Educatia Interculturala

Pedagogie

Educatia Interculturala

Byadmin ianuarie 1, 2024

ARGUMENT

Am ales să abordez această temă datorită existenței multitudinii de comunități interculturale în spațiul școlar contemporan și a impactului acestora asupra educației. Integrarea comunităților etnice este o temă de actualitate, care necesită o atenție deosebită din partea factorilor de decizie din sistemul educațional, dar mai ales, din partea cadrelor didactice. De felul în care acestea se raportează la problematica multiculturalității depinde succesul demersului didactic, dar și armonia, consensualitatea comunităților locale. Din această perspectivă, mi-am propus să identific acele căi și mijloace de acțiune prin care un dascăl să contribuie la creșterea gradului de coeziune în comunitatea școlară pe care o manageriază și să determine reducerea tensiunilor locale.

Am pornit de la premisa că educația interculturală urmărește pregătirea noilor generații pentru a conviețui într-o societate multiculturală, cu o dinamică tot mai pronunțată și care tinde tot mai mult să devină o societate interculturală. Sinteza culturală are ca fundament interferențele spirituale între grupurile entice cu o identitate distinctă, dar capabile de metamorfoze profunde. De-a lungul timpului, istoria ne-a demonstrat că diversitatea este o latură fundamentală a tuturor societăților și că urmărește atât diferențele dintre oameni ca individualități, cât și cele între diverse grupuri.

Se poate identifica existența unei multitudini de identități, valori, tradiții, obiceiuri și diferite moduri de a relaționa între copii, între copii și dascăli, între aceștia și părinți sau autorități locale. Diversitatea evidentă impune abordarea educației și a societății din perspectivă interculturală. Având în vedere acest aspect, consider că abordarea educației prin respectarea principiului egalității de șanse este o nouă provocare și o condiție pentru realizarea unității sociale ce are la bază cultivarea respectului și a înțelegerii. Este firesc să fie așa, câtă vreme participarea la interacțiuni interculturale este inevitabilă și, mai mult, poate aduce un plus pentru cunoașterea și îmbogățirea culturală. Fără întelegere, armonie și consens, diferențele pot genera conflicte, care dacă nu sunt rezolvate pe o cale amiabilă pot duce la încălcarea drepturilor omului.

În activitatea de învățare la toate disciplinele nu poate fi conceput un succes real fără ca școlarii să dispună de capacitatea de a coopera și de a lucra în echipă, de a se accepta ca diferiți dar egali, de a se integra în propria comunitate, fără prejudecăți sau idei preconcepute. Această capacitate se răsfrânge pozitiv asupra întregii lor formații, influențând nemijlocit atât procesele de cunoaștere, prin conținutul informativ pe care-l vehiculează, cât și întregul comportament al elevilor.

În lucrarea pe care o prezint, mi-am propus, ca pe baza teoriei despre educația interculturală, să ofer noi sugestii metodice pentru organizarea și desfășurarea activităților educative, extrașcolare sau extracurriculare consacrate acestui tip de educație, ținând cont de particularitățile psihologice ale personalității elevilor.

Concluzia finală a studiului efectuat converge către ideea că educația interculturală corespunde celui de-al treilea stâlp al educației: deprinderea de a trăi împreună cu ceilalți. Este de altfel și recomandarea Comisiei Internaționale pentru educația secolului al XXI-lea, care susține accentul pe această componentă a educației, ca fiind una vitală în dezvoltarea unei societăți armonioase. Acest stâlp se referă la deprinderea de a trăi împreună cu ceilalți, „prin dezvoltarea cunoașterii celuilalt, a istoriei sale, a tradițiilor și a spiritualității sale”.

Dezvoltarea teoriei și practicii educației interculturale contribuie la realizarea unui demers didactic modern, adaptat exigențelor contemporane și standardelor europene, de armonizare a abordărilor multietnice din spațiul educational. Modelul propus ar putea contribui la reducerea tensiunilor locale și la creșterea gradului de coeziune în comunitățile școlare, în felul acesta determinând coagularea energiilor în sensul susținerii diversității și plurității. Depășirea prejudecăților, îndepărtarea tratamentelor discriminatorii și asigurarea egalității de șanse vor fi în măsură să asigure un grad ridicat de integrare multietnică, într-o societate dinamică. Aceste deziderate nu vor putea fi însă realizate decât printr-un management flexibil și tolerant, deschis către cooperare și empatie. Vorbim atât despre managementul clasei, cât și despre managementul institutional. Propunem ca în Planul managerial al fiecărui conducător de școală să fie proiectat un obiectiv distinct legat de educația interculturală, cu planuri de activități, programe, responsabilități, resurse și termene precise de realizare. În felul acesta, avem certitudinea că fiecare manager va respecta principiile egalității de șanse, diversității și integrării multietnice. Instituțiile educaționale cu rezultate foarte bune în domeniu vor fi promovate în rapoartele de bună practică și experimentate de celelalte școli cu elevi aparținând grupurilor entice diverse. De asemenea, propunem realizarea unui catalog de prezentare a celor mai reușite activități educative cu tema educației interculturale, în scopul împărtășirii experiențelor și al regândirii strategiilor în domeniu.

În felul acesta, vom putea îndeplini obiectivele propuse în Strategia Europa 2020 de racoradre a învățământului românesc la cerințele europene, obiective de compatibilizare, pe fundamentul politicilor post-aderare.

CAPITOLUL 1 – CURRICULUM ÎNTRE REFORMĂ ȘI TRADIȚIE

Politici educaționale

Școala contemporană românească are rolul de a forma indivizi adaptați și adaptabili la mediul social propriu unui cadru temporal și spațial determinat de anumite particularități. Din această perspectivă, educația este procesul prin care indivizii învață să funcționeze în mediul lor social, prin transmiterea normelor sociale și a regulilor explicite sau implicite ale culturii naționale. În termeni psihologici, este vorba de procesul de socializare, definit ca „un proces interactiv de comunicare, presupunând dubla considerare a dezvoltării individuale și a influențelor sociale, respectiv modul personal de receptare și interpretare a mesajelor sociale și dinamica variabilă a intensității și a conținutului influențelor sociale”. Creșterea gradului de coeziune socială și armonizarea între indivizi este un proces complex, ale cărei baze sunt asigurate încă din primii ani de școală, prin strategii specifice.

În raportul UNESCO din anul 2014 privind educația secolului al XXI-lea, învățământul este reprezentat ca sprijinindu-se pe patru stâlpi, ca patru componente de bază ale educației: deprinderea de a ști, de a face, de a trăi împreună cu ceilalți și deprinderea de a fi. Aceste patru roluri complementare ale educației nu pot fi disociate unele de altele, iar direcția către care converg este însăși emanciparea individului, privită ca și capacitate de a participa la o cetățenie deplină într-o societate deschisă și democratică. Iată, așadar cât este de importantă capacitatea de a conviețui pașnic, de a accepta diversitatea și a depăși barierele psihologice ale unui comportament discriminatoriu. Vechile mentalități de tratare elitistă sau discriminatorie reprezintă azi o abordare absolut neconformă cu standardele lumii civilizate, considerată primitivă și de netolerat.

În România, în anul 2007, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului emitea Ordinul nr. 1529, în care se aborda pentru prima oară în cadrul învățământului românesc problematica diversității culturale, stipulându-se introducerea de elemente specifice acestei problematici atât în programele școlare cât și în documentele curriculare. Un an mai târziu, în anul european al dialogului intercultural, se introducea materia Educație interculturală în programa școlară gimnazială, însă doar ca materie opțională în cadrul Curriculum-ului la Decizia Școlii (CDȘ). Astfel, Ordinul nr. 5097 stipulează introducerea educației interculturale la nivelul gimnazial, iar Anexa acestui ordin prevede competențele generale și specifice, conținuturile pedagogice și sugestiile metodologice în vederea desfășurării cursurilor.

Deciziile adoptate se vor dovedi extrem de necesare, întrucât cercetarea gradului de coeziune socială din școala românească reliefa aspecte îngrijorătoare legate de practica pedagogică a principiilor educației interculturale în mediile educaționale cu o pondere importantă de elevi romi, maghiari sau alte etnii. Atitudinile de discriminare din partea cadrelor didactice erau evidente, conceptele de „segregare” și „discriminare” fiind adeseori greșit interpretate și înțelese, iar școala continua de cele mai multe ori să impună valorile majoritare fără a crea loc pentru valorile minoritarilor. Adesea, dialogul dintre cadrele didactice și părinții rromi se realiza greoi, de pe poziții de inegalitate, în limbaje diferite și în mod autist, iar din vocabularul acestor schimburi lipseau referințele multiculturale propice unei educații interculturale sănătoase. Studiul întreprins de noi dezvăluie perpetuarea unor astfel de practici, într-o proporție mai restrânsă, cei drept, dar cu consecințe la fel de nefaste.

În fața acestei realități, ne-am propus să definim conceptul de diversitate culturală în învățământul românesc și practicile în domeniul educației interculturale. Pornind de la ideea că nu este suficientă emiterea unui act normativ pentru schimbare de facto a mentalității, ne-am propus identificarea obstacolelor în calea implementării politicilor publice prezente și viitoare în domeniul învățământului intercultural, precum și formularea de recomandări privind formarea cadrelor didactice în acest domeniu, și în domeniul promovării interculturalității în general. Am remarcat totodată interesul factorilor de decizie față de problematica educației interculturale, interes dovedit prin afirmarea principiilor specific în Legea Educației Naționale nr. 1/2011.

Între tradiție și inovație

Mitul societăților uniforme din punct de vedere cultural a suferit tot mai mult în ultimele decenii, ajungându-se treptat la concluzia că diversitatea culturală a fost și este o stare de fapt caracteristică a societăților europene. Ideea unei omogenități culturale, propovăduită în era construcției națiunilor europene moderne, lasă tot mai mult locul conștientizării coexistenței unor grupuri culturale distincte în cadrul aceleiași entități statale, și a necesității instituirii dialogului intercultural.

Educația interculturală a devenit o temă de actualitate în școala și în societatea românească. Educația interculturală promovează atitudini tolerante, deschise, de acceptare și înțelegere firească a raportului ”eu-celălalt” și a noțiunii de străin, recunoașterea și respectarea diferențelor culturale prin valorificarea pozitivă a relațiilor de egalitate între oameni și nu prin aplicarea polarității superior-inferior.

Educația interculturală presupune promovarea unor politici școlare care să permită egalizarea șanselor în educație și a unor strategii de valorificare a diferențelor culturale pentru a le transforma în resurse pedagogice, iar responsabil de aceste demersuri este (în cadrul educațional instituționalizat) managerul grupei/ clasei, respectiv cadrul didactic.

Identitățile multiple, tradițiile și obiceiurile se fac simțite chiar și în comunitățile mici, rurale. Același lucru putem spune și despre modul de relaționare dintre diverși indivizi sau grupuri de indivizi. Această diversitate presupune o nouă abordare a societății și a educației. Interculturalitatea aduce în societate un plus de cunoaștere și de îmbogățire culturală.

Educația interculturală se referă la teme ca ”acceptarea”, ”conviețuire cu ceilalți”, ”participare”, evitarea prejudecațiilor și promovarea unei educații democratice interculturală/ multiculturală. Când vorbim de educație interculturală ne referim ca un element cheie și anume interculturalinterculturală a devenit o temă de actualitate în școala și în societatea românească. Educația interculturală promovează atitudini tolerante, deschise, de acceptare și înțelegere firească a raportului ”eu-celălalt” și a noțiunii de străin, recunoașterea și respectarea diferențelor culturale prin valorificarea pozitivă a relațiilor de egalitate între oameni și nu prin aplicarea polarității superior-inferior.

Educația interculturală presupune promovarea unor politici școlare care să permită egalizarea șanselor în educație și a unor strategii de valorificare a diferențelor culturale pentru a le transforma în resurse pedagogice, iar responsabil de aceste demersuri este (în cadrul educațional instituționalizat) managerul grupei/ clasei, respectiv cadrul didactic.

Identitățile multiple, tradițiile și obiceiurile se fac simțite chiar și în comunitățile mici, rurale. Același lucru putem spune și despre modul de relaționare dintre diverși indivizi sau grupuri de indivizi. Această diversitate presupune o nouă abordare a societății și a educației. Interculturalitatea aduce în societate un plus de cunoaștere și de îmbogățire culturală.

Educația interculturală se referă la teme ca ”acceptarea”, ”conviețuire cu ceilalți”, ”participare”, evitarea prejudecațiilor și promovarea unei educații democratice interculturală/ multiculturală. Când vorbim de educație interculturală ne referim ca un element cheie și anume interculturalismul. Cercetarea fenomenului ne-a reliefat existența a trei niveluri pe care educația interculturalăle poate atinge:

de curriculum nucleu;

de curriculum la decizia școlii;

la activitățiile extracurriculare.

De asemenea, educația interculturală poate atinge mai multe direcții: etnică,religioasă, profesională, rasială.

În acest context, se dovedește a fi utilă analiza unui alt concept, și anume diversitate culturală. Fie că este vorba de diferențele culturale identificate la nivelul unei anume societăți, fie la cele dintre multiplele societăți, diversitatea culturală trebuie apreciată ca un reper axiologic fundamental care ne ajută să conștientizăm că nu există o cultură majoră, unică, nu există un singur tipar cultural. Această mărturisire deschide calea către relativismul cultural. Antropologul francez Claude Levi- Strauss aprecia „Relativismul cultural afirmă că o cultură nu are niciun criteriu absolut pentru a decide că activitățile unei culturi sunt „inferioare” sau „nobile”. Totuși, fiecare cultură poate și trebuie să aplice acest criteriu propriilor activități, deoarece membrii săi sunt atât actori,cât și observatori.” (Plugaru Pavalache, 2007, p. 53).

Relativismul cultural întărește ideea de egalitate a culturilor, anulând orice încercare de clasificare a acestora sau de etichetare în termeni de culturi superioare/majore sau culturi inferioare/minore. Ceea ce aparține personal unei culturi – valori, pricipii, norme, simboluri etc.- se poate aprecia numai în contextul acelei culturi, și nu prin raportare sau introducând referențiale specifice altei culturi. Tocmai aceste diferențe dintre civilizații determină specificul național, identitatea națională a fiecărui popor, reperele tradițiilor și a moștenirii sale etnice, care-i conferă autenticitate, unicitate și sentimentul apartenenței la un ansamblu de valori.

Punând sub lupă tendința actuală de globalizare și, implicit de estompare a elementelor de diferențiere între culturi, Andrei Roth sesizează ca „este un proces vechi și nou, în același timp”. Este vechi pentru că este legat de epoca modernă și nou, deoarece și-a adăugat noi caracteristici, odată cu apariția postmodernismului. De asemenea, Roth considera că globalizarea nu poate fi evitată, pentru că este un proces ireversibil și obligatoriu. Globalizarea anulează „posibilitatea dezvoltării autarhice a oricărei țări, a oricărei zone” și „orice încercare de izolare echivalează cu alegerea unei căi ce duce la eșec sigur.” (Andrei Roth, 2002, p. 69).

Dinamica mileniului III impune o reconsiderare a conceptului de relaționare între culturi și civilizații diverse, determinată de libera circulație a forței de muncă și integrarea facilitată de noile tehnologii în domeniul informațiilor. În aceste condiții, avem nevoie de o nouă abordare a delimitărilor interetnice, a dialogului dintre culturi. Schimbarea de mentalități este, din această perspectivă, elementul determinant, de care depinde conviețuirea armonioasă. Ori, lucrul acesta poate fi construit printr-un demers didactic autentic.

Există însă și riscuri majore pe care le poate provoca globalizarea, cum ar fi, de pildă, deznaționalizarea. Apreciem, însă, că globalizarea, înțeleasă și interpretată corect, nu presupune nicio clipă renunțarea la propria identitate națională, culturală și religioasă. Între global și internațional nu trebuie să fie niciun conflict. Dimpotrivă, globalizare înseamnă toleranță, respect și acceptarea diversității. Globalizarea poate fi valorificată ca un motiv de afirmare a propriei culturi, de includere a acesteia în circuitul cultural mondial. Așa cum constata Roth „ depinde de fiecare țară cum știe și cum va ști să se folosească de noile oprtunități pentru a-și afirma și a-și face cunoscută specificitatea culturală”. (Andrei Roth, 2002, p. 79).

În această situație, generată de punctele de vedere opuse cu privire la incidențele posibile acestui fenomen, apar întrebări care pot oferi posibile soluții. Cum putem gestiona corect fenomenul globalizării astfel încât să ne păstrăm identitatea națională, cultura,religia? Cum să îmbinăm cultura altora cu propriile valori? Cum putem evita situațiile în care diversitatea culturală riscă să ne transforme într-o sursă generatoare de conflicte?

În Raportul către UNESCO al Comisiei Internaționale pentru Educație în secolul al XXI-lea se specifică: „ educația trebuie să-i facă pe indivizi conștienți de propriile rădacini, astfel încât să poată avea puncte de referință pentru a-și găsi locul în lume, dar trebuie sa-i învețe și respectul pentru alte culturi” (Delors, 2000, p. 36).

Așadar, prin educație, indivizii își pot cultiva competențele de relaționare interetnică, de acceptare a diversității și de eliminare a tensiunilor generate de diferențele dintre culturi. Este motivul pentru care apreciem importanța activităților educative cu accent pe sinteza interculturală și pe împărtășirea experiențelor circumscrise sintagmei ”diferiți dar egali”. Doar printr-un proces instructiv-educativ competent, axat pe cultivarea valorilor interculturale, putem defini o nouă paradigmă a educației interculturale.

Un lucru este sigur, omenirea se află la răscruce. Globalizarea se situează în viața fiecărui popor, oricărei țări și a o respinge nu este posibil. Viitorul se modelează acum și nu putem fi doar simpli spectatori pentru că, așa cum aprecia Jeremy Rifkin „societatea europeană este cea care pare să fie în fruntea schimbărilor ce au loc, devenind astfel sala de clasă a lumii pentru a regândi viitorul.” (Rifkin Jeremy, 2006, p. 153). Un loc în această schimbare îi este rezervat României. Ea nu trebuie să pregătească însă,elevul supus, ci elevul creativ, demn, care are încrede în forțele sale, își cunoaște calitățile și este gata să și le facă cunoscute.Numai o reală putere înăuntru, considera Mehedinți, ne poate procupa prestigiu și succes în afară. (Simion Mehedinți, 1999, p. 256).

Bibliografie capitol 1

Delors, J. (coord.), Comoara lăuntrică. Raportul către Unesco al Comisiei Internaționale pentru Educație în secolul XXI, Iași, Editura Polirom, 2000

Plugaru, L., Pavalache, M., Educație interculturală. Sibiu, Editura Psihomedia, 2007

Rifkin, J., Visul european. Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră „visul american”, Iași, Editura Polirom, 2006

Roth, A., Modernitate și modernizare social, Iași, Editura Polirom, 2002.

2.5. Principiile educației interculturale

Educația interculturală reprezintă o educație a relațiilor interpersonale, care implică membri ai unor culturi diferite, al cărei obiectiv fundamental este de a crește eficiența relațiilor interculturale, de a mări gradul de deschidere, de toleranță, de acceptare a celuilalt (Cozma,2001).

Introducerea educației interculturale în școală reprezintă o acțiune complexă , care nu este ușoară, și care presupune abilități și demersuri realizate de cadrele didactice. Pentru a se realiza acest lucru , trebuie să se tină cont, în primul rând, de principiile educației interculturale.

Principiile sunt prezentate de UNESCO Guidelines on Intercultural Education,document publicat de UNESCO în 2006:

Principiul I : Educația interculturală respectă identitatea culturală a elevilor prin asigurarea unei educații adecvate din punct de vedere cultural,responsabile și de calitate pentru toți.

Principiul II : Educația interculturală furnizează fiecărui elev cunoștințe,atitudini și deprinderi culturale necesare pentru o participare socială activă.

Principiul III : Educația interculturală furnizează tuturor elevilor cunoștințe,atitudini și deprinderi culturale care le permit acestora să respecte,să înțeleagă și să se solidarizeze cu celelalte grupuri etnice,sociale,culturale și religioase și cu celelalte națiuni (UNESCO,2006,32-38).

De asemenea, în acest document sunt prezentate și moduri prin care vor fi respectate principiile în școli. Aceste modalități precizează schimbări la nivel de curriculum, metode de predare și învățare , mijloace de învățământ, metode de evaluare, la nivelul limbii din procesul educativ, în ceea ce privește formarea inițială și continuă a cadrelor didactice și la nivelul mediului și al relațiilor educaționale.

2.5.1. Principiul I :

Educația interculturală respectă identitatea culturală a elevilor prin asigurarea unei educații adecvate din punct de vedere cultural,responsabile și de calitate pentru toți.

Principiul se poate realiza prin:

1.Utilizarea curriculumului și a mijloacelor de învățământ care să permită:

Valorificare experiențelor și a cunoștințelor anterioare ale indivizilor;

Includerea sistemului de valori, istoriei, cunoștințelor, idealurilor economice, culturale și sociale ale elevilor;

Sprijinirea copiilor în înțelegerea și aprecirea moștenirilor culturale;

Dezvoltarea respectului față de valorile,cultura și limba celorlalți;

Valorificarea resurselor locale.

Folosirea metodelor de intruire:

Bazate pe tehnicile de învățare practice, participative;

Adecvate culturilor diferite.

3.Aplicarea metodelor de evaluare adaptate din perspectiva culturală.

4.Folosirea în procesul de învățământ a limbii materne,acolo unde se poate.

5. Formarea și instruirea cadrelor didactice, care să aibă următoarele obiective:

Să aclimatizeze cadrele didactice cu valorile culturale moștenite.

Să familiarizeze cadrele didactice cu metode de natură practică și participativă;

Să cunoască nevoile educative și culturale ale minorităților;

Să adapteze conținuturile educaționale,mijloacele și metodele de învățământ la necesitățile minoritarilor;

Să conștientizeze că diversitatea este o resursă educativ extrem de importantă de acre trebuie să beneficieze toți elevii.

6. Promovarea mediilor educaționale care să tolereze diversitatea.

7. Interacțiunile dintre comunitate și școală și participarea elevilor și comunităților în procesul instructiv-educativ:

Școala trebuie înțeleasă ca sediu în care sunt realizate activități culturale și sociale, cu scop educațional, dar care ajută și comunitatea;

Trebuie recunoscut rolul elevului de purtător și transmițător al culturii;

Utilizarea conținuturilor și a metodelor care avantajează deosebirile culturale specifice fiecărei regiuni;

Integrarea părinților și a reprezentanților comunitailor locale , dar și a cadrelor didactice , care au culturi diferite , în procesul de conducere a unităților de învățământ, la organizarea și aplicarea strategiilor educative, în crearea curriculumui și a materialelor didactice necesare.

2.5.2. Principiul II:

Educația interculturală furnizează fiecărui elev cunoștințe,atitudini și deprinderi culturale necesare pentru o participare socială activă și totală.

Principiul se poate realiza prin:

1.Asigurarea egalitătii de șanse care:

Să asigure accesul grupurilor etnice la totalitatea formelor de educație;

Să elimine formele de discriminare din sistemul de învățământ;

Să adopte măsuri pentru facilitarea integrării grupurilor minoritare în sistemul educațional;

Să asigure șanse egale în participarea la procesul de invățământ;

Să organizeze spații de învățare în care să nu existe discriminare, să fie pacifiste și securizante.

2.Aplicarea curriculumului și a mijloacelor de învățământ care să permită:

Transmiterea cunoștințelor istorice, tradiționale, lingvistice și culturale al minorităților;

Transmiterea informațiilor cu privire la un stat, ca întreg;

Eliminarea prejudecăților exercitate de populația majoritară asupra grupurilor diferite din punct de vedere cultural;

Implicarea sistemelor culturale, prin reprezentarea cunoștințelor prin puncte de vedere diferite.

3.Folosirea unor metode de instruire specifice care să permită:

Participarea majorității elevilor la activitatea de învățare;

Combinarea metodelor moderne și tradiționale, formale și nonformale;

Promovarea mediului activ de învățare.

4.Rezultatele și evaluarea învățării să fie clare( valori , deprinderi, cunoștințe și atitudini).

5.Utilizarea limbajului specific procesului educațional; este necesar ca fiecare individ să-și formeze capacități de comunicare, de exprimare, de ascultare și capacitatea de angajare în dialoguri în limba maternă, în limba țării și în alte limbi străine.

5. Formarea inițială și continuă a cadrelor didactice care să asigure:

Înțelegerea clară a modelului intercultural în educație și implicațiile acestuia în schimbările practicilor din cadrul clasei, școlii și a comunității;

Conștientizarea rolului educației în lupta contra discriminării și a rasismului.

Tratarea educației pe baza respectării drepturilor omului;

Abilități în ceea ce privește introducerea curriculumului la decizia școlii care are la bază nevoile elevilor din grupurile etnice;

Competențe pentru integrarea copiilor minoritari în procesul instructiv-educativ;

Metode și procedee de ascultare, comunicare și observare interculturală;

Modalități specifice de evaluare.

2.5.3. Principiul III:

Educația interculturală furnizează tuturor elevilor cunoștințe,atitudini și deprinderi culturale care le permit acestora să respecte,să înțeleagă și să se solidarizeze cu celelalte grupuri etnice,sociale,culturale și religioase și cu celelalte națiuni.

Principiul se poate realiza prin:

1.Implementarea curriculumului care :

Să descopere diversitatea culturală , să-i conștientizeze valorile și respectul fată de moștenirea culturală;

Să conștientizeze necesitatea luptei contra discriminării și a rasismului;

Să cunoască moștenirea culturală a țării prin predarea unor materii ca istoria, geografia, limba și literatura, discipline estetice și artistice, tehnologice sau științifice;

Să înțeleagă și să respecte toți oamenii, să accepte cultura, stilul de viață ale minorităților, dar și ale celorlalte state;

Să conștientizeze nevoia relațiilor între oameni și comunitate;

Să conștientizeze drepturile și obligațiile oamenilor față de ceilalți, dar și față de comunitate;

Să înțeleagă necesitatea relațiilor de solidaritate internațională și de cooperare;

Să respecte diferitele moduri de gândire.

2.Folosirea metodelor de instruire specifice care să permită:

Tratarea moștenirii culturale, caracteristice unor grupuri minoritare, cu prețuire și respect;

Asigurarea unui climat de învățare egal;

Corespunderea valorilor interioare;

Furnizarea proiectelor interdisciplinare.

3.Formarea competențelor de comunicare, care să asigurarea cooperarea prin :

Relații și dialogul între elevi,profesori, studenți, cadre didactice din diferite state și culturi.

Adoptarea programelor comune între instituțiile din diferite state pentru rezolvarea de probleme;

Constituirea unei rețele informatice , care să le ofere elevilor din diferite zone posibilitatea să lucreze;

Formarea unor competențe și abilități necesare medierii și rezolvării de probleme.

4.Predarea unor limbi străine și reliefarea elementului cultural în redarea limbii.

5.Formarea inițială și continuă a cadrelor didactice care:

Să conștientizeze diversitatea și faptul că fiecare e diferit;

Să conștientizeze rolul pe care comunităților locale, limba îl au în procesul de învățare și în structurarea identității unei persoane;

Să cunoască istoria civilizației pentru o bună cooperare intre comunitățile etnice;

Să creeze competențe politice și sociale care să constituie o promovare pentru participarea activă în organizarea școlii și în introducerea proiectelor educative;

Să aibă capacitatea de motivare a elevilor să învețe să-i accepte pe ceilalți;

Să dezvolte tehnici de ascultare și comunicare interculturală.

Pe lângă principiile prezentate , pot fi adăugate și unele specifice , care au un important caracter aplicativ. Ivasiuc,Koreck și Kovari, (2010,12-13) au prezentat asemenea principii:

în cadrul educației interculturale,eterogenitatea este considerate o normă și nu un handicap. Această eterogenitate,ca respingere a omogenității etnice,culturale,și de interese,reprezintă negarea totalitarismului și un mijloc de garantare a valorilor societății deschise și democratice;

un al doilea principiu al educației interculturale este acela că indivizii fac parte din grupuri care sunt în permanent supuse unui proces de “ metisaj producător de diversitate”(Meunier, 2007, apud. Ivasiuc, Koreck și Kovari 2010,12). Potrivit acestui principiu,orice cultură este în permanent schimbare,datorită permeabilității sale la influențele din exterior. Într-un astfel de context,prejudecățile și stereotipurile rigide sunt mai ușor de demontat;

un alt principiu îl reprezintă deschiderea către alteritate,pentru a o putea înțelege prin prisma valorilor sale. Astfel,individual trebuie “să se deplaseze” de la centrul pe care îl reprezintă propria cultură și propriile norme,spre exterior,pentru a putea privi către valorile alterității;

un al patrulea principiu al educației interculturale rezidă în promovarea unui dialog constant între culturi, de pe poziții de egalitate. Astfel, judecățile de valoare sunt înlăturate,diferența nu mai este stigmatizată,ci,dimpotrivă, se pune accentul pe ceea ce indivizii au în comun,ceea ce le permite folosirea aceluiași limbaj,înțelegerea și valorizarea reciprocă.

Prin analizarea principiilor educației interculturale, se pot desprinde aspectele definitorii pentru educația interculturală:

ea constituie o educație pentru toți, atât pentru minorități, cât și pentru majorități;

Nu trebuie să rămână doar o disciplină de sine stătătoare, ci trebuie să fie abordată interdisciplinar;

Formarea cadrelor didactice, ataât cea inițială cât și cea continuă, este un lucru necesar și extrem de important;

Problemele consacrate ale educației interculturale sunt respectarea punctelor de vedere diferite și valorizarea diferențelor.

Pentru realizarea unei educații interculturale autentice, cadrele didactice, trebuie să îi cunoască principiile și,cel mai important, să le aplice în practica școlară.

2.6. Raportarea realității educaționale românești la spațiul educațional european în domeniul educației interculturale

Conștientizăm, fiecare dintre noi, că aparținem unei lumi multicolore, unei lumi cu o multitudine de culori, valori și paradigme. Înțelegem, astăzi mai mult decât oricând, că există o singură cale cale de a depăși conflictele interculturale și de a constitui un stat global armonios, este cea a îngăduirii, a aprecierii pentru diversitatea în toate formele ei, a acceptării, a valorizării,și a înțelegerii corecte a alterității, a echilibrului etc.

Integrarea României în Uniunea Europeană lărgește cadrul multicultural al existenței noastre, obligându-ne la un exercițiu necesar: acela al redefinirii, alcăutării și regăsirii / regândirii propriei identități, al identificării unui echilibru optim,al împăcării cu propriul sine,dar și cu ceilalți. Suntem conștienți că trăim intr-o societate multiculturală, dar trebuie să încercăm să realizăm prin educație trecerea către o societate de tip intercultural. Conceptul societate multiculturală este destul de limitat în prezent, dacă ne gândim. Acest lucru se referă la faptul că diferite culturi, grupuri naționale, etnice sau religioase trăiesc în același teritoriu, dar nu presupune neapărat inter relații prin care grupuri diferite intră în contact unele cu celelalte.

Într-o societate interculturală, spun aceiași autori, este promovată interacțiunea culturală, iar diferențele nu mai sunt doar acceptate sau ignorate, ci sunt recunoscute, tolerate și prețuite. Prejudecățile, stereotipurile, discriminarea, separarea sunt din ce în ce mai puțin prezente, iar principiul „toți diferiți, toți egali” tinde să devină o realitate, și nu rămâne doar un simplu slogan. Multiculturalismul este cunoscut în societățilre interculturale , însă dincolo de alăturarea dintre oameni, culturi diferite, grupuri, oamenii și culturile vor contribui la acentuarea sentimentului de solidaritate, la creșterea uniunii și schimbarea modului de percepție a celorlalți, care nu vor mai fi cei inferiori prin cultură sau apartenență la o anumită etnie minoritară, ci vor fi doar persoane diferite,dar care au drepturi egale cu ale tuturor celorlalți semeni ai lor.

Pași importanți au fost făcuți deja în Europa ,pentru promovarea drepturilor minorităților și a valorilor specifice unei societăți interculturale.Astfel, Convenția Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale, adoptată la 10 noiembrie 2004, include o serie de principii generale referitoare la drepturile indivizilor aparținând minorităților naționale:

non-discriminare;

promovarea egalității;

promovarea condițiilor necesare pentru păstrarea și dezvoltarea culturii, a religiei, a limbii și a tradițiilor;

libertatea de asociere, exprimare, libertatea de gândire, a conștiinței și a religiei;

acces liber la mijloacele de comunicare în masă;

libertate lingvistică;

utilizarea limbii materne în spațiul public și privat, oral și în scris, precum și în relațiile cu autoritățile;

utilizarea numelui în limba maternă;

afișarea informației de natură publică și privată;

toponime în limbile minorităților;

educație;

instrucție în limba minorității;

libertatea de a înființa instituții educaționale;contacte transfrontaliere;

cooperare internațională și transfrontalieră;

participare în viața economică, culturală și socială;

partticipare în viața publică;

interzicerea asimilării forțate. (CRDE , Politici privind minoritățile etnice în Europa, 2004, p. 286).

Convenția a fost confirmată de 35 de state, din cele 45 membre ale Consiliului Europei: Albania, Armenia, Austria, Azerbaijan, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croația, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Elveția, Estonia, Finlanda, Germania, Irlanda,Italia, Liechtenstein, Lituania, Macedonia, Malta, Moldova, Norvegia, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, România, Rusia, San Marino, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Serbia, Ucraina, Ungaria.

Pentru ca toate acele principii prevăzute în Convenția Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale să nu rămână doar simple dorințe,trebuie ca procesul de promovare a valorilor atribuite multiculturalismului și interculturalității să se realizeze încă de la cele mai mici vârste. De asemenea, stereotipurile ,prejudecățile, atitudinile xenofobe, discriminarea se internalizează și se traduc în forme de comportament necorespunzător, desigur, încă de la vârsta preșcolară. Copiii preiau necritic atitudini, comportamente, sentimente manifestate și dezvolatate de către adulții din jurul lor. Rolul educației și al educatorilor este foarte important în formarea unei atitudini pozitive față de ceea ce înseamnă diversitate sau diferență. „Ca adulți care lucrează în domeniul educației, consideră Andruszkiewicz și Preton (Andruszkiewicz și Preton, 2007, p. 18) avem toți responsabilitatea să fim conștienți în special de prejudecățile și credințele pe care noi înșine le-am dezvoltat în timpul devenirii noastre. Avem responsailitatea să înfruntăm ignoranța și prejudecata și să ne asigurăm că prejudecățile și stereotipurile nu sunt transmise de la o generație la alta.”

Educația reprezintă totalitatea măsurilor aplicate în mod sistematic în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale și fizice a copiilor în special.Educația interculturală reprezintă o opțiune ideologică în societățile democratice ce are în vedere orientarea cetățenilor spre cele mai bune alegeri în contextul actual al schimbarilor de ordin valoric . Ea trebuie să-și pună amprenta asupra programelor școlare și materiilor de învățământ, să devină un element constant al cadrelor didactice, să aibă efete asupra criteriilor de evaluare a competențelor și comportamentelor , asupra relațiilor cu părinții și comunitatea, asupra priorităților educative,astfel ducând la formarea comportamentelor inovatoare în comunicare și încredere în cadrul grupului; respect reciproc și toleranță față de diferitele păreri.

Educația interculturală susține integrarea socială a grupurilor minoritare în mod pașnic,fără a fi nevoie să se renunțe la identitatea proprie. Când vorbim despre multitudinea culturilor de astăzi trebuie să știm și să acceptăm faptul că orice grup socio-cultural poate aduce beneficii vieții comunitare sau locale prin schimbul elementelor de identitate, prin dialogul și implicarea tuturor membrilor ce aparțin comunității multiculturale. Educația interculturală presupune pregătirea indivizilor și societăților de indivizi pentru o deschidere mai atentă către dimensiunea culturală a propriei lor existențe. În condițiile creșterii interacțiunilor, se pot deosebi două mari tipuri de obiective ale școlii interculturale: – menținerea și asigurarea diversității culturale a grupurilor școlare. Școala, cu rolul de transmitere a valorilor, se va concentra pe multitudinea culturilor . Se va evita înlocuirea primatului unei culturi asupra alteia. Acest obiectiv presupune două aspecte:

adaptarea educatului la mediul propriu, al regiunii, orașului, culturii sale particulare, cu toate trăsăturile;

adaptarea educatului la un mediu multicultural

Se urmăresc atât culturile familiale, cât și cele înconjurătoare, ambientale. Școala nu trebuie să defavorizeze o cultură sau alta în numele unor relativisme explicite.Educația interculturală trebuie să aibă în vederestilurile diferite de viață, să satisfacă nevoile și interesele fiecăruia, dar să fie elaborată și construităin funcție de principiul participării egale a tuturor celor implicați în procesul instructiv-educativ. Pentru a fi posibil acest lucru,trebuie să existe situații și spații în care oamenii, aparținând diferitelor culturi, să se implice.

Egalitatea diferențelor trebuie să se afle la baza educației interculturale. Educația interculturală trebuie să promoveze egalitatea, să respecte diferențele și să acorde posibilități si oportunități egale tuturor culturilor pentru a se dezvolta.Acest fapt va duce la depășirea inegalițăților sociale care apar.Programa trebuie să conțină o abordare interculturală, care să aibă la bază valori precumegalitatea ,solidaritatea, și respectul pentru diversitate. Din acest punct de vedere, educatia interculturală trebuie să constituie baza luptei împotriva rasismului.

Educația interculturală promovează atitudini de toleranță, atitudini deschise de acceptare și înțelegere normală a raportului eu-celălalt și a conceptului de străin, recunoașterea și respectarea diferențelor dintre culturi prin aprecierea pozitivă a relațiilor de egalitate dintre oameni. Acest lucru nu este posibil prin aplicarea antitezei superior-inferior. Ea mai presupune și promovarea unor practici școlare care să îngăduie egalizarea șanselor în educație și a unor metode și procedee de punere în evidență a diferențelor de natură culturală pentru a le transforma în resurse pedagogice.

Școala este principalul spațiu al învățării pluralității culturale prin aprecierea diversității aduse de cultura fiecărui individ participant. Nu exista valori superioare ori inferioare,există doar valori specifice care nu trebuie judecate,iar școala trebuie sa formeze copii care să prețuiască valorile multiculturale. În școală este necesară fasonarea orgoliului etnic al majorității și consolidarea încrederii de sine a minorității.

Educația interculturală nu trebuie să se limiteze doar la transmiterea conținuturilor specifice unei discipline particulare, consolidarea abordării sale interdisciplinare este fundamentală; nu poate fi concepută doar pentru mediul școlar, ci și în legătură cu extrașcolarul (familie, grupuri sociale, instituții, comunități, mass-media). Se remarcă și o schimbare a rolului profesorului, care depășește funcția de a comunica modele și programe, acesta trebuind să acorde o mai mare atenție spiritului de inițiativă și creativității, centrarea întregii acțiuni fiind pe elev.

Misiunea școlii este de a permite fiecărui copil să crească, să-și dezvolte corpul,spiritul și inima, adică inteligența, creativitatea, sensibilitatea. Ea trebuie să le permită elevilor să învețe să traiască împreună cu ceilalți, chiar dacă sunt persoane diferite; să+i ajute să-și găsească locul în societate, să formeze viitori cetățeni activi.

Interculturalitatea reprezintă, înainte de orice, respectul față de diferențe. Cadrele didactice sunt primele care trebuie să respecte acest lucru , pentru a-i face pe copiii ,la rândul lor, să cunoască și să înțeleagă ceea ce ne leagă , ce ne face asemănători și ce ne apropie.. Suntem ființe diferite , dar asta nu înseamnă că una este mai bună decât celălaltă, cu toții avem un potențial valoric egal. Cu toții avem o cultură asemănătoare dar, în același timp, și culturi diferite. Acestea țin de religiile noastre, de grupul nostru etnic, de valorile politice, sociale, de familiile noastre..Singurul mod în care oamenii pot deveni solidari este să recunoască și să estimeze asemănările și diferențele.

Rolul cadrelor didactice este să creeze relații pozitive în interacțiunea dintre copii, să favorizeze dezvoltarea armonioasă a persoanei ,dar și a relațiilor constructive în grup, astfel încât copiii să trăiască sentimentul propriei identități.

Aparținând unor diferite culturi există șansa integrării într-o societate multiculturală diferită, care pune în evidență sentimentul realității cotidiene, o personalitate care nu se aseamănă cu altele. In didactica de astăzi se pune accentul pe pe noi atitudini și concepte educaționale, concepute să stabilească variate forme ale comunicării, colaborării și cooperării în ajutorul copiilor. Parteneriatul educativ este o noțiune care este tot mai prezentă în colaborarea dintre unitățile de învățământ, între acestea și societate. Inițierea și desfășurarea parteneriatelor educative sunt o provocare pentru cadrele didactice , solicitând din partea acestora dinamism în desfășurare, creativitate necesară conceperii activităților, responsabilitate în supraveghere, adaptabilitate în luarea deciziilor.

Experiența de zi cu zi mă determină să afirm că nouă, cadrelor didactice, ne revine un rol deosebit de important în crearea unei atmosfere prietenoase, plină de respect între copii și între părinți, pentru a se evita unele neînțelegeri sau conflicte interrasiale. Este imperios necesară toleranța, indiferent din ce familie provin copiii clasei din punct de vedere etnic, religios, social,etc

Practica cotidiană demonstrează rolul deosebit al cadrului didactic în crearea și păstrarea unei atmosfere armonioase și de repect în relațiile dintre copii și părinți pentru evitarea conflictelor și neînțelegerilor între rase. Toleranța trebuie să fie prezentă printre copii, indiferent de mediul religios, etnic și social din care aceștia fac parte.

Bibliografie capitol 2

Andruszkiewicz, M., Prenton, K.. Educația incluzivă. Concepte, politici și activități în școala incluzivă. Ghid pentru cadrele didactice, București, Editura Didactică și Pedagogică, R.A, 2007

Cozma, T., O nouă provocare pentru educație: interculturalitatea, Iași, Editura Polirom, 2001

Cucoș, C., Educația. Dimensiuni culturale și interculturale. Iași, Ed. Polirom, 2000

Delors, J., L'education: un tresorest cache dedans. Rapport al' UNESCO de la Commission Internationale pour l'education du vingt et uniemesiecle (extrase), Paris, Editions Odile Jacob, 1996

Rey, M., „Human Rights and Intercultural Education” , The Chalenge of Human Rights Education., London, Cassell/Council of Europe, 1991

UNESCO Guidelines on Intercultural Education, Paris, UNESCO, 2006

Ivasiuc, A., Koreck, M., Kovari, R., Educația interculturală: de la teorie la practică. Implementarea educației interculturale în școli multietnice din România, 2010

Politici privind minoritățile entice în Europa CRDE. Program finanțat de Uniunea Europeană prin Fondul Europa, Cluj, Editor CENTRUL DE RESURSEPENTRU DIVERSITATE ETNOCULTURALÃ, 2004

http://www2.ohchr.org/english/law/pdf/cescr.pdf

http://www.agentiaimpreuna.ro/uploads/educatia%20interculturala.pdf

Bibliografie capitol 3

Ivasiuc, A., Koreck, M., Kovari, R., Educația interculturală: de la teorie la practică. Implementarea educației interculturale în școli multietnice din România, 2010

Dasen, P., Perregaux, Ch., Rey, M., Educația interculturală. Experiențe, politici, strategii, Iași, Editura Polirom, 1999

Raport UNESCO, Departamentul Cultură, 2007

Capitolul 4. – Microcercetare pedagogică

4.1. Motivația cercetării

Interculturalismul presupune înțelegerea, aprecierea și valorizarea culturii proprii, la acestea adăugându-se respectul informării autentice și construirea curiozității pentru cultura etnică a celui de lângă noi.

Există diverse studii realizate la nivel european care scot în evidență fenomenul de discriminare a romilor sau a minorităților, atât în țara noastră, cât și în afara granițelor ei. Studiile arată că în țara noastră, 42% dintre participanții la sondaj consideră discriminarea bazată pe originea etnică, ca fiind foarte răspândită sau destul de larg răspândită. Nivelul general de percepție al discriminării este mai mic în România comparativ cu diverse alte state europene. Discriminarea la nivelul școlii este mai slab resimțită (4% dintre respondenți au avut experiențe legate de discriminare la nivelul școlii), comparativ cu discriminarea întâlnită în alte situații (14% discriminare raportată la nivelul serviciilor private, 11% la contactul cu personalul instituțiilor medico-sanitare, 9% în momentul în care au dorit să se angajeze sau la locul de muncă)( http://www.romanicriss.org). Din acest motiv, am realizat o cercetare locală privind acest fenomen de discriminare în școală.

Cercetarea nu a vizat discriminarea în comunitate sau la nivel mai larg ci s-a referit strict la cum este perceput de elevi și părinți acest fenomen în cadrul școlii în care elevul învață.

4.2. Metodologia cercetării

Cercetarea s-a realizat folosind tehnica sondajului de opinie, pe bază de chestionar administrat face to face la școală atât în cazul părinților intervievați, cât și în cazul elevilor. Aceste chestionare au fost realizate pentru a măsura atitudinea și percepția generală a părinților și elevilor aparținând unor minorități, față de fenomenul discriminării etnice în cadrul școlii vizate.

Cercetarea s-a realizat în timpul anului școlar în curs, în lunile ianuarie – februarie. Colectarea datelor s-a făcut prin aplicare de chestionare, datele fiind apoi calculate, prelucrate, realizându-se statistici și grafice.

4.3. Ipoteza și obiectivele cercetării

Ipoteza cercetării de față o reprezintă realizarea unui set de acțiuni care se axează pe metode și tehnici de chestionare a părinților și elevilor privind fenomenul discriminării elevilor aparținând minorităților, în școală, acestea conducând la o îmbunătățire a desfășurării activității didactice fără nici un grad de discriminare.

Ca și obiective ale cercetării avem:

Analiza gradului de percepție a discriminării etnice pentru părinții elevilor aparținând unor grupuri minoritare în cadrul școlii vizate,

Analiza gradului de percepție a discriminării resimțite în școală pentru elevii minoritari .

4.4. Eșantionul cercetării

Cercetarea s-a efectuat în cadrul unei școli cu clasele I – VIII din mediul rural, pe următoarele eșantioane:

Un grup de 52 adulți reprezentând părinții elevilor din minorități,

Un grup de 60 de elevi din minorități.

În ambele grupuri de respondenți au fost incluse persoane de ambele sexe, cu diferite studii sau religie.

4.5. Desfășurarea microcercetării pedagogice, analiza și interpretarea rezultatelor

4.5.1. Percepția asupra discriminării etnice în școală a părinților

Părinților prezenți li s-a oferit câte un chestionar cu 12 întrebări și câteva date demografice (Anexa 1)

Structura eșantionului

Din datele demografice obținute se observă simplu că majoritatea părinților (98%) au domiciliul în mediul rural, cei mai mulți au vârsta cuprinsă între 30 și 50 de ani, 65% dintre respondenți sunt bărbați, majoritatea (98%) sunt de etnie romă, doar 45% sunt căsătoriți cu acte iar restul sunt în diferite alte situații, cei mai mulți (76%) au cel mult 8 clase terminate și doar 35% dintre cei chestionați lucrează în mediul privat sau public.

În cazul cercetării de față, 15% dintre părinții intervievați recunosc că au simțit atitudine discriminatorie din partea cadrelor școlare sau a conducerii școlii, față de ei înșiși, iar acest sentiment a avut loc de nenumărate ori în cadrul vizitelor la școală, la înscrierile copiilor sau la ședințe, 11% susțin că rareori li s-a întâmplat să se simtă discriminați de personalul didactic al școlii în care învață copilul / copiii săi, 3% nu au dorit să răspundă acestei întrebări și restul de 71% susțin ideea că niciodată nu au fost tratați discriminatoriu comparativ cu ceilalți părinți.

În cazul sentimentului de discriminare față de părinți a personalului școlar nedidactic (secretar, contabil, bibliotecar, paznic), răspunsurile părinților corespund următoarelor valori:

18% consideră ca au fost discriminați de mai multe ori, 15% au fost discriminați de câteva ori, 1% nu au răspuns și restul de 66% susțin că au fost tratați fără diferențe față de părinții copiilor români atunci când au necesitat servicii în cadrul școlii.

În urma studiului efectuat reiese faptul că 58% dintre părinți consideră că un copil de o altă naționalitate este tratat la fel ca un copil român, 38% susțin că propriul copil a fost tratat mai prost decât un copil român, 2% că este tratat mai bine și 2% dintre părinți se abțin din a răspunde la această întrebare.

Din totalul de 52 de părinți intervievați, un număr de 21 (40%) susțin că au avut plângeri din partea copiilor cu privire la atitudinea dascălilor, conducerii școlii sau a personalului auxiliar, atitudine pe care copiii au descris-o ca fiind discriminatorie la etnia lor, 58% susțin că profesorii se comportă cu toți elevii la fel, indiferent de etnia căreia aparțin aceștia și 2% nu au dat niciun răspuns.

Un procent semnificativ din respondenți (52%) au declarat că au existat atitudini de discriminare față de copilul lor (în 31% din cazuri de nenumărate ori și în 21% din cazuri de mai puține ori), din partea copiilor români sau a părinților acestora, iar restul de 48% susțin ideea că, copiii români se comportă la fel cu, copiii aparținând unei alte etnii. Nu au existat persoane care să se abțină de la a răspunde la această întrebare.

Din totalul de 52% din părinții care au răspuns că s-au confruntat cu discriminare din partea elevilor români sau a părinților acestora, un număr de 7 părinți au declarat că în urma discriminărilor resimțite de copii la școală aceștia nu își mai doreau să continue cursurile la clasa sau școala respectivă, iar restul de 20 de părinți au spus că nu au existat astfel de momente în care copilul să dorească să își schimbe colectivul.

Aproximativ 10% dintre părinții respondenți au susținut că și-au retras copiii de la diferite activități didactice sau extra-curriculare ca urmare a discriminărilor resimțite de aceștia, 2% nu au dat nici un răspuns și restul de 88% nu au acționat la eventualele discriminări prin retragerea copilului de la vreo activitate. În cazul celor 5 părinți care și-au retras copilul s-au constatat următoarele lucruri:

1 părinte a schimbat școala la care a învățat elevul,

1 părinte l-a retras de la ora de religie, acesta fiind de o altă religie decât cea ortodoxă și nu a dorit participarea la ore tocmai pentru a evita discriminările, deși, în cazul în care ele apăreau, nu erau pe criteriu de etnie ci de apartenență la o anumită religie,

2 părinți nu au mai lăsat copiii să frecventeze cursurile de dans ce se țineau după ore în școală,

1 părinte nu a lăsat copilul să participe la o excursie organizată de un cadru didactic care i-a lăsat în trecut impresia că i-ar discrimina pe cei de o altă etnie decât a sa.

Un număr relativ mic de părinți, 3 (5,77%), au răspuns că au făcut plângere la cadre didactic, conducerea școlii, inspectorat atunci când părintele însuși sau copilul acestuia au devenit victima vreunei discriminări la nivelul școlii. Restul de 49 de părinți au declarat că nu au făcut nici un fel de plângere. Toți cei 3 părinți care au făcut plângere susțin că atitudinea discriminatorie nu s-a amplificat ci, dimpotrivă, situația conflictuală s-a rezolvat.

Deși exista un total de 40% din părinți care susțineau că proprii copii s-au simțit discriminați la școală de profesori sau personalul școlii, doar 15% au declarat că profesorul a cuantificat în minus calificativul sau nota copilului pe motiv de etnie, 75% nu au întâlnit o astfel de problemă, însă a existat un număr foarte mare de părinți (10%) care nu au dorit să răspundă sau care nu au știut să aprecieze dacă nota luată de copil este corectă sau nu.

42% dintre părinți consideră că o atitudine discriminatorie la școală poate să afecteze sau afectează deja activitatea școlară a copiilor lor, 2% nu au dorit să dea un răspuns pozitiv sau negativ la această întrebare, iar restul de 54% au considerat că activitatea școlară nu poate să fie sau nu este afectată de o atitudine negativă a celor din jur.

La întrebarea ce viza părerea personală în legătură cu accesul la educație pentru minorități, cei mai mulți dintre părinții chestionați au susținut că toată lumea are acces la educație în mod egal. Procentul care reprezenta acest răspuns este de 65%, 15% au afirmat contrariul (există o discriminare), 2% nu au răspuns și restul au răspuns că depinde de minoritatea care este luată în calcul.

4.5.2 Percepția asupra discriminării etnice în școală a elevilor

Elevilor prezenți li s-a oferit câte un chestionar cu 8 întrebări și câteva date demografice (Anexa 2).

Conform www.europuls.ro 79% dintre copiii români cu vârsta cuprinsă între 15 – 18 ani studiază, iar din rândul etniei rome doar 36% dintre tinerii de aceeași vârstă mai frecventează încă cursurile vreunei școli.

Conform www.unicef.ro 4 din 5 copii neșcolarizați aparțin etniei romă.

Pornind de la aceste studii voi prezenta datele obținute în urma studiului personal.

Structura eșantionului

Din datele demografice obținute rezultă că majoritatea copiilor intervievați locuiesc în mediul rural (96%), cei mai mulți dintre copii (73%) sunt elevi de clase V – VIII, 60% dintre ei sunt băieți și 96% sunt de etnie romă, doar 2 sunt germani.

După aplicarea chestionarului și studierea răspunsurilor date se poate da următoarea interpretare a rezultatelor:

Cei mai mulți dintre elevii chestionați (64%) consideră că profesorii nu au un limbaj diferit față de ei ci li se adresează la fel cum se adresează și copiilor români, 35% susțin că au existat cazuri în care limbajul profesorilor a fost diferit față de limbajul cu un copil român și 1% dintre elevi preferă să nu răspundă la această întrebare.

Ponderile răspunsurilor diferă însă atunci când se discută despre limbajul pe care îl are personalul auxiliar cu elevii de o altă etnie. În acest caz scade numărul elevilor cărora nu li s-a vorbit diferit (59%), crescând numărul acelora care susțin că personalul auxiliar le vorbește diferit față de cum vorbesc cu copii români (41%). La această întrebare toți copii au dat un răspuns.

Când vine vorba de comportamentul profesorilor față de acești elevi comparativ cu comportamentul profesorilor față de români, cei mai mulți (59%) susțin că sunt tratați la fel, 2% că sunt tratați mai bine și restul (39%) că sunt tratați mai prost.

Dintre elevii respondenți 17% declară că au simțit discriminare față de etnia lor în nenumărate rânduri din partea cadrelor didactice sau a personalului nedidactic din școală, 24% au simțit atitudine discriminatorie din partea acestora cu rare ocazii, 58% nu au avut astfel de sentimente iar 1% nu răspund deloc la întrebarea în cauză.

Din totalul de 60 de elevi chestionați 10 (aproximativ 17%) au recunoscut că, în urma atitudinilor discriminatorii resimțite în mediul școlar, s-au gândit la varianta de a schimba clasa sau școala în care studiază.

Există un procent de 25% care susțin că profesorii i-au nedreptățit la notare din cauza faptului că sunt de o altă etnie, 2% nu au dat nici un răspuns și 73% spun că au fost notați corect, fără să se țină cont de etnia căreia aparțin.

41% dintre elevii chestionați susțin ideea că o atitudine discriminatorie la școală poate să le afecteze activitatea sau că deja activitatea le-a fost negativ influențată.

Cei mai mulți dintre elevi (60%) declară că atât copiii români cât și părinții acestora îi tratează diferit din cauza etniei, 1% nu răspund și 39% spun că nu au întâlnit astfel de situații.

Bibliografie capitol 4

http://www.romanicriss.org

http://www.europuls.ro

http://www.unicef.ro

Concluzii

În urma cercetării efectuate reiese clar că persoanele de etnie romă (atât elevi cât și părinți) recunosc că există în cadrul instituțiilor de învățământ atitudini discriminatorii la adresa lor fie din partea cadrelor didactice, fie din partea personalului auxiliar al școlii sau din partea copiilor / părinților de naționalitate română. Unii dintre părinții romi au recunoscut chiar retragerea copiilor lor de la anumite activități întreprinse de școală din cauza discriminării resimțite iar acest lucru poate afecta clar atitudinea respectivului copil față de școală sau dorința lui de a studia într-un astfel de climat.

Romii au specificat chiar ideea că ei reprezintă cea mai discriminată categorie de persoane vulnerabile din România.

Însă, la nivel național, în ciuda discriminărilor resimțite în școală, aproximativ 98% dintre părinții romi nu doresc o educație integrată (adică doresc clase formate atât din elevi romi cât și neromi, nu clase formate doar din romi).

Școala, climatul educațional în general, nu trebuie să țină cont de etnia elevului, nu trebuie să etaloneze copiii în funcție de apartenența la o anumită religie sau de sex și anumite dezabiltăți. Educația trebuie să fie accesibilă tuturor doritorilor de cunoaștere, fără să împartă pe grupuri ci să respecte dreptul la educație al fiecărui copil născut pe suprafața țării noastre.

Școala este o insituție ce trebuie să se preocupe cu respectarea drepturilor omului și să asigure egalitatea de șanse pentru toți elevii indiferent de etnia căreia îi aparțin.

În cadrul instituțiilor de învățământ nu trebuie să existe discriminare de nici un fel pentru a nu perturba sau influența cursul firesc al procesului de predare – învățare – evaluare.

Cadrele didactice și conducerea școlii trebuie să asigure în cadrul fiecărei unități didactice un climat favorabil pentru studiu tuturor copiilor, fără discriminări sau excepții.

Bibliografie