EDUCAȚIA FIZICĂ PARTE COMPONENTĂ A EDUCAȚIEI PERMANENTE ȘI ROLUL ACESTEIA ÎN CREȘTEREA CALITĂȚII VIEȚII CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC Prof.univ.dr. Tomșa… [311204]

Doctorat

EDUCAȚIA FIZICĂ PARTE COMPONENTĂ A EDUCAȚIEI PERMANENTE ȘI ROLUL ACESTEIA ÎN CREȘTEREA CALITĂȚII VIEȚII CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC Prof.univ.dr. Tomșa… [311204]

Byadmin ianuarie 1, 2024

Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Universitatea din București

TEZĂ DE DOCTORAT

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC

Prof.univ.dr. Tomșa Gheorghe

DOCTORAND: [anonimizat]

2016

Ministerul Educației Nationale și Cercetării Științifice

Universitatea din București

TEZĂ DE DOCTORAT

EDUCAȚIA FIZICĂ PARTE COMPONENTĂ A EDUCAȚIEI PERMANENTE ȘI ROLUL ACESTEIA ÎN CREȘTEREA CALITĂȚII VIEȚII

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC

Prof.univ.dr. Tomșa Gheorghe

DOCTORAND: [anonimizat]

2016

“[anonimizat] a educației permanente și rolul ei în creșterea calității vieții”

Introducere

Activitățile motrice sunt parte integrantă a [anonimizat] a [anonimizat].

Pierre de Coubertin vedea în sport o activitate ce „oferă posibilitatea de a [anonimizat]”

Într-o [anonimizat], ci prin orientarea selectivă a preocupărilor, care să ajungă până la nivelul obișnuințelor. Iar importanța care se acordă formării unei anumite mentalități despre mișcare în rândul populației și mai ales a tineretului, nu este de neglijat.

[anonimizat] a [anonimizat]-l pună pe student: [anonimizat], în cadrul unui învățământ formativ.

[anonimizat], o [anonimizat].

Tineretul trebuie atras către valorile spirituale și morale ale sportului. “Nimic nu e mai bun ca sportul pentru tineret. [anonimizat], având în același timp mari foloase de ordin fizic și moral” [anonimizat].

Primă măsură ar trebui să coincidă cu o schimbare totală a [anonimizat].

[anonimizat]: [anonimizat], [anonimizat], în mod deosebit, a tinerei generații.

Trăind într-o [anonimizat]; este tot mai greu să se realizeze echilibrul între efortul intelectual și cel fizic. [anonimizat]. [anonimizat] a [anonimizat].

Sănătatea fizică și psihică prin sport este singura strategie cu șanse egale de a [anonimizat] a [anonimizat], pe toată durata vieții a diferitelor exerciții fizice, a organizării și petrecerii în mod util și creativ a timpului liber.

Pe linia acestor preocupări este firesc și necesar că eforturile tuturor cadrelor de specialitate, în legătură cu modernizarea educației fizice, să continue căutările acestora să ofere domeniului soluții practice și idei novatoare.

Pentru realizarea obișnuinței de mișcare a tineretului universitar în timpul liber sunt necesare implementări ale unor politici în privința sănătății cu o proiecție pe termen lung, ce vor trebui să includă obligatoriu creșterea volumului de timp destinat exercițiilor fizice pentru toate categoriile sociale, pentru ca generația tânără să manifeste un interes evident pentru aspectul corporal, concretizat și în angrenarea în variate tipuri de activități motrice.

CAPITOLUL I – ACTUALITATEA TEMEI ȘI IMPORTANȚA ACESTEIA

Importanța și actualitatea temei

Dreptul la sănătate este unul din drepturile fundamentale ale omului, ―o stare de bine fizică, mintală și socială, și nu doar absența bolii sau a infirmității‖ – definită de Organizația Mondială a Sănătății (OMS).

Exercițiile fizice și mișcarea prezintă o importanță deosebită și sunt baza stării de bine ce definește conceptul de sănătate. De aceea considerăm că este foarte importantă conștientizarea la această grupă de vârstă a acestor aspecte pentru formarea unor comportamente și atitudini sănătoase încă din

copilărie. După cum se știe este mult mai ușor să previi decât să tratezi, încercarea noastră fiind aceea de a prevenii nu boala, ci stilul de viață necorespunzător care duce la apariția ei.

Activitatea fizică este considerată de către specialiști drept factor de primă importanță în promovarea sănătății și îmbunătățirea calității vieții. Printre multele lucruri pe care România le are de rezolvat , trebuie inclusă în regim prioritar și problema sănătății tinerilor. Aceasta deoarece viziunea autorităților față de această problemă este departe de ceea ce întâlnim în majoritatea celorlalte țări din Uniunea Europeană. Se impune deci, sporirea efortului pentru a crea tineretului studios obișnuința de a practica sistematic și continuu exercițiul fizic.

Datorită accesibilități, educația fizică și sportul se practică sub cele mai diferite forme, însoțind omul de la naștere până la bătrânețe, asigurând astfel un stil de viață echilibrat și sănătos. Educația fizică și sportul dispun atât de strategii de aplicare cât și metode și mijloace pentru realizarea obiectivelor diferențiate, pentru fiecare vârstă. Incluse în educația permanentă acestea acționează global, fizic, psihic și cultural favorizând integrarea socială a oamenilor.

Motivarea alegerii temei

Omul trebuie să găsească soluții menite să păstreze un echilibru al ființei sale, întrucât menținerea sănătății și a capacității de muncă intelectuală și fizică este mult diminuată prin existența unei înalte tehnologii moderne.

Educația fizică și sportul se impun că un important antidot activ și accesibil, în același timp. Aceasta reprezintă unul dintre mijloacele cele mai importante de echilibrare a organismului uman, de eliminare a tensiunilor interioare și de creștere a posibilităților adaptative ale organismului.

Pornind de la ideea formulată astăzi în pedagogia științifică privind exercițiul fizic ca mijloc de formare a personalității și de pregătire a omului pentru profesiune și pentru cerințele vieții contemporane, lucrarea își propune să scoată în evidență multiplele valențe educative ale educației fizice, în optimizarea calității vieții. Ne-a preocupat educația fizică, întrucât prin conținut, formă și efecte prezintă unele avantaje față de alte obiecte de învățământ, întrucât oferă condiții favorabile de dezvoltare simultană a deprinderilor motrice de bază sau specifice, a calităților motrice, ca și a proceselor psihice și a trăsăturilor de personalitate. Iată de ce ne-am propus să reliefăm rolul educativ al educației fizice; Analizând esența și conținutul acesteia, ne putem da seama de imensă valoare educativă. Cursantele cunosc și își însușesc realitatea motrică, dirijându-și în mod conștient mișcările corpului, se pregătesc pentru muncă și viață, dobândind capacitate motrică și își formează atitudini față de activitatea motrică. În acest proces complex cursanta este activă : observă, gândește, reactualizează creator, acționează în interrelație cu colegele. Perfecționarea capacității motrice și dezvoltarea fizică armonioasă sunt corelate cu influențarea dezvoltării personalității în integralitatea ei.

Prin această cercetare doresc să-mi aduc contribuția la cunoașterea și îmbunătățirea calității vieții studenților prin încorporarea și formarea unui mod de viață echilibrat din care să nu lipsească activitățile activitățile fizice-sportive, practicate în mod regulat.

Prin cercetarea pe care o efectuez îmi propun să sensibilizez tineretul studios din Universitatea București, în practicarea din plăcere, din dragoste față de mișcare, a unor activități sportive accesibile tuturor, știut fiind ca esentiallul în sportul pentru toți este de a-ți întreține condiția fizică, de a socializa, de a te distra și de a te relaxa.

Aceste programe pe care le desfășor în Universitatea București, încurajează studetii la incorporarea activității fizice în viața lor cotidiana, deci formarea unui mod de viața sănătos, din care să nu lipsească exercițiul fizic.

În condițiile în care practicarea anumitor sporturi este deosebit de costisitoare, D.E.F.S al Universității din București, pune la dispoziția studenților, în afara procesului didactic, terenurile și sălile de sport pentru practicarea sportului recreativ și în weekend în mod gratuit.

Prin toate aceste acțiuni urmărim atragerea unui număr cât mai mare de studenți în practicarea sistematică pe toată perioada studenției (licența, masterat, doctorat), și formarea obișnuinței de practicare a mișcării pe tot parcursul vieții.

Ceea ce îmi doresc să fac este să motivez studenții să înlocuiască acele deprinderi și obiceiuri de distrug sănătatea cu un mod de viața sănătos, știut fiind ca sănătatea este cel mai mult primejduita de modul de viață.

: Pe baza datelor oferite de literalură în acest domeniu, cât și a celor rezultate din experiența proprie, am formulat unele considerații teoretice generale însoțite de câteva experimente a căror eficiență a fost confirmată de practică.

Departe de a considera clarificată pe deplin problema pusă în discuție, ne-am propus să continuăm aceste investigații pentru a adăuga și alte opinii, mai valoroase.

CAPITOLUL 2 EDUCAȚIA PERMANENTA – NECESITATE A EPOCII CONTEMPORANE

2.1. Aspecte caracteristice și conceptuale privind educația

Din punct de vedere etimologic, termenul educație poate fi dedus din latinescul educo-educare ( „a alimenta”, „a îngriji”, „a crește”). Cu înțelesuri similare întâlnim, la francezi în secolul al XVI-lea, termenul „education”, din care va derivă și cel românesc, „educație”.Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale.

Educația ca obiect de studiu specific pedagogiei, reprezintă “activitatea psihosocială proiectată la nivelul unor finalități pedagogice care vizează realizarea funcției de formare – dezvoltare a personalității umane, prin intermediul unei acțiuni structurate la nivelul corelației educator – educat”( CRISTEA, S.(1998). Dicționar de termeni pedagogici. București: EDP…

Vom exemplifica printr-o serie de definiții în care se încearcă surprinderea esenței fenomenului „educație”.

A educa înseamnă a cultiva curățenia sufletească și bună cuviință a copiilor și tinerilor, a-l crește pe copil moral și în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenta, a forma un atlet pentru Hristos; pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui (Ioan Hrisostom, citat de Cucoș, C., 2006).

Educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul educației este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este succeptibil (Kant, 1992, p17).

Educația este acțiunea de formare a individului pentru el însuși, dezvoltandu-i-se o multitudine de interese (Herbart, 1976, p62).

Educația constituie acțiunea generațiilor adulte asupra celor tinere cu scopul de a le forma, acestora din urmă, anumite stări fizice, intelectuale și mentale necesare vieții sociale și mediului special pentru care sunt destinate (Durkheim, 1930, p79).

Educația este acea reconstrucție sau reorganizare a experienței care se adăugă la înțelesul experienței precedente și care mărește capacitatea de a dirija evoluția celei care urmează ( Dewey, 1972, p70).

Educația e o voință de iubire generoasă față de sufletul altuia pentru a i se dezvoltă întreaga receptivitate pentru valori și capacitateea de a realiza valori (Spranger, 1930, p341).

Educația este activitatea conștientă de a-l influența pe om printr-o triplă acțiune: de îngrijire, de îndrumare și de cultivare în direcția creării valorilor culturale și a sensibilizării individului față de acestea ( Bârsănescu, 1935, p159)

Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politică”, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.

Johann Amos Comenius, în lucrarea să „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția să, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.

Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educația se prezintă sub forma unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor” (educator) și copil (viitorul „gentleman”).

Filosoful german Immanuel Kant, aprecia că educația contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societății: „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educație și că se poate ajunge a i se dă o formă care să-i convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.

Pentru Jean-Jacques Rousseau educația este în același timp intervenție și neintervenție : „Educația negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării firești, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenție”.

În opinia pedagogului german Johann Frederich Herbart educația este împărțită în trei subdiviziuni: guvernarea, învățământul (realizarea unor obiective specifice) și educația morală.

Sociologul francez Émile Durkheim considera că educația este o acțiune „exercitată de generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viața socială.”; are ca obiect să provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale. Durkheim afirma că „educația constă într-o socializare metodică a tinerei educații”.

Pedagogul român Constantin Narly, consideră că educația este „un fapt social și individual în același timp”. Florin Georgescu considera că „educația este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum, cunoscută de istorie” (Florin Georgescu 1970).

Societatea zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligența și capacitatea creatoare a omului. „Întregul climat al viitorului, afirmă Bogdan Suchodolski, va situa capacitățile intelectuale în condițiile deplinei afirmări și va da un larg avans dorinței de cunoaștere.

Educația este acțiunea de formare a individului pentru el însuși, dezvoltandu-i-se o multitudine de interese (Herbart, 1976, p62).

Cucoș, C.,(2006, p 40) evidențiază următoarele trăsături ale educației, ca fenomen:

Educația este un demers aplicativ doar la specia umană;

Educația consta într-un sistem de sctiuni preponderent deliberate, ea este o propunere a unei anumite intenționalități, a unei previziuni.

În măsura în care influențele sunt concentrate la nivelul unor instituții de profil, acțiunile permit o organizare, o structurare și chiar o planificare sub aspectul sarcinilor și timpului acordat acestora;

Educația se realizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană în acord cu repere culturale și istorice bine determinate.

Educația nu este o etapă limitată numai a unei anumite vârste, ci se prelungește pe întreg parcursul vieții unui individ.

Prin educație se urmăresc două mari scopuri: “ Primul e să dăm copilului cunostiinte generale de care, bineînțeles, va avea nevoie să se servească: aceasta este instrucția. Celălalt e să pregătim în copilul de azi pe omul de mâine și aceasta este educația”(Berger, 1973, p65). Iar scopul educației este atins atunci când individual obține acea autonomie care-l determina să fie stăpân pe propriul destin șip e propria personalitate.

Maurice Dubesse afirma că “educația nu-l crează pe om; ea îl ajută să creeze” (1981, p112). Altfel spus, o parte din trăsăturile personalității sunt formate direct prin educație, însă foarte multe dintre calitățile acesteia sunt opera propriei formari, care depinde, în ultima instant, tot de educație.

Educația este o componentă a existenței socio-umane, fiind un proces în desfășurare, un fenomen ce funcționează în cadrul sistemului social. „Educația poate fi concepută într-un mod mai larg ca o întâlnire între individ și societate, și întreaga viață socială poate fi marcată de acest schimb permanent” ( Cucoș, C., 2006

În concluzie, prin educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectiva societății.

2.1.1. Obiectivele educației

Educația este produsul acțiunii oamenilor; ea poate fi explicată și abordată prin prisma intențiilor urmărite și a rezultatelor obținute, activitate desfășurată în vederea realizării unor finalități clare și precise. Finalitățile educației reprezintă orientările asumate la nivel de politică a educației în vederea realizării activității de formare-dezvoltare a personalității umane conform anumitor valori vizate în proiectarea sistemului și a procesului de învățământ.

Modelul de personalitate umană se conturează și se realizează în trei ipostaze ale finalităților: idealul educativ, scopul educației, obiectivele educaționale ( Cucoș, C., 2006).

Idealul educativ este un model dinamic de personalitate definit și solicitat de către societate, pe care educația trebuie să-l formeze în procesul desfășurării ei. El reprezintă finalitatea educațională de maximă generalitate care orientează și dirijează procesul de instruire și educație dintr-o perioadă istorică.

Scopul educativ stabilește intenții, aspirații pe termen mediu cu un grad mijlociu de generalitate determinând astfel acțiuni, anticipând etape și operații, echilibrând aspectele formative – informative – educative ale procesului de învățământ și în final imprimând o direcție precisă întregii activități instructiv educative.

Obiectivele educaționale anticipează transformările care urmează să se producă în cadrul unui proces de predare – învățare – evaluare, asigură orientarea activității la nivelul procesului de învățământ și desemnează tipul de schimbări care trebuie realizat.

Atunci când se trece de la idealul și scopurile educației la stabilirea conținuturilor educației trebuie să se țină cont de profilul educațional așteptat la sfârșitul curriculumului. La stabilirea conținuturilor educației se precizează ce cunoștințe, deprinderi, priceperi sau comportamente concrete se vor realiza practic, cum anume și în ce mod.

Calitatea educației – cu referire la găsirea acelor dimensiuni ale procesului, ale conținuturilor învățării și calității agenților educaționali care să sprijine învățarea tuturor, să asigure succesul, să facă sistemul deschis și eficient.

Educația contribuie la rezolvarea problemelor societății contemporane prin reînnoirea resurselor umane, pregătirea forței de muncă pentru producție și cercetare, prin producerea de noi informații, prin educarea tineretului în spiritul toleranței, al cooperării, solidarității și protejării mediului înconjurător.

Cred că întreaga educație se face prin participarea individului la conștiința socială a omenirii. Acest proces începe, în mod inconștient, aproape de la naștere și condiționează continuu puterile individului îi întărește conștiința, îi formează deprinderile, îi modelează ideile și îi trezește sentimentele și emoțiile. Prin această educație inconștientă, individul ajunge în mod treptat să fie părtaș la resursele intelectuale și morale pe care omenirea a reușit să le acumuleze. El devine moștenitorul capitalului consolidat al civilizației.

Educația cea mai formală și cea mai tehnică a lumii nu poate să se abată fără riscuri de la acest proces general. Ea poate numai să-l organizeze sau să-l orienteze într-o anumită direcție.

Adevărata educație se face prin stimularea capacităților individului de către cerințele situațiilor sociale în care acesta se găsește. Prin aceste cerințe individul este stimulat să acționeze ca membru al unei unități sociale, să depășească îngustimea originară a acțiunilor și sentimentelor sale și să se autoevalueze în funcție de grupul căruia îi aparține. Prin reacțiile celorlalți față de propriile sale activități el ajunge să aibă un punct de sprijin pentru a-și utiliza forțele proprii în scopuri sociale (John Dewey, 1981).

Educația ca obiect de studiu specific pedagogiei, reprezintă “activitatea psihosocială proiectată la nivelul unor finalități pedagogice care vizează realizarea funcției de formare – dezvoltare a personalității umane, prin intermediul unei acțiuni structurate la nivelul corelației educator – educat”(2).

Activitatea educativă are un caracter sistemic și dinamic ce are ca obiectiv să schimbe atitudini, comportamente, mentalități, să formeze și să implementeze tinerilor seturi de valori morale culturale, estetice, intelectuale. Pentru a se integra în societate, este foarte important că educația pe care tinerii o primesc să aibă drept scop crearea unor valori solide, ea transformându-se astfel dintr-o “educație prin valori, într-o educație pentru valori”.

Lucrările celei de-a IV- a Conferințe a miniștrilor educației din țările Europei semnalează o serie de tendințe (Jinga, I, 2001,p.13):

– educației i se cere să dezvolte nu doar capacitatea de adaptare ci și aceea de prevedere a schimbării;

– în consecință, educația își extinde activitatea dincolo de instituțiile școlare: întreprinderi, instituții, structuri comunitare la domiciliu; la deciziile privind educația participă noi parteneri: personal didactic, părinți și asociații profesionale și culturale, comunități locale, etc;

– crește rolul educației privind problemele acute ale societății contemporane: consumul de droguri, bolile cu stăpânire în masă, cele incurabile, securitatea națională, regională și a planetei, altele asemenea.

Participanții au ajuns la concluzia că “societatea impune exigențe noi sistemelor educative”, astfel:

– sistemele educative trebuie să-și asigure coerența internă pe fondul unei stabilități și continuități care să le asigure eficiența în raport cu societatea;

– eficiența pe termen scurt (valorificarea aspectului utilității) trebuie corelată cu eficiența pe termen lung, reflectând importanța dimensiunii umaniste și culturale a educației;

– extinderea școlarizării efective până la 11,12,13 ani pentru toți copiii (trunchiul comun), diversificarea și treptele următoare de învățământ pentru a răspunde:

a) dinamicii structurii locului de muncă;

b) reconversiei profesionale;

c) formării continue;

d) consolidarea dimensiunii umaniste și culturale a educației;

e) adaptarea educației la transformările socio – economice și tehnologice care vor marca mediul socio- cultural.

2.2. Repere istorice ale educației

Educația diferă de la o etapă istorică la alta în funcție de condițiile materiale și spirituale ale societății. Educația este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială.

Odată cu succesiunea epocilor istorice idealul, mecanismele, conținuturile, finalitățile educației s-au schimbat, au evoluat și s-au perfecționat. Educația este deci supusă schimbărilor istorice, ea apărând odată cu societatea din comună primitivă.

În momentul în care strămoșii îndepărtați ai omului au început să muncească, prin aceasta, felul lor de viață a început să se deosebească fundamental de cel al animalelor. Acestea din urmă au continuat să se adapteze și să se comporte față de mediul natural în mod instinctiv. Omul însă a adoptat față de mediu o atitudine activă, transformându-l cu ajutorul uneltelor pe care le confecționează. Astfel apare atitudinea activă a omului față de propria sa dezvoltare, simțul de răspundere pentru generația viitoare, exprimat prin grija adulților de a transmite celor tineri experiența de confecționare și utilizare a uneltelor în vederea formării lor ca forță de muncă. Între muncă și educație s-a stabilit astfel un raport de intercondiționare, raport care se află la baza perfecționării uneltelor de muncă.

Dezvoltarea vieții sociale, îmbogățirea experienței umane fac să se complice însuși procesul de transmitere a experienței acumulate, de procesul de educare. Generațiile adulte transmit tinerelor generații nu numai experiența de muncă, ci și limba și regulile de comportare. Acest proces intenționat de formare a tinerelor generații este tocmai ceea ce înțelegem prin educația în comună primitivă.

Apariția proprietății private și a claselor sociale fac că educația antichității să se deosebească de cea specifică comunei primitive. Educația are acum un caracter de clasă. Acest caracter este evident atât în statele din orientul antic – Egipt, China, India – cât și în Grecia și Roma antică.

În școlile egiptene se urmărea, pe de o parte, pregătirea conducătorilor statului – a preoților – iar pe de altă parte, pregătirea acelora care, îndeplinind diverse funcții administrative mai mărunte, aveau obligația de a ști să scrie.

Din documentele ce au ajuns până în vremea noastră se poate deduce că chinezii au avut școli cu mult înainte ca societatea lor să se împartă pe clase. Cu toate acestea școlile din China antică devin treptat un monopol al aristocrației. Spre deosebire de alte școli din orientul antic, în China se acordă mare atenție formării deprinderilor de comportare, urmărindu-se mai ales cultivarea supunerii atât față de cei mai în vârstă, cât și față de cei superiori că situație socială. Educația morală din școala chineză era puternic influențată de religie.

Ca și la egipteni, pentru indieni nu exista o demarcație precisă între cunoștințele religioase și cele profane. Ele se împleteau. În India se studia astronomia, medicina (cu ajutorul magiei), matematica și limba sanscrită.

În Grecia antică putem evidenția două tipuri de sisteme educaționale. Acestea privesc cele două mari puteri: Spartă și Atena. Sistemul educațional spartan era cu precădere unul militar, pe când în Atena predomina un sistem democratic.

Sistemul educațional al romanilor a cunoscut o organizare diferită, corespunzătoare principalelor etape ale dezvoltării statului. Astfel în perioada regalității educația se făcea în familie; în timpul republicii începe să se manifeste tot mai mult preocuparea pentru organizarea învățământului; pe când în timpul imperiului sistemul de instrucție și educație capătă un caracter de stat.

Trecerea de la societatea sclavagistă la cea feudală a însemnat, totodată, și trecerea de la sistemul de educație sclavagist la altul care corespundea cerințelor vieții economice și sociale specifice orânduirii, a cărei durată se întinde din secolul al V-lea până în secolul al XVIII-lea.

Ideologia dominantă a orânduirii feudale a fost cea religioasă – creștinismul pentru Europa, islamismul pentru Orientul apropiat și nordul Africii, budhismul pentru Orientul îndepărtat. Biserica – îndeosebi cea creștină – acaparase pământ, putere politică și întreaga viață culturală. Dogmele religioase serveau integral intereselor claselor dominante, de aceea ele constituiau elementul primordial și baza oricărei gândiri teoretice a reprezentanților acestor clase. Este cunoscut faptul că în această perioadă filosofia a devenit o “slujnică” a teologiei. Artă a fost și ea subordonată spiritului teologiei, devenind o expresie a disprețului religios pentru natură, pentru om. Prin conținutul său, arta exprima aspirația către viața viitoare. În pictură și sculptură feudală era redat extazul mistic al unor ființe dematerializate, disproporționate anatomic.

În ceea ce privește învățământul feudal, acesta a fost un monopol al clerului – atât în Europa, cât și în Orientul apropiat și depărtat.

Se știe că orânduirea feudală cuprinde mai multe etape, fiecare dintre ele având anumite particularități care și-au exercitat influența și asupra educației și învățământului. Astfel, educația evului mediu propriu-zis (secolele V-XIV) se deosebește mult de aceea care se practică în epoca Renașterii și Reformei (secolele XV-XVI), iar aceasta avea unele trăsături care o diferențiau de sistemul educativ din perioada descompunerii feudalismului (secolele XVII-XVIII).

Către sfârșitul evului mediu ritmul de dezvoltare al societății a devenit mai alert. Cruciadele au înlesnit schimbul de mărfuri, au contribuit la dezvoltarea puternică a meseriilor, a atelierelor meșteșugărești. În industrie s-au introdus motoarele hidraulice, a început să se folosească roata de tors și s-a trecut la organizarea unui nou tip de producție industrială, producția manufacturieră. Secolele XIV și XV constituie – pentru o parte din țările Europei de apus – perioada de trecere de la feudalism la capitalism. Criză economică și socială din aceste secole este însăși criza regimului feudal, care a permis trecerea de la supremația nobilimii feudale la dobândirea puterii de către burghezie. Populația orașelor a crescut continuu. Treptat, apar, mai ales în Italia, o mulțime de “republici”. Aproape fiecare oraș mai dezvoltat a devenit o republică – Veneția, Florența, Genova, Milano etc. Schimbări majore s-au petrecut și în educație. Conceptele umanismului au influențat puternic ideile pedagogice. Se dă o mare importanță respectului față de om, încrederea în posibilitățile sale fizice și intelectuale.

Sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea se caracterizează pe plan socio-politic printr-o succesiune de victorii ale burgheziei din țările Europei occidentale. Întrucât înseși interesele sale economice și politice îi impuneau asigurarea unei instrucții elementare pentru categorii largi ale populației. Această perioadă constituie un mare pas înainte în direcția generalizării învățământului primar și a dezvoltării teoriei pedagogice corespunzătoare. Amploarea pe care a luat-o acum învățământul, mai ales școala elementară, a atras după sine și dezvoltarea instituțiilor de pregătire a corpului didactic. Aceste împrejurări au stimulat procesul de constituire a pedagogiei ca disciplină științifică.

Interesul manifestat pentru problemele dezvoltării tinerei generații au favorizat crearea unei instituții speciale de educare, precum și elaborarea unei teorii pedagogice privind copii de vârstă preșcolară.

Dar anul 1900 nu este o piatră de hotar în dezvoltarea teoriei și practicii pedagogice. Către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului următor au apărut o serie de elemente noi care anunță importante mutații în gândirea pedagogică și practica școlară. Aproape tot ceea ce creaseră secolele anterioare în domeniul practicii instructiv-educative era cuprins acum în termenul de școală tradițională și începuse să fie repudiat. Apare, mai întâi, o reacție față de școala herbartiană, întemeiată exclusiv pe receptivitate, pe orientare exclusiv teoretică a conținutului activității didactice. Se creează, astfel, așa-numitele școli noi din Marea Britanie, Franța, Germania, SUA.

Tot acum, ca urmare a inițierii cercetărilor experimentale în psihologie, începe să se manifeste o puternică reacție față de pedagogia filosofică – constituită deductiv, pornindu-se de la anumite principii sau concepte filosofice. Se conturează astfel ideea unei pedagogii experimentale și, concomitent, ideea unei științe a copilului – pedagogia.

Tot în această perioadă se constată o altă tendință: depășirea limitelor pedagogiei întemeiată pe psihologie – care conducea spre cultivarea individualismului – prin elaborarea unei teorii pedagogice bazate pe sociologie, adică pedagogia socială.

Pe plan pedagogic, secolul XX s-a anunțat, încă de la început – prin teoria educației noi – ca un secol al copilului.

De-a lungul istoriei, educația și-a demonstrat rolul vital pentru dezvoltarea civilizației, culturii umanității, pentru creșterea gradului de ordine și raționalitate în viața socială, pentru cultivarea valorilor spirituale și conferirea în acest fel a unui statut elevat condiției umane.

Încă din cele mai vechi timpuri s-a încercat să se dea o definiție educației.

Pentru Platon educația ar fi “Arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele” .

Aristotel, în lucrarea sa “Politică”, considera că educația “trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”, în consecință ea trebuie să pregătească viitorii cetățeni.

Komensky, în lucrarea să “Didactica Magna”, considera că la naștere natura înzestrează copilul numai cu “semințele științei, ale moralității și religiozității”. Acesta nu se desăvârșește prin sine și de la sine, ele devin un bun ăla fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția să educația este o activitate de stimulare a acestor “semințe” și implicit de conducere a procesului de umanizare; omul nu poate deveni om decât dacă este educat.

Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea John Locke, educația se prezintă sub forma unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește intre educator și copil (viitorul gentelemene). Este indispensabil că educatorul să cunoască zestrea naturală a copilului, pentru ca pe această bază să intervină cu modalități adecvate pentru a-l modela în concordanță cu prototipul omului în care se împletesc trăsături ale nobilimii și burgheziei “un gentelemene în acțiune”.

Filosoful german I. Kant în reflecțiile sale aprecia că educația contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societății : “Este plăcut san e gândim ca natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educație și că se poate ajunge a i se dă o formă care să convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.

O viziune cu totul ooriginala o întâlnim la J.J. Rousseau. Pentru ele educația este în același timp intervenție și neintervenție. Fiecărei perioade de vârsta îi corespunde o anumită educație în funcție de fenomenele psihologice dominante în etapa respectivă (organe de simț, rațiune, sentimente).

Pedagogul german Johann Friedrich Herbart, susține că educația include trei subdiviziuni : guvernarea, învățământul și educația morală, fiecare urmărind realizarea unor obiectivespecifice, toate la un loc circumscriind finalitatea generală a educației.

Sociologul francez E. Durkheim susține că educația este o acțiune “exercitată de către generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viața socială. Ea are ca obiect să provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale, pe care le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul ei, cât și mediul special căruia îi este cu deosebire destinat”. Esența educației se reduce pentru cei dintâi la dirijarea dezvoltării copilului iar pentru ceilalți la adaptarea acestuia unor condiții de mediu. Dacă ar trebui ca să dau o definiție a educației aș spune astfel : educația este o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni exercitate în mod conștient, sistematic și organizat, în fiecare moment un subiect individual sau colectiv acționând asupra unui obiect individual sau colectiv în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă și creatoare, corespunzătoare atât condițiilor istorico-sociale prezente și de perspectiva, cât și potențialului sau biopsihic individual.

Societatea zilelor noastre solicita mai mult ca oricând inteligenta și capacitatea creatoare a omului. “Întregul climat al viitorului, afirma Bogdan Suchodolski, va situa capacitățile intelectuale în condițiile deplinei afirmări și va da un larg avant dorinței de cunoaștere”. Urmează că educația să stimuleze în individ toate forțele și stările afective indispensabile desfășurării unei activități creatoare.

Omul trebuie educat pentru a face față cerințelor viitorului, pentru a putea înfrunta și răspunde unor situații imprevizibile. Ocupându-se de educația viitorului, autorii lucrării “orizontul fără limte al învățării” considera că ea va trebui să vină în intampinarera așa zisului “decalaj uman”, contribuind la eliminarea disprepantei dintre lumea înconjurătoare tot mai complexă, și capacitățile umane de a-i face față.

Cum devine posibilă realizarea unei asemenea deziderat ? Prin orientarea școlii spre o modalitate nouă de învățare care să-i asigure individului posibilitatea de a răspunde unor evenimente neprevăzute. Educația viitorului va trebui să se întemeieze pe o “învățare inovatoare” ale cărei atribute vor fi “anticiparea și participarea”. Intuirea unor evenimente pe care societatea le va genera în viitor, expresie a anticipării oferă individului posibilitatea de a-și elabora răspunsuri adecvate, indispensabile integrării sale în societate. Participarea pe de altă parte, implica “conștientizarea drepturilor și responsabilităților de către fiecare ins, cultivarea capacităților de cooperare, comunicare și empatie”. (W. J. Botkin)

Educația viitorului nu se poate alimenta din experiența trecutului. Obiectivele și modelele sale, susține A. Toffler, vor trebui căutate în viitor. Care vor fi caste obiective și tehnici, cum va trebui organizat învățământul, iată câteva întrebări cu caracter prospectiv. Fără a prelimina câte ceva din esența societății de mâine nu este posibil aș schița educația ce-I va fi proprie. Societatea viitoare în care “mașinile se vor ocupa de fluxul materialelor fizice, iar oamenii de fluxul informațiilor și cugetare”, impune ca obiectiv fundamental învățământului acela de a “sporii capaciatetea de adaptare a individului pentru ca acesta să se poată adapta repede și ușor la noutate permanentă” (A. Toffler)

Asemenea obiective impun schimbări radicale în conținutul și tehnologia educației. Selectarea și prelucrarea cunoștințelor se va realiza predominant după principiul interdisciplinarității, se va apela cu precădere la strategiile euristice de predare-invatare, mijloacele tehnice și îndeosebi calculatoarele vor permite o individualizare mai accentuată a învățământului. Concomitent se vor extinde și perfecționa formele de socializare menite să-l pregătească pe individ pentru exercitare relațiilor interumane prin cooperare și empatie.

Caracterul prospectiv al educației impune , deci, orienarea ei tot mai insistentă sper cerințele viitoare ale societății prin pregătirea omului pentru a face fata impactului schimbării cu care se confrunta neîntrerupt.

Educația reprezintă una din căile prin care fiecare popor își aduce contribuția la dezvoltarea generală a umanității. Obiectivul educației naționale este de a pune în valoare potențialul creator al poporului. “Noi ramanii care am dat timp de 2000 de ani atâtea dovezi de viață și de putere de a înfrânge și cele mai înfiorătoare încercări ale sorții, suntem în drept să avem încredere în puterile noastre de a da prin noi înșine, fără ajutorul nimănui, contribuții prețioase umanității prin punerea în valoare a specificului nostru propriu care nu este cu nimic mai prejos decât al altor popoare, favorizate în anumite momente trecătoare de cine știe ce împrejurări” (O. Ghibu)

România face parte din Europa și este membră a Uniunii Europene. Prin urmare politică educațională a țării noastre trebuie corelată și integrată în politica educațională a Uniunii Europene.

2.3. Diversitatea ramurilor educației

Ca laturi ale educației avem în vedere: educația intelectuală, educația morală, educația estetică, educația profesională și educația fizică.

Educația intelectuală

După cum se știe, educația intelectuală presupune asimilarea unui sistem de cunoștințe din domeniul naturii și societății, precum și dezvoltarea structurii psihologice a personalității umane. Fiecare obiect de învățământ își are locul său bine definit în cadrul acestui proces. În ceea ce privește educația fizică, ea are un rol important în dezvoltarea unor structuri psihologice ale personalității. Cele mai importante din acest punct de vedere la care ne vom referi sunt: senzațiile, percepțiile, atenția, memoria, imaginația și gândirea.

Senzațiile și percepțiile – prima treaptă senzorială a cunoașterii realității înconjurătoare. Practicarea sistematică a exercițiilor fizice ameliorează activitatea organelor de simț responsabile (analizatorii) prin execuția unor exerciții specifice, îmbunătățind senzațiile individuale, auditive, kinestezice și de echilibru.

Atenția – concentrarea activității psihice un anumit timp în raport de un anumit obiectiv. Fenomenul de atenție este prezent în orice activitate conștientă. Educația fizică dar mai ales sportul influențează în mod pozitiv stabilitatea atenției, mobilitatea, gradul de concentrare și distribuția atenției.

Memoria – forma de reflectare a realității. Ea reflectă aspecte ale experienței dobândite. Principalele procese ale memoriei – memorarea, păstrarea (stocarea) și analizarea (reproducerea) – sunt influențate de asemenea de practicarea exercițiilor fizice, pentru că sunt solicitate în procesul de învățare, mai ales în sportul de performanță, realizându-se o perfecționare a acestora.

Imaginația – cu ajutorul acesteia omul poate elabora idei noi pe baza experienței dobândite anterior. Imaginația este un proces strâns legat de gândire și de procesele psihice. Nu este un dar înnăscut, ci este un proces care poate fi dobândit pe parcursul vieții. Este mult influențată prin practicarea exercițiilor fizice.

Gândirea – reflectarea generalizată a realității obiective. Cunoașterea nu rămâne numai la nivelul reflectării senzoriale. Pe baza informațiilor furnizate de simțuri prin intermediul gândirii se ajunge la esență. Gândirea este generată și stimulată de nevoile activității practice al omului.

Educația morală

Prin educația morală se urmărește formarea unui comportament moral, care să respecte valorile morale: patriotismul, atitudinea pozitivă față de muncă, onestitate, responsabilitate. Educația fizică și sportul influențează în mod deosebit formarea unui comportament moral începând cu învățământul preșcolar, la cel mai vârstnic practicant al exercițiilor fizice.

Din păcate, toate eforturile și inițiativele din ultima vreme pentru reformarea învățământului românesc s-au referit (aproape) numai la componenta instrucțională și deloc la cea educațională, a formării caracterului. De altfel, în școli educația morală este aproape total neglijată, violența fiind întâlnită sub toate formele ei (între elevi, elev-profesor, părinți în spațiul școlii).

Legat de aspectele practice ale formării caracterului în școală, precizăm că :

Bazându-se inevitabil pe instincte, relațiile interumane se caracterizează în mod natural prin „răutate”: egoism, violență, dominare, exploatare etc. Este meritul civilizației de a îngrădi astfel de relații și a le dezvolta pe cele opuse, „bune”: altruism, toleranță, respect etc. Purtarea civilizată se obține prin educație, un mijloc prin care generațiile vârstnice transmit celor tinere atât cunoștințele privind câștigarea unei pâini (majoritatea cărora provin de la înaintași), cât și concluziile propriei lor experiențe de viață, pentru a-i ajuta pe tineri să evite greșelile și să câștige un timp – în care se speră că vor acționa (rațional) pentru interesul general, adică dezvoltarea civilizației.( Bota G)

Educația morală vizează formarea comportamentelor și atitudinilor morale fundamentale pentru viața socială ,cultivarea trăirii sentimentului religios.

Educația estetică

Aceasta întregește profilul multidimensional al personalității umane și are ca sarcină educarea atitudinii estetice. Principalele componente ale atitudinii estetice sunt: gustul pentru frumos (estetic), judecata estetică, idealul estetic, sentimentele și convingerile estetice.

În școală, acționăm intens în lecțiile de educație fizică prin frumusețea exercițiilor alese, prin modul lor de exersare, frumusețea mișcării corpului, fondul etic și estetic al luptei, dramatismul trăit în diferite ipostaze și nu regizat. Acompaniamentul muzical care însoțește aceste execuții accentuează stările și trăirile afective, indiferent de vârstă.

Educația estetică vizează sensibilizarea gustului estetic și cultivarea sentimentului estetic și a creativității valorilor estetice.

Educația profesională

Profesiunea face legătura între individ și societate. Ritmul alert al dezvoltării societății contemporane a revoluției tehnico-științifice, amplifică relația dintre societate și individ.

Dezvoltarea personalității umane influențează în mod pozitiv dezvoltarea societății. Pregătirea profesională are ca scop punerea în valoare a disponibilităților individului prin exercitarea unei meserii. Practicarea exercițiilor fizice influențează în mod pozitiv dezvoltarea acestor disponibilități, ajutându-i pe aceștia să se integreze mai bine în societate prin:

disciplină consimțită și nu impusă;

răspundere personală în diferite ipostaze;

îndeplinirea unor sarcini trasate etc.

Educația profesională formează atitudinea față de profesie și munca, ajuta la cultivarea unei gândiri specifice mobilității profesionale și a unei motivații a individului în raport cu mobilitatea profesională.Educația școlară trebuie să pregatesca un tineret sănătos cu rezistența la efort fizic, voința, posibilitatea de adaptare la condiții mai dure de viață.

Educația fizică

Educația fizică este o componentă a educației generale alături de educația intelectuală, estetică, morală etc., existând o strânsă legătură între toate aceste laturi deoarece toate influențează în mod pozitiv dezvoltarea personalității individului, iar educația fizică poate la rândul său să influențeze toate aceste laturi.

Constantin Kirițescu aprecia că: ,,Educația fizică este activitatea fiziologică conștientă a organismului omenesc, condusă prin metodele pedagogice, urmărind întreținerea sănătății și creșterea potențialului biologic al individului, în vederea sporirii randamentului său social. Ea stă în strânsă legătură cu educația intelectuală, morală și estetică, fiind sub dependența celei dintâi și influențând pe celelalte două”.(C. Kirițescu, 1964, citat de M. Popescu, 1995).

Parte importantă a educației generale, educația fizică este un act de cultură, un mijloc de emancipare cu conținut pedagogic ce are ca scop dezvoltarea fizică armonioasă, consolidarea psihică, educarea trăsăturilor de caracter ale individului. Această acțiune, constituită într-o activitate specific umană, nu poate fi redusă doar la practică exercițiilor fizice, ea cuprinzând toate funcțiile vieții de nutriție și de relație, igiena individuală și colectivă și toate procesele cognitive și afective necesare individului în activitatea de educație fizică și în viața de fiecare zi. Prin natura mijloacelor folosite ea este o activitate fiziologică, prin metodele sale, o activitate pedagogică, biologică, prin rezultate și socială, prin efecte.(C. Kirițescu, 1964).

Educația fizică presupune selecționarea celor adecvate și eficiente exerciții fizice, în concordanță cu principiile și normele pedagogice, fiziologice și igienice, specifice caracteristicilor de vârstă, sex și conforme cu finalitățile educaționale. Activitatea de educație fizică contribuie la realizarea pregătirii multilaterale a studenților. Participarea studenților la activitatea de educație fizică se poate realiza cu un nivel de pregătire eterogen și chiar modest. Activitatea de educație fizică se adresează tuturor studenților și necesită un cadru organizat având obiective prioritare de pregătire fizică și de influențare a sferei psihice .

Cucoș (2006, p. 108) consideră educația fizică ca fiind una dintre cele “mai vechi forme de exercitare a acțiunii formative”, având în componență o sumă de activități cu rol în dezvoltarea ființei umane “prin păstrarea armoniei între fizic și psihic”.

A. Dragnea (coord și colab, 2002) precizează: „Specificul calitativ al educației fizice nu constă în faptul că se desfășoară o activitate motrică, ci în modul în care această activitate se desfășoară, în obiectivele urmărite și accentul pus pe valoarea formativă a conținutului instruirii etc.”.

Este o activitate fundamental motrică, desfășurându-se după anumite legi, reguli, norme, prescripții metodice, în scopul desfășurării ei cât mai eficient.

Educația fizică este un proces deliberat conceput, pentru realizarea în principal a perfecționării dezvoltării fizice și a perfecționării motrice, în concordanță cu vârsta, sexul, necesitatea încadrării în societate, menținerea condiției fizice, ambele aceste coordonate devenind obiectul de studiu al Teoriei educației fizice și sportului

Caracterul sistematic și operațional al efortului din cadrul lecțiilor de educație fizică, dar și din cadrul celorlalte forme de organizare, trebuie să vizeze îmbunătățirea activității aparatelor cardio-vascular și respirator în sensul:

• creșterea debitului cardiac;

• creșterea cantității de hemoglobină;

• creșterea vascularizării mușchilor etc.

Pentru aparatul respirator, mărirea capacității vitale duce la o bună aprovizionare cu oxigen a țesuturilor și organelor, la mărirea coeficientului de folosire a oxigenului

Ameliorările de la nivelul aparatului cardio-vascular nu se pot disocia de cele a aparatului respirator.

Referitor la corelația dintre indicii morfologici și cei funcționali se impun câteva precizări:

• asocierea dintre acești indici reflectă interdependență între formă, structură și funcție;

• indicii somatici se dezvoltă mai repede decât cei funcționali, mărindu-se astfel decalajul între acești indici, mai ales în perioada pubertară, ceea ce indică o scăzută adaptare la efort din partea subiecților la această vârstă;

În prezent se constată o tendință nouă (a secolului) de dezvoltare mai rapidă a tinerei generații care este atribuită condițiilor de viață și nivelului de civilizație, alături de alți factori genetici, mai ales în mediul urban.

Deoarece perioada școlarității este perioada de dezvoltare cea mai semnificativă din ontogeneză, educația fizică se particularizează prin:

educația fizică presupune activitate – ea desfășurându-se ca un proces bilateral, unde este necesară prezența celor doi factori educator–elev;

ea urmărește «cultivarea», creșterea, educarea, formarea, învățarea, consolidarea, perfecționarea capacității motrice;

este un proces instructiv – educativ.

Elementele de conținut ale altor laturi ale educației fac parte integrantă din elementele componente ale procesului instructiv-educativ. Educația fizică și sportul se înscriu, de o manieră specifică, pe linia influențării educației multilaterale.

Educația fizică și sportul reprezintă o parte inseparabilă a sistemului general de educație, ea constituind o necesitate în asigurarea echilibrului între activitatea intelectuală și cea fizică. În condițiile unei activități profesionale tot mai intense și încordate, crește importanța educației fizice ca mijloc de optimizare a regimului de viață, de odihnă activă, de menținere și creștere a capacității de lucru a studenților pe întreg parcursul perioadei de studii. Paralel cu aceasta, prin mijloacele educației fizice se asigură continua pregătire fizică generală și specifică, în raport cu condițiile viitoarei profesii și specialități, se formează priceperi și deprinderi cu o largă zonă de aplicare și o deosebită valoare practică, asigurând viitorilor specialiști posibilitatea de a se adapta cu ușurință condițiilor de muncă impusă de profesia aleasă, înarmându-i cu cunoștințe, priceperi și deprinderi pe care să le poată folosi în activitatea independentă.

Valoarea educativă, sanitară și socială a sportului se materializează prin influențe certe asupra eticii. Sub acest aspect crește respectul de sine, respectul pentru alții, respectul pentru reguli. Sub aspectul vieții sociale sportul ajută la o mai bună cunoaștere între oameni, a diferențelor dintre ei, care este acceptată, educă obișnuința cu muncă cinstită, luptă corectă pentru victorie și cultivă valorile morale

Ținând seama de realitatea de moment și privind în perspectivă o problemă de mare actualitate este aceea a legării educației fizice și sportului de profilul facultății, al institutului, de a modela și optimiza conținutul activității de specificul muncii profesionale a studenților, în scopul creării unei pregătiri fizice generale corespunzătoare, a unor calități motrice și deprinderi practice în concordanță cu cerințele viitoarei profesii.

Importanța socială a educației fizice este dată de mai multe caracteristici și particularități care îl diferențiază de alte domenii sociale.

educația fizică este o latură importantă a educației care se regăsește în educația formală pe o perioadă îndelungată : 2 – 3 ani – grădiniță; 10 – 12 ani învățământ preuniversitar ; 2 – 5 ani învățământ universitar comparativ cu alte discipline de învățământ ;

În acest sens factorilor responsabili le revine obligația de a contribui la dezvoltarea interesului studenților în practicarea exercițiului fizic în mod organizat și sistematic, în funcție de specificul și solicitările activității lor viitoare.

Încă din anul 1990, baronul Pierre de Coubertin, convins de ideea ca sportul este un mijloc de educare, a creat sloganul “Sportul pentru toți”. După Pierre de Coubertin “sportul nu înseamnă numai o competiție intre excelenți atleți, ci reprezintă o oportunitate și o sarcină ce ar trebui îndeplinită de fiecare persoană, individual sau în grup, independent de legile și regulile competițiilor sportive”.

Această mișcare ajută la realizarea idealului olimpic care proclamă că sportul este un drept ce aparține tuturor indivizilor și are drept obiectiv întărirea sănătății fizice și psihice și este un subterfugiu al celor ce vor să practice activitățile fizice

Aflată în strânsă conexiune cu practica EFS, educația pentru sănătate (EPS), reprezintă o preocupare a medicinii și constă în dezvoltarea unui anumit nivel de cultură sanitară a populației, dar și a mijloacelor de educație sanitară necesare formării unui comportament sanogenic. Prin EPS se urmărește comunicarea și însușirea de noi cunoștințe necesare apărării și menținerii sănătății. Totodată se încearcă convingerea oamenilor de necesitatea prevenirii și combaterii bolilor dar și de importanța unei dezvoltări fizice armonioase și corecte a organismului. Unul din obiectivele prioritare ale EPS este acela de a realiza schimbări pozitive în comportamentul, atitudinea și stilul de viață al populației.

În acest context educația capătă un rol hotărâtor în formarea tinerilor prin pregătirea acestora nu numai pentru a fi în concordanță cu transformările societății, dar mai ales, pentru a-i modela în așa fel încât sã poată anticipa aceste transformări.

Lărgirea cadrului școlar al educației fizice spre un domeniu mai larg, non-formal sau informal, răspunde necesității de promovare a exercițiului fizic, prin practicarea unor activități de educație fizică, pentru sănătate și recreere, ca modalitate de petrecere a timpului liber de către tânăra generație.

Este prioritară formarea unei educații sportive a familiei care trebuie convinsă că, atragerea tinerilor spre activități de EFS în timpul lor liber aduce numeroase beneficii pe termen lung și contribuie la creșterea și dezvoltarea unor generații sănătoase din punct de vedere fizic și psihic, capabile să facă față exigențelor sporite ale societății. Tinerii au nevoie de modele atât din familie cât și din rândul profesorilor sau marilor sportivi.

2.4. Dimensiunile educației

Alături de școala s-au dezvoltat noi surse și modalități sociale de educație. Acestea au îmbogățit și au diversificat câmpul social al educației, creând astfel surse alternative de educație. În acest fel s-au configurat trei subcampuri sau domenii educaționale: educația formală, nonformala și informala.

De-a lungul evoluției social-istorice, omenirea acumulează cunoștințe teoretice (informații) și practice (abilități) pe care le transmite tinerelor generații, prin educație formându-le personalitatea și profesionalitatea necesară desfășurării de activități utile în plan social.

Educația este categoria cu cea mai mare sferă de generalitate, incluzând în ansamblul său note esențiale, clasice dar și moderne ale procesului educațional.

Definită ca acțiune socială și proces, educația constă dintr-un ansamblu de influențe, exercitate în mod planificat , în cadrul instituțiilor școlare și în afara lor, pe baza unui sistem de obiective, principii, metode și forme de organizare folosite în scopul dezvoltării și formării omului ca personalitate, capabil să se integreze activ în dinamismul vieții sociale.

Educația este, deci, un proces complex, de socializare și individualizare a ființei umane în drumul său spre umanitate (Stanciu I.G.,1991).

Influențele educative exercitate asupra unei persoane sunt de tip formal, nonformal și informal, din care rezultă cele trei dimensiuni ale educației.

Educația formală, instituționalizată, care se desfășoară în mod organizat și planificat, având la dispoziție planuri de învățământ, programe și manuale necesare realizării obiectivelor educaționale, de către cadre didactice specializate.

Se știe că educația formală se desfășoară într-un cadru instituționalizat, adică în instituții de învățământ de stat și particulare de toate gradele: școlare, postșcolare, universitare și postuniversitare, în cadrul unui proces de instruire realizat cu rigurozitate în timp și spațiu (planuri, programe, manuale, cursuri, materiale de învățare) și are ponderea cea mai mare. Acest tip de educație se realizează sub îndrumarea cadrelor didactice de specialitate prin intermediul cărora se asigură dirijarea conștientă a raporturilor funcțional-structurale dintre “educator” și “educat”, într-un context metodologic de “predare-învățare-evaluare” și constituie un factor favorabil de reușită pedagogică.

Prin educația formală desemnam sistemul educațional de tip școlar, structurat ierarhic, obiectivat în diferite tipuri de școli și ciclul de școlaritate. Educația formală se realizează pe baza unor finalități și obiective explicite, a unor conținuturi structurate și transmise sistematic de către un personal calificat în acest scop, cadrele didactice. (Păun, Introducere în pedagogie, pag. 26-27)

O diferență a educației formale a fost dată de către Philip Coombs, în anul 1973, citat de Păun, conform căreia educația formală este “sistemul educațional structurat ierarhic și gradat cronologic, pornind de la școala primară și până la universitate, care include, în plus față de studii academice, o varietate de programe de specializare și instituții de pregătire profesională și tehnică cu activitate full-time”.

Educația nonformală, sau extrașcolară este tot o acțiune organizată, desfășurată însă în afara clasei, fie în mediul socio–profesional sau în mediul socio-cultural, prin teatre , muzee, biblioteci publice, manifestări cultural artistice, excursii, cluburi sportive, concursuri, cercuri pe obiecte, conferințe.

În afara formelor educative oficiale din unitățile de învățământ, se realizează un alt tip de educație: educația nonformală. Aceasta se desfășoară, direct sau indirect, în cadrul unor instituții și forme specifice de activități prin intermediul mass media, teatrului, cinematografului, muzeelor, expozițiilor și prin anumite activități cultural-artistice, științifice, sportive, economice etc., care își îndeplinesc obiectivele educaționale. Dezvoltarea educației nonformale în condițiile societății contemporane, angajează “noua mass media” /1/ care intervin din ce în ce mai mult în sprijinul educației – presa, radio-televiziunea, sistemele de rețele video și de calculatoare – cu profil școlar, universitar etc. Aceste mijloace, perfecționate și moderne din punct de vedere tehnologic vizează nu numai “difuzarea” surselor educației ci, în primul rând, “determinarea unui tip superior de învățare”/1/ care completează educația de tip formal.

Educația nonformala este reprezentată de ansamblul activităților educație instituționalizate, dar care se realizează în afara sistemului formal al educației școlare. Este vorba de influențele educaționale realizate prin intermediul instituțiilor de cultură, mass-media etc. (Păun, Introducere în pedagogie, pag. 26-27)

Educația nonformala a fost definită de către J.Kleis drept “orice activitate educaționala,intenționată și sistematică, desfășurată de obicei în afara școlii tradiționale, al cărui conținut este adaptat nevoilor individului și situațiilor speciale, în scopul maximalizării problemelor cu care se confrunta acesta în sistemul formal

Educația informală , (spontană) acționează neorganizat prin mass-media, prin influențe exercitate de familie , de civilizația urbană sau rurală și grupuri sociale, prin activități culturale și experiențe de viață trăite . Schimbările rapide din societatea contemporană și mai ales mediile de comunicare au lărgit sfera educației școlare prin completarea ei cu educația nonformală și informală care, se cer integrate oferindu-le elevilor și studenților posibilități de selecționare, sistematizare, interpretare și utilizare a informației obținute prin educația nonformală și informală.

Educația informală include ansamblul influențelor pedagogice în mod spontan și continuu asupra personalității umane de la nivelul familiei, localității, cartierului, străzii, (micro)grupurilor sociale, mediului social – cultural – profesional – economic – religios, a mass media (presă scrisă, radio – televiziune etc.). Educația informală este determinată de o serie de acțiuni socio-umane care includ și efecte educaționale spontane, involuntare, neașteptate ce influențează personalitatea tinerilor, dinamizându-le viața și comportamentul, fără ca aceștia să conștientizeze că, deliberat, se ating și țeluri de ordin educativ. Societatea modernă, contemporană, extinde aria de influențe a “educației informale” susținută de o masă informațională enormă ca volum, dar eterogenă, extrem de variată și inegală de la zi la zi și de la persoană la persoană.

Educația informală se obiectivează în influențele educaționale nesistematice, mai mult sau mai puțin spontane și întâmplătoare care se exercita asupra individului în contactele și interacțiunile sale cotidiene (grupuri de prieteni, strada și „cultura” acesteia, familia). Ele nu urmăresc obiective educaționale explicite.

Educația informală se referă la experiențele zilnice ce nu sunt planificate sau organizate și conduc către o învățare informală. Când aceste “experiențe sunt interpretate de către cei mai în vârstă sau de către membrii comunității ele se constituie în educație informală”. Educația informală este procesul care se întinde pe toată durata vieții,prin care individul dobândește informații,își formează priceperi și deprinderi, își structurează convingerile și atitudinile, se dezvoltă, prin intermediul experientelor cotidiene.

Cele trei domenii educaționale menționate ar trebui să acționeze convergent. Școala este, din ce în ce mai mult, concurata de educația nonformala și informala, de „educația” promovată de mediile de informare (mai ales de televiziune și internet). Reacția școlii n-ar trebui să fie una de concurență, ci mai degrabă de deschidere spre zona nonformalului, dar cu grijă de a dezvolta capacitățile elevilor de a se raporta la ambientul lor educațional și cultural într-o manieră critica și selectiva, pe baza unor criterii valorice asimilate în școală. Și aceasta întrucât, totuși, scoala constituie liantul și centrul vital al câmpului educațional reprezentat de cele trei subcampuri amintite și anume cel formal, cel nonformal și cel informal. (Păun, Introducere în pedagogie, pag. 26-27)

Funcțiile generale ale educației reprezintă proprietăți intrinseci, specifice activității de formare-dezvoltare permanentă a personalității umane, exprimate la nivelul consecințelor sociale angajate în mod obiectiv, la nivelul de sistem (societatea în ansamblul său) și de subsistem (cultural, comunitar, economic, politic, natural)

Funcția fundamentală a educației este aceea de a vehicula, selectă, actualiza și valorifica experiență socială în vederea asigurării unei integrări eficiente și rapide a individului în societate și, prin aceasta, în vederea creării premiselor autodeterminării individului ca factor de progres social. Prin educație, în principal, omul trece de la stare de existența pur biologica la aceea de existența socială. Dacă omul ar fi la naștere înzestrat prin ereditare, cu posibilitățile adultului, nu ar exista educație. În ceea ce privește procesul devenirii omului ca ființa socială nu este nici o deosebire între copil născut într-o mare metropolă și cel născut într-un trib primitiv, întrucât amândoi trebuie să învețe totul. O parte a învățăturii este rezultatul contractului spontan al omului cu diferite aspecte ale vieții sociale, dar cea mai consistentă parte a învățăturii se acumulează prin instruire, prin forme organizate și sistematice.

Piaget considera ca școala trebuie să fie conceputa cu un centru de activități reale, practice, desfășurate în comun, în așa fel ca inteligenta logică să se formeze în funcție de acțiunea și de schimbările sociale.

Educația reprezintă, astefel, activitatea psihosocială cu funcție generală de formare-dezvoltare permanentă a personalității umane pentru integrarea socială optimă, angajata conform finalităților asumate, la nivel de sistem și de proces, proiectate, realizate și dezvoltate prin acțiuni specifice având ca structură de baza corelația subiect (educator) obiect(educat),într-un context deschis,(auto) perfectibil.

În toată perioada de formare-dezvoltare a personalității indivizilor, se creează legături de dependență între cele trei tipuri de educații (formală, nonformală și informală), care vor interacționa cu educația permanentă a indivizilor, pe tot parcursul vieții lor.

Se propun în acest scop mai multe modalități de articulare a conținutului ca spre exemplu: lecții în echipă (cu caracter interdisciplinar) centrate pe informația obținută prin mass-media, lecții de educație estetică și morală , lecții de sinteză pe teme de cultură și civilizație( Stanciu, I.G., 1995).

Educația permanenta are o funcție inovativa și aceasta se explica astfel: continuându-și educația, omul poate să-și formeze abilitați, strategii cerute de noile solicitări. Poate să introducă în domeniul profesional invențiile, inovațiile care s-au făcut între timp; poate să producă el însuși invenții, inovații și descoperiri.

2.5. Conceptul de educația permanentă

Ideea educației permanente nu este nouă. O găsim prezentă încă din antichitate la greci și romani, iar mai târziu arabii au înscris-o în Coran, ca obligație religioasă. Întreaga viață este o școală afirma J.A. Comenius, iar N.Iorga susținea că învățat este omul care se învață necontenit pe sine și învăță pe alții.

Pentru secolul nostru, învățarea continuă a devenit o cerință fundamentală a societății, determinată de creșterea exponențială a informațiilor și uzura accelerată a acestora, de mobilitatea profesiunilor, de progresele extraordinare ale științei , tehnicii, tehnologiei și mijloacelor de informație, de dinamismul vieții economice și sociale, de democratizarea învățământului, de creșterea nivelului de aspirație spre cultură și educație , de folosirea cât mai utilă și plăcută a timpului liber. A învăța să înveți și a dori să te perfecționezi continuu sunt cerințe ale educației permanente, prin care omul contemporan învață să fie el însuși receptiv la schimbări, capabil să le anticipeze și să se adapteze la ele, oferindu-se ca participant la programul social prin autonomia să intelectuală și moral-civică.

Expresia “educație permanență” este un concept specific pedagogiei contemporane ce acoperă un principiu theoretic și acțional care încearcă să regleze o anumită realitate specifică secolului nostru. De altfel, teoreticienii educației permanente, releva de fiecare dată factorii care reclamă și justifica înscrierea invatamantuluiin această perspectivă: procesul de accelerare a schimbărilor, explozia demografică, evoluția fără precedent a științelor și tehnologiei, sporirea timpului liber, criza modelelor reletionale și de viață ( Legrand, 1973), multiplicarea profesiunilor, creșterea gradului de democratizare a vieții sociale (Vaideanu, 1988).

Astăzi, educația trebuie concepută ca un continuum existențial, a cărei durata se confunda cu însăși durata vieții și care nu trebuie limitată în timp (vârsta școlară) și închisă în spațiu (clădiri școlare) (Faure, 1974, p300).

Educația permanență “ este un mod al omului de a se elibera de tensiuni, de crize, de surprizele profesionale neplăcute. Ea este un scut și un sprijin care întărește încrederea în viitor și în progress; ea are character anticipative bazându-se pe obișnuința de a învăța șip e idea că într-o societate democratic fiecare învăța de la fiecare” (Vaideanu, 1988, p137).

"Educația permaneneta este educația tuturor oamenilor pe tot parcursul vieții lor".

Rene'Maheu opinează, de pildă, că educația permanență este "…o dimensiune a vieții. E o anumită atitudine de inserție în real și nu pur și simplu o pregătire pentru existența activa și responsabila"

Paul Lengrand vede educația permanență o acțiune în stare "să favorizeze creearea sructurilor și metodelor care să ajute ființa umană, în tot cursul existenței sale, în procesul continuu, de pregătire și dezvoltare; să pregătească individul pentru ca acesta să devină cât mai mult propriul subiect și propriul subiect al dezvoltării sale prin intermediul multiplelor forme de autoinstruire.

Bertrand Schwartz definește educația permanență ca o "…integrare a actelor educaționale într-un veritabil continuum în timp și spatium, prin jocul unui ansamblu de mijloace (instituționale, materiale umane) care fac posibila aceasta integreare"(Bertrand Schwartz; p.53). Ca atare, după opinia lui, educația nu se limitează la un singur sub sistem educativ, de pildă scoala, ci înglobează toate activitățile sociale care sunt purtătoare de educație. În perspectivă, "…ideea de permanentă a educației va fi în așa măsură în obicei, încât nu se va mai vorbi decât de educație, noțiunea de permanentă fiind inclusă în însăși ideea de educație"

Pentru Bogdan Suchodolski, extinderea educației permanente va determina ca aceasta să devină "…un mijloc de dezvoltare a nevoilor și interesului pentru valorile culturale, pentru ca ea corespunde orientării preferințelor și inclinațiilor umane și pentru ca ea face viața noastră mai colorată și mai valoroasă"

În consens cu Bogdan Suchodolski, un alt reputat specialist în domeniu, Majid Rahnema considera că educația permanenta "își propune să se adreseze ansamblului ființei în devenire, în toate domeniile și de-a lungul întregii vieți…ea transcede nu numai barierele artificiale intre educația școlară și non școlara și distincia clasică între învățământul public general și educația adulților, dar se bazează deasemenea în mod esențial pe unitatea dintre procesele educative și viață care formează personalitatea umană…ea se referă în același timp la educația fundamentală, la formația personală, la dreptul la timpul liber sub aspectul său activ, cultural și aristic, și la accesul permanent la mijloacele educative în stare să dezvolte potențialul creator, intelectual și fizic al omului.”

Multă vreme s-a considerat că școala poate asigura omului o pregătire profesională și culturală pentru întreaga lui viață. În școala acelei epoci, de care ne despart câteva decenii, învățământul avea , cel mai adesea, un caracter enciclopedic, în sensul că ambiționa să-i învețe pe tineri « de toate » și să le transmită cât mai mult din tezaurul de cunoștințe acumulate de omenire.

Accelerarea și amplificarea fără precedent a procesului de cunoaștere și a ritmului de perimare a cunoștințelor în lumea contemporană face astăzi imposibilă asimilarea de către o singură persoană –fie ea oricât de inteligentă și stăruitoare- a totalității cunoștințelor timpului său. Nici măcar într-un domeniu anume al activității școlare aceasta nu este cu putință. În afară de faptul că , după unele statistici , volumul cunoștințelor se dublează la fiecare zece ani, s-a scurtat foarte mult și timpul necesar aplicării practice a descoperirilor științifice.

Societatea omenească, în ansamblul ei, parcurge o perioadă de transformări revoluționare care pretind omului contemporan o mare capacitate de adaptare continuă, pe parcursul întregii sale vieți.

În aceste condiții, educația de tip tradițional, bazată preponderent pe școală, care trebuia să rezolve toate problemele pregătirii tineretului pentru viață, este înlocuită, treptat, cu o nouă concepție despre educație- educația permanentă.

Chiar și Comisia Europeană, începând din anul 2000, a adoptat o serie de recomandări cu privire la promovarea în interiorul fiecărui stat european a unei educații care să cuprindă, nu numai structural, ci și în planul conținuturilor educaționale, elemente de apropiere, de coincidență. Primele deziderate comune prevăzute în documentele europene erau “educația pentru democrație” ,”educația pe parcursul întregii vieți”- educația permanentă, ”educația multiculturală”.

Conceptul de educație permanentă poate fi disociat de un alt conținut noțional, cel referitor la caracterul permanent al educației. Necesitatea permanenței educației în plan individual și istoric a fost intuită de mult timp, în primul rând de clasicii pedagogiei universale. « Pentru fiecare om , viața să – notează Comenius- este o școala, de la leagăn până la mormânt »( J.A.Comenius, 1970, Didactica Magna, p.20). Și tot el consideră că « tot ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, urzim,dobândim și posedăm nu este altceva decât o anumită scară pe care ne urcăm din ce în ce mai mult, spre a ajunge cât mai sus, fără însă să putem atinge vreodată suprema treaptă »(ibidem).

Pentru conceptul de educație permanentă nu există o definiție consacrată și, de aceea, se operează , mai ales, cu trăsături caracteristice. R. H. Dave definea educația permanentă ca fiind procesul de « perfecționare a dezvoltării personale, sociale și profesionale pe durata întregii vieți a indivizilor »(R.H.Dave,coord., 1991, Fundamentele educației permanente, p.71) care să le permită acestora integrarea în mediul socio-economic și cultural.

Reformularea învățământului în accord cu principiul educației permanente va predispune individual la o anumită atitudine față de cunoaștere și față de învățare. El devină mai responsabil față de sine însuși și față de ideile sau realizările celorlalți (Cucoș, 2006).

Cucoș (2006, p163), considera că “educația permanenta are incidente benefice asupra individului văzut că integralitate de stări și aspirații de aceea, nici educația fizică nu scapa incidentei positive a acestui principiu, dat fiind că o anumită atitudine față de corps au mișcare se va consolida, reformula, restructura pe parcursul întregii vieți”.

După unii analiști, conceptual de educație permanenta reprezintă o adevărată revoluție coperniciana în educație c ear putea duce la o nouă regândire a educației formale. Dacă cu câteva decenii în urmă, finalitățile educației se centrau pe “a fi”, pe dimensiunea static a finite umane, astăzi este necesară o învățare pentru “a fi și a deveni”, o învățare “inovatoare” care să-l facă pe om să depășească situațiile noi, necunoscute sau neexperimentate până la un moment dat.

“Astăzi se acreditează tot maimult idea că nu există educație fără autoeducație, că educația făcută prin alții nu mai poate fi concepută în afară educației prin sine însuși, că menirea educației constă în a pregătii ființă umană pentru continuarea vieții prin eforturi proprii pe tot parcursul vieții” (Bârnă, 1989, p26). Așa se face că între educația permanentă și autoeducație raporturile sunt de interdependent funcțională. Autoeducația este una dintre căile prin care se realizează educația permanentă. Autoeducația se subordonează exigentelor mai largi ale educației permanente (Cucoș, 2006).

Educația permanență este și forma eficientă de pragmatizare a învățării, de aducere a acesteia mai aproape de viață. Este o formă de trăire a cunoașterii, de aplicare a ei, de urmărire a eventualelor consecințe, de a lua decizii de unul singur. Chemarea pedagogilor de la începutul secolelor de a învăța făcând (John Dewey) este consonanță cu cerințele educației permanente. “A învăța să înveți”, “a învăța să fii șiș a devii’ și “a învăța lucrând” ne amintesc de următorul precept avansat cu câteva secole în urmă de marele umanist Giovanni Batista Vico: “omul poate cunoaște numai ceea ce face. Omul adeverește un lucru, trăindu-l”.

Plecând de la realitatea evidenta, a necesității schimbării, educația permanenta contribuie la adaptarea rapidă a oamenilor la realitățile în devenire. Este important să știi să-ți restructurezi cunostiintele, să renunți la o parte dintre acestea, să operezi cu noi standarde axiologice și să te descurci în lumea valorilor, să stabilești noi ierarhii. Este imperioasa cerința autoformării într-o lume în permanentă schimbare. Educația permanenta se bazează, dar și formează conduit noi, precum simțul responsabilității, respectful pentru identitatea altuia, perceperea satisfăcătoare a alterității, aptitudinea de a colabora, autoevaluarea obiectivă a propriilor capacitate, etc.

Principiul educației permanente alimentează și potențează acea disponibilitate nețărmurită a individului de a cunoaște mai mult și mai bine, de a se încrede în forțele proprii pentru a învăța și a cerceta, de a se inscribe pe un traseu existențial mereu nou, care are la orizont un alt început. Căci educația ( prin școală), nu este decât o inițiere, un debut, un ajutor pentru autoajutor (Cucoș, 2006).

Educația permanentă se caracterizează prin aceea că este continuă și globală, integrând toate nivelurile și tipurile de educație, asigurând astfel formarea echilibrată a personalității, cu grad înalt de autonomie a învățării, pe baza căreia omul știe să identifice și să folosească sursele de informație, să participe la dezvoltarea societății, la educarea celorlalți membrii ai colectivității din care face parte și la creșterea calității vieții.

Educația permanentă este un concept, susținut de ideea că viața totală este o școală, un principiu, dar și o direcție în evoluția sistemului de învățământ românesc prevăzut de Constituție și de Legea învățământului.

Educația permanentă este un sistem educațional deschis (compus din obiective, conținuturi, forme și tehnici educaționale) care asigură întreținerea și dezvoltarea continuă a personalității umane (a capacităților și deprinderilor de autoeduacție, formarea de personalități independente și creative) (Dimitriu, E., 1994).

Apărută ca o nouă viziune în domeniul educațional, impusă sub presiunea schimbărilor sociale, paradigma educației permanente constituie una din achizițiile fundamentale ale ultimelor decenii.

Conceptul are o pregnantă valoare euristică determinând reconsiderări și gândiri atât în sfera teoretică cât și în cea acțională (practică) a educației contemporane. El a permis o înțelegere mai corectă a scopurilor și obiectivelor educației, reconsiderarea și organizarea pe alte baze ale conținutului învățământului, introducerea unor noi modalități și forme de instruire și educare.

Educația permanentă nu este un nou tip de educație, ci doar o diversificare a câmpului educațional prin adăugarea, alături de cele tradiționale (intelectuală, morală, estetică etc.), de noi componente: educația pentru pace și cooperare internațională, educația ecologică, educația prin sport, educația nutrițională, educația pentru dezvoltare și participare etc.

Ca educație continuă, educația permanentă se realizează pe tot parcursul vieții individului, este principiul pe care se bazează organizarea globală a sistemului educațional, principiu care inspiră astăzi majoritatea reformelor educative din lume.

Fig..: Schema grafică a interdependențelor dintre dimensiunile educației formale, nonformale, informale și educația permanentă

Adesea, se vorbește de “educația permanentă integrată” care vizează “integralitatea” persoanei umane, desemnând, pe o parte, integrarea formelor de educație la diferite nivele (educația preșcolară, educația școlară, educația adulților) și, pe de altă parte, integrarea într-un sistem unitar a tuturor formelor de educație (formală, nonformală, informală). Numai educația permanentă asigură “armonizarea cât mai deplină a cerințelor forței de muncă ale societății cu aptitudinile și dorințele oamenilor” (Dimitriu, E.,1994) Educația permanentă – educația întregului popor. București, Edit. Științifică și Enciclopedică, 1994

Educația permanentă mai înseamnă și “educația întregului popor” sau, altfel spus, “educația pentru toți”, punând în evidență pe lângă integralitate și alte caracteristici: totalitatea, flexibilitatea, democratizarea, motivația, adică “o stare de spirit favorabilă în masele largi populare” ( Jinga,I., 1979).

Scopul educației permanente pentru mișcare este de “a promova și stimula practicarea exercițiilor fizice și sportului de către toate categoriile de cetățeni, fără nici o discriminare, în mod liber și voluntar, independent sau în cadrul unor structuri sportive, în scop de întreținere, profilactic sau terapeutic în vederea menținerii sănătății, a recreerii și socializării cetățenilor” ( Ministerul Tineretului și Sportului, Documentul de politică, strategie și performanță pentru anul 2003 și perspectivă 2004-2006, Anexa nr.3/30

2.6. Caracteristicile educației permanente

Conceptul de educație permanentă are o serie de caracteristici :

-caracter continuu ;

« Continuitatea în timp a educației nu trebuie văzută ca o povară, ci izvorând din dreptul individului la educație, ca o modalitate de adaptare la cerințele tot mai complexe ale mediului. Dreptul la educație devine dreptul individului la educația permanentă »(M.Stanciu,2003, Introducere în pedagogie, p.30).

-caracter global ;

«Globalitatea persoanei, pe de o parte, și caracterul de globalitate a fenomenelor, pe de altă parte, explică această caracteristică. Rolurile pe care le îndeplinește individul coexistă în orice moment » (idem., p.31).

-caracter integral.

Educația permanentă « trebuie să integreze în plan orizontal diferite structuri psihice ale individului (de natură intelectuală, motivațională, atitudinală etc.), precum și sursele experienței nonformale și informale care influențează formarea individului »(ibidem).

Educația are următoarele caracteristici: pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități umane și explorarea orizonturilor, este orientată predominant spre pregătirea pentru viață, are în vedere, cu precădere, întrebări asupra existenței, vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse, finalitatea în educație îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Activitatea educațională este dinamică și flexibilă în același timp, iar educația stimulează idealul ființei umane exprimat prin „a fi și a deveni”.

Se consideră că acest concept de educație permanentă este specific pedagogiei contemporane și că acoperă un principiu teoretic și acțional care încearcă să regularizeze o anumită realitate specifică secolului nostru. Factorii care reclamă și justifică înscrierea învățământului în perspectiva educației permanente sunt : procesul de accelerare a schimbărilor, explozia demografică, evoluția fără precedent a științelor și tehnologiei, sporirea timpului liber, criza modelelor relaționale de viață(Lengrad, 1973), multiplicarea profesiunilor, creșterea gradului de democratizare a vieții sociale(Văideanu, 1988).

Astăzi educația trebuie concepută ca un continuum existențial, a cărui durată se confundă cu însăși durata vieții și care nu trebuie limitată în timp (vârstă școlară) și închisă în spațiu (clădiri școlare).

Noile descoperiri ale științei și tehnicii au dus la o « explozie » a cunoașterii și la o mare perisabilitate a cunoștințelor. Așadar, volumul de cunoștințe căpătat de individ la școală nu-i poate sluji eficient toată viața. La scurt timp după terminarea școlii, adeseori, el este determinat prin obligațiile profesionale, sociale, culturale să-și înnoiască bagajul de cunoștințe, priceperi și deprinderi în pas cu noile date ale științei și tehnicii.

Transformarea educației clasice în educație permanentă, în care se urmărește integrarea și pregătirea socio-profesională complexă a individului, cu scopul realizării unei continuități firești între formarea inițială și formarea continuă, a constituit o deplasare de accent în procesul de dezvoltare profesională. Formarea este văzută ca o acțiune socială vitală care asigură progresul sistemului de învățământ. A forma cadrul didactic coincide cu asigurarea celor mai bune condiții pentru întâmpinarea viitorului socio-educațional.

În acest sens, ca forme de perfecționare permanentă pentru cadrele didactice, în proiectul noului statut sunt prevăzute : studiul individual, sesiuni metodico-științifice, schimburi de experiență, cursuri periodice de informare, cercuri și seminarii pedagogice, stadii de perfecționare, consultații, cursuri fară frecvență, cursuri de vară, postuniversitare și doctorat.

Educația permanență este un proces de perfecționare a dezvoltării personale, sociale și profesionale pe durata întregii vieți a indivizilor, în scopul îmbunatățirii calității vieții atât a indivizilor, cât și a colectivității lor.

Aceasta este o definiție comprehensivă și unificatoare care include învățarea formală, nonformala și informala pentru dobândirea unui orizont de cunoaștere care să permită atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare posibil în diferite stadii și domenii ale vieții. Educația permanență este în relație directă cu dezvoltarea individuală și progresul social. Din această cauză idei cum sunt “a învăța să fii” și “o societate a învățării” sau “o societate educativă” sunt asociate cu acest concept.

Educația permanentă a devenit o speranță a școlii contemporane, scoala supusă excesiv perspectivei ingust-specializate. Ea se impune, de asemenea, ca o idee călăuzitoare a elaborării formelor de educație aadultilor. De aceea, analiza cercetărilor actuale în domeniul educației permanente este o necesitate obiectivă pentru promovarea gândirii și acțiunii pedagogice. În primul rând, pentru că prin acțiunile în spiritul educației permanente devine posibilă o sinteză a gradelor și profilelor de învățământ, a instituțiilor școlare, întemeiată pe logică proceselor educaționale și desfășurata potrivit unui sistem format din unități funcționale integrate. Conceptul și sistemul educației permanente oferă răspunsuri la numeroasele probleme ale relației predare-invatare." Cea mai largă accepție a educației permanente exprima aria să socială, ca tendințe și perspective ale vieții educaționale contemporane:

:"Educația permanență este educația tuturor oamenilor pe tot parcursul vieții lor".

Fiind un fenomen social și societatea fiind supusă unei permanente deveniri ființă umană este și ea supusă aceluiași proces de educație pe tot parcursul vieții.

În pedagogia socială educația permanență este abordata din perspectiva relației societate-educatie. Caracterul permanent al educației este definit pe două coordonate mari: (Cucoș, Constantin 1996)

1. Ca proces cu caracter social-istoric (educația a apărut odată cu tipul de orânduire sclvagista și a continuat într-un sistem specific în fiecare tip de orânduire socială devenind un proces din ce în ce mai complex).

2. Ca dimensiune a vieții individului de la naștere până la vârsta retragerii din activitate.

Educația permanenta constituie un mod coerent de a da răspuns acestor noi condiții prin conducerea sistemica a proceselor educaționale și organizarea acestora potrivit unei strategii.

În mod esențial, educația permanență este condiționată de libertatea tuturor cetățenilor de a participa la viața culturală și, într-o măsură mereu lărgită, descientizarea muncilor profesionale, de participarea directă și responsabilă a maselor la conducerea și organizarea vieții colectivităților. Înscrierea dreptului la cultura și educație a tuturor cetățenilor în constituția statelor socialiste constituie o mare cucerire a timpurilor noastre, atât pe linia promovării educației generalizate și continue, cât și pe linia desăvârșirii culturii întregului popor.

Conceptul și sistemul educației permanente nu constituie însă numai rezultatul logicii interne a dezvoltării învățământului, științelor și tehnicilor contemporane. Reciclările în întreprinderea contemporană nu sunt doar expresia unor nobile dar vagi aspirații cultural-stiintifice, ci probleme de producție calculate în nevoi reale de profesiuni și număr de specialiști, după tipuri de pregătire sau grade și functuni necesare. În aceste procese de perfecționare profesională nu intra numai executanții, masa de salariați, ci și tehnicienii cu pregătire superioară, cadrele de conducere.

Prima grupă de obiective conține țeluri care sunt deja binecunoscute și expuse pe larg, fie în contextul educației permanente, fie în alt context. Acestea include însușirea de priceperi și deprinderi sociale fundamentale (citirea, calculul aritmetic și noțiuni rudimentare de menținere a sănătății și igienei) ca și deprinderi practice elementare. Obiectivele de acest tip nu necesită nici o explicație din cauza caracterului lor foarte familiar și din cauza faptului că – deși importante – ele prezintă totuși doar o semnificație generală pentru educația permanentă.

R.H. Dave (1991) – specialist în ceea ce privește comportanemtul psihomotor – stabilește caracteristicile educației permanente. În prim plan îi asociem adaptarea educației fizice și sportive.

1. Educația fizică și sportivă nu se desprinde de cele trei elemente ale educației permanente „viața, permanent, educație", pentru că face parte din viața oamenilor, se reflecta permanent pe toată durata vieții și se continua ca parte componentă a educației.

2. Formele specifice ale educației fizice și sportive permit ca omul să beneficieze de acestea în mod permanent, pe durata întregii sale vieți. Fiecare etapă de vârsta are la dispoziție mijloace și metode specifice adecvate, diversificarea lor fiind ușor de aplicat.

3. În educația fizică și sportivă, educația formală va fi de prim ordin prin asigurarea unui învățământ planificat, instituționalizat. Copilul, tânărul va fi înzestrat cu cunoștințe, deprinderi și priceperi care se vor extinde apoi prin intervenția educației informale și nonformale. Se interferează astfel învățarea planificată cu cea accidentală, educația instituțională se extinde cu cea neinstitutionala, educația globală se completează cu educația extrașcolară.

4. Ca și în celelalte laturi ale educației, și în cazul educației fizice și sportive, familia va juca un rol principal în motivarea activităților fizice, continuitatea lor, stabilirea mijloacelor, permanenta lor.

5. Comunitatea de familie, de vecini, de prieteni și colegi, comunitatea școlară sau cea care în se desfășoară profesia și altele, oferă cadrul cel mai atractiv

al activităților psiho-fizice. Jocurile sportive, în special, constituie cel mai bun exemplu în acest sens.

6. Pentru educația fizică și sportivă, etapa practicării în școală se completează cu activități specifice în afara ei, adaptate pentru fiecare categorie de vârstă, realizabile în cadrul unor instituții sau în mod independent.

7. Alături de celelalte laturi ale educației, educația fizică și sportivă contribuie din plin, de la primele activități specifice, la formarea și afirmarea personalității. La orice vârstă, prin practicarea exercițiului fizic în formele cele mai variate și mai ales sub forma competiției, a întrecerii cu partenerii, orice individ tinde să se manifeste liber și astfel să-și „expună" personalitatea.

8. Tendința de universalitate se desprinde prin deschiderea pe care toate sporturile o oferă tuturor, recunoscându-se paradigma „sportul pentru toți".

9. Educația fizică și sportivă își poate manifesta suplețea și diversitatea conținutului, prin modalitățile desebit de multiple de activități specifice, prin diversitatea aproape nelimitată a mijloacelor, prin posibilitățile infinite de renovare a conținutului, instrumentelor, tehnicilor, sistemelor organizate sau spontane, instituțiilor sau inițiativei colectivului sau individului.

10. Educația fizică și sportivă se adaptează din mers și absoarbe noile realizări, atât în învățare, cât și în practică independenta. Apariția de noi categorii de exerciții cum sunt cele de „întreținere", precum și a unor noi sporturi că planșa cu pânză (surfing), gimanstica aerobica, tenis-fotbal, volei pe plajă, street-ball, patinaj cu role și altele, sunt exemple care demonstrează adaptarea la nou.

11. Asociată la caracteristicile de suplețe, diversitate și dinamism, ofertele alternative sunt adaptabile și pentru educația fizică și sportivă. Alături de instituția școlară, se dezvolta noi posibilități de a contribui la dobândirea educației ca: centre de sport, asociații pe ramuri de sport, „școli" de întreținere și practicare în diferite sporturi, acțiuni ocazionale sau periodice, activități săptămânale, activități spontane în timpul liber, centre de „întreținere a formei fizice", cursuri de învățare, activități fizice individuale și altele.

12. Individul realizează alegerea modalității de practicare a exercițiilor fizice în funcție de deprinderile, priceperile și cunoștințele ce le posedă, de condițiile de practicare, de interes în alegerea partenerilor, de posibilitățile dictate de vârstă și sex.

13. Societatea participa, prin posibilitățile sale, de suprastructura și infrastructura la adaptarea sistemului educațional cerințelor actuale. Întreaga cultura și în cadrul ei, și cultura fizică se asociază realizării sistemului educațional modern.

14. Scopul educației permanente este de a menține și ameliora calitatea vieții. Educația fizică și sportivă, prin contribuția evidentă la menținerea și întărirea sănătății, va contribui de fapt la ameliorarea calității vieții fiecărui individ.

15. Cele trei condiții indispensabile pentru a realiza educația permanenta, ocazia, motivația și educabilitatea sunt evidente și în cazul educației fizice și sportive. Ocazia este oferită de școală, în primul rând de familie și societate, de activitățile instituționalizate și neinstituționalizate în al doilea rând. Motivația se realizează începând cu familia, continuând cu școala, colectivitatea,, societatea. Educabilitatea urmează aceleași căi, scoala având o contribuție primordială. Se desprinde rolul deosebit al profesorului de specialitate în a oferi ocazia cea mai motivaționala, în a asigura educația în această direcție.

Edgar Faure (1974, p. 215) prezintă concluziile privind dimensiunile omului complet: „Aceștia sunt termenii globali ai acestui scop fundamental: integritatea fizică, intelectuală, afectiva și etica a ființei, a omului complet".

Sub dimensiunile caracteristicilor educației permanente cuprindem și perspectiva adaptării educației fizice și sportive școlare, participarea crescândă la realizarea educației în școală și continuarea ei în familie și societate.

2.7. Conținutul educației permanente

Educația permanență este un sistem educațional deschis, compus din obiective, conținuturi, forme și tehnici educaționale, care asigura întreținerea și dezvoltarea continuă a potențialului cognitiv, afectiv și acțional al personalității, al capacităților și deprinderilor de autoeducație, formarea de personalități independente și creative. Educația permanență este nemijlocita legată de diagnoză și prognoza educației, de programare și de inovare pe termen lung a educației.

Educația permanenta trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în socieate, în știință, tehnică, cultura, etică, justiție, economie, profesiuni etc. Ea necesita, astfel, realizarea unui sistem de obiective și cerințe, pritre care menționăm : înțelegerea necesității educației permanente atât la nivelul factorilor de decizie, a unităților de învățământ și a altor factori educativi, cât și al individului tânăr și adult ; asigurarea împrospătării și îmbogățirii sistematice și continue a cunostntelor generale și speciale ; perfecționarea capacităților și deprinderilor intelectuale și profesionale, iar pentru educatori și a celor pedagogice-metodice, precum și dezvoltarea aptitudinilor generale și speciale : adaptarea pregătirii profesionale, a calificării la shimbarile și mutațiile științifico-tehnice, profesionale etc.,mergând în unele situații, până la schimbarea profesiei (calificării), fenomen cerut de economia liberă de piață, asigurând integrarea individului în activitatea social-utila în continuă prefacere ; scientizarea și culturalizarea vieții sociale ; asigurarea progresului social continuu ; diminuarea efectelor "uzurii morale"a cunoștințelor teoretice și practice (a deprinderilor) prin reîmprospătarea continua cu noi informații și noi tehnologii (retehnologizări) ; dobândirea de tehnici și deprinderi de educație permanentă și altele(Ioan Bontaș )

Educația permanenta implica procese de învățare fundamentate științific și nu poate fi confundată cu expresia "educație de-a lungul vieții"care vizează mai mult procesele învățării spontane.Educația permanenta înseamnă învățare continua ,creativă, novatoare și este posibilă în toate formele școlare și postșcolare.

Educația permanenta promovează o pregătire și perfecționare profesională care permite fiecărui individ să-și însușească cunoștințele sideprinderile necesare autoeducației.Ea este o invenție socială, caracteristica societății contemporane în care mobilitatea profesională este foarte rapidă.

Educația permanenta cotribuie la dezvoltarea procesului de instruire și cultivare ;facilitează posibilitatea fiecărui om de a-și completa studiile, de a se perfecționa în muncă, de a-și însuși o cultură superioară.

Principiul educației permanente se bazează, în opinia lui(R.H. Dave 1991) pe o premisă fundamentală: adultul trebuie să fie motivat pentru a urma continuu activități educaționale (studii), el trebuie să aibă o aptitudine pentru asimilarea noilor cunoștințe și să poată lua hotărâri responsabile privind orientarea sa, atunci când este pus în fata schimbării.

În acest caz, valorile instrumentale care guvernează viața socială primesc o importanță supremă: deplină conștiința de sine profunde, simțul responsabilității, respectul față de personalitatea celorlalți, capacitatea de autoevaluare, aptitudini de cooperare în grup în vederea realizării unor scopuri comune; fără aceste valori operaționale, valorile sau obiectivele centrale, cum sunt cele de democrație, umanism și dezvoltare totală a personalității rămân doar niște speranțe pioase în educație.

Astfel, educația permanenta devine obiectivul esențial al educației primare obligatorii. În orice societate rolul educației este să pregătească tineretul pentru viața socială prin înarmarea lui cu deprinderile necesare pentru a dobândi mai târziu tehicile producției care vor fi atunci în uz și să se adapteze normal la relațiile sociale existente (care implică respect pentru valorile care le justifica și le legitimează). Așa cum s-a explicat, în societățile industrializate aceasta eductie fundamnetala cuprinde stăpânirea limbii materne (vorbirea, înțelegerea, cititrea și scrierea) exersarea elementară în logica cantitativă (‚,matematica’’) și educația morală (incluzând și aspectele politice și civice). Scopul educației permanente reclama, totuși, ca pe lângă acestea să se imprime și atitudini și comportamente corespunzătoare: studii, care să devină o dimensiune a întregii vieți, aptitudinea pentru autoinvatare, (autoeducare-asistata, desigur) capacitatea de a face alegeri responsabile. Această perspectivă nouă modifică radical rolul educației tradiționale care constă în furnizareea unui stoc de cunoștințe fundamentale care să servească pentru întreaga viață, și în imprimarea modalităților de relații sociale care să fie considerate ca ,,normale’’ pe toată viața pentru a asigura acceptarea roulurilor și statutelor bine stabilite în familie, ocupații și în ordinea civică și culturală.

Așa cum s-a afirmat deja, această perspectivă este bazată pe faptul că omul de mâine va trebui educat să facă față incertitudinii; capacitatea să esențială trebuie să fie aceea de a fi în stare să ia decizii.(R.H. Dave,1991, pag 182)

Dilema educației permanente: condiționarea omului sau eliberarea lui

Exista o dilemă a educației permanente: R.H. Dave (1991, pag 185)crede că aceasta poate, fie să răspundă la nevoile evidente obișnuite ale unei societăți în schimbare prin condiționarea subtilă a omului (aceasta este o tendință generale în lucrările lui Skinner) și să acționeze ca un auxiliar al producției în perspectiva utilitaristă a recuperării investițiilor urmărind în primul rând eficienta, fie să se străduiască să producă indivizi capabili să facă alegeri responsabile în lumea în schimbare, prin plasarea acestor schimbări în perspectiva realizării personale și colective, adică urmărind libertatea ca obiectiv principal. Este o alegere fundamentală între 2 sisteme de valori, o opțiune care va determina istori viitoare întrucât se referă la însuși natura puterii: puterea omului (democrație) sau puterea sistemului social (totalitarism). Vă aduce ,,schimarea’’, o eliberare a omului industrializat, sau va avea drept rezultat alienarea lui finală și totală? Deși societățile tradiționale au implicat diverse forme de alienare, ele au rămas totuși bazate pe un tip de responsabilitate care a redus aceasta înstrăinare: individul se realiza în același mod în care își îndeplinea rolul, care erau socotite ca fiind un element de viață ,,dat’’ similar cu mediul său natural; în aceiași măsura era în siguranță. În opoziție, adaptarea perfectă la ,,nevoile’’ în schimbare ale unei societăți extrem de tehnicizate va implica o condiționare în conformitate cu un implacabil neobehaviorism… Suntem astfel confruntați cu o provocare la adresa naturii umane.

Rolul profesorului în educația permanenta

Adoptarea educației permanente ca baza educativa comporta și unele implicații în ceea ce privește rolul profesorului. (R.H. Dave,1991 (pag 247). El însuși va trăi într-o societate în schimbare și, din fericire, în prima linie a schimbării, astfel încât va trebui să se adapteze, să se acomodeze continuu. El trebuie să se comporte în așa fel încât să fie un model de educație permanenta pentru elevii săi. Într-un fel deci, profesorul și elevii vor fi ,,colegi de invatare’’ (Dave 1973, pag 44) în procesul de facilitare a învățării autoorientate, în crearea atitudinilor pozitive față de învățare și în alte fenomene similare, educația permanenta vede profesorul ca fiind un ,,consultant în educatie’’( Council of Europe 1968, pag 53), un ,,specialist în metode de invatare’’ (Frese 1972, pag 11), un ,,lider’’ (Hicter 1972, pag 369) sau ca un ,,coordonator al activităților de invatare’’ ( Dave 1973, pag 44). Toți acești autori de fapt va rolul profesorului că fiind cel de orientator și coordonator al învățăturii. Profesorul nu va împărți pur și simplu cunoștințe în formă rezumată, cunoștințe care au fost selecționate pentru că ele conțin exact ceea ce are nevoie un elev. El va ajuta elevii să-și stabilească diagnosticul propriilor lor trebuințe de învățare, să-și evalueze adecvat propriile lor resurse și soluții pe care le propun și să învețe în felul cel mai bun pentru ei.

O idee de bază a educației permanență este aceea că educația va fi un proces care se va produce atât în școală, cât și în afara școlii. Prin urmare, în sensul educației permanente, se poate vorbii de „programa” nu numai ca programa școlară, ci deasemenea și ca programa extrașcolara. Într-adevăr, viața însăși este considerată ca un element „curriculum” pentru viață, un „curriculum” pentru munca și așa mai departe. Secțiunea de forță are în vedere „ programa pentru copiii preșcolari” (. R.H. Dave,1991)

Așa după cum s-a mai menționat, dezvoltarea timpurie afectează în mare măsură formarea deprinderilor de învățare, activitatea intelectuală, comportamentul social, personalitatea și motivația (vezi Hutt, 1974). Aceste tipuri de deprindere nu necesită un proces de școlarizare formală; ele se pot dezolta ca o parte a vieții însăși (Biggs,1973; Hutt,1974). Într-adevăr , Worth (1972) a respins în mod special ideea că educația preșcolară ar trebuii pur și simplu să fie o simplă extindere la vârstele mici a școlarizării obișnuite. Două recente studii depre educația copiilor foarte mici (Eggleston, 1974; Roman, 1974) au schițat câteva din trăsăturile principale ale unei programe educative a acestora, orientată spre educația permanentă. După Eggleston, deprinderea de bază care trebuie dezoltata este limbajul. Limbajul, de exemplu, este cel care perminte oamenilor să-și sistematizeze și să-și facă cunoscute propriile idei, dorințe, gânduri și sentimente. Stăpânirea limbajului perminte un pas uriaș spre dobândirea autoorientării și , prin urmare, reducerea dependentei față de alții. În această privință Eggleston accentuează, deasemenea, importanta primelor experiențe de învățare în însușirea valorilor, recunoscând astfel integrarea orizontală a funcțiilor psihice. (. R.H. Dave,1991., pag 248-249)

2.8. Rolul educației în dezvoltarea personalității

“Minte sănătoasă în corp sănătos” are o acoperire largă când e vorba de dezvoltarea personalității în ansamblu, cuprinzând și stima de sine. După cum s-a arătat, prin optimizarea somatică (mai bună circulație sanguină, reglarea ritmului cardiac, echilibru hormonal, întărirea musculară, evitarea supraponderalității etc.), sportul contribuie și la o mai înaltă prețuire de sine, printr-o mai însemnată pondere a sinelui fizic (percepția propriului corp) în concepția generală de sine (Alfermann și Stoll, 2000).

Iulian Hațeganu, medic și om de știință român, constata o realitate: educația fizică este astăzi recunoscută și practicată de toate popoarele, ca medicament suprem al regenerării speței și reîntineririi individului.

Pornind de la toate acestea și dând timpul înapoi, ne dăm seama că în toate timpurile creatorii sistemelor educaționale au considerat educația fizică ca parte integrantă a acțiunii complexe de formare a generației tinere, recunoscându-i contribuția la întregirea personalității omului, capacitatea de a exercita influențe însemnate asupra celorlalte laturi ale educației.

Unitatea dintre psihic și fizic este exprimată în cele mai vechi concepte filozofice:

“Mens sana in corpore sano” / Juvenal

“Kalos kai agathos” frumos și bun

Dacă ne referim numai la două din celebrele concepte ale lumii antice, transmise de-a lungul veacurilor / sintetizează în enunțul lor idei valoroase despre rolul exercițiilor fizice despre influența favorabilă pe care o are dezvoltarea armonioasă a corpului asupra activității intelectuale, afective și voluntare, asupra armoniei și echilibrului personalității.

Komensky, Pestalozzi, Rablais, Mercurialis și alți pedagogi ai renașterii, evidențiază în operele lor, alături de influențele directe (specifice) ale educației fizice și efectele asupra calității vieții.

Educația mijlocește interacțiunea dintre premizele ereditare și condițiile de mediu, orientând procesul formării și dezvoltării personalității în perspectiva unor finalități educative explicite. Educația este, în ultimă instanță, un proces sistemic și organizat de socializarea, de asimilare și interiorizare progresivă a elementelor socio-culturale din mediul ambiant. Prin intermediul educației, copilul asimilează și interiorizează, transferandu-lein comportamentele proprii, modele, norme, valori, atitudini, cunostiinte, ce asigură trecerea de la realitatea bilogica la cea socială, umană. Pe această bază, având ca premise predispozițiile ereditare, se edifica personalitatea copilului.

Premiza acțiunii educative se afla în condiția naturală a copilului, care se naște polivalent și nedeterminat, ceea ce impune o perioadă relativ îndelungată de formare și dezvoltare al cărui conținut și a cărei orintare sunt date de finalitățile educației. Copilul este un << animal educandum>> (Langeveld), adică o ființă care”cheamă” educația.( Emil Paun-pag.48)

Putem afirma că personalitatea copilului este o rezultantă a acțiunii conjugate a factorilor interni și externi, ca ea nu se poate configura adecvat prin acțiunea lor autonomă și paralelă. <<Cel mai important punct al acordului stiintif rezidă în faptul că nici o trăsătură sau calitate nu este exclusiv ereditara și nici una nu este exclusiv ambientala la origini.>>(G.W.Allport, p.79)

A măsura contribuția fiecărei categorii de factori și a stabili ierarhii este riscant și dificil. <<În general, despre nici unul dintre aceste elemente nu se poate afirma că ar fi mai important decât celălalt, însă uneori unul dintre ele contribuie într-o măsură mai mare decât celălalt la variabilitatea manifestată de o anumită trăsătură a comportamentului.>> (S.A. Bârneț). Dacă ne raportăm la diferite comportamente sau structuri ale personalității, cum ar fi temperamentul, aptitudinile sau caracterul, atunci putem afirma că acestea sunt influențate în grade diferite de factorii interni și externi. Temperamentul sta sub semnul dominant al eredității, el neputând fi modificat prin influența mediului său educației. Prin educație putem influența modalitățile de manifestare a temperamentului, omul putând să-și mascheze adevăratul temperament. Educația poate dezvolta anumite modalități de cenzurare a manifestărilor temperamentale.

Aptitudinile sunt rezultatul interacțiunii dintre predispozițiile ereditare și influențele organizate ale mediului și educației. Dacă ne referim la aptitudinile speciale pentru anumite domenii ( cum ar fi cele artistice, sportive sau cele privind domenii specializate ca matematica), în acest caz ereditatea are un rol esențial, dar nu singular. Nevoia de educație este importanta și în această situații. Același lucru se poate spune și despre inteligența, dependența ei de datele ereditare fiind semnificativă

Caracterul este eminamente un produs al socializării și educației, predespozitiile ereditare având un rol nesemnificativ.

Aceste sublinieri sunt importante atunci când analizăm rolul educației în formarea personalității, tocmai pentru a ști care sunt domeniile în care acțiunea educației poate avea efecte vizibile.

Efectele formative ale acțiunii conjugate a celor două categorii de analizați stau sub semnul rolului coordonator al educației, care își realizează acest rol în raport cu un ansamblu de finalități care au la bază un set de valori cerute de societatea în care și pentru care se realizează formarea și dezvoltarea personalității copilului. ( Păun E.-pag.49)

Nu se poate spune că personalitatea este un rezultat al acțiunii educației formale, nonformale și informale în mod echilibrat, deoarece, fiecare diutre aceste forme ale educației acționează la un moment data supra pesonalitatii. Cea mai importantă este educația informală, dar fiecare educației fie ea formală sau nonformala aduce un plus în formarea personalității, de aceea cooperarea dintre cele trei forme este necesară.

Scoala, învățământul reprezintă o etapă indispensabilă în dezvoltarea personalității umane. Educația școlară este menită să deschidă căile unei instruiri continue,să determine un proces de autoinstruire și autoeducație. Ea asigură formarea deprinderilor de munca intelectuală prin care să dobândească posibilitatea de a învăța pe tot parcursul vieții și dezvoltarea sistemului de operații intelectuale indispensabile unei activități creatoare.foarte importantă este înțelegerea de către elevi a necesității învățării pe ttot parcursul vieții,prin dezvoltarea motivelor de tip superior.instruirea și educarea elevilor în vederea creării posibilității de autoinstruire și autoeducare presupun raporturi noi între proesor și elev.

Considerarea elevului ca element activ, participant direct și permanent la propria sa formare, ca subiect al educației, modifica poziția profesorului care va avea astfel un rol mai complex. Educația școlară ca forma organizată în mod științific, planificată după planul de învățământ și progra mele școlare se raportează la obiective generale cu caracter formativ-informativ specifice tuturor componentelor educației:educația intelectuală, educația moral-civica, educația estetică, educația fizică și educația profesională.

În perspectiva educației permanente, prioritate capăta obiectivele formative ale acestor componente exprimate prin "a învăța să înveți"-deprindere de munca intelectuală, prin motivație pentru învățare care se reflecta în atitudinea față de învățare.

Este bine știut că, educația fizică desfășurată atât la nivel de învățământ primar cât și la nivel de învățământ gimnazial, liceal sau chiar universitar îndeplinește un rol deosebit în procesul de formare și dezvoltare a personalității copilului. Specialiștii din domeniul psiho- pedagogic recunosc valențele formative în plan biologic, motric, psihic și social ale acestei discipline.

Formarea personalității în perioada studenției, cu toate componentele, care sunt necesare integrării tinerilor în viața socială, reprezintă unul din dezideratele procesului de educație desfășurat în cadrul învățământului superior.

Practicarea exercițiului fizic contribuie la modelarea personalității studenților oferindu-le în același timp largi disponibilități de mișcare care îi fac adaptați și adaptabili la situațiile diverse și în continuă schimbare. ( Dragnea A. și colab., (2002) – Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului; p. 47)

Scopul educației permanente este și să mențină sau să amelioreze calitatea vieții. Educația fizică și sportivă, prin contribuția evidentă la menținerea și întărirea sănătății, contribuie de fapt la ameliorarea calității vieții fiecărui individ.

Conceptul de educație permanență este bazat pe un principiu sau pe o viziune modernă a demonstrației și libertății, a dreptului tuturor oamenilor la educație, a diversificării, a posibilităților de afirmare a personalității umane pe tot parcursul vieții, a adaptării pregătirii oamenilor pentru viața socială în concordanță cu cerințele contemporaneității; mai clar, este un principiu filosofic și organizatoric ce se adresează tuturor componentelor educației, tuturor formelor ei.

Având în vedere că cercetările științifice asupra educației contemporane, bazate pe conceptul educației permanente, sunt îndreptate spre toate părțile componente, educația fizică și sportivă nu poate să lipsească din componența acesteia. Adaptarea activităților educației fizice și sportive, în special cea școlară, dar și cele privind toate categoriile de vârstă, la cerințele actuale ale educației permanente, constituie o problemă, o întrebare care își cauta răspunsul.

În anul 1976, conferința generală a UNESCO de la Nairobi, unde se publicase deja studiul unei comisii condusă de Edgar Faure, „Apprendre à être", stabilește următorul criteriu: „educația, departe de a se limita la perioada școlarității, trebuie să se lărgească până la dimensiunea existenței trăite, să se extindă la toate componentele și domeniile cunoașterii, să se poată dobândi prin mijloace diverse și să favorizeze toate formele dezvoltării personalității. Procesele educative în care sunt angajați, în cursul vieții lor, sub orice formă, copiii, tinerii și adulții de toate vârstele, trebuie considerate ca un tot."

În prezent suntem în plină reforma a învățământului, în faza conceperii, prezentării și discutării publice a unor proiecte; astfel, constatam că cercetările din domeniul care au dus la stabilirea și aplicarea conceptului educației permanente nu sunt ignorate. În același spirit, ne îndreptăm atenția spre locul și rolul ce-l ocupa educația fizică și sportivă în societatea românească contemporană, a realizărilor, dar mai ales a perspectivelor.

Educația fizică și sportivă nu se desprinde de obiectivele, conținutul și rezultatele educației permanente. Fiind o componentă a sitemelor de educație, educația fizică și sportivă participa la integralitatea sitemului, la îndeplinirea obiectivelor către ideal. Prin rolul său de colaborare se atașează celorlalte componente ale educației, participa la completarea lor spre formarea și dezvoltarea personalității, și mai alea a afirmării pozitive.

În concluzie, educația rămâne tributară idealului antic “Mens sana in corpore sano” (o minte sănătoasă într-un corp sănătos). Prezența orelor de educație fizică și sport în curricula universitara este absolut necesară pentru a stimula mișcarea în rândul tinerilor și chiar performanța în sport.

2.9. Autoeducația

Autoeducația este o activitate conștientă, orientată spre dezvoltarea sau desăvârșirea propriei persoane în conformitate cu năzuințele, aspirațiile, idealurile și concepția despre rolul omului în societate.

Autoeducația devine posibilă la vârsta adolescenței, datorită celor trei funcții ale conștiinței de sine:

funcția anticipativă, de proiectare în viitor a propriei persoane, facilitând formarea idealului în viață;

funcția normativă, concretizată în modul propriu de apreciere a valorilor pe baza unor criterii sociale;

capacitatea omului de a se reflecta pe sine însuși, dându-și seama de ceea ce este și de ceea ce vrea să devină.

Autoeducația devine posibilă pe baza educației , când adolescentul, reflectând asupra celor învățate și dispunând de un mod propriu de apreciere a valorilor socio-culturale, le interiorizează, participând astfel la propria sa formare și dezvoltare. În același timp, autoeducația favorizează asimilarea influențelor educative, iar pe de altă parte se integrează în educația permanentă, sporindu-i eficiența.

Ca urmare, în școală vor trebui să se transmită elevilor fazele și metodele autoformării, pregătindu-i pentru educația permanentă.

Autoeducația se realizează sub influența unui grup de factori interni și externi.

Factorii interni care favorizează autoeducația sunt:

autocunoașterea, prin care elevul său adultul devine conștient de propriile sale capacități intelectuale, interese și aptitudini;

capacitatea persoanei de a se reflectaa pe sine în mod critic, observându-și neîmplinirile;

idealul de viață și nivelul de aspirație spre cultură și civilizație;

responsabilitatea față de devenirea propriei persoane;

modul propriu de apreciere a valorilor științifice , cultural artistice, morale, religioase, etc.;

dorința de autoperfecționare continuă;

autocontrolul permanent privind autoperfecționarea.

Factorii externi care favorizează autoeducația sunt:

nivelul de dezvoltare a științei, tehnicii, tehnologiei și culturii umaniste;

mobilitatea profesiunilor și noilor cerințe ale acestora.

Dintre metodele cele mai importante enumerăm: metodele raționale de studiu individual, comunicarea și dezbaterea, exemplul altora, autoanaliza critică, autoexersarea, întocmirea caietului cu idei de bază și citate pe domeniu de activitate, vizite și excursii, vizionarea de spectacole (Toma, S., 1983).

CAPITOLUL 3. ACTIVITATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ, OBIECT DE ÎNVĂȚĂMÂNT CU MULTIPLE VALENȚE SOCIAL-EDUCATIVE.

Conceptul de educație permanență este bazat pe un principiu sau pe o viziune modernă a demonstrației și libertății, a dreptului tuturor oamenilor la educație, a diversificării, a posibilităților de afirmare a personalității umane pe tot parcursul vieții, a adaptării pregătirii oamenilor pentru viața socială în concordanță cu cerințele contemporaneității; mai clar, este un principiu filosofic și organizatoric ce se adresează tuturor componentelor educației, tuturor formelor ei.

Având în vedere că cercetările științifice asupra educației contemporane, bazate pe conceptul educației permanente, sunt îndreptate spre toate părțile componente, educația fizică și sportivă nu poate să lipsească din componența acesteia. Adaptarea activităților educației fizice și sportive, în special cea școlară, dar și cele privind toate categoriile de vârstă, la cerințele actuale ale educației permanente, constituie o problemă, o întrebare care își cauta răspunsul.

În anul 1976, conferința generală a UNESCO de la Nairobi, unde se publicase deja studiul unei comisii condusă de Edgar Faure, „Apprendre à être", stabilește următorul criteriu: „educația, departe de a se limita la perioada școlarității, trebuie să se lărgească până la dimensiunea existenței trăite, să se extindă la toate componentele și domeniile cunoașterii, să se poată dobândi prin mijloace diverse și să favorizeze toate formele dezvoltării personalității. Procesele educative în care sunt angajați, în cursul vieții lor, sub orice formă, copiii, tinerii și adulții de toate vârstele, trebuie considerate ca un tot."

În prezent suntem în plină reforma a învățământului, în faza conceperii, prezentării și discutării publice a unor proiecte; astfel, constatam că cercetările din domeniul care au dus la stabilirea și aplicarea conceptului educației permanente nu sunt ignorate. În același spirit, ne îndreptăm atenția spre locul și rolul ce-l ocupa educația fizică și sportivă în societatea românească contemporană, a realizărilor, dar mai ales a perspectivelor.

Educația fizică și sportivă nu se desprinde de obiectivele, conținutul și rezultatele educației permanente. Fiind o componentă a sitemelor de educație, educația fizică și sportivă participa la integralitatea sitemului, la îndeplinirea obiectivelor către ideal. Prin rolul său de colaborare se atașează celorlalte componente ale educației, participa la completarea lor spre formarea și dezvoltarea personalității, și mai alea a afirmării pozitive.

Totuși, educația fizică și sportivă își găsește rolul în diferite etape de vârsta ale omului, în forme variate, intervenind cantitativ și calitativ în funcție de obiectivele preconizate.

Referindu-ne așadar la rolul său, menționam că este unul deosebit care se evidențiază în perioada școlară când educația fizică și sportivă se manifesta preponderent cu caracterul său, de ce nu, formativ. Această perioadă fiind și perioada de realizare a cunoștințelor, deprinderilor și priceperilor în domeniul folosirii exercițiului fizic, al înțelegerii rolului acestuia în viața omului.

Astfel, putem remarca și realizarea educației sportive, sporturile luând treptat locul exercițiului fizic simplu, ca mijloc de realizare a obiectivelor speifice.

3.1. Locul educației fizice în ansamblul sistemic al educației;

Educația fizică este o componentă a educației generale (alături de cea intelectuală, estetică, morală, tehnică) și un proces de educare a fizicului uman, cu implicații și în alte planuri aleformării personalității

Educația fizică reprezintă procesul de formare a deprinderilor și priceperilor motrice, de dezvoltare a calităților motrice care influențează pozitiv și dezvoltarea calităților intelectuale, deoarece se solicită atenția, gândirea, imaginația și memoria; în activitatea practică elevii rezolvă acțiuni complexe, contribuind astfel la formarea personalității acestora.

Educația fizică este o componentă indispensabilă a educației, care urmărește dezvoltarea armonioasă și normală a organismului, întărirea sănătății și cultivarea unor calități fizice necesare muncii, activității sportive. Este primul gen de educare care își exercită influența asupra organismului. Educația fizică vizează latura biologică a ființei umane. Ei îi revine sarcina de a asigura condițiile necesare care să permită maturizarea la timp a funcțiilor naturale și de dezvoltare în condiții optime a personalității umane. Pe lângă întărirea sănătății și călirea organismului, ea urmărește formarea și dezvoltarea deprinderilor igienico-sanitare, priceperilor și deprinderilor motrice, cultivarea unor calități fizice precum: forța, rezistenta, viteza, precizia, coordonarea, o ținută frumoasă .

Educația fizică este strâns legată de educația morală, urmărind formarea la elevi a unor trăsături și sentimente morale ca: simțul dreptății, curajul, stăpânirea de sine, cinstea. Scopul educației fizice umareste consolidarea sănătății, a capacităților de muncă, perfecționarea calităților motrice, dezvoltarea armonioasă a organismului, formarea calităților morale și refacerea forțelor fizice și psihice.

Educația fizică este o componentă importantă a educației globale. Prin conținutul și sarcinile sale specifice, prin influențele sale sistematice asupra individului, atât în plan motric cât și fizic, intelectual, efectiv, estetic, ea se constituie într-o cale spre educația generală. Ca proces instructiv educativ cu caracter organizat, educația fizică reprezintă un proces bilateral în cadrul căruia, sub conducerea cadrelor didactice de specialitate, subiecții sunt supuși sistematic unor influențe în permanentă concordanță cu obiectivele educației, în general și cu cele pentru fiecare etapă privind perfecționarea dezvoltării fizice și a capacităților motrice. Organizarea educației fizice reprezintă o acțiune complexă de asigurare ordonată, rațională și coerentă a activității formative, a resurselor umane și a celor materiale necesare realizării obiectivelor generale și operaționale ale educației fizice și sportive, iar în al doilea rând, resursele educaționale de care dispunem. Integrată într-o educație generală cu profund caracter prospectiv, educația fizică concură, prin conținutul său specific, la realizarea idealului educațional și nu în ultimă instanță a celui social, de formare a unei personalități dezvoltate multilateral. (Deacu Marcel) Cârstea, Gh.,(2000) – Teoria și metodica educației fizice și sportului, București, Editura Anda.

Educația fizică constituie o activitate socială cu contribuții deosebite la integrarea social-profesională a tineretului. Rolul și locul educației fizice în învățământul universitar este contestat de multe ori de unele cadre didactice de alte specialități, necunoscători ai domeniului, precum și de lipsa de interes manifestată de unele foruri de conducere în ceea ce privește procesul de educație fizică, precum și în ceea ce privește asigurarea unei baze materiale corespunzătoare. O contribuție importantă o are și situația bazei materiale pe care o dețin instituțiile de învățământ superior, aceasta determinând gradul de participare și de atragere a studenților pentru practicarea exercițiilor fizice. În acest context, în cadrul educației fizice universitare se conturează problema perfecționării procesului de instruire cu orientare spre asigurarea celor două aspecte de bază:

– formarea personalității care să cuprindă un anumit cuantum de calități și capacități;

– pregătirea acestei personalități pentru realizarea activităților socio-profesionale semnificative;

Educația fizică și sportivă este un fenomen de neconfundat în realitatea studențească a zilelor noastre, cuprinzând forme de aplicare didactice ce sunt prezente, prin orele de educație fizică, în planurile de învățământ dar și forme de aplicare extra didactice precum: pregătirea echipelor sportive reprezentative și competițiile sportive studențești, practicarea exercițiilor fizice în mod independent și a sporturilor preferate.

Se constată un interes deosebit și în continuă creștere, manifestat în special de studenții și mai puțin de factorii de decizie, pentru promovarea și perfecționarea acestei discipline, ca mijloc accesibil și eficient în instruirea și educarea tinerilor.

Educația fizică reprezintă un proces bilateral în cadrul căruia sub conducerea specialistului, studenții sunt supuși sistematic unor influențe, care, concordă cu obiectivele educației în general și cu cele pentru fiecare etapă privind perfecționarea capacității motrice, cognitive și afective, deoarece formarea și pregătirea tinerei generații nu poate fi concepută în absența educației fizice.

Educația fizică este organizată ca:

-proces instructiv-educativ special conceput;

-activitate independentă;

Educația fizică are un pronunțat caracter formativ, fără să fie exclus cel competitiv.

Elementele de conținut ale altor laturi ale educației contribuie la îndeplinirea funcției educative a educației fizice și sportului. Aceste elemente sunt de natură intelectuală, morală,estetică sau tehnică și sunt , la rândul lor, puternic influențate de practicarea exercițiilor fizice.

3.2. Educația fizică ca obiect de învățământ;

Educația fizică și sportul în învățământul superior reprezintă o componentă a sistemului de educație universitară. Alături de celelalte discipline ale învățământului universitar, educația fizică este un proces instructiv-educativ care are un ideal, funcții, pricipii și obiective, ce vizează rezolvarea unor sarcini specifice domeniului, printre care amintim: dezvoltarea multilaterală a calităților fizice, a aptitudinilor fizice (motrice), dezvoltarea fizică armonioasă, întărirea sănătății, dezvoltarea unor indici psihice etc. Sarcini care au o influența pozitivă în formarea viitorilor cetățeni și specialiști. (Alina Anca Vulpe) Ionescu, C.L.(2010). Educație fizică și sport. Repere pentru formarea atitudinilor pro mișcarea la studenți, București: Conspress.

Specialiștii domeniului consideră că activitățile de educație fizică și sport în cadrul mediului universitar, trebuie să urmărească cu prioritate idealul educației fizice, care este omul sănătos fizic și psihic, cu o dezvoltare corporală armonioasă și corectă, cu deprinderi și priceperi motrice dezvoltate multilateral. De asemenea, este necesar ca studenții să aibă un” bagaj” de cunoștințe teoretice, privind beneficiile practicării exercițiului fizic, care să-i permită folosirea utilă a timpului liber, acționând și în zona stilului de viață sănătos.(Alina Anca Vulpe) (Stoica, A. (2004). Particularitățile predării educației fizice în învățământul superior de neprofil, București : Arvin press.)

Importanța majoră a lecțiilor de educație fizică în învățământul superior rezidă în contribuția acestora la păstrarea stării de sănătate, la compensarea eforturilor intelectuale crescute generate de susținerea examenelor, la evoluția pozitivă a capacității motrice generale și specifice solicitate de activitatea profesională ulterioară, cât și la realizarea cadrului necesar recreerii și practicării sportului favorit.

Prin urmare, la acest nivel, considerăm că se pot formula următoarele obiective:

o bună dezvoltare fizică și conștientizarea subiecților asupra efectelor benefice pe care le au mijloacele educației fizice asupra organismului uman;

menținerea stării de sănătate și creșterea capacității de adaptare la condițiile variabile;

dezvoltarea capacității motrice generale necesare desfășurării activității sportive;

însușirea, consolidarea, perfecționarea procedeelor tehnice și acțiunilor tehnico-tactice specifice practicării diferitelor activități sportive și folosirea acestora în condiții de întrecere, atât în lecție cât și în afara acesteia;

perfecționarea indicilor somato-funcționali și optimizarea relației dintre aceștia (observarea reacțiilor organismului la diferite tipuri de efort și a cauzelor care măresc sau limitează capacitatea de efort);

stimularea și menținerea constantă a interesului pentru practicarea independentă a exercițiilor fizice și a sportului;

prevenirea sedentarismului, a stress-ului și a oboselii, înlăturarea practicilor nocive legate de tutun, alcool și droguri;

revigorarea activităților turistice prin organizare de drumeții, excursii, tabere, etc.;

dezvoltarea capacității de integrare activă în diferite grupuri prin cunoștințele, priceperile, deprinderile dobândite, concretizate în capacități, competențe de inserție socială a tânărului;

dezvoltarea armonioasă a personalității (spiritul competitiv, lucrul în echipă, capacitatea de cooperare, inițiativa, creativitatea, atenția concentrată sau distributivă, simțul chinestezic deosebit, curajul, dârzenia, perseverența, altruismul, atitudinea de fair-play) contribuie la o mai bună integrare socială și un răspuns eficient la solicitările tot mai intense impuse de societatea modernă;

cultivarea expresivității și a sensibilității, în scopul împlinirii personale și promovării calității vieții (exercițiile concepute sub forma complexelor de dezvoltare fizică, de prevenire sau corectare a unor atitudini deficiente, de dezvoltare a calităților motrice de relaxare musculară și psihică, practicarea globală a ramurilor de sport însoțite de recomandări privind integrarea acestora în regimul de viață cotidian și săptămânal vor asigura tânărului un regim de viață echilibrat;

formarea și consolidarea unui sistem de cunoștințe teoretice și practice (sanogenetice, fiziologice, metodice, tehnice, organizatorice) în concordanță cu sarcinile generale ale învățământului superior de instruire multilaterală, integrat în cerințele societății comtemporane, ce vor contribui la rezolvarea unor probleme pe baza relaționării cunoștințelor din diferite domenii;

formarea competențelor esențiale pentru reușita socială: comunicare, gândire critică, luarea deciziilor, prelucrarea și utilizarea contextuală a unor informații complexe (prin folosirea limbajului specific, respectiv categoriile, noțiunile fundamentale și termenii de specialitate din domeniul educației fizice, prin activitățile practice caracteristice lecțiilor și formelor de organizare extra-lecții ce presupun inițiativa în luarea deciziilor, asumarea responsabilității acțiunilor, aprecierea critică a randamentului propriu și cel al partenerilor, etc.).

Angrenarea frecventă și sistematică a subiecților în acest gen de activități practice va conduce la educarea unor trăsături fizice și ale personalității care se vor manifesta constant și în alte domenii.

În învățământul superior de neprofil, instruirea studenților nu trebuie transformată în scop în sine, sistemul de cunoștințe, priceperi, deprinderi motrice trebuie să aibă valoare practică, aplicativă și să-și găsească posibilități de utilizare în viitoarea profesie. Conținutul lecțiilor trebuie reorientat în funcție de specificul profesiei, asigurându-se posibilitatea aplicării în practică a exercițiilor și cunoștințelor însușite în lecție. Cadrul didactic trebuie să orienteze activitatea de educație fizică în funcție de solicitările la care va fi supus viitorul specialist. Dezvoltarea fizică armonioasă, perfecționarea capacității motrice trebuie să se facă în concordanță cu necesitățile viitoarei activități profesionale. (Stoicovici A 2009)

Scopul educației fizice și sportului, în cadru învățământului superior, vizează consolidarea și menținerea sănătății, creșterea capacității de muncă, perfecționarea calităților motrice, formarea unor calități și trăsături intelectuale, morale, estetice, comportamentale, stimularea creativității, creșterea interesului pentru practicarea independentă a activităților sportive, în timpul liber etc.

În etapa studenției, activitățile de educație fizică și sport au ca scop continua formare și autoformare a viitorului specialist

Educația fizică și sportul în învățământul superior de neprofil este un proces instructiv-educativ ce are un ideal, funcții, pricipii și obiective, specifice domeniului.

Idealul educației fizice trebuie să coincidă cu idealul general educațional, astfel orice ideal se modifică în funcție cerințele societății. În stabilirea idealului educației fizice și sportului trebuie să se țină seama de următoarele “elemente fundamentale de referință”(Cârstea, G., 2000, p. 38)

Dezvoltarea fizică armonioasă și corectă

Deprinderile și priceperile motrice

Calitățile motrice

Cunoștințele individuale sau de microgrup privind autoorganizarea, autoconducerea și autoevaluarea practicării exercițiilor fizice

Calitățile și comportamentele pozitive pe planurile moral, estetic, intelectual etc.

Activitatea de educație fizică și sport este complexă din perspectiva conținutului, organizării și desfășurării sale. Cuprinde următoarele subsisteme, determinate, cu prioritate de ontogeneza umană: (Cârstea, G., 2000, p. 21)

Educația fizică a generației tinere ( preșcolar, școlar și universitar);

Educația fizică militară;

Educația fizică profesională;

Educația fizică a adulților;

Educația fizică a vârstei a treia;

Educația fizică independentă.

Datorită caracterului permenent și atribuțiilor formative,educația fizică reprezintă, în opinia specialiștilor domeniului educație fizice și sportului, un proces deliberat construit și sistematizat, ce are ca scop perfecționarea dezvoltării psihice și fizice a studenților, în acord cu:

Particularitățile de vârsta

Menținerea stării de bine din punct de vedere fizic și psihic

Nivelul de integrare al tinerilor în viața socială

Cerințele specifice profesiilor pentru care au optat tinerii studenți ș.a.m.d

Educația fizică și sportul, ca orice proces instructiv-ducativ conține obiective, fincții, principii, mijloace și metode de instruire.

Dorim să punem accent pe obiectivele educației fizice și sportului, deoarece atât cele generale cât și cele specifice, reprezintă o prioritate a procesului instructiv-educativ, ele rezultă din funcții și se subordonează acestora. Specialiștii domeniului educației fizice, cât și ai domeniului sociologiei, pedagogiei, medicinei au stabilit obiectivele, fiecare din prisma domeniului lor de activitate. Între aceste abordări nu exista, însă, diferențe majore. Astfel, educația fizică și sportul trebuie să îndeplinească următorul set de obiective generale, cunoscute și sub denumirea de obiective de rangul 1 ( Cârstea, G., 2000, p. 42-43).

păstrarea unei stări optime de sănătate și creșterea capacității de muncă și de viață a celor ce practică activități de educație fizică și sport;

dezvoltarea capacităților motrice de bază și a celor specifice unor ramuri de sport

formarea obișnuinței de practicare corectă și conștientă a exercițiilor fizice, atât într-un cadru organizat, cât și independent, mai ales în timpul liber

formarea unui sistem larg de deprinderi și priceperi motrice, dar și valorificarea lui în plan sportiv

aportul eficient la dezvoltarea unor trăsături și calități intelectuale, civice, morale etc

Privind obiectivele de rangul 2, acestea particularizează obiectivele de rangul 1 și sunt cele specifice fiecărui subsistem al educației fizice și sportului.

Obiectivele care țintesc temele lecțiilor sau a altor forme de practicare a activităților de educație fizică și sport, poartă numele de obiective de rangul 3 și se subordonează temelor anumitor activități. Își aduc aportul, contribuie la realizarea obiectivelor generale și specifice.

În aceiași direcție, de prezentare a obiectivelor educației fizice în învățământul superior de neprofil, Netolitzchi , 2009, (apud Ionescu, C., 2010, p.15), remarcă următoarele obiective generale:

asigurarea unei dezvoltări fizice corecte și armonioase

păstrarea unei stări optime de sănătate a studenților

îmbunătățirea rezistenței organismului studenților la acțiunea factorilor nocivi de mediu și specificul activităților profesionale

obișnuința de a practica în timpul liber, independent, activități fizice sub orice formă în scop recreator, compensator, corectiv sau de fortificare

atragerea studenților în activități organizate de practicare a exercițiilor fizice, jocurile sportive, turismul

evidențierea, conturarea unor trăsături și calități moral-volitive și intelectuale etc.

În ceea ce privește stabilirea obiectivelor generale ale educației fizice și sportului în învățământul superior de neprofil, Stoica, A., 2004, p. 62-63 evidențiează următoarele obiective:

Formarea unui stil de viață sănătos prin practicarea exercițiilor fizice în aer liber, revigorarea activităților turistice

Păstrarea stării de sănătate și creșterea capacității de adaptare la condițiile ambientale variate

Dezvoltarea spiritului de echipă și competitiv, având ca scop integrarea tinerilor studenți în societate

Practicarea independentă și continuă a exercițiului fizic sau a unei ramiri de sport

Integrarea cunoștințelor și a tehnicilor specifice EF în acțiuni de optimizare a dezvoltării fizice și a capacității motrice individuale etc.

Din perspectivă psihopedagogică, Cucoș , 2006,(apud Ionescu, C.,2010, p.17), stabilește următoarele sarcini ale educației fizice:

– Stabilirea unei armonii între trup și suflet

– Dezvoltarea și fortifierea fizică

– Consolidarea capacității fiziologice ale organismului

– Crectarea și ameliorarea unor deficiențe cu substrat fizic

– Obișnuirea cu regulile igienico-sanitare ș.a.

În urma prezentării obiectivelor educației fizice și sportului putem spune că suntem întru-totul de acord cu cele de mai sus, unde se regăsesc și obiective ce țin de tema cercetării noastre și anume optimizarea calității vieții formarea\educarea unui stil dev viață sănătos prin practicarea activităților motrice.

În continuare vom prezenta principalele idei ce țin de domeniul educației fizice și sportului:

practicarea exercițiilor fizice, sub diferite forme, în timpul liber, să fie o prioritate a oamenilor indiferent de vârsta, sex și profesie,

educația fizică a tinerei generații să fie o prioritate, a instituțiilor statului,

să fie angrenat un număr cât mai mare de oameni apți pentru efort fizic, din punct de vedere medical, în practicarea exercițiilor fizice,

activitățile de educație fizică și sport trebuie să vizeze o dezvoltare fizică armoniosă și menținerea unei stări de sănătate optime ș.a.m.d.

În realizarea idealului educației fizice, care după cum am afirmat mai sus este omul sănătos fizic și psihic, un important rol îl au și funcțiile educației fizice, care sunt specifice și asociate.

Prezentăm, succint, funcțiile educației fizice ( apud. Cârstea, Gh., 2000, p.39-41):

Funcția de perfecționare a dezvoltării fizice ( funcție specifică educației fizice ) – are un important rol în educația fizică a tinerei generații

Funcția de perfecționare a capacității motrice ( funcție specifică educației fizice )

Funcția igienică (funcție asociată- nespecifică educației fizice)

Funcția recreativă (funcție asociată- nespecifică educației fizice)

Funcția de emulație (funcție asociată- nespecifică educației fizice)

Funcția educativă (funcție asociată- nespecifică educației fizice)- considerată de specialiști cea mai complexă

În etapa studenției, activitățile de educație fizică și sport au ca scop continua formare și autoformare a viitorului specialist. Asfel, în cadrul lecțiilor de educație fizică, prin activitățile de practicare a diferitelor ramuri sportive, studenții își pot fructifica și valorifica talentul și aptitudinile, de asemenea se asigură un cadru de consolidare a deprinderilor de mișcare, se dezvolta capacitățile motrice la un nivel superior, se îmbunătățesc marile funcții ale organismului, se dezvoltă valori morale că respectul față de sine și de adversar, fair-play-ul, întajutorarea la nevoie, perseverența, atenția, memoria etc

Practicarea sportului are efecte benefice\ pozitive asupra dezvoltării fizice dar și intelectuale a tinerilor studenți, contibuid asfel la realizarea procesului educațional al acestora, scopul final fiind perfecționarea ființei umane.

Sportul, în literatura de specialitate cuprinde „ toate formele de exerciții fizice și jocuri de mișcare cu caracter mai mult sau mai puțin spontan și competitiv, cu originea în jocurile tradiționale și în marile mituri fondatoare ale civilizației moderne, iar diversificarea lui se leagă de faptul că vehiculează valori ce provin din modurile de viață contemporană”. ( Dragnea, A.,C., Mate-Teodoresc, S.,2002, p.12)

În România, educația fizică și sportul au un important rol în sistemul educațional, conform Legii Învățământului nr. 69 din 28 aprilie 2000, art. 5, educația fizică școlară este obligatorie în cadrul învățământului preuniversitar și universitar, “cu un număr diferențiat de ore, conform curriculumului stabilit de comun acord între Ministerul Tineretului și Sportului și Ministerului Educației Naționale” (conform http://www.dsjtimis.ro/files/File/legislatie/Legea_Educatiei_Fizice_si%20Sportului.pdf).

În cadrul învățământului superior de neprofil, activitatea de educație fizică și sport se desfășoară astfel: în primii ani de studiu, respectiv anii I și ÎI, sunt prevăzute ore obligatorii de educație fizică și sport, pregătirea echipelor reprezentative pentru diferite ramuri sportive și organizarea unor competiții sportive în cadrul propriei universități.

În învățământul superior din alte țări (Franța, Suedia etc.) educația fizică este un act de cultură, ce vizează dezvoltarea capacităților motrice, a calităților psihice și sociale ale viitorului cetățean. Studenților li se asigură condiții pentru a participa la activitățile de educație fizică și sport, aceștia participă la lecțiile de educație fizică pentru a-și menține o starea optimă de sănătate, pentru a se iniția și perfecționa într-o anumită ramură de sport

Și în Romania instruirea și educația trebuie transformate înt-un act de cultură și civilizație..(Alina Anca Vulpe)

3.3. Locul educației fizice în procesul instructiv-educativ al studenților

Ca proces instructiv-educativ, educația fizică își propune îndeplinirea unor obiective specifice, adaptate diferitelor situații problematice care necesită o rezolvare particulară. Aceste obiective nu pot fi realizate decât în prezența unor elemente structurale proprii domeniului vizat, elemente ce poartă denumirea de componente. Împreună, aceste componente formează conținutul activității respective și conduc la stabilirea modelului în funcție de comandă socială, fiind descrise după cum urmează (Cârstea, Gh. (2000). Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura AN-DA, București):

cunoștințe teoretice de specialitate;

indici somatici/morfologici și funcționali/fiziologici ai organismului;

calități motrice;

deprinderi și priceperi motrice (de bază, utilitar-aplicative și specifice diferitelor ramuri de sport);

elemente de conținut ale altor laturi din educația generală.

Trebuie specificat faptul că aceste componente, deși foarte complexe și eterogene, sunt privite, realizate și analizate numai sistemic, nivelul acestora (vizibil mai ales prin verificarea propriu-zisă a subiecților sau prin observarea comportamentului acestora în diferite situații) exprimând calitatea activității specifice.

Educația fizică este disciplina la care ar trebui să se participe cu cel mai mare interes, pentru că aceasta oferă satisfacții pe mai multe planuri: afectiv, emoțional, întărirea sănătății, influențarea aspectului fizic, dezvoltarea unor calități motrice necesare exercitării unor profesii, recreării sau pur și simplu pentru formarea capacității de practicare independentă a exercițiilor fizice.

3.4.Valentele formative și sociale ale educației fizice

3.4.1. Valentele formative ale educației fizice

Funcția formativă a educației fizice se realizează în primul rând prin selecționarea și restructurarea cunoștințelor, principiilor și deprinderilor motrice (adică prin introducerea în programele de educație fizică a tot ce este nou și actual și prin cuprinderea lor în structuri bine sistematizate, în vederea pregătirii pentru muncă și viață. Având rol de integrator social, cunoștințele urmează să fie selecționate după următoarele criterii : esențialitate, actualitate, utilizare și operativitate. Cunoștințele nu trebuie să se refere în mod izolat la mișcarea care urmează a fi executată, ci la exercițiul fizic complex, în care acestea se încadrează, la grupa de exerciții din care face parte. În acest fel cunoștințele se încheagă în sisteme, oferind tinerilor posibilitatea de a valorifica, în fiecare execuție, tot ce au acumulat în tot decursul anilor, de a le reactualiza creator și a le restructura, fixându-le în reguli pe care să le poată folosi în situații și condiții variate. Ceaușescu, N. N. (1976). Pedagogia educației fizice și sportului. București: Sport Turism.

Funcția formativă se realizează că urmare a grijii și efortului profesorului de a sincroniza însușirea cunoștințelor cu însușirea metodelor de muncă independentă.

Activitatea studentelor se bazează pe cunoștințele transmise de profesor, pe care le înregistrează și le rețin, le prelucrează, le valorifică prin prelucrarea în execuția motrică și le reactualizează, adaptându-se la situații noi.

Profesorul trebuie să le dezvolte studentelor o gândire logică, critică și operativă, în așa fel încât ei să poată selecționa și folosi cunoștințele prompt și adecvat.

Spiritul de observație, priceperea de a valorifica sau restructura cunoștințele sau datele experienței proprii în funcție de situații noi apar în legătură strânsă cu dezvoltarea spiritului de independență și cu inițiativa [ G.Chiriă – Funcția formativă a activităților corporale, Editura Sport-Turism, București, 1976]

Studentele trebuie să dorească, să știe și să poată executa corect exercițiile de gimnastică aerobică, să se bucure atunci când reușesc, să se străduiască atunci când întâmpină dificultăți. De aceea, formarea capacității de autoobservare și de autoapreciere, ca și motivația învățării, pe baza înțelegerii semnificației actuale privind activitățile corporale trebuie să stea mereu în atenția profesorului. Studentele trebuie să știe cum să procedeze în executarea exercițiilor, pentru a le executa corect, cu efort minim, urmând calea cea mai bună.

Intelectualizarea ridică pe o treaptă superioară activitatea motrică; ea are efecte pozitive deoarece le conștientizează pe studente și le activează . Solicitarea activității intelectuale este un mijloc eficient pentru îmbunătățirea lecției de educație fizică.

Caracterul conștient al învățării presupune în primul rând cunoașterea clară a scopurilor . Esența procesului pedagogic a activităților corporale trebuie privită în funcție de cerința ca studentele să dobândească capacitatea de a practica exercițiile aerobice. Prin intelectualizare se acordă astfel un rol deosebit factorului conștient în învățarea actelor motrice.

Rolul cunoștințelor se deduce din faptul că activitatea motrică este o activitate voluntară, conștientă îndreptată spre un anumit scop. Când studentele învață, nu învață numai exercițiul ”în sine” , ci și modalitatea de a-l aplica în condiții diferite; acest lucru reprezintă garanția durabilității deprinderilor formate , acestea devenind pentru studente o zestre de care se pot folosi oricând . Cu ajutorul cunoștințelor studentele înțeleg cerințele și conținutul exercițiilor gimnasticii aerobice , la ce folosesc și cum trebuie practicate în mod rațional și eficient. Prezentarea și clasificarea cunoștințelor se face în directă legătură cu execuția motrică în timp ce studentele execută.

Conștientizarea procesului de învățare a structurilor aerobice de către studente presupune sincronizarea însușirii cunoștințelor cu însușirea metodelor de muncă independentă . Autocontrolul și autoaprecierea , relatarea verbală a execuției motrice, analiza și explicarea unor mișcări cu scopul de a reproduce cât mai fidel execuția profesorului și de a înlătura greșelile sunt în acest sens foarte utile . Profesorul trebuie să le formeze studentelor un vocabular activ cu o terminologie specifică.

Procesul de conștientizare a avut ca rezultat nu numai activizarea studentelor la lecție, dar și dezvoltarea interesului pentru mișcare. Lecțiile au devenit mai atractive, iar execuția motrică a fost ușurată de clasificarea verbală. Totodată, studentele au înțeles necesitatea practicării exercițiului fizic nu numai în cadrul lecției de educație fizică, ci și în timpul liber, folosind și aplicând ceea ce au învățat.

Munca de activizarea și de conștientizare a studentelor în cadrul lecțiilor de educație fizică le stimulează gândirea creatoare, oferindu-le posibilitatea de a crea complexe noi de exerciții originale.

Pentru a le activa gândirea și a le solicita inițiativa, studentele sunt întrebate “Ce alte exerciții credeți că se pot executa, din cele cunoscute sau create de voi, pentru a dezvolta forța membrelor inferioare?” sau “Pentru ce credeți că efectuăm aceste exerciții?”. Exercițiile nominalizate dovedesc că studentele au apelat la gândirea lor și au sesizat grupele musculare cărora li se adresează aceste exerciții. Deși exercițiile indicate nu sunt propriu-zis niște creații, totuși apreciem faptul că studentele au, s-au putut orienta să își dea seama care mișcare antrenează grupele musculare respective. Aceasta dovedește o participare conștientă, o gândire pe moment activă, tendința spre inventivitate. Lucrul a fost posibil deoarece în fiecare lecție am insistat explicând căror grupe musculare se adresează orice exercițiu și pentru ce este executat.

La verificările semestriale studentele alcătuiesc complexe originale, executate pe muzică în 64 de timpi, care le dezvoltă creativitatea, cu scopul de a fi folosite în perspectivă, răspunzând diverselor solicitări impuse de viața cotidiană. Acest mod de verificare a cunoștințelor studentelor reprezintă o formă superioară de manifestare a creativității; elaborarea unor variante de execuție noi, originale, rezultate din prelucrarea celor însușite anterior și bazate pe imaginația studentelor le stimulează interesul pentru practicarea exercițiului fizic.

Caracterul formativ al educației fizice nu rezultă numai din repetarea și perfecționarea elementelor prevăzute în programă, în probe și norme de control, ci mai ales din capacitatea de a aplica în practică cunoștințele acumulate în condiții variate și de a găsi soluții eficiente și adecvate de rezolvare a unor situații practice.

Complexele de exerciții sunt mijloace prin care profesorul de educație fizică, folosind explicația și demonstrația orientează studentele spre analiză esenței mișcărilor execițiilor, acestea apreciind singure care este modul cel mai corect de execuție, pozițiile unor segmente ale corpului în diferite faze de execuție. Studentele compun și execută la rândul lor complexe de exerciții în care includ elemente învățate într-o anumită perioadă, selecționându-le în funcție de capacitatea de reactualizare și de execuție, realizând structurarea fondului de cunoștințe, priceperi și deprinderi motrice într-un conținut nou. Inițiativa și spiritul creator s-au manifestat în originalitatea alegerii, îmbinării și ordonării elementelor componente. În aprecierea execuției motrice se are în vedere atât gradul de dificultate a elementelor, cât și modalitatea sistematizării lor. Studentele utilizează cunoștințele, priceperile și deprinderile motrice în condiții noi și atunci când efectuează încălzirea organismului pentru efort în mod independent, ori când li se cere, prin selecționare, să conducă colectivul în acea parte a lecției.

Experimentele pe care le-am organizat au dovedit că cu cât studentele posedă priceperi și deprinderi mai temeinice de a efectua acțiuni după un model “în etapa învățării”, cu atât independența și inițiativa lor, în practicarea activităților motrice se manifestă mai bine.

Aplicarea în cadrul orelor de educație fizică a metodelor active schimbă raportul dintre instrucție și educație, accentuând latura formativă.

În concordanță cu metodele active folosite pentru predarea și însușirea cunoștințelor sunt și metodele de control și apreciere a nivelului de pregătire și a capacității motrice a studenților. Modernizarea lor, în scopul activizării, presupune nu numai verificarea performanței, ci și a capacității studentelor de a reactualiza creator, de a organiza și restructura cunoștințele, priceperile și deprinderile motrice, de a le utiliza în condiții variate, de a stabili legături, de a analiza și sintetiza, de a utiliza terminologia specifică, capacitatea de realizare plastică a mișcării și trăirea afectivă, capacitatea de îmbinare între mijloacele de expresie ale muzicii și cele corporale, valoarea compozițională a complexului de exerciții, dovedind prin toate acestea că au înțeles și că pot folosi ceea ce au învățat.

Controlul și aprecierea verifică și măsoară cantitatea de informații, dar mai ales, calitatea informației și capacitatea studentelor de a le utiliza.

În procesul educației fizice nu verificăm gradul de însușire a unor mișcări, ci capacitatea studentelor de a le cuprinde în complexe, de a le înlănțui și sistematiza în exerciții fizice variate. În asemenea situații, cursanta face apel la întrega gama de cunoștințe, priceperi și deprinderi motrice. Învățarea și executarea mișcărilor prin realizarea actului ideo-motor care ridică cunoașterea pe trepte superioare, prin apel permanent la o gândire logică, critică, mobilă și flexibilă fac posibilă valorificarea pregătirii dobândite în mod creator, și nu reproductiv, duc la inițiativa în execuție. Înțelegând sensul, scopul, importantța, utilitatea și necesitatea activităților corporale în viața omului modern, studentul va deveni un adept al practicării permanente a exercițiilor fizice [G.Chirtă – Funcția formativă a activităților corporale, Editura Sport-Turism, București, 1976].

Așadar, controlul cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor motrice are un rol important atât pentru studente, deoarece le informează asupra pregătirii și sarcinilor ce le revin, cât și pentru profesor, pe care îl ajută să își analizeze critic activitatea și să o perfecționeze, sesizând realizările și lipsurile.

Funcția formativă a lecției de educației fizică se realizează prin:

a. accentuarea activității independente a studentelor, stimulând efortul lor în dobândirea de cunoștințe noi și dezvoltând gândirea creatoare; este necesară promovarea cu îndrăzneală a autoconducerii, metoda eficientă pentru afirmarea personalității, pentru dezvoltarea spiritului critic și autocritic;

b. instaurarea unui climat de colaborare și cooperare în relația profesor-student. Colaborând cu profesorul la propria sa formare, studenta devine tot mai mult subiect al educației, deoarece nu recepționează pasiv influența educațională, ci participă activ la propria sa formare. Rolul conducător al profesorului se realizează în așa fel încât crește independența studentelor, li se dezvoltă spiritul de inițiativă și de răspundere. Munca de formare a personalității studentului se caracterizează prin colaborare pe baza unor interse comune. Studentă este îndrumată și ajutată.

c. îmbinarea permanentă a activității, frontală și individualizată. Dacă prin munca frontală se obțin intensitate și densitate corespunzătoare, deoarece profesorul reglează optim efortul studentelor, munca diferențiată prin individualizare oferă cele mai largi resurse formative, studenții desfășoară activitatea independent, sub supravegherea profesorului, pe baza indicațiilor sau a programului de lucrul. Această activitate presupune o motivație superioară și un nivel bun de pregătire. Eficiența muncii diferențiate constă în faptul că valorifică pe deplin capacitățile individuale și stimulează aptitudinile. Individualizarea se desfășoară pe fondul muncii frontale .

Munca creatoare a profesorului. Reușita lecției depinde foarte mult de organizarea și desfășurarea ei metodică. Varitatea și complexitatea formelor de organizare conferă educației fizice valoare formativă.

Valențele sociale ale educației fizice

Fenomenul de practicare a exercițiilor fizice a căpătat în zilele noastre o amploare fără precedent, angrenând, prin forme variate și atractive, mase de oameni tot mai largi și diverse. “Sportul este acel fenomen social care a îmbrăcat dimensiuni casnice” se spune în Manifestul UNESCO din 1964.

Conceptul modern al educației materializat în tendințele de acces liber la educație și educație permanentă și luptă pentru transpunerea lui în viață era firesc să cuprindă și sfera educației fizice și sportului, cristalizându-se treptat în mișcarea “Sportul pentru toți, pe toată durata vieții”, care caută să unească dreptul natural la mișcare al oricărei ființe umane cu dreptul social la educație permanentă și universală.

Nevoia de mișcare fiind un instinct fundamental, ea poate fi extrem de ușor canalizată spre activități benefice, pentru ca un individ să-și petreacă în mod plăcut și folositor timpul liber. El trebuie să fie educat în acest sens, pentru că în caz contrar energiile refulate se măresc fie spre acte de autodistrugere, fie spre cele dăunătoare societății.

Formarea gustului pentru mișcare reprezintă o funcție generală a culturii fizice. Trebuie precizat faptul că gustul superior și specializat pentru mișcare se formează odată cu evoluția culturii fizice.

Această formă nouă de prestație publică destinată păstrării sau recăpătării “stării de bine”, de echilibru, de confort biologic și psihic se practică în Complexe de Sănătate, cluburi și asociații sportive, precum și în cadrul orelor de educație fizică din învățământul superior.

Valoarea formativă și influențele pozitive ale educației prin mișcare trebuie raportate nu doar la cantitatea și calitatea modificărilor de ordin biologic și motric, dar mai ales la câștigul spiritual ce-l determină , la suma experiențelor sociale pe care le oferă tinerilor pregătindu-i pentru activitatea viitoare.

În acest context ar fi greșit să se considere ora de educație fizică doar ca un ansamblu de exerciții motrice realizate ca scop în sine. În permanență această oră presupune și o anumită stare de spirit, ce determină la rândul ei o participare interesantă. Se înțelege astfel că activitatea ce se desfășoară în lecții permite și condiționează existența unor atitudini și acțiuni morale pozitive.

Educația fizică are printre semnificațiile sale prioritare efectul de socializare, adică procesul prin care indivizii învață deprinderile atitudinile, valorile și comportamentele care îi abilitează să participe în calitate de membri ai societății în care trăiesc, că sportul are o influență pozitivă asupra personalității și societății celor care îl practică. Din acest punct de vedere, participarea la activitatea sportivă poate genera valori importante pentru progresul integrării sociale, pentru dezvoltarea unor comportamente și atitudini sociale și poate contribui la dezvoltarea unei societăți active.

Participarea la activitatea sportivă este motivată de mai mulți factori (plăcerea de a desfășura o activitate fizică, de a se întrece cu alții, de a fi împreună cu colegii, de a practica mișcarea în cadrul unor reguli specifice, etc.) și este condiționată de o serie de elemente care vizează socializarea. G. Patriksson prezintă un model schematic al motivației și socializării în fig. nr.

Fig. nr. .. Modelul schematic al socializării prin sport
(după G. Patriksson).

Odihna activă, prin intermediul activităților motrice, după orele de muncă reprezintă mijlocul cel mai indicat de refacere pentru toate categoriile de profesii. Totodată educația fizică, alături de celelalte activități corporale pregătesc organismul omului pentru efort creează un echilibru psihofizic și totodată compensează efectele negative ale anumitor profesiuni.

Prin practicarea activităților motrice, tinerii își cheltuiesc energia în exces și își asigură o supapă de siguranță în echilibrarea fizică și psihică. Ei simt plăcere și satisfacție prin posibilitatea de a-și stăpâni propriul corp.

Dacă adăugăm și caracteristicile de recreativitate și agrement aflăm motivul pentru care exercițiul fizic este practicat la toate vârstele și de ambele sexe.

Integrarea socială prin intermediul educației fizice vizează menținerea sănătății, creșterea capacității de muncă, educarea calităților morale, petrecerea utilă și plăcută a timpului liber și se realizează prin:

călirea și fortificarea organismului, dezvoltarea fizică armonioasă;

conștientizarea tinerilor cu privire la rolul, importanța, necesitatea și utilizarea activităților corporale;

cultivarea dragostei pentru mișcare;

formarea capacității de a practica exercițiul fizic în mod independent, rațional, corect, sistematic, permanent;

caracterul aplicativ al activităților motrice, în sensul formării capacității de transfer a unor cunoștințe, priceperi și deprinderi motrice în activitatea productivă și în viață, în vederea adaptării și readaptării;

efectul compensator, constând din refacerea capacității de muncă și petrecerea utilă a timpului liber;

formarea capacității de organizare și de autoconducere;

dezvoltarea trăsăturilor morale, de voință și de caracter;

formarea gustului pentru frumos, a capacității de a-l percepe, înțelege și realiză;

dezvoltarea conștiinței colective și a relațiilor interpersonale

Integrarea optimă a individului în societate un suport bilogic corespunzător. Sănătatea și capacitatea de muncă influențează procesul formării unor calități prin intermediul cărora individul devine apt să facă față oricând unor sarcini sociale.

Educația fizică alături de celelalte activități corporale condiționează randamentul, indiferent de vârstă și profesie. Ea îi oferă posibilitatea să acționeze independent în direcția menținerii sănătății și a capacității de muncă.

Exercițiul fizic este o prelungire a mișcării fizice specific umană, este autonom. Oamenii îl practică nu numai pentru a se dezvolta fizic, ci și pentru a-și satisface necesitățile de ordin social.

Prin excepționalele rezultate în ameliorarea condiției biofizice a omului, educația fizică contribuie esențial la dezvoltarea spritualității.

Funcția de integrare socială a individului o completează pe cea enunțată anterior. Practicarea exercițiilor fizice, ca fenomen social, contribuie la integrarea socială a individului chiar prin realizarea componentei biologice a acestuia, asigurând capacități ce permit funcționarea normală a individului în structura vieții sociale. Prin dezvoltarea acestei componente se obțin efecte multiple și din punct de vedere intelectual și estetic.

Pregătirea pentru această integrare trebuie s-o facă educația. Educația fizică apare ca un element de control, de verificare a eficienței actului educațional propriu-zis.

Educația fizică are valențe deosebite pe linie integrativă, în sensul că se pot reuni oameni de diferite categorii, chiar necunoscuți între ei. În cadrul acestor grupuri sportive se acționează în mod nemijlocit asupra fiecărui membru, se manifestă colaborarea, diferențierea, structurarea unor raporturi formale. Tocmai prin aceste manifestări sporesc valențele integrative ale sportului.

Una din cele mai semnificative dovezi ale valențelor pe care le are sportul în privința integrării sociale a indivizilor este constituirea asociațiilor.

Asistăm în ultimii ani la creșterea interesului general pentru practicarea activităților motrice, știut fiind că acesta contribuie la întărirea și păstrarea sănătății și implicit la afirmarea personalității umane în activitatea socială.

Între facultățile noastre intelectuale și vitalitatea noastră fizică există o corelație inductibilă. Cu înțelepciune J.J. Rousseau afirma în romanul “Emile”: “Dacă voiți a vă cultiva inteligența , cultivați-vă întâi forțele pe care ea trebuie să le guverneze”.

Sănătatea fizică asupra căreia educația fizică exercită o influență uriașă este o premisă de cea mai mare importanță a unei activități intelectuale eficiente. Nivelul înalt de pregătire fizică este unul din factorii importanți care asigură stabilirea capacității de muncă intelectuală. Reglarea capacității de muncă intelectuală se asigură prin creșterea nivelului de dezvoltare a calităților motrice , continuitatea efortului fizic, crearea unui fond emoțional pozitiv . Se poate, astfel spune că exercițiul corporal favorizează elanul spiritual.

Prin capacitatea lor de influențare, de educare a maselor, sporturile pot deveni importante valori social-culturale, un veritabil “ferment” de civilizație, contribuind la îmbogățirea patrimoniului uman.

Este nevoie însă de o schimbare generală a mentalității sociale asupra sportului. Conjugarea forțelor organismelor guvernamentale și nonguvernamentale în crearea condițiilor materiale care să asigure fiecărui tânăr posibilitatea de mișcare și sport.

Este nevoie de realizarea unor programe naționale complexe pentru tineri, care să aibă ca scop stimularea interesului și crearea obișnuinței de a practica sistematic și continuu exercițiul fizic în vederea integrării mai rapide în viața socială.

3.5. Educație fizică și sportul în Universitatea din București ;

Sistemul de educație fizică și sport este reglementat în România prin Legea educației fizice și sportului și pus în practică prin existența unei structuri organizatorice specifice, concepută să funcționeze de la nivel național până la nivel de unitate școlară. Instituția care organizează activitatea de educație fizică sport în învățământul preuniversitar și universitar este Ministerul Educației și Cercetării Științifice.

( COMUNICAREA COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, cu privire la „Dezvoltarea dimensiunii europene a sportului”, pg.3

Hotărârea din 13 septembrie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a dispozițiilor Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, la capitolul 2 conține prevederi legate de educația fizică și sportul școlar, universitar și militar, cu următoarele specificații:

”Art. 2. – Educația fizică este cuprinsă în trunchiul comun al planurilor de învățământ. Numărul orelor va fi stabilit de comun acord de Ministerul Educației și Cercetării și de Ministerul Tineretului și Sportului, diferențiat pe cicluri școlare, după cum urmează:

Art. 3. – Educația fizică în universități este disciplina de învățământ cu frecvența săptămânală prevăzută în planurile de învățământ peste numărul de ore alocat pe profiluri, pe parcursul a 4 semestre, opțional pe ramură de sport sau grupe sportive.” 11)Hotărârea din 13 septembrie 2001 de punere în aplicare a dispozițiilor Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, la cap.2,,pg.3,4

Deci, numărul de ore alocate universităților este scăzut brusc de la nivel preuniversitar, unde sunt alocate 3 ore pe săptămână.

În conformitate cu Ordinul nr. 3309 din 2.03.2009, curricula educație fizică și sport a fost introdusă în trunchiul comun, la nivel de liceu, cu o singură oră de educație fizică pe săptămână. În afara acesteia, elevii pot beneficia, fără obligativitate, de încă una sau mai multe ore de educație fizică, care se pot desfășura în cadrul orelor de ansamblu sportiv sau echipe sportive, care vor fi organizate în funcție de oferta școlii respective, de bazele sportive și de profesorii disponibili, care trebuie să conducă și să supravegheze aceste activități sportive.

În facultățile de neprofil deși această curriculă este introdusă la disciplinele complementare ce fac parte din cadrul disciplinelor obligatorii alături de cele fundamentale și de specialitate, datorită documentelor neclare, fiecare facultate interpretează după bunul plac obligativitatea sau regimul facultativ a acestei discipline de învățământ.

Aria Curriculară Educație Fizică Și Sport în Universitatea din București

Universitatea din București a trecut și ea prin transformări ce s-au repercutat și la nivelul departamentului de educație fizică și sport. , începând din anul 2002-2003, conform hotărârii Senatului la

13) Hotărârea din 13 septembrie 2001 de punere în aplicare a dispozițiilor Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, la cap.2,,pg.3,4 44

terminarea anului universitar, studenților li se acordă calificative (admis-respins) precum și credite ce se acordă suplimentar, dar au existat și facultăți care au preferat sistemul de verificare cu note (Facultatea de Limbi străine, Geografie, Mate – Info, Geografie, Psihologie,Teologie)

Universitatea are în cadrul ei 18 facultăți, ale căror studenți participă la lecțiile de educație fizică și sport pe parcursul a patru semestre, cu un volum total de 112 ore de aplicații, a căror normare se face pe grupe, repartiția fiind de o lecție pe săptămână, lecție ce cuprinde două ore.

Dintre aceste facultăți, Administrarea publică, Administrarea afacerilor , Marketing, Limbile străine și Fizica au educația fizică și sportul obligatoriu, la celelalte facultăți aceasta desfășurându-se facultativ.

Verificarea se face cu notă la zece dintre facultăți, la celelalte cu calificativ.

De asemenea, se constată că numărul studenților participanți la aceste cursuri nu a crescut progresiv cu numărul facultăților integrate de-a lungul anilor în cadrul Universității, Acest lucru ne face să credem că acest mod de organizare a sistemului de educație fizică nu este dintre cele mai eficiente.

Datorită autonomiei universitare, se poate spune că nu există o linie unitară și un program comun la nivelul facultăților, mai ales la cele de neprofil precum nici un statut bine definit

( COMUNICAREA COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, cu privire la „Dezvoltarea dimensiunii europene a sportului”, pg.3 și

Comitetul Economic și Social European – Bruxelles, 16 noiembrie 2011, ȘOC/413 Dezvoltarea dimensiunii europene a sportului,pg. 3)

CAPITOLUL 4. OPINIILE SPECIALIȘTILOR PRIVIND TEMATICA CERCETĂRII

4.1 Teorii și cercetări anterioare asupra educației

Cercetări anterioare au arătat că există limite sau chiar deficiențe în ceea ce privește abordările teoretice, pentru că intervențiile, cele mai multe educative, bazate pe difuzarea cunoștințelor prin diverse canale de comunicare au transmis mesaje în care comportamentul educațional a fost examinat în relație cu sănătatea..(Sak C)

Alte dovezi probate de cercetare au sugerat ca multe dintre aceste rezultate pozitive privind indicii de sănătate sunt menținute de la copilărie până la vârsta adultă, activitatea fizică având contribuții benefice pentru sănătatea și evoluția dezvoltării copiilor. Aceasta a determinat profesioniștiă săa creeze linii de motivare și ghidare spre o activitatea fizică corespunzătoare și orientate sprea diminua comportamentul sedentar al copiilor și tinerilor. (Ward Dianne S., Vaughn Amber, McWilliams Christina and HalesDerek, 2009)

Cercetările din domeniu au demonstrat că orice formă de exercițiu fizic joacă un rol crucial, ajutând să stabilească un cadru agreabil pentru învățătură, lipsit de stres, care permite tinerilor să-și amelioreze performanțele la învățătură.

Studii clinice au demonstrat că o dezvoltare motrică cât mai completă la copiii de vârste cât mai mici facilitează o dezvoltare psihică rapidă, favorizând inteligența și progrese de ordin intelectual. Se știe că mișcarea este cea care stă la baza formării intelectului și a relațiilor interumane, care, introdusă într-un proces de instruire și educație, se transformă într-un limbaj verbal, oral sau scris constituind în același timp baza definirii ființei umane.

Acest model educațional ar trebui abordat în cadrul fiecărei instituții educaționale, începând cu cele preșcolare susținute și completate de familie. Activitățile fizice zilnice în sălile de sport și în aer liber nu trebuie întrerupte întrucât acestea reprezintă baza dezvoltării fizice generale și optimizarea stării de sănătate. Asemenea programe educaționale sunt incluse în programa Ministerului Educației și Cercetării și se află deja în faza de implementare a diferitelor instituții de educație , care își îmbunătățesc continuu activitatea de instruire cu elemente moderne de educație, potrivit standardelor, la nivel european .

Cercetările actuale de psihologie a învățării, de psihopedagogie a adulților dovedesc cu certitudine că la vârsta adultă capacitatea de învățare nu dispare. O serie de aspecte privind învățarea se realizează mai bine la vârsta adultă. Desigur, capacitatea de învățare nu se manifestă la același nivel de performanță pe toată durata vieții, ea reducându-se progresiv, cu vârsta. Dar se știe cu certitudine că , adultul are suficiente disponibilități pentru învățare. Se poate spune, deci, că oricine își dorește poate învăța să facă sport.

Răspunsul dat de specialiștii din domeniu, de fiecare dată când acest subiect a fost abordat și dezbătut pe canalele mass-media. În funcție de particularitățile stării de sănătate, orice persoană și la orice vârstă poate începe practicarea unor activități motrice.

Educația pentru adoptarea unui stil de viață sănătos, se impune a fi o preocupare continuă, pentru realizarea ei având responsabilități atât societatea cât și fiecare individ în parte și trebuie să înceapă de la o vârstă fragedă. Copiii, adolescenții, tinerii și adulții, trebuie să dispună de convingeri și metalități referitoare la rolul și importanța practicării exercițiului fizic pentru optimizarea stării de sănătate.(Cristea D, 2015)

Educația permanentă pentru mișcare înseamnă, de fapt, educație pentru sănătate. Cu cei mici se poate folosi jocul, pentru a le dezvolta plăcerea pentru exercițiu fizic, putem să-i stimulăm pe adolescenți că pot avea un corp frumos, putem să-i sprijinim în a face mișcare, în scop terapeutic, pe cei cu deficiențe, dar, îndeosebi, putem să ne autoeducăm demonstrând că avem voință, că putem face mișcare zilnic, în scop de întreținere, profilactic, determinându-i și pe cei din jur prin exemplul personal.(Popa F. 2004)

Cercetătorii din domeniul psihologiei sportului au un rol esențial nu doar în conturarea unor concepte și metodologii specifice, ci și în readucerea în atenția societății a celebrului dicton al lui Juvenal: „Mens sana in corpore sano”.

4.2. Studii care evidențiază rolul educației în creșterea calității vieții.

Cercetările anterioare în domeniul calității vieții au pus în evidență efectul nivelului educațional asupra bunăstării subiective. Un nivel ridicat de educație contribuie la o evaluare mai pozitivă a vieții și la o satisfacție cu viața mai ridicată.

Nivelul de educație determină bunăstarea subiectivă prin mecanisme multiple. Unul dintre cele mai importante mecanisme se referă la ocupație și la oportunitățile oferite de educație. Nivelul educațional influențează tipul de ocupație, condițiile de muncă și venitul. De asemenea, reprezintă un factor important pentru evitarea sărăciei și excluziunii sociale. Influența educației este importantă în cadrul numeroaselor sfere ale vieții: sănătate, viață socială, acces la servicii sociale (inclusiv la sistemul educațional). De asemenea, nivelul de aspirații și de așteptări ale unei persoane sunt determinate de către nivelul de educație. Un nivel ridicat de educație este asociat cu un nivel ridicat de aspirații, conform datelor oferite de EQLS (2007), INS și Eurostat.

În lumea contemporană caracterizată prin diversitate și complexitate, abordarea temei creșterii calității vieții constituie o provocare printre preocupările specialiștilor din domeniul educației fizice și sportului ce se materializează prin diverse programe care vizează starea de sănătate, condiția fizică, dezvoltarea armonioasă, prin utilizarea mijloacelor specifice domeniului, promovându-se conceptul de dezvoltare globală.

Conceptul de calitatea vieții a devenit o importantă temă de studiu. Asistăm la o preocupare în creștere, privind acest subiect și la eforturi din ce în ce mai mari de realizare a unei „educații” pentru adoptarea unui stil de viață sănătos, premisa a creșterii calității vieții.

În opinia specialiștilor, sănătatea reprezintă unul din factorii care contribuie în cea mai mare măsură la calitatea vieții sau la ameliorarea acesteia. Din analiza literaturii de specialitate, reiese legătura strânsă și interdependența dintre exercițiul fizic, starea de sănătate, stilul de viață și calitatea vieții.

Practicarea exercițiilor fizice pare să fie o componentă marginală a calității vieții, deși numeroase studii au arătat că există puternice corelații pozitive între practicarea sistematică a exercițiului fizic, stilul de viață și calitatea vieții.

Studiile care abordează calitatea vieții din perspectiva domeniului nostru de activitate sunt deosebit de utile pentru practica domeniului, punând în evidență efectele benefice generate de practicarea exercițiului fizic asupra sferelor somatice, motrice, psihice și sociale ale individului. În acest sens, multe studii au avut drept scop analiza impactului practicării exercițiului fizic asupra persoanelor cu probleme de sănătate, dovedind importanța mișcării ca mijloc adițional de recuperare asociat tratamentului tradițional.

Concentrându-se pe starea de sănătate din perspectiva calității vieții, cercetătorii consideră că nu s-a exagerat efectul factorului sănătate legat de calitatea vieții, argumentând în acest sens rolul exercițiului fizic în păstrarea și optimizarea acesteia și implicit valoarea exercițiului fizic pentru îmbunătățirea calității vieții indivizilor.

Literatura de specialitate confirmă locul și rolul exercițiului fizic, ca factor important în acțiunea complexă sanogenetică, la toate vârstele și categoriile profesionale; lucrări de cercetare au evidențiat legătura dintre nivelul dezvoltării fizice, starea de sănătate și potențialul biomotric, autorii considerând raportul dintre dezvoltarea motrică și cea antropometrică drept un criteriu de bază în aprecierea stării de sănătate.

Rezultatele acestor cercetări constituie argumente concrete, cu fundamentare științifică în susținerea tezei că exercițiul fizic, în mediul universitar, reprezintă o condiție indispensabilă pentru optimizarea stării de sănătate, pentru obținerea unor rezultate superioare în pregătirea profesională.( Mărginean, Ioan (2005), Calitatea vieții în România, București, Editura Expert, pp. 25-60.)

Cercetările recente privind calitatea vieții au dezvoltat strategii diferite în contexte sociale diferite bazate pe utilizarea indicatorilor obiectivi și subiectivi. Indicatorii subiectivi sunt acei indicatori sociali care se referă la sentimente personale, atitudini, preferințe, opinii, judecăți sau credințe de orice fel. Pe de altă parte, indicatorii obiectivi sunt acei indicatori sociali care se referă la lucruri care sunt relativ ușor de observat și măsurat (J. M. Sirgy et all., 2006: 344-345). Din punct de vedere al utilizării, indicatorii subiectivi reprezintă surse de informație valoroase în ceea ce privește performanța unui sistem socio-economic și politic. În timp ce indicatorii subiectivi pot fi obținuți doar prin intermediul anchetelor sociologice, indicatorii obiectivi pot fi obținuți prin mijloace diferite: prin intermediul anchetei și prin sursele oficiale de date statistice.

Astfel, în societatea modernă, luarea în considerare a indicatorilor obiectivi și a indicatorilor subiectivi, ca un set unitar de indicatori, reprezintă strategia de cercetare dominantă în domeniul calității vieții (R. Berger-Schmitt și H.H. Noll, 2000).

Sportul din zilele noastre a fost clădit pe fundamentul înțelepciunii strămoșilor noștri: mens sana in corpore sano, de la Jocurile Olimpice din antichitate la competițiile devenite, astăzi, tradiționale.

Acei care recurg la diverse forme de mișcare speră să-și realizeze scopul propus. Fie că doresc să-și mențină condiția fizică sau să-și recupereze somnul pierdut, fie că își propun să piardă în greutate sau să-și refacă forma fizică, să anuleze handicapurile dobândite ori să le amelioreze pe cele înnăscute, sportul sau orice formă de activitate fizică contribuie la recâștigarea demnității, a chefului de viață printr-o integrare mai bună în societate sau, altfel spus, ne face să ne simțim bine.

Pentru a atinge acest deziderat, important este să se conștientizeze faptul că educația pentru mișcare și sport înseamnă, în primul rând, educație pentru sănătate. Aceasta deschide drumul spre o nouă calitate a vieții și a stării individuale cu impact asupra performanțelor fizice și intelectuale.(Popa F. 2004)

Îmbunătățirea calității vieții populației este principalul beneficiu din multiplele pe care le poate aduce practicarea uneia sau mai multor forme de mișcare. La baza acestui deziderat se află ideea de percepție a stării de sănătate de către fiecare individ în parte. Este primul pas în vederea identificării unor consecințe ale nepracticării mișcării fizice, care pot afecta calitatea vieții, pe anumite paliere: abilitate fizică, existența durerii, calitatea somnului, gradul de integrare socială, capacitatea energetică pentru rezolvarea activităților zilnice etc. .(Popa F. 2004, p.378)

Este important să se ia în considerare oportunitățile de a fi activi în copilărie în special în adolescență, urmare a impactului sedentarismului. Orientări ale Asociației Naționale de Sport și Ed. Fizică (Epstein, L., J. Roemmich, et al. 2005; Național Association for Sport and Physical Education. 2001), recomanda necesitatea modificăriilor la nivelul comportamentului sedentar și creșterea frecvenței activității fizice. O listă reprezentativă a unor beneficii, elaborat de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) include următoarele:

• îmbunătățireaabilităților motorii și de aptitudini fizice;

• consolidarea creșterii fizice și sociale normale și maturare;

• îmbunătățirea socializării, stimei de sine, auto-percepției și bunăstării psihologice;
• stabilirea unei baze semnificative de argumente privind formarea unui stil de viață sănătos și a angajamentului de a-l realiza de-a lungul vieții prin activități fizice (Beal, Sarah J.; Crockett, Lisa J., 2010).

O cercetare coordonată de expertul Ward, 2009 prezintă o varietate de strategii de motivare în scopul diminuării sedentarismului, a scăderii și menținerii greutății, prin schimbarea stilului de viață al adolescentului . Se are în vedere reducerea obiiceiurilor nesănătoase, aplicarea acestor metode la nivelul personalității subiectuluil, dar și la nivelul familiei și educației școlare, în general (Ward Dianne S. și colab., 2009)

Cercetătorii au sugerat că politicile care privesc activitatea fizică și nutriția în programul și modul de de îngrijire al copilului ar putea avea un impact pozitiv asupra comportamentului și rezultatelor legate de greutatea corporală a adolescenților.(Ward Dianne S., Vaughn Amber et al2009)

Deși Ward a optat pentru intervenții de promovare a activității fizice, alți cercetători au optat pentru orientarea eforturilor spre comportamente sedentare limitate, cum ar fi privirea limitată la ecran special, un anumit timp.. Masa este cunoscută ca o activitate de timp liber, reductivă a plictiselii, ceea ce duce la nevoia unui model de a nu munci, ceea ce va însemna ulterior, o creștere în greutate, la adulți. (Gorely, T., A. Atkin, et al. 2009) Astfel, un studiu pe subiecți fete, în nr. de 496 adolescente., cu vârstă de 11-15 ani au indicat că pierderea chefului de a muncă reprezintă un posibil debut al obezității.(Sak C)

Printr-un efort de recuperare metodologică, amintim aici doi cercetători , John C.K. și Biddle Stuart J.H. care au demonstrat în studiile lor, că se poate diminua sedentarismul prin aplicarea câtorva metode vizând adoptarea de activități fizice de către copii și adolescenți.

O teorie psihologică importantă este modelul convingerilor despre sănătate (HBM); model folosit pentru a înțelege comportamentele asociate cu prevenirea bolilor.În prezent, acest model este mai dezvoltat și este, de asemenea, bază pentru programe / teorii și aplicații destinate studierii comportamentelor și educației pro sănătate antisedentararism.(Sak C)

În lumea contemporană caracterizată prin diversitate și complexitate, abordarea temei creșterii calității vieții constituie o provocare printre preocupările specialiștilor din domeniul educației fizice și sportului ce se materializează prin diverse programe care vizează starea de sănătate, condiția fizică, dezvoltarea armonioasă, prin utilizarea mijloacelor specifice domeniului, promovându-se conceptul de dezvoltare globală.

Conceptul de calitatea vieții a devenit o importantă temă de studiu. Asistăm la o preocupare în creștere, privind acest subiect și la eforturi din ce în ce mai mari de realizare a unei „educații” pentru adoptarea unui stil de viață sănătos, premisa a creșterii calității vieții.

În opinia specialiștilor, sănătatea reprezintă unul din factorii care contribuie în cea mai mare măsură la calitatea vieții sau la ameliorarea acesteia. Din analiza literaturii de specialitate, reiese legătura strânsă și interdependența dintre exercițiul fizic, starea de sănătate, stilul de viață și calitatea vieții.

Practicarea exercițiilor fizice pare să fie o componentă marginală a calității vieții, deși numeroase studii au arătat că există puternice corelații pozitive între practicarea sistematică a exercițiului fizic, stilul de viață și calitatea vieții.

Studiile care abordează calitatea vieții din perspectiva domeniului nostru de activitate sunt deosebit de utile pentru practica domeniului, punând în evidență efectele benefice generate de practicarea exercițiului fizic asupra sferelor somatice, motrice, psihice și sociale ale individului. În acest sens, multe studii au avut drept scop analiza impactului practicării exercițiului fizic asupra persoanelor cu probleme de sănătate, dovedind importanța mișcării ca mijloc adițional de recuperare asociat tratamentului tradițional.

Concentrându-se pe starea de sănătate din perspectiva calității vieții, cercetătorii consideră că nu s-a exagerat efectul factorului sănătate legat de calitatea vieții, argumentând în acest sens rolul exercițiului fizic în păstrarea și optimizarea acesteia și implicit valoarea exercițiului fizic pentru îmbunătățirea calității vieții indivizilor.

Numeroase studii evidențiază efectele practicării exercițiului fizic asupra calității vieții. Astfel Organizația Mondială a Sănătății promovează, prin programul „Viață activă” (1998), importanța practicării sistematice a activităților fizice pentru sănătate, cu prioritate la copii și tineri. Cercetările au arătat că exercițiul fizic, practicat pe termen lung, îmbunătățește sănătatea fizică și mentală, având o contribuție pozitivă la procesul de învățare și dezvoltare a personalității, la reducerea riscului apariției afecțiunilor fizice și psihice asociate stilului de viață modern. În acest sens, se recomandă practicarea a cel puțin 30 de minute, zilnic, de activitate fizică, ce necesită efort moderat – pentru adulți, și 60 de minute –pentru, copii.

Lipsa de activitate fizică conduce la excesul de greutate, favorizează apariția obezității și a unor afecțiuni cronice, precum bolile cardiovasculare și diabetul, care afectează calitatea vieții, pun în pericol viața persoanelor și creează probleme economiei și bugetului alocat sănătății (Cartea Albă privind Sportul, Comisia Comunităților Europene, 2007). Studiile efectuate în diferite țări evidențiază că fiecărui dolar investit pentru educație fizică și sport îi corespunde o reducere de 3,8 dolari pentru cheltuielile medicale (Declarația de la Punta del Este a Miniștrilor Educației, 1999). Nu întâmplător, există concepția potrivit căreia „sportul dă zile vieții și viață zilelor”.
În aceste condiții, domeniul educației fizice și sportului trebuie să își asume, cu mai multă vigoare, rolul de promotor al stării de sănătate, pe de o parte, prin competențele complementare ale specialiștilor (profesori, antrenori, kinetoterapeuți), și, pe de altă parte, prin impunerea unor programe-cadru profilactice, pe categorii de vârstă, în direcția realizării obiectivelor specifice ariei de compentență a specialiștilor.

“Specialiștii consideră că starea de sănătate este influențată de: 15 % factorii genetici; 15% serviciile de sănătate; 19% de radiațiile din mediul în care trăim și 51% de stilul de viață, fiind identificate 7 caracteristici comportamentale care reduc semnificativ riscul de îmbolnăvire:

-A nu fuma (și a nu fi fost fumător);

-Activitate fizică regulată;

-Menținerea unei greutăți optime;

-Evitarea gustărilor între mese;

-Mic dejun regulat;

-7-8 ore de somn pe noapte;

-Consum moderat de alcool”. Iamandescu, I. (2005) – Psihologie medicală; pag. 112)

Alți specialiști considera că „Practicarea exercițiului fizic în mod științific și constant ca mod și stil de viață, îmbunătățește condiția unei națiuni, aceasta devenind mai capabilă să se exprime, să exploreze și să se dezvolte într-o relație echilibrată cu mediul în care trăiește”. (Tudor V. și Șerbănoiu S. (2007) – Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului; p.31)

Dr. I. B. Iamandescu afirmă că 99% dintre indivizi se nasc sănătoși ( Iamandescu I. B. (2005) – Psihologie Medicală; p.37), dar că ei devin ulterior bolnavi ca urmare a unor comportamente greșite, dăunătoare pentru sănătatea lor. Acest lucru poate fi diminuat printr-un comportament sănătos și adoptarea unui stil de viață corect. Se desprinde de aici ideea dependenței stării de sănătate a individului de comportamentul individual și social al acestuia, existând astfel premise pentru ca orice individ să adopte un comportament responsabil față de propria stare de sănătate.

Educația este considerată extrem de importantă, atât din perspectivă individuală, cât și din perspectiva societății. În contextul calității vieții, participarea la educației are o influență cheie asupra șanselor în viață și asupra atitudinilor și a valorilor. Pentru atingerea țelurilor proprii, oamenii trebuie să îți împlinească viața în condițiile din prezent al economiilor de piață, de aceea nivelul lor de educație este unul dintre cele mai importante lucruri Calitatea educației, alături de cea a îngrijirii sănătății, locuirii și a serviciilor sociale disponibile populației, sunt considerate a fi fundamentale pentru calitatea vieții experimentată de către cetățenii din fiecare țară (T. Fahey, B. Nolan și Ch. Whelan, 2003: 67).

Persoanele cu educație ridicată sunt cele mai satisfăcute cu viața decât cele cu un nivel scăzut de educație. Motivul poate fi dat de faptul că o educație mai ridicată conduce la slujbe mai bune și cu venituri mai ridicate sau mai general, faptul că oamenii mai educați sunt mai bine echipați pentru a-și folosi capabilitățile și de a-și controla viața, ceea ce îi face mai capabili să fie mai satisfăcuți (J. Delhey, 2004: 52).

Numeroși cercetători s-au ocupat de influențele pe care le au exercițiile fizice executate pe muzică în îmbunătățirea sănătății psihice cuprinzând indicatori de calitate ai vieții ca înfățișare personală, stări afective pozitive, stimă de sine, încrederea în forțele proprii precum și capacități cognitive – gândire, învățare, memorie și concentrare ( Bălțătescu, S., 1998)

Mărirea gradului de independență prin creșterea capacității de muncă, a libertății de mișcare fizică, se adaugă la beneficiile pe care practicarea exercițiilor fizice le aduc în îmbunătățirea nivelului indicatorilor de calitate a vieții. Numeroase studii au demonstrat faptul că sportul este un aliat prețios al celor care doresc să renunțe la fumat. Studii ale cercetătorilor arată că exercițiile de tip aerobic au efectul de a reduce pofta de fumat. Profesor al Institutului Național de Cercetări în domeniul sănătății din Taiwan, Chi Pang Wen precizează că „renunțarea la fumat este dureroasă, întrucât creează un fel de vid în organismul persoanei care renunță la țigarete. Exercițiile fizice au capacitatea de a distrage, de a compensa nevoia de nicotină”. Yves Martinet, pneumolog la CHU din Nantes și președinte al organizației „Alliance contre le tabac” consideră că „legătura dintre sport și fumat constă mai ales în faptul că sportul solicită respirația”. El mai precizează că „în momentul în care oamenii se lasă de fumat, ei se tem întotdeauna că se vor îngrășa. Din acest motiv, încep să practice un sport pentru a încerca să controleze această eventuală creștere în greutate”. Astfel, o persoană care a renunțat la fumat și practică o activitate fizică în mod regulat, are șanse mai puține să se reapuce de fumat.

Având în vedere importanța educației în procesul de dezvoltare la nivel individual și social, România trebuie să acorde un interes ridicat investiției în educație pentru a putea limita diferențele economice și sociale față de celelalte state membre ale UE.

CAPITOLUL 5. ROLUL FACTORILOR MOTIVAȚIONALI -ATITUDINALI ÎN REALIZAREA EDUCAȚIEI FIZICE PE TOT PARCURSUL VIEȚII.

5.1. Delimitări terminologice : conceptul și teorii ale motivației

5.1.1. Definirea noțiunii

Motivația se referă la faptul că actele comportamentale nu se produc în mod gratuit, la baza lor existând totdeauna o serie de mobiluri interne care impulsionează activitatea și o susțin energetic. În psihologie, cunoașterea motivației răspunde întotdeauna la întrebarea “ De ce “ în raport cu o anumită conduită sau acțiune umană.

De aceea, numai recurgând la motivație putem să ne explicăm faptul că în situații diferite, reactivitatea aceleiași persoane diferă, iar persoane diferite reacționează diferențiat în aceiași situație, de ce un act comportamental poate avea semnificație deosebită pentru un subiect, în timp ce pentru altul are o semnificație foarte slabă, uneori lipsind cu desăvârșire. Motivul, ca mobil intern al conduitei îl determină pe subiect mai întâi să acționeze « impuls spre acține », iar apoi să acționeze într-un anumit fel, alegând din multitudinea stimulilor posibili unul anume, care corespunde necesității sale de moment.

Deci, mobilul are în raport cu conduita un rol energetic-activator, dar în același timp un rol de orientare, direcționare și selectivitate a comportmentului în raport cu ambianța.

Părerile în privința motivației sunt diverse. Concepția pentru care optează Paul Popescu-Neveanu este aceea că motivația constituie un factor declanșator al acțiunii și numai în prezența acestuia motivul devine imbold instigator. Motivația este definită ca « un sistem de impulsuri, imbolduri, presiuni interne, energizari sau activări, stări tensionale sau mobiluri ale acțiunilor și conduitei. “[P.P.Neveanu-Dicționar de psihologie, editura Albatros, București,1978]

Motivația este și “un ansamblu de motive său proces al motivării și împinge spre acțiune [A. Dragnea-Dimensiuni obiective ale capacității de performanță-Teză de doctorat – București A.N.E.F.S. 1994] sau ”un model subiectiv al cauzalității subiective reprodusă psihic, acumulată în timp, transformată și transferată prin învățare și educație în achiziție internă a persoanei “ [P. Golu – Psihologie Socială, Edit. Didact. și Pedag. Buc. 1974]

Interesantă este definirea motivației de către J. Nuttin care arată că aceasta”dispune de două segmente : unul energizator – dinomogen și altul orientativ direcțional” [citat de P. Neveanu Personalitatea și cunoașterea ei Edit. Militară, Buc. , 1969].

Caracterizată prin varitate, și ierarhie, motivația umană apare ca un rezultat al conjugării mai multor fenomene motivaționale, impunându-se teza privind abordarea ei din punct de vedere interdisciplinar, neurofiziologică și psihologică.

Motivația este totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, înnăscute sau dobândite, conștiente sau inconștiente, simple trebuințe biologice sau idealuri abstracte [Al. Roșca – Aptitudinile, Edit. Științifică, Buc. 1972]. Vedem deci că în sfera largă a noțiunii de motivație, intră oserie de fenomene, începând cu trebuințele biologice elementare, comune omului și animalelor și terminând cu idelurile și convingerilor care determină comportamente specific umane.

Rolul motivației în reglarea comportamentului decurge din însăși natura omului ca ființă vie, care , pentru a-și menține existența trebui să realizeze schimburi energetice și informaționale cu mediul. Motivația se include ca o verigă indispensabilă în mecanismele reglării comportamentului. Ea este cea care condiționează natura și mai ales sensul acțiunii sistemelor reglatoare. Pentru a avea o acțiune comportamentală cu randament maximal e bine să existe o motivație optimală. Intensitățile extreme ale motivației – prea puternică sau prea slabă – pot avea influențe negative asupra eficienței comportamentului.

Deoarece motivele sunt diverse(fizice, psihologice, sociale), ele alcătuind un adevărat labirint, se impune sublinierea faptului că omul nu acțiunează niciodată sub imperiul unui singur motiv, ci sub influența unei constelații motivaționale.

La nivelul personalității, motivația acționează ca o trăsătură, ca o forță dinamică a acesteia. În procesul dezvoltării culturii materiale și spirituale, omul creează valențe și scopuri noi (valori materiale și ideale), care , la rândul lor multiplică și diversifică categoriile de trebuințe, îmbogățind prin acest aspect motivațional al personalității. [M.Zlate – Probleme fundamentale ale psihologiei, Editura Academiei, București, 1980]

Motivația reprezintă « motorul personalității » și, de aceea constituie problema centrală. Numai cunoscând rolul motivației în formarea și dinamica personalității, dar și rolul trăsăturilor de personalitate în dinamica motivației, profesorul își va putea exercita influențele educaționale în scopul dorit, va putea contribui la creșterea eficienței activității sportive.

Motivația are un rol important în stimularea și susținerea acțiunilor motrice, făcând posibilă învățarea, în dezvoltarea aptitudinilor și a caracterului.

Motivația are rol în dezvoltarea trebuințelor și a intereselor care stau la baza formării și dezvoltării unei personalități cât mai complexe.

Tipurile de motive și relațiile dintre ele (conflictuale sau convergente) influențează caracterul, în genere unitatea personalității (complexe dăunătoare personalității).

Orientarea constantă spre o activitate împinge spre acțiune, spre control, spre punerea în disponibilitate a unor calități ale voinței. Paleta largă și variată a intereselor unei persoane este nu numai un semn distinctiv al maturizării personalității și al existenței Eului, ci și un factor care îl susține.

Convingerile, ca idei adânc implantate în structura personalității conferă orientarea valorică de durată acesteia, statornicie și consistență.

Idealul devine o valoare personală care motivează comportamentul, orientează întreaga existență. Sensul și semnificația vieții conturează direcția spre care se orientează o persoană, scopul vieții este valoarea personală supremă. Modelul de viață reprezintă o adevărată forță spirituală a personalității.

Concepția despre lume și viață reprezintă o structură motivațională globală, cu rol strategic în orientarea comportamentului.

Formele motivației pot constitui o pârghie importantă în formarea și dezvoltarea unor trăsături de personalitate. Alternarea și ponderarea, chibzuința acestor forme pot avea efecte pozitive, în timp ce unilateralizarea și abuzul în utilizarea uneia din ele provoacă efecte opuse ; deci este recomandată utilizarea lor diferențiată, în concordanță cu specificul situației, cu vârsta subiectului, cu particularitățile personalității sale.

Optimismul motivațional poate fi un factor cu influențe importante în dezvoltarea personalității. Performanțele înalte care sunt obținute și cu aportul motivației optime contribuie la creșterea încrederii în forțele proprii, la mărirea gradului de implicare în activități și, prin acestea, contribuie la dezvoltarea multor funcții și elemente ale personalității. Invers, neconcordanța dintre intensitatea motivației și sarcină, conducând la eșec se poate solda (mai ales dacă eșecurile sunt repetate) cu apariția unor complexe dăunătoare personalității. Analog, nivelul de aspirație sprijină sau împiedică dinamica personalității.

Blocurile (unitare) din structura personalității sunt sprijinite în formarea și dezvoltarea lor de structuri motivaționale corespondente : latura biologică a personalității este dinamizată de trebuințele primare, latura socială de trebuințele secundare, de convingeri și idealuri, latura valorică este sprijinită de complexul motivațional al convingerilor și idealurilor. Dar relația nu este o simplă corespondență de la un element al motivației la un element al personalității ; astfel, la configurarea piramidei caracteriale participă, deopotrivă convingeri și idealuri, motive și interese.

5.1.2. Teorii ale motivației

Indiferent că se discută la nivel național sau idividual, motivația este implicată în îndeplinirea sarcinilor, fiind factorul central al activității umane [Roberts G, Motivation în sport and exercice, Human Kinetics Books, Chave Baign, Illinois, SUA, 1992]

Din importanța pe care o are și din atenția de care s-a bucurat din partea cercetătorilor a rezultat o literatură bogată privind motivația. Teorii avansate în acest sens sunt foarte diferite, ele făcând apel la înnăscut sau la situație, ori plasează forța de impulsie în interiorul său exteriorul persoanei. Având în vedere amploarea subiectului și importanța deosebită pentru activitatea sportivă găsim necesară o sumară trecere în revistă a câtorva dintre teoriile motivației. Astfel :

– teoriile personaliste sau teoriile instinctului, ce se sprijină pe termenii de « instinct » sau « pulsare » și estetice;

– teoriile situaționiste, care plasează în centrul subiectului « situația ».

Poziția interacționistă, potrivit căreia individul este considerat numai în raport cu mediul său, fie acesta mai îndepărtat sau mai apropiat, afectiv, social sau profesional. Din punct de vedere interacționist, conduita individului, considerat deci numai în raport cu situația este studiată pe parcursul răspunsurilor, adică și din lumină biologicului, cadrul metodologic lărgindu-se printr-o « analiză sistematică » și o confruntare dintre diferite « sisteme » în cadrul unei « dinamici »[Thomas R.- L’environnement dând la psychologie du sport de haut niveau, Presses Universitaires de France, 1987]

Cunoașterea teoriilor motivației ne permite să aplicăm mai bine în practică acest concept la sportivi și să deducem unele modalități concrete de intensificare a motivației.

Rolul important al motivației în îndeplinirea sarcinilor și obținerea performanțelor este unul pozitiv, dar nu trebuie absolutizat.

G. Roberts afirma că « pentru o mai bună înțelegere a comportamentelor de realizare, cercetătorii trebuie să recunoască multiple scopuri ale acțiunii ». Schema exprimă părerea lui G Roberts privind dinamica motivației în sport.[G. Roberts – Motivation în Sport and Exercice, Human Kinetics Books Champaign, Illinois, SUA,1992]

Dintre teoriile din această categorie vom trata teoria ierarhiei nevoilor după Abraham Maslow și teoria ERG al lui Alderfer.

Abraham Maslow a fost un psiholog care a dezvoltat o teorie generală a nevoilor umane. După Maslow, ființele au cinci seturi de nevoi, care sunt aranjate într-o ierarhie începând cu cele mai de bază și imperative.

-Nevoi fiziologice. Aceste nevoi trebuiesc satisfăcute pentru ca persoană să poată supraviețui și privesc hrana, apa, oxigenul, adăpostul.

-Nevoi de siguranță – nevoi de stabilitate, securitate, mediu ordonat și structurat.

Aceste nevoi în educația fizică și sport ar putea fi satisfăcute prin condiții de lucru optime (sală de sport, teren, materiale, adică dotarea materială) – regulemente corecte – pentru un sportiv de performanță, siguranța locului în echipă etc.

– Nevoi de apartenență – includ acele nevoi de interacțiune socială, afecțiune, dragoste, companie, prietenie. Specific educației fizice și sportului ar fi munca în echipă, fair-play-ul în joc etc.

-Nevoi de stimă – nevoia sentimentului de a fi competent, puternic și încrezător – precum și recunoașterea acestora din partea celorlalți. Ex.: premii – câștigarea unor concursuri – recunoașterea valorii.

– Nevoi de auto-realizare (autoimplinire)

Sunt cele mai greu de definit. Ele implică dorința de dezvoltare a potențialului real al unei persoane până la posibilitățile lui maxime.

Maslow sugerează că oamenii care își satisfac aceste nevoi, au percepții clare asupra realității, se accepta pe ei înșiși și pe ceilalți și sunt independenți, creativi, apreciativi cu lumea din jur. Ex. : postul în echipă (titular) – progresul personal.

Privind ierarhia nevoilor, Maslow susține următoarele:

-o nevoie satisfăcuta nu mai reprezintă o sursă de motivare eficace.

-nevoile de auto-realizare nu sunt niciodată satisfăcute în întregime și își păstrează mereu forța motivațională.

-nevoia dominantă condiționează comportamentul omului.

Teoria ERG a lui Alderfer

Alderfer propune o modificare a teoriei ierarhiei nevoilor. Teoria sa reorganizează cele cinci categorii de nevoi umane identificate de Maslow în trei categorii, astfel:

-nevoie de existență – acestea includ nevoile fiziologice (foame, sete) și nevoi de protecție împotriva pericolelor fizice; și corespund nevoilor de ordin inferior din ierarhia lui Maslow;

-nevoi relaționale – cuprind nevoile sociale și de afiliere ca și nevoile de respect din partea celorlalți;

-nevoi de dezvoltare – includ nevoile de realizare a propriului potențial și corespund nevoilor de auto-împlinire din ierarhia lui Maslow dar și părți din nevoile de stimă care implică responsabilități dar și autonomie.

Teoria propusă de Adelfer are puncte comune dar și diferențe față de modelul motivațional al lui Maslow.

5.2. Formele motivației

Sfera motivaționala, reflectând dependența individului de mediul extern se subordonează deopotrivă principiului determinismului (ea constituindu-se filogenetic și ontogenetic în cadrul interacțiunii organismului cu factorii obiectivi externi) și legii dezvoltării (pe măsură ce se trece de la o treaptă a evoluție la alta, se produce o diferențiere, diversificare și complicare a stărilor de necesitate, a formelor și tipurilor de motivare). Rezultă astfel că, la nivelul omului motivația atinge cel mai înalt grad de dezvoltare și cea mai complexă organizare [ M. Zlate – Introducere în psihologie, București, 1994]

Distingem astfel mai multe forme structurale ale motivației : trebuințele, interesele, idealurile, convingerile.

5.2.1. Trebuințele

Structuri motivaționale bazale și fundamentale ale personalității, trebuințele sunt adevărate forțe motrice care semnalizează cerințele de reechilibrare ale omului. Ele sunt de fapt “stări ale unei persoane care resimte o lipsă” (N. Sillamy 1996), reprezentând echilibrul biopsihosocial al acesteia.

Având un rol deosebit în asigurarea integrității fizice, psihice și sociale a individului, trebuințele au făcut obiectul mai multor cercetări în urma cărora au rezultat clasificări, structuri diferite. H. Maslow împarte trebuințele în cinci categorii, în funcție de nevoile individului, rezultând în final o piramidă, la baza căreia stau trebuințele biologice.

“Pe baza acestei piramide putem explica înlănțuirea trebuințelor, trecerea de la unele la altele, înlocuirea unora cu altele, reușind să înțelegem mai bine însăși conduita individului” (P. Popescu-Neveanu 1991).

Fig. PIRAMIDA TREBUINȚELOR (după H. Maslow)

Așa cum este și firesc, satisfacerea trebuințelor duce automat la reducerea tensiunilor, iar nesatisfacerea lor o anumită perioadă de timp poate pune în pericol chiar existența fizică și psihică a individului. Referindu-ne la activitatea sportivă, din acest punct de vedere, ea poate fi continuată sau abandonată, în funcție de satisfacerea sau nu a nevoilor personale.

Trebuințele sunt structurile motivaționale cel mai puternic integrate și consolidate în profilul personalității. Ele reflactă cel mai direct și, în același timp cel mai intens, dependența echilibrului biopsihosocial al omului de condițiile mediului extern. Ele reprezintă forța motrice cea mai puternică a activității și comportamentului. Nesatisfacerea lor timp îndelungat periclitează însăși existența individului.

După conținutul lor reflectoriu, ca și după geneză, trebuințele se împart în primare și secundare.

Cele primare sunt legate de asigurarea integrității structurale și funcționale a organismului, având un caracter înnăscut. În cadrul lor se delimitează trebuințele biologice (de foame, de sete) și trebuințele fiziologice (de mișcare, de relaxare-descărcare). Deși înnăscute, trebuințele primare ale omului sunt puternic influențate și modelate de mediul socio-cultural.

Trebuințele secundare se elaborează în cursul vieții individului sub influența mediului social. Ele pot fi materiale, spirituale și sociale.

Trebuința are două laturi :

– o latură obiectivă, care rezidă în starea reală de necesitate a individuluiș

– o latură subiectivă, care constă în reflectarea și trăirea în plan psihic a stării reale de necesitate.

În mod normal, între cele două laturi există o unitate funcțională optimă, ceea ce asigură defășurarea adecvată a activității și conduitei. La anumite perioade de timp, în echilibrul biopsihosocial al individului apar anumite oscilații care atestă instalarea obiectivă a unei stări de necesitate. Semnalele emise de această stare ajung la centrii corticali, se transformă în senzații și trăiri emoționale adecvate, luând naștere motivul propriu-zis. În virtutea celor două funcții ale sale menționate mai sus, motivul asigură efectuarea comportamentului corespunzător de satisfacere. Diminuarea sau reducerea stării obiective de necesitate atrage după sine și stingerea senzației și trăiri subiective corespunzătoare [M. Zlate – Introducere în psihologie, Casa de Editura și Presă « Șansa S.r.l. », București,1994]

Referindu-ne la activitatea sportivă din acest punct de vedere, ea poate fi continuată sau abandonată în funcție de satifacea sau nu a nevoilor personale.

5.2.2. Interesele

Interesele sunt formațiuni motivaționale mai complexe decât trebuințele și motivele. Ele reprezintă « orientări selective, relativ stabile și active spre anumite domenii de activitate » [P.Popescu-Neveanu, Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978]

Exprimate prin raporturi corespunzătoare între cerințele interne, tendințele subiectului și o serie de obiecte și acțiuni, interesele orientează activ și din proprie inițiativă subiectul spre obiectele sau acțiunile respective, acestea constituindu-se în valențe major satisfăcătoare.

Existența interesului în corelație cu motivul este condiția principală a formării unei atitudini pozitive față de activitate și spre o continuă perfecționare.

În activitatea sportivă interesele au o importanță deosebită, ducând la apropierea subiectului tot mai mult de nivelul performanțelor superioare, la dorința transformării eforturilor neobișnuite în unele obișnuite, la afirmarea de sine.

Prin specificul său, sportul oferă celor care îl practică ocazia de a cunoaște posibilitățile proprii și ale celorlalți, de a se depăși și perfecționa.

Afirmarea, izvorâtă din « nevoia de a se face acceptat, de a primi un rang în colectivitate, nevoia de a fi aprobat, nevoia de prestigiu »[Epuran M., Compendiu de psihologie pentru antrenori, Editura Sport-Turism, București,1980] constituie unul dintre principalele motive ale activității sportive, de aici și interesul pentru competiții, singura modalitate de satisfacere a acestei trebuințe.

În structura lor internă sunt incluse atât elemente informational-cognitive, cât și elemente afective și voliționale.

Fluctuația exagerată a intereselor duce la împrăștiere și superficialitate, individul nereușind să finalizeze la nivelul cerut nici una din ele.

Rolul esențial în structurarea și consolidarea intereselor revine activității. Modul în care este organizată activitatea – de joc, de învățare, de muncă, sportivă – și cum se introduce individul în sfera ei este hotărâtor pentru dezvoltarea intereselor corespunzătoare.

Prezența cât mai multor interese îmbogățește viața spirituală a persoanei și constituie o garanție a obținerii unor performanțe ridicate în activitate.

5.2.3. Idealurile

Idealurile sunt sisteme de idei sau imagini semnificative care subordonează și reglează toate celelalte tendințe ale omului, care îi dirijează întreaga conduită și viață. Din punct de vedere psihologic, ele presupun o înaltă generalizare a cunoștințelor omului, o puternică adeziune afectivă, o mare capacitate de orientare a conduitei.

Cercetările în psihologie au pus în evidență prezența în structura idealului a următoarelor componente:

– sensul și semnificația vieții, dependente de condițiile vieții sociale;

– scopul vieții, care presupune acțiunea orientată spre atingerea a ceva, implicând o componentă intelectual-voluntară și una anxiologică ;

– modelul de viață, care se elaborează în legătură cu celelalte, fiind o concretizare, o reprezentare tipică a lor [Zlate M. – Introducere în psihologie, Casa de Cultură și Presă, București ,1994].

Fiecare se raportează la un sistem de valori, iar de modul în care se face evaluarea de sine depinde în ultimă instanță stabilirea scopurilor, a sarcinilor și , deci, a aspirațiilor pentru viitor.

Aspirația este definită ca fiind o « năzuință, o structură motivațională finalistă, tendința conștientizată cu o cotă valorică crescută de performanță și autorealizare ». Fiind « un ansamblu de forțe sau tendințe ce izvorăsc din motivația în creștere, aspirația reunește motivul și scopul, ea fiind generatoare de progres și ducând în final la o schimbare de stare, la o poziție superioară într-o scară verticală de valori. [P.Popescu Neveanu – Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978]

Un rol deosebit în dinamica aspirațiilor revine cunoașterii de sine, estimării posibilităților de realizare, experienței acumulate și modelelor adoptate. În directă interdependență cu acestea se situează nivelul de aspirație, care, de regulă este situat puțin peste posibilitățile momentului, astfel încât efectul să fie pozitiv.

« Nivelul de aspirație se definește după scopul ideal pe care subiectul ar dori să îl atingă într-o anumită activitate în care este angajat, pentru a se simți satisfăcut. Nivelul de aspirație traduce în special idealul propriei persoane, modul în care ea ar dori să fie »[Epuran M.- Modelarea conduitei sportive, Editura Sport-Turism, București, 1993].

Idealul « ca ceva ce nu există, dar ar putea fi, ca motiv central al existenței, ca opțiune valorică, programatică de viață, ca stea călăuzitoare, reprezintă o adevărată forță spirituală pentru individ. »[P.Popescu Neveanu – Curs de psihologie generală, Litografia Universității, București, 1977].

Reprezentând proiecții ale individului în sisteme de imagini și idei, înglobând atât existența proprie, cât și pe cea a semenilor, idealul devine o problemă personală care motivează comportamentul.

Prin prisma proiectării într-un viitor ipotetic aspirația ține de « eul » ideal. Pentru atingerea acestuia, individul este direct interesat, atât în viața de zi cu zi, cât și în sport.

În sport dorința de reușită și autorealizare este mai evidentă, mai ușor de sesizat datorită comportării celor aflați în competiție. Realizarea și autorealizarea sunt legate de imaginea de sine și de modelul campionului.[Thomas R. – Psychologie du sport…Que sais-je, nr.2110, P.U.F, 1983]

Aspirațiile, părți componente ale motivației și deci ale sistemului atitudinal sunt în directă legătură cu experiența acumulată, posibilitățile evaluate corect, interesele și mediul social în care se dezvoltă personalitatea sportivului respectiv.

5.2.4. Convingerile

Convingerile reprezintă idei adânc implantate în structura personalității asociate cu trăirile emoționale tonice, mobilizatoare, care impulsionează spre acțiune. Ele implică cunoașterea, dar și valorizarea, aprecierea. Convingerea este o idee-forță, idee-valoare, pe care individul și-o apără și care, la rândul ei, dă consistență și finalitate pregnantă conduitei.

Sistemul ideilor, teoriilor, convingerilor se sintetizează într-o altă formă motivațională generală, care este concepția despre lume și viață [Zlate M. – Educație și personalitate].

Forme ale motivației în activitatea sportivă

S-a încercat o grupare a motivelor necesare activităților corporale în general și a activității sportive în special în trei categorii (M. Epuran, V. Horghidan, „Psihologia educaței fizice”, 1984):

1. Prima categorie – Formele înnăscute, dintre care:

Trebuința de mișcare a cărei satisfacere asigură deplasarea psihofizică a individului, este una dintre cele mai importante pentru activitatea sportivă, bazată pe comportamentul motric. Ea se manifestă mai intens și mai divers în primele perioade ale vieții (copilărie și adolescență).

Impulsul dinamic generat de această trebuință capătă în adolescență o anumită organizare, integrându-se în structura comportamentului persoanei și manifestându-se în forme care din punct de vedere social au o anumită valoare. De la manifestările de tip motric, de joc, la manifestările de timp sportiv distanța este mare, dar impulsul dinamic își păstreză impetuozitatea, astfel încât nevoia și dorința de mișcare, constituie un factor important, prezent la toți cei care au obținut și obțin performanțe înalte în activitatea sportivă.

2. A doua categorie cuprinde acele forme care deși sunt bazate pe factorii nativi își capăta dimensiunea pentru fiecare individ numai într-o anumită conjunctură socială – educațională.

– emulația,

– trebuința de autocunoaștere de autoeducare,

– simțul riscului și al aventurii.

Aceste două categorii cuprind factorii motivaționali de bază care direcționează tânărul spre practicarea sistemetică a educației fizice și a unui sport spre specializare și consacrare, succesul depinzând desigur și de alți factori ca: aptitudinile specifice și atitudinile favorabile.

3. A treia categorie cuprinde factorii motivaționali dobândiți în urma practicării sportului.

Stereotipiile formate în această activitate crează prin generalizare obișnuința de mișcare, tendința spre realizarea sistematică, organizată a mișcării, capabilă să mobilizeze persoana în mod susținut pentru practicarea exercițiilor fizice.

În educația fizică și sport ca dealtfel în orice activitate, motivația va influența atât dinamica procesului de învățare cât și nivelul performanței la care se ajunge.

Particularitățile structurii motivaționale nu sunt la elev, student, sportiv aceleași pe toată perioada activității. Permanent apar motive noi de acțiune și mai ales se restructurează ierarhia motivelor. Structura acestei variabile interne condiționează atât procesul de formare și perfecționare a deprinderilor și priceperilor motrice cât și particularitățile folosirii lor, chiar și atunci când se caractrerizează printr-un înalt nivel de măiestrie.

Practicarea constantă a unui sport creează o stare de bine și crește respectul de sine. Corpul se modelează frumos, aspectul fizic devine unul mult mai plăcut și astfel, imaginea de sine se îmbunătățește considerabil. Aspectul exterior al unui corp potrivit tiparelor (în raport cu particularitățile de vârstă și de sex), generează satisfacție și mulțumire de sine, impulsionând permanent individul spre programele de exerciții fizice.

5.3. Motivația în activitatea de educație fizică și sport

Motivația reprezintă unul din factorii importanți ai angajării elevului, studentului, sportivului în activitatea de educație fizică și sport, condiționând reușitele sau eșecurile subiecților, având un rol echivalent cu cel al aptitudinilor pentru realizarea succesului.

Învățarea în educație fizică și sport a fost abordată și în raport cu motivația care, după unii autori, are ca variabilă „forța de învățare, o importanță echivalentă cu cea a aptitudinilor” (Pesquie) M. Epuran, „Psihologia educației fizice”.

Motivația pentru sport are multiple aspecte datorită atât faptului că însuși sportul se diferențiază pe niveluri de performanță,cât și faptului că el este pacticat de indivizi de diferite vârste și în condiții diferite de mediu geographic și cultural. Individul este stimulat simultan de mai multe motive,multe dintre ele schimbându-se pe parcursul anilor sau chiar a unui singur an.

Motivația acțiunii sportive se impune ca o expresie logică a dinamicii conduitei și personalității sportivului. Consecvenți unei asemenea concepții ne situăm de la început pe poziția considerării principalilor factori motivaționali drept structuri cu o relativă consistență și stabilitate în viața și activitatea celor ce practică un sport.

Reglatorii motivaționali și componentele motivaționale ale personalității sunt stări calitativ distincte care se elaborează atât în cadrul evoluției individului în mediul familial, școlar și social, cât mai ales în cel al interacțiunii lui cu situațiile problematice pe care sportul, antrenorul său publicul le creează și ierarhizează progresiv. Întreaga constelație motivațională a sportivului se află în strânsă conexiune cu situațiile concrete de viață. Ele condiționează adesea efectul acțiunilor de pregătire și formare pe termen lung său scurt.

Dirijarea comportamentului sportivului presupune o cunoaștere profundă a calității factorilor subiectivi, a conținutului și a condițiilor specifice de manifestare a sferei motivaționale în perioada inițierii și formării sportivului.

Ceea ce este important din teoria și practica motivației pentru activitatea sportivă poate fi concretizat în câteva repere :

– surprinderea nu numai a mobilurilor interne sau externe ce declanșează o dorință, o atracție, un interes pentru practicarea unui sport, cât mai ales « caracterul de mobilizare și angajare a potențialului psihic în practicarea unei ramuri de sport cu reușită, conform standardelor programate și așteptate, precum și de implicare, organizare și autoreglare optimă a personalității sportivului în funcție de presiunile mediului existent »[I. Neacșu – Motivație și învățare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978]

înțelegerea motivației pentru sport ca factor ce determină intern acțiuni ale sportivului, motivația reprezentând tocmai « raportul unui act cu motivele care îl determină și care, alături de aptitudine este variabila cea mai importantă a randamentului »[V. Prelici – Performanța sportivă, personalitate, selecție, Editura Facla, Timișoara, 1980]

înțelegerea și stăpânirea corectă a uneia din funcțiile fundamentale ale motivației în activitatea sportivă, anume funcția de activare a a conduitei. O analiză a semnificației modelului metodologic al activării este extrem de importantă în sfera activității sportive. Astfel, există variate niveluri ale stării de activare motivațională, proprii fiecărui sport și fiecărui sportiv, strâns corelate stărilor cognitive, afective și volitive a căror variație este în funcție de : calitatea simulativă sau inhibitivă a situației, gradul de dificultate a acțiunilor care trebuie executate de sportiv, indicii de pregătire a sportivului pentru activitatea specifică ; indici de manifestare a funcțiunilor care pot tulbura activitatea, cum sunt acuitatea vizuală, simțul distanței, timpul de reactivitate. Nivelurile de performanța sunt corelate cu cele de activare, hipoactivare, normală și hiperactivare, fiind influențate de factori sociali care, la rândul lor, influențează semnificativ atât performanța partenerilor de joc, cât și pe cea a adversarilor. Efectele asupra comportamentului sunt adesea evidente : se înrăutățește calitatea unei mișcări sau acțiuni care nu sunt bine însușite sau care necesită precizie.

înțelegerea motivației sportive drept o stare deosebită a personalității sportivului, care se formează ca urmare a corelării de către acesta a propriilor necesități și posibilități cu obiectul activității sportive, ceea ce constituie baza necesară pentru fixarea și realizarea obiectivelor, a obținerii unui rezultat sportiv maxim în momentul respectiv [R.A. Piloian, N.F. Puzenkov, citat de I. Neacșu și M. Ene în lucrarea Educație și autoeducație în formarea personalității sportive, Editura Sport-Turism, București, 1987]

Pshihodiagnoza practicată în sfera problematicii motivației și motivațiilor din domeniul activităților sportive are specificitatea sa. Metodologia utilizată în determinarea structurilor motivaționale – de la observația fracționată sau distributivă, directă sau indirectă, intensivă sau extensivă, la ancheta (în special chestionarul de opinii și atitudini), de la experimentul constatativ, ameliorativ, la studiul performanțelor atinse, de la analiza studiilor de caz la discuțiile dirijate, până la cele mai rafinate instumente de determinare, prelucrare și apreciere calitativă – este strâns legată de experiența cercetătorului, de priceperea lui în a surprinde semnificativul, de a vedea dincolo de simulările conduitelor de răspuns conformist, de a corela informații aparent disparate.

Motivele practicării exercițiilor fizice și sportului sunt complexe și exprimă unitatea și diversitatea personalității fiecărui subiect. De aceea este mai potrivit să vorbim de un complex de structuri factoriale.

Motivele ce influențează conduita sportivilor sunt diverse, dar ele pot fi subsumate satisfacției deosebite trăite ca urmare a activității sportive trăite. Principalele motive care îi determină pe tineri să practice exrcițiile fizice sunt:

a. afirmarea de sine, considerată drept ax motivațional central al conduitei sportive. Activitatea sportivă răspunde unor imperative ale trebuinței de autoafirmare, anume : nevoia de a se face acceptată, nevoia de a primi un rang într-o colectivitate, nevoia de a fi aprobat, nevoia de prestigiu;

b. tendința de afiliere socială, cea mai simplă formă de manifestare a nevoii obiective de afiliere în raport cu un grup social este căutarea contactului uman care, în sport, se realizează atât în cadrul echipei, cât și în cadrul competiției. O altă formă a tendinței de afiliere este căutarea grupului, dorința de integrare și de a juca un anumit rol în cadrul colectivului, tendințî safisfăcută tot mai adesea de activitățile sportive. O a treia formă sub care se manifestă tendințele sociale se referă la nevoia de integrare în cadrul instituțional în care se desfășoară activitatea sportivă : instituții sau cluburi ce impun respectarea regulamentelor, normelor, a standardelor și apărarea prestigiului acelei instituții.

c. interesul pentru competiții

Acesta cuprinde o serie de subcomponente, cum ar fi : nevoia de a-și măsura propria valoare prin comparație cu performanțele altora, nevoia de succes, nevoia de a trăi tensiunea competiției.

d. dorința de a câștiga

Este unul din factorii principali ai complexului motivațional. Ea poate fi d divizată la rândul său într-o serie de subcomponente : dorința de glorie, de faimă, de recompense materiale, afirmare de sine, aspirația de a se realiza, de a se descoperi pe sine și de a se autodepăși, nevoia de dominarea altora, ca urmare a practicării unui sport, nevoia de compensație .

e. aspirația de a deveni sportiv fruntaș

Componentele care formează această pârghie motivațională majoră sunt diferite : tendințe legate de autoafirmare, interese materiale, dorința de a câștiga, influența altor campioni care devin modele de urmat.

f. căutarea compensației

Afirmarea de sine capătă în anumite situații aspectul unei căutări compensatorii. Se disting în principal trei mari tipuri de activități compensatorii : compensația de completare și echilibrare , compensația de depășire a inferiorității, compensația de substituire ce orientează spre sport în absența rezultatelor în alte domenii.

g. nevoia de mișcare

Este deosebit de importantă în complexul factorilor cu valoare de motivare a activității sportive. Actul motric oferă satisfacții directe prin el însuși datorită stimulării forței, vitezei, agilității, cât și datorită posibilității pe care o are sportivul de a-și consuma într-o manieră acceptabilă energia disponibilă.

h. combativitatea și agresivitatea

Cele două tendințe nu sunt identice. Agresivitatea este o tendință distructivă, o reacție violentă la frustrație, manifestată frecvent prin conduite necontrolate de furie și brutalitate. Combativitatea este aspectul activ-constructiv al dorinței de a lupta. Sentimentul care o animă este pozitiv, iar gândirea sportivului se caracterizează prin luciditate.

i. gustul riscului

Neprevăzutul joacă un rol esențial în declanșarea motivației sportivului. Mobilizarea în ultimul moment, când nu mai este nimic de pierdut, a resurselor fizice, tehnice și psihologice încununează nu de puține ori eforturile sportivului cu un succes neașteptat. Ce poate fi mai atractiv și mai spectaculos decât răsturnarea unui scor ? Gustul riscului și tendințele de autoafirmare sunt caracteristice anumitor structuri de personalitate.[I. Neacșu, M. Ene – Educație și autoeducație în formarea personalității sportive, Editura Sport-Turism, București, 1987].

Principalii vectori ai motivației sportive au fost conturați de I. Holdevici și E.Horghidan prin următoarea schemă :

tendințe sociale tendințe legate de

autoafirmarea eului

– identificarea cu modelul – nevoia de autoafirmare

– nevoia de statut – nevoia de succes

– nevoia de autofiliere la grup – nevoia de aprobare

– nevoia de întrecere – dorința de autoperfecționare

– nevoia de a se compara cu alții – compensarea inferiorității

Tendințe înnăscute Interesul pentru activitatea

sportivă de performanță

– tendința de mișcare – curiozitate

– tendințe ludice – dorința de a deveni sportiv

– tendințe agresive – dorința de a deveni campion

nota

lauda

dojană

obligativitatea participării

Fig.-. Structura motivației pentru educație fizică și sport Sursă: M. Epuran, Psihologia educației fizice, 1984, p.70

5.4. Rolul motivației în reglarea comportamentului