Educatia Muzicala Componenta Principala a Educatiei Estetice In Scoala Generala
Educatia muzicala – componenta principala a educatiei estetice in scoala generala
Cuprins
Argument
1.Educatia estetica in diferite sisteme de invatamant
a. Educația estetică în învățământul european
b.Educația estetică în învățământul romanesc
c. Educația muzicală în învățământul internațional
d. Educația muzicală românească până în secolul XX
2. Rolul si importanta educatiei muzicale in invatamantul gimnazial
a. Educația muzicală românească în perioada contemporană
b.Manualele si programele scolare ca mijloace didactice
c. Educatia estetica interdisciplinara(muzica, arte vizuale, literatura)
3.Mijloace de realizare a educatiei muzicale in scoala generala
teoretizare
cantecul(repertoriu)
exercitii si jocuri muzicale
auditiile muzicale
d. serbarile
4.Mijloace de formare a priceperilor si deprinderilor muzicale elementare
a.dezvoltarea vocii
b.dezvoltarea auzului muzical
c.dezvoltarea simtului ritmic
d. dezvoltarea gustului estetic in general si a gustului muzical in special
5.Valorificarea experientei personale in procesul educational
TIC, interdisciplinaritate, metode didactice folosite-eficienta
6. Concluzii si recomandari
Discutii pe programa scolara si manuale din pdv personal
7.Bibliografie
8.Anexe
ARGUMENT
Educația a reprezentat de-a lungul timpului o necesitate în viața societății, activitățile de formare artistică devenind mijloace fundamentale, de neînlocuit, pentru educarea și înnobilarea omului. Idei și concepții despre raportul artă – educație există din cele mai vechi timpuri, ideea dominantă fiind aceea că perfecționarea morală a omului și societății nu se poate realiza fără valorificarea potențialului educativ al artelor. Dintre acestea, muzica a avut o foarte largă acțiune educativă și, dintotdeauna, a exercitat o puternică influență asupra sensibilității și conștiinței, dezvoltând și consolidând calitățile umane, fiind în același timp un important factor al echilibrării și îmbogățirii personalității.
Obiectivul cercetării este acela de cunoaștere a tuturor aspectelor ce implică educația muzicală și conștientizarea importanței acesteia, până în acest moment și în perspectivă. Scopul studiului întreprins este de a soluționa eficient și rapid ineficienta didactică actuală constatată, prin ancorare la realitatea învățământului contemporan supus unor dinamice transformări, impunând o pregătire competentă, multidisciplinară a cadrului didactic.
CAPITOLUL 1
EDUCAȚIA ESTETICĂ ÎN DIFERITE SISTEME DE
ÎNVĂȚĂMÂNT
1.1. Educația estetică în învățământul european
Educația estetică presupune cunoașterea valorilor estetice și pe baza acestora, formarea capacităților de a aprecia frumosul din natură și societate, dezvoltarea aptitudinilor artistice. Prin conținutul lor, valorile estetice contribuie la lărgirea sferei de cunoaștere a realității, la educarea aspirației și a dorinței de a introduce elemente ale frumosului în viața cotidiană, în adopterea unei atitudini civilazate și sensibile în relațiile cu ceilalți. Educația estetică urmărește formarea subiectului estetic în dupla sa ipoztază de receptor al frumosului și de creator al acestuia, atât în lumea exterioară a individului, cât și în cea interioară.
Viața cotidiană se desfasoară , in mare parte, sub bagheta esteticului.Contactul cu operele de arta , designul vestimentar sau al bunurilor de consum, arhitectura sau spatiul ambiental , o parte din activitățile noastre cotidiene, participarea noastră la diferite ceremonii sau manifestări impun o pregatire atentă pentru a recepta valorile estetice.
Educația estetică, prin conținutul ei trebuie să formeze o atitudune corectă față de adevăratele valori artistice, să realizeze o sinteză proprie a senzorialului, afectivului și raționalului în procesul de receptare a produselor activității creatoare.
O deosebită sarcină revine educației estetice de formare a capacității de disociere a esteticului de surogatele artei. Și totodată de formare a unui gust estetic, care să aibe ca punct de sprijin un ideal estetic de înaltă valoare artistică.
Atât simtul estetic în general cât și simțul artistic muzical, în special se formează încă pe băncile școlii. Pentru înfăptuirea lui este necesară o lungă perioadă de timp, în care persoana, individul, elevul, intră în contact cu cele mai diverse genuri muzicale, datorită condițiilor oferite de societatea în care trăim, prin intremediul spectacolelor, revistelor, mass-mediei, televiziunilor existente în prezent, etc.
Muzica, a fost din totdeauna un mijloc, nu numai de delectare ci și o posibilitate de satisfacere a diferitelor cerințe spirituale. Muzica, l-a dirijat pe om încă din cele mai vechi timpuri, tocmai prin faptul că a reușit să-i dezvăluie spontaneitatea, creativitatea, fantezia, libertatea spiritului, făcând din el însuși artistul capabil de a creea opere de artă.Muzica, a fost de astfel cea care a înlănțuit inimile atât ale publicului, cât și ale plăsmuitorilor de artă. Ea a animat din totdeauna sufletul omenesc, căci oamenilor le-a placut să viseze, să-și proiecteze gândurile în viitor, încercând să le atingă.
Nevoia de a lăsa fantezia să zboare este specific omenească, iar imposibilitatea de a atinge absolutul a dat de fiecare dată farmec și uneori chiar măreție acestor strădanii.Cum treptat , în scurgerea timpului, planuri dintre cele mai imprevizibile au devenit realitate, oamenii s-au grăbit să-și imortalizeze visul realizat într-un simbol plastic “muzica “, ce a avut puterea de a îngemăna dorința cu realitatea, visul cu fapta, idealuri ce au fost materializate în diverse opere artistice muzicale, de o reală valoare artistică indubitabilă.
Acest lucru s-a petrecut parcă, pentru a opri clipa în loc, și a încremeni ceea ce ar putea să se topească sub influența vremii, sau a contactului cu realitatea existentă. Atunci când aceste întruchipări ale idealului erau opere de vârf, capăt de serie, țelul omului era atins. Și pentru că el putea să-și transporte în viitor visurile de acum, sau să reprezinte cu anticipare o realitate pe care abia urma s-o construiască.
Fiecare epocă va cunoaște opere de artă de cele mai diferite genuri, pe care le-a rânduit după propria-i tablă de valori, în timp ce altele sunt redescoperite și puse la loc de frunte.Încă de la începuturile muzicii, prima clasificare a valorilor artei muzicale s-a facut ținând cont de latura afectivă senzorială, de trăirile, bucuriile care le aduce aceasta, apoi accentul se deplasează către valențele educative.
Educația estetică presupune o pregătire a individului pentru a rezona cu teritoriile aflate sub semnul individualității estetice , o sensibilitate față de o regiune ce însuflețește, stimulează și întemeiază prin excelență comportamentul autentic uman.Această ramura a pedagogiei nu dorește sa limiteze sau să infliențeze libertatea alegerii sau aderării la frumosul autentic. Dimpotrivă, prin intermediul ei , se pregătește momentul intâlnirii ei cu valoarea , ce deschide un evantai de asimilări, opțiuni, alegeri.
Creația artistică îmbie la o contemplație activă, exploratoare,la o încordare plăcută zămislitoare de certitudini dar și de interogații. Stimularea spiritului copiilor prin intermediul artelor constituie o obligație. Artele reprezintă o componență indispensabilă a unei pedagogii interactive, care valorizează dispozițiile și creativitatea elevilor. Perceperea frumuseții, a sentimentelor estetice au menirea de a stimula afectivitatea, spontaneitatea creativa , comunicarea cu toți cei care împărtășesc aceeași admirație , aceleași exigențe afective. Valențele emoțional-estetice pot fi potențate nu numai prin intermediul disciplinelor de profil , ci și prin toate activitățile instructiv-educative , fapt ce reclamă pregătirea tuturor educatorilor în direcția formării propriei sensiblilități , în vederea receptării semnificațiilor estetice.Instruirea prin științe și formarea estetică prin arte sunt activități complementare care se stimulează reciproc.
Pentru educația estetică, frumosul poate fi atât scop ,cât și mijloc. Frumosul ca scop stă la baza educației pentru artă , ce permite realizarea premiselor pentru înțelegerea, receptarea și integrarea frumosului artistic. Frumosul ca mijloc întemeiază educația prin artă, care vizează realizarea unei instruiri morale, intelectuale, fizice cu ajutorul frumosului artistic. Un pedagog francez a propus trei concretizări ale educației estetice și anume:
educația artistică, ce vizează atitudinea de a percepe frumusețea unui obiect
educatia filetică, ce cultiva dragostea unui subiect față de un obiect(ce poate fi și subiect)
educatia religioasă, care se adresează pietății față de totalitatea exintenței.
Dincolo de analizele realizate de autor fiecărui tip de educație, se concretizează doua laturi distincte ale educației , de același rang, dar diferite din punct de vedere al conținutului.
Educația estetică nu trebuie confundată cu educația artistică. Din punct de vedere al conținutului, educația estetică are o sferă mai largă , incluzând frumosul din natură , societate și artă ; educația artistică vizează doar frumosul din opera de artă. Din perspectiva finalităților, educația estetică își propune formarea receptivității și creativității estetice, pe când educația artistică are în vedere dezvoltarea și cultivarea capacităților creative în registrele meetodice, specifice fiecărei arte. Din prisma formelor de realizare , educația estetică se desfășoară sub forma unor activități teoretico-informative, pe când educatia artistică se derulează mai mult pe o traiectorie practico-aplicativă. Până la un anumit nivel, educația artistică este recomandată tuturor elevilor, dar apoi urmând a fi impărtășită doar acelor elevi care au probat o competență creativă în ramura unei arte, de către cadre didactice specializate.
Educația estetică urmăreste două grupe de obiective și anume:
obiective privind formarea capacității de a percepe, a însuși și a folosi adecvat valorile estetice
obiective privind dezvoltarea capacității de a crea valori estetice.
În prima grupă sunt incluse obiectivele referitoare la valorificarea din teoretică și practică a valorilor estetice și ele se înscriu într-o ierarhie de componenete în conformitate cu planurile comportamentale adiacente.Un prim moment în dezvoltarea receptivității estetice il rereprezintă formarea sezorialității estetice adecvate limbajului artistic ce urmează a fi asimilat, finisarea simțurilor ce vor capta conformațiile acustice, cromatice, gestuale. Urmează apoi stimularea emoțiilor estetice,a acelor răspunsuri afective, care își au originea în structurile de profunzime ale personalității umane și care favorizează receptarea. Opozițiile complexe , de exemplu ,plăcere-neplăcere, realizat-nerealizat, personal-impersonal,prezență-absență, interesat-dezinteresat, alimentează si alcătuiesc sentimentele estetice.Formarea gustului estetic reprezintă o prioritate și se referă capacitatea de a reacționa spontan, printr-un sentiment de satisfacție sau insatisfacție față de obiectul estetic. Urmează judecata estetică, acel act de deliberare și de ierarhizare a obiectelor estetice pe baza unor criterii. Din formarea unui crez stabil, ideatic, ce caracterizează o personalitate iubitoare de frumos autentic, va rezulta conturarea unor convingeri estetice. Toate aceste componente sunt și consecințe ale idealului estetic , ale acelui complex ideatic general spre care se tinde și care orientează și influențează întreaga experiență estetică.
Receptiviatea estetică trebuie să fie îndrepată și spre noile valori artistice, care adecvate limbajului artistic ce urmează a fi asimilat, finisarea simțurilor ce vor capta conformațiile acustice, cromatice, gestuale. Urmează apoi stimularea emoțiilor estetice,a acelor răspunsuri afective, care își au originea în structurile de profunzime ale personalității umane și care favorizează receptarea. Opozițiile complexe , de exemplu ,plăcere-neplăcere, realizat-nerealizat, personal-impersonal,prezență-absență, interesat-dezinteresat, alimentează si alcătuiesc sentimentele estetice.Formarea gustului estetic reprezintă o prioritate și se referă capacitatea de a reacționa spontan, printr-un sentiment de satisfacție sau insatisfacție față de obiectul estetic. Urmează judecata estetică, acel act de deliberare și de ierarhizare a obiectelor estetice pe baza unor criterii. Din formarea unui crez stabil, ideatic, ce caracterizează o personalitate iubitoare de frumos autentic, va rezulta conturarea unor convingeri estetice. Toate aceste componente sunt și consecințe ale idealului estetic , ale acelui complex ideatic general spre care se tinde și care orientează și influențează întreaga experiență estetică.
Receptiviatea estetică trebuie să fie îndrepată și spre noile valori artistice, care își fac apariția , impunându-se prin condițiile lor sinestezice de afectare a senzorialității. Caracterul lor sincretic , lărgirea evidentă a sferei artisticului reclamă o re-învățare a senzorialității.Dezvoltarea unui stil estetic de viață . precum și crearea unui spațiu intim, pot constitui obiective actuale sugerate de tehnologismul invadator și secătuitor.
Cea de a doua grupă vizează dezvoltarea creativității estetice, care poate avea un caracter atăt general căr și unul particular. Un autor francez, Jean -Claude Fourguin, definește creativitatea estetică ca:” aptitudinea de a produce, într-o manieră specifică și diferențiată, evenimente, forme , ….capabile de a mobiliza virtualitățile senzoriale și emoționale, rezervele de imagini ale spațiului intim după o logică a jubilării și comunicării, și nu după una de calcul sau de furie.”(1973, p.30)
Fiecare om ajunge la un comportament estetic individual și propriu. O anumită uzanță a unui obiect , un anumit stil de viață, inconfundabil și particular trădează creativitatea noastră , această descoperire pe cont propriu a frumuseții lumii întregi.
Creativitatea estetică , înțeleasă particular, nu ar fi decât un sinonim pentru creativitatea artistică. De aceea, grupa de obiective referitoare la dezvoltarea capacităților artistice cuprinde măsuri de depistare a aptitudinilor și de formare a deprinderilor și abilităților cerute de specificul creației fiecărei arte.Aceste obiective se adresează tuturor elevilor , în funcție de individualitățile cărora li se adresează și anume elevilor fără performanțe artistice deosebite sau acelor elevi talentați în anumite domenii.
Realizarea educației estetice presupune respectarea principiilor generale ale didacticii, dar și respectarea unor principii specifice:
principiul educației estetice pe baza valorilor autentice
principiul receptării creatoare a valorilor estetice
principiul perceperii globale, unitare a conținutului și formei obiectului estetic
principiul înțelegerii și situării contextuale a fenomenului estetic.
Primul principiu cere respingerea pedagogia kitschului, respingerea ideii că educația estetică presupune trecerea printr-o etapă de inițiere a non-valorii, a prostului gust.Al doilea principiu se referă la receptarea valorilor artistice ce presupune un efort participativ din partea elevilor. Opera de artă îngăduie să fie “re-creată”, “continuată” ori de câte ori este receptată. Inepuizabilitatea ei constă în multitudinea de interpretări posibile pe care receptorii i le pot da .Arta , ca limbaj universal, reprezintă o valoare în sine, un raport cu evaluări, care li se oferă oamenilor.Atitudinea elevilor față de mesajul artistic trebuie să fie deschisă, exploratoare, iar receptarea trebuie să se sprijine pe realizare a unui spațiu al libertății bazat pe interpretări personale, creatoare. Această atitudine cuprinde mai multe elemente strâns legate și interdependente: primul se referă la percepție, devenind mai atentă și mai ascuțită datorită antrenamentului artistic; al doilea reprezintă experiențe în general, lărgită prin experiența estetică;al treilea presupune cunoașterea îmbogățită și aprofundată prin contactul cu operele de artă; al patrulea element este spiritul creator , cel care poate amesteca cele trei componente precedente, devenind o consecință a activităților personale .Prin intermediul artei, învățăm să cuprindem , înțelegând și simțind, întreaga existență.
Cel de –al treilea principiu ne atenționează asupra conexării necesare între aspectele formale și cele de fond în receptarea operei de artă. Sunt opere care trăiesc prin aspectele formale, dar există și lucrări ce mizează pe aspectele descripriv-narative.Înțelegerea și explicarea de către educator a dialecticii celor două aspecte reprezintă o premisă a receptării profunde , adecvate operei și o posibilă apropiere a elevilor de evouția și manifestarea în timp a obiectului estetic.Ultimul principiu, cel de –al patrulea, se referă la mesajul operei în contextul istoric. O operă nu își dezvăluie disponibilitățile decât prin corelațiile ce trebuie realizate între operă, creator și condițiile socio-culturale în care a fost creată și receptată. Orice produs cultural are o istorie proprie care trebuie cunoscută și asumată în momentul contemplării. Receptarea contextuală a lucrării constituieo condiție care trebuie respectată de orice inițiator în educația estetică. Educatorul trebuie să aibă în vedere viața și activitatea creatorului, climatul cultural care a favorizat un anumit obiect de artă, sa țină cont de evoluția școlilor și curentelor atristice, de condițiile sociale si economice care au influențat direct sau indirect procesele creație și receptare.
Ca metode specifice de realizare a educației estetice amintim exercițiul, explicația și demonstrația.Exercițiul poate avea mai multe forme: exersarea exersarea unor capacități perceptive( ascultarea, ) exerciții de treducere reciprocă a limbajului artistic sau exerciții tehnice cum ar fi repetarea la instrumente, exersări .
Explicația intervine ca oment introductiv în asimilarea cunoștințelor teoretice sau dobândirea deprinderilor artistice specifice.Demonstrația este cea mai uzuală metodă folosită de cadrul didactic specializat într-un domeniu al artei. Printre modalitățile de realizare a educației estetice, se găsesc educația literară, muzicală, plastică, realizate atât în cadre formale de educație cât și nonformale sau informale.Experiența estetică a elevului nu se acumulează numai în școală, mediul informal abundă în stimuli estetici.Chiar dacă nu extistă o coordonare între ce se desfășoară în școală și ceea ce se întâmplă în afara ei , profesorul rămâne factorul modelator principal, care va integra experiențele întâmplătoare și variate ale elevilor , interpretându-le împreună cu ei,în conformitate cu standardele axiologice autentice.
Idealul realizării unei educații adecvate și funcționale, nu este o problema o problemă abstractă, ci un demers responsabil și flexibil . Cum evoluția artei contemporane cunoaște o mobilitate fără precedent, avem obligația să medităm la formularea sau regândirea unor exigențe pedagogice privind receptarea operei moderne.Trecerea de la imaginea statică la cea relativistă va ocaziona multiple reacții formale și va dimensiona întreaga sensibilitate artistică actuală.De exemplu, în muzica dodecafonică, sunetele nu mai sunt legate de o tonalitate centrală, ca în muzica clasică, ci doar unnele de altele.Succesiunea de tonuri poate fi urmărită, simultan sau fragmentat, normal sa răsturnat evitându-se astfel repetarea, cum ar fi lucrările lui J.Cage sau J.Xenakis. În artă, fantezia liberă a receptorului nu mai are o funcție regulatoare, ci una constructivă. Mesajul nu este un dat care se emite ci un fenomen se constitue pe măsură ce comunicarea se desfășoară. Datorită ambiguității și autoreflexivității, opera este deschisă unor interpretări multiple .Se creează posibilitatea unei multitudini de intervenții personale ; demersul cititorului este orientat spre înscrierea în mod liber într-o atmosferă dorită totuși de autor.
Arta rămâne totuși un mijloc pentru a disciplina și filtra pasiunile, și nu pentru a le dezlănțui.
Educația publicului în perspectiva diversității și deschiderii semantice, prin cultivarea capacității reintegrative și re-creative, poate spulbera vechile obsesii reductive și paralizante, încă persistente.Educația spiritului se realizează nu numai pentru viitorul specialist , dar și pentru receptorul comun.Educatorul trebuie să deprindă o pedagogie care va facilita sondarea nivelului informației estetice.Fructificarea achizițiilor de către pedagogi se cere a fi încurajată.
Educația estetică presupune nu numai formarea unor aptitudini și deprinderi de sesizare a frumosului artistic, ci și însușire unor cunoștințe specifice de istorie a artei.Etapa cultural-informativă vizează dobândirea unui cumul informativ de integrare și de relaționare ale obiectelor estetice.Simplul contact cu opera moderna nu garantează înțelegerea și asimilarea ei. Receptorul trebuie să fie informat în legătură cu evoluția școlilor și curentelor artistice.Conținutul culturii estetice școlare trebuie sa aibă în vedere următoarele condiții: să aibă un caracter selectiv, să fie corespunzător și unitar, să fie esențial, să aibă o dimensiune teoretico-aplicativă, să fie stimulativ și organizat pegagogic.
Gustul estetic este o chestiune nu numai de formare ci și de auto- formare , cu riscul înscrierii gustului în sfera echivocului. Democratizarea artei reclamă creșterea spiritului de discernământ al publicului în a distinge și valida valoric formele artistice . Stimularea capacităților evaluative ale receptorilor, va converti poziția publicului din aceea de simplu observator în aceea de critic responsabil .
Existența umană poate deveni “operă de artă” în măsura în care omul își ia drept model idealitatea constitutivă a artisticului și exemplaritatea paletei valorice , ce tind să se insinueze în conduitele lui cele mai firești.
1.2.Educația estetică în învățământul românesc
Întrucât școala reflectă trăsăturile societății în care ea ființează, este firesc să apară și extrapolări și determinări – ca de la întreg la parte.
Una din marile neajunsuri ale școlii noastre, a fost polarizarea pe toate planurile, în programe și manuale, în etape ale lecției, în forme proprii de învățamant politic, în structuri și funcționalități, în prezeantarea denaturată a istoriei, filozofiei, sociologiei, a informaticii și ciberneticii.
O altă trăsătura cu efecte negative, a reprezentat-o uniformizarea, anularea personalității, estomparea valorilor estetice, pentru a aduce pe toți, la același numitor al inculturii unora, care se jenau să spună ca au ajuns miniștri fără a fi avut un sâmbure de cultură.
Desființarea doctorarelor și a unor forme de promovare, eliminarea concursurilor de competență, se înscriu în aceeași politică de atrofiere intelectuală și culturală.
Uniformizarea, îmbracă și un alt aspect organizatoric , numit centralism excesiv, (totul condus fiind de la centru, fără inițiative, totul fiind dirijat, tipizat, uniformizat).
Promovându-se o pedagogie a efortului, învățarea ca și munca deveniseră o obligație fără interes și motivație, fără plăcere și satisfacție. Aceasta și, pentru ca recompensarea aparent stimulativa, prin acord global, facea ca in aceeasi apreciere să intre si competentul și incompetentul, leneșul si harnicul, silitorul si leneșul. Cadrele didactice aveau obligația de a promova pe toti elevii, astfel nu-și dovedeau competența didactică, invățamântul de masă având și atributul de promovare în masă a elevilor.
Școala românească în prezent trebuie sa facă cel mai bun serviciu societății noi în care ne găsim, adică să formeze pe fiecare individ, în așa fel încât activitatea sa, să fie conformă cu aptitudinile sale naturale. Pentru aceasta trebuie promovată : pe de o parte-preocuparea pentru metodele de cunoaștere a individualitaților elevilor, iar pe de altă parte, preocuperea pentru o organizare care sa facă posibilă respectarea individualității, în procesul de învațământ și educație.
Pentru respectarea individualității, este absolut necesar să avem în vedere principiul selectării și al clasificarii după aptitudini. Acest fapt s-a reflectat în reinfiinațarea liceelor de muzică și arte plastice, ce au ca criteriu de selecționare – aptitudinile naturale ale copilului.
Organizarea și orientarea școlii românești, poate fi enunțată astfel :
– o școala interactivă, formativă, informativă, în concordanța cu cerințele invațământului actual deschis noilor cerințe sociale, de instruire legate la noile configurații sociale, culturale, estetice, ale prezentului în care trăim astăzi.
Școala prezentului pune accentul nu numai pe latura informativă, formativă ci și educațională, în care educația estetică se regăsește în conformitate cu aptitudinile individuale, și motivaționale ale elevilor.
Preocupările pentru educația estetică nu lipsesc încă din cele mai indepărtate timpuri, începând cu Platon, Aristotel, Quintiliamus, Kant, Hegel, Diderot, Goethe, Lessing, Schiller, s.a.
În estetica românească trebuie reținute contribuțiile lui Titu Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, G.Ibraileanu, E.Lovinescu, Mihai Ralea, G. Călinescu – care s-au ocupat de rolul creațiilor artistice în dezvoltarea sensibilității indivizilor, a formării unei atitudini estetice juste față de valorile artelor.
O preocupare specială în acest sens, poate fi întalnită la Tudor Vianu care, analizând procesul receptării artistice atrage atenția ,,asupra plăcerii estetice’’, a dialecticii factorilor estetici și extraestetici, a naturii și atitudinii estetice, a criteriilor de ierarhizare și apreciere a valorilor artistice.
Astăzi, arta trebuie să se adreseze tuturor, trebuie să devină ambiția noastră. În școală, elevii și adolescenții trebuie să-și aproprie, de o parte partimoniul umanității, patrimoniul de ieri, de azi, de mâine, atât cât ei trăiesc în timpul creației contemporane, care va fi patrimoniul de mâine.
În acest sens, departe de ideea de “statue sur le socle “, sau de “ supliment al sufletului”, educația artistică, afirmă necesitatea de plăcere în centrul sistemului. Dar, centrul nu are sensul decât prin deschiderea pe care o oferă.
În conținutul educației estetice, rolul central îl este formarea unei atitudini juste față de natură, de viață și legăturile socio-umane, de conținutul și valorileindubitabile ale artei în ansamblul ei.
Apărută în procesul practicii sociale, această atitudine coexistă sincretic vreme îndelungată cu celelalte modalități de creație umană (cognitivă, magică, religioasă, etică, etc.), pentru ca apoi să se detașeze, și să se constituie ca un mod specific de însușire spirituală a realitații de către om.
Spre deosebire de atitudinea practică – utilitară a omului, bazată pe nevoia satisfacerii unor cerințe biologice și social-materiale, și spre deosebire de atitudinea teoretică, apărută prin introducerea unei perspective cognitive, pe linia acestei cerințe, atitudinea estetică deși , subordonată inițial acelorași trebuințe, a vizat întotdeauna realizarea funcției sale sociale de educare – în sublinierea expresivă, a ceea ce este semnificativ în natura, să producă plăcere, a acelor aspecte ale realitații, care reprezentau importanța pentru om ( cum este și muzica), fiind reprezentative pentru aspirațiile sale.
Pentru a o defini în specificitatea ei atitudinea estetică realizează mai ales, în formele ei superioare : o sinteză proprie a concret- senzorialului, afectivului și raționalului, nu numai ca o constatare, dar și ca o modalitate de apreciere față de produsele spirituale, ale activității de creație umană.
Cercetarea modalităților concrete ale atitudinii estetice, a dus la apariția numeroaselor teorii, care unilateralizau o latură sau alta a acestui proces, punând accentul fie pe aspectul de participare pur “emoțional” al receptorului, fie pe detașarea sa ca simplu spectator “ pasiv “.
Înțelegerea complexă a atitudinii estetice, va evidenția faptul că sfera ei de cuprindere este extrem de largă, tocmai prin faptul ca ea are posibilitatea de a cuprinde zonele cele mai diferite ale sensibilității omenești.
Prin natura atitudinii estetice, aceasta nu poate fi izolată de ansamblul atitudinii umane, în contextul căreia afirma Emil Utiz “în ceea ce mă privește, ași vorbi de o atitudine estetică a conștiintei, în care se introduc factorii extraestetici, fără totuși să o distrugă sau să o deplaseze. Dimpotrivă toți acești factori extraestetici slujesc pentru a reliefa frumosul artistic și pentru a-i insufla mai multa viață” .
Una dintre sarcinile educației estetice este tocmai formarea capacității de disociere a esteticului de extraestetic, preluandu-l pe acesta din urmă, numai în măsura în care apare prelucrat, transformat, transfigurat.
Formarea unei atitudini estetice este rezultatul unei activitați educative diversificate, ale carei obiective vizează atât conținutul cât și forma estetică a operei de artă.
Ion Pascadi reduce “educația estetică la regăsirea unor persoane apte să perceapă, forme artistice complexe, ca în cele din urmă, să afirme faptul că formarea unui ideal estetic ar presupupune o schemă exterioară impusă, din afara preocupărilor de ordin estetic”.
Atitudinea estetică constă în perceperea fenomenelor concrete, ale realității în raport cu esența individului social, cu realitățile vieții în ansamblul ei, cu stările și trăirile sufletești individuale.
Prin aceasta atitudine estetică, presupune: formarea unui gust estetic al valorilor artistice, și formarea unui ideal artistic cu valențe educative de valoare.
Educația estetică are drept conținut, tocmai formarea idealului estetic, și a marii varietăți a gusturilor estetice, care în unitatea lor compun conștiința estetică, ca formă a conștiinței sociale.
Ca parte integrantă a activitații educative, în general educația estetică se realizează pe calea specifică ale idealurilor și aspirațiilor unei societati moderne, novatoare, deschisă marilor valori artistice de mare creativitate culturală, artistică, și de înaltă valoare morală.
Educația estetică satisface o năzuință specific umană aceea de apropiere de frumos, răsfrângâdu-și influenta în întraga viață a omului.
În societetea prezentă, educația estetică are o însemnătate mai vastă, alături de activitatea creatoare, în care arta vizează fabricarea de obiecte estetice, destinate omenirii în ansamblul ei.
Având un rol formativ în dezvoltarea omului, arta, aduce un plus de trăire umană, trezește sensibilități, trăiri estetice. Esența ei trebuie cautată în scopul pe care-l urmărește educația estetică :formarea gustului estetic, capacitatea de a înțelege și aprecia corect frumosul artistic, dezvoltarea aptitudinilor artistice și estetice generatoare de adevărate valori umane.
1.3Educația muzicală în învățământul internațional
Din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre au existat preocupări pentru educație, aceasta având un caracter particular sau public, religios sau laic, demonstrând grija pentru existența și sănătatea morală a fiecărui popor. Fenomenul educațional muzical a evoluat din două perspective: sistemic și conceptual.
Dacă tradiția muzical – folclorică precum și cea religioasă au constituit baza educației până în secolul al XlX-lea, influențele culturii muzicale europene pătrund în toate sistemele educaționale, odată cu introducerea preceptelor pedagogiei muzicale apusene, pentru ca secolul al XX-lea să se caracterizeze prin diversificarea educației muzicale adresată celor din învățământul general obligatoriu, precum și celor din învățământul special – muzical, laic și religios.
În plan conceptual, specialiștii din domeniile psiho – pedagogiei și ale artelor au pledat pentru includerea muzicii în educația copiilor și a adulților. învățarea muzicii s-a realizat până în secolul al XIX-lea, oral. Prin cântec religios și popular, iar repertoriul muzical cult european și național (compus special pentru copii), însoțit de alfabetizarea muzicală, a devenit, din secolul al XIX-lea până în prezent, coordonata educării muzicale a copiilor, chiar dacă metodele specifice disciplinei, conținutul programelor și manualelor au fost diferite.
În evoluția învățământului distingem trei aspecte fundamentale legate de educația muzicală:
învățământul privind formarea slujitorilor altarului și îmbogățirea
repertoriului muzical necesar cultului religios;
învățământul general destinat tuturor copiilor, bazat mai ales pe cântare vocală și mai puțin instrumentală;
3. învățământul laic, cu scopul pregătirii cântăreților, instrumentiștilor și a compozitorilor, care să promoveze arta muzicală într-un cadru particular sau public, dar și a celor ce aveau sarcina de a educa elevii din punct de vedere muzical.
Primul mare sistem de educație, unde idealul estetic a influențat idealul pedagogic, iar arta a devenit un principiu ordonator al spiritului uman și un mijloc fundamental de dominare a vieții sociale, 1-a constituit cel al Greciei Antice, mai ales cel al Atenei. Atenienii prețuiau foarte mult îmbinarea diferitelor laturi ale dezvoltării și educației copiilor creând sintagma "om dezvoltat armonios". Idealul de educație era exprimat prin noțiunea de "Kalokagathia" ceea ce înseamnă îmbinarea dintre un corp frumos, bine crescut și puternic cu o morală "înaltă". Aici se asociau cerința unei educații intelectuale, aprecierea frumosului, bucuria de viață, interesul față de viața socială și participarea activă la ea. Astfel, în școala elementară, (7-12 ani) – școala gramaticilor și chitariștilor – se învăța: cititul, scrisul, socotitul, muzica instrumentală și vocală, dansul, declamarea versurilor.
Platon, unul dintre cei mai mari filozofi ai timpului, punea preț pe valoarea educativă a muzicii, deoarece, pătrunzând în suflet, înnobilează omul din punct de vedere moral. în sistemul său pedagogic întâlnim elemente caracteristice sistemului educativ atenian și spartan, precum: structura învățământului, educația muzicală, predarea științelor, ideea de dezvoltare armonioasă prin împletirea educației fizice (gimnastica) cu cea spirituală (muzicală, intelectuală, estetică) și morală. A fost unul dintre primii care au conceput ideea educației publice a copiilor prin joc, poezie, cântec, povestiri.
La rândul său, Aristotel a conceput ideea educației publice școlare, periodizată, susținând în învățământul elementar studiul cititului, scrisului, desenului, muzicii și gimnasticii. Era convins de valoarea muzicii, care produce puternice impresii auditorilor, "zguduindu-le sau liniștindu-le sufletul".
În Roma Antică, educația se desfășura urmând mai ales modelul grecesc. Este remarcat Marcus Fabius Quintilianus care preia de la pedagogii eleni elementele educaționale de bază: muzica, deoarece cultivă ritmul și intonația vocii, necesare unui orator, de asemenea matematica, citirea și jocul. Filozoful matematician Pythagora a inițiat și condus școala de la Crotona, în care se studia filozofia, matematica și teoria muzicii, legând practicarea muzicii de educația morală.
Și la popoarele din Orient, muzica era considerată instrument de educație. În China, Confucius (Cung – Fu – Dzî) a impus în școli citirea, scrierea, matematica, religia, atletismul, dansul ritmic însoțit de muzică și educația morală prin religie. Puterea educativă a muzicii a fost folosită în Antichitate atât în plan școlar cât și social.
În Evul Mediu timpuriu, odată cu răspândirea creștinismului, se dezvoltă învățământul organizat de biserică, prin înființarea de școli mănăstirești, parohiale și episcopale, în care se studiau: gramatica, retorica, filozofia, aritmetica, geometria, astronomia, literatura, teoria mzicii și cântările bisericești, dogmele creștine. Aceste școli funcționau în apusul dar și în răsăritul Europei, la orașe și sate. În secolul al VIII-lea este înființată "școala palatină" de către Carol cel Mare, școală cu caracter laic; astfel de școli laice se vor înființa mai ales odată cu apariția orașelor (școli de gramatică și școli latine). Laicizarea învățământului a determinat ca educația muzicală să se facă prin cântecul popular. În plan școlar, teoria și procesul educației estetice au înregistrat o sensibilă descreștere față de antichitatea greco-latină; în contextul idealului pedagogic, idealul estetic este diminuat, iar locul și funcția educativă a disciplinelor artistice, de asemenea.
La începutul mileniului al II-lea, activitatea muzicală, religioasă și cultă, a necesitat înființarea de școli (bisericești și laice) în care erau pregătiți cei ce doreau să se dedice muzicii, contribuind astfel la îmbogățirea și răspândirea repertoriului muzical specific (liturgic sau laic). Aprecierea deosebită a activității trubadurilor și menestrelilor a generat deschiderea de școli unde se studia scris – cititul muzical și cântecul (vocal și instrumental) în numeroase orașe din Europa apuseană, subvenționate de principi sau consiliile orașelor. Educația muzicală, particulară sau publică, a format numeroși muzicieni, care au influențat dezvoltarea culturii muzicale ulterioare.
Spiritul renascentist în domeniul educației se va caracteriza printr-o instrucție orientată spre cunoașterea naturii, prin grija pentru dezvoltarea armonioasă a ființei umane, prin promovarea unei atitudini blânde a profesorului în relația cu elevii, susținându-se principiul estetic al educației; vor apare școli elementare, colegii și universități.
În secolele al XVI-lea și al XVII-lea sunt înființate școli primare publice, la orașe și sate. În acest context Thomas Morus și Tomasso Campanella propun învățământul general obligatoriu, în limba maternă, învățarea scris – cititului, aritmetica, astronomia, geometria, științele naturii, dialectica, literatura și filozofia greacă, muzica, educația fizică și agricultura.
Este manifestată grija pentru cadrul cât mai plăcut, adecvat copiilor, pentru desfășurarea învățământului. Totodată activitatea trebuia concepută în mod atractiv, cu metode didactice perfecționate (joc, percepție senzorială, explicații, aplicații), completată prin exemplul viu al educatorului (Juan Luis Vives, Vittorino Rambaldoni da Feltre). Francois de Salignac de la Mothe – Fenelon propune înființarea de școli pentru fete, în care să se învețe: religia, economia casnică, igienă, scris -citit, gramatică, aritmetică elementară, istorie, drept civil, poezie, pictură și muzică.
Cel mai important pedagog al acestei perioade rămâne Comenius (Jan Amos Komenski), care susține învățământul general pe etape: 0-6 ani, 6-12 ani, 12-18 ani, în limba maternă. în prima etapă (0-6 ani). ). A stabilit principii și metode didactice. Educatorul, în concepția sa, trebuie să-și iubească munca, să se poarte părintește cu elevii, să trezească interesul copiilor pentru învățătură. Mai puțin numeroase, dar nu mai puțin importante, sunt școlile cu caracter confesional, în care se învață: religia, etica, istoria, fizica.
În "Secolul Luminilor" (al XVIII-lea), pedagogii și oamenii de artă sunt preocupați de educația morală concepută în perspectiva instaurării binelui și dreptății sociale, creându-se o teorie corespunzătoare despre importanța educației artistice. Sunt înființate școli elementare întreținute de stat, atât la orașe cât și la sate. Accesul în aceste școli este al tuturor copiilor și se învață: scrisul, cititul, istoria, geografia, desenul, muzica, matematica. în acest sens, Jean Jacques Rousseau pledează pentru dezvoltarea auzului și a vocii copilului, care să fie corectă, egală, flexibilă și sonoră. Este adeptul învățământului intuitiv și militează pentru stimularea curiozității, a interesului elevilor pentru actul didactic. La rândul lor, Johann Friedrich Herbart și Johann Heinrich Pestalozzi consideră că în școală toți copiii trebuie să primească o educație estetică, indiferent de condiția socială.
În secolul al XlX-lea, învățământul primar devine obligatoriu și gratuit; se înființează gimnazii, licee și universități. Friederich W. Froebel inițiază înființarea de grădinițe – ca instituție și etapă preșcolară – unde copii cu vârste între 3 și 9 ani să fie educați prin cântece, poezii, povestiri, desen, sub forma jocului. Această idee a prins tot mai mult, instituțiile și sistemul său de educație introducându-se apoi în Europa și America. Învățământul religios se păstrează sub forma școlilor "duminicale" și este evidentă atitudinea de restrângere a sferei de influență a bisericii în diferitele sisteme educaționale. în această perioadă se remarcă Herbert Spencer care este adeptul educației pentru viață, având următorul conținut: fiziologie și igienă, scris, citit, socotit, științe. La începutul secolului al XX-lea apare curentul ''Educației noi”, cu o nouă orientare, ce prețuiește creația artistică a școlarilor, ca act de exteriorizare a vieții interioare, prin: desen, dans, muzică, teatru. Se vor face experimente și investigații privind rolul artei în dezvoltarea personalității. Astfel, Ernest Meumann, prin experimentele efectuate a demonstrat apariția și educabilitatea sentimentului estetic și a judecății estetice. Adepți ai acestei teorii au fost și Franz Cisek, Emile Jacques Dalcroze.
Instituționalizarea învățământului în secolul al XX-lea a creat cadrul amplificării cercetărilor și experimentelor pedagogice. De exemplu, Ovide Decroly își structurează procesul de instruire prin observație, asociere și expresie ca activitate de comunicare și creație prin desen, cântec, teatru, modelaj, gospodărie. Pentru Edward Spranger educația este un aspect cultural cu două dimensiuni – crearea valorilor culturale și propagarea lor. Stabilește trei aspecte ale procesului educativ: receptarea valorilor culturale, trăirea spirituală și realizarea de noi valori.
În contextul social – politic specific secolului al XX-lea, psihopedagogii, esteticienii, oamenii de artă sunt preocupați de introducerea în viața socială și în educația copiilor a celor mai valoroase creații artistice din trecut și prezent, preconizând o restabilire a echilibrului spiritual al omului. Sunt create, astfel, organisme internaționale ce au ca scop integrarea educației estetice în toate sistemele de învățământ (UNESCO, Societatea Internațională pentru Educație prin Artă, Federația pentru Educație Artistică, Societatea Internațională pentru Educație Muzicală).
Mișcarea pentru educație artistică are în atenție destinul omului intr-o societate în care domină spiritul pragmatic – utilitarist. Educația estetică înregistrează progrese de necontestat în secolul al XX-lea. Se remarcă prin ideile sale, Ernest Weber, care a studiat raportul dintre estetică și pedagogie, contribuind la constituirea pedagogiei estetice. Artei, i se acordă o funcție compensatorie de echilibrare a spiritului prin cultivarea aspirațiilor înalte și a afectelor. Și alți cercetători se ocupă de locul și rolul artelor în școală: Marthe – Belle Jouffray propune ca elevii să intre în contact nemijlocit cu creațiile artistice; Robert Glaton, Jan Wyerszytowski, Jean Piajet, Dimitri Borisovici Kabalevski, susțin educația muzicală în școală, deoarece stimulează creativitatea, fiind o disciplină formativă; Herbert Read și Ann Bustarret sunt convinși că prin educația muzicală se realizează sensibilizarea și dezvoltarea intelectuală a copiilor.
Pentru sfârșitul secolului al XX-lea și mai ales pentru secolul al XXI-lea s-au stabilit pe plan internațional, coordonate metodologice generale, de perspectivă, care evidențiază posibilitatea orientării proceselor de învățare în lumina educației permanente și interdisciplinare, atât pentru învățământul obligatoriu (elementar) cât și pentru cel profesional sau liceal (secundar), fie că se desfășoară în cadru particular sau public.
Abordarea educației prin arte, acceptă opțiuni multiple și combinate, cum ar fi: muzică și dans, muzică și pictură, teatru și cinematografie, muzică și teatru, fotografie și arte plastice neignorându-se legea echilibrului și a coerenței conținuturilor specifice fiecărui domeniu artistic. Dar această formare și dezvoltare artistică a elevilor nu poate fi realizată numai în școală, prin lecții, concursuri, cercuri artistice, obținută prin educația formală, când învățarea înseamnă însușirea unor conținuturi specifice anumitor domenii, prin parcurgerea programelor într-un anumit spațiu orar stabilit. în complementaritate, educația informală este obținută în mediul familial, în afara unui cadru organizat, și în anumite spații de comunicare artistică prin: călătorii, vizite la muzee, expoziții, vizionări de spectacole, concerte, emisiuni radio-televizate, utilizarea INTERNET-ului.
Finalitățile urmărite trebuie să pună în evidență posibilitatea orientării proceselor de învățare și perfecționare artistică prin abordarea educației permanente, interdisciplinare și introducerea noilor educați i, ce au ca scop comun, formarea capacității de selecție și apreciere a frumosului, a interesului pentru artă , pentru calitatea estetică a existenței umane (familială , socială , profesională). Important este faptul că aceste tipuri de educație se intercondiționează, formând obișnuințe de continuare a informării și modelării, concretizate prin educația continuă. Bazele acestei atitudini de permanent contact cu noul se pun de la cele mai mici vârste. Pentru aceasta vor fi create condiții reale de exersare artistică a elevilor, în vederea asimilării priceperilor specifice fiecărui domeniu și stimularea lor creativă în funcție de aptitudini și opțiuni. Participarea la viața artistică se va completa cu educația nonformală desfășurată în paralel, în cadru organizat, la cercuri de profil din Cluburile Elevilor sau Casele de Cultură, ce ajută la îmbogățirea cunoștințelor și deprinderilor concretizate prin spectacole, cercuri artistice, concursuri. Pentru aceasta se impune perfecționarea pregătirii personalului didactic implicat în acest proces de educație artistică, prin însușirea conceptelor fundamentale comune artelor, proiectarea și desfășurarea interdisciplinară a activităților.
Învățământul artistic de specialitate cunoaște evoluții diferite, deoarece nivelul elementar și secundar se desfășoară în cadru particular, (în țările din apusul Europei și America), excepție făcând țările din centrul și estul Europei (Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, U.R.S.S.) și din Asia (China, Japonia) în care sunt înființate școli și licee cu profil artistic – muzical, de stat. Desăvârșirea muzicală, pentru nivel superior, se realizează în cadrul Conservatoarelor, fie subvenționate de stat, fie particulare (Europa, America).
De-a lungul evoluției fenomenului educațional, muzica, reprezintă o componentă umanistă prin limbaj, sentiment, gândire, ce constituie o preocupare pentru cei care au conceput și organizat activitățile de educație, fiind inclusă în diferitele sisteme de învățământ.
2.2. Educația muzicală în gândirea pedagogilor secolului XX
Până în secolul al XX-lea, educația muzicală s-a realizat predominant prin cântarea după auz și mai puțin prin învățarea scris-cititului muzical, acesta fiind utilizat doar de către cei ce se specializau în domeniul muzical, studiind și un instrument. Disciplina era denumită Cânt sau Muzică, denumire păstrată pe alocuri și în secolul al XX-lea. Dar odată cu lansarea conceptului de "Școală activă", viziunea specialiștilor s-a schimbat prin acordarea unei atenții sporite tuturor elevilor (dotați mai mult sau mai puțin muzical), însușirea limbajului specific în mod conștient și practicarea muzicii prin cânt și audiții, disciplina suportând modificarea denumirii în aceea de Educație muzicală. Metodele create și practicate sunt valabile și pentru cei care vor să se specializeze în domeniul muzical.
Dintre reprezentanții acestor concepții amintim pe: A. Jurnel cu MANUEL POUR LES EXAMENS DU CERTIFICAT D' APTITUDE, A L' ENSEIGNEMENT DU CHANT ET DE LA MUSIQUE -1914, adresat celor care predau muzica în școlile normale, școlile comunale, școlile primare superioare și în licee, Emile Jacque Dalcroze ce acordă o mare importanță ritmului însoțit de reprezentarea grafică și dactiloritmie – LE RYTHME, LA MUSIQUE ET L'EDUCATION – 1922, ca și Edgar Willems din Elveția, cu LE RYTHME, apoi pe Maria Montessori din Italia cu DESCOPERIREA COPILULUI ce propune învățarea după auz și apoi prin solfegiu. Școala franceză este reprezentată de Maurice Chevais cu AVÂNT LE SOLFEGE, L'ENFANT ET LA MUSIQUE – 1937, METHODE ACTIVE ET DIRECTE – 1943, L'ART D'ENSEIGNER – 1943 în care periodizează etapele învățării muzicale în trei (prenotație 3-9 ani, notație 9-12 ani, cunoaștere 12-16 ani) și susține metodele: fonomimia și dactiloritmia, Angelique Fulin, Andre Gedalge, cu L'ENSEIGNEMENT DE LA MUSIQUE PAR L'EDUCATION DE L'OREILLE – 1922, în care susține citirea muzicală cu ajutorul cifrelor, Maurice Martenot cu FORMATION ET DEVELOPEMENT MUSICAL -1928, ce crează jocul didactic muzical și învățarea prin exerciții. Toate aceste lucrări completează universul didactic francez. De menționat este faptul că simbolurile pentru reprezentarea spațială a sunetelor constau în poziționarea brațului și a palmei orizontal, treptat în sus sau în jos, după fonomimia concepută de Maurice Chevais.
Germania va fi cunoscută în acest domeniu prin contribuția lui: Cari Stumpf, Curt Sachs, Bernard Scheidler, Hans Sabel și mai ales Cari Orff cu SCHULWERK MUSIK FUR KINDER, volumele I – IV, în care stabilește etapele învățării muzicale începând cu exerciții ritmice, mișcare ritmică (pantomima) și apoi inițierea muzicală propriu – zisă. Demne de reținut sunt și studiile întreprinse în acest sens de către Maria Davitashvili și Dimitri Borisovici Kabalevski din U.R.S.S., Tibor Sărai, Zoltan Kodâly din Ungaria, acesta din urmă propunând ca și Constantin Brăiloiu educarea pornind de la folclorul copiilor, prin jocuri specifice însoțite de jucării muzicale și improvizație.
Idei și activități practice remarcabile propune Shinichi Suzuki din Japonia, care susține că audiția începută de timpuriu dezvoltă gândirea și auzul muzical. Mulți dintre acești muzicieni consideră că educația muzicală trebuie să înceapă cât mai devreme (3 ani), să fie obligatorie în învățământul preprimar, de ea să beneficieze copiii normali, dar mai ales cei cu diferite dizabilități (cu scopul de a-i recupera și integra în societate), cu recomandarea ca acest demers să fie parcurs fără dificultate, cu multă plăcere.
Manualele realizate {Abecedare muzicale, Solfegii pentru școlari, Culegeri de cântece) cuprind cântece din patrimoniul folcloric sau compuse pentru copii (grupate pe teme), la o voce, în canon (la 2 — 3 voci), armonizate la 2 – 3 voci; pentru nivelul mediu sunt introduse și fragmente din creația marilor compozitori, iar pentru nivelul secundar (liceal) sunt incluse noțiuni de teoria muzicii, armonie și istoria muzicii. Trebuie remarcat faptul că textele sunt în limba națională și unele creații au și partitură pentru pian sau chitară.Este important să amintitim de contribuția tuturor pedagogilor la conceperea învățământului muzical prin alcătuirea programelor, manualelor, culegerilor cu exemple muzicale și a etapizării educației muzicale.
În acest sens, Carl Orff începe educația muzicală pornind de la ritm, însușit prin exerciții verbale, ritmice, utilizând palmele, picioarele, instrumentele predominant de percuție, pantomima, jocul și apoi includerea elementului melodic, progresiv, pornind de la bitonia sol1- mi1. Astăzi, metoda sa este utilizată în educarea copiilor cu diferite dizabilități.Zoltan Kodâly lansează același principiu al însușirii gradate, după modelul oferit de folclorul muzical al copiilor, pornind de la aceeași bitonie sol1- mi1, incluzând și instrumente muzicale simple, ușor de folosit. Predominanța vocală, cu un repertoriu național maghiar, include însușirea scrierii muzicale prin fononimie, simbolurile deosebindu-se în mică măsură de cele ale lui John Curwen.
Măria Montessori oferă soluții pentru educația muzicală a tuturor copiilor, încă de la vârste mici (3 ani), prin cântare vocală, joc, mânuirea unor jucării muzicale, propunând lucrul pe gruptf cu număr mic de participanți, pe stimularea afectiv-senzorială a subiecților. Pentru copii de vârstă școlară include inițierea în limbajul muzical apelând mai ales la auz, prin exerciții de recunoaștere a sunetelor, mersul ritmic și însușirea unui repertoriu minimal, vocal, tonal. Metoda sa este utilizată mai ales, pentru educarea copiilor cu probleme speciale.
Edgar Willems consideră că inițierea muzicală trebuie să se facă prin mișcarea corporală, prin însușirea ritmului, apoi asocierea duratelor percepute intuitiv, cu segmente de dreaptă, iar componenta melodică încadrându-se în sonoritatea tonală. Impune studiul pianului, iar sunetele muzicale să fie însușite prin vizualizarea cu ajutorul unei scărițe.
Maurice Chevais pune accentul pe solfegiere și practicarea muzicii după notație. De aceea, stabilește scările verticale, pentru reprezentarea înălțimii sunetelor, fonomimia (diferită de a celorlalți specialiști), dactiloritmia. Concepe materiale didactice pentru vizualizarea elementelor de limbaj muzical și silabe ritmice. Stabilește tipuri de deficiențe muzicale (atonie, aritmie, amuzie), include învățarea prin joc. Gândirea sa didactică și realizările dovedite, demonstrează că ideile sale sunt mult mai eficiente și complete față de a celorlalți specialiști.
Maurice Martenot se adresează copiilor dotați și nedotați muzical, concepând exerciții melodice, ritmice, de audiție, pentru dezvoltarea auzului, jocuri didactice de predare – învățare – evaluare. Inițierea melodică pornește de la portativ, cu denumirea silabică, fără cheie, pe module modale, într-o viziune globală și include utilizarea Undelor Martenot și a pianului.
Emile Jacques Dalcroze acordă atenție componentei ritmice, stimulând mișcarea corporală, gestica, pentru însușirea muzicii; apoi evoluția copiilor se va face prin cultivarea glasului și învățarea pianului. Adaptează metodele pe grupe de vârstă (și pentru copiii de grădiniță), pe grupe de inteligență (normali, cu grade diferite de handicap ) și dezvoltare fizică (normali sau cu diferite deficiențe).
În completare trebuie menționate metodicile de muzică vocală și manualele școlare realizate și de specialiștii români: Gavriil Galinescu, George Breazul, Nicolae Saxu, Sabin V. Drăgoi, Ioan D. Vicol, Aurel Ivășeanu, Ana-Motora Ionescu, Ion Șerfezi, Măria Dolgoșev, Ion Potolea, Anton Scornea, Anatolie Barcă, Magdalena Ursu, Elisabeta Marinescu, Ligia Toma-Zoicaș, Iosif Csire, Pavel Delion, Vasile Vasile, Georgeta Aldea (metodici pentru educatori, învățători și profesori). Ca și George Breazul, Ana Motora Ionescu a preluat din experiența specialiștilor europeni semiografia cu silabe ritmice, reprezentări grafice a duratelor și a înălțimii sunetelor, fonomimia, sistematizându-le și corelându-le cu specificul didactic muzical românesc. În același timp trebuie remarcată contribuția deosebită a Gabrielei Munteanu, care în ultimul deceniu a elaborat multe lucrări valoroase , dovedind un interes deosebit pentru . Mulți compozitori și pedagogi s-au implicat în activitatea de creație realizând adevărate bijuterii vocale pentru copii: Gavriil Musicescu, Timotei Popovici, Alexandru Podoleanu, Gheorghe Cucu, Alexandru Voevidca, George Breazul, Nicolae Saxu, Nicolae Lungu, Petre Ciorogaru, Ion Potolea, Liviu Comes, Alexandru Pașcanu, Nelu Ionescu, Dan Voiculescu și mulți alții. Ideile pedagogice care stau la baza manualelor și a metodicilor sunt axate pe studiul folclorului muzical românesc și apoi pe integrarea creației culte românești și a celei universale în educația muzicală a elevilor .
1.4 Educația muzicală românească până în secolul XX
Pe teritoriul țării noastre , documentele ne demostrează preocupări pentru organizarea învățământului încă din Evul Mediul.Educația muzicală realizată în diferitele școli a constat din învătarea cântărilor bisericești ,până în prima jumătate a sec. al XIX-lea. . Cea mai veche școală atestată documentar este cea din Șcheii Brașovului (biserica Sfântul Neculai) – secolul al XV-lea, în care se învață religia și cântările religioase.
Din secolul al XV-lea se poate vorbi de activități școlare în limba română, semnificative fiind preocupările de laicizare a învățământului (secolul al XVI-lea), prin înființarea școlilor de grămătici și de scris (Suceava, Baia, Șiret, Brașov, Sibiu, Bistrița), în care se predau discipline comune cu cele ale școlii bisericești dar și cunoștințe laice (aritmetică, drept, economie). în același timp se răspândesc școlile confesionale de la Cotnari, Sibiu, Brașov.
Începând cu secolul al XVII-lea, învățământul are un caracter public, odată cu înființarea școlilor orășenești și sătești cu predare în limba română.Principiile iluminismului se fac simțite și în școala românească prin Academiile Domnești de la Iași și București, unde se învață limba greacă, slavona, latina, religia, cântarea bisericească, ulterior fiind introduse în studiul elevilor și limba română, aritmetica, istoria, geografia. Vor fi înființate școli primare în limba română (Țara Românească) și în limbile greacă, slavonă și română în Moldova (Roman, Rădăuți, Huși); acestea ca și cele de pe lângă bisericile Sfântul Neculai din Iași și Sfântul Sava din București vor avea un pronunțat caracter religios. în Transilvania, de asemenea, vor funcționa școli confesionale. Educația muzicală practicată a fost în strânsă legătură cu organizarea și dezvoltarea vieții de cult, bisericii revenindu-i sarcina de a asigura pregătirea de slujitori ai altarului, învățători pentru cei tineri, dar și de educare a copiilor. Individual sau colectiv, învățământul muzical se baza pe teoria și repertoriul cântărilor de cult – vocale.
Școala obligatorie a constituit una din principalele revendicări social-politice ale forțelor progresiste, iar etapele principale ale dezvoltării școlii obligatorii pe teritoriul țării noastre sunt corelate cu momentele importante ale istoriei României. Astfel la sfârșitul secolului al XVIII-lea, legea școlară austriacă a marcat începutul unui program de reforme în Transilvania, în primul rând prin înființarea școlilor de stat, în toate localitățile, iar la începutul secolului al XlX-lea s-au emis dispoziții oficiale de organizare a școlilor rurale și orășenești de stat, în Țara Românească și Moldova. În această perioadă, educația muzicală va conține și elemente laice, mai ales în învățământul particular, din cadrul pensioanelor pentru fete, în care se învăța limba greacă, franceza, îndeletniciri practice, scris-cititul muzical, cântarea vocală și instrumentală. Prin legile din 1864 (Principate) și 1869 (Transilvania), se organizează învățământul primar (obligatoriu) apoi secundar și superior (prima Universitate a fost înființată la Iași, în 1860). Disciplinele artistice primesc un loc stabil și organizare prin orare, programe și manuale; se învață în continuare cântece religioase, dar pătrund și cântece laice din creația europeană (folclorică sau cultă).
Mai târziu, viața școlară va cunoaște un important proces de modernizare prin strădania lui Spiru Haret. Acesta va impune prin legile elaborate între anii 1898-1909, acordarea unei atenții egale educației fizice și artistice (muzica și desenul) și include în învățământul primar și secundar serbările școlare, menite să marcheze marile sărbători naționale, întrucât învățământul avea rolul de a dezvolta gândirea și de a forma caracterul.
Referindu-ne la tipurile de educație muzicală din prima jumătate a secolului al XX-lea, putem spune că se adresau tuturor. Astfel, în școala de cultură generală au acces generații de copii care învață să cânte vocal, în cor sau chiar instrumental. în Școlile Pedagogice se realizează o pregătire teoretică și practică (vocală și instrumentală) a viitorilor învățători. Școlile religioase (Seminarii și Școli de Cântăreți) își continuă activitatea, asigurând practica de cult cu slujitori bine pregătiți în cântarea și scrierea religioasă. Un aspect deosebit îl prezintă apariția școlilor muzicale, cu scopul de a răspunde solicitărilor unor copii sau tineri talentați, dar și de a pregăti specialiști în domeniul muzical Alături de Conservatoarele de Muzică și Artă Dramatică din Iași (1860), București (1864), Cluj (1919), desfășoară o serioasă activitate Conservatoarele particulare (Brăila, Satu Mare), și municipale (Timișoara, Târgu Mureș, Craiova, Brașov). Meritorie a fost și activitatea desfășurată de Școala Muzicală Militară din București. ). Muzica este prevăzută în planurile de învățământ pentru preșcolari și la clasele primare, gimnaziale și liceale, iar, cum în manuale figurează numeroase cântece din repertoriul german și francez, George Breazul militează pentru introducerea în educația muzicală a cântecului popular românesc. „Școlarii – afirmă George Breazul — să învețe să cânte numai piesele ce au puterea de a-i mișca. Locul principal trebuie să-l ocupe muzica românească, aceea care dă satisfacție sufletească, iar copiii o vor înțelege mai bine." De asemenea și Ștefan Bârsănescu susținea educația bazată pe cultura românească (inclusiv muzicală și plastică), întrucât „procesul ridicării omului la nivelul valorilor culturale implică receptare, creație și trăire, vibrație pentru idee, deșteptarea năzuinței pentru frumos, adevăr, bine și util. In procesul de asimilare a creației artistice (plastice și muzicale) sunt antrenate: intelectul, voința și viața afectivă.,"
Apreciabil este faptul că în gândirea didactică românească de la sfârșitul secolului al XlX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea, întâlnim preocupări pentru o estetică a procesului de învățământ prin compararea procesului educației cu arta și apoi aplicarea legilor frumosului în învățământ, aceasta reflectându-se în ambianța plăcută aspațiului școlar, a atitudinii și conceperii lecției în mod artistic, de către cadrul didactic. Se remarcă personalități ca: Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu, George Vâlsan, Minai Ralea, Tudor Vianu și George Călinescu, care vor susține acest principiu și în același timp vor pleda pentru integrarea disciplinelor artistice în educație. În atitudinea lor distingem certitudinea că muzica în școală stimulează formarea elevilor pentru viață și că educația morală se bazează și pe cea religioasă, ambele fiind susținute de cea muzicală, prin textele cântecelor incluse în manuale și programe.
Rolul muzicii populare, religioase și culte, deopotrivă, precum și modalitățile de realizare a educației muzicale ca factor de distincție a personalității umane și de educație patriotică rezultă din mai toate scrierile timpului prezentate și analizate de către cercetătorul Vasile Vasile în lucrarea PAGINI NESCRISE DIN ISTORIA PEDAGOGIEI ȘI A CULTURII ROMÂNEȘTI, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1995.
Educația estetică va cunoaște și în a doua jumătate a secolului al XX-lea o continuă perfecționare prin introducerea cunoștințelor din istoria muzicii și artelor plastice, bazate pe demonstrații și activități artistice extracurriculare. Intensificarea vieții culturale românești va conduce la difuzarea culturii estetice cu mijloace tehnice moderne. Un propagator al educației estetice este cercetătorul și pedagogul George Văideanu, care precizează că „estetizarea învățământului este o formă de respect față de școlar și un mod de manifestare a umanismului pedagogic. S-a demonstrat, apoi, că frumosul nu se adaugă conținutului lecției, ci se încorporează lui, fiind un principiu de organizare și prezentare a conținutului de idei. Există o relație organică între principiul estetic al învățământului și cerința actuală de creștere a randamentului activității didactice." De aceea, profesorul trebuie să dispună de „capacitatea de a introduce permanent și în mod adecvat frumosul în munca sa, manifestând în conceperea și desfășurarea lecțiilor, cultura și gustul său estetic".
Muzica constituie un însemnat factor de cultură și civilizație, având valențe cognitive, raționale, afective, voliționale. Aceste calități ale artei sunetelor au fost studiate și prezentate de mulți specialiști (Măria Gîrboveanu, Vasile Popeangă, Ștefan Gîrba, Gabriel Cotul, George Breazul, Paul Popescu-Neveanu, Dumitru Salade, Ion Roșea, Ioan Șerfezi, Constantin A. Ionescu, Alexandru Popescu — Mihăiești, Gabriela Munteanu), astfel educația muzicală păstrându-și și consolidându-și locul în școala românească. Dacă la începutul secolului al XX-lea învățământul muzical (de specialitate) se realiza doar în Conservatoare și, într-o măsură, în particular, prin reforma din 1948 acesta a devenit de stat și gratuit, pentru toate nivelele (elementar, mediu și superior). Au fost înființate multe Școli de Muzică (în toate județele țării) și licee. De asemenea au fost înființate Institutele Pedagogice în cadrul cărora existau Secții de Muzică (București, Cluj, Iași, Galați, Constanța, Brașov, Timișoara, Târgu Mureș), iar Conservatoarele din Iași, Cluj și București și-au desfășurat activitatea pregătind specialiști în domeniul muzical.
Se impun a fi amintite și celelalte forme de educație muzicală: prin Licee Pedagogice și Seminarii Teologice, multe dintre ele având soarta Liceelor de Muzică (desființate) în perioada 1978 – 1989. în paralel prin Cluburile Elevilor și Școlile Populare de Artă, oricărei persoane cu disponibilități pentru muzică i se oferă șansa de a-și cultiva talentul, chiar dacă nu urmărește să devină un profesionist.
După 1989, când suntem în pragul unei noi și continue reforme în învățământ, s-a impus o profundă analiză a educației estetice și reintegrarea ei în învățământul liceal. Astfel, la aria curriculară „ARTE”, sunt prevăzute câte o oră de Educație muzicală și Educație artistico- plastică, pentru nivelul preprimar, primar și gimnazial.
În învățământul liceal a fost introdusă Educația artistică, aceasta incluzând și Educația muzicală cu câte 1 oră săptămânal în scopul de a se continua consolidarea deprinderilor muzicale și lărgirea orizontului informativ – muzical, contribuind la formarea atitudinii pentru o educație permanentă.
A fost benefică această inițiativă de a include educația muzicală în învățământul general, de la nivelul preprimar și până la cel liceal, deoarece această disciplină contribuie la formarea unei personalități active, competente, motivate și creative a elevilor, și astfel, învățământul românesc are șansa de a fi compatibil cu celelalte sisteme de învățământ. Din anul școlar 2004 – 2005, prin generalizarea învățământului de 10 ani, indiferent de profil,Educația muzicală avea rezervată câte 1 oră săptămânal și la clasele a IX-a și a X-a, indiferent de profilul școlii sau liceului.Din anul 2009, Educatia muzicală inclusă doar la liceele teoretice.
Învățământul muzical de la cel primar până la cel superior este reorganizat prin reînființarea Școlilor, Liceelor și Universităților sau Academiilor de Muzică precum și a Colegiilor Universitare cu profil muzical. De asemenea, Liceele Pedagogice și Seminariile Teologice vor suferi un nou proces de reorganizare, proces în continuă desfășurare. Dincolo de împliniri și neajunsuri, dorința de a modela personalități umane prin muzică trebuie să fie o permanență a școlii românești.
CAPITOLUL 2
Rolul și importanța
educației muzicale în
învățământul gimnazial
2.1 Educatia muzicala romaneasca in perioada contemporana
George Breazul a fost unul dintre principalii inițiatori ai reformei predării muzicii în învățământul primar, gimnazial și în școala normală, autor de manuale, metode didactice, considerate „piatră de temelie", autorul unora dintre cele mai cuprinzătoare studii de educație și instrucție muzicală. Activitatea sa didactică și publicistică s-a desfășurat pe o perioadă îndelungată, de peste 40 de ani.
Pentru el, școala este permanenta sursă de cultură – factorul principal al modelării și formării conștiinței generațiilor tinere. Preocupat de destinele învățământului muzical George Breazul, printr-o activitate bogată și multilaterală, a contribuit și la educarea muzicală a publicului, prin concerte-lecții, articole, studii, culegeri de cântece. Pentru a cunoaște mai bine activitatea sa, se impun a fi prezentate și câteva din principiile sale estetice și pedagogice. Marele muzicolog a demonstrat de-a lungul activității sale că scopul manifestării muzicale este cel estetic și că fenomenul muzical este de natură sonoră-acustică. Dar, prin muzică, sunt declanșate puternice stări sufletești, pentru că la originea muzicii se află cauze legate de viața și trăirile oamenilor, de durerile, bucuriile, aspirațiile lor. În jurul sunetului gravitează celelalte elemente de limbaj muzical. A fost primul muzician român care a încercat să conceptualizeze la noi metoda de predare a disciplinei Muzica, atât din punctul de vedere al esenței expresive, cât și al metodologiei". După George Breazul, domeniul Pedagogiei muzicale va cuprinde: teoria pedagogiei, metodica predării muzicii, istoria educației muzicale în țara noastră, acustica muzicală, fiziologia și psihologia muzicală, estetica muzicală, folclor muzical. Pedagogia muzicală, afirma el, are menirea „să stabilească o trainică legătură între studiul muzicii și ambianța psihică și socială românească să determine eliminarea din învățământul primar și secundar a stării de primitivitate de atunci, ridicarea lui la nivelul prestigiului celorlalte ramuri de învățământ".
Tot în domeniul organizării învățământului muzical și al revitalizării vieții muzicale românești, George Breazul propune: naționalizarea Conservatoarelor de Muzică, înființarea de societăți corale la sate și oraș, studii de muzicologic în cadrul universităților, pentru formarea cercetătorilor, profesorilor, criticilor, totodată înființarea unui institut de cercetări muzicologice și a unui muzeu de instrumente și jucării muzicale, înființarea de biblioteci muzicale, de formații instrumentale și vocale profesioniste.
Concretizându-și preocupările și gândurile, realizează, în colaborare cu Sabin V. Drăgoi și cu Nicolae Saxu, manuale și 36 de culegeri de cântece pentru copii (ciclul primar și secundar), originale și de o valoare nedepășită nici astăzi. Liniile melodice au fost reprezentate prin valuri colorate, conținutul textului ilustrat prin imagini deosebit de frumos și atrăgător realizate, duratele prin dimensiuni diferite, contribuția grafică fiind a lui A. Sirin și Demian. Lucrările sale s-au bucurat de o apreciere deosebită în Europa (Leo Kestenberg, Anna Lechner, Ernest Closson, Amedee Gastoue, Fritz Jode, Hans Joachim Moser, Curt Sachs, Eduard Sprânger, Shojiro Kawashima. Observând situația muzicii din școala românească unde, prin lipsa manualelor, se învăța numai solfegiu și instruire teoretică, concluzionează că unicul prilej de cultivare a muzicii ca artă este intonarea cântecului popular, educația muzicală trebuind să înceapă încă de la grădiniță. Scopurile urmărite erau complex definite: să trezească talentul muzical al copiilor, contribuind la dezvoltarea armonioasă a sufletului lor; să le dăruiască bucuria de a învăța, compune, cânta, juca; muzica să le trezească interesul și gustul, să-i învețe să cânte și să asculte, să înțeleagă cântecul și dansul românesc; să se pregătească pentru o viață plină de simțire, gândire, atitudine românească.
Metodele de realizare vor fi cântecul și jocul (prin melodie, vers, mișcare). Alegerea și organizarea materialului didactic – susține George Breazul – trebuie să se bazeze pe elemente melodice specifice cântecului popular și pe operele de artă muzicală cultă. Este deosebit de interesantă ideea că materialul didactic trebuie extras din atmosfera în care crește copilul, pentru ca apoi educatorul să-1 conducă treptat la cunoașterea și asimilarea celor mai înalte bunuri culturale muzicale.
Considerăm a fi necesar să sintetizăm sistemul de educație muzicală conceput de George Breazul raportat la realizările specialiștilor europeni. Distingem următoarele principii conform cărora educația muzicală a copiilor trebuie să se facă în învățământul românesc, astfel:
1. învățarea se va face prin cântarea după auz, utilizarea
jucăriilor și a instrumentelor muzicale pentru acompaniament;
2. însușirea elementelor de scris-citit muzical se va concretiza pe
baza exemplelor valoroase alese din folclorul românesc,
muzica religioasă bizantină și cultă (europeană și autohtonă);
3. abordarea interdisciplinară se va realiza prin concretizarea
legăturilor muzicii cu celelalte arte dar și discipline: limba
română, istoria, limbile străine, geografia;
4. antrenarea copiilor în activități muzical – practice (cântare în
formații muzicale, audierea de lucrări muzicale în sala de
concert) va avea un rol important în educație;
5. finalizarea educației muzicale, prin studierea sistematizată a
folclorului muzical românesc și a istoriei muzicii va fi inclusă
în programele școlare.
Ca metode de realizare a ideilor lansate de marele pedagog, acesta propune:
a) integrarea jocului muzical, ca modalitate de învățare, având ca
model folclorul copiilor (prin mișcare, gest, pantomimă);
b) formarea deprinderilor să se facă gradat, prin exersare firească
și prin participare activă;
c) conștientizarea limbajului muzical să fie parcursă prin
manuale concepute, de la ușor la complex, prin vizualizarea
liniei melodice, a ritmului și a conținutului de idei, într-o
manieră originală și atractivă.
George Breazul a fost o mare personalitate a culturii noastre muzicale, contribuțiile muzicologice și realizările sale în direcția organizării și orientării învățământului muzical având și astăzi o valoare indiscutabilă. Îi datorăm recunoștința și neuitarea pentru crearea programelor și manualelor de muzică, sistematizarea principiilor metodice, concepute științific, apreciate de specialiștii români și europeni.
Este necesară , la finele acestei scurte incursiuni și o analiză a evoluției programelor școlare. Încă din secolul al XlX-lea preocupările pentru realizarea unei educații muzicale s-au concretizat și prin alcătuirea de programe, atât pentru învățământul general cât și pentru cel muzical de către specialiștii prezentați anterior. O sinteză a contribuției din acest domeniu găsim în lucrarea cercetătorului Vasile Vasile, PAGINI NESCRISE DIN ISTORIA PEDAGOGIEI ȘI CULTURII ROMÂNEȘTI, în care sunt evidențiate strădaniile muzicienilor și pedagogilor români pentru o concordanță între manuale și programe, astfel ca elevii să beneficieze de o cât mai corectă inițiere muzicală. Întreaga experiență acumulată până la începutul secolului al XX-lea a fost valorificată de George Breazul prin conceperea de programe și manuale școlare,cum am specificat mai sus, pentru toate tipurile de învățământ, constituind un moment de referință pentru școala românească și nu numai.
Odată cu primele decenii ale secolului al XX-lea, când se constituie cursuri de metodică a muzicii, denumite Enciclopedia și pedagogia muzicii, se realizează în anul 1927, de către George Breazul, la Conservatorul din București și de Alexandru Zirra la Conservatorul din Iași (1933 – 1934). Sunt, apoi, demne de semnalat lucrările: TEORIA MUZICALĂ ELEMENTARĂ ȘI SOLFEGII și NOUA METODĂ PRACTICĂ PENTRU A ÎNVĂȚA SCRIS-CITITUL MUZICAL – 1901, de Juarez Movilă, NOUL SISTEM DE PROPONIMENT MUZICAL ELEMENTAR -1901, de Ioan Costescu, METODUL SCRIPTOSONIC. CURS DE MUZICĂ VOCALĂ PENTRU ȘCOALELE SECUNDARE ÎN GENERAL – 1909, de Constantin Cordoneanu, SOLFIATORUL. SOLFEGII ÎN TABLOURI MOBILE… – 1916, de Dumitru Georgescu-Kiriac, ÎNSEMNĂRI ÎN CORELAȚIE CU PRINCIPIILE MUZICALE – 1916, de Mihail Gr. Poslușnicu, MANUAL METODIC PENTRU PREDAREA CÂNTULUI ÎN ȘCOLILE PRIMARE – 1923, de Alexandru Voevidca, CÂNTECE ȘI SEMNE MUZICALE – 1932, de Marcel Botez, METODA SCRIERII ȘI CITIRII MUZICALE – 1938, de Faust Nicolescu, manualele realizate de Victoria Hasnaș (1929) și Nicolae Buicliu (1947). Importantă este și atitudinea lui Constantin Brăiloiu, care propune introducerea structurilor ritmico-melodice ale folclorului copiilor în manualele școlare, precum și muzica bisericească dar și istoria muzicii în orele de muzică la liceu . În perioada postbelică (1948 – 1968) noutățile vor consta în tendința de politizare a educației muzicale prin includerea unor cântece dictate de moment. Conținuturile programelor și ale manualelor au urmărit să asigure aprofundarea scris – cititului muzical, istoriei muzicii universale și românești, a folclorului muzical românesc, precum și însușirea unui repertoriu de cântece după auz.
Pentru perioada 1968 – 1989, programele și manualele școlare prevăd o îmbogățire a cunoștințelor și deprinderilor muzicale ale elevilor , venind cu precizări referitoare la repertoriul de cântece pentru fiecare categorie de vârstă precum și cu audițiile necesare însușirii elementelor de limbaj muzical și formării unei culturi muzicale. Amintim programele pentru grădiniță , din 1986 (cea mai completă de până acum și judicios concepută) și cele pentru clasele I – IV și V – VIII din 1983. În programa pentru grădiniță sunt incluse și exemplele muzicale recomandate pentru studiu, iar pentru învățământul primar și gimnazial au fost alcătuite manuale de către Ana-Motora Ionescu (clasa a III-a – 1980 și clasa a IV-a – 1978), clasa a V-a de Ștefan Andronic (1981), clasa a VI-a de Nicolae Popescu (1981), clasa a VII-a de Alina Mușat-Popovici și Constantin Popescu (1984), iar pentru clasa a VIII-a de Alina Mușat-Popovici și Hrisanta Petrescu (1984). Aceste programe prevăd și numărul de ore pentru fiecare temă propusă precum și recomandările pentru audiții. Bineînțeles că nu lipsesc din repertoriu creațiile impuse de contextul politic, iar denumirea disciplinei va fi în continuare Muzica.
După 1989 asistăm la un șir de modificări în structura și conținutul programelor școlare, precum și al manualelor de educație muzicală din învățământul general. In primul rând au fost eliminate exemplele de cântece și audiții cu un conținut politic. Prin programele din 1991 și manualele realizate (retipărite) se păstrează tematica dinainte de 1989. Dar începând cu 1993, reforma din învățământ cuprinde și educația muzicală, reformă ce continuă și astăzi, concretizată mai ales prin modificările aduse tematicii și prin exemplele muzicale. Reținem manualele Anei-Motora Ionescu pentru clasele a III-a și a IV-a în 1995 , ale lui Vasile Vasile, clasele a VII-a (1996) și a VIII-a (1997), al Simonei Ciurumelescu, clasa a V-a (1995) și manualul colectivului alcătuit din Simona Ciurumelescu, Regeni Rausch și Dragoș Alexandrescu, pentru clasa a Vi-a (1996). începând cu anul 1996, disciplina va primi denumirea de Educație muzicală.
A urmat alcătuirea programelor pentru învățământul primar (1998, 2004, 2005), gimnazial (1999) și liceal (1999, 2004, 2006), preprimar (2000, 2005). Au fost realizate manuale alternative pentru clasele III – X, în care au fost incluse mai multe exemple, lăsând la latitudinea propunătorului alegerea lor, în funcție de nivelul muzical al clasei. Pentru clasele V — VIII temele interdisciplinare (muzica și literatura, istoria, dansul, natura) au fost excluse, precum și însușirea folclorului muzical românesc și a istoriei muzicii (în mod unitar, sistematic și cronologic); au fost însă incluse teme ce cuprind studiul formelor muzicale, aspecte disparate ale folclorului muzical românesc și ale istoriei muzicii. Ca element de noutate sunt propuse creații reprezentând toate categoriile muzicale (divertisment, cult, popular, religios), precum și elemente de tehnică instrumentală pentru claviatură și chitară. Benefică este orientarea spre aprofundarea limbajului muzical, solicitând continuarea însușirii exemplelor muzicale prin solfegiere ca și includerea evaluărilor prin rebus, chestionare, ce vizează verificarea cunoștințelor însușite. De asemenea, pe lângă oferta de repertoriu, ce poate fi învățat prin solfegiere sau după auz, există propuneri concrete pentru realizarea audițiilor, multe dintre aceste manuale fiind însoțite și de casete audio.
Programa școlară pentru liceu prevedea recapitularea elementelor de scris – citit muzical (ritmico-metrice, melodice și interpretative) completate cu noțiuni din folclorul muzical românesc și istoria muzicii (universale și românești). Totodată sunt incluse și elemente de tehnică instrumentală (pentru claviatură și chitară), exemple din muzica de divertisment și noțiuni despre formele muzicale.
Din oferta de manuale alternative am ales urmatoarele exemple: clasa a V-a – autori: Simona Ciurumelescu, Regeni Rausch și Dragoș Alexandrescu (1997) și autori Avram Florea, Vasile Ilieș (1997); clasa a VI-a – autori: Anca Toader, Valentin Moraru, Anton Scornea (1998) și autori: Simona Ciurumelescu, Regeni Rausch (1998); clasa a VII a – autori: Jean Lupu, Lucia Marinescu-Dănilă, Georgeta Obreja (1999); clasa a VUI-a – autori: Jean Lupu, Lucia Marinescu-Dănilă, Georgeta Obreja (2000); clasa a IX-a – autori: Margareta Vasile și Vasile Vasile (1999 și 2004); clasa a X-a – autori: Sofica Matei, Mihaela Marinescu, Viorica Matei (2000), autor Elena Lazăr (2000), autori: Jean Lupu, Lucia Marinescu Dănilă, Georgeta Obreja (2004), și autori: Anca Toader și Valentin Moraru (2005). Trebuie amintite și manualele pentru clasa a IlI-a – autori: Anton Scornea și Măria Drăgan (1997), autori: Aurelia Iacob și Vasile Vasile (1997) și autori: Măria Drăgan (2005), Sofica Matei (2005); clasa a IV-a – autori: Anton Scornea și Măria Drăgan (1998) și autori: Aurelia Iacob și Vasile Vasile (1998), precum și cele pentru liceele pedagogice (școli normale), clasa a IX-a – autor: Jean Lupu (1993), clasa a X-a – autor: Gheorghe Bercea (1995), clasa a Xl-a -autori: Anca Ilea, Beatrice Petre, Magdalena Stoica (1992), clasa a XII-a – autori: Ligia Toma-Zoicaș și Elena Criveanu (1995). Dacă programa și manualele pentru acest tip de liceu au un caracter unitar până în 1998, începând cu 1999 s-au propus programe și manuale comune pentru liceele teoretice profil uman și pedagogic. Ar trebui, totuși, diferențiate întrucât finalitățile profilurilor sunt diferite. Apreciabilă este includerea temelor interdisciplinare (elemente de mișcare și dans, creații literare și plastice inspirate din muzică), a testelor de verificare a cunoștințelor și deprinderilor însușite (rebusuri, chestionare, motive melodice) și a exemplelor din toate categoriile muzicale (folclor, divertisment, religios, cult).
Educația muzicală are un spațiu minim de realizare în planul de învățământ. De aceea, pentru o corectă inițiere și îndrumare muzicală a elevilor trebuie valorificate experiențele ce au oferit rezultate bune și înlăturate experimentele lipsite de valoare didactică și artistică. Cunoașterea tradițiilor învățământului românesc este necesară pentru construirea unui sistem educativ în spiritul specificului nostru cultural, raportat la valorile universale.
3.Mijloace de realizare a educatiei muzicale in scoala generala
3.1 TEORETIZARE
Pe baza cercetărilor întreprinse în psiho-pedagogia muzicală, se desprind trei aptitudini necesare dezvoltării muzicale: simțul modal, capacitatea de reprezentare auditivă și simțul ritmului muzical. Educatorul, înarmat cu cunoștințele necesare unui pedagog muzical și cu cele ale cercetărilor psihologice în domeniu, va concepe procesul de instruire pe baza unei bune cunoașteri a aptitudinilor elevului, a calității acestora, fixând strategia de lucru în conformitate cu ele. Aptitudinile muzicale se pot dezvolta prin diferite metode și procedee de lucru, care țin direct de pregătirea pedagogului. Ținând seama de asigurarea concordanței dintre nivelul și volumul de cunoștințe și capacitatea de asimilare a elevului, este necesar să-l determinăm pe elev să fie cât mai activ, să-l înarmăm cu mijloacele necesare și procedee de muncă individuală. Sub influența Tehnologiilor Informatice și de Comunicație (TIC), a noilor teorii psihologice ale învățării și a noilor paradigme educaționale, lumea educației se schimbă, iar profesorii sunt chemați să răspundă primii acestor schimbări. Mai mult decât oricând, este momentul pentru reconsiderarea ansamblului curricular, legitimată de practica unei educații de factură nouă, informatizată.
Mediile educaționale virtuale, educația deschisă și la distanță, bibliotecile și clasele virtuale sunt doar câteva dintre „spectacolele” ce ni se dezvăluie reunite sub titlul generic Instruirea Asistată de Calculator; astfel propun dezvoltarea unor concepte personale de introducere a calculatorului în lumea educației muzicale. Desigur că PC-ul există deja în mediile educaționale, dar consider că se impune o reorganizare și redimensionare a cunoștințelor în acest domeniu (al educației muzicale), iar prin obiectivele unui posibil proiect în care învățarea, instruirea și dezvoltarea aptitudinilor muzicale să fie mijlocită de calculator se va propune dezvoltarea mai ales, a capacităților și a competențelor muzicale ale elevilor, prin caracterul ludic al aplicațiilor folosite, să apropiem personalitatea în devenire a elevului de latura teoretico-practică a muzicii, astfel încât ei să asimileze involuntar competențe de a cânta la un instrument muzical, în funcție de particularitățile psiho-fizice ale subiectului educat, precum și date importante în ceea ce privește originea, cadrul istoric și evoluția instrumentelor și nu în ultimul rând date și elemente biografice despre personalități marcante ale istoriei muzicii, cu referire precisă la mari instrumentiști și compozitori ai Europei sau ai lumii și implicit se va avea în vedere dezvoltarea și consolidarea capacităților și competențelor de operare la PC, toate acestea reunind, în final dobândirea unor competențe pluridisciplinare și interdisciplinare. Societatea informațională (SI) și Societatea cunoașterii (SC) sunt realități ale lumii în care trăim; Societatea cunoașterii se naște într-un mediu în care marea majoritate a membrilor ei are acces la tehnologii IT&C și utilizează frecvent tehnologiile informaționale.
Cu ajutorul calculatorului pot fi prezentate: informații; aplicații, exerciții, probleme; jocuri didactice; simularea unor procese/fenomene; itemi de evaluare/autoevaluare, eficiența instruirii asistată de calculator depinzând de: calitatea programelor; competențele didactico-metodice și tehnice ale cadrului didactic; competențele tehnice ale elevilor.
3.2 Mijloace didactice utilizate în educația muzicală
Problematica mijloacelor didactice pentru domeniul educației muzicale trebuie privită din cel puțin două puncte de vedere diferite: al lucrărilor de pedagogie, considerate a fi „totalitatea materialelor, dispozitivelor și aparatelor cu ajutorul cărora se realizează transmiterea și asimilarea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute” și al metodicilor specifice educației muzicale. Sintagma de mijloace de învățământ în educația muzicală, trebuie extinsă; accepțiunea actuală limitându-se pentru acest domeniu la mijloacele audio-vizuale, care mai curând țin de materiale didactice. Pornind de la definirea generală a termenului mijloace, mai exact expresia „ceea ce se face spre a ajunge la un scop”, personal consider că este bine de luat în seamă și modul în care calculatorul și tehnicile noi TIC, contribuie la îmbunătățirea demersului didactic muzical.
3.3. Aplicații multimedia utilizate în didactica muzicală
Multimedia este un atribut, transformat rapid în substantiv datorită frecventei sale utilizări din ultimul timp. Multimedia (multi – mai multe; media – medii, mijloace) înseamnă exact ce îi spune și numele: capacitatea unui sistem de a comunica (prezenta) informația prin intermediul mai multor medii de prezentare simultan, cum ar fi: text, grafica, fotografii, animație, sunet, clipuri video, etc. De asemenea, multimedia implică noțiunea de interactivitate: utilizatorul nu este un simplu spectator ci poate să modifice după dorința și posibilități cursul evenimentului (aplicației).
La acest moment există în lume o serie de proiecte în care se încearcă aplicarea unor metode, mijloace și tehnici noi de predare–învățare–evaluare, care au la bază principii pedagogice noi și mai evoluate, apărând tot mai frecvent în discuție, conceptul de disciplină integrată (de bloc); aceste discipline au meritul de a integra informații din domenii diferite ale științelor facilitând, ulterior, studiul disciplinelor particulare; acestea sunt idei care m-au determinat la enunțarea a cel puțin trei întrebări, având în vedere subiectul lucrării: prima „Cum se va numi acea disciplină care poate integra disciplinele educației estetice, având în vedere caracterul pragmatic și specific artistic al obiectelor de învățământ prin care se realizează aceasta, în școala românească?”, a doua „Care vor fi metodele și mijloacele prin care această disciplină (integrată) își va realiza obiectivele și finalitățile?” și a treia „Până unde și până la ce nivel de învățământ poate pătrunde această disciplină în modelarea personalității elevului, de ce nu a omului, ținând seama de toți factorii devenirii personalității umane și a interdependențelor dintre aceștia?” . Abordarea interdisciplinară nu anulează disciplinaritatea, ci își propune să amplifice conexiunile disciplinare, eliminând granițele stabilite între diferitele domenii. Deoarece întregul proces educativ este coordonat de un singur cadru didactic, la nivel preșcolar și primar, organizarea activităților combinate „bi” sau „multidisciplinar” este mult mai ușor de realizat, întrucât condițiile necesare sunt relativ identice prin organizarea exterioară, structura cunoștințelor și strategia didactică.
Deschiderea spre interdisciplinaritate a activităților muzicale este evidentă, disciplina „Muzică/Educație muzicală” fiind domenii ale educației, în care sunt vehiculate noțiuni și aspecte din specialități diferite, însumate în textele cântecelor, jocurilor și audițiilor. Corelarea cunoștințelor dobândite la diverse obiecte de învățământ, poate asigura o sistematizare a informațiilor specifice diferitelor domenii, scopul fiind reluarea unui sistem unitar de cunoaștere. Selectarea conținutului învățământului este o problemă de mare responsabilitate didactică, deoarece trebuie să se opereze în așa fel încât să se acopere în întregime volumul, structura și natura informațiilor recomandate în curriculum. Valorile științifice, morale, estetice și fizice care fac obiectul informării și formării copiilor, corespunzătoare posibilităților psiho-fizice, pot fi însușite mai bine în acest context interdisciplinar. Abordarea proiectiv – interdisciplinară a educației muzicale și a modalităților de optimizare a demersului didactic – muzical, implică introducerea aplicațiilor multimedia și a soft-lui educațional. Educația muzicală contemporană se găsește, în ipostaza de a-și căuta și găsi noi mijloace și metode didactice, de a-și îmbunătății mijloacele mai vechi, pentru a corespunde solicitărilor venite din exterior.
Dat fiind caracterul pragmatic al artei sunetelor, noile metode sau mijloace didactice trebuiesc alese cu mare grijă pentru a nu „deteriora” spectrul axiologic al artei muzicale și caracterul ei. Au apărut, o serie întreagă de aplicații multimedia, programe educaționale și prezentări multimedia care dezbat subiectul educațional muzical. Multe dintre aceste aplicații ajută substanțial procesul didactic dându-i o interactivitate deosebită, implicând tot mai mult elevii în procesul instructiv educativ; însă există procese didactice în cadrul orelor de educație muzicală, care nu pot utiliza aplicațiile respective (exemplu: cântarea la un instrument sau cântarea vocală), dar tot așa un soft precum „Piano Professor” sau „Teach Me Piano”, îi va face pe elevi de exemplu, să înțeleagă tehnica pianistică, urmând ca ei să exerseze individual pe instrumentul clasic. O serie întreagă de aplicații dezbat subiectul scrierii, transcrierii, orchestrației și compoziției muzicale (ex.: „Cakewalk Studio”, „Finale-Coda Music”, „Sibelius”, „Harmony Assistant”, „Melody Assistant”, etc.), în acest domeniu al muzicii utilizarea calculatorului se impune, uneori algoritmii matematici sunt comuni, (informatică-muzică), multe din programele apărute pe piață în acest moment având la bază această legătură. Implicațiile calculatorului în lumea muzicală au făcut posibile diversificarea, amplificarea sau apariția unor noi genuri și stiluri muzicale, amintim muzica concretă de la începutul secolului XX și formele incipiente ale muzicii electronice precum și a celei asistate de calculatorul personal (PC).
3.4 Site-urile educaționale
În cadrul noțiunii de „site educațional” încadrăm: weblog-uri, portal-uri, forum-uri chat-uri (pentru comunicarea sincronă) și site-uri web.
Un site interesant destinat educației muzicale mi s-a părut a fi http://emusictheory.com. Abundența de informații, noțiuni și concepte din și despre educația muzicală propriu-zisă și educația muzicală instrumentală face din acest site, poate cel mai complet site de gen, din cele pe care am încercat să le studiez. Un alt domeniu public de informare in domeniu muzical și nu numai este dupa parerea http://www.wikipedia.com, desi nu intotdeauna informatiile sunt prezentate intr-o formă corectă din punct de vedere stiintific.
3.5 CD/DVD-urile multimedia
Un CD multimedia reprezintă o tehnologie educațională care sprijină studiul unei discipline școlare, fiind un aliat al profesorului căruia îi face servicii dar îi creează obligația de a se perfecționa permanent, determinându-l să-și revizuiască spiritul care îi animă relația cu cei pe care îi instruiește și educă; în același timp, CD-ul multimedia reprezintă și o formă de predare – învățare – evaluare distribuită, sprijinind învățământul la distanță. În domeniul educației muzicale, personal sunt preocupat de editarea unor astfel de CD-uri/DVD-uri multimedia, interactive și este unul din obiectivele spre a căror finalizare tinde prezenta lucrare, spre exemplu un „Abecedar muzical interactiv” adresat elevilor claselor primare, clase cu program integrat de muzică.
Avantajele și în același timp necesitatea apariției unei astfel de aplicații interactive constau în aceea că, mai ales în clasele I și a II-a, copii nu sunt familiarizați cu deprinderile de scris și citit, iar abordarea deprinderilor de cânt vocal – instrumental și de teoria a muzicii, conform curriculei în vigoare a claselor cu program de muzică (la care obligatoriu sunt predate și pianul sau vioara), complică lucrurile substanțial și cu eforturi deosebite, atât de partea educatorului cât și de partea educatului se ating obiectivele și competențele propuse sau impuse.
Desigur că, așa cum aminteam mai înainte revizuirea și adaptarea curriculei este absolut necesară, în acest domeniu impunându-se reforma curriculară și adaptarea obiectivelor și competențelor la nevoile copiilor, respectând principiul pedagogic al accesibilității.
3.6 Software-ul educațional
Prin „soft educațional", denumim un program de calculator proiectat în raport cu o serie de coordonate pedagogice (obiective comportamentale, conținut specific, caracteristici ale populației țintă) și tehnice (asigurarea interacțiunii individualizate, a feedback-ului secvențial și a evaluării formative); în sens larg, prin soft educațional se înțelege orice program proiectat pentru a fi utilizat în instruire/învățare.
Software educațional reprezintă orice produs software în orice format ce poate fi utilizat pe orice calculator și care reprezintă un subiect, o temă, un experiment, o lecție, un curs, etc., fiind o alternativă sau unica soluție față de metodele educaționale tradiționale (tabla, creta, flipchart-ul, etc.) [6]. O clasificare, de actualitate a softurilor educaționale [7], după funcția pedagogică specifică pe care o pot îndeplini în cadrul unui proces de instruire:
3.7 Softuri de exersare (Drill-and-Practice)
Softurile de acest tip intervin ca un supliment al lecției din clasă, realizând exersarea individuală necesară însușirii unor date, proceduri, tehnici sau formarea unor deprinderi specifice; ele îl ajută pe profesor să realizeze activitățile de exersare, permițând fiecărui elev să lucreze în ritm propriu și să aibă mereu aprecierea corectitudinii răspunsului dat.
3.8 Softurile educaționale interactive
Softurile de acest tip creează un dialog (asemănător dialogului profesor-elev) între elev și programul (mediul) respectiv. Interacțiunea poate fi controlată de computer (dialog tutorial) sau de elev (dialog de investigare).
3.9 Softuri educaționale de simulare
Aceste softuri au la bază un „model”, care pe parcursul expunerii oferă date și impresii despre un obiect, un fenomen, din interiorul unui sistem (de obicei cel studiat), iar cu ajutorul anumitor parametri alocați modelului se pot urmări modificări ale acestuia, toate acestea cu scopul de a ajunge la o finalitate cunoscută sprijinindu-ne pe obiective clare și concise. În domeniul muzical (mai bine spus, în sistemul muzical) aceste soft-uri apar și sunt utilizate atunci când se dorește prezentarea unor fenomene, sau a unor procese mai complicate în cadrul lecțiilor de muzică.
3.10 Softuri educaționale pentru testarea cunoștințelor
Reprezentând poate gama cea mai variată, întrucât specificitatea lor depinde de mai mulți factori – momentul testării, scopul testării, tipologia interacțiunii (feedback imediat sau nu) – aceste softuri apar uneori independente, alteori făcând parte integrantă dintr-un mediu de instruire complex. Evaluarea în cadrul orelor și activităților de educație muzicală uzează de principiile clasice generale ale evaluării, cele mai importante metode și procedee de evaluare, pentru educația muzicală fiind: probele scrise, probele orale și probele practice; cred că aici ar trebui să plasăm și la testele de evaluare la calculator, ca metode complementare de evaluare, dar în același timp și de completare a spectrului general al evaluării muzicale; desigur, aceste teste pot fi utilizate în anumite lecții/ activități muzicale, cu atenție sporită din partea profesorului.
3.11 Cantecul(repertoriu), interpretarea
Noțiunea de interpretare, din punct de vedere muzical se traduce prin redarea adecvată a continutului de idei din lucrarea muzicală, prin participarea intelectuala dar mai ales afectivă a interpretului. Programele scolare deosebit de incărcate cu noțiuni teoretice, fiind necesară parcurgerea întregii materii , defavorizează actul interpretativ și totodată cantarea vocală, fapt ce conduce la pierderea simțului artistic, realizand din obiectul educatie muzicală o activitate preponderent teoretică si nu una practică. În acest sens, cantecul, repertoriul de cantece stabilit impreuna cu clasa vine sa completeze intregul demers educational artistic muzical. In ultima perioada au fost introduse in manualele scolare lectii de interpretare instrumentală, neaplicabile insa in invătamantul de masa datorită timpului alocat in primul rand si in al doilea rand bazei materiale destul de precare, lipsa instrumentelor muzicale, a spațiilor amenajate pentru studierea muzicii. Alegerea repertoriului de cantece trebuie sa se faca in acord cu principiul conectării activităților muzicale extrașcolare necesităților spirituale ale elevului, lucru ce presupune o abordare profundă a fenomenului muzical, astfel încât inteligența muzicală a elevului să poată ieși în orizonturi largi, iar competențele muzicale stocate să fie conjugate cu experiența lui de viață, să poată intercomunica în scopul delimitării elementelor noi, originale, valoroase ca dimensiuni definitorii ale creativității, imaginației, sensibilității muzicale, servind, totodată, în calitate de factori ai autorealizării și adaptării urgente, imediate și permanente a copilului la viața cotidiană.Totodată nu trebuie uitat aspectul valorificarii tradițiilor si culturii populare, fiind necesara abordarea cantecului popular, ca mijloc de cunoastere, asumare, promovare si valorificare a potentialului artistic popular.
3.12 Jocul didactic muzical
Este o metoda cu mari beneficii in educatia muzicala, mai ales la clasele mici unde jocul ocupa un loc foarte important.Liviu Comes spune despre jocul didactic muzical ca favorizeaza "dezvoltarea unor facultati latente" privind auzul muzical, memoria, simtul ritmic , vocea si apropierea copiilor de muzica fara efort, utilizand metode specifice varstei lor.
Pe lângă actiunea cognitiva a jocului muzical trebuie să amintim dimensiunea sociala a acestuia. Solidarizarea copiilor în scopul evidentierii unor obiective comune intr-un grup, depasirea barierelor timiditatii, cultivarea curajului, formarea spiritului de echipa sunt doar cateva dintre avantajele jocului didactic muzical in ceea ce priveste actiunea sociala.
Auditiile muzicale
Viața muzicală are manifestări foarte bogate și variate, în special în marile orașe. Prin emisiunile de radio și televiziune, prin concertele educative însoț i te de explicații, creația muzicală este interpretată și difuzată în fiecare zi.Totuși, aceste manifestări muzicale nu sunt întotdeauna accesibile elevilor, datorită neconcordanței cu timpul liber al acestora, cu nivelul lor de înțelegere, cu cerințele instructiv-educative ale școlii. Din această cauză, este necesar să organizăm audiții muzicale și în cadrul școlii, mai ales în localitățile unde exista mai puține concerte și spectacole muzicale. De altfel, audițiile muzicale din cadrul școlii nu exclud posibilitatea ca elevii să participe și la cele extrașcolare, acolo unde exista. Dimpotrivă, ele pot,dezvolta la elevi gustul pentru muzică și dorința de a participa la astfel de manifestări.
Audițiile muzicale din cadrul școlii fac parte din acțiunile privind educația estetică a elevilor, fapt ce are o influență pozitivă asupra întregii lor dezvoltări. Ele îmbogățesc cultura muzicală a elevilor cu lucrări ce nu pot fi incluse în lecțiile obișnuite și poate nici în cele de istorie și forme muzicale.
Am văzut că audiția din cadrul lecțiilor este direct legată de programa clasei respective. Audiția din cadrul școlii are o sferă mult mai largă, cuprinzând elevi din mai multe clase, uneori chiar și pe părinții acestora sau alți invitați.
Ținând seama de o astfel de participare eterogenă, audiția din cadrul școlii va trebui să aibă un program care să poată fi înțeles de către toți participanții. Unele subiecte de la aceste audiții pot fi asemănătoare cu acelea din cadrul lecțiilor de istorie a muzicii, de forme muzicale sau de folclor, altele pot trata despre viața și opera unui mare compozitor, iar altele pot cuprinde teme generale, cum ar fi : Cîntece pe versuri de Mihai Eminescu sau alt mare poet. Cîntece populare din Transilvania sau din alte regiuni ale țării etc.
Făcând asemenea audiții mai mulți ani, va trebui să evităm repetarea lor aidoma, atât pentru varietate în lucru cât și pentru a face loc altor teme sau exemple muzicale. Chiar dacă repetam unele subiecte din anii precedenți, datorită importanței lor, este bine să le încadrăm eu alte exemple muzicale, de alți compozitori.
De altfel, nici reluarea unor lucrări nu constituie o greșeală, atunci când este vorba de creația geniilor muzicii. Auditoriul nu le refuză, ci chiar le dorește.Totuși,este necesar să prezentăm lucrărimai variate, din mai multe epoci, cu stiluri diferite , de compozitori diferiti cu interpretări diferite cu condiția ca toate acestea să corespundă scopului audiției în care au fost incluse. Alegerea lucrărilor pentru audiție se va face în special după valoarea lor estetica și dupa accesibilitatea lor pentru elevi.
Audițiile muzicale în cadrul școlii comportă două mari faze: pregătirea audiției și realizarea ei.
Faza de pregătire cuprinde următoarele activități generale:
a) Cercetarea condițiilor pe care le avem pentru realizarea acestor audiții: sală,aparate muzicale de difuzare, exemple muzicale imprimate, acces internet. Video –proiector. etc,
b) Stabilirea numărului audițiilor pe un an școlar (una pelună) și a datei la care a vor fi efectuate (de pildă: în prima zi de luni din fiecare lună, la orele 18).
c) Stabilirea temelor ce vor fi prezentate în cadrul acestor audiții și pregătirea din timp a fiecărei teme, cu documentarea necesara explicarii ei și cu asigurarea exemplelor muzicale ce vor fi audiate.
d) Afișarea datei fiecărei audiții și a temei respective, cu 10 zile înainte, avînd grijă să le reamintim elevilor și în cadrul lecțiilor din zilele premergătoare.
În faza de realizare a audiției, se vor face următoarele activități:
-o ultimă verificare a aparatelor și a exemplelor muzicale pe care le vom folosi în audiție, înainte de a începe prezentarea temei.
-precizarea și explicarea temelor propuse.
-audierea exemplelor muzicale stabilite, indicându-le în prealabil titlul, autorul și intrepreții.
-asigurarea liniștei necesare desfășurării audiției. Activitățile din faza de pregătire a audiției vor fi făcute cu acordul și sprijinul conducerii școlii, mai ales în ceea ce privește asigurarea condițiilor materiale necesare, iar cele din faza de realizare aparțin profesorului de muzică, aproape în exclusivitate. Este însă necesar ca între acești doi factori sa axiste o strînsă colaborare.
3.14 Manifestările artistice cu corul în serbările școlare
Pe lângă scopul educativ și de cunoaștere a lucrărilor muzicale scrise pentru mai multe voci, ansamblul coral mai are și rostul de a contri¬bui la realizarea unor manifestări artistice organizate de școală. Intre aceste laturi trebuie să existe o perfectă armonie.
La început primează aspectul de cunoaștere a lucrărilor corale și de formare a unei muzicalități mai complexe, prin mijlocirea lor. Cucerind aceste elemente prin studierea mai multor lucrări corale, se ajunge la o fază cînd se ivește dorința firească de a prezenta și altora strădaniile depuse în această activitate. In acest fel, corul depășește cadrul obiectului de învățămînt pe baza căruia s-a realizat, trecând pe un plan mai larg : al școlii și al societății ca o manifestare a artei muzicii.
Manifestările artistice ale corului de elevi pot fi multiple : cu ocazia serbărilor din cadrul școlii, cu prilejul unor concursuri interșcolare, la emisiunile de radio și televiziune etc. În toate aceste cazuri, activitățile corului se pot împărți în două faze principale : pregătirea acestor manifestări și realizarea lor.
Faza de pregătire a manifestărilor artistice ale corului cuprinde următoarele activități :
a) Precizarea datei și a locului unde se va produce manifestarea.
b) Stabilirea lucrărilor ce vor fi incluse în programul respectiv, adăugînd și lucrări de rezervă.
c) Studierea din timp a acestor lucrări, astfel ca însușirea lor temeinică să fie asigurată cu cel puțin două săptămîni înainte de data manifestării.
Este o greșeală să se lase pregătirea lucrărilor corale in perioada apropiată manifestării programate. Aceasta duce la o supraîncarcare a eforturilor elevilor în perioada respectivă, ceea ce poate fi dăunător sănătății lor dar și randamentului școlar . Față de acest argument hotărîtor, nu putem admite ideea că studierea lucrărilor în preajma momentului programat ar fi mai indicată pentru memorizarea lor, întrucît această idee se poate realiza și prin reluarea permanentă a lucrărilor studiate între timp. În plus, o studiere pripită contravine principiului însușirii temeinice a lucrării respective, fapt ce nu dă posibilitate nici consolidării ei. Mult mai bine este să se lucreze pe îndelete, studiind lucrările metodic și din timp, și reluându-le când este necesar. Experiența ne arată că o lucrare studiată în acest fel poate fi reluată fără dificultăți chiar dacă nu am mai cîntat-o de multă vreme.
d) Realizarea ultimelor două-trei repetiții generale chiar la locul unde se va produce manifestarea artistică a corului. În cadrul acestor repetiții generale se vor face următoarele activități :
-așezarea elevilor din cor pe scena sau la locul unde vor cânta, după ordinea asezării vocilor conform cu ordinea din programul manifestării
-câteva intrări în scenă, așezări și ieșiri din scenă, executate cu tot corul, ca in fața publicului, pentru a obișnui pe elevi cu precizarea acestor activități;
– repetarea lucrărilor corale în ordinea în care vor fi cîntate, precizându-se ultimele detalii în legătură cu fiecare lucrare.În cazul în care lucrările sînt foarte bine cunoscute de către elevi, vom repeta doar unele din ele, pentru a nu-i obosi.
Dacă manifestarea corului se va produce într-un loc pe care încă nu-1 cunoaștem, realizarea acestor activități este și mai necesară pentru a ne da seama de amplasarea corului, de acustica sălii, de posibilitățile de nuanțare etc.
e) Comunicarea ultimelor indicații pentru elevi : cadrul sau prilejul manifestării, ținuta elevilor din cor, ora la care trebuie să fie prezenți locul de adunare la școală sau în sala de concerte – disciplina în timpul cântării și în pauza diferitelor puncte din program etc.
Faza de realizare a manifestărilor artistice ale corului cuprinde următoarele activități :
– Prezentarea la locul indicat, în ținuta stabilită, cu o jumătate de oră înainte de a începe programul.
– Câteva exerciții pregătitoare pentru cântarea în cor, făcute sub controlul profesorului.
– Cântarea lucrărilor muzicale din program. Scurte aprecieri în legătură cu manifestarea artistica realizată.
Este foarte important ca la sfârșitul activității să se adreseze elevilor mulțumiri pentru succesul obținut, nu numai de către profesorul de muzică, ci și de conducerea școlii și corpul profesoral.
Etapele cercetării
Cercetarea a presupus parcurgerea a trei etape: etapa inițială, etapa formativ-ameliorativă și etapa finală.
1.Etapa inițială a avut un caracter constatativ, menit să stabilească nivelul de pregătire al elevilor, dar și condițiile în care aceștia se pot integra în activitatea care urmează.
Pe parcursul primului semestru activitatea instructiv-educativă s-a desfășurat în mod obișnuit, folosindu-se metode de învățământ tradiționale, iar în semestrul al doilea s-a intervenit asupra clasei cu factorul experimental, folosindu-se metode interactive tradiționale și moderne.
În acest sens, s-a aplicat proba de evaluare inițială constand dintr-un test pe baza cunoștințelor generale acumulate pe parcursul activitâților intreprinse în cadrul orelor de educație muzicală. (anexe, pag).
Aceste teste au avut rol nu numai de diagnosticare și constatare, dar și de predicție. Operațiile de măsurare, apreciere și decizie aplicate la începutul acestui program de instruire m-au ajutat în realizarea unui diagnostic al nivelului psihopedagogic al elevilor, dar au stat și la baza predicției vizând desfășurarea activității de predare – învățare de pe parcursul programului.
În urma prelucrării și interpretării probelor s-au obținut următoarele rezultate:
Educatie Muzicală
Tabel cu rezultatele testului inițial la educatie muzicală
Graficul procentual al rezultatelor la testul inițial
Prelucrând și analizând datele obținute, am ajuns la următoarele concluzii:
La obiectul educație muzicală, elevii cu rezultate scazute au probleme cu identificarea genurilor muzicale, lucru ce se datorează unei lipse de preocupare in ceea ce priveste acumularea de cunoștințe în domeniul artistic in general și musical în special. Testul initial a fost compus din zece întrebări referitoare la cultura și tradiția populară, cântece, ritualuri, recunoașterea dupa audiție a genurilor muzicale populare.
Totodată cei care au obținut rezultate foarte bune au manifestat o bună cunoștere a culturii muzicale tradiționale reușind să găsească
solutii favorabile la întrebările din chestionarul aplicat.
Unii elevi întâmpină dificultăți în ceea ce privește recunoașterea după auditie a genurilor muzicale.
.
2.Etapa formativ-ameliorativă
În această perioadă am desfășurat lecții în care am folosit metode interactive tradiționale și moderne, care să asigure o învățare eficientă și care să ducă la un progres real al elevilor, atât în ceea ce privește nivelul dobândirii cunoștințelor, al formării deprinderilor, dar și în ceea ce privește formarea unei motivații în învățare.
Am acordat o atenție deosebită eliminării lacunelor existente în pregătirea elevilor, crearea suportului afectiv și motivațional necesar participării active la lecții, aplicarea unui curriculum diferențiat în vederea recuperărilor rămânerilor în urmă. De asemenea, elevii au fost stimulați prin aprecieri pozitive în caz de reușită, dar și prin încurajări în caz de nereușită..
Pentru desfășurarea optimă a lecțiilor au fost urmărite mai multe aspecte:
– elevii au fost încurajați să pună întrebări și să găsească răspunsurile la acestea;
– s-au creat multiple situații de învățare în grup pentru a îmbunătăți relația de comunicare elev-elev;
– s-au creat situații de comunicare prin care să se realizeze activizarea și îmbogățirea culturii muzicale și pentru a fi eliminate greșelile de exprimare in termeni de specialitate;
– grupurile create au fost eterogene, astfel încât elevii să colaboreze în rezolvarea sarcinilor de grup, fiecare să se implice și să își aducă contribuția în aflarea de soluții ;
– să se elimine ierarhizarea;
– s-au creat diverse ocazii în care grupul de elevi să acționeze ca un tot unitar, astfel încât să se elimine discriminarea unora pe motiv că nu sunt agreați;
– s-au realizat lecții care să stimuleze creativitatea elevilor în orele de educație muzicală
– s-au creat ocazii în care elevii au putut discuta despre propriile experiențe ce pot fi folosite în diferite situații de învățare;
– elevii au fost încurajați să-și exprime ideile și sentimentele prin activități de audiție muzicală bazate pe asocierea melodiilor populare cu propiile trăiri emoționale;
– mesajele transmise să fie clare, precise și concise;
– în desfășurarea lecțiilor s-au stabilit câteva reguli de comportament, care privesc faptul că trebuie să fie ascultate părerile tuturor, să fie acceptate și părerile care sunt în contradicție cu cele deja exprimate și fiecare să respecte opinia celorlalți, fără a fi criticate;
Pe parcursul perioadei de cercetare am îndrumat și am observat modul în care elevii și-au însușit, și-au exersat și și-au consolidat cunoștințele de educație muzicală.
Exerciții folosite în orele de educație muzicală:
1.Identifica instrumentul si culege date despre acesta!
Am alocat in fiecare oră de educație muzicală 10 minute pentru audiție de muzica populară în scopul familiarizării, însușirii și dezvoltării spiritului cultural românesc. Astfel elevii au fost îndrumati să recunoască instrumente muzicale populare, interpreți dar și genuri muzicale.
2. Asociază genul muzical cu portul popular!
Elevii sunt grupați în echipe de lucru de cate 6. Fiecare echipa are spre audiție cate o melodie populară pe care să o identifice ca gen muzical, apoi cu ajutorul internetului să realizeze un proiect utilizând aplicația POWERPOINT în care să cuprindă trasăturile genului audiat, repere geografice și etnofolclorice în care este prezent genul muzical, portul popular specific zonei dar si reprezentanți .
3.Recunoaste melodia
4.Recunoaste interpretul
5.Muzica si dansul
6. Muzica și literatura
3.Etapa finală a constat în aplicarea unor teste sumative care au cuprins noțiunile predate în perioada desfășurării investigației. Testul de evaluare sumativă a fost aplicat în condiții similare unei evaluări formative obișnuite (anexe, pag).
Testele au fost aplicate și prelucrate conform obiectivelor operaționale propuse și descriptorilor de performanță stabiliți în concordanță cu itemii.
Am înregistrat și am prelucrat rezultatele obținute, în vederea confirmării sau infirmării progresului prin raportarea la testul inițial și la obiectivele stabilite în desfășurarea cercetării.
Educatie Muzicală
Tabel cu rezultatele testului final la educație muzicală
Prelucrând și analizând datele și rezultatele obținute în urma testului de evaluare finală am ajuns la următoarele concluzii:
Elevii au deprins corect trăsăturile muzicii tradiționale, și-au însușit corect informațiile atât din lecțiile predate de către profesor dar si din activitatile desfașurate pe grupe de lucru in laboratorul multimedia din școala noastră. Am folosit atat metode tradiționale cât și moderne. Utilizarea calculatorului si internetului în scop aducațional a fost un plus în atingerea scopului urmarit de demersul didactic.
Aprecierile pozitive în urma evaluărilor rezultatelor fiecarei activități în parte , chiar si pentru acei elevi care nu de fiecare dată au excelat în rezolvarea sarcinilor propuse au condus la realizarea unei mai bune empatii profesor-elev, fapt ce a determinat ca rezultatele obtinute la sfărșitul perioadei de studiu sa fie unele mulțumitoare, excelente chiar, în contextul în care la inceputul perioadei de cercetare existau elevi care aveau o anumita repulsie față de muzica populara. Această repulsie se datora în mare parte lipsei de cunoaștere(75%), interes (20%), și în proportie de (5%) lipsa materialelor didactice, planșe, c.d.-uri, disponibilitatea laboratorului multimedia.
Concluziile cercetării
Comparând rezultatele obținute la testele finale cu cele de la testele inițiale se constată progresul evident al elevilor. Acest lucru dovedește faptul că, aplicând în activitatea instructiv-educativă a metodelor interactive, abordând conținuturile învățării într-un mod novator, elevii au fost puși în fața unor situațiii care le-au solicitat implicarea activă în actul învățării, aplicarea cunoștințelor în situații diferite, exersarea deprinderilor și aptitudinilor.
Pentru a ilustra mai bine influența factorului experimental prin folosirea metodelor interactive în activitatea instructiv-educativă, am întocmit următoarele grafice prin care am comparat rezultatele obținute de elevi la testele inițiale și cele finale, la disciplina educație muzicală.
Elevii care la testul inițial au obținut note de 5 au progresat și au obținut la testul final note de 7 și 8, iar cei care au avut ca rezultat note de 8 și 9 la testele inițiale au reușit să obțină note de 10. O mare parte din elevii care au obținut nota 9 la testele inițiale au evoluat spre nota 10.
Pe parcursul perioadei desfășurării cercetătii pedagogice am îndrumat și am observat modul în care elevii și-au exersat și și-au consolidat cunoștințele muzicale prin folosirea metodelor interactive. Abordând astfel conținuturile învățării prin folosirea imaginației și creativității în desfășurarea lecțiilor le-am solicitat elevilor o participare activă, i-am pus în situația de a depune un efort intelectual propriu și de a contribui astfel la propria lor formare. Elevii au devenit mai curioși, mai interesați de ceea ce au de învățat, de a găsi soluții noi, de a cerecta și de a fi mai bine informați. În aceste lecții chiar și copiii timizi, cei care nu au încredere în forțele proprii sau cei care nu aveau disponibilitatea participării efective s-au dovedit a fi volubili, mai activi, mai curajoși să capete mai multă siguranță în capacitatea lor, să fie mai implicați în activitățile care le oferă satisfacții. Din experiență pot afirma că, implicând un astfel de elev în activitate se câștigă un partener.
Prin folosirea metodelor interactive s-a eludat monotonia, plictisul, rutina, deschizând în sufletul copilului dorința de cunoaștere, dar și spiritul practic-aplicativ și experimental datorită contactului direct cu problemele vieții. Elevii și-au mobilizat energiile, și-au concentrat mai mult atenția, și-au pus în joc imaginația, înțelegerea, puterea de anticipație și memoria.
Climatul afectiv pozitiv este important în activitatea instructiv-educativă. Dacă elevul se simte susținut, dacă nu este taxat pentru fiecare răspuns greșit, atunci el capătă curaj, întreabă, se informează și se simte valoros. Acest climat afectiv și democratic reprezintă rezultanta dintre impunerea regulilor care în prealabil au fost negociate și explicate și acceptarea lor. Dacă regulile ar fi fost impuse fără explicații, atunci ele inevitabil ar fi fost respinse.
Cadrul didactic trebuie să se plieze pe nevoile elevului, mai ales că particularitățile individuale ale elevilor determină diferite ritmuri de învățare: rapid, mediu sau slab. Elevii cu ritm rapid de asimilare a cunoștințelor nu întâmpină dificultăți la învățătură, cei cu ritm mediu fac față cerințelor curriculare având nevoie de sprijin minim din partea cadrului didactic, însă cei cu ritm slab de asimilare a cunoștințelor au nevoie de o atenție deosebită și un sprijin permanent din partea profesorului și al familiei. De aceea se impune luarea măsurilor ameliorative pentru a evita un decalaj irecuperabil față de cerințele curriculare.
Cadrul didactic își impune personalitatea asupra activităților desfășurate la clasă. Elevii obțin rezultate mai bune atunci când este apropiat de ei, este deschis, când îi ascultă și le răspunde la întrebări; ei îl simt ca pe un prieten și partener în învățare, ca un sfătuitor și nu ca pe un om așezat pe un soclu, care știe ce e bine și ce e rău , care cunoaște adevărul absolut. De asemenea utilizarea instrumentului muzical la clasă este o componentă importanta în realizarea procesului de atragere a atenției către studiul muzicii. Nu putem neglija nici importanța calculatorului, instrumentul nelipsit din viața cotidiana a prezentelor generații, care folosit in scopuri educative poate fi un partener important în atingerea scopurilor urmarite prin demersul didactic, în sensul că dacă elevul învață sau se documentează printr-o metoda care e pe placul său(orice, numai manual NU) , prin înlocuirea convenționalului cu siguranță rezultatul va fi unul mulțumitor de ambele părți.
Motivația este un element definitoriu al învățării în sensul că lipsa ei este o cauză principală a rămânerii în urmă la învățătură a unor elevi. De aceea cadrul didactic trebuie să folosească cele mai potrivite metode pentru a întreține și dezvolta motivațiile existente.
Dacă la începutul școlarității motivația elevului este extrinsecă, treptat el învață de plăcere, din interes, din curiozitate, interiorizând motivația. De aceea, sarcina cadrului didactic este aceea de a oferi condiții optime de învățare, contribuind și prin exemplul personal, la trezirea și menținerea interesului pentru învățare, dorința de cunoaștere.
Au fost obținute performanțe și în ceea ce privește deprinderile sociale. În rezolvarea sarcinilor de lucru au dovedit spirit de echipă, fair-play, dar totodată au învățat să se ajute între ei, să se sprijine reciproc și să colaboreze, să fie toleranți. Au respectat părerile colegilor, chiar dacă uneori acestea erau în contradicție cu părerile lor, înfrângând astfel subiectivismul.
Flexibilitatea metodologiei de predare-învățare a favorizat progresul școlar și a micșorat decalajele în învățare existente la unii elevi.
În aplicarea metodelor interactive am întâmpinat și dificultăți, în sensul că sunt cronofage, timpul alocat pentru rezolvarea altor sarcini este redus, se produce multă agitație și gălăgie, ceea ce poate fi interpretat ca indisciplină.
Totuși, dacă ar fi să punem în balanță dificultățile și avantajele, ea s-ar înclina în mod definitiv spre folosirea lor, mai ales că beneficiile au fost evidențiate de rezultatele comparative de la cele două teste (inițial și final), la care progresele înregistrate de elevi sunt evidente, de îmbunătățirea relației de comunicare cadru didactic-elevi și elev-elev, de efortul intelectual propriu depus în învățare, de activismul impus, de stimularea curiozității, de interiorizarea motivației ce izvorăște din satisfacția depășirii dificultăților și bucuria succeselor obținute, de contribuția la propria lor formare. Astfel, procesul de învățare devine o responsabilitate asumată în mod conștient și cu plăcere.
Rezultatele cercetării au demonstrat faptul că profesorul modelează elevii, le impune o anumită traiectorie în funcție de competența sa profesională, dar și de măiestria folosirii celor mai adecvate metode pentru a forma acele capacități și competențe necesare în procesul formării și dezvoltării personalității elevilor.
Tabel cu rezultatele testului final la educație muzicală
Note obținute Numărul elevilor Procent
5-6 0 0%
7-8 3 10,71%
9 8 28,57%
10 17 60,71%
Prelucrând și analizând datele și rezultatele obținute în urma testului de evaluare finală am ajuns la următoarele concluzii:
Elevii au deprins corect trăsăturile muzicii tradiționale, și-au însușit corect informațiile atât din lecțiile predate de către profesor dar si din activitatile desfașurate pe grupe de lucru in laboratorul multimedia din școala noastră. Am folosit atat metode tradiționale cât și moderne. Utilizarea calculatorului si internetului în scop aducațional a fost un plus în atingerea scopului urmarit de demersul didactic.
Aprecierile pozitive în urma evaluărilor rezultatelor fiecarei activități în parte , chiar si pentru acei elevi care nu de fiecare dată au excelat în rezolvarea sarcinilor propuse au condus la realizarea unei mai bune empatii profesor-elev, fapt ce a determinat ca rezultatele obtinute la sfărșitul perioadei de studiu sa fie unele mulțumitoare, excelente chiar, în contextul în care la inceputul perioadei de cercetare existau elevi care aveau o anumita repulsie față de muzica populara. Această repulsie se datora în mare parte lipsei de cunoaștere(75%), interes (20%), și în proprtie de (5%) lipsa materialelor didactice, planșe, c.d.-uri, disponibilitatea laboratorului multimedia.
Concluziile cercetării
Comparând rezultatele obținute la testele finale cu cele de la testele inițiale se constată progresul evident al elevilor. Acest lucru dovedește faptul că, aplicând în activitatea instructiv-educativă a metodelor interactive, abordând conținuturile învățării într-un mod novator, elevii au fost puși în fața unor situațiii care le-au solicitat implicarea activă în actul învățării, aplicarea cunoștințelor în situații diferite, exersarea deprinderilor și aptitudinilor.
Pentru a ilustra mai bine influența factorului experimental prin folosirea metodelor interactive în activitatea instructiv-educativă, am întocmit următoarele grafice prin care am comparat rezultatele obținute de elevi la testele inițiale și cele finale, la disciplina educație muzicală.
Elevii care la testul inițial au obținut note de 5 au progresat și au obținut la testul final note de 7 și 8, iar cei care au avut ca rezultat note de 8 și 9 la testele inițiale au reușit să obțină note de 10. O mare parte din elevii care au obținut nota 9 la testele inițiale au evoluat spre nota 10.
Pe parcursul perioadei desfășurării cercetătii pedagogice am îndrumat și am observat modul în care elevii și-au exersat și și-au consolidat cunoștințele muzicale prin folosirea metodelor interactive. Abordând astfel conținuturile învățării prin folosirea imaginației și creativității în desfășurarea lecțiilor le-am solicitat elevilor o participare activă, i-am pus în situația de a depune un efort intelectual propriu și de a contribui astfel la propria lor formare. Elevii au devenit mai curioși, mai interesați de ceea ce au de învățat, de a găsi soluții noi, de a cerecta și de a fi mai bine informați. În aceste lecții chiar și copiii timizi, cei care nu au încredere în forțele proprii sau cei care nu aveau disponibilitatea participării efective s-au dovedit a fi volubili, mai activi, mai curajoși să capete mai multă siguranță în capacitatea lor, să fie mai implicați în activitățile care le oferă satisfacții. Din experiență pot afirma că, implicând un astfel de elev în activitate se câștigă un partener.
Prin folosirea metodelor interactive s-a eludat monotonia, plictisul, rutina, deschizând în sufletul copilului dorința de cunoaștere, dar și spiritul practic-aplicativ și experimental datorită contactului direct cu problemele vieții. Elevii și-au mobilizat energiile, și-au concentrat mai mult atenția, și-au pus în joc imaginația, înțelegerea, puterea de anticipație și memoria.
Climatul afectiv pozitiv este important în activitatea instructiv-educativă. Dacă elevul se simte susținut, dacă nu este taxat pentru fiecare răspuns greșit, atunci el capătă curaj, întreabă, se informează și se simte valoros. Acest climat afectiv și democratic reprezintă rezultanta dintre impunerea regulilor care în prealabil au fost negociate și explicate și acceptarea lor. Dacă regulile ar fi fost impuse fără explicații, atunci ele inevitabil ar fi fost respinse.
Cadrul didactic trebuie să se plieze pe nevoile elevului, mai ales că particularitățile individuale ale elevilor determină diferite ritmuri de învățare: rapid, mediu sau slab. Elevii cu ritm rapid de asimilare a cunoștințelor nu întâmpină dificultăți la învățătură, cei cu ritm mediu fac față cerințelor curriculare având nevoie de sprijin minim din partea cadrului didactic, însă cei cu ritm slab de asimilare a cunoștințelor au nevoie de o atenție deosebită și un sprijin permanent din partea profesorului și al familiei. De aceea se impune luarea măsurilor ameliorative pentru a evita un decalaj irecuperabil față de cerințele curriculare.
Cadrul didactic își impune personalitatea asupra activităților desfășurate la clasă. Elevii obțin rezultate mai bune atunci când este apropiat de ei, este deschis, când îi ascultă și le răspunde la întrebări; ei îl simt ca pe un prieten și partener în învățare, ca un sfătuitor și nu ca pe un om așezat pe un soclu, care știe ce e bine și ce e rău , care cunoaște adevărul absolut. De asemenea utilizarea instrumentului muzical la clasă este o componentă importanta în realizarea procesului de atragere a atenției către studiul muzicii. Nu putem neglija nici importanța calculatorului, instrumentul nelipsit din viața cotidiana a prezentelor generații, care folosit in scopuri educative poate fi un partener important în atingerea scopurilor urmarite prin demersul didactic, în sensul că dacă elevul învață sau se documentează printr-o metoda care e pe placul său(orice, numai manual NU) , prin înlocuirea convenționalului cu siguranță rezultatul va fi unul mulțumitor de ambele părți.
Motivația este un element definitoriu al învățării în sensul că lipsa ei este o cauză principală a rămânerii în urmă la învățătură a unor elevi. De aceea cadrul didactic trebuie să folosească cele mai potrivite metode pentru a întreține și dezvolta motivațiile existente.
Dacă la începutul școlarității motivația elevului este extrinsecă, treptat el învață de plăcere, din interes, din curiozitate, interiorizând motivația. De aceea, sarcina cadrului didactic este aceea de a oferi condiții optime de învățare, contribuind și prin exemplul personal, la trezirea și menținerea interesului pentru învățare, dorința de cunoaștere.
Au fost obținute performanțe și în ceea ce privește deprinderile sociale. În rezolvarea sarcinilor de lucru au dovedit spirit de echipă, fair-play, dar totodată au învățat să se ajute între ei, să se sprijine reciproc și să colaboreze, să fie toleranți. Au respectat părerile colegilor, chiar dacă uneori acestea erau în contradicție cu părerile lor, înfrângând astfel subiectivismul.
Flexibilitatea metodologiei de predare-învățare a favorizat progresul școlar și a micșorat decalajele în învățare existente la unii elevi.
În aplicarea metodelor interactive am întâmpinat și dificultăți, în sensul că sunt cronofage, timpul alocat pentru rezolvarea altor sarcini este redus, se produce multă agitație și gălăgie, ceea ce poate fi interpretat ca indisciplină.
Totuși, dacă ar fi să punem în balanță dificultățile și avantajele, ea s-ar înclina în mod definitiv spre folosirea lor, mai ales că beneficiile au fost evidențiate de rezultatele comparative de la cele două teste (inițial și final), la care progresele înregistrate de elevi sunt evidente, de îmbunătățirea relației de comunicare cadru didactic-elevi și elev-elev, de efortul intelectual propriu depus în învățare, de activismul impus, de stimularea curiozității, de interiorizarea motivației ce izvorăște din satisfacția depășirii dificultăților și bucuria succeselor obținute, de contribuția la propria lor formare. Astfel, procesul de învățare devine o responsabilitate asumată în mod conștient și cu plăcere.
Rezultatele cercetării au demonstrat faptul că profesorul modelează elevii, le impune o anumită traiectorie în funcție de competența sa profesională, dar și de măiestria folosirii celor mai adecvate metode pentru a forma acele capacități și competențe necesare în procesul formării și dezvoltării personalității elevilor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Educatia Muzicala Componenta Principala a Educatiei Estetice In Scoala Generala (ID: 159247)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.