Educatia Integrata

EDUCAȚIA INTEGRATĂ

stud.Simiganoschi (Varvaroi) Georgeta,
FSE, An II, Sem II, FPS

Delimitări conceptuale

Nevoile speciale ale persoanelor cu dizabilități au devenit subiect amplu de discuție la nivel mondial. În anul 1966 în cadrul Conferinței Generale UNESCO s-a analizat modul în care statul se raportează la problemele pe care le au persoanele cu nevoi speciale. 13 ani mai târziu, în 1979 a atrasat linii generale prin care acesta să se implice în sprijinirea persoanelor cu dizabilități:

fiecare țară să eleboreze stategii potrivite pentru integrarea persoanelor cu nevoi speciale în colectivitate;

educația să aibă aceleași obiective pentru toți copiii, însă să fie cu adaptări specifice persoanelor cu nevoi speciale;

resursele să fie egale pentru toți copiii, adecvate și pentru cei cu CES;

sistemul educațional să ofere programe individualizate celor cu nevoi speciale;

cadrele didactice să fie pregătite special pentru a evita discriminarea sau segregarea
(izolarea, separarea) copiilor cu nevoi speciale.

Atât literatura de specialitate, cât și legislația modernă consideră nevoile speciale o realitate permanentă sau temporară. O persoană se poate întâlni la un moment dat cu o tulburare care se poate trata (de limbaj de exemplu) sau cu deficiență pe parcusul întregii vieți (deficiență mintală, senzorială, fizică, etc.). Aceste situații se pot agrava creând situații în care individul nu se mai poate adapta societății sau se poate ține sub control, în unele situații chiar vindeca. De fiecare dată însă persoanele cu nevoi speciale se află în situații delicate în care sunt expuse și trebuie să facă față realității înconjurătoare. Amintim tulburările de limbaj, când copiii, categoria de persoane extrem de vulnerabilă, cu personalitatea în formare, sunt deseori ironizați, sau deficiențele senzoriale, când aceștia sunt numiți ”ochelariști”. Societatea trebuie să vină în sprijinul acestora, și s-a observat o evoluție remarcabilă de-a lungul anilor, la nivelul mentalităților în ceea ce-i privește. Dacă la început copiii cu CES erau introduși în școli segregate, izolați de ceilalți copii, fiind considerați irecuperabili sau de needucat, astăzi ei sunt prezenți în școlile de masă, preocuparea societății fiind aceea de a crea o ”școală pentru toți” în care serviciile educative se oferă comunității, adică oricărui copil, indiferent de sex, limbă vorbită, religie, naționalitate, situație financiară sau orice caracteristică a sa sau a familiei sale care ar face posibilă discriminarea acestuia. În Declarația Conferinței de la Salamanca (1994) se face această precizare în ceea ce privește discriminarea persoanelor cu nevoi speciale, declarație ce a fost adoptată de 88 de guverne și 25 de organizații internaționale. Tot în această declarație se punctează clar că fiecare copil are caracteristici, interese, nevoi și aptitudini proprii de învățare, societarea trebuie să țină cont de aceste nevoi și să adapteze programele de învățare acestora. Pentru ca fiecare copil să beneficieze de educație, drept fundamental al acestuia, sistemul educațional trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor de cunoaștere a fiecărui elev printr-o pedagogie centrată pe elev.

Ce este educația incluzivă și educația integrată?

Conform DEX, cele două noțiuni ar fi sinonime cu:

incluziv = a cuprinde în el;

integrat = inclus, înglobat într-un tot.

Educația incluzivă presupune acceptarea tuturor copiilor în instituțiile de învățământ, indiferent de tipul de dizabilitate, etnie, religie, naționalitate. Școlile incluzive sunt flexibile, prietenoase, în care curriculumul și actul de predare-învațare sunt flexibile, evaluarea este permanentă, formativă, la fel și parteneriatul educațional.

Educația integrată urmărește ca elevii evaluați și diagnosticați ca având nevoi speciale să participe la programul activităților din școlile de masă. Copilul care frecventează școlile obișnuite și care este diagnosticat CES este inclus într-un proces de adaptare la cerințele școlii pe care o urmează, stabilește raporturi afective pozitive cu ceilalți copii, etapă care are un rol important în integrarea acestuia în societate. Acest proces are un rol important și pentru copiii care nu suferă de nici o deficiență. Sub supravegherea și îndrumarea cadrelor didactice, aceștia vor înțelege faptul că în viața de zi cu zi te poți întâlni cu persoane diferite, care s-au născut așa fără voia lor și care au nevoie de ajutor din partea semenilor. Pentru ca integrarea să fie reală și nu doar fizică, interacțiunea dintre elevii cu nevoi speciale și cei fără dizabilități trebuie să crească, relațiile să se bazeze pe recunoașterea integrității fiecăruia, a drepturilor și valorilor comune ale acestora.

Modele și forme ale realizării educației integrate

După numărul copiilor cu nevoi speciale integrați în școli de masă, întâlnim următoarele modele de educație integrată:

a) Modelul cooperării școlii obișnuite cu școala specială: școala obișnuită dirijează procesul incluziunii/integrării, cadrele didactice din cele două școli pregătesc împreună conținuturile de învățat, adaptând copiilor cu CES materialele și mijloacele didactice pe care le folosesc în timpul orelor.

b) Modelul bazat pe organizarea unei clase speciale în școala obișnuită: o clasă cu elevi cu nevoi speciale este integrată în școlile de masă. Aici intră în contact cu elevi fără deficiențe, îi cunosc, interrelaționează cu aceștia sub supravegherea cadrelor didactice sau a specialiștilor din școală. Unii specialiști critică acest model deoarece intercunoașterea dintre cele două categorii de copii se limitează doar în timpul pauzelor, existând riscul ca unii copii fără dizabilități să facă front comun împotriva celor din clasa cu nevoi speciale.

c) Modelul bazat pe amenajarea în școala obișnuită a unui spațiu sau a unei săli de instruire și resurse pentru copiii cu dizabilități, integrați individual în clase obișnuite din școala respectivă: profesorul de sprijin este cel care se ocupă de elevii cu nevoi speciale, atât în timpul orelor, cât și în spațiul amenajat special pentru acești copii și colaborează cu profesorul clasei în care sunt integrați copiii cu CES.

d) Modelul itinerant: un număr mic de copii cu nevoi speciale sunt integrați într-o școală de masă apropiată de casa acestora. Un profesor itinerant îi sprijină la domiciliu.

e) Modelul comun: seamănă cu modelul anterior în sensul că un profesor itinerant oferă sprijin copiilor cu nevoi speciale. Deosebirea este că el este responsabil de toți copiii cu nevoi speciale dintr-o zonă, îi ajută pe toți. Oferă sprijin și familiei prin propunerea unor programe de învățare, urmărește evoluția copiilor, intră în contact și cu profesorii acestora prin activități de colaborare atunci când este cazul.

Dacă ne referim la timpul pe care îl petrece un copil cu nevoi speciale la școală, putem evidenția următoarele forme de integrare:

totală: elevul cu CES stă tot timpul la școala obișnuită, mai puțin atunci când participă la programe terapeutice de recuperare;

parțială: elevul cu nevoi speciale stă doar la anumite discipline/activități la școala obișnuită, iar celelalte activități le desfășoară la școala specială sau într-un centru de reabilitare;

ocazională: copiii cu dizabilități participă alături de colegii lor din școala normală la anumite activități școlare sau extrașcolare (excursii, serbări, spectacole, etc.);

Dacă analizăm programele derulate în alte țări, observăm că în majoritatea cazurilor integrarea copiilor cu CES în școlile de masă s-a realizat cu ajutorul unor programe derulate în parteneriat cu familia și comunitatea din care fac parte aceștia. O altă caracteristică a acestor proiecte a fost că acestea și-au propus să integreze un număr limitat de copii. S-au evitat astfel problemele ce ar fi putut apărea în procesul educativ de monitorizare al claselor de elevi fără deficiențe. De asemenea, resursele materiale sunt mai ușor de asigurat pentru un număr mai mic de persoane, asigurându-se astfel premisele unui succes garantat pentru educația integrată. Atunci când a intervenit societatea civilă în proiectele desfășurate pentru integrarea copiilor cu nevoi speciale, cum ar fi asociațiile neguvernamentale, asociații ale părinților sau bisericilor, educația integrată și-a atins scopul.
Adaptarea curriculumului în funcție de gradul de deficiență pe care îl are persoana în cauză presupune elaborarea unui plan de intervenție personalizat prin selectarea acelor conținuturi care sunt mai ușor de înțeles pentru copiii cu dizabilități, accesibilizarea informațiilor care urmează a fi transmise acestora sau introducerea unor activități individuale, terapeutice au menirea să asigure participarea eficientă a copiilor cu deficiențe la activitățile pe care le desfășoară ceilalți colegi. Există situații în care tipul de deficiență pe care îl are un copil (senzorială sau fizică) să necesite o adaptare curriculară prin extensie, adică acel copil să aibă nevoie de activități suplimentare prin care să se introducă un limbaj specific ( limbajul semnelor în cazul persoanelor surdo-mute, sau alfabetul Braille în al celor cu deficiențe de vedere, etc.) sau activități de comunicare, de orientare în spațiu, de socializare. Toate aceste activități necesită o pregătire specială atât a procesului de integrare cât și o asistență psihopedagogică și medicală pe toată durata școlarizării.

Recomandări

Integrarea școlară a elevilor cu CES presupune:

abilitatea cadrului didactic de a lucra cu elevii pe grupe de elevi;

un curriculum individualizat pentru elevii cu nevoi speciale;

adaptarea conținuturilor programelor în funcție de deficiență;

evaluarea să monitorizeze progesul elevului cu nevoi speciale și să ușureze planificarea activităților următoare;

cadrele didactice să adopte o atitudine pozitivă față de elevii cu nevoi speciale.

Integrând elevii cu nevoi speciale în colectivele de elevi obișnuiți, nu înseamnă că sunt favorizați, nu ține de bunele maniere sau o facem pentru că ni se impune. Nu facem altceva decât să le oferim și lor ceea ce ne oferim și nouă: dreptul la educație.

Modalități integrate de intervenție în educația elevilor cu cerințe speciale în clasă

– crearea și aplicarea unui program de stimulare generală și terapie sub supravegherea unui specialist atât în famile cât și la grădiniță;

– în cazul în care se identifică o deficiență de comunicare, interrelaționare sau de orientare, se iau măsuri încă de la grupa mare; în cazul în care deficiența este accentuată, se recomandă amânarea înscrierii acestor copii la școală cu încă un an, insistându-se asupra ameliorării stării respective;

– dacă dificultățile de comunicare, relaționare, în activitatea grafică sau cele de orientare continuă și atunci când copiii sunt școlari, se recomandă ca aceștia să fie integrați individual sau în grupuri mici în clase cu copii fără deficințe; aceștia vor beneficia de un program specific educației integrate de recuperare și adaptare școlară sau de un profesor itinerant.

Bibliografie:
”Sinteze de psihopedagogie specială: ghid pentru concursuri și examene de obținere a gradelor didactice”, Alois Gherghuț, Ed. a III-a, rev. și adăugită, Iași, Ed. Polirom, 2013