Educatia Formala, Nonformala Si Informala.rolul Educatiei In Formarea Copilului
EDUCAȚIA FORMALĂ, NONFORMALĂ ȘI INFORMALĂ.
ROLUL EDUCAȚIEI ÎN FORMAREA COPILULUI
CUPRINS
REZUMAT
CAPITOLUL I. INTRODUCERE
CAPITOLUL II. EDUCAȚIA – CALE SPRE CUNOAȘTERE
2.1.VIZIUNI ASUPRA EDUCAȚIEI
2.1.1. Conceptul de educație
2.1.2. Caracteristici ale educației
2.1.3. Definiții ale educației
2.1.4. Funcțiile educațíei
2.2. CONȚINUTURILE GENERALE ALE EDUCAȚIEI
2.2.1. Educația intelectuală
2.2.2. Educația morală
2.2.3. Educația estetică
2.2.4. Educația fizică
2.2.5. Educația religioasă
2.2.6. Educația profesională
2.3.NOILE EDUCAȚII
CAPITOLUL III. EDUCAȚIA ÎN SOCIETATEA ACTUALĂ
3.1. Forme generale ale educației
3.1.1. Educația formală
3.1.2. Educația nonformală
3.1.3. Educația informală
3.2. Interferența formelor educației
3.3. Educația permanentă
CAPITOLUL IV. OBIECTIVELE SI IPOTEZELE CERCETĂRII
CAPITOLUL V. METODOLOGIA CERCETĂRII
CAPITOLUL VI. PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
REZUMAT
Pedagogia modernă se confruntă cu variate scenarii și opțiuni teoretico-metodologice, orientate spre a asigura procesul așteptat în dezvoltarea armonioasă a subiecților educaționali.
Educația este un proces îndelungat și complex care influențează viitorul umanității lăsându-și amprenta în mod diferit asupra fiecărui individ în parte, după cum rezultă din capitolele teoretice ale lucrării de față. La începutul acesteia am realizat o incursiune în domeniul științelor educației, luând în discuție aspectele legate în mod direct de tematica cercetării prezentate în capitolele IV, V, VI, unde am încercat să urmăresc modul în care formele educației completează cunostințele elevilor prin proiectul intitulat Pași prin univers.
În prima parte a lucrării m-am oprit asupra conceptului de educație, a caracteristicilor, funcțiilor, formelor și conținuturilor educației, a încercărilor de a definii conceptele amintite în evoluția istorică, pentru a evidenția modul în care, în societatea contemporană, toate acestea influențeză învățarea și dezvoltarea autonomă a individului.
Pornind de la pespectivele educației de tip formal, pe care accentul cade în cea mai mare măsură, am dorit să evidențiez importanța susținerii acesteia prin celelalte forme ale educației, nonformală și informală, despre care se discută mereu, însă care nu și-a găsit concretizarea așteptată.
Cercetarea pe care am efectuat-o nu este una de amploare, dar susține ideea afirmată anterior și dovedește prin rezultatele ei o parte din ceea ce ne lipsește pentru atingerea unui învățământ calitativ. Se poate înregistra într-un anumit grad o stimulare a intelectului și operarea cu anumite competențe cheie prin intermediul secvențelor didactice susținute în sala de clasă, dar nu suficientă pentru a orienta copilul spre învățarea permanentă de-a lungul vieții.
Nonformalul și informalul pierd în fața materialității. Se lovesc de lipsa fondurilor pentru activități extrașcolare și extracurriculare, de lipsa de motivație a dascălilor în a se implica și organiza astfel de activități, de programele școlare prea încărcate ce nu permit o gestionare mai bună a resurselor de timp aflate la dispoziția cadrului didactic și de conservatorismul unora față de inovațiile din mediul educațional, deși rezultatele cercetării demonstrează o evoluție surprinzătoare a cunoștințelor copiilor față de călătoria făcută prin universul cosmic și un interes crescut față de misterele existențiale neelucidate încă.
În învățământul actual problema care se pune este nu numai aceea a obținerii unor rezultate ci și cea a dezvoltării la maxim a potențialului fiecărui copil în parte pentru a facilita drumul pe care acesta va porni ulterior în viață.
Poate cu timpul se va echilibra balanța în ceea ce privește influența exercitată de formele educației asupra școlarilor și se va înțelege că unele abordări ale sistemului de învățământ necesită încă reformări, câștigul esențial revenindu-le elevilor, deoarece ei sunt ținta muncii educative și beneficiază astfel de un instrument modern, util și eficient în deprinderea unui alt mod de a învăța și exersa cunoștințele acumulate.
CAPITOLUL I. INTRODUCERE
Parcurgem un deceniu de transformări substanțiale în câmpul educației, generate de evoluția și progresul societății, ritmul schimbărilor devine din ce în ce mai rapid, astfel încât educatorul este provocat să găsească resurse, virtuți, posibilități de mare relevanță, pentru a putea fi valorificate cât mai rapid și constructiv, în cadrul dificilelor fenomene de dezvoltare. Multe din vechile concepții, abordări și dezvoltări legate de educație au decăzut, făcându-se loc, în acord cu achizițiile diferitelor științe, unor noi paradigme, orientări, modele și strategii care să se raporteze nu numai la condițiile și cerințele prezente, ci și la cele din viitor, să pregătească oameni pentru tipuri de societate care poate încă nu există.
Educația este unul dintre elementele de bază ale societății. Ea ne dă putere, siguranță și curajul de a înfrunta toate obstacolele vieții. Prin intermediul educației, ființa umană își însușește cunoștințe, deprinderi, atitudini, sentimente și unele capacități necesare pentru integrarea în societate conform exigențelor actuale și perspectivelor de viitor impuse de aceasta. Influențele exercitate asupra individului în diferite medii, purtătoare de mesaje educogene, contribuie la dezvoltarea și formarea lui, atât în plan fizic cât și psihic având un impact pozitiv și asupra colectivității din care face parte.
Încă din primii ani, copilul trebuie să aibă acces la o educație care să îl pregătească pentru viitor. Începând cu părinții, care îi oferă așa-zișii șapte ani de acasă și continuând cu învățătorii, dascălii și profesorii, el adună anumite informații care vor compune bazele culturii sale pe viitor. El va învăța să se formeze și să evolueze din perspectiva autoeducației și a educației sale permanente, aceste concepte reprezentând noi deziderate ale societății moderne.
Lumea s-a schimbat in ultimii 20 de ani în mod evident, însă sistemul românesc de învățământ înregistrează încă dificultăți în ceea ce privește adaptarea la standardele impuse de societatea modernă. Programa școlară, felul în care lecțiile sunt predate, întregul sistem educațional sunt concepute pentru o realitate ce nu mai este de mult de actualitate. Strategiile didactice trebuie foarte bine gândite astfel încât să stimuleze participarea activă a elevilor în activitatea de învățare, să contribuie la dezvoltarea intelectuală a elevilor, să dezvolte capacitatea de analiză a lor etc..
Așadar trăim într-o societate în care abuzul de informații ne năpădește și astfel, odată cu extinderea rețelelor de informare și comunicare, între care internetul, ofertele generoase ale mass-mediei conturează o nouă umanitate, se creează modificări la nivelul gândirii și a poziției în societate pe care o putem numi, o societate a informației. În acest context, școala nu mai este principalul furnizor de informație, dar școlii îi revine responsabilitatea de a-i înzestra pe elevi cu deprinderi și competențe pe care să le folosească în obținerea și prelucrarea informației în folosul lor. În societatea actuală nu mai este de ajuns să memorezi conținutul unei lecții după care să expui în fața profesorului, astăzi un elev trebuie să fie capabil de a selecta, de a analiza, de a crea, de a-și prezenta propria opinie despre anumite fenomene, numai așa tinerii vor putea face față schimbărilor continue ce au loc. Exigențele de formare a omului modern necesită și alte canale de intervenție din afara spațiului școlar, cu ajutorul cărora se va asigura o dezvoltare integrală și armonioasă a întregii personalități. Orice experiență de viață trăită de elev contribuie la dezvoltarea sa. Are loc o veritabilă exigență, aceea de a învăța mereu și de a dobândi cunoștințe de-a lungul întregii vieți.
Din momentul în care ființa umană capătă viață este înzestrată cu un bagaj genetic pe care se bazează în mare măsură evoluția sa ulterioară. Acest bagaj presupune atât calități, cât și defecte cu care omul învață să trăiască, potențându-le pe primele și controlându-le pe cele din urmă pentru a reuși să treacă cu bine peste încercările vieții.
Educația copiilor devine în acest context semnificativă pentru societatea responsabilă de pregătirea acestora pentru locul pe care-l vor ocupa in familie, în institutii dar si în cadrul comunitatiilor din care vor face parte sau cu care vor veni în contact, intreaga viață a individului fiind marcată de schimburile permanente înregistrate la acest nivel.
Educația copiilor este foarte importantă pentru viitor, de aceea se caută metode eficiente si moderne pentru a fi câștigați de partea bună a societății. Părinții au nevoie la rândul lor de educțtie pentru a-și crește copiii și pentru a depăși cu bine problemele cu care se confruntă în încercarea de a-i călăuzi spre calea cea bună în viață. Uneori ei constientizează că modelele parentale pe care le-au avut nu sunt cele pe care și le-ar dori pentru copilul lor și încearcă să aleagă o altă cale de a-l sprijini în ceea ce fac. Aceasta este o dovada clara ca omul invata cat traieste, iar educatia insemana nu numai dezvoltarea facultatilor intelectuale, ci si a celor morale.
În cursul existenței sale, omul este supus unor influențe educative multiple, care se succed și se îmbină simultan în forme variate, fiecare având un rol bine definit în conturarea personalității copiilor, dar și a viitorilor adulți preocupați de pregătirea lor pentru viață.
Omul educat are o viziune mai largă asupra vieții și va încerca permanent să îmbunătățească ceea ce are, simțindu-se responsabil de bunăstarea lumii în care trăiește și a cărei evoluție trebuie să o susțină.
În societatea contemporană se pune accent pe interferența cunoscutelor forme ale educației în formarea copiilor, dar și a adulților dacă ne gîndim la faptul că omul modern este asaltat în permanență de noutăți la care trebuie să învețe să se adapteze. Astfel copiii trebuie antrenați de mici, în acest sens pentru a face mai ușor față situațiilor inedite pe care viitorul ni-l rezervă.
E. Kant spunea că “omul nu poate deveni om decât prin educatie“, dar pentru acest lucru, avem nevoie de un sistem educational de calitate, cu cadre didactice competente, o bază materială și o infrastructură solidă cu care din nefericire societartea românească nu prea se poate lăuda.
CAPITOLUL II. EDUCAȚIA – CALE SPRE CUNOAȘTERE
2.1.Viziuni asupra educației (concepte, caracteristici, definiții,funcții ale educației)
2.1.1 Conceptul de educație.
Etimologia termenului de „educație” provine din latinescul „educatio“ care înseamnă „creștere“, „hrănire“, „formare“; „educo-educare (educere)” – a crește,a cultiva, a îndruma, a educa. Multă vreme educația a fost înțeleasă ca o creștere sau dezvoltare a ființei umane conform bagajului genetic, având sens de dezvoltare fizică și psihică a copilului într-o direcție dinainte stabilită de natura individului, o modelare a ceea ce este dat pe cale ereditară. Ulterior a primit semnificația unei modelări a personalității potrivit scopurilor dinainte stabilite. Această formare într-o direcție dorită a fost limitată de înțelegerea psihicului copilului, metaforic vorbind, ca o tabula rasă pe care se poate imprima orice sau ca o bucată de ceară din care poți să faci ce dorești, fără a întrevedea vreo intervenție din interiorul celui educat.
Conținutul conceptului de educație s-a conturat și întregit de-a lungul dezvoltării societății, în funcție de cerințele acesteia. Astăzi educația este definită din unghiuri de vedere diferite ca proces psiho-social, ca acțiune de conducere, ca ansamblu de influențe exercitate asupra individului. Ioan Cerghit (1988, p.13-16, în Cucoo“ care înseamnă „creștere“, „hrănire“, „formare“; „educo-educare (educere)” – a crește,a cultiva, a îndruma, a educa. Multă vreme educația a fost înțeleasă ca o creștere sau dezvoltare a ființei umane conform bagajului genetic, având sens de dezvoltare fizică și psihică a copilului într-o direcție dinainte stabilită de natura individului, o modelare a ceea ce este dat pe cale ereditară. Ulterior a primit semnificația unei modelări a personalității potrivit scopurilor dinainte stabilite. Această formare într-o direcție dorită a fost limitată de înțelegerea psihicului copilului, metaforic vorbind, ca o tabula rasă pe care se poate imprima orice sau ca o bucată de ceară din care poți să faci ce dorești, fără a întrevedea vreo intervenție din interiorul celui educat.
Conținutul conceptului de educație s-a conturat și întregit de-a lungul dezvoltării societății, în funcție de cerințele acesteia. Astăzi educația este definită din unghiuri de vedere diferite ca proces psiho-social, ca acțiune de conducere, ca ansamblu de influențe exercitate asupra individului. Ioan Cerghit (1988, p.13-16, în Cucoș C., 2006, p. 40) identifică următoarele posibile perspective de înțelegere a acesteia:
Educația ca proces– semnifică transformarea (în sens pozitiv) a ființei umane, modelarea structurii și componentelor native și dobândite ale individului, conform unui ideal educațional. Altfel spus, un proces de înzestrare a ființei umane cu cunoștințe, comportamente, atitudini, sentimente și capacități necesare integrării ei în viața socială. Educația ca proces presupune plasarea educatului într-o poziție de subiect activ (care acționează și reacționează în același timp) și nu ca un simplu obiect inert.
Educația ca acțiune de conducere. Educația semnifică o conducere cu o destinație pozitivă, care țintește spre adevăr, spre bine și frumos, spre acțiune eficientă. Ea reprezintă dirijarea evoluției individului de la stadiul de ființă care are nevoie de asistență și care dispune de posibilități latente, spre stadiul de persoană formată, autonomă și responsabilă.
Educația ca interrelație umană și socială. Fiind o acțiune a omului asupra omului educația reunește într-un efort comun doi participanți (subiecți) educator și educat. Primul, o personalitate relativ constantă care-și asumă responsabilitatea de a-l ajuta pe cel ce se educă să cunoască, să știe, să progreseze.
Educația poate fi privită și ca o relație între generațiile adulte și generațiile tinere, între un grup social și un alt grup social.
Educația ca ansamblu de influențe. Educația se realizează nu numai prin influențe organizate ale școlii și altor factori educativi, ea cuprinde și influențe neorganizate, spontane ale mediului. De aceea educația poate fi definită ca un ansamblu de influențe deliberate și nedeliberate, nesistematice sau neorganizate care contribuie la formarea individului, la realizarea unor modificări pe plan fizic sau psihic ale omului și ale colectivității din care face parte. În această accepțiune, conceptul de educație înglobează întregul mediu de viață și de muncă, mediu care este sau poate fi educativ.
La definițiile precedente s-ar putea adăuga și altele. Fiecare definiție este însă unilaterală, pune accent pe un aspect sau altul. Corelând sensurile relativ diferite ale educației cuprinse în definițiile enunțate, se poate trage concluzia că educația este una din cele mai mărețe invenții ale geniului uman, invenție care ascunde în sine marile secrete ale perfecțiunii naturii umane. Prin forța ei de transformare a omului și de influențare a progresului social educația afirmă imense puteri, dar și considerabile responsabilități. Este vorba de responsabilitatea familiei, a școlii, a comunității, a statului, dar și a celui educat pentru formarea si devenirea sa.
Educația este un domeniu în care nu există loc pentru greșeli, căci prin educație influențăm și controlăm destinul individului, al propriului nostru tineret și viitorul națiunii. Dacă a educa înseamnă a transforma natura umană pe termen lung, aceasta impune obligația societății de a fi extrem de prudentă în opțiunile sale pentru un model sau altul de educație, căci transformările odată produse devin greu remediabile sau iremediabile.
2.1.2. Caracteristici ale educației
Educația reprezintă o componentă a existenței socioumane, o întâlnire între individ, societate și întreaga viață socială. ”Educația poate fi concepută într-un mod mai larg ca o întâlnire între individ și societate, și întreaga viață socială poate fi marcată de acest schimb permanent” (P.H. Chombart de Lauve, 1982, p.75). Un asemenea transfer neîntrerupt de informații de la societate la individ, ce se produce în calitatea relațiilor funcționale de subordonare ce se stabilesc între un element și sistemul din care face parte, acoperă o sferă ce o depășește pe cea a educației. Dacă prin esența ei educația incubă un transfer de valori de la societate la individ, diferențierea și delimitarea sa reclamă cu necesitate sublinierea acelor caracteristici care-i conferă o relativă autonomie, în comparație cu celelalte fenomene care participă sau mijlocesc acest transfer. Relativa sa autonomie se manifestă prin funcțiile specifice pe care le îndeplinește, prin structura și modul de desfășurare distincte a celorlalte fenomene sociale. În acest sens, vom porni de la o primă precizare, indispensabilă delimitării extensive, considerând educația ca un tip particular de acțiune umană (Ioan Nicola, 2003, p.19).
Educația este o actiune social-umană deoarece urmărește formarea unei personalități in funcție de cerințele obiective ale societății în care trăim si ale individului.
Din perspectiva desfășurării sale în timp autorul Ioan Nicola în cartea sa „Tratat de pedagogie școlară”(2003, ediția a treia, p.20) consideră că “ educația este un proces organizat, expresie a două laturi complementare – socializarea și individualizarea – proces ce înscrie ființa umană pe traiectoria ascendentă a umanizării sale”.
Din punct de vedere a socializării se insistă asupra presiunii pe care educația urmează s-o exercite asupra științei umane în virtutea unor imperative sociale, acestea fiind rezumate și exprimate în idealul social din care reiese, implicit, idealul educațional. Educația este astfel restrânsă într-un evantai de intervenții exercitate în mod organizat din exterior în vederea formării personalității umane, potrivit unui ”model” impus în virtutea unor deziderate sociale. Sub acest aspect personalitatea umană se construiește neîntrerupt cu ajutorul unui material care își are izvorul în lumea externă. Educație înseamnă astfel intervenție sau direcționare. De aici rezultă caracterul directiv al intervenției educatorului ca și rolul său de model în relațiile cu copilul.
Din punct de vedere a individualizării se insistă asupra dezvoltării acelor forțe care, aparținând eredității sunt, potențial, izvoare ale personalității viitoare. Sensul educației ar fi acela de asigurare a unor condiții prielnice de exprimare a personalității și nicidecum de direcționare autoritară a ei.
Dacă socializarea presupune intervenție din exterior spre interior, individualizarea presupune exprimarea liberă a tendințelor din interior, actualizarea acestora în manifestări și trăsături stabile și definitorii ale personalității umane. Altfel spus, socializarea imprimă educației un sens de modelare a personalității umane potrivit unei direcții prestabilite, pe când individualizarea imprimă educației un sens autonom prin stimularea potențialului individual. Socializarea pune accentul pe uniformizare (nivelare), în timp ce individalizarea pune accentul pe diferențiere.
Aristotel, în lucrarea sa ”Politica” consideră că educația ”trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare” (1924, p.189). Așadar, ea trebuie să pregătească viitori cetățeni, dar această pregătire trebuie să se facă diferențiat după modul în care cele trei aspecte ale sufletului (vegetativ, animal, rațional) se atribuie în rândul oamenilor. Această atribuire, pentru autorul “Politicii” este într-un fel predeterminată, la sclavi predomină sufletul vegetativ, iar la proprietarii de sclavi predomină sufletul rațional. Fiecărui tip de suflet îi corespunde un altfel de educație. Deci, în viziunea sa, educația ar fi o acțiune de “dăltuire” a ființei umane, asemenea unui sculptor care cioplește o marmură pentru a-i da formă.
Din punct de vedere psihologic socializarea pornește de la ”copilul în general”, în timp ce individualizarea are în vedere ”copilul concret”, sau, în terminologia pedagogică, în cadrul socializării elevul este ”subiect” al educației.
Generalizând cele de mai sus Ioan Nicola (2003. p.21) consideră că ”educația este un proces în cadrul căruia cele două laturi se află într-o relație de complementaritate. Socializarea și individualizarea se presupun reciproc. Educația se desfășoară în societate și acționează asupra constituirii și consolidării personalității umane. Societatea impune anumite imperative a căror realizare în procesul educațional devine posibilă numai prin raportarea lor la potențialul individual al celui educat. Reunirea laturilor opuse într-o realție de comlementaritate constiutuie esența educației”.
2.1.3.Definiții ale educației
Categorie fundamentală a pedagogiei, educația a fost definită în diverse moduri. Urmărind definițiile date de către cei mai de seamă reprezentanți din istoria pedagogiei, vom constata diferențe nu numai de nuanță, ci și de esență. Explicația o constituie complexitatea fenomenului educațional și existența unor perspective multiple de abordare a acestuia. Cele mai răspândite perspective sunt: perspectiva sociocentrică (cea a societății) și perspectiva antropocentrică (cea a copilului).
Punctul de plecare al concepției antropologice îl reprezintă presupunerea existenței unei naturi umane și invariabile, educația urmărind să stimuleze calitățile generale ale speciei umane atât cât permit potențialitățile cu care este înzestrată de natură. Oamenii educați urmează să își desfășoare activitatea în societate, să-și valorifice anumite roluri sociale. În mod obiectiv, asemenea roluri se multiplică, se diferențiază și se ierarhizează de la o etapă la alta a dezvoltării societății, fapt care impune ca educația să răspundă acestor trebuințe sociale, de aceea educația trebuie racordată la social. La cealaltă extremă, concepția sociocentrică interpretează educația prin prisma pregătirii omului pentru practicarea diferitelor roluri sociale. În concluzie, educația trebuie să asigure o pregătire eterogenă a membrilor săi în funcție de cerințele sociale tot mai stringente.
Plecând de la cele două perspective, prezentăm câteva dintre definițiile formulate pentru educație în literatura de specialitate:
”Educația este în esența sa, o acțiune umană și socială de transformare și modelare a naturii umane, acțiune ce se desfășoară în direcția facilitării și impulsionării evoluției individului spre stadiul de personalitate formată, autonomă, responsabilă, conformă cu valorile promovate la un anumit moment în societate” (C. Stan, 2001, p.83);
”Educația este un ansamblu de acțiuni desfășurate în mod deliberat într-o societate, în vederea transmiterii și formării, la noile generații, a experiențelor de muncă și viață, a cunoștințelor, deprinderilor, comportamentelor și valorilor acumulate de oameni până în acel moment”(***, Dicționar de pedagogie, 1979). (sursa Mușata Bocoș, Dana Jucan, 2008 p.22-23).
”Educația este o activitate socială complexă care se relizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni exercitate în mod conștient, sistematic și organizat, în fiecare moment un subiect-individual sau colectiv-, acționând asupra unui obiect-individual sau colectiv-, în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă și creatoare, corespunzătoare atât condițiilor istorico-sociale prezente și de perspectivă, cât și potențialului său biopsihic individual” (I.Nicola, 2003, p.25).
Pedagogul I.Gh.Stanciu, consideră că “educația este un proces organizat de socializare și individualizare a funcției umane în drumul său spre umanizare”.
Pentru pedagogul englez John Locke, educația se prezintă ”sub forma unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între educator și copil. Este indispensabil ca educatorul să cunoască zestrea naturală a copilului pentru ca pe această bază să intervină cu modalități potrivite, pentru a-l modela în concordanță cu prototipul omului în care se împletesc trăsături ale nobilimii și burgheziei” (un gentleman în acțiune)” (I.Nicola, 2003, p. 23-24).
„Educația e o voință de iubire generoasă față de sufletul altuia pentru a i se dezvolta întreaga receptivitate pentru valori și capacitatea de a realiza valori” (Spranger, 1930, p. 341-344, în Constantin Cucoș, 2006, p.40).
„Educația reprezintă un sistem de acțiuni și influențe deliberate sau nedeliberate, expicite sau implicite, care contribuie la formarea, modelarea, dezvoltarea și transformarea personalității indivizilor, indiferent de vârstă, în vederea atingerii anumitor finalități, stabilite în conformitate cu cerințele actuale și de perspectivă ale societății” (Miron I., 2011, p. 46).
Dumitru Salade scrie că „educația este suma influențelor pe care le-a suferit și le poate asimila individual omul (n.n) ” fapt pentru care pedagogia contemporană își lărgește viziunea asupra educației.
2.1.4. Funcțiile educației
Funcțiile educației desemnează ansamblul de operații și acțiuni care asigură realizarea activității de formare-dezvoltare a personalității umane la nivel de sistem. Conceptul de funcție a educației evidențiază caracterul specific activității de formare-dezvoltare a personalității umane, caracter rezultat în urma interacțiunilor retroactive și proactive realizate.
Derivă din implicațiile psihosociale ale activității de formare și dezvoltare a personalității umane și din finalitățile pedagogice stabilite la nivelul macrosistemului educațional, într-o anumită perioadă de dezvoltare a societății.
Analiza funcțiilor educației scoate în evidență complexitatea și importanța acesteia. Într-o societate democratică educația trebuie să fie în centrul vieții sociale, deoarece educația reprezintă un factor de progres și echilibru socio-cultural.
„Funcțiile constituie consecințele sociale ale activității de formare-dezvoltare a personalității angajate la nivel de sistem, în mod obiectiv, indiferent dacă acestea sunt sau nu intenționate, fiind realizabile în funcție de finalități prin acțiuni pedagogice organizate sau/și doar prin influențe pedagogice spontane, provenite din direcția câmpului psihosocial, situat și dezvoltat în context intern și extern (Sorin Cristea, 2010, p.152).
Autoarea Mușata Bocoș (2008, p.24) organizează funcțiile educației în două direcții date de analiza educației: în raport cu societatea și în raport cu individul .
Funcțiile educației în raport cu societatea sunt: transmiterea experienței sociale, funcția economico-socială, funcția culturală, funcția axiologică.
Transmiterea experienței sociale. Fiecare individ transmite mai departe experiența socială acumulată până în momentul respectiv în societate, dar totodată poate să contribuie la îmbogățirea și dezvoltarea sistemului de valori. Aceste valori trebuie să fie bine definite și asimilate de către individ dobândind o experiență care să ajute la integrarea socială.
Funcția economico-socială a educației vizează formarea și dezvoltarea personalității umane în cadrul procesului de producție, ca principală forță de muncă. Această funcție urmărește valorificarea potențialului bio-psiho-social al personalității în vederea integrării sale într-o activitate productivă. Întotdeauna a existat o relație între economie și educație, respectiv între educație și piața muncii, deoarece acești doi factori trebuie să fie în corelație, condiționându-se reciproc. Formarea individului ca resursă umană este un proces complex și presupune, pe lângă asimilarea de cunoștiințe, abilități profesionale și formarea de însușiri morale, atitudini, trăsaturi de voință și caracter.
Funcția culturală și funcția axiologică vizează formarea și dezvoltarea personalității umane în cadrul procesului de selectare, de transmitere și de asimilare a valorilor spirituale dar mai ales de dezvoltare și valorizare a potențialului de creație culturală. Indivizii educați sunt capabili să înțeleagă, să evalueze adevăratele valori și să valorifice la maxim ceea ce asimilează în propria dezvoltare. Funcția culturală se realizează atât în educația formală, cât și prin educația informală, activități extradidactice. Mediul ambient, grupul de elevi, familia contribuie și ea cu propriul său sistem de valori, față de care școala are alte considerații. Școala deși are rolul de a realiza performațe cognitive la elevi, are și datoria de a coopera convergența între educația formală și cea informală. Analizând multiple evenimente ce au loc, aspecte cu care se confruntă elevii în diferite dialoguri în grup sau la orele de educație civică, elevii trebuie să-și formeze criterii de selecție a valorilor din spațiul social.
Funcțiile în raport cu individul sunt: funcția de dezvoltare a potențialului biopsihic al individului, funcția de socializare, funcția de profesionalizare.
Funcția de dezvoltare a potențialului biopsihic se referă la faptul că fiecare individ se naște cu o zestre ereditară, care, pe parcursul evoluției sale se dezvoltă în funcție de mediul în care trăiește. Aici intervine educația, corectând sau dirijând direcția valorificării optime a predispozițiilor native, a potențialului biopsihic cu care este înzestrat individul.
Funcția de socializare se referă la modul în care contribuie educația la socializarea și integrea elevilor în societate. Școala are un rol decisiv în acest proces de socializare în primul rând prin structurarea copiilor în clase de 20-25 de elevi și prin asigurarea unui sistem de relații benefice. Prin socializare individul achiziționeză, interiorizează și reintegrează în structura sa valori, atitudini, experiențe, conduite care-i permit adaptarea și integrarea în societate. Astfel socializarea este procesul în care tot ce nu este înnăscut se asimilează prin învățare.
Școala oferă numeroase metode de socializare prin interacțiunile dintre colegi, elevi-cadre didactice, jocuri de rol cu diferite sarcini care-i pun în situația să relaționeze în paralel cu respectarea diferențierii și individualizării fiecăruia. Această funcție se referă și la formarea capacității de adaptare la schimbările produse în societate iar elevii trebuie să-și regleze comportamentul în funcție de aceste schimbări, în consecință lipsa de cunoaștere poate duce la ”criza de adaptare”.
Funcția de profesionalizare se referă la faptul că fiecare individ trebuie să dobândească un sistem de cunoștințe, să-și modeleze sisteme de priceperi, deprinderi, abilități, capacități necesare punerii în practică a unor profesiuni social utile. Profesionalizarea însemnă pregătirea specializată care se face în cadrul educației de către personal calificat. În pregătirea profesională un rol foarte important și indispensabil în are autoeducația. ”Cu profesionalizarea, sustine R.Hubert, se desavârșește socializarea individului (1965, p. 378)”.
Funcțiile educației trebuie astfel realizate încât să se asigure modelarea omului atât pentru o activitate social-utilă eficientă, cât și pentru una în schimbare, flexibilă și creativă în concordanță cu exigențele contemporane și ale viitorului privind formarea personalității și profesionalității creative.
2.2. Conținuturile generale ale educației (educația intelectuală, morală, estetică, religioasă, fizică, profesională)
Astăzi mai mult ca oricând, într-o societate caracterizată printr-o dinamică accelerată, a schimbărilor structurale, dar si a profunzimii acestor schimbări, a plasării omului în centrul izbucnirilor tehnologice, ridică în permanență noi sarcini educației cărora aceasta trebuie să le facă față.
Din perspectivă pedagogică toate aceste sarcini impun schimbarea viziunii asupra educației prin adoptarea unor restructurări de esență în cadrul idealului educațional. Așadar Ioan Nicola (2003, p.202) consideră că „idealul educațional urmează să proiecteze ca deziderate fundamentale necesitatea valorificării și desăvârșirii potențialului uman, formarea unei personalități armonioase și creatoare, a omului de acțiune ca agent activ al vieții sociale”.
Omului din societatea actuală i se solicită multă creativitate, spontaneitate, adaptare la tot ceea ce este nou, inteligență, competență profesională, orientarea spre valori morale și estetice, dezvoltare fizică menită spre a-l face apt de muncă. Toate aceste acțiuni educaționale specifice susceptibile de a dezvolta personalitatea umană formează obiectul de studiu al noilor conținuturi ale educației.
Pedagogul francez Rene Hubert distinge următoarele conținuturi (sau discipline cum le numea el) ale educației: educația intelectuală, morală, estetică, religioasă, fizică, profesională.(1965)
Aceste conținuturi ale educației alcătuiesc un sistem, în primul rând pentru că procesul dezvoltării individuale, formarea și modelarea personalităților au caracter complex și unitar; acest sistem este dinamic și mobil, în sensul că se structurează permanent și se poate îmbogăți cu noi dimensiuni ale educației în funcție de noile provocări, probleme și nevoi ale lumii contemporane, dar și de alte criterii. În al doilea rând, raporturile dinamice dintre componentele structurii personalității fac necesară o educație integrală, un dinamism al dimensiunilor educației și, implicit al componentelor acțiunilor educaționale (sursa Mușata Bocoș, Dana Jucan, 2008 p.33).
Deși conținuturile educației reprezintă un sistem, pentru înțelegerea lor se va realiza o tratare individuală succintă, arătând importanța și obiectivele fiecăruia.
2.2.1. Educația intelectuală reprezintă aceea componentă a educației care, prin intermediul valorilor adevărului științific și umanist pe care le prelucrează, contribuie la dezvoltarea tuturor capacităților intelectuale, funcțiilor cognitive și instrumentale, schemelor asimilatorii, stucturilor operatorii, precum și a tuturor influențelor care declanșează, orientează și susțin activitatea obiectului educațional îndreptată în această direcție ( Mușata Bocoș, Dana Jucan, 2008 p.33).
Din această perspectivă Sorin Cristea (2006, p.145) consideră că termenul de educație intelectuală poate fi echivalat cu cel de „educație științifică”.
Analizând definiția de mai sus putem desprinde două aspecte esențiale și complementare ale educației intelectuale: unul informativ, care face referire la cantitatea și calitatea informației științifice și umaniste ce urmează să fie transmisă și asimilată, iar celălalt formativ, ce are în vedere efectele asimilării acestei informații asupra intelectului uman în dezvoltarea sa (Ioan Nicola 2003,p.210). Pe baza celor două aspecte unii teoreticieni susțin că, este important în educația intelectuală, acumularea unei cantități cât mai mari de cunoștințe care să-i ofere omului posibilitatea de a răspunde solicitărilor externe prin simple asociații de idei, astfel răspunsurile devin mai sigure si mai pronunțate, iar alții consideră că preocuparea fundamentală a acestei educații trebuie să fie îndrumarea și stimularea dezvoltării intelectului, așadar nu este important ceea ce predăm, ci faptul dacă prin predare cultivăm capacitățile intelectuale ale copilului. Nu ne poate fi indiferent cum asimilează elevii informația și cum o prelucrează pentru a le integra în sisteme tot mai largi. Munca intelectuală presupune deci anumite tehnici instrumental acționale indispensabile desfășurării ei cu un randament ridicat. Familiarizarea elevilor cu asemenea tehnici înseamnă din punct de vedere pedagogic a-i învăța să învețe.Tehnica muncii intelectuale “reprezintă un ansamblu de prescripții privind igiena, organizarea și metodologia muncii intelectuale, elaborate în scopul reducerii efortului și al măririi randamentului acestei munci” (S.Lăzărescu, 1973, p. 37), (Ioan Nicola,2003,p.226).
Educația intelectuală contribuie la pregătirea generală și fundamentală a omului asigurând cultura în general și capacitățile intelectuale necesare oricărei activități: spiritul de observație, imaginația, gândirea, memoria, atenția etc. Toate acestea facilitează, după cum susține R. Hubert, adaptarea individului la cele trei planuri ale realității: fizic, social și spiritual.
Formarea intelectuală a persoanelor este realizată treptat în școală, liceu, apoi întreaga viață având ca strategie studiul individual. Un profesionist, indiferent în ce domeniu lucrează, care are o educație intelectuală largă și temeinică are resurse și disponibilități deosebit de mari în însușirea și apoi practicarea profesiunii (Ioan Bontas, 2008, p.77).
Educația intelectuală are la bază două finalități majore: dezvoltarea potențialului cognitiv al individului (se referă la gândire, componentele structurale, operațiile și calitățile acesteia) și dezvoltarea comportamentului intelectual (se referă la strategiile de procesare eficientă a informației, la abilitățile de activitate intelectuală, precum și la strategiile și abilitățile metacognitive).
Cele două finalități fundamentale determină alte obiective specifice (C. Stan, 2001, p. 113): „cultivarea și exercitarea capacităților cognitive generale, cunoașterea, înțelegerea și utilizarea adecvată a terminologiei științifice, dezvoltarea capacității de înțelegere și rezolvare a problemelor, dezvoltarea creativității, a independenței și a autonomiei cognitive a subiectului uman, dezvoltarea motivației pentru învățare, a curiozității și a dorinței de cunoaștere, cultivarea și dezvoltarea unui stil de muncă intelectuală adecvat fiecărui elev, formarea și dezvoltarea diverselor abilități specifice activității intelectuale (abilitatea de a face un rezumat, de a analiza un material, de a realiza o sinteză etc.).”
Prin intermediul educației intelectuale se urmărește formarea personalității independente din punct de vedere intelectual, cu capacitate de autodezvoltare, autogestionare și automonitorizare cognitivă. Independența intelectuală a unui individ se bazează pe independența gândirii și a rațiunii, respectiv a nu depinde de punctele de vedere a altora, a procesa informația în mod individual, a fi original, critic, curajos și obiectiv (Mușata Bocoș, Dana Jucan, 2008 p.34).
Evoluția societății contemporane impune sporirea ponderii elementelor intelectuale în toate domeniile profesionale pentru că numai așa se poate obține o activitate productivă eficientă, creatoare, în folosul societății.
2.2.2. Educația morală înfățișează acea dimensiune a educației care are ca scop formarea profilului moral al personalității și al comportamentului socio-moral al omului. În condițiile societății contemporane, când relaționarea între indivizi întâmpină diverse probleme de etică și comportament apare importanța educației morale strâns legată de dezvoltarea democrației, de drepturile omului.
Conduita morală nu face parte din bagajul genetic al omului, aceasta se formează prin educație morală. Pentru ca omul să devină om în adevăratul sens al cuvântului, să devină o personalitate cu o conștiință morală înaltă, și cu o conduită demnă civilizată, trebuie să fie participant la un proces valoros și susținut de formare morală. Marele pedagog Jean Amos Comeniu-Komesnki spunea că „omul ca să devină om trebuie format ca om” (Didactica Magna, E.D.P., București, 1970, p.31), (sursa Ioan Bantoș, 2008, p. 82).
Conștiința morală este dimensiunea conștiinței care cântărește actele umane sub aspectul valorii lor raportate la bine sau la rău. Conștiința morală prezentată de Mușata Bocoș include componente cognitive (noțiuni morale, cunoștințe morale, reprezentări morale, principii morale, judecăți morale) componente afective (emoții și sentimente morale) și componente volitive (trăsături de voință).
După Sorin Cristea (2006, p.142) „educația morală reprezintă acea dimensiune fundamentală a activității de educație orientată în direcția formării – dezvoltării conștiinței morale a personalității care vizează optimizarea raporturilor sale cu lumea și cu sine, la nivel teoretic (prin interiorizarea valorilor generale ale binelui moral) și practic (prin aplicarea valorilor generale ale binelui moral)”.
Obiectivele educației morale
Formarea conștiinței și gândirii morale, în spirit democratic se realizează prin dobândirea de cunoștințe morale care necesită însușirea conținutului moralei a principiilor ei, inclusiv a conceptelor de democrație, de stat, de drept, de patriotism, de umanism, de disciplină conștientă, de dragoste de muncă, de căsătorie și familie, însușirea principiului cooperării, al respectului reciproc comportării civilizate, etc.
Tot un mijloc de realizare a primului obiectiv este formarea de convingeri și sentimente morale, aceasta presupune transformarea noțiunilor și normelor morale, în trăiri afective înalte, demne care să se învârtă în jurul binelui, transformându-se la rândul lor în convingeri și sentimente morale, aceasta făcând legătura între trăirea afectivă și rațiune. În societatea democratică, omul trebuie să înțeleagă și să trăiască afectiv normele moral-civice sub forma de convingeri și sentimente patriotice, umaniste, de muncă, de competiție loială, de cooperare, de respect, întrajutorare și altele.
Formarea conduitei și a trăsăturilor de voință și de caracter – formarea conduitei, adică a deprinderilor și obișnuințelor morale, înseamnă transpunerea zi de zi a normelor și cunoștiințelor în fapte morale, în deprinderi și obișnuințe morale. Degeaba unii tineri știu ce însemnă cinstea dacă nu ajunge să o transforme într-o faptă morală.
Formarea trăsăturilor de voință înseamnă a forma calități și capacități de orientare, rezolvare și înfăptuire a unei acțiuni constructive la baza cărora să stea motivațiile și actele de deliberare rațională demnă dovedind astfel următoarele calități de voință: a persevera, a dobândi hotărâre și calitățile de decizie, de a nu dezarma etc., toate acestea pot fi și trebuie educate.
Formarea trăsăturilor de caracter (termenul de caracter provine din grecescul chararacter – tip, pecete, semn, trăsături, particularitate și fel de a fi). Caracterul este ansamblul trăsăturilor psiho-comportamentale esențiale și stabile ale personalității umane prin care se manifestă în relațiile și situațiile sociale. Dintre calitățile sau trăsăturile omului de caracter ce pot fi educate menționăm: cinste, sinceritate, modestie, curaj, spirit de independență și inițiativă constructivă, atitudine și manifestare demnă față de realitate, față de sine, față de cei din jur și față de societate, principialitate, dreptate, prietenie adevărată, comportament demn, civilizat etc.
Înțelegerea caracterului complex al vieții sociale, al rolului normelor sociale și a libertății de acțiune presupune formarea și dezvoltarea capacității de autoeducație moral-civică, în concordanță cu cerințele democrației si ale drepturilor omului. Autoeducația moral-civică este cerută de evoluția psihică și morală a copilului, care nu cunoaște întreruperi. Cerințele educației morale se înnoiesc în funcție de etapele de dezvoltare a copilului (Ioan Bontaș, 2008, p.3).
Aceste metode vor fi adaptate la particularitățile de vârstă a acelor educați întrucât cunoștiințele morale au caracter abstract.
2.2.3. Educația estetică
Termenul provine din limba greacă în care „aisthesis”, „aisthetikos” înseamnă percepție, senzație, ceva ce se referă la sensibil plăcut și frumos.
„Educația estetică urmărește cunoașterea valorilor estetice, formarea capacității de a aprecia și gusta frumosul, dezvoltarea aptitudinilor artistice. Prin conținuturile lor valorile estetice ajută la lărgirea sferei de cunoaștere a realității, la educarea aspirației și a dorinței de a introduce elementele frumosului în viața cotidiană, în adoptarea unei atitudini civilizate și sensibile în relațiile cu ceilalți” (Ioan Nicola, 2003, p. 206).
Formarea unei personalități armonios dezvoltate presupune orientarea demersurilor instructiv formative nu doar asupra dimensiunii cognitive sau morale a acesteia, ci și asupra celei estetice. Această necesitate devine tot mai evidentă în condițiile actuale, când între estetic și celelalte laturi ale dezvoltării personalității se stabilesc raporturi de interdeterminare tot mai consistente (sursa www.scritube.com Dimensiunile educației).
Educația estetică urmărește proiectarea și realizarea activității de formare și dezvoltare a personalității umane în funcție de următoarele categorii valorice specifice (Mușata Bocoș, Dana Jucan, 2008, p.38):
idealul estetic exprimă modelul de frumos spre care tinde societatea;
simțul estetic exprimă capacitatea omului de a percepe, de a reprezenta și de a trăi frumosul;
gustul estetic exprimă capacitatea omului de a explica, de a înțelege și de a iubi frumosul;
spiritul de creație estetică exprimă capacitatea omului de a crea frumosul la nivelul artei, societății, naturii.
Obiectivele generale și specifice ale educației estetice:
receptarea frumosului din artă, natură, societate prin mijloace senzoriale (percepție, estetică), raționale, (cunoașterea estetică), afective(sentimentele estetice), motivaționale (interesele estetice), integrate la nivelul gustului estetic;
evaluarea frumosului din artă, societate, natură, prin formarea atitudinilor estetice și a capacitații de decizie estetică (a discernământului estetic);
crearea frumosului prin artă, societate, natură la nivel de proces și produs, caracteristica generală a personalității umane, cu semnificație individuală, particulară, socială.
În opinia lui Ioan Bantoș, “educația artistică este componenta de bază a educației estetice care urmărește formarea calităților estetice ale personalității prin intemediul artei.” Arta cuprinde: pictura, spulptura, gravura, muzica, literatura, filmul, teatrul, desenul, dansul.
În ceea ce privește educația estetică, orice operă de artă include un mesaj ce se transmite printr-un limbaj propriu. Caracteristic acestui mesaj este faptul că, în procesul receptării se resimte asupra laturilor și zonelor personalitații umane: intelectuală, afectivă, morală etc. Fundamentul educației estetice constă tocmai din acest proces de comunicare între „obiectul estetic” și subiectul care receptează. Finalitatea pedagogică a comunicării este dată de valoarea estetică cu care este înzestrat acest „obiect”. Astfel, diferite calități ale unor lucruri, obiecte sau ale naturii în ansamblul său pot deveni valori estetice numai ca urmare a prezenței subiectului.
În consecință, “educația estetică urmărește pregătirea elevului pentru actul de valorificare (receptare, asimilare) și cel de creare a valorilor estetice” (sursa Ioan Nicola, 2003, p.369).
În planul educației artistice școala are sarcina de a depista copii cu diverse aptitudini și de a asigura condiții și mijloace necesare pentru dezvoltarea acestora. Elevii trăiesc, simt, înțeleg frumosul și crează în jurul lor o lume proprie în sfera imaginației, afectivității, armoniei. Cele mai semnificative influențe vizează procesul de socializare al copiilor, capacitatea de comunicare interumană, formarea și rafinarea intelectului ca structură rațională, organizarea timpului liber într-un mod plăcut și eficient, stimularea inițiativei de a practica arta, angajarea în diferite competiții etc.
Stimulând expresivitatea și originalitatea, educația estetică se află pe linia unei pedagogii a creativității. Aceasta dezvoltă elevilor aspirația lucrului de bine și frumos, simțul echilibrului, simplitatea comportării civilizate, curajul etc. Sigur toți copii știu să cânte, să deseneze, dar nu toți pot desfășura aceste activități cu același grad, deosebirile calitative fiind evidente. Cunoașterea acestor deosebiri este indispensabilă în cadrul școlii. Aptitudinile artistice se dezvoltă numai prin exersare, de aceea, o altă sarcină a școlii este de a iniția elevii de timpuriu cu tehnicile diferitelor arte, antrenarea lor în exercițiile de creație, stimuarea lor, iar în cazul elevilor care manifestă deosebit talent, îndrumarea spre școliile speciale de artă. Înființarea școlilor speciale de artă pentru copii cu aptitudini în domeniul artelor plastice, al muzicii și coregrafiei este o dovadă în acest sens. Descoperirea și cultivarea talentelor de la cea mai fragedă vârstă are nu numai o importanță pedagogică, ci si una națională și socială. Majoritatea talentelor, aptitudinilor diferă de la un gen de artă la altul și de la o vârstă la alta și implicit mijloacele educației estetice vor fi diferite (sursa Ioan Nicola, 2003, p.368).
2.2.4. Educația fizică „este o componentă importantă a formării personalității, care urmărește să asigure dezvoltarea armonioasă și sănătoasă a organismului” (Ioan Bontaș, 2008,p. 91).
În viziunea lui Sorin Cristea, educația fizică capătă o altă denumire și anume educația psihofizică, care evidențiază importanța unei valori generale fundamentale pentru existența umană: sănătatea fizică și psihică. Această valoare asigură conținutul general al oricărei activități cu finalitate pedagogică, în direcția dobândirii și îmbunătățirii permanente „a stării de echilibru și de funcționare a organismului” în ansamblul calităților sale psihice, fiziologice, anatomice (Rene Hubert, 1965, p. 320).
Educația psihofizică constituie astfel, activitatea de formare – dezvoltare a personalității prin valorificarea deplină a potențialului anatomo-fiziologic și psihologic al omului în „condiții igienico-sanitare” specifice societății moderne și postmoderne, care solicită „o minte sănătoasă într-un corp sănătos” (Sorin Cristea, 2010, p. 231).
Obiectivele pedagogice ale educației psihofizice respectă aceeași logică de proiectare exersată ca și în cazul celorlalte conținuturi generale ale educației.
După gradul de generalitate avem:
obiectivul general – formarea – dezvoltarea constiinței psihofizice printr-o cultură (psihică și fizică, medicală igienico-sanitară, sportivă) adecvată;
obiectivele specifice educației estetice: formarea, dezvoltarea conștiinței psiho-fizice practice, teoretice;
obiectivele concrete ale educației psiho-fizice rezultate din operaționalizarea obiectivelor specifice, în cadrul procesului de învățământ dar și în afara acestuia.
Obiectivele specifice educației psiho-fizice
consolidarea dezvoltării biologice a personalității umane;
stimularea dezvoltării psihice a personalității umane.
Primul obiectiv specific implică:
formarea dezvoltarea deprinderilor și a capacităților motrice (spritul de observație, atenția gândirea etc.);
definitivarea conduitei igienico-sanitare în condiții de normalitate și pentru corectarea unor deficiențe fizice;
valorificarea capacităților speciale la nivelul activităților sportive.
Cel de-al doilea obiectiv implică:
corelarea sarcinilor privind dezvoltarea biologică echilibrată cu cele de dezvoltare psihică echilibrată (cognitivă – afectivă – volitivă);
dezvoltarea atenției concentrate spiritului de observație, gândirii flexibile, prin exerciții și acțiuni care stimulează independența și creativitatea în activitate;
dezvoltarea stărilor afective pozitive provocate de mobilizarea energetică generală și specială (bucuria reușitei, încrederea în forțele proprii, vioiciune etc.);
educarea voinței în condiții de competitivitate cu numeroase obstacole interne și externe (perseverența, curajul, dorința de a face totul pentru reușită);
valorificarea potențialului temperamental, aptitudinal și caracterial (cinstea, corectitudinea, modestia, acceptarea loială a regulilor);
Strategiile educației psihofizice evoluează în jurul metodelor bazate pe acțiune: exercițiul, jocul (didactic, cu roluri, de creație), activități practice, studiul de caz etc. Mai pot fi puse în valoare, ca metode sau procedee, diferite tehnici didactice de: observare, demonstrație, exercițiu algoritmizat sau problematizat, instruire programată (Sorin Cristea, 2006, p. 161).
Educația fizică este în strânsă legătură cu celelalte laturi (conținuturi) ale educației, în sensul că înfăptuirea sarcinilor uneia dintre ele asigură câmp prielnic de acțiune pentru celelalte, după cum fiecare latură este influențată de acțiunea celorlalte laturi (Ioan Nicola, 2003, p. 207).
Ioan Nicola a tras concluzia că „educația fizică contribuie la înfăptuirea unității biopsihice a personalității umane prin dezvoltarea fiecărei componente a acestei unități și asigurarea unei armonii între ele”.
În practicarea educației fizice și sportului trebuie respectate anumite cerințe: antrenarea elevilor la un număr rațional de activitați de educație fizică, evitarea activităților periculoase, măsuri de protecție, asigurarea condițiilor de timp, îmbinarea rațională a educației fizice și sportului cu învățătura și munca etc.
Desigur, pentru sportul profesionist există alte cerințe și reguli speciale,care sunt stabilite de reglementări speciale , evitându-se orice fel de violență.
În societatea contemporană, se încearcă să se acorde educației fizice un loc corespunzător în școală deoarece are o contribuție asemanătoare cu a celorlalte discipline, în formarea personalitații si anume formarea unor oameni sănătoși, rezistenți, cu capacitate de muncă eficientă și creativă și cu o viață îndelungată (Ioan Bontaș, 2008, p. 91-92).
2.2.5. Educația religioasă
Religia, cam tot atât de veche ca și conviețuirea umană este ca „fapt social” un temei al celor mai profunde reflecții umane, expresia dorinței esențial umane și continue de a cunoaște, de a afla, de a se îndoi de ceea ce a aflat, tocmai pentru a căuta și verifica noi adevăruri. Diversitatea faptelor religioase a produs în mod inevitabil o diversitate a teoriilor referitoare la acest domeniu. Dintre autorii care și-au consacrat o parte de activitate pentru analiza și studierea religiei sunt: A. Comte, E: Durkheim, Claude Levi-Strauss, Mircea Eliade etc..
Datorită diversității și universalității faptului religios s-a introdus educația religioasă. De la cea mai fragedă vârstă copilul se confruntă, în familie și în mediul social, cu expresii concrete ale fenomenului religios. O atitudine neutră și indiferentă a educatorului ar fi în detrimentul elevilor sau a personalităților în devenire din societatea contemporană (sursa Ioan Nicola, 2003, p. 235-236).
În lucrarea „Les formes elementaires de la vie religieuse”, apărută în 1912, E. Durkheim denumește religia ca fiind „un sistem de credințe și practici legate de lucruri sacre, adică separate de lumea oamenilor, interzise, dar în același timp credințe și practici care unesc într-o aceeași comunitate morală, numită Biserică, pe cei care aderă la ele” (apud M. Meslin,1933, p. 63).
Educația religioasă, aflată în strânsă legătură cu cea intelectuală și mai ales cu cea morală și civică, presupune existența unei dimensiuni transcedente. Valoarea fundamentală, rezultatul și condiția sine qua non în educația religioasă este libertatea omului, fiind exclusă orice formă de constângere sau de supunere.
Religia constituie legătura liberă, conștientă și personală cu Dumnezeu, bazată pe iubire și libertate și manifestată prin diferite forme de cinstire a Lui, în mod particular și public: rugăciunea rostită și cântată, participarea la slujbe și diferite ceremonii religioase, aducerea de daruri ș.a. Toate religiile au însă un element comun și o caracteristică esențială, „experiența sacrului și prezența unei divinități” (M.Bocoș, D. Opriș, M. Opriș, 2006).
O definiție complexă elaborată de M. Bocoș, D. Jucan, ( 2008, p. 40 ) arată că: „educația religioasă reprezintă acțiunea specific umană bazată pe intervenții exterioare organizate, conștiente din partea celor care o realizează, respectiv educatorii, preoții, biserica, în scopul formării și dezvoltării personalității umane din perspectiva unor valori specifice, religioase, adică al formării și dezvoltării religiozității”.
Educația religioasă, prin analogie cu cea intelectuală, înglobează două sarcini,una informativă și alta formativă.
Sensul informativ al acestei componente se referă la asimilarea unei culturi religioase, cuprinzând multiple informații despre istoria diverselor religii și credințe pe care le-a cunoscut istoria umanității, despre principalele tensiuni și neînțelegeri ce au avut loc etc.
Informațiile transmise elevilor vor fi structurate în funcție de vârstă, astfel la clasele mici educația religioasă se va realiza prin povestiri și istorisiri, accentul căzând pe educația morală iar în clasele gimnaziale și mai ales în cele liceale, se vor trata teme specifice culturii religioase, istoriei religiilor cu reflecții filozofice.
Sensul formativ al educației religioase se exprimă, atât prin implicarea tuturor proceselor psihice în descifrarea și trăirea sensurilor adânci ale existenței cât și prin valorificarea substratului moral intrinsec al valorilor religioase (sursa Ioan Nicola, 2003, p. 240).
Este o necesitate ca educația religioasă să se realizeze în relație cu celelalte laturi ale educației, ci idealurile societății democratice și statului de drept, asigurând manifestarea spiritului de toleranță, înțelegere și respect reciproc între cetățenii de credințe și religii diferite, înlăturându-se prozelitismul religios și orice formă de fanatism, intoleranță și practici de cult inumane.
2.2.6. Educația profesională vizează ansamblul formelor de pregătire și perfecționare în vederea realizării activităților profesionale, forme care presupun însușirea anumitor cunoștințe teoretice, formarea de abilități (priceperi și deprinderi) profesionale și competențe profesionale specifice, transmiterea de valori etice și de comportament social necesare activității profesionale alese.
Finalitățile generale ale educației profesionale sunt (M. Bocoș, D.Jucan, 2008, p. 41):
formarea unui orizont de cunoaștere, cultural și tehnologic comprehensiv cu privire la anumite profesii;
dezvoltarea unor capacități, abilități (priceperi, deprinderi) și competențe necesare exercitării profesiei;
stimularea dorinței de cunoaștere în domeniul profesional, dezvoltarea intereselor profesionale care să stea la baza perfecționării și autoperfecționării continue.
Succesul profesional este condiționat de dragostea față de profesia aleasă deoarece munca trebuie făcută „din (cu) plăcere și nu din constângere”, doar astfel se pot obține în mod constant rezultate valoroase.
Educația profesională face din om o ființă utilă pentru societate și totodată pune în valoare toate calitățile și aptitudinile pe care le deține, dovedind autonomie în activitatea pe care o desfășoară. De aceea este absolut necesar ca orice tânăr, să-și obțină prin studiu o profesie (o meserie) (Ioan Bontaș, 2008, p. 79-80).
Formele de realizare a educației profesionale se diferențiază de la un ciclu curricular la altul, aflându-se în continuă înbunătățire și modernizare. Spre exemplu, orientarea școlară și profesională, respectiv orientarea vocațională reprezintă „un ansamblu de acțiuni și influențe pedagogice, sociale, medicale, etc. ce se exercită în mod continuu, cu scopul realizării de către indivizi a opțiunilor școlare și profesionale în concordanță cu particularitățile personalităților lor și cu cerințele contextului social la care se raportează”. Orientarea se întemeiază, din punct de vedere psihologic, pe ideea potrivit căreia, opțiunea aparține în întregime personalității. Preocuparea pentru depistarea și cultivarea diverselor competențe de care personalitatea dispune, concomitent cu dirijarea lor în direcția viitoarelor opțiuni, reprezintă la un loc aspectul educativ al orientării.
În procesul de orientare se implică cele trei categorii de fenomene psihologice:
intelectuale;
afectic-motivaționale;
volitiv-caracteriale;
Cele intelectuale se referă la dezvoltarea aptitudinilor generale și speciale, a calităților proceselor psihice de cunoaștere, la formarea unui stil individual de muncă, la aprofundarea unor cunoștințe a elevilor despre un domeniu al realității.
Cele afectiv-motivaționale înglobează tot ce poate reprezenta un mobil în realizarea acțiunii: interese, năzuințe, înclinații, preferințe, aspirații, atracții, ideal profesional etc.
Cele volitiv- caracteriale sunt indispensabile pentru mobilizarea personalității în vederea realizării scopurilor, dorințelor și aspirațiilor sale. Aceste calități cum ar fi: perseverența, consecvența, dragostea față de muncă își pun amprenta asupra oricărei activități umane.
Orientarea profesională se întemeiază ținând cont de condițiile sociale și particularitățile dezvoltării societății contemporane, în general, a realităților naționale, în special.
Principalii factori care contribuie în orientarea școlară și profesională sunt: școala, familia, mass media și elevul ca subiect de acțiune. Colaborarea dintre școală și familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ține de orientarea copilului, ci și înarmarea părinților cu toate problemele pe care le comportă această acțiune. Mijloacele mass media ocupă un loc foarte important în acest sens. Accesul la informații prețioase într-o formă accesibilă, cu privire la multe aspecte – pedagogice, medicale, sociologice și economice – pe care le solicită o profesie sau alta, influențează într-o oarecare măsură alegerea făcută.
Opțiunile profesionale trebuie raportate la realitate, fundamentate în primul rând pe „rezultatele posibile într-un domeniu oarecare, în concordanță cu aptitudinile individuale și cerințele sociale. Alegerea corectă a unui tip de școală sau a unei profesiuni este posibilă numai printr-o decizie întemeiată pe autocunoaștere și confirmată prin autorealizări cu implicații sociale, îndeosebi”(Ioan Nicola, 2003, p. 364).
2.3. Noile educații – educația, prin finalități și conținut, trebuie să se adapteze exigențelor și evoluțiilor societății naționale și internaționale și să contribuie la soluționarea problemelor cu care se confruntă diferite societăți. Societatea modernă și postmodernă a determinat în sfera culturii, politicii, comunității, economiei etc. un număr mare de imperative la care se așteaptă răspunsuri. Astfel, pe lângă dimensiunile/laturile tradiționale ale educației, au apărut aceste răspunsuri care constituie „noile educații” (M.Bocos, D.Jucan, 2008, p.42).
În condițiile de azi, o educație autentică este îndreptată spre rezolvarea unor situații posibile, anticipate de tendințele de evoluție ale societății moderne și postmoderne, bazată pe cunoaștere, pe informatizare. Așadar, „ politica educațională este tot mai mult înțeleasă ca arta de a face posibil necesarul” (Sorin Cristea, 2006, p. 169).
Preocupările și eforturile teoreticienilor și practicienilor educației sunt orientate spre a actualiza finalitățile conținuturile, metodologia, mijloacele de învățământ etc., în acord cu dinamica social-politică, cultural-filozofică, economică, tehnologică ș.a. Dar toate acestea nu mai sunt suficiente, fără centrarea eforturilor la nivel global al sistemelor educaționale moderne și postmoderne. Ceea ce implică studierea viitorului posibil, construirea proceselor educative în perspectiva tendințelor și exigenților viitorului, afirmarea puternică a caracterului anticipativ al educației constituită și afirmată ca un puternic factor de progres social.
Datorită ritmurilor de evoluție ale vieții social-economice, cultural-politice etc., se impune cu necesitate formarea unei „personalități optimale” , o personalitate flexibilă în gândire, acțiune și conduită, capabilă să se adapteze unor contexte în continuă schimbare. Astfel, oriunde în lume, se afirmă că „învățarea continuă” a devenit o necesitate fundamentală pentru progresul națiunilor. De asemenea, se consideră că asimilarea și aplicarea achizițiilor metologice ale științei, tehnicii și tehnologiei moderne constituie o treaptă necesară în formarea ființei umane, dar insuficientă. Acestea se cer a fi completate de capacități anticipativ-predictive și constructiv-creatoare, care stimulează formarea și dezvoltarea unor calități, cum ar fi capacitatea de inițiere și de stăpânire a schimbărilor fundamentale în diferite situații concrete, operaționale.
Valorificarea capacităților creatoare ale unui individ la nivelul cel mai înalt al propriilor posibilități a devenit o preocupare comună în toate statele lumii. „Pentru ca națiunile să supraviețuiască, individul trebuie să gândească creator”, această afirmație este indispensabilă educației moderne și postmoderne, în special în societatea bazată pe cunoaștere, pe informatizare.
În acest context, calea spre progres trece, în domeniul științelor educației, de la prospectiva educațională, la educația prospectivă care este necesară pentru observarea și valorificarea deplină a problematicii aflată în legătură directă și indirectă cu „noile educații”.
„Prospectiva educațională reprezintă acțiunea de cercetare stiințifică interdisciplinară, sistematică a educației, realizată din/în perspectiva viitorului care este imaginat și anticipat, prin elaborare de construcții și modele” (Ionescu, Miron, Instrucție și educație, paradigme, strategii, orientări și modele, Cluj Napoca, 2003).
Ca rezultante ale prospectivei educaționale, noile educații se concretizează în elaborarea de proiecte, construcții și modele pornind de la abordarea pluridisciplinară a direcțiilor și tendințele prezente, dar și viitoare.
Noile educații , ca dimensiuni noi ale conținutului, în cadrul sistemelor educative, se adaptează prezentului, exigențelor problematicii lumii contemporane însă, ca modele, proiecte și construcții se adaptează prioritar viitorului, unor posibile probleme ale evoluției lumii.
Astfel, noile educații exprimă „necesitatea unei continue înnoiri a sistemelor educative, în primul rând prin anticiparea viitorului” și „necesitatea modelării personalității în perspectiva exigențelor viitorului”. Oricare dintre noile educații impune și antrenează gândirea, atitudinile, motivația, voința și caracterul (Sorin Cristea, 2006, p. 173).
Noile educații cuprind următoarele conținuturi particulare: educația civică, educația axiologică, educația pentru mediu/educația ecologică, educația medicală, educația pentru sănătate, educația demografică, educația economică și casnică modernă, educația pentru viața de familie, educația pentru timpul liber, educația pentru comunicare și mass-media, educația interculturală, educația pentru schimbare și dezvoltare, educația pentru participare, democrație și drepturile omului, educația pentru pace și cooperare, educația pentru tehnologie și progres.
Educația civică înseamnă dobândirea de către elevi a cunoștințelor și competențelor necesare unui cetățean pentru participarea la viața publică. Ea vizează formarea conștiinței și comportamentului de membru al comunității.
Educația axiologică este o educație prin și pentru valori originale. Educația în perspectivă axiologică înseamnă a orienta procesul educativ pe traseele cele mai profitabile sub aspectul eficienței, a identifica sau exploata momentele didactice privilegiate, a răspunde la toate căutările prin cele mai bune alegeri, a stabili de fiecare dată o ierarhie de obiective variabile, a acționa în numele unei ordini de priorități.
Valorile educaționale din perspectiva axiologică, vizează valorile de bază: frumosul, binele, adevărul, care pot pătrunde în mod explicit, prin conținutul învățământului, cât și valorile instrumentale, implicite, care se pot atașa metodelor didactice utilizate, formelor de organizare și realizare a educației, mijloacelor tehnologice și financiare desfăsurate.
Educatie pentru mediu sau educația ecologică s-a dezvoltat în țările preocupate de degredarea mediului înconjurător și vizează îmbunătățirea mediului ambiant, consumarea și utilizarea rațională a resurselor naturale, formarea unui comportament ecologic și a unei conduite ecologice (M. Bocoș, D.Jucan, 2008, p. 42).
Obiectivele educației pentru mediu pot fi realizate prin strategii specifice ale educației formale și non formale centrate pe acțiuni independente și în grup, pe punerea în situații reale de viață, pe organizarea activității în cadrul unor proiecte, pe soluționarea unor probleme practice concrete.
Educația pentru mediu, la vârsta școlarului mic și preadolescent se integrează în cadrul educației morale, obiectivele fiind focalizate pe formarea unor componente ale conduitei (deprinderi, atitudini și obișnuințe de protecția mediului), precum și pe formarea unor trăiri afective pozitive specifice protecției mediului.
La vârsta adolescenței educația pentru mediu îmbracă forma educației ecologice și se integrează îndeosebi în educația intelectuală și tehnologică/profesională. Această orientare a educației noi este o direcție fundamentală, vitală pentru continuitatea progresului social (Sorin Cristea, 2006, p. 177).
Educația medicală se referă la ansamblul activităților educaționale planificate care au scop menținerea și dezvoltarea cunoștințelor, conduitei și atitudinilor profesionale necesare medicului pentru a-și desfășura activitatea profesionlă cât mai eficient și, totodată, dezvoltarea permanentă a performanțelor individuale pentru a realiza o îmbunătățire a caliății seviviilor medicale prestate.
Educația pentru sănătate vizează dobândirea de către elevi a unui sistem de cunoștințe corecte privind multiple aspecte ale sănătății și formarea de atitudini, deprinderi indispensabile unui organism sănătos și unui comportament responsabil.
Acest conținut al noilor educații urmărește dezvoltarea unor competențe necesare organizării raționale a vieții privind alimentația, igiena, sportul, educația sexuală ș.a.
Educația demografică urmărește cultivarea responsabilității civice a indivizilor în raport cu problemele specifice populației (creștere, scădere, migrație).
Educația economică și casnică modernă își propune să îi ajute pe elevi să înțeleagă problemele din cotidian, să recunoască și să evalueze consecințele deciziilor personale, ale părinților lor, ale autorităților locale, ale diferiților actori ai comunității locale.
Educația pentru viața de familie vizează pregătirea adolescenților pentru toate provocările relațiilor personale, pentru cele specifice vieții de familie și pentru cele sociale și personale. Este strâns legată de educația intelectuală, morală, fizică, axiologică, medicală și de educația pentru sănătate.
Educația pentru timpul liber urmărește educarea tinerilor de a-și organiza într-un mod eficient timpul liber fiindcă educația nu include doar orele de școală ci și restul timpului petrecut acasă. Astfel „noua educație” își propune să îl informeze pe tânăr în legătură cu modalitățile specifice de petrecere a timpului liber prin îmbinarea activităților intelectuale cu cele recreativ-distractive, cultural-artistice, sportive și practice (M. Bocoș, D.Jucan, 2008, p. 43).
Educația pentru comunicare și mass-media este o orientare de mare amploare a „noilor educații”, care angajează resurse psihice și informative vaste, având ca obiective prioritare: educarea de a comunica eficient, de a cunoaște, de a coopera și acționa optim în diferite contexte socio-culturale, economice, productive, stiințifice.
„Competența comunicativă este în conexiune cu toate componentele sistemului psihic uman, ale personalității, reflectând nivelul dezvoltării acesteia și condiționând în mare măsură succesul activităților realizate. Competența de comunicare este decisivă în valorificarea potențialului creator al ființei umane, în dezvoltarea sferei relațiilor psiho-sociale, în obținerea performanțelor, în afirmarea și ascensiunea personalității” (Sorin Cristea, 2006, p. 178).
Această educație își propune formarea unei atitudini adecvate și selective față de informațiile pe care îl asaltează pe om în societatea contemporană și cultivarea receptivității față de valorile culturale autentice. Informația furnizată prin presă, radio, televiziune este diversă dar nu întotdeuna autentică (G. Văideanu,1988).
Educația interculturală pornește de la premisa că scopul major al educației este acela de a forma personalități autonome, apte de o socializare eficientă la toate nivelele existente. Complexitatea interacțiunilor umane caracteristice societății contemporane
duc la necesitatea promovării respectului față de sine și a respectului față de alții, respectarea drepturilor celorlalți, respectarea, înțelegerea și valorizarea diversității culturale, în special în ceea ce privește diferențele naționale, etnice, religioase, lingvistice ale minorităților sau comunităților, valorificarea abilităților de comunicare interculturală etc.. (M. Bocoș, D.Jucan, 2008, p. 43).
Educația pentru schimbare și dezvoltare constă în punerea în practică a concepției referitoare la înțelegerea omului ca subiect al propriei formări/transformări, creator al istoriei și al propriei personalități. Personalitatea, înarmată cu mijloacele acțiunii, cunoașterii și valorificării, trebuie să manifeste flexibilitate în gândire, acțiune, și trăiri afective, să se adapteze la condițiile în continuă transformare ale vieții și activității. Într-o societate care se află în continuu proces de schimbare, personalitatea trebuie să dea dovadă de inițiativă, creativitate, autonomie, inovație etc.
Educația pentru schimbare promovează concepția unei personalități educate pentru viitor, pentru înoire, pentru autoeducație, autodezvoltare, progres individual și social.
Educația pentru participare, democrație și drepturile omului își propune responsabilizarea individului de a deveni un cetățean integrat social, activ și conștient de drepturile și responsabilitățile sale. Acest tip de educație înseamnă nu doar dobândire de cunoștințe, ci întocmai respectarea și cunoașterea drepturilor omului, ceea ce atrage după sine respectul față de alții și față de sine însuți. Orice om trebuie să solicite și să primească informații corecte și utile pentru a-și putea rezolva problemele cu care se confruntă în viață.
Educația pentru pace și cooperare își propune promovarea dialogului și a cooperării, îmbunătățirea relațiilor dintre comunități, formarea persoanelor pentru apărarea și menținerea liniștii și păcii.
Obiectivele acestei educații:
achiziționarea unor concepte și cunoștințe specifice păcii și bunei înțelegeri (pace, cooperare, echitate, agresiune, război etc.);
formarea de aptitudini și însușiri de personalitate (toleranță, respectarea opiniilor celorlalți, empatie, a ajuta pe cei la nevoie etc.)
structurarea unor atitudini responsabile față de propria comunitate și umanitate (iubirea față de aproapele, solidaritatea umană, încrederea în semeni)
Educația pentru tehnologie și progres este necesară datorită marilor progrese tehnologice ce au loc în societatea actuală. Așadar, toți oamenii trebuie să aibă cunoștințe în vederea funcționării numeroaselor suporturi tehnice pe care le utilizăm zi de zi, pentru a le putea integra eficient în viața noastră (mobil, fax, calculator, imprimantă, xerox, etc.).
Educația tehnologică are caracter interdisciplinar, care contribuie la lărgirea orizontului elevilor pentru cunoaștere și pentru stimularea creativității, spontaneității în integrarea acestora în spațiul social-economic și în cel istorico-cultural al societății. Datorită dezvoltării rapide a științei se modifică și cerințele de calificare pe care trebuie să le posede elevul și se perfecționează activitatea de muncă a omului. De aici reiese necesitatea pregătirii și orientării profesionale a elevilor , a adaptării lor în diferite situații noi apărute ținînd cont de evoluția științei și schimbările continue ce au loc. Pentru ca aceste obiective să fie atinse se are în vedere dezvoltarea multilaterală a personalității prin: dezvoltarea gândirii creative, capacitatea de soluționare a problemelor apărute, activizarea spiritului de inițiativă, abilitatea de a folosi eficient computerul.
Educația tehnologică este o formație culturală nouă, născută din raportul omului modern cu tehnologia și pe care o considerăm o componentă a culturii de bază și o coordonată de acțiune pentru educația permanentă.
Educația tehnologică facilitează procesul de integrare sociopersonală a individului, precum și accesul la noutăți privind domeniul profesional, optarea pentru alternativa profesională, adaptarea permanentă a schimbărilor din câmpul muncii, asimilarea celor mai potrivite hobby-uri predominant tehnice, activarea aptitudinilor tehnice ale persoanelor.
CAPITOLUL III. EDUCAȚIA ÎN SOCIETATEA ACTUALĂ
3.1. Formele generale ale educației
În cursul existenței sale, fiecare dintre noi suntem supuși unui ansamblu de informație care succed sau se îmbină armonios cu sau fără intenție pedagogică. Acțiuni, influențe și situații diverse, resimțite sau nu ca fiind de tip educativ, pot interveni, succesiv, complementar sau concomitent, în forme variate, în mod spontan, incidental sau având un caracter organizat și sistematic.
Această realitate, în pedagogie, este reprezentată cu ajutorul conceptului care definește formele generale ale educației. Este un concept care încearcă să acopere un câmp pedagogic foarte extins și diversificat. Într-o viziune largă, el se referă la principalele ipostaze prin care educația se poate obiectiva: „pornind de la varietatea situațiilor de învățare și de la gradul diferit de intenționalitate acțională” sau de influențare spontană (Constantin Cucoș, 1996, p.35).
În ceea ce privește practica pedagogică, „formele generale ale educației reprezintă modalitățile de realizare a activității de formare-dezvoltare a personalității prin intermediul unor acțiuni și/sau influențe pedagogice desfășurate, în cadrul sistemului de educație/învățământ în condițiile exercitării funcțiilor generale ale educației (funcția de formare-dezvoltare a personalității, funcția economică, funcția civică, funcția culturală a educației)” (Gabriela C. Cristea, 2002, p. 70).
Altfel spus, toate influențele și acțiunile educative care intervin în viața individului, în mod organizatși structurat (în conformitate cu anumite norme generale și pedagogice, desfășurate într-un cadru instituționalizat) sau, dimpotrivă, în mod spontan (întâmplător, difuz, neoficial), sunt reunite sub denumirea de forme ale educației.
Acest concept acoperă o realitate care poate fi regăsită la toate nivelurile sistemului de educație, ale sistemului și procesului de învățământ.
Pe de altă parte, formele generale ale educației sunt raportate la dimensiunea microstructurală a unor activități concrete organizate la nivelul procesului de învățământ, în cadrul programului școlar, dar și extrașcolar. Atunci când spunem dimensiunea microstructurală ne referim la ansamblul operațiilor de anticipare a obiectivelor, conținuturilor, strategiilor instrucției și educației, stategiilor de evaluare, precum și relațiilor dintre acestea.
În funcție de cine realizează educația, cum se realizează ea și cui se adresează sau pe cine vizează acțiunea educativă, educația capătă trei forme: educația formală, educația nonformală și educația informală.
Delimitarea tipologiei formelor educației se poate realiza cu ajutorul a două categorii de criterii valorice:
Criteriul proiectării care permite sesizarea diferenței dintre formele educației instituționalizate (care au în vedere realizarea unor finalități specifice, într-un cadru instituționalizat) – educația formală și educația nonformală și forma educației neinstituționalizată, „realizată implicit, fără obiective specifice instituționalizate” – educația informală.
Criteriul organizării conform căruia diferențiem educația realizată pe baza unor acțiuni explicite și influențe implicite (educația formală și educația nonformală) de educația realizată doar pe baza unor influențe implicite – educația informală (Sorin Cristea, 2002, p.112).
3.1.1.Educația formală
Etimologic vorbind, termenul își are originea în latinescul ”formalis” care înseamnă ”organizat”, ”oficial”, ”formal”, ”valabil”, ”precis”. În acest sens, educația formală reprezintă educația oficială.
Educația formală cuprinde ansamblul activităților și acțiunilor pedagogice, desfășurate și proiectate instituțional (în grădinițe, școli, licee, universități, centre de perfecționare etc.) în cadrul sistemului de învățământ, în mod planificat și organizat pe niveluri și ani de studii, având finalități educative bine determinate, prevăzute în documente curriculare oficiale, elaborate la nivelul Ministerului Educației și Cercetării Științifice. Ea se realizează prin intermediul procesului de învățământ care se desfășoară în timp (an școlar, semestru, săptămână de școală, zile de școală, ore de clasă etc.), presupune: programe, planuri, manuale, orare, evaluări și prezența unei persoane specializate care conduce întreaga activitate instructiv-educativă adresându-se unui public care beneficiază de un statut aparte – cel de elev sau de student.
Educația formală permite asimilarea sistematică și organizată a cunoștințelor din diferite domenii de interes cultural-științific, practic și tehnologic și folosirea acestora în vederea dezvoltării personale și a inserției optime în viața activă a societății, prin formarea și stimularea capacităților intelectuale și aptitudinale, a priceperilor și deprinderilor, a atitudinilor și convingerilor (Sorin Cristea, 2006, p.184).
Trăsăturile caracteristice ale educației formale rezultă din caracterul său oficial, confirmat la nivelul curriculumului formal elaborat la cel mai înalt nivel al deciziei de politică a educației. ”Educația este actul oficial complex de transmitere a cunoștințelor teoretice și practice și de asimilare (învățare) a acestora de către tânăra generație, în special în cadrul instituționalizat” (Ioan Bontaș, 2008, p. 16).
Educația formală se caracterizează prin:
se realizează în instituții specializate (școli de diferite tipuri);
în acest cadru planificat, organizat, structurat, condus se exercită cea mai importantă influență formativă, educativă;
se urmăresc anumite obiective stabilite prin politica educațională și de învățământ, realizate eșalonat, progresiv, cu conținuturi și modalități specifice, programe curriculare adecvate;
educația și instrucția sunt realizate de cadre specializate (personal didactic), formate și perfecționate distinct;
cuprinde, cu precădere, populația cea mai receptivă la educație, formare, dar cu deschideri spre susținerea autoeducației, autoinstruirii;
îmbină formele de educație, învățământul comun obligatoriu, cu cel potrivit particularităților individuale;
evaluarea criterială, continuă și sumativă este specific concepută, organizată și valorificată pentru a obține reușita școlară a elevilor și se finalizează în formule de recunoaștere a nivelului pregătirii generale și specifice, profesionale;
locul și rolul școlii sunt determinate în cadrul sistemului sociocultural: școala este privită ca un sistem deschis ameliorării continue, dar devine și factor de dezvoltare socială, prin nivelul formării absolvenților;
întreaga sa acțiune educativă respectă criterii pedagogice, metodice, manageriale, sistematizate, în continuă optimizare, conform datelor cercetării pedagogice și din științele conexe, ale evoluției sociale;
dezvoltarea personalității elevilor, dacă s-ar limita doar la educația formală, ar suferi prin conținutul dat în programele școlare, predominarea informării asupra aspectelor calitative ale dezvoltării, relativa deschidere către societatea în schimbare, relativa alternanță a modalităților de acțiune ș.a.;
în raport cu cercetarea actuală pedagogică, instituțiile educative devin tot mai diversificate, după particularitățile educaților, dar și după posibilitățile alternative de organizare, de introducere a noi tipuri de educație, deschise la problematica lumii contemporane.
Instrumentul principal de planificare și organizare a educației formale este curriculumul oficial (formal). Acest termen desemnează conținutul activităților instructive, fiind în strânsă interdependență cu obiectivele educaționale, activitățile de învățare, metode didactice, mijloace de învățământ, formele de organizare a activităților.
Termenul de curriculum cuprinde, după L. D Hainaut:
obiectivele specifice unui domeniu (nivel de învățământ, profil, disciplină școlară) sau activitatea educativă;
conținuturile informaționale sau educative necesare pentru realizarea obiectivelor stabilite;
condițiile de realizare (metode, mijloace, activități etc. )programarea și organizarea situațiilor de instruire și educare;
evaluarea rezultatelor;
Termenul de curriculum este complex, însumând mai multe ipostaze și interacțiuni ale componentelor didactice. D Hainaut ne pune în atenție că „punctul focar al curriculumurilor trebuie să fie elevul, și nu materia”.
Curriculumul național din țara noastră este structurat pe 7 arii curriculare (discipline) desemnate pe baza importanței diferitelor domenii de studiu, precum și relaționarea acestora.
Cele șapte arii curriculare, între care se stabilește un echilibru dinamic sunt următoarele: limbă și comunicare, matematică și științe ale naturii, om și societate, arte, educație fizică și sport, tehnologii,consiliere și orientare. Aria curriculară trebuie să rămână aceeași pe toată durata învățământului obligatoriu dar ponderea pe cicluri și pe clase este variabilă.
Școlarizarea este structurată în perioade care cuprind mai mulți ani de studiu având în comun anumite finalități educaționale și sisteme metodologice. Aceste periodizări constituie ciclurile curriculare care au scopul de a valoriza finalitățile educaționale, de a focaliza învățarea asupra obiectivului major al fiecărei etape școlare și de a regla procesul de învățământ prin decizii și intervenții de natură curriculară. Obiectivele arată ce ar trebui să știe elevul la sfârșitul unui ciclu.
Ciclurile curriculare au fost concepute pentru a asigura funcționalitatea și continuitatea demersului educativ de la o treaptă de școlarizare la alta. Referitor la funcționalitatea procesului educativ se recomandă adaptarea disciplinilor la particularitățile de vârstă a elevilor, transferul de metode de la un nivel la altul și stabilirea de conexiuni intra și interdisciplinare explicite la nivelul curriculumului.
Curriculum-ul Național din țara noastră cuprinde următoarele cicluri curriculare, fiecare dintre ele având obiective specifice, care conferă diferitelor etape ale școlarității o serie de dominante ce se reflectă cu deosebire în structura programelor școlare:
Ciclul achizițiilor fundamentale (grupa mare pregătitoare – clasa a II-a) are ca obiectiv major acomodarea preșcolarilor cu cerințele sistamului școlar și alfabetizarea primară/inițială:
formarea și modelarea unor deprinderi de bază (scrisul, cititul, calculul aritmetic);
stimularea copilului în direcția perceperii, observării și cunoașterii mediului;
asigurarea și dezvoltarea motivației pentru învățare și pentru cunoaștere.
Ciclul de dezvoltare (clasa a III-a – clasa a VI-a) are ca obiectiv major formarea și modelarea capacităților de bază necesare pentru continuarea studiilor:
multiplicarea și dezvoltarea achizițiilor lingvistice și încurajarea folosirii limbii române și a limbilor străine pentru exprimare și transmitere de mesaje în situații variate de comunicare interumană;
exersarea și dezvoltarea unei gândiri logice, raționale, structurale, active;
formarea și dezvoltarea competenței de abordare și rezolvare de probleme.
Ciclul de observare și orientare (clasa a VII-a – clasa a IX-a) vizează ca obiectiv major orientarea în vederea fundamentării și optimizării opțiunii școlare și profesionale ulterioare:
descoperirea de către elev a propriilor aptitudini, afinități, aspirații și valori și articularea acestora în scopul construirii unei imagini despre sine pozitive;
dezvoltarea capacității de analiză și evaluare a nivelului de competențe dobândite prin învățare, prin instruire și formare, în scopul orientării pertinente și justificate spre o anumită carieră profesională;
dezvoltarea capacității de a comunica în mod complex inclusiv prin folosirea de limbaje specializate, proprii diferitelor domenii ale cunoașterii.
Ciclul de aprofundare (clasa a X-a – clasa a XI-a) are ca obiectiv major aprofundarea/adâncirea studiului în profilul ales și în specializarea aleasă, acest ciclu curricular asigurând, în același timp, o pregătire generală pe baza opțiunilor din celelalte arii curriculare:
dezvoltarea și modelarea competențelor cognitive care permit relaționarea informațiilor din domenii înrudite ale cunoașterii;
dezvoltarea și modelarea competențelor socio-culturale care permit integrarea activă în diferite grupuri sociale;
formarea unei atitudini pozitive responsabile față de acțiunile personale cu impact asupra mediului social.
Ciclul de specializare (clasa a XII-a) are ca obiectiv major pregătirea în vederea integrării eficiente în învățământul universitar de profil sau pe piața muncii:
dobândirea încrederii de sine, în propriul potențial de cunoaștere și constituirea unei imagini pozitive asupra reușitei personale;
abordarea eficientă a diferitelor situații profesionale și de viață și luarea unor decizii adecvate în contextul dinamicii condițiilor sociale și profesionale;
întelegerea și utilizarea modelelor de funcționare a societății, de schimbare și de inovare socială.(M. Bocoș, D. Jucan, 2008, p. 158-159)
„Formalul răspunde unei comenzi sociale, fie de asigurare a transmiterii zestrei istorice și culturale, fie în vederea formării profesionale” (Constantin Cucoș, 2002, p.45).
Educația formală se realizează în conformitate cu finalitățile educaționale ce exprimă orientările prefigurate la nivel de politică a educației în vederea dezvoltării personalității umane, prin raportare la un sistem de valori acceptate de societate.
Obiectivele educaționale se clasifică în funcție de gradul de generalitate și de perioada de timp necesară pentru atingerea lor, astfel avem: idealul educațional, scopurile educaționale și obiectivele educaționale
Idealul educațional (în latină idealis însemnă „existent în mintea noastră”, „ceea ce posedă perfecțiunea la care aspirăm”) reprezintă finalitatea cu gradul cel mai mare de generalitate și exprimă cerințele și aspirațiile unei societăți într-o etapă anume sub forma unui model dezirabil de personalitate umană. Se atinge pe termen lung, la realizarea sa contribuind sistemul educativ în ansamblul său. Exprimă modelul sau tipul de personalitate solicitat de condițiile sociale ale unei etape istorice și pe care educația urmează să-l formeze în procesul desfășurării ei. Prin idealul educațional societatea își proiectează propriile aspirații în legătură cu achizițiile fundamentale ale membrilor săi pe care educația urmează să le realizeze.
Idealul educațional promovat de noi vizează dezvoltarea liberă integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și creative. Idealul educațional se modifică și se îmbogățește permanent pe toate cele trei dimensiuni ale sale (socială, psihologică, pedagogică).
Scopurile educaționale reprezintă finalități educaționale cu nivel mediu de generalitate care se realizează în intervale medii de timp. Acestea permit o conturare mai clară a idealului educativ, detaliindu-l la nivelul tuturor dimensiunilor educației, al nivelurilor de învățământ, al sistemelor de activități educaționale etc.
Obiectivele educaționale sunt finalități cu nivel redus de generalitate și se realizează în intervale scurte de timp referindu-se la lecții sau secvențe de lecții. Sunt enunțuri cu caracter anticipativ care descriu rezultatele așteptate a fi obținute la finele unei secvențe de instruire. Obiectivele educaționale se împart în cognitive, afectiv motivaționale și de ordin comportamental. Obiectivul indică modificarea ce urmează să se producă în mod intenționat în structura personalității educatului. Operaționalizarea obiectivelor înseamnă transpunerea acestora în termen de comportament concret direct observabil și măsurabil. În funcție de obiectivele operaționale se realizează proiectarea, organizarea, conducerea, evaluarea și reglarea activităților instructiv-educative determinate și concrete realizate la micronivel pedagogic.
Între idealul educațional, scopurile și obiectivele există o strânsă relație. Idealului educațional îi corespund mai multe scopuri educaționale; unui scop educațional îi corespund un șir de obiective educaționale. Dacă obiectivele și scopurile nu sunt atinse, atunci idealul rămâne imposibil de realizat. (curs pedagogie, Lect. Univ. Dr. Simona Macarie, facultatea „Vasile Goldiș” Baia Mare, specializarea Pedagogia învățamântului primar și preșcolar)
Scopurile și obiectivele pedagogice, deduse din idealul educațional și preconizate a fi atinse în cadrul acestui tip de educație, sunt realizate practic în procesul de învățământ, sub îndrumarea unui corp profesoral specializat. Cadrele didactice, persoane investite special cu conducerea acțiunii educative, se adresează unui public ce beneficiază de un statut aparte – cel de elev sau de student. (Sorin Cristea, 2006, p. 184-185)
În continuare, voi prezenta modalitățile de realizare a educației formale.
Modalitățile de realizare a educației formale sunt structuri organizatorice a predării și învățării în cadrul organizat și instituționalizat. Istoria de câteva secole a scos la iveală o formulă eficientă și pragmatică, care mai dăinuie încă: organizarea pe clase și pe lecții. Pedagogul ceh Jan Comenius (1592-1670) a fost cel care a avut o contribuție decisivă în implementarea formei de realizare a activităților instructiv educative pe clase și lecții (Constantin Cucoș, 2002, p. 303).
Miron Ionescu a definit într-un mod general lecția ca fiind „o unitate didactică fundamentală, o formă a procesului de învățământ prin intermediul căreia, o cantitate de informații este percepută și asimilată activ de elevi într-un timp determinat, pe calea unei activități intenționate, sistematice, cu autoreglare, provocând în sfera biopsihică a acestora o modificare în sensul formării dorite”(2011, p. 180).
Ca formă de organizare a procesului de învățământ, lecția este alcătuită dintr-o succesiune de etape sau secvențe ce se desfășoară într-o unitate de timp, în vederea realizării finalităților procesului de învățământ. Prin relațiile funcționale ce se stabilesc între elementele lecției, aceasta formează o „entitate de instruire” relativ independentă, în cadrul căreia se materializează cerințele acțiunii educaționale.
Lecția, ca „entitate de instruire” rezumă într-un tot unitar elemente și variabile ale predării și învățării; conținutul informațional, obiectivele operaționale, strategiile și mijloacele didactice, particularitățile psihice ale elevilor, organizarea psihosocială a colectivului, personalitatea profesorului etc. toate fiind subordonate logicii educaționale (Ioan Nicola, 2003, p. 518).
Printre formele de organizare a procesului de învățământ, o poziție privilegiată o ocupă și a ocupat lecția, continuând să dețină o importanță specială pentru demersurile care se efectuează în vederea atingerii obiectivelor educaționale realizând formare, informare, instruire și educare. Lecția este considerată de învățământul modern ca un dialog între profesor și elev, determinat de obiectivele vizate la nivelul colectivului de elevi. Cu alte cuvinte profesorul vorbește în fața elevilor iar elevii ascultă pasiv lecția. În schimb, lecția modernă se constituie într-un program didactic și educațional, respectiv un sistem de procedee de lucru și acțiuni comune ale profesorului și ale elevilor (expuneri, explicații, demonstrații logice și experimentale, întrebări) structurate și organizate în vederea activizării elevilor în procesul didactic.
Datorită evoluției educaționale au avut loc tendințe de schimbare și de critică ale acestei forme ceea ce a condus la o reconsiderare a proiectării lecției prin flexibilizare, prin perfecționarea strategiilor, prin caracterul activ de participare a elevilor, prin instrumentalizare optimă și corelată cu obiective, imperative.
Odată cu extinderea și perfecțiunea sistemului de învățământ pe clase și lecții, dar și datorită criticilor aduse acestui sistem, au fost experimentate și practicate și alte forme de organizare a activității instructiv-educative care promovează: un învățământ individualizat, munca pe echipe, activizarea directă a elevilor, autoeducația etc. Aceste forme au apărut din necesitatea de a depăși dezavantajele lecției și de a organiza activități cu influențe formative și informative.
Una din alternativele la sistemul de învățământ pe clase și lecții se bazează pe o altă variantă a învățământului colectiv și anume pe sistemul pe grupe, reprezentând cel mai nou tip de formație de lucru și câștigă teren datorită faptului că permite realizarea instruirii și educării diferențiate. Astfel, elevii clasei sunt împărțiți pe grupe alcătuite din 3-8 elevi care urmăresc anumite obiective educaționale identice sau diferite de la o grupă la alta în funcție de ritmul de lucru, de nivelul de pregătire etc.(M. Ionescu, 2011, p. 175).
Această tehnologie didactică favorizează creearea unor condiții bune pentru realizarea schimbului de idei ceea ce înseamnă comunicare, cooperare, relaționare, având consecințe pozitive asupra personalității. Un alt aspect al sistemului pe grupe este declanșarea spiritului competitiv între elevi sau grupe de elevi care trebuie urmărit cu mare atenție deoarece poate genera neînțelegeri în rândul elevilor dar pe lângă această parte negativă are și efecte pozitive asupra factorilor motivaționali ai învățării (Ioan Nicola, 2003, p. 330).
În procesul de predare–învățare, se obține o gamă diversă de rezultate. Aceste rezultate sunt determinate de o serie de obiective principale cum ar fi: însușirea de noi cunoștințe, formarea abilităților, fixarea și consolidarea, evaluarea și notarea, exersarea unor comportamente deziderabile, exersarea morală etc. Etapele învățarii rămân aceleași, se schimbă doar rolul și strucrura internă, în funcție de obiectivul fundamental urmărit. Spre exemplu, chiar dacă în rezolvarea unei sarcini impune, din punct de vedere psihologic, parcurgerea etapelor de cunoaștere, din punct de vedere didactic, ea servește la realizarea unui obiectiv fundamental. Fiecare categorie de lecție poartă numele obiectivului fundamental al activității didactice respective. Practic, obiectivul fundamental constituie reperul oricărei activități educaționale, factorul care sugerează modul de organizare și desfășurare a lecțiilor (M. Bocoș, D. Jucan, 2007, p.72).
Principalele categorii de lecții cu care se operează în practica instruirii sunt: (M. Ionescu, 2011, p.185-186)
Lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe;
Lecția de dobândire de noi cunoștințe;
Lecția de formare de priceperi și deprinderi intelectuale, practice;
Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor și abilităților;
Lecția de verificare sau de control și evaluare a cunoștințelor și abilităților (priceperilor și deprinderilor);
Lecția de creație:
Lecția mixtă.
Multitudinea posibilităților practice de organizare a activității instructiv-educative, precum și posibilitatea combinării lor în vederea atingerii obiectivelor educaționale lecțiilor, unităților de învățare, capitolelor, disciplinelor etc., face necesară existența unui sistem al formelor de organizare a activității instructiv-educative.
Miron Ionescu, un clasic al teoriei instruirii propune o taxonomie a formelor de organizare a activităților complementare lecției: (2011, p.176-177)
1.După ponderea activității (frontale, individuale sau grupe)
1.1. Activități frontale – presupun îndrumarea și controlarea activității tuturor elevilor din clasă conform unor obiective comune. Cadrul didactic explică, demonstrează, transmite informații, formulează întrebări, analizează, dirijează activitatea elevilor frontal iar elevii rezolvă simultan, în același ritm de lucru sarcinile trasate de către îndrumător.
Exemple: lecții, seminarii, cursuri universitare, activități în cabinete, în laboratoare, în sala de sport, vizionări, vizite didactice, excursii etc.
1.2. Activități grupale-presupun îndrumarea activității pe grupuri. Astfel de activități au ca scop de recuperare, stimulare, dezvoltare (ex.:meditații, consultații); schimb de experiențe (ex.: cercuri școlare pe materii realizate pe discipline sau interdisciplinar); întâlniri cu specialiștii, oameni de știință, oameni de cultură; editări de reviste școlare etc.
1.3. Activități individuale-presupun activitatea individuală, dintre care amintim: studiul individual, studiul în bibliotecă, efectuarea temelor pentru acasă, lectura suplimentară, pregătirea pentru examene etc.
2.După ponderea categoriei de metode didactice:
2.1. Activități care au la bază metodele de comunicare (lecții, prelegeri, dezbateri, consultații);
2.2. Activități care au la bază metode experimentale (experimentul, activități în laboratoare școlare, efectuarea de lucrări practic aplicative);
2.3. Activități care au la bază metode aplicative (efectuarea de lucrări practic-aplicative, activități în ateliere școlare, pe lotul școlar, în sala de sport)
3. După locul de desfășurare:
3.1. Activități organizate în mediul școlar care au loc fie în clasă, fie în afara clasei, sub îndrumarea colectivului didactic al școlii, în afara orelor de orar, pentru a putea aprofunda pregătirea realizată în timpul lecțiilor: lecții, activități în cabinete, laboratoare și ateliere școlare, activități independente, învățarea independentă în școală, cercuri școlare pe discipline de studiu, meditații și consultații, observații în natură, efectuarea temelor pentru acasă, jocuri și concursuri pe diferite teme, serbări, cenacluri, întâlniri cu diferite personalități din diverse domenii.
3.2. Activități organizate în mediul extrașcolar sunt organizate de colectivul didactic al școlii sau de instituții din afara școlii: teatre, case de cultură, cluburi, organizații sportive, cluburi, tabere, într-un cadru instituționalizat, situat în afara școlii, respectiv a sistemului de învățământ. Dintre acestea putem aminti: excursiile; vizitele; vizionări de spectacole, filme, expoziții; drumeții; turism; atelier de creație; tabere județene, naționale, internaționale; emisiuni radio și T.V.; activități de club; manifestări științifice în biblioteci s.a.
Activitățile extrașcolare se desfășoară în funcție de posibilitatea de a realiza legături cu procesul instructiv realizat în clasă, cu obiectivele acestuia, se concep având în vedere interesele elevilor, resursele unității de învățământ și conexiunea între discipline.
Activitățile extrașcolare evidențiază expansiunea educației nonformale în contextul formal care constituie o necesitate privind problematica lumii contemporane. În cazul acestor activități libertatea de exprimare și relațiile cu ceilalți este mai mare și, ca atare posibilitățile de îmbogățire a experienței sociale se intensifică. Asemenea activități generează relații de prietenie și întrajutorare, oferă copiilor oportunități de recreere, fortifică simțul responsabilității și statornicește o atitudine bazată pe adevăr față de colectiv și față de scopurile urmărite. Aceste activități stimulează nevoia de schimbare creând noi modalități de a învăța, dezvoltînd la copii o mulțime de interese. (Lazăr V.,Cărășel A., (2007), p.79)
În tabelul 1 sunt sintetizate asemănările și deosebirile dintre formele desfășurate în mediul școlar și cele desfășurate în mediul extrașcolar: (Miron Ionescu, 2011, p. 176-177)
Tabelul 1: Relația dintre asemănări și deosebiri între educația formală și nonformală
O altă caracteristică a educației formale se referă la faptul că această formă a educației conduce la atingerea cerințelor educative prevăzute într-un context metodologic organizat. Acest context metodologic este dezvoltat în concordanță cu cerințele idealului educațional, în condiții pedagogice determinate cu materiale didactice special elaborate pentru atingerea scopurilor și cu mijloace de învățământ investite cu funcții pedagogice precise (Sorin Cristea, 2006, p.185).
Metoda constituie modalitatea prin care se obține transmiterea și însușirea conținuturilor în vederea atingerii obiectivelor specifice.
Clasificarea metodelor didactice după profesorul Constantin Cucoș: (2002, p. 290)
-din punct de vedere istoric: metode tradiționale clasice (expunerea, conversația, exercițiul), metode moderne (algoritmizarea, problematizarea, instruirea programată);
-în funcție de sfera de specialitate: metode generale (expunerea, prelegerea, conversația), metode particulare (exercițiul, exemplul);
-după gradul de angajare al elevilor la lecție: metode expozitive sau pasive, centrate pe memoria reproductivă și pe ascultarea pasivă și metode active, care se bazează pe angajarea directă a elevului;
-după forma de organizare a muncii: metode individuale, metode de predare-învățare în grupuri, metode frontale, metode combinate;
-în funcție de axa de învățare prin receptare (mecanică) – prin descoperire (conștientă): metode de învățare mecanică (expunerea, demonstrația), metode de învățare prin descoperire dirijată (conversația euristică, observația dirijată, instruirea programată, studiul de caz), metode de învățare prin descoperirea propriu-zisă (observația, exercițiul, rezolvarea de probleme).
Dezvoltarea, eficientizarea și modernizarea metodologiei didactice constituie un proces continuu, permanent care este determinat de: ritmul rapid al schimbărilor care au loc în societate, cerințe tot mai multe în educație, exigențele formulate pentru procesul de învățământ, tehnologia informației, etc..
Principalele tendințe ale înnoirii și modernizării metodologiei didactice sunt: (M. Ionescu,2011, p. 214-215)
Asigurarea unui caracter dinamic și deschis metodologiei didactice, respectiv înlăturarea caracterului pasiv de asimilare de informații a elevilor și înlocuirea lui cu cel activ, acționând într-un mod creativ, dezvoltându-se astfel interesul pentru cunoaștere;
Diversificarea metodologiei didactice este o cerință impusă de multitudinea situațiilor de instruire în funcție de ce anume se urmărește în activitatea respectivă;
Valorificarea metodelor în direcția asigurării caracterului complementar al activității de predare – învățare, prin îmbinarea activității de predare a profesorilor cu activitatea de învățare a elevilor (se face prin explicații, întrebări din partea elevilor, citirea expresivă etc.);
Reconsiderarea metodelor tradiționale este determinată de schimbările din metodologia didactică care vizează accentuarea valențelor formative ale metodelor tradiționale, evidențierea și accentuarea caracterului euristic și activ al acestora;
Accentuarea caracterului formativ al metodelor reprezintă o direcție care se referă la creșterea contibuției metodelor la cultivarea potențialului individual al elevilor, la dezvoltarea capacităților de a opera cu informațiile dobândite, de a aplica noile cunoștințe, de a căuta soluții etc.;
Valorificarea metodelor în direcția activizării elevilor, a stimulării participării efective și depline, active și interactive, la dobândirea de noi cunoștințe, numai astfel aceste metode vor pute asigura o învățare conștientă, profundă și eficientă;
Valorificarea într-o măsură cât mai mare a metodelor interactive, centrate pe elev și pe activitatea lor de învățare, orientate spre antrenarea și activizarea structurilor lor cognitive și operatorii și spre transformarea lor în coparticipanți la propria instruire și educare;
Imprimarea unui caracter euristic metodelor se referă la valorificarea metodelor astfel încât să se determine antrenarea elevilor în activități de formulare de situații problemă, de căutare, investigare, cercetare, care să permită învățarea prin problematizare și descoperire;
Asigurarea relației metode-mijloace de învățământ în contextul unei strategii didactice coerente este o direcție care recomandă ca activitățile educaționale să nu se desfășoare numai în sala de clasă, ci și în laboratoare, cabinete, ateliere, pe terenuri experimentale etc., iar mijloacele de învățământ să se utilizeze de fiecare dată când ar putea să crească eficiența actului didactic.
Alte forme de organizare a procesului de învățământ
Excursiile și vizitele didactice
Sunt forme organizate în natură sau la diverse instituții culturale în vederea realizării unor obiective instructiv-educative legate de anumite teme prevăzute în programă. Acestea oferă posibilitatea de a observa, de a cerceta în mod direct o mare varietate de obiecte, fenomene din natură, așa cum se prezintă ele în stare naturală. De asemenea elevii pot face observații asupra unui proces de producție în desfășurarea sa, asupra operelor de artă originale, asupra unor momente legate de trecutul nostru istoric, de viața și activitatea unor personalități de seamă ale științei și culturii universale și naționale etc. Ele au menirea de a stimula activitatea de învățare, de a întregi ceea ce elevii au asimilat în clasă, de a cultiva dorința de cunoaștere, de călătorie, de a câștiga prin forțele proprii cunoștințe noi care ne vor folosi toată viața.
„Vizita este o călătorie (deplasare) de studiu cu o durată de cel mult o zi, la un obiectiv profesional sau de altă natură din aceeași localiate cu școala sau o localitate apropiată, care să ofere posibilitatea revenirii la școală sau acasă în aceeași zi.”
„Excursia este o călătorie (deplasare) de studiu cu o durată de mai multe zile, de la 2 zile până la 2 săptămâni, la obiective profesionale sau de altă natură din altă localitate decât cea a școlii sau în străinătate”(Ioan Bontaș, 1995, p. 212).
Excursia are un rol bine determinat în pregătirea elevilor atât sub raportul instruirilor, dar și cu privire la formarea unor priceperi, deprinderi și abilități practice. Acest mod de învățare este unul complex deoarece implică în desfășurarea sa mai multe variabile de care este necesar a se ține seama. Indiferent de situația sau de nivelul la care se face excursia, în cadrul organizării excursiei trebuie să fie cuprinse următoarele aspecte: fixarea scopului excursiei sau al drumeției, stabilirea itinerarului, constituirea grupului de participanți, stabilirea programului și orarul excursiei, condiții organizatorice și administrative.
Ele sunt de mai multe tipuri:
– Excursii și vizite introductive. Se organizează înaintea predării unui capitol sau teme, cu scopul de a-i pregăti pentru înțelegerea și asimilarea cunoștințelor ce se vor preda. Ei vor fi orientați să urmărească diferite aspecte concrete, să colecționeze material didactic pentru orele viitoare etc.
– Excursii și vizite organizate în vederea comunicării de noi cunoștințe. În cadrul acestei acțiuni profesorul urmărește să transmită cunoștințele.
– Excursii și vizite finale (de consolidare și fixare). Se organizează după încheierea predării unui capitol sau a unei teme, scopul fundamental urmărit fiind acela de concretizare a cunoștințelor predate, de sistematizare și de fixare. (Ioan Nicola, 2003, p. 535).
În cadrul pregătirii generale, profesionale și a perfecționării acesteia, educația formală are ponderea cea mai mare.
Educația formală, fiind o formă oficială, este întotdeauna evaluată social. Evaluarea în procesul didactic se realizează pe criterii sociopedagogice riguroase și vizează atât rezultatele activității instructiv-educative, cât și a procesului realizat în diferite condiții. Evaluarea școlară se realizează de către cadrul didactic și de către instituția în sine, concretizându-se în note, calificative, aprecieri, caracterizări etc., urmărind totodată dezvoltarea capacităților de evaluare.
Prin intermediul acestei forme de educație, „în timpul anilor de studii, individul este introdus progresiv în vastele domenii ale existenței umane”. Aceasta permite asimilarea cunoștințelor ca un sistem, oferind concomitent „un cadru metodic al exersării și dezvoltării capacităților și aptitudinilor umane”. Astfel educația formală devine „un autentic instrument al integrării sociale” (Ioan Cerghit, 1988, p. 28)
Cu toate că educația formală este generalizată și indispensabilă, unii autori (Văideanu, 1988, p. 227-228, în Constantin C., 2006 p. 45) nu uită să releveze și unele carențe ale acesteia:
– centrarea pe performanțele înscrise în programe lasă puțin loc imprevizibilului și studierii aspectelor cotidiene;
– există tendința de transmitere- asimilare a cunoștințelor în defavoarea dezvoltării-exersării capacităților intelectuale și a abilităților practice;
– predispunerea către rutină și monotonie;
– lipsa inițiativei elevilor și slaba participare a părinților în activitățile școlare fapt ce duce la defectuoasa comunicare între acești agenți pedagogici.
Deși școala este principala instituție care are un aport considerabil în modelarea personalității, ea singură nu poate acoperi în întregime sarcina formării omului, oricât de eficient ar organiza activitățile respective. Pentru a se putea asigura o dezvoltare integrală și armonioasă a tuturor laturilor personalității sale, exigențele de formare a omului modern necesită și alte canale de intervenție din afara spațiului școlar. Aceste influențe din partea unor factori sociali au o deosebită contribuție formativă ce trebuie recunoscută și valorificată în școală (Ion Albescu, 2003, p. 14).
Ținând cont că părinții din zilele noastre, trăind parcă în secolul vitezei, nu mai au timp de educația copiilor, fiind ocupați cu alte probleme de ordin financiar, familial etc., cadrul didactic este răspunzător și în activitățile din afara școlii adică activitățile extrașcolare. Datorită faptului că educația se poate realiza și în alt context decît cel formal, s-a conceput un nou program numit „Școala altfel” în cadrul căreia se desfășoară diverse activități extracurriculare. Ele sunt planificate de către cadrul didactic cu ajutorul elevilor care vin cu diferite propuneri. Scopul acestor activități sunt valorificarea unor talente și capacități ale copiilor în diferite domenii, dobândirea de noi cunoștințe, îmbogățirea culturii generale, formarea relațiilor de prietenie, dezvoltarea personală cât și a unor competențe necesare în viață.
3.1.2. Educația nonformală
Termenul de educație nonformală își are originea în latinescul „nonformalis”, preluat cu sensul „ în afara unor forme special/oficial organizate pentru un anume gen de activitate”. Nonformalul constituie o realitate educațională mai puțin formalizată sau neformalizată, dar are întotdeauna influențe formativ-educative (Sorin Cristea, 2006, p. 186).
Educația nonformală reprezintă ansamblul activităților și al acțiunilor care se desfășoară într-un cadru instituționalizat, în mod organizat, în afara sistemului școlar, dar și în interiorul acestuia (cluburi, tabere, televiziune școlară), constituindu-se ca „o punte între cunoștințele asimilate pe lecții și informațiile acumulate informal” (George Văideanu, 1988, p. 232, în Gabriela C. Cristea, 2008, p. 62).
Activitățile educaționale încadrate educației nonformale sunt proiectate de către cadrul didactic, în conformitate cu finalități educaționale bine precizate și delimitate care au caracter formativ-educativ. Conținuturile instructiv-educative vehiculate sunt prevăzute în documente special elaborate, ce prezintă o mare flexibilitate, diferențiate în funcție de finalitatea propusă, de particularitățile psihice ale elevilor,de aptitudinile și înclinațiile lor (M.Bocoș, D. Jucan, 2008, p. 26).
Coordonatorii acestei forme de educație li se solicită mai multă flexibilitate și entuziasm, adaptabilitate în funcție de nevoile copilului pentru a menține un climat atractiv în care elevul să se simtă în siguranță, să-și exprime liber părerile, să-și valorifice talentul în domeniul spre care are înclinații.
Activitățile nonformale (extracurriculare) prezintă unele particularități prin care se deosebesc de cele formale (didactice) dintre care amintesc (extrase din I.Nicola, 2000, 452):
– pornesc de la inițiativele copiilor;
– conținutul lor se fixează în funcție de interesele și nevoile copiilor;
– au caracter opțional;
– stimulează competiția între elevi sau grupuri de elevi;
– se bazează pe experiențele de viață a elevilor;
– formele de organizare sunt flexibile și au caracter recreativ;
– evaluarea rezultatelor se realizează prin: laudă, încurajare și evidențierea participării;
– atractivitate, elevii participă cu voie bună, optimism și multă dăruire;
– numărul acestor activități trebuie să țină cont de celelalte activități ale copilului pentru a evita încărcarea programului la copil;
O caracteristică importantă se referă la faptul că educația nonformală se desfășoară într-un cadru instituționalizat, în afara sistemului școlar cuprinzând (Ioan Cerghit, 1988, p.28, în S. Cristea, 2003, p. 187):
1.Activități extradidactice: cercuri pe discipline, interdisciplinare sau tematice, ansambluri sportive, artistice, concursuri școlare, olimpiade, competiții, consultații, lecturi recomandate etc.
2.Activități extrașcolare denumite parașcolare și perișcolare.
Activitățile parașcolare se desfășoară în mediul socio-profesional cum ar fi de exemplu activitățile de perfecționare și de reciclare, de formare civică sau profesională.
Activitățile perișcolare include activitățile care se dezvoltă în mediul socio-cultural ca activități de autoeducație și de petrecere organizată a timpului liber în cadrul universităților populare , al cluburilor sportive, la teatru, în muzee sau cluburile copiilor, în biblioteci publice, în excursii, acțiuni social-culturale sau în familie, ori prin intermediul mass-mediei, denumită adesea „școala paralelă”.
Asemenea activități, spunea I. Nicola (2000,277-278) „generează relații de prietenie și întrajutorare, fortifică simțul personalității și statornicește o atitudine justă față de colectiv și față de scopurile urmărite”. „Important este ca elevii/copii să fie antrenați nu numai în desfășurarea unor asemenea activități ci și în inițierea și organizarea lor”.
Așadar, educația nonformală are o deosebită importanță deoarece contribuie la: aprofundarea procesului de învățământ; la dezvoltarea înclinațiilor și aptitudinilor elevilor; la organizarea rațională și plăcută a timpului liber; asigură o rapidă actualizare a informațiilor din diferite domenii fiind interesată să mențină interesul publicului larg, realizându-se astfel educația permanentă; contribuie la lărgirea și îmbogățirea culturii generale și de specialiate; antrenează noile tehnologii comunicaționale, ținând cont de progresul tehnico-științific, valorificând oportunitățile oferite de internet, televiziune, calculatoare; este nestresantă, oferind activități plăcute și scutite de evaluări riguroase, în favoarea strategiilor de apreciere formativă, stimulativă, continuă; oferă activități de reciclare profesională, de completare a studiilor și de sprijinire a categoriilor defavorizate sau de exersare a capacității indivizilor supradotați și este centrată pe cel ce învață, pe procesul de învățare, nu pe cel de predare solicitând în mod diferențiat participanții (Sorin Cristea, 2006, p.188).
Expansiunea educației nonformale este un subiect de actualitate în politica educațională bazată pe necesitatea educației permanente și pe dezvoltarea formelor de instruire de-a lungul întregii vieți în formule situate în afara sistemului școlar. Această tendință este amplificată pe fondul accentuării „crizei mondiale a educației” (Philip H. Coombs, 1968) ce remarca necesitatea revizuirii curriculumului, realizarea echilibrului între dezvoltarea economică, cerințele societății și rezultatele sistemului de învățământ. Pornind de la ideea conform căreia școala nu este singurul loc unde se poate învăța, iau amploare activitățile desfășurate în afara sistemului școlar care veneau în întâmpinarea dorinței de învățare a publicului larg, servind obiectivelor acestora și asigurând asistență informațională și practică unor categorii sociale dezavantajate.
Activitățile extrașcolare, în general, au cel mai larg caracter interdisciplinar oferind cele mai eficiente modalități de formare a caracterului copilului încă din grădiniță și clasele primare. De exemplu, elevii învață la cunoașterea mediului despre animale sălbatice, au opțiunea să vizioneze un film despre animale sălbatice sau să realizeze un desen cu animale sălbatice. Deci, pentru ușurarea însușirii cunoștințelor la diferite discipline, o mare importanță are stabilirea legăturii între cunoștințele dobândite în cadrul obiectelor de învățământ și realitatea înconjurătoare. Din cele spuse mai sus, deducem că relația dintre educația formală și nonformală este una de complementaritate, întregind actul educațional. (Sorin Cristea, 2006, p. 189).
O formă de activitate foarte însemnată pentru elevi este serbarea care reprezintă izvor de cunoștințe, de satisfacții, creează o dispoziție bună contribuind la dezvoltarea copiilor din punct de vedere psihic și fizic. Emoțiile și bucuriile trăite de copii și cadre didactice cu ocazia organizării acestor activități, contribuie la închegarea colectivului, la întărirea relațiilor de prietenie între copii, ceea ce le demonstrează valoarea educativă. De asemenea energia nervoasă a copiilor se înlocuiește cu buna dispoziție obținută în cadrul acestora, prin relaxarea lor și naturalețea de care dau dovadă.
Zilele de naștere sunt de asemenea un prilej de bucurie pentru copii. Prietenii cei mai buni ai sărbătoritului au ocazia de a rosti câteva cuvinte sincere, din inimă către scumpul lor prieten și coleg. Iată că, și această activitate îi ajută pe elevi să comunice mai ușor, corect și să capete curaj în a-și exprima gîndurile, sentimentele (Învățământul primar, 2006, p.194).
3.1.3. Educația informală
Educația este un proces mult mai larg și mult mai extins, nu se limitează doar la spațiul școlar ci depășește ca întindere limitele sistemului de învățământ. Dincolo de cadrul formal individul poate învăța în multe împrejurări din viață sub influența multor factori educogeni ce se desfășoară pe plan social. Orice comunitate sau instituție socială reprezintă un mediu formativ, îmbogățind considerabil conținutul educației (Ion Albescu, 2003, p.11).
Termenul de educație informală provine din limba latină, „informis/informalis” fiind preluat cu sensul de „spontan”, „neașteptat”. Ca urmare, prin educație informală înțelegem educația realizată spontan.
Educația informală „include ansamblul influențelor cotidiene, spontane, eterogene, incidentale, voluminoase – sub aspect cantitativ – care nu își propun în mod deliberat atingerea unor țeluri pedagogice, dar au efecte educative ocupând cea mai mare pondere de timp din viața individului”. Aceste influențe spontane nu sunt organizate, selectate, prelucrate din punct de vedere pedagogic dar importanța lor este simțită în cadrul activităților organizate. Cu cât aceste influențe cunosc o dezvoltare si culturalizare la nivel înalt, cu atât crește și valoarea lor ca factori educativi spontani, având astfel rol în dezvoltarea personalității umane.
Această educație se realizează individual în contextul situațiilor de activitate cotidiană sau în urma interacțiunii indivizilor cu alte persoane din mediul social, cultural, economic, al comunității etc. Putem aminti: mediul familial, grupurile de prieteni, strada, mass-media, grupurile profesionale, etnice, colectivitățile, etc. „ Cu cât aceste influențe cunosc o dezvoltare și culturizare la standere înalte, cu atât crește și valoarea lor ca factori educativi spontani, având astfel rol în dezvoltarea personalității umane” ( Sorin Cristea, 2006, p. 190).
Educația informală este expresia nemijlocită a mediului de viață și a ambianței în care trăiește fiecare individ fără să dispună de obiective educaționale clare, însă prin influențele sale exercitate continuu poate avea efecte educative deosebite atât pozitive cât și negative. Prin multitudinea de contacte spontane și influențe cotidiene educația informală oferă individului ocazia de a-și însuși anumite atitudini, comportamente și de a-și interioriza anumite valori, modelându-se astfel caracterul său psihosocial. Aceste achiziții dobândite într-o manieră întâmplătoare în ocazii din ce în ce mai numeroase și mai variate nu corespund întotdeauna cu cerințele celorlalte forme ale educației, prin urmare sarcina de a le orienta și direcționa îi revin educației formale care organizează și stucturează sistemul cognitiv, competențele, atitudinile, comportamentele individului (M. Bocoș, D. Jucan, 2008, p. 26).
Educația informală este procesul care are loc pe toată durata vieții, prin care individul obține informații, își formează priceperi și deprinderi, își structureazaă convingerile și atitudinile, se dezvoltă, prin intermediul experiențelor cotidiene. De asemenea, învațarea de tip informal este o învățare cu caracter pluridisciplinar, informațiile provenind din diverse domenii, le completează pe cele achiziționate prin intermediul celorlalte forme de educație.
În contextul informal de educație, inițiativa învățării îi revine individului, educația este voluntară, iar evaluarea se materializează prin competențe, prin reușite în diferite domenii.(C. Cucoș, 2002, p. 46)
Se realizează prin conversație ca mijloc de împărtășire a ideilor, stimulează autoevaluarea și reflecția asupra modului de a învăța. Comparativ cu educația nonformală, cea informală oferă celor ce se educă o mai mare libertate de acțiune și oportunitatea de a-și organiza și gestiona propria modelare a personalității numai că aceste achiziții sunt dobândite mai mult involuntar datorită experiențelor de viață a individului (Miron I., 2011, p. 48).
Câteva exemple de factori educativi din cadrul educației informale:
Mediul familial este o variantă în care se desfășoară educația informală. În acest mediu copiii învață să vorbească, își însușesc comportamente, își formează priceperi, deprinderi (gospodărești) sau uneori părinții reușesc sa le insufle și copiilor din dragostea ce o au pentru o anumită îndeletnicire îndrumându-i pe acestă cale cu multă răbdare.
Grupul de prieteni este de asemenea un grup informal de persoane care dețin același statut, interacționează des, desfășoară o serie de acțiuni împreună, au ce cele mai multe ori aceeași vărstă sau aceleași interese. Aceste relații de prietenie apar din dorința de a învăța de la cei de-o vârstă cu ei, din plăcerea de a se juca și din nevoia de socializare a copilului. Și acest context informal poate fi benefic pentru dezvoltarea personalității copilului atâta timp cât în familie există comunicare deschisă și înțelegere. În caz contrar, mai ales spre adolescență copii vor alege să-și împartășescă prietenilor emoții, gânduri, idei luând decizii influențați de acest grup. (Elena Bonchiș, 2011, p. 273-274)
Mass-media este unul din factorii care contribuie la educarea copiilor, dar și a adulților. Comunicarea de masă face parte din diversele laturi ale contextului socio-cultural în care cresc și se formează copiii. Ei vizionează programe de televiziune, ascultă radioul, citesc presa scrisă îmbogățindu-le astfel existența cotidiană. Vizionarea programelor de televiziune se situează pe primul loc în rândul ocupațiilor din timpul liber. Din păcate copii își însușesc și comportamente agresive manifestate nu numai în timpul liber, ci și la școală.
Dorința de cunoaștere și curiozitate a copiilor nu sunt satisfăcute doar în cadrul restrâns al clasei sau al experienței cotidiene extrașcolare. Mass-media educă prin transmiterea de informații, impune valori, atitudini, modele de comportamente, oferind posibilități de formare și dezvoltare. După anumite studii de caz realizate în numeroase țări Wilbur Schramm (1979) a ajuns la concluzia că „mass-media poate face față cu succes unei mari diversități de trebuințe educaționale, în cadrul școlii și în afara ei, contribuind la îmbunătățirea cantității și calității învățământului”, putând servi ca suporturi tehnice de predare și învățare sau ca mijloace simple de informare (școlare sau extrașcolare).
3.2. Interferența formelor de educație
Fiecare formă de educație contribuie în dezvoltarea și formarea armonioasă a personalității, conturând cerințele educaționale și sociale, răspunzând nevoilor de pregătire pentru viață a viitorilor cetățeni.
Aceste forme ale educației interferează având o relație de complementaritate, observându-se tendințe de deschidere a uneia fața de cealaltă, dinspre educația formală către integrarea si valorificarea informațiilor și experiențelor de viață obținute prin intermediul educației nonformale și invers, existând tendința de instituționalizare a influențelor informale. Efectele fiecăreia se repercutează asupra celorlalte în condițiile în care pot fi în acord sau dezacord. Experiențele dobândite în cadrul formal contribuie la creșterea randamentului celorlalte forme ale educației atâta timp cât tinerii au capacitatea de a selecta din diversele experiențe pe acelea care au o valoare educațională și pot influența comportamentele lor pozitive. În același timp, experiențele dobândite în timpul liber în afara școlii, completează achizițiile obținute în școală și întăresc activitatea care este desfășurată uneori rigid și mai puțin atractivă în școală. Important este ca acele influențe neintenționat educative să nu schimbe direcția modelării personalității elevilor, opusă cu ceea ce urmărește școala. Așadar, educația formală trebuie să cunoască valorile și influențele exercitate nonformal, spontan, să le corecteze, exercitând o „funcție integrativă, de sinteză a diferitelor experiențe trăite” ( Ioan Cerghit, 1988, p. 29, în Sorin Cristea, 2003, p. 193).
Prin urmare „interdependența formelor de educație asigură creșterea potențialului pedagogic al activității de formare –dezvoltare a personalității umane în plan individual și social, la nivel didactic și extradidactic”. Sunt cunoscute mai multe interpretări ale acestei probleme.
“Interpretările clasice evidențiază rolul prioritar al educației formale care „ghidează, completează și corectează achizițiile obținute prin intermediul educației ocazionale (informale) și nonformale”, exercitând ”o funcție integrativă de sinteză a diferitelor experiențe trăite” (Ioan Cerghit, op. cit. pag. 29, în Gabriela C. Cristea, 2008, p.63).
”Interpretările moderne evidențiază posibilitatea preluării unor priorități și pe terenul educației nonformale care oferă un câmp motivațional mai larg și mai deschis procesului de formare-dezvoltare a personalității, având o capacitate rapidă de receptare a tuturor influențelor pedagogice informale, aflate într-o expansiune cantitativă greu controlabilă”.
”Interpretările postmoderne – realizabile din perspectiva paradigmei curriculumului – evidențiază necesitatea integrării educației informale în activitatea de proiectare a conținutului instruirii în vederea valorificării efective a resurselor informaționale ale acesteia și a experienței de viață a elevului/studentului”. (Gabriela C. Cristea, 2008, p.63).
Unele cercetări sociologice afirmă că implicarea familiei în activități pedagogice devine o necesitate în societatea modernă și postmodernă. Această acțiune este realizabilă doar în măsura ridicării statutului formativ al familiei de la condiția educației informale la cea a acțiunii nonformale, complementară cu toate activitățile formale.
3.3. Educația permanentă
Datorită ritmului rapid de dezvoltare a volumului de cunoștințe în domeniul științei, tehnologiei și culturii se impune o schimbare a paradigmei educaționale actuale. Abuzul de cunoștințe, de informații noi din toate domeniile întrec posibilitățile de asimilare de care dispune individul format prin educația formală. Individul trebuie să progreseze o dată cu societatea dar nu o va putea face decât dacă se va autoeduca continuu. Deci e nevoie de o educație permanentă cea „care durează tot timpul vieții, care debutează în școală și pe care o urmează fiecare pe socoteala proprie în funcție de interesele și dorința sa” (Dottrens, p. 37). Observăm deci că școala nu face față cerințelor societății în care trăim, nu mai este suficient a învăța, a preda și a memora ci este necesar să înveți a învăța. Școala trebuie să-i cultive tânărului dorința de a se autoperfecționa printr-un efort constant de învățare, să-i dezvolte capacitatea de a obține singur informațiile, de a le selecta și analiza. Dorința pentru cultură, a căutării perfecționării continue trebuie să reprezinte astăzi o prioritate ( C. Cucoș, 2006, p. 160).
„Consecințele economice și sociale ale revoluției științifice și tehnice îi obligă pe toți cei preocupați de a defini și aplica politicile educative la conceperea educației școlare primare, secundare și post-secundare ca un element sau parte a unui proces permanent care începe de la educația preșcolară și aduce în discuție nu învățământul realizat de educator, ci achiziția cunoștințelor și învățarea deprinderilor în cadrul vieții active. Ea presupune, de asemenea, o bună articulare a educației extrașcolare cu alte activități care se desfășoară în afara școlii” (Aiken, p. 21, în C. Cucoș, 2006, p. 160-161). Orice activitate socială și culturală în care se angajează individul, indiferent de locul unde o realizează are influențe formativ-educative asupra personalității. În acest context educația permanentă are caracter universal care integrează toate experiențele de învățare și dezvoltare prilegiuite de existența socială a individului, în toate momentele și expresiile sale.
Educația permanentă este un concept specific pedagogiei contemporane care încearcă să regleze o anumită realitate specifică secolului nostru. Factorii care determină înscrierea învățământului în perspectiva permanentă sunt evidențiați de către teoreticienii acestei educații: procesul de accelerare a schimbărilor, explozia demografică, evoluția fără precedent a științelor și tehnologiei, sporirea timpului liber (Legrand, 1973), multiplicarea profesiunilor, creșterea gradului de democratizare a vieții sociale (Văideanu, 1988). În viziunea lui Văideanu educația permanentă „este un mod al omului de a se elibera de tensiuni, de crize, de surprizele profesionale neplăcute. Ea este un scut și un sprijin care întărește încrederea în viitor și în progres; ea are caracter anticipativ, bazându-se pe obișnuința de a învăța și pe ideea că într-o societate democratică fiecare învață de la fiecare” (1988, p. 137). Cu alte cuvinte, a învăța să înveți și a avea dorința de a te perfecționa continuu, sunt dezideratele educației permanente, prin care omul modern învață să fie el însuși, receptiv la schimbări, capabil de a anticipa și de a se adapta la ele, modelându-și personalitatea echilibrat o dată cu progresul social.
Obiectivele educației permanente nu pot fi separate de cele a educației școlare. Toate conținuturile formale, nonformale și informale trebuie reorientate și regândite încât să urmărească dobândirea autonomiei formative deținând următoarele calitățile: stabilitate intrapsihică, vigoare emoțională, avânt lăuntric, opțiune responsabilă, angajare socială, autodepășire, dispoziție pentru reînnoirea cunoștințelor, învățarea de a învăța, interînvățarea, sporirea educabilității, învățarea autodirijată (Dave, 1991, p. 407-410).Unul dintre obiectivele educației ar trebui să fie formarea individului pentru disponibilitatea de a învăța și a accepta că toată viața are de învățat.
Reorientarea conținutului de învățământ, aceasta trebuie să favorizeze dobândirea autonomiei intelectuale și spirituale, prin vehicularea nu numai a cunoștințelor, ci în primul rând a mijloacelor de a ajunge la ele, a le valorifica și folosi de către fiecare persoană în parte. Învățarea continuă se va centra pe autoorganizare, pe reglarea venită din interior și pe autoevaluare. „Astăzi se acreditează tot mai mult ideea că nu există educație fără autoeducație, că menirea educației constă în a pregăti ființa umană pentru continuarea vieții prin eforturi proprii pe tot parcursul vieții” (Barna, 1989, p. 26). Astfel între educația permanentă și autoeducație există o relație de interdependență funcțională. Autoeducația este un mod prin care se realizează educația permanentă, desemnând orice acțiune realizată conștient spre perfecționarea comportamentului. Ea contribuie la adaptarea rapidă a oamenilor la schimbările ce au loc în societate. Este foarte important să ști cum să te descurci într-o lume aflată în permanentă schimbare, să operezi cu noi tehnologii și să faci față situațiilor noi. Independența și autocontrolul propriei vieți se obține doar dacă se va ținea seama de exigențele autonomiei, socializării și autoformării.
Autonomia este aceea acțiune prin care, persoana devine din ce în ce mai aptă să-și ia soarta în propriile mâini și să-și dirijeze viața și maniera de a se racorda la exigențele acesteia.
Socializarea este o acțiune complementară celei de autonomie. Una fără cealaltă nu are nici o importanță. Socializarea vizează integrarea copiilor în societate și dezvoltarea simțului relațiilor și raporturilor sociale. În relațiile dintre individ și societate individul socializează într-un mod original și creativ, învățând fiecare de la fiecare.
Autoformarea are la bază o rețea de procese de producere a unor componente care se reînnoiesc continuu prin transformările interne și care constituie o readaptare permanentă a tacticilor de învățare continuă la noi exigențe impuse de exterioritatea naturală și socială. Un punct crucial al învățării este achiziționarea științei de a învăța, a deprinderii unor strategii de reproducere a procesului învățării. Educația trebuie să se ocupe mai mult de metodele de învățare, pentru a-i face pe copii să răspundă adecvat diverselor situații. Strategia de formare a științei învățării la elevi contribuie la sporirea motivației în învățare. În acest caz, activitatea de supraveghere și de orientare a educatorului va fi mai semnificativă, urmarind la elevi: dezvoltarea spiritului critic, cultivarea autonomiei de gândire și de acțiune, respectul față de ideile celorlalți și mai ales punerea în valoare a originalității. Toate aceste obiective evidențiază participarea activă și conștientă a elevilor, apelând la acțiunile prin care ei se autoeducă (C. Cucoș, 2006, p. 166-167).
Principiul educației permanente întreține și stimulează dorința individului de a cunoaște mai mult și mai bine, de a avea încrede în propriile forțe pentru a învăța și a cerceta și de a putea face față noilor situații pentru că școala este doar o etapă inițială a școlii permanente. „Învățarea, respectiv instruirea trebuie să-și deplaseze centrul de greutate pe formarea omului pentru autoînvățare și autoinstruire, prin asimilarea tehnicilor de învățare de muncă intelectuală” (Ionuț Vlădescu, 2009, p. 50).
CAPITOLUL IV. CERCETARE PEDAGOGICĂ PRIVIND ROLUL EDUCAȚIEI FORMALE, NONFORMARE ȘI INFORMALE ÎN PROCESUL DE DEZVOLTARE A PERSONALITĂȚII ȘCOLARILOR DIN CICLUL PRIMAR
4.1. OBIECTIVELE SI IPOTEZELE CERCETĂRII
Ideea cercetării
Programa nu permite detalierea conținuturilor, astfel învățământul formal nu reușește să satisfacă întotdeauna curiozitatea elevilor, fiind limitat temporal și material.
Cercetarea din cadrul lucrării urmărește să verifice gradul în care activitățile nonformale și informale permit consolidarea, perceperea și aprofundarea achizițiilor fundamentale și care dintre acestea au un impact mai puternic asupra minții și personalității școlarilor din ciclul primar.
Obiectivele cercetării
Preferința școlarilor pentru anumite tipuri de activități
Durata în timp a cunoștințelor acumulate în mediul formal, nonformal și informal.
Dobândirea autonomiei în învățare prin activitățile extrașcolare.
Găsirea celor mai potrivite căi de a naviga prin fluxul informațional.
Ipotezele
Dacă cadrul didactic organizează predarea-învățarea în mod atractiv, în funcție de interesele cognitive ale elevilor atunci și învățarea devine atractivă și rezultatele învățării sunt pozitive.
Dacă dezvoltăm interesul elevilor pentru activități extrașcolare interesante, atunci acestea pot deveni factor important în procesul propriu de formare și dezvoltare personală a elevilor.
CAPITOLUL V. METODOLOGIA CERCETĂRII
Etapa exploratorie
Pentru a testa fezibilitatea ipotezei de început am aplicat mai întâi metode exploratorii. După consultarea bibliografiei de specialitate am luat în vedere părerea profesorilor, a părinților și a elevilor care se pot pronunța în acest sens.
Odată cu parcurgerea bibliografiei de specialitate și discuțiile cu cadrele didactice care m-au susținut am luat parte la implementarea și derularea în cadrul unității școlare a proiectului detaliat în acest capitol.
Am hotărât redactarea unui chestionar prin care să verificăm noțiunile acumulate în urma lecțiilor predate la disciplina Științe ale naturii, urmând să observăm evoluția cunoștințelor acestora în urma activităților propuse.
Unitatea de observare
Liceul Teoretic Ioan Buteanu, Șomcuta Mare, jud Maramureș, învățământ primar
Grup țintă elevii cls. a IV-a A, B, C (aprox 70 de elevi )
Stabilirea eșantionului
Grupul uman mai larg vizat este populația școlară a țării noastre care frecventează ciclul primar de învățământ.
Au fost selectați 23 de elevi, câți numără clasa a IV-a B, clasă cu care am interacționat o perioadă mai îndelungată în timpul practicii desfășurate în unitatea de învățământ menționată.
Proiect derulat în cadrul cercetării
Argument
De câte ori ridicăm privirea spre cer, involuntar, ne lăsăm ademeniți de fascinația pe care oceanul necunoscutului îl trezește în conștiința noastră. Imensitatea spațiului cosmic ne îndeamnă să medităm asupra condiției efemere și limitate a ființei umane și ne invită în același timp să facem cunoștință cu misterele pe care de-a lungul timpului oamenii de știință au căutat să le elucideze pentru a ne satisface curiozitatea.
Realitățile științifice cu care intrăm în contact par să intensifice dorința de a afla mai multe despre lumea ce ne înconjoară și locul pe care îl ocupăm în marele ciclu existențial.
Cu toate că omul, ca ființă superioară, se consideră stăpânul destinului său, întrebările la care nu a găsit încă răspuns îi relevă complexitatea lumii din care face parte, îi stimulează creativitatea, imaginația și dorința de a cunoaște.
In zilele noastre, instrumentele perfecționate si sondele spațiale au lărgit enorm orizontul cunoașterii. Imaginile obținute cu ajutorul telescoapelor au atins frontiere de nebănuit ale Universului, iar analiza lor atentă arată o densitate neînchipuit de mare de galaxii.
De-a lungul vremii astronomia a reușit să ofere răspunsuri unora dintre întrebările pe care ni le-am pus în legătură cu vastitatea cosmică, însă de cele mai multe ori răspunsurile au dat naștere unor noi întrebări care ne relevă în fapt adâncimea misterelor lumii.
Proiectul de față își propune familiarizarea elevilor din ciclul primar cu astronomia, lărgirea orizontului cultural și științific al acestora, precum și stimularea curiozitatii intelectuale prin contactul cu diversele aspecte ale existenței.
Deoarece am doi copii care frecventează cursurile Școlii Gimnaziale Baia Sprie, am apelat la cadrele didactice din această instituție de învățământ pentru a-mi susține demersurile cercetării. Tot aici am căutat sfaturi, am asistat la ore și la diverse activități extrașcolare în caliate de părinte și practicant. Am luat parte la orele de științe ale naturii ale clasei a IV-a B. Văzând curiozitatea și interesul micilor școlari față de planete și univers i-am propus doamnei învățătoare să-i ducem în vizită la Planetariul din Baia Mare. Ideea a fost primită cu entuziasm de părinți și copii, ba chiar ni s-au alăturat și celelalte două clase de-a IV-a A și C.
Pentru a le face o plăcere copiilor i-am rugat să caute mai multe informații și imagini pentru a redacta colaje tematice pe care să le expunem în Centrul de Documentare și Informare al Școlii spre a fi admirate de ceilalți profesori și elevi.
Profesorul documentarist a venit cu ideea de a completa informațiile din urma deplasării la Planetariul Baia Mare cu cele furnizate de atlasul multimedia existent în fondul documentar al CDI și astfel a luat naștere proiectul intitulat PAȘI SPRE UNIVERS la care mi-am adus și eu contribuția.
Ne-am gândit să urmărim evoluția cunoștințelor elevilor pe măsura derulării proiectului prin cele două chestionare aplicate la clasă spre a vedea modul în care s-a realizat retenția și transferul informațior, rolul ultimului chestionar fiind acela de a sonda gradul de interes și implicare al elevilor în activitățile extrașcolare . De asemenea am căutat să observăm măsura în care acestea contribuie la însușirea noilor informații cu care copiii au intrat în contact, dar și gradul în care ele influențează parcursurile pedagogice. În ce măsură am reușit aceasta se poate observa din interpretarea cercetării prezentate.
Scopul proiectului
aprofundarea cunoștințelor legate de spațiul cosmic
cultivarea respectului față de mediul înconjurător
aprecierea adevărurilor, misterelor și frumuseților pe care universul cosmic ni le oferă
Competențe dezvoltate: științifice, lingvistice, interpersonale, de învățare
Obiective
să indentifice evenimentele astronomoice cunoscute;
să explice anumite fenomene astronomice;
să recunoască constelațiile și sistemul nostru planetar;
să observe mijloacele tehnice utilizate în cercetarea fenomenelor astrale;
să utilizeze noțiunile specifice cu care a intrat în contact;
să-și dezvolte creativitatea și imaginația;
să clasifice corpurile cerești;
să încadreze corect planetele în sistemul solar;
să-și dezvolte spiritul de observație;
Locul desfășurării
Sala de clasă
Centrul de documentare și informare
Planetariul Baia Mare
Perioada 15 ianuarie – 6 aprilie 2015
Organizatori
Prof. învățământ primar și preșcolar: Sava Mirela
Prof. învățământ primar și preșcolar: Buciuman Marius
Practicant: studentă Dina Zaharie (Țâțan)
Cadre didactice implicate prof. Antoaneta Bolchiș, prof. Scoață Marina, prof. Matei Daniela.
Parteneri
Planetariul Baia Mare
SC SALSA SRL ( sponsor )
Resurse materiale autocar, Atlas multimedia-Spațiul cosmic, internet, aparat foto, videoproiector, bloc de desen, acuarele și creioane colorate,
Evaluare
Numărul elevilor și cadrelor didactice implicate
Observația directă
Chestionarul
Poze din timpul activităților
Impresiile participanților
PROGRAMUL ACTIVITĂȚILOR
Recoltarea informatiilor
Pentru cercetarea comportamentului elevilor este necesară culegerea informațiilor de la sursă, adică de la purtătorii ei. Acest lucru se poate face prin cercetarea directă.
Metodele de cercetare sunt foarte variate. Cercetarea de față este una ocazională și îmbracă forma unei anchete pentru că informația este furnizată de purtătorul acesteia.
Cercetarea selectivă oferă avantaje incontestabile, în comparație cu cercetările de masă. Printre acestea pot fi menționate:
-Obținerea informațiilor într-un timp mai scurt și un cost mai redus;
-Generalizarea datelor culese asupra întregii colectivități;
-Posibilitatea specificării erorilor statistice asociate generalizărilor respective;
Buna organizare, desfășurare și controlul cercetărilor selective trebuie să aibă la bază un program bine structurat. În această lucrare, metoda de cercetare selectivă este metoda ce antrenează conștient purtătorii de informație în cercetare și poartă numele de anchetă selectivă de teren; tehnica de cercetare folosită având la bază discuțiile, iar instrumentul de culegere a informațiilor chestionarul scris.
Chestionarul reprezintă un instrument de culegere a datelor, de care depinde reușita cercetării selective. În elaborarea chestionarului s-a acordat atenție următoarele aspecte:
-Formularea întrebărilor ce urmează să fie adresate subiectului investigat;
-Asigurarea calității întrebărilor: să fie suficient de specifice, să fie redactate într-un limbaj simplu, să evite ambiguitatea, cuvintele vagi și tendențioase;
-Dimensionarea corespunzătoare, punerea în pagină și aspectul estetic general;
Ca tip de întrebări s-au folosit întrebările cu răspunsuri precodificate (din care cei chestionați au putut să aleagă varinta de răspuns corespunzătoare cu ceea ce gândeau ei), întrebări cu răspunsuri necodificate, urmând ca la analiza și interpretarea informațiilor obținute în urma anchetei să se codifice acete răspunsuri pentru a putea fi prelucrate.
Întrebările formulate au fost dihotomice (cu două variante de răspuns), trihotomice (cu trei variante de răspuns) și cu răspunsuri multiple.
Conversația –dialogul profesor elev îmbracă multiple forme în procesul de predare-învățare- evaluare și a rămas una din metodele eficente de instrure ale învățământului actual. Prin dialogul profesor –elev are loc o activitate comună de gândire cu elevii săi, provocându-i spre noi descoperiri, pe baza valorificării propriei experințe de cunoaștere, învățarea având astfel un caracter activ-participativ. Întrebările enunțate analizate și gândite de întreaga clasă au rolul de a incita curiozitatea, de a păși mai adânc în sfera cunoașterii, permițând la final formularea de noi concluzii în ceea ce privesc unele adevăruri știinșifice.(Ioan Cerghit, 2006, p. 139)
În funcție de obiectivele și conținutul diferitelor activități didactice, conversația este de mai multe tipuri, dintre care cele mai importante sunt: conversația introductivă, folosită ca mijloc de pregătire a elevilor pentru începerea unei activități didactice; conversația euristică sau dialogul euristic, având scopul de a redescoperi cunoștințele; conversația folosită ca mijloc de aprofundare a cunoștințelor; conversația de verificare a cunoștințelor. (Stoica M.,2002)
Euristica sporește caracterul formativ al învățării, dezvoltă capacitatea de analiză și sinteză, interesul cognitiv și motivația intrinsecă, mobilizând energiile creatoare pentru rezolvarea unor probleme.
Prin conversația euristică folosită în cadrul orelor de curs elevii au fost îndemnați să descopere lucruri noi despre universul cosmic. Interesul lor față de această temă a dus la nașterea proiectului inserat în lucrarea de față.
Explicația – este un modalitate ușoară, rapidă și eficientă de descoperire, pe baza unei argumentații deductive, a unor date noi. Astfel elevii își clarifică și aprofundează la înțelegerea noilor cunoștințe prin raportarea lor la cunoștințele existente.
Explicația a devenit necesară în elucidarea noilor concepte, fenomene sau situații întâlnite în timpul derulării diferitelor activități.
Observația directă – a însoțit toate etapele proiectului, contribuind la interpretarea rezultatelor finale și a făcut sesizabilă gradul de implicare al fiecărei părți în demersurile întreprinse.
Chestionarul este un instrument formal de culegere a informațiilor de la purtătorii lor, informații cu privire la comportament, caracteristici demografice, nivel de cunoștințe, atitudini, credințe și sentimente. Este frecvent utilizat în științele socioumane. Pentru a fi un mijloc eficient, este important să se realizeze comunicarea cu subiectul, să se mențină trează atenția acestuia, pentru a se obține cooperarea lui în vederea furnizării răspunsurilor necesare. Ca noțiune, chestionarul reprezintă o tehnică și, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris. (Chelcea Septimiu, 2001, p. 82-84)
Chestionarul a urmărit evaluarea noțiunilor acumulate anterior în cadrul formal, nonformal și informal, însă și măsura în care cunoștințele elevilor au înregistrat un progres după finalizarea proiectului.
Colajul tematic – a permis sintetizarea informațiilor dobândite, familiarizând elevii cu munca în echipă și consultarea diferitelor surse de informare puse la dispoziția acestora.
Navigarea pe internet – a contribuit la facilitarea accesului către informație și obișniunța elevilor de a apela la utilizarea TIC în căutarea unor explicații sau în scopul satisfacerii curiozității personale.
Aplicația multimedia – a completat călătoria școlarilor pe drumul cunoașterii, arătându-le ca vastitatea universului presupune multe alte mistere care așteaptă să fie descoperite.
Utilizarea mai multor metode de abordare a incursiunii în necunoscut a căutat să le demonstreze elevilor că pe lăngă disciplinele prevăzute în programa școlară, există și alte domenii interesante ale științei care ar putea să le stârnească interesul.
CAPITOLUL VI. PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR.
După cum se poate observa din prima întrebare a chestionarului, majoritatea elevilor au reținut că sistemul nostru solar numără nouă planete (18 răspunsuri corecte), dar nu au înțeles foarte bine de ce planetele nu au lumină proprie. Din experiența lor copiii știu că pe cerul nopții pot fi văzute atât stele, cât și planete. Pe cerul senin planetele par mici puncte luminoase, astfel unii au dedus că lumina pe care o răspândesc le aparține (11 răspunsuri în acest sens). Aici doamna învățătoare a revenit cu explicații pentru a clarifica situația, reamintindu-le că numai stelele au lumină proprie.
La întrebarea cu numărul 3 toți copiii au dat răspunsul corect. Au reținut că Luna este satelitul natural al pământului, însă în privința unei alte denumiri date Stelei Polare mulți și-au amintit-o pe aceea de Luceafăr, mai puțini știau că ea mai poartă numele de Venus, iar alții au demnonstrat că nu cunosc un alt nume al acesteia, încercuind la întâmplare răspunsuri greșite.
Probabil ca denumirea de Luceafăr le este cunoscută copiilor, deoarece a auzit de creația eminesciană ce poartă același titlu sau le-a fost spusă de părinți, bunici sau colegi mai mari.
Fig.1 Reprezentarea grafică a rezultatelor la întrebarea nr.4
Mai mult de jumătate au afirmat că Jupiter este cea mai mare planetă a sistemului nostru solar, că Marte este cunoscută și sub denumirea de planeta roșie și că unul din sinonimele utilizate pentru planeta pământ este Terra.
Fig. 2 Reprezentarea grafică a rezultatelor la întrebarea nr.7
Întrebarea 8 ne arată că elevii au reținut că Soarele, care se află la baza vieții noastre, este o stea (17 răspunsuri corecte) și nu o planetă (6 răspunsuri greșite). De asemenea au înțeles fenomenul alternanței zilei cu noaptea, fenomen explicat prin rotația Pământului în jurul axei sale (16 răspunsuri date în acest sens), dar nu au fixat prea bine în memorie poziția Terrei în cadrul sistemului solar.
Fig. 3 Reprezentarea grafică a rezultatelor la întrebarea nr.9
Chestionarul reflectă măsura în care informațiile transmise au fost reținute, dar și situațiile care le-au creat, după cum era de așteptat, unele dificultăți școlarilor. Am convenit ca în urma vizitei la Planetariul din Baia Mare să elucidăm și să revenim asupra părților mai complexe ale acestui domeniu de studiu și să încercăm să le oferim răspunsuri cât mai elocvente elevilor cu ajutorul internetului și a atlasului multimedia existent în dotarea Centrului de Documentare și Informare al școlii. Astfel noțiunile intâlnite în cadrul formal vor fi lărgite și consolidate prin interacțiunea cu mediul nonformal și informal al educației, după cum se vede în al doilea chestionar aplicat aceluiași eșantion.
Se poate sesiza încă de la prima întrebare că elevii s-au familiarizat deja cu un nou domeniu al cunoașteri ce până acum le-a fost străin. În proporție de 83% ei au reținut denumirea științei care se ocupă cu studiul spațiului cosmic. Au aflat că materia studiată de ei sub denumirea de Științele naturii cuprinde lecții din sfere diferite ale cunoașterii, astronomia reprezentând una dintre acestea.
Fig. 4 Reprezentarea grafică a rezultatelor la întrebarea nr.1
Au fost fascinați de explicațiile pe care știința le oferă asupra modului în care a luat naștere universul cosmic. Mulți au recunoscut în urma călătoriei prin atlasul multimedia vizionat în CDI că nu auziseră până în acel moment de teoria Big Bang, teorie pe care și-au însușit-o în proporție de 87 % , după cum arată a doua întrebare a chestionarului.
Fig. 5 Reprezentarea grafică a rezultatelor la întrebarea nr.2
Cu siguranță ineditul are un impact puternic asupra evoluției lor cognitive în această perioadă specifică achiziției noilor cunoștințe, deoarece am constatat că elevii au reținut multe informații cu care pentru prima dată au intrat în contact.
Peste 65 % din ei au reținut numele primului om care a pus piciorul pe lună (întrebarea nr 3 – Gagarin) și a primului astronaut trimis în spațiu (întrebarea nr 4 – N. Amstrong).
În Baia Mare au pășit cu ajutorul specialiștilor sub cupola planetariului, realizând o incursiune în misterele pe care cerul nopții le relevă observatorilor. Aici le-au fost prezentate cunoscutele constelații, au discutat despre anotimpuri, zodii și instrumentele utilizate în investigarea spațiului cosmic.
Informațiile li s-au părut foarte interesante, deoarece la întoarcere elevii au afirmat că astronomia li se pare o știință foarte utilă și captivantă și că ar dori să afle mai multe lucruri despre tainele pe care ea le-ar putea dezvălui.
Chiar dacă unele informații elevii le-au absorbit asemenea unui burete ce reține apa, am observat că intervalul vizitei nu a fost suficient pentru fixarea unora dintre ele. De aceea la întrebarea nr. 5 din chestionar unii școlari au confundat telescoapele (8 răspunsuri în acest sens), cu stroboscoapele (8 răspunsuri), iar alții s-au gândit că pot urmării cerul nopții și cu ajutorul binoclului (7 răspunsuri).
Toți au știut că soarele este o stea și nu o planetă, dar s-au bazat pe experiența lor de viață în răspunsurile oferite la întrebarea cu nr 6. Cei mai receptivi au identificat răspunsul corect, însă ceilalți au fost influențați de culorile pe care astrul le îmbracă în diferitele momente le zilei, după cum au recunoscut în discuțiile ce le-am purtat cu ei în urma prelucrării răspunsurilor date în chestionar.
Fig. 6 Reprezentarea grafică a rezultatelor la întrebarea nr.6
Copiii au recunoscut că noțiunea de eclipsă nu le este necunoscută, dar nu au fost martorii acestui fenomen astronomic (19 răspunsuri corecte, oferite la întrebarea nr 7). Au auzit de ea la televizor sau de la părinți, stiau că eclipsele pot fi de lună sau de soare, dar nu au înțeles până în acest moment modul în care se formează. Aici ne-a fost ajutor demonstrația din conținutul atlasului multimedia amintit, care a venit să completeze informațiile întâlnite, dar și să genereze noi curiozități.
Steau Polară, cunoscută acum de către elevi și sub denumirea populară de Luceafăr sau științifică de planeta Venus ne ajută să ne orientăm indicându-ne un anumit punct cardinal ca reper. Acest lucru a fost asimilat, însă nu în mod corect de toți cei chestionați conform întrebării cu nr 8.
Fig. 7 Reprezentarea grafică a rezultatelor la întrebarea nr.8
Chiar dacă nu toți elevii au dat răspunsuri corecte la întrebările interpretate până aici, se poate observa cu ușurință că bagajul cunoștințelor acestora s-a îngreunat treptat.
Dacă ne-am fi limitat la informațiile însușite în mediul formal, timpul și spațiul aflat la dispoziție nu ar fi permis înregistrarea evoluției cunoștințelor în măsură atât de mare.
Interesul copiilor față lecția întâlnită în manual a fost sesizată de cadrele didactice, dar și de părinți. Aceștia au recunoscut că elevii le-au pus multe întrebări acasă, că au apelat la internet, cărți și reviste și că intenția noastră de a le răspunde nevoii de a-și explica necunoscutul a fost primită cu bucurie.
Satisfacția și setea de cuoaștere a celor mici este ușor sesizabilă în răspunsurile oferite în a doua parte a chestionarului.
Întrebarea cu nr 9 indică faptul că elevii îndrăgesc secvențele didactice desfășurate în Centrul de Documentare și Informare al școlii, datorită metodelor active utilizate, a echipamentelor moderne din dotare și a celorlalte resurse ce susțin inovația pedagogică. Spațiul este considerat atractiv, confortabil și mai aproapiat de dinamica societății contemporane. Se situează pe locul I, în topul preferințelor, fiind mai spațios și mai bogat în resurse decât cabinetul Ael, însă și pentru că aici se derulează majoritatea activităților importante ale școlii.
Elevii sunt obișnuiți să frecventeze CDI și în afara orelor de curs pentru a-și pregăti lecțiile, pentru a admira materialele expuse sau pentru a se documenta. Spațiul le este familiar și accesibil. Se bucură când orele se desfășoară aici pentru că li se permite ieșirea din ritmul cotidian, din rutina programului stabilit.
Fig. 8 Reprezentarea grafică a rezultatelor la întrebarea nr.10
Observăm că elevilor le plac activitățile derulate în alte spații din cadrul unității de învățământ, dar sunt de-a dreptul încântați când se deplasează în afara acestuia pentru a învăța despre realitățile lumii în care trăim, intrând direct în contact cu anumite aspecte ale acesteia.
Mulți dintre ei nu au fost la Planetariul din Baia Mare niciodată, chiar dacă el se află aproape de noi și poate fi vizitat de doritori în afara programului școlar.
Din nefericire în contemporaneitate suntem nevoiți să consumăm foarte mult din timpul aflat la dispoziție noastră spre a ne asigura confortul material. Îndeplinim mai multe statuturi și roluri cărora trebuie să le facem față, adesea sacrificând timpul destinat odihnei și copiilor pentru a răspunde solicitărilor. Conștienți de aceste carențe pe care dinamica societății actuale le implică, dascălii încearcă în măsura posibilului să răspundă nevoilor cognitive, afective și de socilalizare ale elevilor prin îmbinarea dintre diferitele forme ale educației.
Nu ne surprinde în acest context faptul că elevii s-au simțit bine în timpul vizitei efectuate la Planetariul după cum se vede din răspunsurile la a zecea întrebare adresată acestora.
Chiar dacă Centrul de Documentare reprezintă principalul punct de atracție din școală pentru elevi, în momentul în care li se propune părăsirea mediului școlar ei aleg această oportunitate. Excursiile, vizitele, competițiile sau schimburile de experiență realizate în afara școlii reprezintă punctul central de interes conform afirmațiilor făcute în continuare, toate răspunsurile încercuite la întrebarea cu nr. 11 făcând referire la mediul extrașcolar.
Școlarii din ciclul primar recunosc că obișniuesc să caute informații despre ceea ce-i interesează și în alte părți, nu numai la școală sau în spațiul clasei (întrebarea nr 11). Ei recunosc că vor adesea să afle mai multe lucruri despre noțiunile discutate la clasă, însă timpul și programa școlară nu le permite acest lucru. Pentru a-și astâmpăra setea de cunoaștere cei mici recunosc că apelează frecvent la internet (23 de răspunsuri) acasă sau în CDI, dar folosesc și alte surse de informare ca CD-urile sau DVD-urile (11 răspunsuri), lucrările de referință (enciclopedii, atlase, ghiduri – 14 răspunsuri) sau revistele (8 răspunsuri) cumpărate sau împrumutate, conform întrebării nr 12.
Fig. 9 Reprezentarea grafică a rezultatelor la întrebarea nr.12
Atunci când au dificultăți în pregătirea lecțiilor sau realizarea sarcinilor (întrebarea 14) elevii solicită în primul rând ajutorul părinților (20 răspunsuri). Dacă aceștia nu reușesc să le ofere soluții sau susținere, apelează la doamna învățătoare (13) și documentaristul din CDI (10) . Uneori se consultă cu colegii (8 răspunsuri) mai buni la învățătură din clasă, mai mari sau cu care au o relație de prietenie. Totuți adulții sunt cei preferați, pentru că elevii se bazează mai mult pe experiența acestora, recunoscându-le superioritatea intelectuală, față de colegii care au aceeași vărstă și se lovesc de aceleași dificulăți.
Fig. 10 Reprezentarea grafică a rezultatelor la întrebarea nr.14
Nu la fel stau lucrurile când caută informații care nu au legătură cu portofoliile sau temele pentru acasă (întrebarea 15).
Fig. 11 Reprezentarea grafică a rezultatelor la întrebarea nr.15
Fiind bombardați de informații de pretutindeni, frecvent elevii își pun semne de întrebare față de subiectele cu care vin în contact voluntar sau involuntar mai ales în mediul nonformal. În aceste situații ei recunosc că le este mai ușor să apeleze la sprijinul documentaristului sau al colegilor mai mari.
Părinții consideră sarcinile școlare o obligație a copiilor și nu caută să își facă timp pentru a-i supraveghea sau a le oferi ajutorul. Procedează la fel și când vine vorba de a le satisface curiozitatea, considerând că pentru aceasta au suficient timp la dispoziție deoarece nu o percep ca pe o situație ce presupune o limită temporală, fiecare lucru la timpul lui. Astfel copilul rămâne frecvent fără un răspuns, datorită ignoranței sau a concepțiilor de altă natură din mentalitatea adulților.
Tot aici se încadrează și situațiile în care părinții nu au pregătirea necesară pentru a le da răspunsuri pertinente copiilor sau evită să discute cu ei anumite subiecte datorită convingerilor religioase diferite de ale majorității. Copiii înțelegînd situația apelează la alte persoane mature pentru a obține informațiile care îl interesează..
Dacă învățătoarea este mai în vârstă am observat că preferă să abordeze cadrele didactice mai tinere de care se simt apropiați ( documentaristul, profesorul de engleză, psihologul, logopedul etc ), colegii sau frații de vârstă școlară mai mare.
Constatăm că suntem zilnic asaltați de pretutundeni cu informații. Acestea ne determină să fim la curent cu noutățile pentru a ține pasul cu ritmul de evoluție al societății. Când ne simțim depășiți suntem nevoiți să apelăm la sursele pe care societatea ni le pune la dispoziție pentru a învăța să ne adaptăm și să facem față solicitărilor de diferite tipuri.
Omul a învățat de-a lungul timpului să se lase educat, dar totodată a învățat să se autoeduce, conștient fiind că existența nu este altceva decât o suită de obstacole ce trebuie depășite mereu, iar pentru asta este nevoie de experiență și informație .
CONCLUZII
Inovația presupune existența intenției de transformare a procesului instructive-educativ prin producerea și instaurarea la nivelul realității educaționale a unor schimbări pozitive și durabile. Aceste schimbări sunt încă așteptate de actorii educaționali interni și externi. S-au făcut o serie de încercări de reformare a sistemului românesc de învățământ, dar rezultatele dorite întârzie tot mai mult să apară.
Avem atâtea lucrări de referință și modele în domeniul educației, și totuși se pare că nu reușim să le adaptăm societății în care trăim pentru a da ce putem noi mai bun generațiilor viitoare.
Cercertarea pe care am derulat-o și prezentat-o în paginile anterioare reprezintă o dovadă în plus a faptului că școala românească are încă multe carențe, dar și potențial. Ea trebuie să lupte pentru înlăturarea multor obstacole și mentalități în încercarea de a atinge standardele cunoscutelor școli europene.
Mi-a făcut o deosebită plăcere să lucrez cu elevii și să constat că profesia de dascăl pentru care și eu am optat, aduce cu sine satisfacții care depășesc latura materialului și pe care doar implicându-te în acest mediu profesional le poți experimenta, însă pentru a o practica, teoria nu este suficientă. Am observat că munca educatorului presupune multe sacrificii și nu în ultimul rând vocație și talent. Cei care nu dovedesc aceste atribute nu reușesc să se impună în fața elevilor care devin tot mai conștienți de drepturile pe care le au și mai puțin de obligațiile ce le revin. Totuși pregătirea profesională temeinică, tactul pedagogic și dăriurea celor care practică în școala românească nu s-a epuizat încă, cu toate că zilnic se confruntă cu o serie de încercări care îi călesc, făcându-i mai rezistenți în lupta cu nonvalorile.
Munca mea de cercetare m-a apropiat de realitățile și problemele cu care se confruntă mediului educațional. Din interior lucrurile se vad altfel. Abia acum am realizat cât de puține știu părinții despre educația propriilor copii și câta nevoie ar fi de sprijinirea eforturilor în ceea ce privește școala părinților, aspect care în alte țări ocupă un loc privilegiat.
Instituția în care mi-am desfășurat activitatea practică funcționează într-un mediu social defavorizat. Mulți părinți sunt plecați să muncească în străinătate, elevii fiind lăsați sub tutela bunicilor sau a altor persoane. Cartierul în care se află unitatea școlară este populat în mare parte de familii nevoiașe, cu mulți copii, care trăiesc din ajutoarele sociale. Aproape 40 % din totalul de 600 de elevi este reprezentat de aceștia. Copiilor le face plăcere să frecventeze școala pentru că ea este bine dotată din punct de vedere material și le oferă confortul și instruirea necesară.
Viața acestor copiii rar depășeste limitele cartierului în care locuiesc. Vă puteți imagina bucuria lor atunci când efectuează vizite tematice, drumeții sau li se oferă posibilitatea de a se implica în diferite activități extrașcolare. De fapt tuturor copiilor le plac aceste activități, deoarece se simt diferit în compania colegilor și a cadrelor didactice. Mulți au recunoscut că au fost în concedii cu părinții sau au vizitat diverse locuri, în funcție de posibilitățile familiei, dar activitățile derulate în afara orelor de curs împreună cu clasa reprezintă este o experiență foarte plăcută pentru ei.
În clasă, elevii și-au însușit unele cunoștințe sumare despre planete și univers, dar în urma vizitei la Planetariul din Baia Mare, a discuțiilor de acasă cu adulți și a vizionării atlasului multimedia în CDI, nivelul informațiilor înregistrate a crescut simțitor, după cum dovedesc chestionarele aplicate eșantionului menționat. Dacă am avea posibilitatea de a veni astfel în întâmpinarea formării elevilor, bagajul cunoștințelor generale ale acestora ar fi net superior în urma absolvirii, iar adevăratele valori din patrimoniul umanității și-ar recâștiga drepturile bine meritate.
Copiii au nevoie de multă afectivitate, atenție, înțelegere și timp din partea părinților. Adesea, aceștia uită de necesitățile lor afective sau pur și simplu timpul nu le permite să stea prea mult în compania lor, însă nevoia lor de a primi, de a socializa și de a afla mai multe persistă. Școala le stimulează intelectul, le deschide orizonturi noi de explorat, le oferă ceea ce baza materială îi pernite, dar este insuficient. Lecțiile din clasă ar trebui completate de cele din afara acesteia, iar informațiile cu care elevii intră în contact în mod nonformal ar trebui orientate în direcția corectă și explicate atunci când copilul simte că unele aspecte din puzzelul vieții îi lipsesc sau îl depăsec. Din nefericire rar ne permitem acest lucru, chiar dacă majoritatea îl conștientizăm.
Programa școlară nu îi lasă educatorului prea mult timp la dispoziție pentru așa ceva, iar atunci când are asemenea inițiative se confruntă cu lipsa mijloacelor materiale sau birocrația practicată în sistem.
Dupa cum am aflat din discuțiile cu profesorii și părinții copiilor din clasele în care studiază fetițele mele, principala problema o reprezintă fondurile bănești insuficiente alocate școlilor, în general. Frecvent pentru a ține pasul cu cerințele, părinții sunt nevoiți să scoată bani din buzunar pentru a asigura cele necesare elevilor. Toate activitățile extrașcolare implica susținerea materială a părinților și nu toți își permit aceste cheltuieli, însă fără acestea copilul are de suferit. E o mare diferență să vorbești despre un lucru la nivel teoretic și să intri în contact direct cu realitatea respectivă. Partea practică, utilitatea noțiunilor învățate este de fapt cea care îl motivează în primul rând pe elev, îl face să înțeleagă rostul lucrurilor în lume și îl ajută să se raporteze la realitățile existențiale
Ca fenomen social, educatia este o actiune umana specifica, ea schimbandu-si finalitatile, continuturile si functiile odata cu schimbarile societatii însăsi, pe care o influenteaza, la randul ei.
Educația este, înainte de toate, mijlocul prin care societatea își reînnoiește neîncetat condițiile propriei sale existențe. Omul pe care trebuie să-l realizeze educația nu este omul așa cum l-a creat natura, ci omul pe care îl vrea societatea, iar ea îl vrea așa cum îl cere structura sa interioară.
BIBLIOGRAFIE
Albescu, I. (2003), Educație și mass-media: comunicare și învățare în societatea informațională, Cluj-Napoca, Dacia
Bocoș, M.; Jucan, D. (2008), Fundamentele pedagogiei, Teoria și metodologia curriculum-ului, Pitești, Paralela 45
Bocoș, M.; Jucan, D. (2007), Teoria și metodologia instruirii și Toria și metodologia evaluării, Pitești, Paralela 45
Bonchiș, E. ( 2011), Familia și rolul ei în educarea copilului, Iași, Polirom
Bontaș, I. ( 2008), Pedagogie, Ed. All
Cerghit, I. (2006), Metode de învățământ, Iași, Ed. Polirom
Chelcea, S. (2001) Tehnici de cercetare sociologică, curs, SNSPA, București,
Cristea, G.C. (2008), Fundamentele pedagogiei, București, Ed. Didactica și Pedagogică
Cristea, S. (2006), Curriculum pedagogic, București, Ed. Didactica și Pedagogică
Cristea, S. (2010), Fundamentele pedagogiei, Iași, Polirom
Cucoș, C. ( 2002), Pedagogie, Iași, Polirom
D”Hainaut, L. (1981), Interdisciplinaritate și integrare în programe de învățământ și educație permanentă, București, Editura didactică și pedagogică
Ionescu, M. (2011), Instrucție și educație, Cluj-Napoca, Ed. Eikon
Lazăr, V.; Cărășel, A. (2007) Psihopedagogia activitățiolor extracurriculare, România, Ed. Arves
Nicola, I. (2003), Tratat de pedagogie școlară, București , Ed. Aramis
Vlădescu, I. (2009), Teoria și metodologia instruirii, Iași, Vasiliana 98
ANEXE
Anexa 1
CHESTIONAR 1
Sistemul nostru solar are ?
a) 5 planete
b) 9 planete
c) 10 planete
d) 7 planete
Planetele au lumină proprie ?
a) Da
b) Nu
Satelitul natural al Pământului se numește?
Europa
Luna
Steaua Polară se mai numește?
a) Marte
b) Uranus
c) Venus
d) Luceafărul
Care este cea mai mare planetă din sistemul nostru solar ?
Pământ
Neptun
Jupiter
Saturn
Planeta roșie este:
Jupiter
Marte
c) Mercur
7. Cum a mai fost numită planeta noastră?
a) Terra
b) Planeta albastră
c) Planeta oamenilor
8. Soarele este considerat ?
a) o planetă
b) o stea
9. Pământul este?
a) a doua planetă de la soare
b) a treia planetă de la soare
c) a patra planetă de la soare
d) a șasea planetă de la soare
10. Cum se formează ziua și noaptea?
a) prin rotația Pământului în jurul axei sale
b) prin rotatia Soarelui în jurul Pământului
c) prin rotația Pământului în jurul Soarelui
Anexa 2
CHESTIONAR 2
1.Cum se numește știința care se ocupă cu studiul spațului cosmic?
a) anatomia
b) astronomia
c) ecologia
2.Cea mai cunoscută teorie a nașterii universului este?
a) Big Bow
b) Big Bang
c) Big Crunch
3. Primul om care a ajuns pe Lună se numește ?
a) Yuri Gagarin
b) Neil Amstrong
c) Dumitru Prunariu
4. Cine a fost primul astronaut care s-a aventurat în spațiu?
a) Yuri Gagarin
b) Dumitru Prunariu
c) Mihai Petre
5. Ce instrumente de explorare ale spațiului cunoașteți?
a) stroboscoapele
b) telescoapele
c) binoclul
6. Ce tip de stea este soarele?
a) stea portocalie
b) stea roșie
c) stea galbenă
d) stea albă
7. Ce tip de fenomen este eclipsa?
a) fenomen astronomic
b) fenomen natural
c) fenomen social
8.Ce punct cardinal indică Steaua Polară?
a) Est
b) Vest
c) Nord
d) Sud
9. În care din următoarele spații preferați să desfășurați lecțiile?
a) Sala de clasă
b) Laboratorul Ael
c) CDI
10. În care din locuri călătoria în spațiul cosmic vi s-a părut mai frumoasă
a) Sala de clasă
b) CDI
c) Planetariul
11. Ce tipuri de activități preferați ?
a) Cele desfășurate în școală
b) Cele desfășurate în afara școlii
12. Obisnuiți să apelați la alte surse de informare pentru a afla mai mult despre lucrurile descoperite în clasă?
a) DA
b) NU
13. La care din acestea apelați mai des?
Internet
Enciclopedii, atlase, ghiduri
Cărți și reviste
CD-uri și DVD-uri
14. Pe cine consultați când aveți nevoie de ajutor în pregătirea lecțiilor?
a) Pe doamna învățătoare
b) Documentaristul loc 3
c) Părinții
d) Colegii
15. Dar cînd doriți să vă satisfaceți curiozitatea?
a) Pe doamna învățătoare
b) Documentaristul
c) Părinții
d) Colegii
Anexa 3
Chestionarul 1
Anexa 4
Chestionarul 2
Anexa 5
BIBLIOGRAFIE
Albescu, I. (2003), Educație și mass-media: comunicare și învățare în societatea informațională, Cluj-Napoca, Dacia
Bocoș, M.; Jucan, D. (2008), Fundamentele pedagogiei, Teoria și metodologia curriculum-ului, Pitești, Paralela 45
Bocoș, M.; Jucan, D. (2007), Teoria și metodologia instruirii și Toria și metodologia evaluării, Pitești, Paralela 45
Bonchiș, E. ( 2011), Familia și rolul ei în educarea copilului, Iași, Polirom
Bontaș, I. ( 2008), Pedagogie, Ed. All
Cerghit, I. (2006), Metode de învățământ, Iași, Ed. Polirom
Chelcea, S. (2001) Tehnici de cercetare sociologică, curs, SNSPA, București,
Cristea, G.C. (2008), Fundamentele pedagogiei, București, Ed. Didactica și Pedagogică
Cristea, S. (2006), Curriculum pedagogic, București, Ed. Didactica și Pedagogică
Cristea, S. (2010), Fundamentele pedagogiei, Iași, Polirom
Cucoș, C. ( 2002), Pedagogie, Iași, Polirom
D”Hainaut, L. (1981), Interdisciplinaritate și integrare în programe de învățământ și educație permanentă, București, Editura didactică și pedagogică
Ionescu, M. (2011), Instrucție și educație, Cluj-Napoca, Ed. Eikon
Lazăr, V.; Cărășel, A. (2007) Psihopedagogia activitățiolor extracurriculare, România, Ed. Arves
Nicola, I. (2003), Tratat de pedagogie școlară, București , Ed. Aramis
Vlădescu, I. (2009), Teoria și metodologia instruirii, Iași, Vasiliana 98
ANEXE
Anexa 1
CHESTIONAR 1
Sistemul nostru solar are ?
a) 5 planete
b) 9 planete
c) 10 planete
d) 7 planete
Planetele au lumină proprie ?
a) Da
b) Nu
Satelitul natural al Pământului se numește?
Europa
Luna
Steaua Polară se mai numește?
a) Marte
b) Uranus
c) Venus
d) Luceafărul
Care este cea mai mare planetă din sistemul nostru solar ?
Pământ
Neptun
Jupiter
Saturn
Planeta roșie este:
Jupiter
Marte
c) Mercur
7. Cum a mai fost numită planeta noastră?
a) Terra
b) Planeta albastră
c) Planeta oamenilor
8. Soarele este considerat ?
a) o planetă
b) o stea
9. Pământul este?
a) a doua planetă de la soare
b) a treia planetă de la soare
c) a patra planetă de la soare
d) a șasea planetă de la soare
10. Cum se formează ziua și noaptea?
a) prin rotația Pământului în jurul axei sale
b) prin rotatia Soarelui în jurul Pământului
c) prin rotația Pământului în jurul Soarelui
Anexa 2
CHESTIONAR 2
1.Cum se numește știința care se ocupă cu studiul spațului cosmic?
a) anatomia
b) astronomia
c) ecologia
2.Cea mai cunoscută teorie a nașterii universului este?
a) Big Bow
b) Big Bang
c) Big Crunch
3. Primul om care a ajuns pe Lună se numește ?
a) Yuri Gagarin
b) Neil Amstrong
c) Dumitru Prunariu
4. Cine a fost primul astronaut care s-a aventurat în spațiu?
a) Yuri Gagarin
b) Dumitru Prunariu
c) Mihai Petre
5. Ce instrumente de explorare ale spațiului cunoașteți?
a) stroboscoapele
b) telescoapele
c) binoclul
6. Ce tip de stea este soarele?
a) stea portocalie
b) stea roșie
c) stea galbenă
d) stea albă
7. Ce tip de fenomen este eclipsa?
a) fenomen astronomic
b) fenomen natural
c) fenomen social
8.Ce punct cardinal indică Steaua Polară?
a) Est
b) Vest
c) Nord
d) Sud
9. În care din următoarele spații preferați să desfășurați lecțiile?
a) Sala de clasă
b) Laboratorul Ael
c) CDI
10. În care din locuri călătoria în spațiul cosmic vi s-a părut mai frumoasă
a) Sala de clasă
b) CDI
c) Planetariul
11. Ce tipuri de activități preferați ?
a) Cele desfășurate în școală
b) Cele desfășurate în afara școlii
12. Obisnuiți să apelați la alte surse de informare pentru a afla mai mult despre lucrurile descoperite în clasă?
a) DA
b) NU
13. La care din acestea apelați mai des?
Internet
Enciclopedii, atlase, ghiduri
Cărți și reviste
CD-uri și DVD-uri
14. Pe cine consultați când aveți nevoie de ajutor în pregătirea lecțiilor?
a) Pe doamna învățătoare
b) Documentaristul loc 3
c) Părinții
d) Colegii
15. Dar cînd doriți să vă satisfaceți curiozitatea?
a) Pe doamna învățătoare
b) Documentaristul
c) Părinții
d) Colegii
Anexa 3
Chestionarul 1
Anexa 4
Chestionarul 2
Anexa 5
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Educatia Formala, Nonformala Si Informala.rolul Educatiei In Formarea Copilului (ID: 159231)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.