fapt, să o ordoneze din punct de vedere intelectual și să o pătrundă în mod activ. Dacă acest lucru nu se petrece, atunci situația de formare nu găsește ecou la formabil iar motivația învățării nu apare. În cadrul acestei teorii este accentuat și rolul voinței și al presiunii nevoii în procesul de învățare;

Potrivit teoriei formării pe etape a operațiilor mintale, formarea structurării motivelor se desfășoară, în cursul ontogenezei, prin îndrumare pedagogică și prin transmiterea activităților de învățare. În acest proces iese în evidență schimbarea motivelor. Susținătorii acestei teorii disting trei etape principale în dezvoltarea învățării: a) etapa motivelor care se află în însăși învățarea; b) etapa motivelor care se află în contextul și relațiile învățării; c) etapa motivelor care se află în mediul celui care învață, în viitoarea profesie și perspectivele învățării. Acestor etape le corespund și anumite tipuri principale de interese individuale. Prin urmare, cauza subiectivă a unei acțiuni, față de o anumită stare de lucruri și o anumită cerință, este supusă, în ontogeneză, schimbărilor de conținut; în acest fel obținem o multitudine de tipuri ale motivației învățării.

Modelele andragogice de motivare a învățării se sprijină pe unele categorii fundamentale ale motivării pedagogice a învățării, dar, totodată, cea mai des întâlnită practică de elaborare a modelelor andragogice de motivare a învățării are la bază distincția între ce este un copil și un adult. Astfel, modelele andragogice de motivare a învățării elaborate reies din particularitățile de vârstă specifice adulților și principiile învățării andragogice și se referă la relația formabil-obiectiv de învățare. Dintre modelele andragogice de motivare menționăm:

Activitatea și poziția activă a formabilului;

Performanța și succesul.

Modele manageriale de motivare a învățării la vârstele adulte:

Dezvoltarea carierei profesionale;

Realizarea standardelor ocupaționale.

Modele sociale de motivare a învățării la vârstele adulte:

Acceptarea și adaptarea la schimbare;

Obținerea unui statut social favorabil.

Modele psihologice de motivare a învățării la vârstele adulte:

Învingerea alienării;

Valorificarea interesului;

Realizarea trebuințelor, nevoilor;

Motivația de realizare.

Scopul final al educației permanente este menținerea și îmbunătățirea calității vieții . Pentru asigurarea acestui scop, valențele motivaționale ale conceptului de educație pe parcursul vieții decurg din ”caracterul universal”, ”articularea verticală” și ”integrarea orizontală” a educației.

Conform caracteristicilor conceptului, familia, comunitatea și instituțiile educaționale generează ansamblul intervențiilor formative asupra omului ”de la leagăn până la sfârșitul vieții”.

În termeni de politici educaționale la nivel european, esența demersurilor motivaționale ale conceptului rezidă în următoarele principii:

Educația generală de bază de calitate constituie fundamentul esențial al învățării pe durata întregii vieți;

Nivelul cererii de educație trebuie să crească odată cu oferta;

Dimensiunea ”de-a lungul vieții” accentuează mult mai puternic complementaritatea învățării formale, nonformale și informale;

Politicile actuale combină obiectivele sociale și culturale cu argumentarea economică rațională în favoarea învățării de-a lungul vieții .

Din punct de vedere al conceptului de motivație, în special cel de motivație pentru învățare, noțiunea de demers motivațional are corespondența sa în noțiunea de motivator sau determinantă motivațională. După opinia lui Ilyin E.P., ”motivatorii sunt factori (formațiuni) psihologici ce participă la un anumit proces motivațional și determină decizia personală; motivatorii constituie argumente percepute ale deciziei” .

Printre acești factori se evidențiază:

Principiile morale;

Interesele, aptitudinile;

Contextul;

Capacitățile personale (cunoștințe, deprinderi, calități);

Starea la momentul derulării acțiunii;

Condițiile de realizare a scopului (timp necesar, efort, etc);

Consecințele acțiunii, faptei.

În această ordine de idei, se profilează cel puțin doi factori importanți pentru identificarea demersurilor motivaționale ale învățării la vârstele adulte, conjugați la nivelul conceptului psihologic de motivatori și a celui de demers motivațional, respectiv contextul și disponibilitatea/voința.

O altă delimitare conceptuală cu referire la demersurile motivaționale ale educației pe parcursul vieții se axează pe polemica privind caracterul stadial, ciclic sau continuu al dezvoltării. Caracteristicile conceptului de educație sau formare continuă, determinate de teoriile dezvoltării, sunt următoarele:

Educația nu se termină la sfârșitul școlarizării instituționalizate ci este un proces continuu, permanent. Educația permanentă se extinde pe toată durata vieții a unui individ;

Educația permanentă nu se limitează doar la educația adulților, ci cuprinde și unifică toate stadiile educației: preșcolar, primar, secundar, etc. astfel, ea caută să abordeze educația în integralitatea, totalitatea ei;

Educația permanentă reprezintă o abordare dinamică a educației care permite adaptarea materialelor și a mijloacelor de învățare la noile condiții impuse de dezvoltare .

Noțiunea de demers motivațional este una sintetică și nu este abordată nici în literatura psihologică, nici în cea pedagogică/andragogică. Pornind de la sensul cuvântului demers care înseamnă ”intervenție în scopul obținerii unui rezultat” , de la conceptul de demers pedagogic care reprezintă ”ansamblul unor intervenții formative dirijate, în mod special de educator (profesor, părinte, etc) în vederea optimizării acțiunii didactice/educative” , de la conceptul psihologic de motivație extrinsecă și noțiunea de motivator ca ”factor psihologic al procesului motivațional ce participă la un anumit proces motivațional și determină decizia personală” , putem formula următoarea definiție a demersului motivațional al învățării la vârstele adulte din perspectiva conceptului de educație pe parcursul vieții: ”ansamblul unor intervenții motivatoare formale, nonformale și informale ce întrețin disponibilitatea omului de a învăța pe tot parcursul vieții sau determină decizia adultului de a se implica în activitatea de învățare de câte ori simte această nevoie” .

Demersurile motivaționale ale învățării la vârstele adulte pot fi clasificate în funcție de vectorul, intenția și conținutul influenței. Astfel, putem concluziona că demersurile motivaționale ale învățării la vârstele adulte din perspectiva conceptului de educație pe parcursul vieții sunt următoarele:

Anticipative;

Actuale;

Viitorologice.

Corespondentul primelor două tipologii în teoriile motivației sunt categoriile ”motivație habituală” și motivație actuala”. Demersurile anticipative se sprijină pe ”atitudinile dobândite și modificările de o constanță diferențiată, condiționând în mod hotărâtor comportamentul practic și teoretic al unui om. Sunt expresia nevoilor individului, determinate, în mod precumpănitor, social. Iar demersurile actuale, care se sprijină pe motivația actuală, abordează o grupare de motivații contingente, care se formează în situații determinate prin impulsuri interne și externe”. Cu trimitere la studiile lui Rubinștein, Bogoiavlenski și Mancinskaia, Lowe afirmă că ”trăirea importanței actuale, care ar trebui să-l activeze pe formabil, în legătură cu problemele pe care le are de rezolvat, se produce, de cele mai multe ori, atunci când această trăire se găsește, află ecou, în tot ceea ce constituie experiența de viață a formabilului. Totodată, o motivație actuală poate contribui la schimbarea unei motivații habituale” .

Fundamentul esențial al intervențiilor motivaționale anticipative, actuale și viitorologice își are originea în educația generală de bază de mare calitate.

Organizat la nivel de standard de formare, demersul motivațional anticipativ al învățării pe parcursul vieții prevede, printre parametrii comportamentali ai viitorului specialist, și ”competența de formare profesională continuă”. Această competență ”presupune formarea în timpul studiilor (la universitate) a mecanismului de învățare, care este utilizat în satisfacerea nevoilor de cunoaștere/formare, identificate pe măsura realizării activității” .

Analizate la nivelul personalității, demersurile anticipative, actuale și viitorologice ale învățării pe parcursul vieții se sprijină pe două concepte cheie ale motivației învățării, respectiv succesul și performanța.. Lowe susține că ”motivația unei anumite activități de învățare este cu atât mai mare cu cât mai intensivă este așteptarea succesului acelei activități” . ”Oamenii nu vor dori să continue să învețe dacă învățarea în prima parte a vieții a fost lipsită de succes sau a reprezentat o experiență personală negativă. Ei nu vor vrea să investească timp, efort și bani într-o educație viitoare dacă experiența, cunoștințele și competențele pe care le-au dobândit nu sunt recunoscute într-un mod palpabil, fie pentru scopuri personale, fie pentru promovarea în plan profesional” .

Proiectând demersurile motivaționale ale învățării la vârstele adulte trebuie să ținem seama și de oportunitatea învățării pentru adult, drept condiție preliminară pentru educația permanentă. Adulții nu vor dori să ”continue învățarea dacă posibilitățile potrivite de învățare, cum sunt programarea timpului, ritmul, locația și accesibilitatea nu sunt luate în considerație” .

Deși educația permanentă este adânc înrădăcinată în realitatea socială, baza ei imediată este individul. În unele cazuri, existența lui este ghidată de multiple motivații precum și de diverse aspirații spre diverse obiective. În unele cazuri, individul selectează câteva valori ca fiind semnificative pentru propria existență. Acest aspect generează câteva întrebări de genul: Dorește omul modern să fie educat de-a lungul întregii sale vieți? Dorește el să învețe într-un anumit fel? În ce măsură motivația pentru educația permanentă influențează lumea de astăzi?

Analizând unele aspecte filosofice ale educației permanente, prezentăm în continuare câteva deducții cu valoare metodologică care oferă răspunsuri indirecte însă fundamentale la întrebările formulate mai sus:

Speranțele și motivațiile umane sunt, în esență, generate, pe de o parte, de idealul de eficiență iar pe de altă parte de cel al libertății;

Scopul major al omului în viață este acela de a depăși limitele impuse de necesitatea de a-și satisface propriile nevoi materiale și spirituale. El poate depăși aceste limite în două feluri: fie prin reînnoirea, lărgirea și aprofundarea contactelor sale cu alți oameni, fie printr-o profundă angajare în activitățile sociale;

Justificările celor care sunt pentru o ”societate educațională”, în care întreaga existență a omului gravitează în jurul educației, rezidă din nevoia de a găsi o ieșire din labirintul societății de producție și consum .

Astfel, pentru ca educația să câștige valoare în sine, aceasta trebuie să depășească cadrul motivațional al unui mijloc de pregătire pentru sarcinile sociale și profesionale, de avansare în societate sau de asigurare a beneficiilor pe care le aduce. Educația trebuie să devină și să fie solicitată ca un mijloc de dezvoltare a nevoii si interesului pentru valorile culturale, pentru că aceasta corespunde preferințelor și inclinațiilor umane și face viața mai nuanțată și mai valoroasă. Toate aceste aspecte, în opinia exegeților (adică a experților în interpretarea, comentarea, explicarea istorică și filologică a unui text literar, religios, juridic) ”sunt semnele timpurii ale unei re-evaluări fundamentale a rolului social al educației și al schimbării în motivațiile pe care le au oamenii pentru învățare” .

Sub aspect motivațional, educația permanentă în accepțiune modernă trebuie să creeze motivația pentru realizarea integrală a valorilor vieții, evoluția continuă a omului constituind parte integrantă a existenței lui, un proces continuu de depășire a realității existente și de autorealizare prin edificarea unei noi realități .

Socotirea educației permanente ca proces care acoperă toate perioadele de viață este mult mai complexă, aceasta incluzând diferite tipuri de experiențe, pe măsură ce relația dintre educație, pe de o parte, și individ și societate, pe de altă parte, devine tot mai strânsă. Concomitent, procesul de educare, de formare, este mai liber și mai spontan. În acord cu această viziune, omul poate să-și găsească fericirea și vocația numai prin depășirea constantă a granițelor realizării sale. Din perspectivă motivațională, aceste motive sunt considerate drept aspirații de autodepășire și ocupă un loc central în structura motivațională a adulților.

Noi orizonturi ale cunoașterii și noi sfere de activitate devin atât surse cât și consecințe ale educației permanente care, în formele ei variate, constituie o dovadă recurentă a loialității omului față de idealurile umanității. În această interpretare, educația permanentă reprezintă o expresie și un factor de motivație pentru o tinerețe interioară care, în legătură cu flexibilitatea și gândirea divergentă, deschisă, constituie trăsături distincte ale societății contemporane.

Astfel, revenind la cele două meta-motive diferențiate în dezvoltarea adultului, respectiv impulsul către expansiune și dezvoltare și preocuparea pentru a acționa împotriva imperfecțiunilor percepute, nefericirii, inadaptării sociale, lipsei de identitate și a epuizării fizice, deducem că valorificarea conceptului de educație pe parcursul vieții la nivel de demersuri motivaționale trebuie să accentueze educabilitatea subiecților pe toată durata vieții, să excludă sau să minimalizeze anxietățile și să sporească nivelul lor de optimism în legătură cu ”scopul final al educației permanente de a menține și ameliora calitatea vieții” .

Obiectivele educației permanente.

Conceptul de educație permanentă s-a impus în anii 1960 sub impulsul organizațiilor internaționale (UNESCO și Consiliul Europei) care erau interesate să difuzeze ideea ofertei de șanse egale de dezvoltare generală pentru fiecare individ, de-a lungul întregii sale vieți și în toate domeniile, în scopul participării plenare a acestuia la dezvoltarea societății.

O sinteză a literaturii de până atunci, oferită de R.H. Dave (1976), ne propune un inventar al obiectivelor educației permanente care ar putea fi grupate astfel:

Scopuri convenționale: a învăța să scrii, să citești, să calculezi, să-ți păstrezi sănătatea, să obții o calificare profesională. Aceste scopuri se regăsesc și în cazul educației de tip școlar;

Scopuri ce presupun o nouă situare: ele privesc idealurile relative la dezvoltarea societății – lupta pentru pace și democrație, pentru libertatea și bunăstarea cetățenilor;

Scopuri de importanță centrală: ele privesc dezvoltarea personală prin care se asigură o nouă calitate a vieții. Dintre scopurile de importanță centrală amintim: achiziționarea unui bagaj personal care permite tolerarea schimbării; dezvoltarea afectivă în conjuncție cu cea cognitivă; conservarea unui spirit tânăr caracterizat prin flexibilitate, curiozitate și creativitate; dezvoltarea capacității de a face alegeri responsabile, nelăsând altora posibilitatea de a lua decizii pentru viitorul propriu; angajarea socială; dorința de a se depăși în permanență; reîmprospătarea continuă a cunoștințelor;

Scopuri instrumentale: a învăța pentru a învăța; a învăța împreună cu alții; a dezvolta capacitatea de a profita de experiența educativă deja dobândită; a avea inițiativa învățării.

Analizând obiectivele de mai sus, ajungem la următoarea constatare: filosofia educației permanente este aceea de a trezi, în fiecare individ, nevoia de a continua studiul și formarea, gustul pentru noi experiențe, dorința de a se autodepăși și de a-și îmbunătăți calitatea propriei vieți. Acest mod de a înțelege existența și de a trăi este sursa unei dinamici personale, a angajamentului în schimbarea propriei vieți.

Conceptul de educație permanentă a fost supus în ultima perioadă unei re-examinări majore (Forquin, 2002; Maubant, 2004). Se consideră că acest concept are ”un caracter nomad”, identificat în principalele sale componente tematice și doctrinale. El propune:

Ideea de schimbare și mutație în lumea contemporană, ceea ce înseamnă redefinirea obiectivelor fundamentale ale educației;

Asigurarea că sistemele școlare tradiționale sunt insuficiente, ceea ce presupune o regândire a strategiei în educația permanentă. De ce ar fi ”insuficientă” educația școlară? Pentru că propune, sub etichete pozitive precum socializare sau integrare, finalități inacceptabile precum uniformizarea, inerția, controlul ideologic, monopolul, conservatorismul cultural.

Care ar fi atunci noua perspectivă? Accentul pe pertinența culturală, pe dezvoltarea umană, pe libertatea personală, pe egalitatea socială și pe productivitate. Dacă educația permanentă se extinde pe întreaga viață, atunci educația adulților nu reprezintă decât un segment din aceasta și necesită o strategie specifică. Ea impune utilizarea unei noi concepții asupra individului, a unor noi forme de a-l trata. Conceptul de formare, alăturat celui de adult pare mai adecvat decât cel de educație.

Educația permanentă pare să conjuge trei componente esențiale:

Mijloace și instrumente care să favorizeze învățarea;

Persoane calificate;

Un stoc de cunoștințe care trebuie combinate în așa fel încât individul să fie stimulat să participe.

Individul este ajutat astfel să învețe să urmărească pe parcursul întregii sale vieți dezvoltarea potențelor sale fără a-i stânjeni pe ceilalți, să contribuie la bună starea economică și la progresul poporului său, să trăiască, să învețe și să schimbe, în cadrul procesului de dezvoltare socială, comunitatea căreia îi aparține (Lynch, 1978).

Educația permanentă ne apare astfel ca o ”ofertă” de mijloace, unificând educația dispersată, promovând democratizarea relațiilor și o nouă concepție despre calitatea vieții, dar, în același timp, oferă posibilitatea individualizării proceselor educative. Reunirea diferitelor mijloace și experiențe în funcție de cerințele posibililor beneficiari conferă educației permanente caracterul de proces ”global”, pe care-l subliniază toți autorii. Educația permanentă trebuie să-l pregătească pe individ în așa fel încât acesta să devină ”cât mai mult propriul subiect și propriul instrument al dezvoltării sale prin intermediul multiplelor forme de autoinstruire” .

Educația comportă toate aspectele și etapele dezvoltării umane, precum și diversele statusuri pe care le joacă omul în viață. Ea începe odată cu debutul vieții și se termină odată cu trecerea în neființă. Important este faptul că aceasta articulează educația școlară cu formarea adulților.

Educația adulților în contextul educației permanente.

Educația adulților a reprezentat sursa educației permanente: ”educația permanentă s-a născut din practica educației adulților și din problemele pe care ea le-a pus, ca unul din eforturile de a răspunde la cererea crescută de educație ” , conceptul de ”permanent” fiind identificat cu o revoluție în educație: ”prin incidențele lui, conceptul de ”educație permanentă” este comparabil cu o revoluție copernicană, constituind unul din evenimentele cele mai marcante ale istoriei educației” .

Ravindrakumar Dave spunea că ”educația permanentă este un proces de perfecționare a dezvoltării personale, sociale și profesionale pe durata întregii vieți a indivizilor în scopul îmbunătățirii calității vieții, atât a indivizilor cât și a colectivității lor. Aceasta este o idee comprehensivă și unificatoare care include învățarea formală, nonformală și informală pentru dobândirea și îmbogățirea unui orizont de cunoaștere care să permită atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare posibil în diferite stadii și domenii ale vieții” .

Conceptul de ”educație permanentă” este ”în mod funcțional bazat pe ideea că învățarea permanentă poate fi dobândită de către indivizi și societăți în moduri diferite și că aceste modalități alternative sunt în stare să conducă spre atingerea celui mai înalt și celui mai bun nivel al calității vieții de către toți” .

Educația permanentă este cauza și principiul educației. ”Conceptul de educație permanentă se ivește dintr-o criză în continuă creștere a civilizației contemporane; educației permanente i se cere să satisfacă nevoia omului contemporan de a controla, adapta și crea tehnologia și organizarea socială relevante pentru o nouă calitate a vieții și pentru o căutare semnificativă a valorilor mai eficace și mai adecvate ale spiritului. În același timp, educația permanentă își datorează propria sa existență realizărilor umane și tehnologice ale unei civilizații globale” .

Conceptualizarea termenului de ”permanent” în educație a dus la re-evaluarea și a altor concepte, inclusiv a ”educației adulților”: ”educația adulților va apărea de acum înainte una dintre condițiile dreptului la educație” .

La Conferința Globală asupra Educației permanente de la Roma din 1994, noțiunea de ”educație permanentă” a fost privită ca un ”continuu proces de instruire și dezvoltare a potențialului uman , care stimulează și instrumentează individul pentru a achiziționa valori, cunoștințe, deprinderi și înțelegând necesitatea îmbunătățirii lor de-a lungul întregii sale vieți, să le aplice cu încredere, creativitate și siguranță în toate rolurile, circumstanțele și mediile” .

Conceptul de ”educație permanentă” tinde să fie integrat în cel de ”învățare continuă”. Această tendință este susținută de sloganuri ca ”lifelong learning for all” (învățare continuă pentru toți), ”from education to learning” (de la educație la învățare), etc.

Constructiviștii privesc învățarea permanentă dintr-o perspectivă fundamentată pe următoarele principii :

Transformarea instruirii alternative în ”învățare permanentă”: se are în vedere accentuarea perspectivei biografice și continuitatea învățării din copilărie și până la vârsta a treia;

Extinderea considerabilă a sferei conceptului de învățare: învățarea nu se mai referă numai la învățarea școlară organizată, ci , ea cuprinde o mulțime de activități școlare formale și informale. Conceptul de învățare este legat de cel al ”organizării înțelepte a vieții” și de dezvoltarea integrală, conform Raportului Delors către UNESCO din 1996: a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța regulile conviețuirii, a învăța să fii;

Punerea accentului pe consiliere: rolurile educatorului se rafinează, vorbindu-se tot mai mult de rolurile de facilitator, mediator, antrenor, consilier în activitatea de învățare. Rolf Arnold conceptualizează o ”didactică de realizare a posibilităților” în locul tradiționalei ”didactici a predării”;

Conceptul calificării se înlocuiește cu teza dezvoltării competențelor: competențele sociale, personale și cele metacognitive sunt mai complexe decât calificările obținute în urma însușirii unor cunoștințe. Competențele se obțin în contexte autentice, școlare, sociale și profesionale prin valorificarea experienței. Individul este capabil să învețe și este responsabil pentru succesele sau insuccesele în procesul de învățare.

Aceste orientări ale educației permanente conduc la dezvoltarea unor noi forme și rețele de educație care să asigure învățarea în perspectiva nou creată.

Prin Memorandumul privind învățarea permanentă (document elaborat de Comisia Europeană în octombrie 2000) învățarea permanentă primește următoarea definiție de lucru: ”activitatea deliberată și neîntreruptă de învățare în scopul îmbogățirii cunoștințelor, deprinderilor și priceperilor” . Transpunerea în practică a învățării permanente impune ca toți să muncească împreună eficient, atât ca persoane particulare cât și în forme organizate.

Cadrul conceptual al învățării permanente este orientat de anumite teme, rezultat al experienței acumulate la nivel european, respectiv:

Noi competențe de bază pentru toți: se menționează faptul că stăpânirea deprinderilor de bază precum și capacitatea de reînnoire a acestora asigură participarea activă la societatea cunoașterii. Conform Consiliului European de la Lisabona, noile deprinderi de bază sunt: deprinderi în tehnologia informațiilor; deprinderi de comunicare în limbi străine; spiritul antreprenorial; deprinderi sociale. Toate aceste deprinderi sunt cerute pentru o participare activă în economia și societatea cognitivă, pe piața muncii și la locul de muncă, în comunitățile reale și virtuale și pentru participarea la democrație, ca cetățean, cu sentimentul coerent al identității și direcției în viață. Aceste deprinderi sunt, deci, de ordin social, academic, profesional și personal. Asimilarea deprinderilor de bază reprezintă o condiție pentru integrarea în viața socio-profesională, deoarece angajatorii au pretenții din ce în ce mai mari cu privire la capacitatea de învățare și acumulare rapidă de noi deprinderi, de răspundere la noi provocări și de rezolvare a situațiilor concrete.

Investițiile mai ample în resursele umane asigură o mai bună valorificare a oamenilor și garantează evoluția socio-culturală printr-un spectru mai larg de rezultate ale învățării. Aceste investiții trebuie asigurate material atât de instituțiile sociale cât și de către cei care învață, permițându-se astfel ”progresul către o cultură a responsabilităților împărțite și către acorduri transparente de cofinanțare pentru participarea la învățarea permanentă”.

Inovația în predare și învățare: se preconizează că predarea va cunoaște transformări majore, cu ajutorul utilizării tehnologiei informaționale și a comunicațiilor. Profesorii își rafinează rolurile didactice și devin consilieri, mentori și mediatori. Rolul lor este acela de a-i ajuta pe cei care învață, pe cât posibil, să își asume responsabilitatea propriei învățări prin învățarea activă care presupune motivație pentru învățare, capacitate de exersare a judecății critice și de a ști cum să învețe.

Aprecierea învățării: cererea crescândă de personal calificat din partea angajatorilor și competiția crescută dintre indivizi pentru a obține și a păstra un loc de muncă determină o cerere mare de educație certificată. Este nevoie de forme inovatoare de certificare pentru învățarea dobândită atât prin educația formală cât și informală și de recunoaștere a pregătirii, indiferent de vârstă și profesie. În ultimii ani s-au înregistrat progrese în ceea ce privește transparența și recunoașterea mutuală în domeniul învățământului superior , precum și al clasificării ocupațiilor profesionale și tehnice.

Regândirea orientării și îndrumării profesionale: orientarea profesională este văzută drept un serviciu important, asigurând condițiile ca fiecare persoană, pe tot parcursul vieții, să aibă acces cu ușurință la informații de calitate privind oportunitățile de educație la nivelul Europei. Sarcina consilierului devine una proactivă, rolurile acestuia schimbându-se prin folosirea resurselor electronice în consiliere/orientare. Astfel, sursele de informație și instrumentele de diagnosticare computerizate deschid noi orizonturi în ceea ce privește îmbogățirea și diversificarea gamei și calității serviciilor de orientare și îndrumare profesională. Serviciile de orientare/îndrumare profesională trebuie să răspundă unei game largi de nevoi și unui public variat. Aceste servicii trebuie să fie conectate mai ferm la rețelele similare de servicii individuale, sociale și educaționale.

Învățarea mai aproape de casă: ofertele de învățare permanentă trebuie să fie numeroase și accesibile, astfel încât cetățenii să nu fie obligați să-și părăsească regiunea natală pentru a studia și a se instrui. În același timp, este nevoie ca ei să aibă libertatea de a alege să facă acest lucru, iar mobilitatea ar trebui sa fie percepută ca o experiență pozitivă în sine. Se consideră că tehnologia informațiilor și comunicațiilor deține un înalt potențial pentru a ajunge la populațiile dispersate și izolate, cu costuri acceptabile, nu doar din perspectiva învățării propriu-zise ci și din cea a comunicării. De asemenea, învățarea mai aproape de casă conduce la reorganizarea și revizuirea resurselor pentru a se crea centre adecvate de învățare, nu numai în școli, dar și în cămine și centre comerciale, biblioteci și muzee, parcuri, piețe publice, centre de sănătate, etc, extinzându-se astfel cadrul învățării și asigurându-se flexibilizarea ofertei educaționale în funcție de nevoile din ce în ce mai diversificate.

Toate aceste direcții orientează practicile educative, Comisia Europeană elaborând standarde pentru implementarea strategiilor de învățare permanentă.

În ceea ce privește educația adulților, educația formală de calitate reprezintă o condiție esențială, fundamentală: ”educația elementară, dacă își atinge scopurile propuse, trezește la individ dorința de a continua să învețe. Rezultatul se reflectă în continuarea procesului în instituțiile de învățământ și celor care decid să meargă mai departe trebuie să li se ofere anumite condiții” .

Studiile realizate în diferite țări arată că participarea adulților la activitățile educaționale și culturale depinde de nivelul lor de instruire: cu cât ești mai bine instruit cu atât mai mult vei dori să mergi mai departe, iar acest lucru se poate observa atât în țările dezvoltate cât și în cele în curs de dezvoltare.

Educația pe tot parcursul vieții are ca punct central individul și îmbină formele tradiționale de învățământ cu cele alternative, potențează calitățile înnăscute și duce la dobândirea unor noi competențe .

În Europa, educația continuă a adulților este orientată spre o participare în masă la procesul educațional. Scopul îl reprezintă ”societatea deschisă pentru educație” iar strategiile de atingere a acestui scop sunt diferite .