Educatia Moral Religioasa A Tinerilor – Provocari, Solutii Si Exemple Practice

EDUCAȚIA MORAL RELIGIOASĂ A TINERILOR – PROVOCĂRI, SOLUȚII ȘI EXEMPLE PRACTICE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. EDUCAȚIA MORAL RELIGIOASĂ A TÂNĂRULUI ÎN POSTMODERNITATE

1.1. Postmodernitatea și provocările ei asupra tânărului

1.2. Definirea conceptelor de educație și educație religiosă

1.3. Importanța și specificul educației religioase în postmodernitate

1.4. Noțiunea de morală și moralitate în postmodernitate

1.5. Valorile moral – religioase și valențele lor educative pentru tânărul contemporan

1.6. Adolescența și problemele ei – descriere detaliată

CAPITOLUL II. FAMILIA, BISERICA ȘI ȘCOALA –FACTORI ESENȚIALI ÎN EDUCAREA MORAL RELIGIOSĂ A TÂNĂRULUI DE AZI

2.1. Rolul familiei în educarea religios-morală a tânărului de azi

2.1.1.Copilul – fructul iubirii creștine

2.1.2. Familia în oferirea unei educații religioasă morale copilului de azi, tânărului de mâine

2.2. Rolul Bisericii în educarea religios-morală a tânărului e azi

2.2.1.Biserica și rolul ei educativ

2.2.2.Răspunsul Bisericii la problemele tinerilor

2.2.3. Catehizarea tinerilor – o prioriatate a Bisericii

2.2.4. Implicarea tinerilor în acțiuni caritabile – voluntariatul social

2.2.5.Participarea la Sfintele Taine și la Sfintele Slujbe

2.2.6. Rolul rugăciunii și a postului în viața tânărului de azi

2.3. Școala, factor al educației moral religioase

2.3.1. Rolul educativ al școlii

2.3.2. Caracterul spiritual al școlii

2.3.3.Percepții și reprezentări a importanței educației moral-religioase în cadrul școlar din România.

CAPITOLUL III. IMPOTANȚA PARTENERIATULUI DINTRE BISERICĂ ȘI ȘCOALĂ LA PROMOVAREA VALORILOR RELIGIOS – MORALE – NOI SOLUȚII ȘI EXEMPLE PRACTICE

3.1.Impotanța parteneriatului dintre Biserică și școală la promovarea valorilor religios – morale

3.2.Rolul duhovnicului și a profesorului de religie în rezolvarea problemelor tânărului de azi

3.3. Activități și exemple practice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………

CAPITOLUL I. EDUCAȚIA MORAL RELIGIOASĂ A TÂNĂRULUI ÎN POSTMODERNITATE

Postmodernitatea și provocările ei asupra tânărului

Dezvoltarea alertă a societății actuale și depărtarea omului de la ținta pentru care a fost creat de Dumnezeu a dus la promovarea unei vieți bazate mai mult pe aspectul material al vieții. Nemaicentrându-se pe credința în Dumnezeu, neavându-L pe Hristos temelie a vieții și prăbușindu-se în abisul egoismului propriu, omul a înțeles în mod greșit și relația lui cu lumea înconjurătoare. Așa se face că mijloacele de informare în masă abundă în știri tragice care anunță o criză ecologică fără precedent provocată de exploatarea nerațională a naturii. În loc să fie mediul prielnic în care omul să lucreze la propria mântuire și mijlocul prin care acesta să-și arate recunoștința față de Creatorul Său, înduhovnicind lucrurile pe care El le-a creat în mod deosebit pentru om, natura se transformă într-un veritabil dușman care pune în pericol chiar viața omului pe acest pământ.

Pentru a intra profund în problemă am considerat necesar a vorbi în general despre postmodernitate. Așadar, din punct de vedere teologic, o găsim descrisă detaliat și cât se poate de obiectiv în cartea părintelui Ștefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale, în care el spune: Perioada postmodernitații sau a modernitații târzii – pe care tocmai o traversăm și care activează în social prin cel puțin doua tipuri de manifestare: globalizare și secularism – aduce cu ea noutate și interogație. Duhul impersonal al altei lumi, al uneia noi, ne cuprinde pas cu pas, zi de zi. Tot mai des întâlnim: în locul credinței – misticismul sau nimicul, în locul moralitații – autonomia, în locul frumuseții interioare, a sufletului – cea exterioara: a trupului, în locul neamului – individul, în locul lui Dumnezeu – eul. Se pare ca totul se relativizeaza, iar procesul este, pentru mediul românesc, abia la început. Erodarea valorilor a început deja și se continua pe zi ce trece.

O descriere și o enumerare detaliată a elementelor care aduc schimbarea din modern în postmodern o găsim la părintele profesor Ion Bria , care ne spune că postmodernitatea se află la limitele procesului de modernizare, ca trecere la o ordine culturală și socială nouă, cu principii de organizare diferite, cauzate de schimbări geopolitice recente, cu consecințele lor: globalizarea economică, modernizarea mijloacelor de comunicare (internet), haosul ideologic și confuzia valorilor morale. Ea apare ca fiind critica / evoluția certitudinilor convenționale și a paradigmelor cu caracter universalist, ceea ce înseamnă: dereglarea sistemelor filosofice și fundamentelor religioase, dislocarea și destructuralizarea instituțiilor tradiționale, convertirea conceptelor teologice (de pildă, teologia feministă), a limbajului și simbolului filosofic și cultural.

Toate aceste componente ale postmodenității și provocări ale societății de azi, îl afectează în primul rând pe tânăr, ca fiind parte din modernitate și care, prin tot ce este nou, vede o soluție bine confirmată. Totul este o amăgire, care treptat l-a mișcat și pe omul tradițional, pe omul adult atât la vârstă, cât și la suflet sau caracter. Omul postmodern profită de libertate pentru a ieși în evidență cu noul fără de înțeles, totul se rezumă la a ieși din anonimat și a face audiență.

Societatea postmodernă îi solicită omului să se afirme cu orice preț, căutând să promoveze cât mai sus, pe scară ierarhică, la nivel economic, politic, cultural etc. Aceasta presupune, în mod necesar, negarea identității primite la naștere, inclusiv în ceea ce privește apartenența religioasă. Tot mai mulți tineri se declară indiferenți față de aspectele tradiționale ale existenței și receptivi față de pseudo-culturi de import. Această goană nesăbuită după avansare socială sau agonisită materială îl transformă pe om în sclavul unei rutine zilnice generatoare de stres și oboseală, privându-l de orice dorință de elevare spirituală, cu excepția unor distracții facile, aflate în trend.

Se evidenția o generație de tineri neimplicați, dezamăgiți, debusolați, o adevărată masă de manevră pentru manipulările specifice idolilor postmoderni.

Așadar, tânărul de azi se bucură de o libertate falsă, cei care se lasă cuprinși de acestă stare nu au nici un dor și confundă bucuria libertății hristice cu falsa bucurie a libertinajului, agonisind durerea peste durere și fals peste fals, dezvoltând în ei un fals atât în exprimarea senimentelor , cât și în exprimarea personalității.

Definirea conceptelor de educație și educație religiosă

Noțiunea de educație a determinat formularea mai multor definiții, luându-se în considerare diverse aspecte: scopul educației, natura procesului, conținutul educației, laturile sau funcțiile actului educativ.

Etimologic, cuvântul „educație” provine din latinescul „educo–are” ce înseamnă „a crește, a instrui, a forma, a scoate din”. Am putea spune că educația înseamnă a scoate individul „din starea de natură” și a-l introduce „în starea de cultură”.

Cuvântul religie, în opinia unanimă a cercetătorilor, provine din limba latină. În ceea ce privește rădăcina și înțelegerea acestuia există mai multe opinii. Cicero considera că religie provine din “re-legere” și înseamnă a reciti, a medita, a reflecta sau chiar a venera, iar Virgiliu, din “relinquere”, cu sensurile: a rămâne, a deosebi, a respecta, a venera. Potrivit lui Lactanțiu, termenul are la bază cuvântul “re-ligo, -are”, care înseamnă a lega din nou, a atașa, a uni. Derivat de la “legere”, poate fi înțeles prin a aduna, iar din “religio”, prin teamă, scrupul, scrupul religios (de la care s-a dezvoltat înțelesul de rit, ceremonie34). Pornind de la noile perspective oferite de cercetarea teologică, putem defini religia ca fiind legătura liberă, conștientă și personală a omului cu Dumnezeu, fundamentată pe iubire și libertate și manifestată prin diferite forme de cinstire a Lui, în mod particular și public: adorarea, rugăciunea rostită sau cântată, aducerea de daruri, participarea la slujbe și ceremonii religioase etc.

Educația religioasă constituie acțiunea specific umană pe care educatorul o desfășoară pentru dezvoltarea religiozității elevului, pe baza unor principii și cu ajutorul unor metode și mijloace specifice. Identic cu idealul educației creștine, “idealul evanghelic al împărăției lui Dumnezeu nu se poate înfăptui decât prin educație și instrucție: prin moralizarea, înnobilarea și desăvârșirea oamenilor. Strădania aceasta are la bază faptul că omul este perfectibil, educabil”, ceea ce înseamnă că pentru fiecare om este posibilă cunoașterea tainelor cerești.

Educația religioasă creștină se fundamentează pe două adevăruri de credință subliniate în Sfânta Scriptură: întruparea Domnului Iisus Hristos și existența sufletului uman, care poate fi modelat prin educație. După înviere, Mântuitorul i-a trimis pe apostoli la propovăduire: “Mergând, învățați toate neamurile” (Matei 28,19), arătând prin aceasta faptul că îndemnul spre educația religioasă – ale cărei finalități nu pot fi atinse în orice condiții – este valabil până la sfârșitul veacurilor. O exigență specială este legată de experiența personală a “călăuzei”: “Țineți cont de faptul că nu puteți duce pe cineva acolo unde voi nu ați fost. Dacă nu ai parcurs drumul respectiv nu poți conduce pe altcineva pe acel drum. Ghid poate fi acela care a parcurs drumul”. Astfel, drumul arătat de Mântuitorul poartă atributul perfecțiunii pentru că doar El a venit din cer spre a ne arăta Calea (Ioan 14,6) și reprezintă modelul exemplar, deși este imposibil de urmat în integralitate.

Responsabilitatea educatorului devine astfel una cu totul specială, prin faptul că educația reprezintă o acțiune creatoare ce-și propune perfecționarea intelectuală și spirituală a omului, printr-un demers teandric. “Educația religioasă creștină este posibilă numai dacă Hristos însuși este primit în sufletul omului și dacă acest suflet lucrează împreună cu Hristos la mântuirea sa”, ceea ce înseamnă că fără ajutorul lui Dumnezeu demersul educativ religios nu poate avea rezultate.

Importanța și specificul educației religioase în postmodernitate

Educația religioasă este una dintre laturile educației, având un rol determinant pentru atingerea idealului suprem al fiecărui om, desăvârșirea. Educația religioasă este importantă întrucât conduce pe om la scopul ultim al existenței: trăirea comuniunii cu Dumnezeu. Prin această viața omului se înalță și se edifică pe temelia de nezdruncinat care este Iisus Hristos. În clipa în care ajunge la credința în Dumnezeu ( revelată prin Domnul Iisus Hristos) omul renaște la o viață nouă care poartă pecetea sfințeniei.

Părintele profesor Gherghe Șanta prezintă educația religioasă ca o componentă a formării spirituale a omului, care presupune capacitatea de asimilare și capacitatea de a opera, în viața de zi cu zi, cu noțiuni ce țin de cultura religioasă, de formarea în spiritul moralei creștine, prin iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui.

Educația religioasă a copilului începe în familie și se realizează sistematic în școală în cadrul orei de religie. Aceasta are un rol informativ , de punere la dispoziția elevilor a unui set de cunoștințe cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, dar și rol formativ de transpunere în fapte de viață a normelor religioase. Religia va livra omului un ansamblu de valori spirituale, de ordin moral,dar nu numai, care-l vor ghida în toate întreprinderile sale, inclusiv în cele cu implicații constant pragmatice.

Interiorizarea valorilor spirituale religioase se va finaliza printr-o serie de comportamente palpabile în relația copilului cu propriul eu, în raport cu alții și în relația cu transcedența.

Trebuie accentuat faptul că educația religioasă nu se va rupe de alte laturi ale educației care cultivă spiritul; aceasta este legată de educația esteticăea ce înseamnă că fără ajutorul lui Dumnezeu demersul educativ religios nu poate avea rezultate.

Importanța și specificul educației religioase în postmodernitate

Educația religioasă este una dintre laturile educației, având un rol determinant pentru atingerea idealului suprem al fiecărui om, desăvârșirea. Educația religioasă este importantă întrucât conduce pe om la scopul ultim al existenței: trăirea comuniunii cu Dumnezeu. Prin această viața omului se înalță și se edifică pe temelia de nezdruncinat care este Iisus Hristos. În clipa în care ajunge la credința în Dumnezeu ( revelată prin Domnul Iisus Hristos) omul renaște la o viață nouă care poartă pecetea sfințeniei.

Părintele profesor Gherghe Șanta prezintă educația religioasă ca o componentă a formării spirituale a omului, care presupune capacitatea de asimilare și capacitatea de a opera, în viața de zi cu zi, cu noțiuni ce țin de cultura religioasă, de formarea în spiritul moralei creștine, prin iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui.

Educația religioasă a copilului începe în familie și se realizează sistematic în școală în cadrul orei de religie. Aceasta are un rol informativ , de punere la dispoziția elevilor a unui set de cunoștințe cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, dar și rol formativ de transpunere în fapte de viață a normelor religioase. Religia va livra omului un ansamblu de valori spirituale, de ordin moral,dar nu numai, care-l vor ghida în toate întreprinderile sale, inclusiv în cele cu implicații constant pragmatice.

Interiorizarea valorilor spirituale religioase se va finaliza printr-o serie de comportamente palpabile în relația copilului cu propriul eu, în raport cu alții și în relația cu transcedența.

Trebuie accentuat faptul că educația religioasă nu se va rupe de alte laturi ale educației care cultivă spiritul; aceasta este legată de educația estetică, morală, civică pe care le fortifică și din care își extrage, secvențial, unele premise și temeiuri. Educația religioasă este o ipostază a educației axiologice, un moment al educației integrale. Raportul dintre informativ și formativ în cazul educației religioase se va stabili circumstanțial, în funcție de premisele de la care se pleacă în concretizarea acestei educații, de particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor și tinerilor, de contextul cultural în care se realizează educația, de specificitatea demersului curricular care se derulează la fiecare lecție în parte.

Idealul educației religioase nu poate fi decât un ideal integralist; el constă ,,în a cultiva toate forțele de care dispune omul ca ființă psihofizică, precum și valorile ideale menite să inspire pe cele dintâi și să le dea direcție; cu alte cuvinte, educația va tinde continuu la realizarea valorilor ideale și la idealizarea forțelor reale, deci la idealismul activ.”Educația creștină urmărește realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu, ceea ce presupune din partea omului o permanent purificare de patimi și o creștere în virtute. Acest lucru se realizează prin participarea activă a individului la activitățile Bisericii, în primul rând la cele cu caracter spiritual. Prin educație creștină se urmărește formarea și perfectarea a două componente de bază: sufletul și trupul. În tradiția creștină, trupul nu este un simplu depozitar sau o umbră a sufletului, ci un element esențial la naturii omenești, care merită un tratament special. Desigur sufletul deține supremația, care primește cea mai mare atenție, dar nu disprețuind natura fizică a omului.

Educarea tineretului în spirit religios este și o problemă de îmbogățire și continuitate spirituală la nivel individual sau social. O societate izbândește și rezistă în istorie și prin forța credinței religiei pe care o practică. ,,Dacă în unele privințe suntem astăzi rămași în urmă între țările Europei, să ne străduim astăzi să fim printre primii în sporirea credinței în Dumnezeu.”

Caracterul formativ al educației religioase poate fi atins prin organizarea unor activități extrașcolare în cadrul Bisericii.Influența pedagogică a Bisericii deoarece ea propune un ideal înalt al existenței noastre; în Biserica devenim mai buni în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor.Biserica completeză opera începută de părinți și se dovedește a fi o modalitate complementară alaturi de școală în materie de formare spirituală și de educație morală.

De-a lungul istoriei poporului nostru Școala și Biserica au fost strâns legate, primele școli funcționând pe lângă biserici și mănăstiri. Școala avea sarcina educării și luminării poporului, de a forma caractere de romani adevărați și ortodocși convinși. De aceea școala trebuia să rămână sub protecția bisericii pentru a exclude riscul coruperii tineretului.

Astfel între școala și Biserică trebuie sa existe o bună colaborare. În acest sens profesorii de Religie conlucrează cu preoții și îi implică pe elevi în o serie de activități care se desfășoară in Biserică: participarea la Sfânta Liturghie, sfintele Taine ale Bisericii, organizarea unor serbări, concursuri, expoziții cu ocazia marilor sărbători creștine.

Noțiunea de morală și moralitate în postmodernitate

Potrivit învățăturii creștine, conștiința morală nu se manifestă într-un mod egocentric, ci pluridimensional, raportată la sprijinul celor din jur, întrucât trebuie să funcționeze corect în fața lui Dumnezeu, a aproapelui și a creației în general. Față de Dumnezeu, trebuie să se manifeste prin ascultarea poruncilor și conformându-se acestora, chiar și atunci când oamenii nu-L recunosc și nu-I cer ajutorul; față de aproapele, nefăcând nimic din ceea ce ar ști că-l întristează și-l rănește pe acesta, iar față de creație în general, nefolosindu-se de niciun lucru întrun mod negativ și raportându-se cu respect la tot ceea ce a creat Dumnezeul Treimic. Din acest motiv, noțiunea de morală individuală, sau egocentrism religios în sensul de autodelimitare este de neacceptat, mai ales din punctul de vedere al teologiei ortodoxe. Prin creație, omul este unit cu mediul natural și în comuniune cu semenii și cu Dumnezeu, iar comportamentul său moral este determinat de poziția sa în lume și în viața comunității.

Morala creștină se manifestă în persoana umană și de aici se extinde în toate direcțiile. În timp ce iubirea la nivel personal culminează în binefacere chiar și față de dușmani, la nivelul vieții sociale este determinată de dreptate și este chemată să-i facă bine celui nedreptățit. Astfel, baza și spațiul de manifestare al moralei este așa cum am mai spus, persoana umană. În acest sens, putem spune că tot ceea ce înseamnă schimbare, la nivel moral și social, depinde de om.

Lumea nu se poate înduhovnici fără persoana umană; ea este cea care deține cheia și care-și determină destinul. De aceea, putem mărturisi că există pericolul secularizării lăuntrice, mai puternic decât cel care vine din afară. Un prim răspuns al întrebărilor lumii suntem noi înșine și relația noastră personală cu Dumnezeu. Introspecția cumulată cu sentimentul empatiei, naște atât responsabilitatea proprie, cât și cea față de aproapele nostru. Fără asumarea acesteia, nu există legătură personală cu nimeni, iar această responsabilitate trebuie angajată până la sfârșitul vieții.

Întrucât subiectul moralei creștine este persoana, orice separare a sa de aceasta și de perspectiva pe care o deschide Biserica omului este normal să aibă consecințe distructive. De aceea, mântuirea ca eliberare din robia păcatului și a morții, și ca o împreună viețuire cu Hristos și în Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt în noi, este problema cea mai serioasă, care-l confruntă pe creștinul tuturor timpurilor. Omul postmodern nu mai are conștiința păcătoșeniei, sau a vinovăției, deoarece nu se simte responsabil față de Dumnezeu și față de semeni, astfel încât păcatul e conceput ca faptă indiferentă, dacă nu ca virtute.

Profesorul Georgios Mantzaridis expune faptul că marele pericol care trebuie semnalat întotdeauna din punct de vedere teologic în domeniul moralei creștine îl constituie autonomizarea sau respectarea autonomă a principiilor și a valorilor morale la nivel social, lucru care, de obicei, caracterizează așa-numita etică socială . În acest caz, morala creștină încetează să mai fie determinată de relația personală a credinciosului cu Dumnezeu și cu voința Lui, deoarece în practică se va baza pe ideile și principiile pe care le generează omul. La fel și creștinul încetează să mai conștientizeze că împlinește poruncile Creatorului său, și se conformează unor valori impersonale. Prin secularizarea societății, valorile religioase pot fi folosite ca valori cu caracter pur social, cu o anumită dimensiune sentimentală, dar nu cu adevărat religioasă. Aceasta s-a întâmplat pe scară largă, așa cum a afirmat părintele Dumitru Popescu, o dată cu Renașterea și s-a întregit mai târziu datorită Iluminismului. Se înțelege, desigur, că aceste valori păstrează în mod clar caracteristici creștine, deoarece s-au format în cadrul lumii creștine. Dar, pe de altă parte, ele au primit o încărcătură la fel de clar anticreștină, sau mai precis antibisericească, deoarece a fost uitată originea lor și au fost prezentate mai degrabă în opoziție cu învățătura creștină.

În ziua de azi, în mod sigur și creștinii practică o morală naturală, lucru care se află la mare distanță de morala hristocentrică. Omul modern vede moralitatea creștină supărătoare și deranjantă, deoarece este localizat într-o ordine morală rânduită de Dumnezeu, fapt care-l face să se simtă oarecum limitat și încorsetat. De multe ori apare impresia că prin aplicarea voii lui Dumnezeu, omului îi este știrbită libertatea proprie, libertatea de alegere; lucru înțeles total greșit. O morală care Îl are în centru pe Dumnezeu este într-o anumită măsură de neconceput în această lume modernă, bazată pe consum și egocentrism notoriu, punctul de referință fiind rațiunea și nu dogma, sau Legea lui Dumnezeu. Din această cauză apare problema negării lui Dumnezeu ca existență și opunerii oricărei morale exterioare care ar putea fi în favoarea Lui.

Omul modern nu mai simte nevoia ajutorului divin și crede că orice dificultate poate fi trecută prin forțele proprii. Părintele profesor Dumitru Popescu afirmă că doar în măsura în care pe viitor Biserica va fi dependentă de Hristos, alături de Tatăl și Duhul Sfânt, aceasta va fi capabilă să depășească criza spirituală cu care se confruntă societatea contemporană. Aici se face referire la dependența strictă de Hristos, fără acceptarea influențelor lumii, care nu fac altceva decât să dea posibilitate păcatului să facă parte din relațiile interumane, bazată pe acea încredere personală exagerată.

Putem spune că societatea modernă și-a pierdut cultura creștină, dezvoltată de-a lungul sutelor de ani, care a generat anumite valori morale, cum ar fi: personalitatea, integritatea, devotamentul, responsabilitatea, dragostea de semen, credincioșia, adevărul, ș.a. În zilele noastre se poate vorbi, de fapt, despre o cultură postcreștină, în care conceptele menționate nu-și mai găsesc sensul. Dacă recunoaștem existența binelui și a răului, se impune să avem și o obligație morală de promovare și înfăptuire a binelui, și de evitare, precum și de condamnare a răului, ceea ce în condițiile contemporane, ar însemna îngrădirea libertății de alegere. În accepțiunea societății de azi, răul este doar acea interferență cu drepturile celuilalt, sau ceea ce contravine ordinii sociale.

Un alt element important este acela că lumea majoritar ortodoxă a fost răvășită în ultimul secol de lupta dintre două ideologii total opuse: comunismul și capitalismul. Între cele două există o mare asemănare: atât pentru că sunt produsul unei mentalități autonome și seculare, cât și pentru faptul că ambele au un caracter raționalist și nu se fundamentează pe iubire – sunt două sisteme impersonale, care orientează societatea spre lumea pământească, într-o totală indiferență față de cea cerească. Mărturia Ortodoxiei nu este doar o problemă confesională, ci are o importanță totală și universală, deoarece spiritualitatea vie a creștinismului, adică viața în Hristos „începe și se dezvoltă cât timp trăim pe pământ”, având ca scop desăvârșirea, la care nu se poate ajunge decât prin, în și cu Hristos, realizând valorile morale într-un continuu dialog al iubirii de Dumnezeu. A căuta mântuirea înseamnă a-L căuta pe Iisus Hristos și comuniunea cu El. Starea de mântuire este starea de comuniune cu Iisus Hristos ca Dumnezeu, și prin El, sau datorită Lui cu semenii.

Trăim într-o societate bazată pe informație, care are tendința să producă din ce în ce mai mult din cele două lucruri pe care oamenii le prețuiesc în primul rând, într-o democrație modernă: libertatea și egalitatea. A explodat libertatea de a alege, fie că este vorba de canale de televiziune prin cablu, de magazine ieftine, pline cu de toate, sau de prieteni cunoscuți prin internet. Toate aceste posibilități îl determină pe omul modern să renunțe la orice referire către Dumnezeu, tocmai datorită acestei libertăți de a alege. El poate să aleagă respingerea ideii de Dumnezeu, întrucât lipsurile de orice fel sunt din ce în ce mai puține. Același autor afirmă că aceste schimbări dramatice, de natură morală, au apărut în țările asemănătoare ca putere economică și s-au petrecut aproximativ în aceeași perioadă istorică. Tocmai schimbările acestea au reprezentat o mare ruptură în cadrul valorilor sociale predominante în societatea din epoca industrială, de la jumătatea secolului XX. Declinul este imediat sesizabil în statisticile privind rata infracțiunilor, copiii care cresc fără părinți, slabele rezultate și șansele la învățătură, pierderea încrederii în ceilalți și altele asemănătoare. De asemenea, natura relațiilor interumane s-a schimbat și ea, legăturile dintre oameni tind să fie din ce în ce mai rigide, mai puțin intense și de scurtă durată.

Valorile moral – religioase și valențele lor educative pentru tânărul contemporan

Domeniul valorilor, în general, și cel al valorilor morale, în special, sunt printre primele care resimt efectul fenomenelor postmodernității, fiindcă – încetul cu încetul, inclusiv în mediul ortodox – se risipesc axiologiile religioase, considerate aici în sens tradițional, și apar diferite schimbări în manifestare a credinței și în acțiunile comunitar-sociale ale omului, aparent în contradicție cu cele ale generațiilor anterioare. Mutațiile se descoperă la nivelul a ceea ce se considera a fi „valorile perene”. Așa sunt credința, cultura, neamul, moralitatea, frumusețea interioară, fapta dezinteresată. Indentificându-se axiologic cu ele sau măcar aspirând spre acestea, persoana și comunitatea aveau un sens de a fi, activau – persoana în comunitate și comunitatea prin persoană – într-o direcție identificată și bine definită. Totul se împlinea, astfel, ca sens final în Dumnezeu și voia Lui.

Aceastea, însă, se modifică sau se risipesc. Omenirea creează și se atașează de valori noi, care sunt, însă, într-o bun măsură și aplicând comparații, valori false sau atitudini împotriva valorilor traditionale, iar aserțiunea este valabilă cu atat mai mult privită din punct de vedere normal.

Una dintre tendințele care pare să se impună în timpurile noastre este prezentată de neîncrederea acordată vechilor valori ce țineau de specificul credinței și al etniei, ajungându-se până la negarea totală a lor, pentru a fi îmbrățișate alte repere, a căror circulație este facilitată de fenomenul globalizarii și de pluralismul ideologic. Această realitate creează sentimentul neîncrederii față de noile valori, cu care persoana este obligată să intre în contact rapid și pe care nu are timp să le evalueze, pentru a asimila ceea ce este bun și potrivit cu valorile deja întalnite și asimilate. Întâlnim oameni ale căror repere vechi au devenit desuete, dar care nu pot să acorde încredere totală nici celor noi.

Valorile tradiționale ale comunităților și societăților cedează, se transformă, se uită, fenomen care riscă să devină criza axiologică tot mai serioasă. Situația se datorează cel puțin diversificării opiniilor referitore la valori, dar și relativizării sensului lor intrinsec, fluctuațiilor de încărcătură: ceea ce astăzi am receptat ca pozitiv, mâine poate deveni – sub imperiul unei noi informații, a unei alte influențe – negativ. Cei mai mulți dintre noi nici nu putem acorda prea multă atenție încărcăturii valorice a unei acțiuni, întâlniri sau discuții, deoarece minutul următor aduce alte momente importante, mai mult sau mai puțin dorite, dar cu altă încărcătură. De asemenea, pe fundalul autonomiei față de divinitate, existența unei crize a valorilor religioase și morale demonstrează incapacitatea individului postmodern de a se regăsi în axiologii terestre preluate de la înaintași și în valori create de el pentru sine însuși.

Fluxul și instabilitatea valorilor perene creează însă, în postmodernitate, atitudini antinomice: pe de o parte – datorită sentimentului de pierdere a rădacinilor – omul manifestă tendința de a păstra cu orice preț ceea ce are valoare, ba chiar, într-un exces de zel, de a descoperi valori acolo unde ele nici măcar nu există și de a le conserva ca atare, iar pe de altă parte, sub impulsul cvasi-axiologic generat de circuitul global, de a primi și a considera bun tot ceea ce i se oferă și care doar aparent posedă o valoare.

Omul postmodern este bolnav de viață, poate fi diagnosticat cu sindromul înveșnicirii pământești, luptă pentru a-și face rădacini în pământ, iar nu în cer. El se dorește stăpânul unic al vieții sale, pentru că astăzi individul își aparține lui însuși, niciun principiu nu este mai presus de dreptul de a dispune de propria viață.

Clipele vorbirii cu Dumnezeu sunt fie inexistente, fie ironizate, timpul ca mers spre veșnicie și pregătire a ei a devenit non-sens, reculegerea și meditația duhovnicească sunt tot mai rare, introspecția și analiza interioară a omului tind a fi considerate învechite. Valorile promovate la nivel individual vor fi cu prioritate cele dorite sau preferate de individ, lipsite, în principiu, de conotațiile religioase ori comunitare. Tot mai des întâlnim în locul credinței – misticismul sau nimicul, în locul moralității –autonomia, în locul frumuseții interioare, a sufletului – cea exterioară, a trupului, în locul neamului – individul, în locul lui Dumnezeu – eul. Erodarea valorilor a început deja și se continuă pe zi ce trece.

În mod firesc, omul caută valoarea. Atunci când se întamplă, cu unele persoane și pentru o anumită perioadă de timp, să fie aplicate nonvalorile prin săvârșirea răului, prin răspândirea anumitor concepții, fapte și acțiuni care generează negativismul, aceste manifestări sunt considerate nepotrivite statutului uman și scopului vieții umane.

Valoarea ne raportează întotdeauna la o realitate care ne situează întotdeauna mai presus de noi, de limitele și neputințele noastre, suscitând ființa spre deschidere, autodepășire, înălțare și – din prespectiva creștină – spre îndumnezeire.

În efortul de păstrare și apărare a valorilor morale, o atitudine coerentă a mărturiei creștine în lumea de astăzi va sublinia categoric rolul persoanei în conturarea personalității proprii, raportarea sa la divin prin relația pe care o întreține cu aproapele, aspectul personal și comunitar al mântuirii, iubirea ca transcendere a egoismului limitativ, demnitatea umană fundamentată pe calitatea de creatură a lui Dumnezeu.

Omul postmodern nu este însă pregătit suficient pentru o nouă asumare valorică a lumii, pentru gestionarea corectă a procesului de revalorizare și pentru determinarea finală a scopului bun al lucrurilor și al proceselor pe care aceste le induc, dacă în viața sa nu este prezent Dumnezeu.

Soluțiile la problemele actuale ale tinerilor și societății vin din interiorul creștinismului, din învățătura vie și mereu actuală a Bisericii și a învățământului religios. Reconstrucția morală a societății ar trebui să fie obiectivul principal al educației religioas-morale precum și a școlii românești de astăzi. În acest sens, educația religioasă din școli, ora de religie în special are o importanță covârșitoare (împotriva celor care propun înlăturarea orei de religie din curriculumul școlar actual), ea se susține prin iubire, prin încredere, libertate de exprimare, comunicare, etc., având ca scop realizarea caracterului religios–moral desăvârșit într-o persoană creștină. La acest ideal se ajunge prin scopurile care urmăresc cunoașterea și interiorizarea unor valori morale, estetice, intelectuale care pot garanta atingerea țintei propuse – formarea unei persoane complexe – și ferirea de nonvalori.

Practic nu se poate concepe o educație amorală sau imorală, indiferent de societatea despre care este vorba. Că educația morală are caracteristicile moralei colectivității despre care vorbim, aceasta este altceva, dar o educație care să facă abstracție de valorile morale ale societății este o absurditate. Valorile morale ale unor societăți pot fi diferite sau pot diferi parțial, dar nu pot să lipseacă cu desăvârșire.

1.6.Adolescența și problemele ei – descriere detaliată

Cea mai frumoasă și cea mai complexă vârstă a vieții unui om este apodictic adolescența. Marile vise, dragostea dintâi, marile crize, toate se învăluie paradoxal în structurile și străfundurile ei, făcându-o să fie o înlănțuire dezordonată de stări și de emoții. Dată fiind importanța ei, este foarte important ca la această vârstă, tinerii să aibă parte de educația corespunzătoare, de sfaturi și înțelegere, spre a nu aluneca pe vreo pantă a excesului din care anevoie mai poate să se întoarcă după ce odată s-a înglodat.

Factorii care ar trebui să vină însă în ajutorul părinților și al Bisercii se dovedesc a fi însă, foarte adesea, factori ai contraeducației. Spre exemplu, televizorul, care este inundat de materiale care, dacă nu au un conținut vădit pornografic, au emisiuni impregnate cu elemente ce incită pofta trupească, egoismul, vanitatea, ateismul, laxismul moral sau care incită la alte rele. Primul său impact este asupra minții, el fiind cel care strecoară aici gândurile. De la gând, sugestiile trec apoi în imaginație și vis, și acesta fiind o problemă și trebuind combătut atunci când ideile lui sunt sugerate de diavolul, după cum ne arată Evagrie Ponticul:

De la însuși lucrul care se deapănă în minte poți cunoaște care drac s-a apropiat de tine. De pildă dacă în cugetul meu se înfățișează chipul omului care m-a păgubit sau m-a necinstit, el dă pe față gândul ținerii de minte a răului, furișat în mine. Dacă iarăși se învârte în minte gândul la bani sau la slavă, se va cunoaște duhul care ne necăjește.

Dincolo de ispitele care există, trebuie însă privit cu nădejde la tineretul nostru și la viitorul lui, după cum, cu optimism, privește și Ips. Andrei Andreicuț, atunci când vorbește despre ei:

Zi de zi întâlnim în cale tineri, băieți și fete, plini de viață. Se manifestă fiecare în funcție de temperamentul și manierele pe care a reușit să și le însușească. Oicum s-ar manifesta, îl privim cu drag și cu nădejde.

Ne gândim cum în urmă, când eram de vârsta lor și, la terminarea liceului, le lăsam prietenilor scrise pe îndătinata amintire cu promoția din care făceam parte, câteva versuri: ,,Născut dintr-un crâmpei de soare,/ Și o fărâmă de pământ,/ Firul curat, gingaș și sfânt,/ Îmbobocește și dă-n floare”.

Până să se ajungă însă la acest fapt, tinerețea are de luptă cu multe probleme, precum cele ce țin de sexualitate. Mentalitatea, anturajele, influența mediilor, reprezintă elemente care îl fac să se îndrepte spre anumite derapaje. De acestea, el este adesea ajutat și de mediul școlar, dat fiind faptul că adesea, educația care se face în școală este de fapt o contraeducație, greșind, așa cum arată același părinte, prin felul în care îl privește pe om:

Educația ce se face astăzi are mari carențe. Adeseori omul e privit doar din punct de vedere biologic, ca un biet animal rațional, și nici măcar atât. Pentru că, dacă biologicului din el i s-ar da cinstea cuvenită grija de a-l feri de tot ceea ce-i dăunează ar fi mult mai mare.

Iată așadar o primă problemă. Apoi, prieteniile de pahar, fum și uneori etnobotanice sau narcotice, pornite adesea dintr-o curiozitate juvenilă și devenite viciu, reprezintă o a doua mare problemă cu care se confruntă adolescentul și de care el trebuie ferit atunci, spre a nu cădea în ispite. Dacă în privința chestiunilor de mai sus, el este influențat de către televizor, internet sau anturaj, aici cea mai mare influență o exercită cel din urmă, care, inițial îl invită să i se alăture, după care, în condițiile unui refuz, îl marginalizează, fapt ce îl face ca măcar să încerce și îl aruncă adesea în brațele dependenței.

Și internetul aruncă săgeți și crează probleme adolescenților, asemeni oricărui lucru care creează dependență. Utilizarea excesivă a programelor lui, a platformelor de socializare, posibilitatea de a folosi o identitate falsă sau de a nu o declina pe cea reală, creează adesea probleme în rândul tinerilor și îi face să nu mai comunice în mod normal cu prietenii și cu cei din jur, să devină mai retrași și să fie victime sigure ale potențialilor infractori deghizați, rău intenționați.

Iată așadar cu câte probleme se confruntă atât adolescentul, cât și tânărul de astăzi. Ele nu reprezintă doar propriile impasuri peste care el trebuie să treacă, ci și momente și încercări peste care atât Biserica cât și școala sunt chemate să-l ajute să treacă, în condițiile în care însă, educația de astăzi are, așa cum am văzut, unele carențe, sarcina cade aproape în întregimea ei, pe umerii Bisericii.

Adolescenții au nevoie de toată înțelegerea, de atenția, dragostea și rugăciunea noastră. Oamenii spun că vorbesc cu copiii lor, dar adeseori vorbesc de fapt copiilor lor. Adolescenții au nevoie de un real dialog cu părinții lor. Copiii trebuie să se simtă liberi să-și spună păsurile, îndoielile, criticile, punctele lor de vedere, să simtă că ne interesează în mod real ceea ce fac și gândesc ei. Dacă nu există acest contact real, atunci chiar cele mai binevoitoare sfaturi vor fi luate drept predici. E nevoie să ne găsim timp ca să facem lucruri împreună cu copiii noștri, să le insuflăm dragostea pentru Hristos, în așa fel încât, ei înșiși să aibă prin aceasta un reper lăuntric în inima lor.

Țelul nostru principal în ce-i privește pe adolescenți nu este economic, nici educativ sau moral, e duhovnicesc. Pentru educația copiilor, este necesar mare discernământ din partea părinților. Discernământul constă în faptul de a nu dezamăgi copiii, dar și să nu îi lăsăm necorectați prin încurajare. Unii părinți nu pot să spună „nu" copilului, pentru că nu pot să spună „nu" lor înșiși. Părinții care amână cumințirea copilului își asigură dificultăți pentru ei și pentru copiii lor. O casă în care nu există interdicții, care nu are cerințe, care nu pune reguli statornice și limitări este un spațiu care nu este sănătos. Este necesar pentru copil să fie crescut cu simțământul că are obligații în casă, încătușările îl fac capabil să intre mai matur în societate.

Sfântul Hrisostom recomandă pedepsele, însă acestea nu trebuie să fie exagerate. „Pune lege la timp copilului să nu insulte pe nimeni, nici să bârfească, nici să înjure, ci să fie împăciuitor. Iar dacă vezi că încalcă această lege, să-l pedepsești, uneori certându-1 cu privirea aspră, alteori spunându-i cu amare și disprețuitoare cuvinte și alteori cu vorbe bune și cu promisiuni". Amenințarea atunci nu mai reușește când copilul crede că va fi înfăptuită. Aceasta este caracteristică îndrumătorului, să nu se grăbească să pedepsească, ci să urmărească îndreptarea.

Cea mai serioasă ispită pentru tinerii epocii noastre e părăsirea credinței creștine. Procesul redescoperirii creștinismului de către un adolescent implică uneori renunțarea la aspecte secundare pentru a-și concentra atenția pe lucruri centrale: credința, libertatea, dragostea, adevărul, însă este nevoie de multă răbdare din partea părinților în această perioadă în care copiii încearcă să redescopere sensul central al vieții lor. Dacă încercăm să le impunem un anumit stil de viață tinerilor ce de-abia descoperă că tot ceea ce contează cu adevărat pentru noi ca ființe ale lui Dumnezeu este inima, sufletul și adevărul veșnic, nu facem decât să provocăm o grea pagubă duhovnicească în sufletul lor. Trebuie să privim la inima adolescenților noștri și nu doar la aspectul lor exterior, oricât de șocant ni s-ar părea.

Există două tipuri de îndoieli exprimate de adolescenți cu privire la credința creștină, îndoielile unora izvorăsc din dorința de a sfida creștinismul, iar ale altora pentru că vor să adere la creștinism, dar sunt tulburați la auzul acestor sfidări și contestări. De aceea, tinerii trebuie încurajați să afle mai multe în legătură cu credința lor, căci mai ușor e să previi decât să vindeci. De cele mai multe ori, uneltele diavolului sunt falșii prieteni care duc o luptă de durată pentru distrugerea virtuților celor care încă le mai au. Această luptă se termină de obicei cu înfrângerea tinerilor virtuoși, singuri în fața mulțimii celorlalți. Părinții trebuie să fie conștienți că, dacă nu se interesează de anturajul copiilor lor, o educație îndelungată se poate transforma în amintire în numai câteva zile, căci puțini tineri au curajul de a fi altfel decât prietenii lor.

Creștinii n-ar trebui să înțeleagă problemele de morală ca un scop în sine. Evanghelia are un conținut moral, dar moralitatea nu-și este suficientă ei înseși. Adolescenții se răzvrătesc adeseori împotriva legilor morale, fiindcă instinctul lor spiritual trezește în ei dorința de a se lăsa călăuziți de iubire într-o relație liberă și personală cu Adevărul. Problemele morale trebuie prezentate întotdeauna în așa fel încât acest instinct spiritual să fie favorizat să se dezvolte și nu sufocat. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea în acest sens că „virtutea există pentru adevăr și nu adevărul pentru virtute". Reduse la ele însele, principiile etice n-au valoare veșnică și ar putea duce la fariseism chiar dacă înveșmântat într-o terminologie creștină. Etalonul comportamentului creștin este reflectarea vieții dumnezeiești în existența umană. „Creștinismul trebuie trăit nu ca îmbrăcarea unei cămăși de forță morale, ci ca trăirea plenară a vieții dumnezeiești, a iubirii dumnezeiești, a adevărului dumnezeiesc. Nu trebuie să înțelegem moralitatea în termenii păstrării unei conștiințe confortabile în această lume, ori ai păstrării unei reputații intacte în ochii celorlalți, ci în termeni de mântuire: „Scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt", spune Sfântul Serafim de Sacrov. Tinerii sunt aproape de Evanghelie prin aversiunea și disprețul lor față de ipocrizie și mulțumirea de sine.

Păcatul duce la moarte nu pentru că ar exista "o pedeapsă cu moartea" pentru anumite fapte, ci pentru că, abătându-ne de la calea lui Dumnezeu, ne abatem de la Viață însăși. Un lucru comis de un adolescent nu poate fi judecat în același mod cu un lucru comis de un adult -totul depinde de direcția spre care se îndreaptă persoana în străfundul inimii sale. Relaxarea moravurilor în zilele noastre e o mare ispită pentru adolescenți. Societatea noastră e mult prea permisivă și ușuratică. Mulți dintre tinerii ce se droghează azi se răzvrătesc împotriva prea multor reguli și obiceiuri în care ei nu mai văd nici un sens profund. De unde vine această ușurință față de păcat? Ea apare din superficialitatea extremă de care suferă majoritatea oamenilor, din orbirea creștinilor, din credința lor șubredă, din absența fricii în fața pedepsei lui Dumnezeu. Adolescenții sunt, în cele mai multe cazuri, tentați să trăiască după exemplul vătămător al unora doar pentru că „așa se obișnuiește". „Dacă alții procedează așa, nu este chiar atât de rău" și astfel nu mai există nici o reținere în fața păcatului"

Chiar dacă mii sau sute de mii ori chiar toți oamenii ar trăi după pornirile lor rele, poruncile lui Dumnezeu rămân neschimbate pentru totdeauna și fiecare dintre cei ce le încalcă păcătuiește greu. „Se întâmplă uneori tinerilor că le este rușine să-și mărturisească unii altora sentimentele lor cele mai bune, făcând paradă de o mulțime de sentimente josnice pe care nu le au. E mimetismul vârstei, tendința naturală de a lua culoarea morală a mediului înconjurător". Chiar dacă mii și sute de mii de oameni duc o viață dezmățată, renunță la căsnicie și încheie legături pline de păcat, totuși porunca a șaptea rămâne și cel care o încalcă păcătuiește, în acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „învățați pe copiii voștri întru învățătura și certarea Domnului cu multă silință. Sălbatic lucru este tinerețea, având trebuință de mulți luători aminte. Nimic din cele vătămătoare și dezmierdătoare să nu-i lăsăm pe ei să facă, nici ca unor copii să le facem favoare. Degrabă să-i însurăm pe ei, ca curate și neatinse trupurile lor să primească pe mireasă".

Cel mai bun mijloc prin care se poate învăța ce e modestia și curăția creștină e acela de a ne comporta firesc cu băieții și fetele. Copiii învață astfel din exemplul celor mari cum pot bărbații și femeile petrece timpul împreună fără complexe și fără să flirteze neapărat. Părinții se tem pentru copiii lor să nu cadă în păcat înainte de căsătorie și, în majoritatea cazurilor, în loc să-i înarmeze cu sfaturi, le interzic să se întâlnească cu prietenii sau cu prietenele. Asemenea restricții creează mai multe probleme. Acordarea încrederii face ca tânărul să devină mai responsabil. Copilul căruia i se arată încredere e mai deschis sfaturilor părinților săi decât cel căruia nu i se permite să-și asume nici cel mai mic risc. Când le vorbim tinerilor, încercând să-i convingem să nu se implice în dezvoltarea unei relații prea intime cu o anumită persoană, până când nu sunt pregătiți să se gândească la căsătorie, trebuie să-i înconjurăm cu întreaga noastră iubire, insuflându-le mai întâi credința că dorim binele lor și nu că impunem restricții, privându-i astfel de libertate. Copiii trebuie ajutați să înțeleagă că aceia care nu și-au păstrat fecioria pot deveni incapabili mai târziu de o relație de iubire trainică și adevărată. O relație care duce la desfrânare și adulter nu e o relație care să ducă spre viață fericită împreună, și apoi desfrânații nu vor intra în Împărăția Cerurilor.

În cazul unor astfel de dileme de ordin moral, tinerii trebuie să fie îndemnați să se roage. Multe dintre problemele pe care adolescenții le ridică preoților și educatorilor trebuie să fie discutate cu adolescenții înșiși. Dacă despre toate aceste probleme se vorbește în mod firesc și din timp acasă, adolescentul e pregătit pentru hotărârile ce le va avea de luat. Este bine să li se predice creștinilor înfrânarea și fidelitatea. Dar există și creștini doar pe jumătate, și adolescenții care nu ajung de azi pe mâine la aceste virtuți. Adolescenții sunt deosebit de atenți când li se spune că libertatea presupune responsabilitate, respectul față de ceilalți și față de sine însuși. Trebuie să li se transmită mai ales prin exemplu această exigență a respectului față de celălalt și față de sine. Important este să nu li se impună reguli tinerilor, ci ca ei să fie convinși de vocația lor de ființe personale capabile nu să-și risipească viața, ci s-o iubească cu adevărat. Această iubire e o formă de a se dărui retrăgându-se, formă care respectă total libertatea celuilalt. A te dărui fără să te impui, iată slujirea. A-i ajuta pe oameni, a te ruga pentru oameni, a le salva viața, dar fără a le supune libertatea, fără a-i lipsi de libertatea lor, iată responsabilitatea. Fiindcă omul nu poate crește decât dacă este liber.

Educația toată trebuie să se facă cu dragoste, cu milă și cu veselie. Astfel, putem vorbi de principiul dragostei. Greșelile tinerilor trebuie remediate cu milă părintească și cu vorbă pricepută. Nu sunt necesare numai interdicțiile, ci se cer a fi evidențiate și elementele pozitive. Copiii crescuți cu iubire condiționată învață să iubească tot în acest fel. Când ajung la adolescență, ei deja își manipulează și își manevrează cum poftesc părinții, de aceea este necesară transferarea unei iubiri din inimă către sufletele copiilor.

Principalul motiv pentru care tinerii stau deoparte de Biserică este acela că ei nu înțeleg ce legătură ar putea avea propria lor viață cu Biserica, fiind, de altfel, convinși că viața creștină e bună pentru oamenii mari, doar pentru cei mai în vârstă. Ei consideră că tinerețea nu are vreo legătură cu credința, deși în sufletul lor mulți cred în Dumnezeu, dar în același timp afirmă că o viață de evlavie le-ar sugruma elanul tinereții. Dacă prin acest elan se înțelege dorința de senzații tari, dorința de a nu ține seama de nici o barieră morală, atunci, într-adevăr, evlavia suprimă, sugrumă un astfel de elan. Însă dacă tinerețea înseamnă prietenie, încredere în ceilalți, dacă înseamnă dorința de a învăța să duci o viață curată, atunci evlavia nu mai poate fi considerată un ghimpe. Tinerii nu vor să aibă obsesia păcatului, nu vor ca faptele lor să fie judecate după criterii exterioare și atunci fug de Dumnezeu. Acum ar trebui să intervină părinții, să le explice copiilor că nu există perioadă a vieții pe care Făcătorul cerului și al pământului să nu o poată înfrumuseța. Viața tinerilor creștini nu este o viață plicticoasă. Așa le apare numai celor care înțeleg prin viață frumoasă o viață pătimașă.

Un tânăr preocupat de cele ale lui Dumnezeu, de viața veșnică, un tânăr care trăiește preceptele biblice, învățătura Bisericii, un tânăr omenos, respectuos, atent cu cei din jur, săritor la nevoie, fără vicii, neînclinat spre prea multe plăceri, corect în relațiile cu semenii, este într-adevăr frumos, frumos pe dinlăuntru, tânăr pe care cu adevărat nu poți să nu-1 îndrăgești. A-ți umple în chip sănătos viața, clipele și a nu lăsa anii să treacă sterpi, veștejiți, uscați, fără roade și idealuri nobile, este într-adevăr ceva minunat, care, ca om, 1-a mișcat pe Iisus – Domnul nostru, așa cum ne mișcă pe toți când întâlnim astfel de situații.

CAPITOLUL II. FAMILIA, BISERICA ȘI ȘCOALA –FACTORI ESENȚIALI ÎN EDUCAREA MORAL RELIGIOSĂ A TÂNĂRULUI DE AZI

Educația religioasă poate fi considerată un prilej de cercetare a sinelui, de cunoaștere a propriilor idealuri, prilej de fortificare interioară, orientarea omului spre lumea valorilor absolute și o cale de perfecționare a persoanei atât din punct de vedere religios, cât și intelectual, moral, estetic, civic și fizic. Cunoscându-ne pe noi înșine, îi cunoaștem mai bine pe cei din jur, ne cunoaștem aproapele, îi înțelegem credința și ne deschidem cu mai multă dăruire pentru a duce o viață de comuniune creștină.

Educația religioasă se realizează în familie, în Biserică și la școală de către părinți, preoți, profesori de religie. Există o strânsă legătură între acești factori educativi, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor credinței și formarea conduitei exemplare. O educație temeinică și durabilă este cea începută în familie încă din fragedă copilărie, continuată în școală și consolidată prin diferite activități ce se derulează în Biserică și în societate.

2.1. Rolul familiei în educarea religios-morală a tânărului e azi

Familia, conviețuirea dintre bărbat și femeie, este o instituție întemeiată de Dumnezeu, dintru început, în paradis: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui“ (Fac.2,18), dar ea corespunde și trebuinței profunde a omului de a trăi în comuniune. Ea se bazează pe realitatea făpturii umane, creată de Dumnezeu în cele două genuri: bărbat și femeie. În vremea Vechiului Legământ familia apare sub sceptrul instituirii divine: Adam și Eva, Avraam și Sara, Isaac și Rebeca, Iacob și Rahela, Iosif și Asineta, Zaharia și Elisabeta, Ioachim și Ana. Aceste binecuvântate familii biblice sunt pomenite și-n rugăciunea primă de la Taina Cununiei și preotul slujitor cere de la „Dumnezeul cel preacurat și Ziditorul a toată făptura” și binecuvântarea familiei ce se întemeiază prin Taina săvârșită. Împreuna viețuire dintre bărbat și femeie, sub forma familiei este o necesitate, ea corespunde constituției complementare a ființei umane, atât a celei fizice, cât și a celei psihice. Bărbatul întregește femeia, iar femeia încununează bărbatul ei. Femeia soție împlinește pe soț, iar soțul întărește soția sa. Amândoi se ajută, se bucură și cresc spiritual. Unul și altul contribuie la desăvârșirea celuilalt, amândoi contribuie reciproc la lucrarea mântuirii și fericirii.

„Familia este reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea specifica ei, asemenea comuniunii intratrinitare.” Familia este cea mai minunată creație a lui Dumnezeu, creație în care Dumnezeu Însuși ia chip, pentru a o desăvârși și a o readuce la starea dintâi, cea paradisiacă, la starea asemănării plenare cu Hristos Domnul, în părtășia și comuniunea Duhului Sfânt.

Se pune astăzi întrebarea: „Dacă scopul cu care Dumnezeu a instituit căsătoria a fost mai degrabă de a ne face sfinți decât de a ne face fericiți?” Omul în zilele noastre aleargă neîncetat, după „fericire”, fericire pe care el o consideră ca fiind țelul vieții pe acest pământ. Din păcate foarte curând, când acesta se află într-o situație critică, descoperă singur că se luptase pentru o fericire efemeră, care nu i-a adus împlinirea, ci dimpotrivă l-a înrobit și l-a făcut prizonier într-o lume plină de păcat și întuneric. Abia atunci el realizează rostul vieții sale, abia atunci începe să-L descopere pe Dumnezeu, ca fiind singura salvare din abisul în care se scufundă. Astfel el este frământat de regrete și-și propune să renunțe la goana după vânt și la tot ce-l leaga de pământ, făurindu-și o noua viață, cu o noua perspectivă, aceea a veșniciei.

În acest context, omul contemporan are nevoie mai mult ca niciodată de consiliere, de atenție, de un ghid, de cineva care să-L îndrume pe făgașul cel bun și să-i arate calea spre Cer.

2.1.1.Copilul – fructul iubirii creștine

Dintre toate vârstele, copiii sunt preferați îndeosebi de Mântuitorul și lor, înaintea tuturor, li se dă împărăția Cerurilor, între Iisus Hristos și copii există o atracție spontană. El are brațele deschise către toți copiii din lume, iar acești copii sunt împinși către Dânsul ca de o putere tainică a sufletului lor. În icoanele care înfățișează intrarea triumfală în Ierusalim, copiii sunt cei care il primesc cu entuziasm, mai fierbinte, și ramurile verzi cu care il omagiază sunt parcă prelungiri în aer ale sufletului lor fraged. Copilul nou-născut în această lume și renăscut prin baia misterioasă a Botezului, ne prezintă însăși puritatea și simplitatea absolută în felul ei: „Caracteristica copiilor este simplitatea, sinceritatea și firescul".

O bună desfășurare a vieții familiale nu se poate însă asigura numai prin stabilirea raporturilor dintre copii și părinți. Ea este condiționată încă de mulți alți factori, al căror ansamblu garantează o viață familială normală într-o atmosferă de dragoste și respect reciproc. Ceea ce interesează la modul major este nu numai conceperea urmașilor, ci și grija de trupurile și sufletele lor, întreținerea și educația acestora. Copiii sunt dintru început rezultanta colaborării lui Dumnezeu cu părinții. Depinde de aceștia ca urmașii lor să aibă o ereditate sănătoasă, unită cu o educație îngrijită. Părinții nu contează, deci, doar ca principiu generator, ci și educator. Grija pentru copii începe față de viața lor trupească, urmează cea de natură intelectuală, prin instrucție și educație potrivite, pe care părinții o împart cu școala. Insă preocuparea părinților trebuie să fie îndeosebi îndreptată asupra formării caracterului religios-moral.Din familie pleacă copilul cu toată pregătirea sa inițială în educația vieții sociale șireligioase,cu prima plămădire a caracterului său .

Într-o familie constituită legal, bine organizată, statornică, copiii au condiții propice dezvoltării normale, sănătoase, sunt educați în simțul ordinii și disciplinei, al răspunderii pentru acțiunile lor. Aici se dezvoltă ei armonios și multilateral, învață a-și înfrâna înclinațiile egoiste, împropriind sentimente de iubire, dreptate, dragoste de muncă și respect față de colectivitate, care îi vor ajuta să se integreze mai târziu demn în societate, le vor decide viitoarea conduită, caracterul și aptitudinile fundamentale ce le vor lua în viață. Nicăieri copiii nu găsesc imensele resurse de răbdare, iubire, abnegație, atât de necesare dezvoltării lor sănătoase, ca la părinții lor. Fiecare piatră pusă la edificiul educației este una pusă la demnitatea familiei și propășirea societății.

Sarcina părinților în transmiterea vieții unei alte generații este nu numai de natură trupească, ci și duhovnicească. Truda educatorului adevărat nu este să-i facă pe copii asemenea nouă, ci să-i salveze pe toată viața în simplitatea de spirit și-n curățenia inimii cu care au venit pe lume. O generație nouă este o primăvară nouă a omenirii și ea este menită sigur vestejirii dacă voim s-o creștem după asemănarea noastră. Există, însă, un singur mijloc de a o salva: când educația, fundamental reformată, va crește pe copil după chipul și asemănarea lui Dumnezeu".

În epoca noastră, precum și-n epoca Sfinților Părinți, mulți părinți se interesau mai mult de întărirea economică a copiilor și mai puțin de formarea caracterului lor și reconstrucția personalității lor. Interesele se rezumă aproape numai la strângerea bunurilor materiale sau chiar învățarea unui meșteșug mai bun și a unei profesii mai bune. Mai mult, se interesează de reabilitarea economică, profesională și socială decât de formarea caracterului și educarea religioasă a copilului. Trei sunt instituțiile de bază – care contribuie la creșterea și educația religioasă și duhovnicească a copiilor până la vârsta de 14-16 ani. Prima este familia, a doua este școala primară și gimnazială și a treia și cea mai înaltă școală de educație creștinească este Biserica. De aceea, educația religioasă în școlile primare și în gimnazii nu numai că este obligatorie, dar este și hotărâtoare pentru creșterea copiilor, din cea mai fragedă vârstă, în credința adevărată în Dumnezeu, prin formarea și pregătirea lor pentru viață. Școlile fără educație religioasă nu pot crește copiii în spiritul creștin, nici nu le pot imprima o morală evanghelică ortodoxă. Salvarea creștin-morală a copiilor noștri depinde pe viitor numai de educația lor religioasă în aceste trei instituții: familie, școală și Biserică.

Între Părinții veacului al IV-lea, un rol deosebit de important în această privință îl au, în special, Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. Sfântul Vasile cel Mare, chiar dacă nu a scris o operă specială dedicată educației copiilor, ne-a lăsat o omilie „Către lincri", ca un adevărat testament al experienței sale pedagogice. El face dese referiri la preocuparea pe care trebuie să o aibă familia și Biserica față de creșterea copiilor, pornind dc la concepția că orice om care iubește pe Dumnezeu are în mod firesc înclinarea spre studiu, în viziunea Sfanțului Părinte, educația este o artă, aceea de a forma sufletul copilului și mintea tânărului.

Pentru copil, importanța religiei prezintă câteva aspecte speciale, care arată și mai mult valoarea religiei și pitorescul intim al sufletului copilăresc. Vârsta copilăriei este cea mai însemnată pentru a întreprinde formarea religioasă a omului, un adevăr care, de altfel, se aplică la orice fel de educație. Vârsta copilăriei este matricea religioasă a omului în general. Religia nu trebuie să aștepte „vârsta rațiunii" pentru a se adresa copilului. Copilul este în chip natural, ca formă psihologică, mai apropiat de mirajul și grandoarea religiei, de marele ei realism nevăzut.

Acolo unde adulții cei mai inițiați în știința religioasă și cei mai însetați de elanuri mistice abia izbutesc să pătrundă după trudnice încercări, copiii pot intra ușor, ca într-o grație, ca într-o livadă a lor. în religie, copilul se trăiește pe sine în chip natural. Nu religia, ci lipsa de religie este o viață artificială pentru copil. Dacă i se ascunde religia, el se poate chiar îmbolnăvi și, în orice caz, duce o viață falsă, chiar din punctul de vedere al psihologiei copilărești .

Religia este importantă pentru copii atât ca sentiment, cât și ca logică de explicare a lumii. Religia este o stare normală în viața copilului, în viața religioasă ei și-au găsit însăși forma lor naturală de existență. Religia este înrudită cu ființa lor și prin aceasta ei pot fi un mijloc dc izbăvire pentru înaintașii lor. Copiii au o aptitudine deosebită pentru cunoaștereatainelor. Ei simt tainele așa cum nu le pot simți intelectualii, percep misterul. Adultul este adeseori orgolios, devenit astfel prin folosirea rațiunii sale, care delimitează și definește. Pentru copil, totul rămâne încă fără granițe, nedefinit. El vede că există o taină în toate lucrurile, însă noi nu o mai vedem, ci credem că am înțeles totul, ceea ce nu este adevărat. Intelectualul este mult mai superficial decât copilul și decât omul simplu. Copilul are nevoie și de o formație religioasă, altfel va deveni un intelectual și va pierde această intuiție primordială.

În fiecare stadiu al creșterii copiilor există diferite îngrijorări și temeri din cauza lor. Când copilul este crescut, într-adevăr, într-o comunitate familială armonioasă, precum și matură sentimental și spiritual, atunci sunt create premisele necesare ca să intre matur în marea familie a societății. Astfel, se cere unitatea soților. Dacă se află în armonie soții, atunci și copiii sunt bine crescuți. Chiar dacă scopul căsătoriei este nașterea de copii, după Vechiul Testament, copiii mulți fiind o binecuvântare cerească, omul înțelept dorește să aibă copii mulți, dar cu condiția de a fi bine crescuți

Înainte de orice, educatorul trebuie să aibă credință adâncă, pură și subtilă. Oamenii atinși de scepticism nu pot oferi o educație religioasă copiilor lor. Omul care nu este religios decât într-o nenorocire, sau când speră ceva sau când e stimulat de orgoliu, nu are o religiozitate curată. Pentru educație este nevoie de credință, căci și ea este o vindecare, o alungare a demonicului din om. Educația religioasă este consolidarea Botezului, e ca un fel de botez prelungit. Un copil, dacă a avut nenorocul să se nască într-o familie de oameni falși sau să aibă educatori falși, va păstra apoi în toată viața lui de om un aer de incurabilă disimulare. Chiar un copil de câțiva ani poate fi falsificat de prezența unui factor nesincer. Falsitatea se ia ușor, dar rămâne mult timp. Sinceritatea, în educația religioasă, este așadar o condiție primordială, așa cum este și în artă, în prietenie și în familie, dar mai mult, pentru că educația religioasă trebuie să creeze toate aceste sincerități. Dacă îndrumătorul spiritual n-are credință sau dacă n-are destulă, să încerce bărbătește să și-o formeze căci, mai ales în acest domeniu, minunile sunt posibile, iar în atâtea alte cazuri, credința e numai acoperită de vicisitudini parazitare. Să nu uite apoi educatorul spiritual că însuși sufletul copilăresc, atât de credincios, îl va ajuta să creadă sau îi va înmulți surprinzător credința.

Într-o familie creștină, copiii trebuie să aibă parte de creșterea cea întru Hristos, să învețe ce putere are smerenia înaintea lui Dumnezeu și ce poate dragostea curată în fața lui Dumnezeu. Responsabilitatea ambilor părinți în creșterea și educarea spirituală a copiilor lor,precum și felul în care cei doi își îndeplinesc această responsabilitate, influențează întreaga viață de mai târziu a copilului. Iubirea pentru adevăr este sădită în sufletul copiilor de însuși Dumnezeu. Trebuie însă ca această vocație naturală să fie ajutată să se dezvolte și să se întărească. Aceasta este lucrarea destinată părinților. Pentru a-și îndeplini îndatorirea educării copiilor în duhul credinței, părinții trebuie să fie ei înșiși cuvioși, cu frica lui Dumnezeu, trebuie să se roage ei înșiși. Dacă mama nu trăiește în respect și teamă de Dumnezeu și nu își află bucuria în rugăciune, ea nu-și va putea educa copiii în acest spirit.

În educația duhovnicească a copiilor, prima noastră grijă nu este aceea de a antrena voința lor, ci de a atrage har – prin viața și rugăciunea noastră – asupra mediului lor. Discuțiile teologice cu copiii sunt o foarte mică parte a educației creștine. Rugăciunea ca Dumnezeu să-i atingă cu harul Său e o dimensiune fundamentală a tuturor preocupărilor noastre orientate spre copii, chiar și atunci când ei nu sunt cu noi. Modul esențial de a învăța rugăciunea este acela de a umple casa în care se va naște copilul cu rugăciune. Atunci rugăciunea va fi la fel de fireasca ca și respirația.

Rugăciunea noastră ne reflectă așa cum suntem. Rugăciunea copiilor nu trebuie înăbușită, căci ei doresc ceea ce iubesc, de aceea nu trebuie să-i facem să pretindă că doresc curăția inimii mai mult decât o păpușă. Să-i lăsăm să ceară cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu și să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să lucreze. E de ajuns ca rugăciunile pe care le învață să cuprindă cereri de iertare și curăție. E nevoie să ne rugăm pentru copii și să ne rugăm împreună cu copiii și e nevoie de libertate în rugăciune. Rugăciunea nici unui copil nu trebuie ironizată sau testată ca un obiect drăguț de admirat. Copiii sunt, din nefericire, adeseori tratați astfel. Dacă râdem sau admirăm, trebuie să avem grijă să tratăm copilul ca o persoană care e prezentă. Nu e înțelept să vorbim despre copii în fața lor dacă nu sunt și ei „incluși", chiar dacă nu vorbesc și nu li se vorbește direct.

De la mamă trebuie să învețe copilul să îl cunoască pe Dumnezeu. In fața icoanei din casă trebuie să învețe copilul să își facă rugăciunea de dimineață și nu abia la școală, pentru că mama sa este aceea care trebuie să îl învețe cum să se roage. Cu cuvinte simple, izvorâte din inimă, trebuie să le vorbească pruncilor ei cât se poate de des, despre bunul și milostivul Părinte Ceresc, Care îi iubește mult pe toți copiii și le trimite bunătățile Sale. Dacă inima voastră este inundată de credință și de dragoste față de Dumnezeu, veți găsi tot felul de mijloace, spre a le transmite aceste sentimente și copiilor voștri. Numai atunci când mama are o viață duhovnicească neîntreruptă, când copilul o vede că se roagă ea însăși des și cu căldură,își va însuși și el aceleași principii de viață.

Pe lângă rolul mamei în educația spirituală a copiilor, într-o familie creștină este indispensabilă colaborarea dintre cei doi soți în vederea realizării acestui scop. în acest sens, pilda următoare ne va face să înțelegem cât de important este ca soțul și soția să trăiască în deplină armonie și să fie în deplin acord unul cu celălalt în ceea ce privește normele de viață și conduită morală, dar mai ales în ceea ce privește creșterea, educarea și formarea caracterului spiritual al copiilorlor.

„Doi soți aveau o grădină în care semănaseră multe feluri de legume. Mai rămăsese un mic colț neasemănat. «Hai să semăn și aici ceva, fără știrea bărbatului», își zise femeia. Dar tot așa se gândise și bărbatul, să semene și el ceva fără știrea soției. Femeia a semănat flori, iar bărbatul mac. Când a răsărit macul, femeia a alergat și 1-a smuls, așteptând să răsară florile semănate de ea. Când au răsărit florile, le-a smuls bărbatul, așteptând să răsară macul. Așa că, pana la urma, n-a mai răsărit nimic."Asemănător fac și unii părinți când vine vorba de educația copiilor. Ce seamănă unul, îmățându-1 lucruri bune, smulge celălalt prin exemplul rău sau prin dragoste rău înțeleasă. Iar ce seamănă dascălul sau preotul în inima copilului, o smulge creșterea rea ce o primește copilul în familie.Asimilarea doctrinei, a duhului doctrinal, nu e totuna cu îngrămădirea de cunoștințe, ci e mai degrabă opusul ei. Pentru ca știința teologică să aibă valoare în educația religioasă, trebuie să îndeplinească trei condiții. în primul rând, să ofere cunoașterea de bază, inițierea în liniile generale și esențiale, în al doilea rând, să dăruiască generos, oricând e prilejul, elemente suple de pitoresc pentru că acesta este atrăgător pentru copii și dă viață abstracțiilor. Pitorescul nu obosește, ci stimulează și permite o cunoaștere mult mai adâncită și mai învăluitoare. Capacitatea de receptare a pitorescului este imensă la copii. Este însă o întreagă artă de a prezenta acest pitoresc, astfel încât să nu se producă diversiuni, ori o decădere a tonului spiritual care, în religie, trebuie să rămână întotdeauna înalt și transfigurator.

Educatorul spiritual trebuie să știe să inventeze pitorescul, chiar când nu i-1 oferă nici un document, dar să-1 inventeze respectând autenticitatea ideilor și formelor religioase. Trebuie să știe să-1 creeze, dar mai mult să-1 sugereze. Pitorescul să fie creat și sugerat pentru a forma posibilitatea de asimilare a învățăturilor folositoare pentru suflet. Erudiția, atunci când este trăită, când este topită în curentul sufletului, încetează de-a mai fi propriu-zis erudiție. De altfel, înțelesul primordial al actului de a învăța, acesta a fost: a învăța, adică a se perfecționa sau a se mântui.

În societatea contemporană nu putem vorbi despre suficiența unei educații pur intelectuale fără a vorbi despre necesitatea absolută a unei educații spirituale, și aceasta mai ales în cadrul vieții de familie, unde părinții și copiii formează nucleul spiritual al întregii societăți. Necesitatea educării spirituale a copiilor este cerută de însuși scopul existenței noastre ca și creștini care tindem spre împărăția lui Dumnezeu.

Pe lângă exemplul personal, părinții au obligația de a-și educa și proteja prin educație copiii: concret, să cultive în sufletele lor dragostea de Dumnezeu și de aproapele, bunătatea, cinstea, corectitudinea, hărnicia, demnitatea, mila față de cei în suferință, dragostea de neam și de țară. Ca buni creștini, orice părinți trebuie să fie și adevărați preoți ai propriilor lor copii, căci după cum preotul învață legea lui Dumnezeu și sfințește viața credincioșilor, tot așa și părinții au datoria să formeze și sufletul copilului prin rugăciune, cercetarea bisericii, spovedanie, împărtășanie, prin învățarea unor lucruri elementare pe care trebuie să le ști orice creștin.

2.1.2. Familia în oferirea unei educații religioasă morale copilului de azi, tânărului de mâine

Așadar, după primirea Sfintei Taine a Botezului de către copil, primii care sunt responsabili de bună creștere și educarea religioasă sunt părinții. Părinții se fac răspunzători în fața lui Dumnezeu de creșterea și educarea copiilor lor. Pentru că părinții să procedeze așa cum se cuvine cu copilul care a fost botezat, în timp ce acesta crește, este necesar ca altoiul vieții celei noi în Hristos să fie crescut la părinți suficient de mult încât să rodească deja. Este nevoie ca ei înșiși să fie altoiți în Hristos, să fie creștini adevărați.

În familie, întotdeauna trebuie să se dea întâietate valorilor religioase, în raport cu cele de ordin material, potrivit cuvintelor Mântuitorului: Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. (Matei 6,33). Copiii trebuie învățați să se poarte ca oameni duhovnicești, nu materialnici. Să gândească, să vorbească și să se manifeste duhovnicește. Cea mai prețioasă moștenire pe care o putem lăsa copiilor noștri constă nu în cele materiale, ci în cele de ordin spiritual. Principala grijă a părinților este să-i asocieze pe copii la viața și rugăciunea Bisericii, deprinzându-i să se roage în fiecare zi și să manifeste înțelegere față de semenii lor. Cea mai importantă datorie a părinților în educarea copiilor este deci cultivarea spirituală. Sfaturile bune ale părinților și exemplul pe care aceștia îl dau au o valoare deosebită pentru copii.

Așa cum am subliniat și în rândurile trecute, sarcina părinților în transmiterea vieții unei alte generații este nu numai de natură trupească, ci și duhovnicească. Truda educatorului adevărat nu este să-i facă pe copii asemenea nouă, ci să-i salveze pe toată viața în simplitatea de spirit și-n curățenia inimii cu care au venit pe lume. O generație nouă este o primăvară nouă a omenirii și ea este menită sigur vestejirii dacă voim s-o creștem după asemănarea noastră. Există, însă, un singur mijloc de a o salva: când educația, fundamental reformată, va crește pe copil după chipul și asemănarea lui Dumnezeu".

Într-o familie creștină, copiii trebuie să aibă parte de creșterea cea întru Hristos, să învețe ce putere are smerenia înaintea lui Dumnezeu și ce poate dragostea curată în fața lui Dumnezeu. Responsabilitatea ambilor părinți în creșterea și educarea spirituală a copiilor lor,precum și felul în care cei doi își îndeplinesc această responsabilitate, influențează întreaga viață de mai târziu a copilului. Iubirea pentru adevăr este sădită în sufletul copiilor de însuși Dumnezeu. Trebuie însă ca această vocație naturală să fie ajutată să se dezvolte și să se întărească. Aceasta este lucrarea destinată părinților. Pentru a-și îndeplini îndatorirea educării copiilor în duhul credinței, părinții trebuie să fie ei înșiși cuvioși, cu frica lui Dumnezeu, trebuie să se roage ei înșiși. Dacă mama nu trăiește în respect și teamă de Dumnezeu și nu își află bucuria în rugăciune, ea nu-și va putea educa copiii în acest spirit.

În educația duhovnicească a copiilor, prima noastră grijă nu este aceea de a antrena voința lor, ci de a atrage har – prin viața și rugăciunea noastră – asupra mediului lor. Discuțiile teologice cu copiii sunt o foarte mică parte a educației creștine. Rugăciunea ca Dumnezeu să-i atingă cu harul Său e o dimensiune fundamentală a tuturor preocupărilor noastre orientate spre copii, chiar și atunci când ei nu sunt cu noi. Modul esențial de a învăța rugăciunea este acela de a umple casa în care se va naște copilul cu rugăciune. Atunci rugăciunea va fi la fel de firească ca și respirația.

Rugăciunea noastră ne reflectă așa cum suntem. Rugăciunea copiilor nu trebuie înăbușită, căci ei doresc ceea ce iubesc, de aceea nu trebuie să-i facem să pretindă că doresc curăția inimii mai mult decât o păpușă. Să-i lăsăm să ceară cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu și să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să lucreze. E de ajuns că rugăciunile pe care le învață să cuprindă cereri de iertare și curăție. E nevoie să ne rugăm pentru copii și să ne rugăm împreună cu copiii și e nevoie de libertate în rugăciune. Rugăciunea nici unui copil nu trebuie ironizată sau testată ca un obiect drăguț de admirat. Copiii sunt, din nefericire, adeseori tratați astfel. Dacă râdem sau admirăm, trebuie să avem grijă să tratăm copilul ca o persoană care e prezentă. Nu e înțelept să vorbim despre copii în fața lor dacă nu sunt și ei „incluși", chiar dacă nu vorbesc și nu li se vorbește direct.

De la mamă trebuie să învețe copilul să îl cunoască pe Dumnezeu. În fața icoanei din casă trebuie să învețe copilul să își facă rugăciunea de dimineață și nu abia la școală, pentru că mama sa este aceea care trebuie să îl învețe cum să se roage. Cu cuvinte simple, izvorâte din inimă, trebuie să le vorbească pruncilor ei cât se poate de des, despre bunul și milostivul Părinte Ceresc, Care îi iubește mult pe toți copiii și le trimite bunătățile Sale. Dacă inima voastră este inundată de credință și de dragoste față de Dumnezeu, veți găsi tot felul de mijloace, spre a le transmite aceste sentimente și copiilor voștri. Numai atunci când mama are o viață duhovnicească neîntreruptă, când copilul o vede că se roagă ea însăși des și cu căldură,își va însuși și el aceleași principii de viață.

Pe lângă rolul mamei în educația spirituală a copiilor, într-o familie creștină este indispensabilă colaborarea dintre cei doi soți în vederea realizării acestui scop. Soțul și soția trebuie să trăiască în deplină armonie și să fie în deplin acord unul cu celălalt în ceea ce privește normele de viață și conduită morală, dar mai ales în ceea ce privește creșterea, educarea și formarea caracterului spiritual al copiilor lor.

În societatea contemporană nu putem vorbi despre suficiența unei educații pur intelectuale fără a vorbi despre necesitatea absolută a unei educații spirituale, și aceasta mai ales în cadrul vieții de familie, unde părinții și copiii formează nucleul spiritual al întregii societăți. Necesitatea educării spirituale a copiilor este cerută de însuși scopul existenței noastre ca și creștini care tindem spre Împărăția lui Dumnezeu.

Pe lângă exemplul personal, părinții au obligația de a-și educa și proteja prin educație copiii: concret, să cultive în sufletele lor dragostea de Dumnezeu și de aproapele, bunătatea, cinstea, corectitudinea, hărnicia, demnitatea, mila față de cei în suferință, dragostea de neam și de țară. Ca buni creștini, orice părinți trebuie să fie și adevărați preoți ai propriilor lor copii, căci după cum preotul învață legea lui Dumnezeu și sfințește viața credincioșilor, tot așa și părinții au datoria să formeze și sufletul copilului prin rugăciune, cercetarea bisericii, spovedanie, împărtășanie, prin învățarea unor lucruri elementare pe care trebuie să le ști orice creștin.

Într-o familie trebuie să fie armonie. Cei doi să se completeze unul pe celălalt. Și răbdarea trebuie să-i stăpânească pe amândoi, și pe soț și pe soție. Să-i „învăluie” răbdarea în momentul potrivit, că degeaba voi răbda a doua zi, dacă nu am răbdat cu o zi înainte! Atunci când e nevoie, atunci trebuie să rabzi și dacă te-ai căsătorit din dragoste, ei bine răbdarea este o fiică a dragostei. Răbdarea, bunătatea, blândețea și rugăciunea sunt fiice ale dragostei. Aceste virtuți nu trebuie să dispară dintr-o familie.

Fiecare familie să devină un model. Societatea de astăzi are nevoie de modele. Părinții duhovnicești, nașii, să fie părinți duhovnicești cu adevărat, nu numai nași care vin la petrecere și după aceea au uitat de finii lor. Ei trebuie să se gândească că sunt un model pentru tinerii respectivi și răspund pentru ei în fața lui Dumnezeu. La fel și părinții trupești și părinții duhovnicești.

2.2. Rolul Bisericii în educarea religios-morală a tânărului e azi

2.2.1.Biserica și rolul ei educativ

Urmând poruncii Mântuitorului: „Mergând, învățați toate popoarele…” (Matei 28, 19-20), slujitorii Altarului, succesorii Sfinților Apostoli, propovăduiesc Evanghelia lui Hristos, învățând și pe cei maturi și pe cei tineri. 

Educarea tineretului întotdeauna a avut un loc însemnat în lucrarea misionară a creștinismului. Din primele secole creștine apar o serie de instituții eclesiale abilitate să contribuie la educarea sau catehizarea creștinilor. Ele îi pregăteau pe neofiți – adică pe cei nebotezați, păgâni sau eretici, ca după o perioadă de pregătire spirituală, să primească Taina Sfântului Botez și să devină membrii deplini ai Bisericii Creștine.

Cu timpul se deschid școli bisericești, care funcționau pe lângă biserici mari sau catedrale și mănăstiri. Iar cei dintâi dascăli ai generației în creștere au fost slujitorii bisericești, care îmbinau rugăciunea cu studiul, ambele având menirea să crească adevărate personalități creștine, trăitori autentici ai celor divine și cărturari în viața de toate zilele.

În astfel de școli se încerca o prezentare explicită, pentru copii și tineri, a învățăturii despre Dumnezeu și întruparea Lui, despre Sfânta Scriptură și autenticitatea cărților scripturistice, Biserică și Tainele ei.

Sfintele Taine îl pregătesc pe copil pentru Împărăția Cerurilor, în egală măsură îl pregătesc și pentru viața de aici, pentru o viață în conformitate cu principiile evanghelice și ale moralei creștine. Din această dublă finalitate a participării copiilor la lucrările sfintitoare ale Bisericii rezultă și dimensiunea educativă a misiunii Bisericii în lume. Sfintele Taine îl fac pe copil să fie mai responsabil, să-și caute și să-și descopere menirea și vocatia lui. 

Taina Mărturisirii este taina care are profunde implicatii didactice, este taina care, pe lângă dimensiunile soteriologice, are și unele dimensiuni educationale care vin să întregească actul pedagogic al instruirii, consilierii și îndrumării elevilor. Grija pentru deprinderea elevilor cu participarea regulată la Taina Mărturisirii îi revine părintelui paroh și familiei, dar în egală măsură și profesorului de religie. Prin participarea la Taina Mărturisirii, misiunea Bisericii interferează cu misiunea școlii, ambele institutii urmărind dezvoltarea și împlinirea personalitătii și caracterului elevilor.

Spovedania constituie o șansă atât pentru scoală – elevii devin mai responsabili, cât și pentru Biserică – elevii deprind obiceiul de a se mărturisi. Prin faptul că elevii sunt aduși în număr mare la mărturisire, preotul paroh își cunoaște mai bine împlinirile și neîmplinirile credincioșilor și totodată poate contribui la îmbunătătirea actului educational prin sugestiile și recomandările date elevilor.

  Considerăm că ar fi necesară desemnarea unor preoți care să se ocupe în mod special de mărturisirea și consilierea elevilor în școli. Deplasarea elevilor, în vederea mărturisirii, de la școală la Biserică este mai anevoioasă, mai ales pentru clasele mici. Profesorilor de religie le revine misiunea fie de a-i invita pe preoti în mijlocul elevilor, fie de a-i duce pe elevi la Biserică.

  În orice caz, atât preotul cât și profesorul de religie au obligatia de a-i învăta pe elevi că mărturisirea lor este importantă, este benevolă, trebuie să cuprindă toate păcatele, să fie sinceră și obiectivă, să fie făcută cu zdrobire de inimă, cu părere de rău, și cu dorinta fermă de a nu mai greși. 

Biserica de azi se bucură când un tânăr pășește pragul bisericii. Poate că uneori, fără să vrem, pierdem pe tineri din Biserică, prin faptul că nu știm să-i chemăm, cum să-i ascultăm sau nu reușim să le răspundem în mod adecvat.

Desigur viața în Biserică prevede învingerea mai multor greutăți. Precum este dificil să obții rezultate superioare și recunoștință în sport, știință și artă, la fel este greu a crește spiritual, împodobind sufletul cu virtuți. Și cred că nimeni nu va rămâne în Biserica, dacă nu ar găsi acolo mângâierea sufletului. Poate poruncile creștinești solicită de la noi refuzul și anumite restricții. Dar, luând de la noi plăceri senzoriale, Biserica ne-a oferit posibilitatea de a afla libertatea sufletului și de a-L cunoaște pe Dumnezeu.

De aceea Biserica îndeamnă statul și societatea noastră să ajute la creșterea unei generații culte, umane și educate, folosind și metode de formare spirituală, și poate atunci vom spune că tineretul nostru este o mândrie pentru societate și „binecuvântare pentru Biserică”

2.2.2.Răspunsul Bisericii la problemele tinerilor

Lumea în care trăim noi acum, cunoaște mutații de neimaginat în trecut. Nu mai avem de-a face cu o societate tradițională așezată, respectând anumite rânduieli unanim acceptate. Principiile creștine însă rămân aceleași. “Iisus Hristos, ieri și azi și în veci,este același” (Evrei 13, 8), dar El trebuie făcut cunoscut oamenilor într-un grai și cu mijloace înțelese de ei.

Biserica este chemată să răspundă nevoilor și necesităților omului contemporan. Chiar dacă societatea modernă satisface dorințele materiale, totuși ea nu se ocupă cu cele spirituale. Plăcerea materială este sfârșită o dată cu consumarea ei, pe când plăcerea spirituală este veșnică pentru că conținutul ei este Hristos – Dumnezeu.

Preotul ca reprezentant consacrat al Bisericii, prin modestia și slujirea pe care i-o cere misiunea sa nu face decât să promoveze pe Hristos în viața socială a omului contemporan. Dragostea lui Hristos față de lume trebuie să fie răspunsul acțiunii preoțești, căci numai așa Evanghelia rodește în faptele noastre bune.

Misiunea actuală a Bisericii Ortodoxe trebuie să se direcționeze spre o viziune mai integrativă, de încorporare a tuturor oamenilor în "noua creație" împlinită de Mântuitorul Hristos prin evenimentele ce au urmat răstignirii Sale însă, această viziune nu trebuie să fie un sincretism periculos care tinde să agiomamenteze, să adapteze mesajul evanghelic la noile recomandări venite din partea instituțiilor europene, care creează premisele unei totale "autonomizări a omului" riscându-se astfel ca omul, cununa creației, să devină închis ermetic, lipsit de orice tangență cu Divinitatea.

Misiunea Bisericii trebuie să se aplece spre tineri și să-i ajute să-și făurească viitorul pe baza idealurilor și virtuților creștine.

Tinerilor și celor maturi trebuie să li se amintească mereu de harul botezului și să

fie educați în credință, atât cei care participă la viața Bisericii cât și cei ce s’au înstrăinat de ea. Activitatea catehetică a Bisericii este strâns legată de Taina botezului, în vederea pregătirii pentru primirea acestuia, ca în timpul Sfinților Părinți, sau pentru educarea copiilor botezați, ca să înțeleagă și să actualizeze în viața lor harul botezului.

2.2.3. Catehizarea tinerilor – o prioriatate a Bisericii

Catehizarea ca mijloc de educație religioasă și formare creștină, are o importanță

deosebită pentru formarea spirituală a credincioșilor.

În vederea asigurării educației creștine și a transmiterii dreptei credințe, este necesară antrenarea credincioșilor în cadrul procesului de catehizare, pentru o instrucție și o educație creștină susținută și coerentă.

În cadrul sectorului teologic-educațional al Patriarhiei Române, există o secțiune specială, „Catehizarea tineretului” cu birouri pentru cateheză parohială, la nivelul fiecărei episcopii, care vizează implementarea programului catehetic „Hristos împărtășit copiilor”, ca fiind complementar orei de Religie.

Noutatea programului catehetic „Hristos împărtășit copiilor” susținut de Wordirect o reprezintă metoda modernă de predare a unor cunoștințe religioase (biblice, liturgice, istorice, aghiografice, iconografice), precum și accentul pe însușirea și aplicarea în viața de zi cu zi a acestor cunoștințe. Se propun teme religioase avându-se în vedere vârsta copiilor și posibilitatea lor de a înțelege noțiunile predate, prin prisma trăirii lor religioase. În toate etapele procesului educațional se urmărește progresul spiritual al elevului prin diverse resurse ale curriculumului dar și prin lucrarea lui Dumnezeu. Acest obiectiv al importanței elevului în demersul educațional a fost sintetizat prin sintagma: „Profesorii predau oamenilor, nu predau lecții”.

Programul catehetic „Hristos împărtășit copiilor” este o urmare firească a misiunii dinamice a Bisericii noastre, care vizează catehizarea copiilor și tinerilor într-o perioadă specială a vieții, aceea a modelării și formării spirituale cu urmări benefice pentru întreaga viață și chiar pentru veșnicie. Este o investiție spirituală pe termen lung, transmiterea credinței ortodoxe realizată prin acest program dând primele roade prin participarea tot mai mare a copiilor și tinerilor la slujbele bisericești și întărirea comunității parohiale prin activități specifice vârstei.

Obiectivul esențial al Proiectului catehetic „Alege Școala!” catehetic vizează „prevenirea și combaterea fenomenului de părăsire timpurie a școlii și prevenirea delincvenței juvenile prin dezvoltarea unor soluții alternative de tip <> necesare asigurării educației de bază și a motivației pentru educație a copiilor din mediul rural și urban cu vârste cuprinse între 6 și 16 ani. Cu toate acestea proiectul nu a fost gândit în mod independent de preocupările catehetice și educative ordinare ale Bisericii Ortodoxe Române. Din contră, el a fost conceput pentru a avea o dublă finalitate: a. prevenirea și reducerea ratei abandonului școlar; b.catehizarea copiilor și a tinerilor. Biserica se poate implica activ în combaterea abandonului școlar, prin încercarea de prevenire a acestuia, susținând rolul educației la formarea personală, profesională, prin intervenția directă în educația copiilor, în acest sens, centrele de pe lângă biserică destinate meditațiilor, fiind salutare, prin consiliere, în alegerea unei meserii, dar și prin stimulări materiale, în vederea unei motivări practice a învățării.

2.2.4. Implicarea tinerilor în acțiuni caritabile – voluntariatul social

Pornind de la mila creștină și filantropie, biserica de-a lungul istoriei și-a dezvoltat și perfecționat continuu servicii de suport pentru credincioșii ei și nu numai, în funcție și de parametrii economici și sociali ai timpurilor, dar și față de așteptările credincioșilor ei, care participă activ, atât în furnizarea serviciilor, cât și în consumul acestor servicii. Biserica se prezintă ca o comunitate de dragoste și milă. Ea nu predică numai teoretic legea cea nouă a iubirii dar o și aplică.

Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei și milei este rodul unei îndelungate și laborioase educații creștine, făcută cu tact și cu iubire fără margini de către cei rânduiți pentru aceasta. Astăzi, mai mult ca altădată, lumea secularizată, dominată de tehnologii, în care viețuim, are nevoie de umanizare, de milă și iubire față de om, de filantropie.

S-a discutat adesea dacă milostenia este sau nu un dat înnăscut al omului. Ce-i drept, asemenea oricărei alte virtuți, și milosteni are gradul ei de complexitate și de ereditate. Majoritatea specialiștilor sunt însă de părere că, deși, uneori, la unii oameni există un imbold nativ înspre săvârșirea actelor de milostenie, există o predispoziție mai mare decât la alții, totuși și milostenia ar fi încadrată în cadrul deprinderilor care se cultivă prin educație și prin exercițiu, și în a căror dezvoltare, un rol important are puterea exemplului.

În acest context, Bisericii și școlii, ca instituții formatoare de caractere și uneori de conștiințe, le revine o sarcină aparte, aceea de a-i forma pe tineri în duhul răbdării, al credinței, al iubirii și toleranței creștine și de a le stârni și încuraja apetența spre practica virtuții milosteniei. Implicarea tinerilor în acțiuni caritabile contribuie la formarea și consolidarea sentimentului de dragoste, respect și solidaritate față de semenii noștri aflați în suferință.

Voluntariatul, ca o altă modalitate de implicare a elevilor în acțiunile caritabile este voluntariatul. Voluntariatul este activitatea de interes public desfășurată în domenii cum sunt: asistență și serviciile sociale; protecția drepturilor omului; medico-sanitar; cultural – artistic; educativ și de învățământ; științific; umanitar; religios; filantropic; sportiv; de protecția mediului; social și comunitar.

În vederea dobândirii mântuirii omul trebuie să fie preocupat de sporirea credinței. Implicându-se în acțiuni de voluntariat aceasta devine statornică și matură, mai târziu chiar capabilă să reziste provocărilor. Hristos este Acela care ne învață: Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă Matei 6,33.

Activitățile pe care le desfășoară voluntarii în organizații constă în: lucrul direct cu beneficiarii; activități educative / culturale / recreative, organizarea evenimente, administrative, redactarea documente, strângerea de fonduri, management/coordonare, comunicare/ relații publice, companii publice, cercetare și/sau anchete sociale, activități de ecologie și turism, întreținere bunuri, coordonare voluntari.

Principiile voluntarilor sunt: angajamentul, dezvoltarea, transparența, implicarea activă, responsabilitatea, confidențialitatea, promovarea, respectul, colaborarea, coeziunea.

Voluntariatul este o formă educațională nonformală prin consecințele sociale pe care acesta le întipărește în caracterul voluntarului. Așteptările voluntarilor de la organizații variază de la așteptări legate de dezvoltarea personală sau profesională, până la dorința de a se simți utili și activi în comunitate.

În România, voluntariatul a apărut datorită activităților organizate de Biserică pentru a-i ajuta pe cei aflați la marginea societății, iar mai apoi au apărut acte normative care au încurajat acest tip de activitate.

De ce doresc unele persoane să devină voluntari:

Nevoia de a ajuta, compasiune;

Motivația religioasă;

Nevoia de a avea o cauză;

Suportul social ( nevoia de prieteni);

Interesul indirect ( obținerea unui loc de muncă în organizație sau referințe bune).

Potrivit Declarației Universale cu privire la voluntariat, această activitate, desfășurată atât prin acțiuni individuale, cât și de grup, este o modalitate prin care:

pot fi promovate și întărite valori umane legate de comunitate, de grija față de soarta aproapelui;

indivizii își pot exercita drepturile și responsabilitățile ce le revin ca membrii ai comunității, în timp ce evoluează și învață de-a lungul vieții, devenind conștienți de întregul lor potențial uman;

se pot crea legături care să ajute la depășirea diferențelor care ne despart, astfel încât să trăim împreună în comunități sănătoase și solide, muncind împreună la găsirea unor soluții inovatoare pentru provocările noastre comune și pentru a modela destinele noastre colective.

Nădejdea oricărei fapte bune este nădejdea în înviere. Așteptarea răsplății întărește sufletul spre fapta bună. Orice lucrător este gata să rabde ostenelile, dacă va crede că înaintea lui va sta plata ostenelilor.

2.2.5.Participarea la Sfintele Taine și la Sfintele Slujbe

Cultul divin public ortodox ca modalitate directă de comuniune a credinciosului cu Dumnezeu este prin excelență și un mijloc de educație religioasă, de catehizare, o adevărată cateheză vie.El readuce înaintea credincioșilor întreaga istorie a mântuirii împlinită de Mântuitorul Iisus Hristos, retrăită de aceștia prin fiecare slujbă în general, dar în mod special prin Sfânta Liturghie. Centralitatea Sfintei Liturghii în cadrul cultului divin public se întemeiază pe jertfa de pe cruce a Mântuitorului ca centru al activității Sale răscumpărătoare, actualizată în fiecare Liturghie. Sfânta Liturghie este în mod plastic numită „școală a educației și desăvârșirii creștine” atât pentru copii cât și pentru adulți, pregătindu-i pe aceștia pentru viața de comuniune umană, de solidaritate dar și de comuniune spirituală cu Mântuitorul Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Liturghia, trebuie continuată în viața cotidiană a credincioșilor în toate dimensiunile acesteia, prin ea Biserica vestește și înfăptuiește venirea Împărăției Sfintei Treimi. Sfânta Liturghie devine astfel cateheza mântuirii prin primirea Sfintei Împărtășanii ca pregustare a Împărăției lui Dumnezeu și totodată un mod haric de a experimenta învățătura de credință exprimată cultic, dar și prin citirea Sfântei Scripturi.

Așadar, pr. Valer Bel spune: copiii, elevii și tinerii trebuie inițiați în credința și morala creștină ortodoxă și antrenați în viața parohială prin intermediul Liturghiei și a altor programe religioase pentru tineret și în participarea la societatea civilă pentru a da mărturie creștină ortodoxă. Scoși din anonimat și monotonie, tinerii trebuie să stăpânească idealul creștin ortodox, adică modul de a trăi creștinește, prin rugăciune, asceză, ascultare de Dumnezeu și iubire totală.

2.2.6. Rolul rugăciunii și a postului în viața tânărului de azi

Rugăciunea ne regăsește în comuniune cu Dumnezeu, indiferent de societatea în care trăim, dă sens existenței noastre și ne dă putere să trecem peste toate încercările vieții; predispune la căutarea comuniunii de iubire cu Dumnezeu și cu semenii rămânând un mijloac totdeauna actual de viețuire creștină.

2.3. Școala, factor al educației moral religioase

2.3.1. Rolul educativ al școlii

2.3.2. Caracterul spiritual al școlii

2.3.3.Percepții și reprezentări a importanței educației moral-religioase în cadrul școlar din România.

CAPITOLUL III. IMPOTANȚA PARTENERIATULUI DINTRE BISERICĂ ȘI ȘCOALĂ LA PROMOVAREA VALORILOR RELIGIOS – MORALE – NOI SOLUȚII ȘI EXEMPLE PRACTICE

În istoria românilor, primele școli s-au organizat în tinda sau în incinta bisericii, iar preotul sau cântărețul bisericesc, numit și dascăl, au împlinit adesea și slujirea de învățător al copiilor din parohie.

Biserica și școala sunt două instituții atât de apropiate ca funcție, încât este imposibil să slujești în Biserică și să faci abstracție de școala și invers, să faci parte din instituția școlii și să faci abstracție de Biserică. Aceasta, dacă înțelegi și îți însușești rostul lor. Motivul fundamental pentru care Biserica și școala se presupun reciproc este faptul că amândouă au în vedere omul: Biserica se ocupa de mântuirea omului, iar școala, de instruirea lui. Dar nu există mântuire fără cunoaștere și cunoaștere fără instruire. Mântuirea este un proces lung, care se desfășoară în timpul existenței pământești a omului și înseamnă ridicarea omului "la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos" (Efes. 4, 13). De aceea, Cel ce a întemeiat Biserica, Mântuitorul Hristos S-a numit "Învățătorul", una din slujirile Lui este cea învățătorească, iar una din primele misiuni date apostolilor arata ca una din funcțiile Bisericii va fi aceea de a învăța: "Mergând, învățați toate neamurile…" (Matei 28, 19).

Din epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel se știe că episcopii puși de el, ca Timotei și Țiț, aveau puterea de a învăța, precum și obligația de a fi atenți la ceea ce învățau alții, deci, de a supraveghea învățătura în comunitate, pentru a putea "să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici" (Țiț 1, 9). Împreună cu harul și credința, din episcop în episcop, s-a transmis dreapta învățătură, iar cel care "este chemat să judece în fata efortului de gândire și de acțiune ale credincioșilor, pentru a păstra curat depozitul tradiției", este episcopul. Dar tot Sfântul Apostol Pavel precizează că în Biserica primară erau trei harisme principale: "Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători…" (I Cor. 12, 28). Învățătorul era cel care instruia mai de aproape în cele ale credinței și moralei creștine, purtător al cunoștinței și al înțelepciunii.

Prima formă organizată cu funcție învățătoreasca în Biserică au fost școlile catehetice, cum au fost vestitele scoli din Alexandria și Antiohia. În afară de școlile amintite, în epoca primară a creștinismului, au mai existat o școală "africană", una "asiatică", una la Edessa, una la Cezareea Palestinei etc.

Pe pământ românesc, primele școli au fost cele "din tinda bisericilor" și din mănăstiri, iar Biserica a slujit învățătura și limba neamului cu conștiința că misiunea aceasta îi aparține. Lângă biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brasovului s-a întemeiat cea mai veche școala românească din țara noastră (1495). Școlile pregăteau viitori preoți, dar și dascăli, dieci, copiști etc. în mănăstiri și pe lângă centrele mitropolitane, pe lângă școli, pe lângă tipografii, erau și ateliere de pictură, sculptură, broderie, argintărie etc. De aici au ieșit marii artiști – unii anonimi – care au dăruit poporului român și lumii întregi frumusețea fără de seamăn a Mănăstirilor Curtea de Argeș, Sfinții Trei Ierarhi, Voroneț, Sucevița, Moldovița, Putna, Humor, Arbore etc.

Astfel, studiind istoria poporului român, ajungem la convingerea că școala românească s-a născut în Biserica neamului, a izvorât din această și a rămas aproape de ea. Chiar atunci când a devenit instituție de sine stătătoare, școala românească a rămas credincioasă Bisericii, învățăturii ei, a promovat valorile bisericești și a propovăduit credința dreaptă fiindcă în acest fel slujea nu numai Biserica, ci însuși neamul românesc și nu abdica de la esența misiunii ei. Biserica și școala au aceeași istorie, aceleași monumente literare, artistice și arhitectonice, aceeași bază culturală, fiind slujite de aceleași mari personalități care au crezut în același ideal: unitatea de credință, tradiție și limba a neamului românesc.

Spiritualitatea românească își are originea în Biserică și școală, păstrată prin conlucrarea acestor două instituții de căpătâi; spiritualitatea românească este o creație, un miracol izvorât din unitatea de acțiune a celor două instituții. Prin intermediul acestora, societatea și-a păstrat, cultivat și transmis valorile culturale.

Simbioza dintre Biserică și școală a făcut posibilă cultivarea conștiinței de "neam românesc", de "seminție românească" și implicit a unității de neam. Factorii care au contribuit în mod decisiv la formarea și menținerea în popor a acestei conștiințe au fost doi: credința ortodoxă și limba romană. Dar dacă Biserica și școala ar fi avut credințe diferite și ar fi vorbit în limbi diferite, credința și limba ar fi rămas valori fără vreun rol în unitatea poporului român. Poporul se sprijinea în idealurile sale, prin credință și limba pe Biserica și școală fiindcă toți slujitorii cuvântului vorbeau și credeau în limba lui.

Astfel, putem spune că dintotdeauna, între Biserică și cultură, a existat o colaborate aparte, cea dintâi contribuind la devoltarea celei de-a doua prin personalitățile ei și prin școlile pe care le-a întemeiat și susținut de-a lungul vremii.

Între Biserică și școală a existat dintotdeauna o strânsă colaborare în mod propriu-zis. Biserica a fost cea care, a găzduit în tinda și între zidurile ei primele școli românești, fie ele de mai înaltă sau de mai slabă ținută intelectuală.

Copiii simpli ai oamenilor de rând din satele împrejurul cărora se aflau locașuri monahale își însușeau cunoștințe elementare cu privire la scris și citit și cunoștințe elementare de catehism și istorie bisericească prin bunăvoința acestora, în cadrul diferitelor cursuri pe care ei le predau acolo, în vreme ce, pentru cei cu pretenții mai mari și aparținând înaltelor clase nobiliare, existau în fie în cadrul eclesiastic fie în cadre particulare, școli care se ocupau cu pregătirea lor. Și în cadrele particulare însă, tot călugării erau cu precădere cei care se ocupau cu educarea odraslelor domnești sau boierești, ei fiind foarte apreciați pentru erudiția lor.

Pe de altă parte, istoria păstrează și episoade în care, viitori moștenitori ai tronului s-au retras pentu o vreme în pustie, ucenicind la pustnici, care, pe lângă învățătura de carte, le-au dat și învățătura duhovnicească înaltă. Cazul lui Radu Călugăru, descris atât de frumos de Ion Agârbiceanu în nuvela Pustnicul, este grăitor în acest sens, însă el nu este nici unul rarisim, nici unul unicat, astfel de cazuri mai fiind întâlnite pe durata perioadei medieevale.

Acestea au fost colaborările Bisericii cu învățământul în perioada medievală. Odată cu începutul modernității, se vor schimba unele lucruri. Astfel, în Transilvania, Andrei Șaguna, care a avut preocupări atât în domeniul juridic, cât și în cel pastoral sau educațional, a militat pentru drepturile românilor și a Bisericii transilvănene, reușind să obțină din partea autorităților reînființarea mitropoliei ortodoxe românești din Transilvania, s-a preocupat și de învățământ. El a mărit cursurile institutului teologic sibian de la 6 luni la 1 an și apoi la 2, respectiv 3 ani și a dublat numărul școlilor poporale de la 400 la 800, întemeind totodată și o serie de școli de învățământ preuniversitar precum Gimnaziul de la Brad. Activitatea lui confirmă teza noastră.

În țările române, unite începând cu Cuza, învățământul nu va mai fi apanajul Bisericii, acesteia rămânându-i doar cele cinci seminarii teologice, dintre care 3 inferioare și două superioare în cadrul celor două țări. Nimeni nu contestă însă, nici aici, faptul că Biserica a avut o contribuție aparte la conducerea și susținerea învățământului de până atunci și a celui de după aceea. De altfel, faptul că în cadrul seminariilor pe care domnitorul le-a mai lăsat în grija Bisericii s-a făcut școală serioasă, de pe băncile lor ieșind personalități marcante ale teologiei și culturii române, reprezintă o dovadă în plus care susține acest fapt.

Mai apoi, în contemporaneitate, legăturile dintre Biserică și educație au fost strânse, celei dintâi oferindu-i-se adesea din partea statului posibilitatea de a-și promova instituțiile culturale și oamenii politici, la fel cum i s-a oferit posibilitatea ca reprezentanții ei să devină oameni de marcă ai politicii interbelice. Ce-i drept, comunismul va mai opri o vreme elanul de până atunci, care va fi reluat însă în perioada post-decembristă, când aceasta se va afirma din nou în planul educațional prin reintroducerea religiei în școli și prin înființarea de instituții de învățământ teologic.

Observăm așadar că, între Biserica Ortodoxă și educația a existat dintotdeauna o strânsă legătură, ea susținând învățământul și chiar fiind creatoare de instituții ale acestuia de-a lungul vremii.

3.1.Impotanța parteneriatului dintre Biserică și școală la promovarea valorilor religios – morale

Termenul de „parteneriat” este bazat pe premisa ca partenerii să aibă un fundament comun de acțiune și un spirit de reciprocitate, care le permit să se unească. Parteneriatele Școală – Biserică nu „produc” elevi de succes, ci ghidează, îndrumă, energizează și motivează elevii, așa încât ei obțin singuri succesul. Conceptul de parteneriat educațional constituie o atitudine în câmpul educațional și presupune colaborare, cooperare, acces egal, comunicare eficientă, acceptarea diferențelor și interacțiuni îndreptate înscopul optimizării rezultatelor educației.

În ceea ce privește exemplele de parteneriate, trebuie menționat că o parte dintre ele au fost deja prezentate în cadrul conținutului subcapitolelor anterioare, în vreme ce un altul va fi prezentat în cadrul cercetării din partea finală a lucrării, spre a ilustra aplicabilitatea părții teoretice și consecințele ei în plan practic.

Astfel, despre parteneriatul dintre școală și comunitatea locală am vorbit, arătând necesitatea lui, caracteristicile lui și modalități în care a fost implementat sau prin care poate fi implementat și utilitatea, respectiv finalitatea lor în plan comportamental și în alte planuri educaționale.

Alte parteneriate necesare sunt cele realizate cu instituții care au diferite tangențe cu sectorul educațional, fie ele asociații, cu care s-ar putea realiza colaborări cu privire la dimensiunea practică a unor lucruri studiate din punct de vedere teoretic (dacă este vorba de chestiuni economice, ea poate fi o firmă sau o bancă, dacă este vorba de istorie, ea poate fi o instituție muzeală, o arhivă sau o asociație care se ocupă cu anumite lucruri legate de promovarea istoriei, în vreme ce, dacă este vorba despre speologie, biologie sau alte instituții, se poate colabora cu instituții care au în vedere elemente privitoare la ea) (exemplu vezi anexele 3, 4 și 5).

De asemenea, Biserica este un factor deosebit de important și de insteresant în educație, fapt pentru care Ea este și ar trebui să fie mai des prezentă în diferite parteneriate cu sistemul educațional. Exemple precum Hristos împărtășit copiilor sau Alege Școala, cel din urmă în colaborare și cu Word Vision România, sunt deosebit de interesante și de benefice, atât pentru școală, cât și pentru Biserică, dar și pentru societate.

Ele au ajutat, după cum am văzut, copii aflați în pragul abandonului școlar să meargă mai departe și să nu renunțe la educația care le poate oferi un rost în viață și care le este atât de necesară. Au pus tineri în situația de a se familiariza cu elemente importante ale religiei și de a le cunoaște în profunzime și totul într-un limbaj ușor și accesibil și într-o manieră deosebit de plăcută și de rodnică.

Date fiind aceste lucruri, este necesar ca astfel de parteneriate între școală și Biserică să fie implementate și la nivel local, de câte ori există oportunitatea, ele fiind deosebit de utile și de necesare pentru formarea viitoarei generații de creștini care vor constitui comunitatea românilor ortodocși în deceniile ce urmează.

3.2.Rolul duhovnicului și a profesorului de religie în rezolvarea problemelor tânărului de azi

Dată fiind starea lumii în care trăim, atât tinerii cât și oamenii care nu sunt ancorați cu adevărat în valorile creștine trebuie ajutați. Acest ajutor vine de la Biserică, ea fiind cea care deține adevărul absolut. Aceasta, la rândul ei, lucrează prin slujitorii ei consacrați, preoții, dar și prin profesorii de religie, în cadrul școlilor, sau prin creștinii practicanți, care au puterea exemplului și exercită o influență aparte asupra întregii lumi.

Rolul profesorului și al preotului este așadar deosebit de important, cel dintâi având influență cu precădere în rândul tinerilor, în vreme ce, cel de-al doilea, are influență în rândul tuturor exponenților de vârstă care sunt membrii ai Bisericii lui Hristos.

Pentru ca ei să poată rezolva problemele tinerilor din societatea în care trăim, trebuie în primul rând să-i cunoască, să le cunoască mediile din care provin, să cunoască factorii care exercită asupra lor o influență majoră și să le ofere alternative în schimbul renunțării la unele dintre problemele și viciile lor.

Cea mai importantă calitate a preotului, dar și a profesorului de religie o reprezintă așadar capacitatea de a asculta pe cel cu care dialoghează și care își expune problemele în fața lui. Abia după ce cunoaște problema în profunzime și cunoaște și elementele exterioare legate de apariția sau evoluția ei, el se poate hazarda în a oferi potențiale soluții. Ce-i drept, acestea nu sunt întotdeauna necesare și nu sunt meritul preotului și acest lucru pentru că, de cele mai multe ori, cei care se spovedesc sau își spun necazurile descoperă potențiale modalități de ieșire din impas, ajutați fiind doar de către ei.

Pe de altă parte, trebuie să existe o oarecare delicatețe a dialogului din partea preotului sau a profesorului de religie, în momentul în care acesta discută cu tinerii și îi consiliază. Astfel:

Preotul nu trebuie să-i descopere interlocutorului adevărurile observate la el până când acesta este pregătit să le primească. Nu trebuie uitat că nu urmărim niciodată o schimbare totală, dramatică și imediată a personalității celor pe care încercăm să-i ajutăm. Schimbările reale și avantajoase se pterec încet și de cele mai multe ori pe neobservate. Ca rezultat al micilor schimbăr iși al îmbunătățirii nevăzute a situațiilor, oamenii reușesc singuri să facă față problemelor grele, chiar și fără să cunoască multe amănunte observate de preot sau terapeut.

Ajutorul pe care îl oferă preotul sau profesorul de religie tânărului care se confruntă cu o serie de probleme trebuie să constea așadar în consilierea lui și în a-l face să se poată ajuta singur. În fond, ca și în cazul Tainelor, rolul preotului sau al profesorului, în cazul nostru, nu este decât unul secundar, de mesageri și transmițători prin care lucrează Domnul, căci, dacă stăm să ne gândim bine și să analizăm concret evoluția diferitelor situații, vom vedea că în fiecare caz, Hristos este doctorul cel mare, și doar prin intermediul Lui, părinții duhovnicești sunt în măsură să-i prescrie credinciosului cele mai potrivite mijloace de însănătoșire.

Deoarece copiii, elevii beneficiază de o instrucție religioasă în școli și licee, preotul are datoria de a colabora cu profesorii de religie pentru ca această instrucție să nu rămână doar una formală, ci să fie o adevărată inițiere în credință. El trebuie să aibă grijă

ca această inițiere să se concretizeze în angajarea activă a copiilor și tinerilor în viața liturgică și comunitară a parohiei.

Problemele adolescenților și ale tinerilor care se pregătesc să intre în această vârstă sau care tocmai au părăsit-o sunt așadar multiple și complexe, măcinându-i, îndepărtându-i de Biserică și făcându-i să caute surogate ale acesteia și anestezice ale durerii păcatului în vicii și patimi. În acest context, rolul preotului și al profesorului de religie este foarte important, ei fiind chemați să îl ajute le depășirea impasului, la soluționarea problemelor și să-l facă să găsească adevărata cale, aceea a credinței în Dumnezeu, urmată prin urmarea poruncilor lui și desăvârșită printr-o viață morală curată, prin participarea regulată la Sfintele Slujbe, prin împărtășirea cu Sfintele Taine și prin celelalte elemente care definesc un creștin din acest punct de vedere.

3.3. Activități și exemple practice