EDUCAȚIA FEMEII ÎN VIZIUNEA FERICITULUI IERONIM [606491]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ISTORIE
Departamentul de Istorie Universală și Relații Internaționale
EDUCAȚIA FEMEII ÎN VIZIUNEA FERICITULUI IERONIM
Coordonator,
Lect. Dr. Liviu Damian
Absolvent: [anonimizat] 2016
1

CUPRINS
Argument………………………………………………………………………………………………….3
Introducere………………………………………………………………………………………………..
Capitol metodologic…………………………………………………………………………………..
Cap. 1 Istoria educației în antichitatea târzie……………………………………………..7
1.1Educația la greci……………………………………………………………9
1.2Educația la romani………………………………………………………..19
1.3 Educația la evrei …………………………………………………………..
Cap. 2 Concepția despre educație la Ieronim………………………………………………
2.1 Educația păgână……………………………………………………………….
2.2 Educația creștină……………………………………………………………..
Cap. 3 Educația, familia și problema „gender”-ului ………………………………………..
3.1 Bărbatul……………………………………………………………………….
3.2 Femeia…………………………………………………………………………….
3.3 Copilul………………………………………………………………………………………….
3.4 Țelul educației în concepția creștină a lui Ieronim……………………………………
Evaluarea implicațiilor educației creștine pentru vremea lui Ieronim și c oncluzii………
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………..
2

Argument
Fericitul Ieronim concepe un program de educație pentru două dintre discipolele sale,
Paula și Pacatula. Se pot identifica în cadrul acestuia un conținut orientat spre educația
intelectuală, câțiva factori ai acesteia, dar și diverse metode pedagogice la care apelează
cărturarul. Învățământul pe care îl vizează Ieronim pentru micuța Paula este predominant de
tip ascetic. El se adresează, de fapt, unei viitoare maici. În esență, educarea Paulei și a
Pacatulei se bazează pe studiul Sfintei Scripturi, dar și pe cel al scrierilor ai căror autori sunt
Părinții Bisericii. Studiul Bibliei trebuie să fie asociat cu acela al cărții psalmilor, cu lectura
personală (lectio) și cu rugăciunea ( oratio). Ieronim exclude literatura și artele profane din
programul educațional al micuței Paula.
Programul de educație elementară conceput de către acesta pentru discipola sa este în
general în acord cu principiile pedagogiei grecești și, mai ales, cu ale celei romane. Procesul
de învățare al Paulei trebuie să pornească de la noțiunile de bază și să se deplaseze către cele
complexe, urmând tiparul de la element la compozit. Este esențial ca Paula să învețe să
citească întâi literele, apoi silabele, cuvinte izolate, propoziții; abia apoi ea poate trece la texte
în întregime. Fericitul Ieronim utilizează o pedagogie mai puțin brutală, asociind învățatul
literelor cu un joc simplu, de exemplu. Programul de studiu trebuie să fie adaptat, atât din
punctul de vedere al cantității, cât și din cel al conținutului, la vârsta foarte fragedă a Paulei
astfel încât ea să nu dezvolte un sentiment de ură față de acest proces al educării.
3

Introducere
Fericitul Ieronim și-a definit existența prin simbioza dintre credința nestrămutată și o
cultură solidă, devenind un erudit cunoscut pentru contribuția sa considerabilă în ceea ce
privește textul biblic al Italiei pe care, în urma revizuirii, îl transformă în vestita versiune
latină a Sfintei Scripturi, numită Vulgata, dar și pentru numeroasele traduceri din Origen,
Eusebiu, Didim, Pahomie. Operele sale sunt și de natură exegetică, istorică sau dogmatico-
polemică, realizează și trei biografii, numeroase omilii. Corespondența sa, însă, impresionează
prin surprinderea sub semnul logosului atât a esteticului, căci scrisorile sale au valoare
literară, cât și a învățăturilor desprinse din subiecte variate, atingând prin eclectism, armonia.
Epistolele Fericitului Ieronim nu rămân doar la statutul de documente personale, încărcate de
trăire individuală și fragmentară, ci problematizează, exemplifică și evidențiază aspecte
esențiale, vădind un caracter ascetic, polemico-apologetic și didactic.
În vremea lui Ieronim, școlile monastice s-au dezvoltat în concomitent cu mănăstirile
creștine. Există informații despre modul în care Fericitul Ieronim a fost ales pentru a oferi
îndrumare unei grupări de femei nobile din Roma. El a devenit călăuzitorul intelectual și
spiritual al acestor femei, fiind primele din regiune care au adoptat viața monahală, în
perioada în care începuse proiectul ce îl va consacra în posteritate, traducerea Vulgata a
Bibliei. Modelul pe care l-au ales pentru a-și contura destinele a fost reprezentat de părinții
din pustie. Pe parcursul formării lor, femeile din Roma s-au ocupat de studiul Sfintei
Scripturi, iar Fericitul Ieronim le-a însoțit în procesul învățării limbii ebraice, de care ele
aveau nevoie pentru rostirea psalmilor în forma originală. Împreună cu mentorul ales, acestea
au fondat în Betleem o mănăstire dublă, menită să îi sprijine pe toți cei care doreau să își
dedice existența preamăririi lui Dumnezeu.
Perspectiva Fericitului Ieronim dovedește o mentalitate formată în spiritul erudiției și
înțelepciunii. El considera femeile ca fiind situate pe aceeași treaptă cu bărbații în ceea ce
privește capacitatea lor de a-și asuma o viață monastică, deoarece acestea se puteau preta la
studiul intelectual minuțios al Bibliei și al teologiei, dar și la simplitatea acestui fel de trai, de
tip ascetic. Un exemplu sugestiv îl reprezintă o văduvă mai bătrână decât Fericitul Ieronim,
Marcella, care a ales să își dedice existența slăvirii lui Dumnezeu, practicilor ascetice și
studiului Scripturii, izolându-se pe Colina Aventină din Roma. În comunitatea ei se aflau și
alte femei care aveau același ideal: Albina, Asella, Marcellina, Felicita, Blaesilla și Sfânta
4

Eustochium.
O altă membră din comunitatea Marcellei, mai tânără decât Fericitul Ieronim cu 16
ani, Sfânta Paula (347-404) a fost destinatară a unui număr impresionant de scrisori din partea
celui care i-a devenit părinte spiritual. Comunicarea epistolară dintre cei doi s-a dovedit a fi
extrem de importantă, căci în urma solicitărilor Paulei, Ieronim dezvoltă anumite subiecte
esențiale pentru formarea în spiritul monastic. Despre probleme de natură teologică și
lingvistică, acesta scrie șaisprezece scrisori, însă pentru a-i susține aprofundarea studiului, îi
împrumută și cărți din biblioteca sa, căci era vădit interesul ei pentru lectura din domeniul
exegezei. Și în privința ebraicei Paula s-a bucurat de informații din partea îndrumătorului său,
deoarece el îi oferea explicații detaliate despre numele ebraice ale lui Dumnezeu, despre
termeni precum „aleluia”, „amin”, „maranatha”, „selah”, „ephod”, „teraphim”, dar se ocupa și
de instruirea ei referindu-se la sfera lingvistică a acestei limbi. Nu a omis nici discuțiile
privitoare la ereziile montanismului și novațianismului, care sunt doctrine mistice religioase
ce pot afecta sufletele naive, insuficient educate în spiritul creștin. A interpretat, de asemenea,
pentru Paula într-o scrisoare întregul Psalm 127.
O altă femeie pe care Fericitul Ieronim a apreciat-o pentru erudiția sa a fost Melania
cea Bătrână, despre care spunea că era desăvârșită în tradiția greacă și latină a comentariilor
biblice, prin exercițiul lecturii și relecturii, subiect pe care a acceptat să-l predea numai după
ce s-a simțit cu adevărat pregătită. Faptul că le percepea pe femei ca fiind riguros educate
reiese cu ușurință din epistolele sale. Tocmai din această considerație a și acceptat să răspundă
întrebărilor care îi erau adresate deopotrivă de către acestea, dar și de către bărbați, cu privire
la interpretarea Sfintei Scripturi și la anumiți termeni tehnici religioși.
Ieronim a pus la punct și un plan de studii riguros pentru tinerele fete, pe care l-a
întocmit pe baza epistolelor destinate părinților acestora, care făceau parte din vița nobilă. Le
oferea astfel sfaturile dorite pentru a-și orienta copilul spre calea cea dreapta: le indica studiul
conștiincios al Scripturii și al comentariilor biblice. A ales chiar, după ce a redactat un tratat
consistent pe această temă în intervalul 401-402, să îndemne o mamă să își trimită fiica la
mănăstirea dublă fondată în Betleem pentru a fi instruită corespunzător de către el și de către
bunica acesteia, învățata Paula. Șaisprezece ani mai târziu, tânără se afla deja în acel loc,
deprinzând tainele învățămintelor primite.
Programul de educare al Fericitului Ieronim cuprindea metode de învățare pe placul
copiilor, deoarece el propunea, de exemplu, pentru studiul alfabetului un joc atractiv. Deși
5

avea în vedere această latură distractivă pentru a-i incita pe tineri și pentru a-i feri de
respingerea instinctuală pentru tot ce este impus, Ieronim nu neglija seriozitatea și strictețea
necesare pentru ca proiectul său să dea roade. Copii erau nevoiți să învețe pe lângă limba lor
maternă, latina, și limba greacă, dar și să studieze comentariile biblice și chiar să lectureze
Sfânta Scriptură. Fericitul Ieronim propusese un program strict în privința studiului cărților
biblice, selectându-le în funcție de vârsta tinerilor învățăcei. Astfel că le era indicat să înceapă
cu Psalmii, urmând să se axeze pe Evanghelii, dar recomanda amânarea Cântării Cântărilor
până în momentul în care fetele ajungeau la un grad mai mare de maturitate.
Sfaturi asemănătoare au fost precizate de către Ieronim și în epistola în care discuta
aspecte legate de educația Pacatulei, fiica lui Gaudentius.
6

Capitol metodologic
7

Capitolul I
I.1 Educația la greci
Educația primară era ignorată de greci și romani; ei și-au manifestat interesul pentru
instruirea „omului” și nu a „copilului”. Statul se implica în educație doar pe o treaptă
superioară a procesului educațional, susținând doar învățământul superior, iar educația
primară era lăsată pe seama cetățenilor care dispuneau de timp și resurse în acest scop.
Privitor la acest aspect, cuvintele istoricului Marrou sunt lămuritoare: „singura justificare a
copilăriei este aceea de a se depăși pe sine și de a conduce la omul format; nu bebelușul, nici
adolescentul cu mâinile roșii, nici chiar tânărul neliniștit de intrarea sa în viață constituie
obiceiul propriu al educației, ci Omul pur și simplu. Educația nu se ocupă de copil decât
pentru a-l învăța să se depășească”.1
Ideologia prin care grecii antici și-au construit modul de viață și educație se
numește Παιδεία (paideia), iar același istoric considera că ar trebui tradus prin „tratamentul
pe care se cuvine să-l aplici copilului“ cu adăugarea „pentru a face din el un om“2.
În epoca clasică, a polisurilor, educația varia foarte mult de la un stat la altul. Întrucât
cele mai importante polisuri erau Sparta și Atena, atât de diferite din punct de vedere
organizatoric, politic și moral, se poate vorbi despre două modele distincte de educație:
modelul educațional spartan și modelul educațional atenian.
Cetatea Atenei făcea din educație o „armă” puternică pentru formarea unui cetățean
complet, cu o dezvoltare fizică și intelectuală armonioasă. Un tânăr cetățean atenian trebuia să
fie nu doar un bun luptător, ci și un bun administrator al treburilor publice, un bun comerciant,
un artist și, desigur, un excelent gânditor.
Idealul educațional era îmbinarea armonioasă între bine și frumos în sufletul omului,
perfecționarea fizică, intelectuală și artistică a acestuia. Cand atenianul se referă la „formarea
copilului”, este vorba, mai întâi, și în mod esențial, de formarea lui morală. Prin educație s-au
cultivat ideile nobile de patrie și patriotism, de pace și de solidaritate între oameni. Diferența
dintre omul educat si cel needucat era sesizată de Aristotel, care considera că „ Omul educat
diferă de omul needucat așa cum un viu diferă de un mort.”
Tinerii atenieni până la vârsta de 7 ani erau lăsați în sânul familiilor, sarcina educării
lor era încredințată mamelor sau unor educatori sclavi. După această vârstă, educația fetelor
1Marrou vol 1 – pag 342
2Marrou vol 1 pag 341
8

era diferită de cea a băieților; fetele erau lăsate în grija mamei, iar băieții învățau în școli
particulare, sub îndrumarea unor pedagogi. Copiii proveniți din familiile sărace studiau timp
de 3-4 ani materiile elementare: scrisul, aritmetica, literatura, în timp ce copiii familiilor
înstărite studiau aproximativ 10 ani. Tinerii erau îndrumați în cunoașterea mitologiei și a
eroilor legendari, în acest scop studiindu-se „Iliada“ și „Odiseea“ ale lui Homer. De
asemenea, scrierile lui Solon, Eschil, Sofocle, Euripide erau educative prin valorile pe care le
promovau: miturile cetății, relațiile omului cu zeitățile, respectarea legilor și responsabilitățile
civice. De menționat faptul că în viața cotidiană a grecilor, teatrul a reprezentat un spațiu al
culturii, cu un important rol spiritual.
Situația femeii la Atena era fo arte aproape de sclavie. Ea trebuia ,,să vadă cât mai
puțin, să audă cât mai puțin, să întrebe cât mai puțin”, conform spuselor lui Xenofon.
Între 18 și 20 de ani, tinerii urmau o școală militară numită Efebia în care, prin
instrucție, erau pregătiți pentru a fi capabili, la nevoie, să-și apere cetatea. Serviciul militar era
obligatoriu. După terminarea acestui ciclu, cel mai adesea tinerii urmau o formă superioară de
educație, pregătindu-se pentru a intra în viața publică. Se acorda o atenție specială studierii
politicii, oratoriei, cunoașterii logicii și a expunerii argumentate a ideilor și opiniilor proprii.
Educația superioară a tinerilor atenieni era asigurată, în primul rând, de Academia lui
Platon, fondată în Atena, în jurul anului 385 î.Hr. și considerată a fi prima „școală superioară
de politică” din Europa. Școala a fost închisă în 529 d.Hr. din ordinul Împăratului Iustinian,
care a considerat-o a fi un așezământ păgân. Platon considera că matematica este fundamentul
necesar trecerii la gândirea filosofică. Aristotel, discipolul lui Platon, a înființat și el un
Lyceum (Lykeion sau școala peripatetică) în jurul anului 340 î.Hr., tot în Atena, unde se
studiau științele naturii. Aristotel însuși predă aici timp de treisprezece ani, iar Școala sa
ajunge să rivalizeze chiar cu Academia magistrului său. În anul 518 î.Hr., în Creta, se
înființează Școala lui Pitagora, unde se studia știința numerelor și geometria avansată. Aceste
școli au constituit modelul pentru universitățile din zilele noastre.
Tot ceea ce a însemnat Grecia antică: democrație, artă, literatură, teatru, istorie,
arhitectură, medicină, sport, matematică, astronomie, fizică, filosofie, tehnică și strategie
militară, nu ar fi fost niciodată cu putință dacă statul ar fi avut o concepție diferită vis-a-vis de
educația propriilor săi cetățeni. Considerat a fi marele pedagog al grecilor, Socrate afirma că
„educația este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas.”
Modelul educațional spartan este complet diferit de cel atenian, accentul punându-se
9

pe cultivarea valorilor războinice: disciplina și dezvoltarea forței fizice. Rolul de a educa în
spiritul acestor valori îi revenea Statului ; băieții aparțineau familiei până la vârsta de 7 ani,
după care se aflau la dispoziția cetății; ei părăseau casa și familia, fiind concentrați în tabere
militare. Formarea intelectuală a tinerilor spartani era una minimală, ea rezumându-se doar la
cunoștințe de citit și scris, și studierea sumară a poeților și a cântecelor orale, cu scopul
desprinderii unei morale civice exigente.
Pregătirea fizică avea o importanță majoră, fiind una extrem de riguroasă, constând în
practicarea unor exerciții fizice ce depășeau limitele normalului. Băieții care respectau toate
aceste reguli deveneau șefii colegilor lor. Cei care, însă, se dovedeau incapabili să facă față
pregătirii la care erau supuși, își pierdeau toate drepturile politice și trebuiau să îndure tot
restul vieții oprobiul public. Un cetățean al Spartei era considerat a fi „moral” doar dacă
dovedea o supunere necondiționată față de superiori și față de legile și regulamentele
polisului.
Fetele spartane primeau și ele, de la aceeași vârstă fragedă, o educație premilitară, în
rând cu băieții. Se considera că acestea, împreună cu femeile, trebuiau să fie capabile să-și
apere cetatea atunci când bărbații lor erau în campaniile militare. De asemenea, se considera
că numai o femeie puternică și sănătoasă poate naște un copil sănătos și viguros.
Conform legilor statului, privilegiul de „a gândi” aparținea exclusiv „înțelepților
cetății” și aristocrației, restul cetățenilor trebuind doar să le aprobe acestora opiniile și să le
ducă la îndeplinire, în stil militar, ordinele, iar exprimarea părerilor personale, atunci când
totuși „existau”, trebuia să fie sintetică și la obiect.
10

I.2 Educația la romani
În opoziție cu educația specifică Greciei eroice, de tip cavaleresc, se află educația
Romei care era la origine, o educație de țărani.3. Cultura acesteia era dominată de o
aristocrație rurală, de proprietari funciari care-și exploatează direct pământurile. Este vorba,
așadar, de o clasă socială foarte diferită de nobilimea războinică a epopeii homerice.
Latina însăși, apare ca o limba de țărani, multe cuvinte având la origine termeni
tehnici din agricultură4, dar și existența multor clișee rurale, formule proverbiale, întărește
acest lucru.
Trăsătura definitorie a educației romane este faptul că era o educație țărănească,
adaptată cu timpul aristocrației. Multe elemente ale formării tinerilor romani, se regăsesc și
astăzi în mentalul locuitorilor rurali din contemporaneitate, care înseamnă în primul rând,
inițierea progresivă într-un mod de viață tradițional. În lucrarea “Istoria educației în
Antichitate”, Henri Irenee Marrou explică lămurit această asemănare: “Încă de când se
trezește la conștiință, copilul se străduiește să imite, prin jocurile sale, gesturile,
comportamentul, activitățile celor mai mari decât el. Pe măsură ce crește, el se introduce, se
face admis, tăcut și rezervat, în cercul maturilor. Îi ascultă pe cei în vârstă vorbind – despre
ploaie și timp frumos, despre munci și zile, despre oameni și animale – și se inițiază astfel
într-o adevărată înțelepciune. Treptat, se asociază lucrării pământului, îl însoțește pe păstor
sau pe agricultor, încearcă să îndeplinească rolul acestora, resimțind ca pe o onoare faptul de a
fi considerat demn de acest rol. După un astfel de model trebuie să ne imaginăm vechea
educație romană. Noțiunea fundamentală pe care se bazează este respectul față de obiceiurile
ancestrale.”5
Cadrul unei asemenea formări o reprezintă familia, mult mai închegată decât cea
grecească. Autoritatea supremă era “pater familias”, iar mama se bucură de mult respect în
sânul acesteia. Familia reprezenta mediul natural, firesc, în care trebuie să crească și să fie
educat copilul. Asemenea grecilor, tinerii rămâneau sub ascultarea mamei până la vârsta de 7
ani, iar dacă mama nu putea face față îndeajuns rolului său de pedagog, era aleasă o
venerabilă rudă de vârstă matură, care știa să impună tânărului simțul responsabilității și al
moralei. După această vârstă, copilul scapă de sub tutela exclusivă a femeilor, pentru a trece
3Marrou vol 2 pag. 10
4Pag 11
5Pag 12
11

sub autoritatea tatălui. Caracteristic pedagogiei romane este acest lucru, faptul că tatăl era
considerat veritabilul educator6.
Tinerele fete rămân în casă, în umbra mamei, atente la torsul lânei și la alte treburi
domestice; fiii, în schimb, își însoțesc tatăl, urmându-l până în incinta curiei, sau chiar asistă
la ședințele secrete ale senatului. Ei se formează astfel, după exemplul tatălui, stându-i alături,
în toate aspectele vieții care-i așteaptă. Tatăl își îndeplinește acest rol de educator al fiilor săi
într-o manieră serioasă, cu o înaltă conștiință, spre deosebire de neglijența taților greci, așa
cum apare descris în dialogul “Lahes” a lui Platon.
La vârsta de șaisprezece ani, educația familială ia sfârșit, adolescentul își părăsește
toga tivită cu purpură și celelalte însemne ale copilăriei, pentru a îmbrăca toga virilă. De acum
înainte, el este socotit a fi adult, numărându-se printre cetățeni, deși formarea sa nu este încă
încheiată; înainte de începerea serviciului militar, consacra de obicei un an în slujba cetății, de
ucenicie în viața publică. După finalizarea acesteia, tânărul roman pleacă în armată, iar în
primul an se mergea pe câmpul de luptă. Era providențial ca tânărul care se îndrepta către o
carieră militară să învețe mai întâi să fie supus; cei care erau pregătiți pentru viața politică
erau bine văzuți dacă aveau câteva răni glorioase sau se mândreau cu vreo strălucită ispravă
de debutant, cum a fost cea a tânărului Scipio, viitorul Africanus, care l-a salvat pe tatăl său,
consulul, rănit în lupta de la Ticinum7. Existau și diferențe între adolescenții acelor vremuri;
tinerii nobili nu erau tratați chiar ca niște recruți, erau îndrumați și protejați de superiori
însărcinați cu acest lucru. Aceștia ieșeau din linia de luptă pentru a servi ca ofițeri de stat
major, numiți “tribuni militum”. Așadar, tânărul aristocrat roman își desăvârșește formarea în
umbra unei înalte personalități, pe care e dator să o respecte întru totul.
Conținutul acestui tip de educație are un fundament moral, esențialul constând în a
forma conștiința copilului, în a-i insufla un sistem rigid de valori morale, un mod de viață.
Este vorba despre un ideal al sacrificiului, de devotament total al persoanei față de
comunitate, față de stat. Dacă în Grecia antică a prevalat idealul homeric al faptei eroice
individuale, tânărul roman are conștiința că actul său de vitejie trebuie să fie subordonat
binelui și salvării publice, iar interesele țării trebuie să fie norma supremă a valorii și a
virtuții. Educația morală a tânărului roman era, ca și a tânărului grec, alimentată de o selecție
de exemple oferite admirației sale, dar erau împrumutate din istoria națională, și nu din poezia
eroică.
6Pag 14
7Pag 17
12

Pedagogia romană urmărea, așadar, formarea adolescenților în deplin respect pentru
tradiția națională, dar și pentru tradițiile propriei familii. Vechea educație greacă este definită
în lumina operelor lui Homer, ca pe o imitație a eroilor, în schimb, educația romană poate fi
definită ca fiind o imitație a strămoșilor. Un alt aspect ce o diferențiază de pedagogia greacă,
este faptul că aceasta este mai profund religioasă, acest lucru datorându-se lipsei unui
echivalent a epopeii homerice, la baza tradiției latine.
În cultura și în vechea educație latină nu au existat elemente intelectuale, ele s-au
dezvoltat mai târziu sub influența greacă. Tânărul roman învață numai ceea ce trebuie să știe
un bun proprietar rural, în primul rând agronomia. El trebuie să știe să-și valorifice averea, să-
și cultive singur pământul sau să dirijeze exploatarea, supraveghind munca sclavilor. Există,
de asemenea, o tradiție enciclopedică romană, foarte diferită de cea grecească, în sensul că nu
era vorba de o curiozitate dezinteresată, ci de aplicații practice. De exemplu, romanul se
interesa de studiul medicinei cu scopul de a ști cum să-și îngrijească sclavii și să facă să
crească randamentul de lucru, și nicidecum pentru un ideal de cunoaștere.
În cultura romana, știința juridică a ocupat un loc de vârf. Spre deosebire de justiția
ateniană, care se baza pe câteva legi foarte simple, și care tindea să judece mai degrabă în
termeni de echitate decât de drept, justiția romană a avut întodeauna un caracter formalist,
presupunând un sistem de prescripții de o tehnicitate rafinată.
În concluzie, Roma a avut o tradiție pedagogică originală, până în momentul în care,
educația latină a evoluat în cu totul alt sens, adoptând formele și metodele educației elenistice.
13

I.3 Educația la evrei
Principalul izvor care oferă informații în legătură cu modul în care evreii își organizau
viața socială și își întemeiau familiile îl reprezintă în primul rând Vechiul Testament, însă
există date importante despre aceste aspecte și în Noul Testament.
Pentru iudei, termenul „familie” nu avea sensul pe care îl deține în actualitate. Prin
această noțiune evreii înțelegeau – frate, frate vitreg, văr, rudă apropiată. Astfel versetul din
capitolul Facere 13, 8: „ Să nu fie sfadă între mine și tine, căci suntem frați ”, care surprinde
cuvintele pe care Avraam i le adresează nepotului său Lot, și multe alte exemple întâlnite în
Sfânta Scriptură dovedesc acest lucru, evidențiind modul în care cuvântul „familie” avea un
înțeles mult mai larg, căci face referire la conceptul mai general, de neam.
Termenul de ,,familie” reprezenta deci, atât rudele, cât și pe cei ce se aflau sub același
acoperiș, fiind considerați neamuri și stând în același loc, moștenind pământurile străbunilor,
fapt care implică imposibilitatea ca aceștia să fie străini unul de altul. Desigur este cunoscut
că evreii, în momentul când se prezentau, menționau atât numele tatălui lor, cât și pe cel al
străbunilor, ceea ce depășește ‚,barierele” familiei, implicând astfel ideea de gintă; de
asemenea este cunoscută pericopa evanghelică a Sfinților Apostoli Luca și Matei, cea despre
neamul lui Iisus, care poate reprezenta un argument viabil în acest sens. Se observă așadar că
pentru evrei apartenența de neam era foarte importantă și avea o semnificație deosebită; este
posibil ca evreii să facă aceasta pentru a nu-și pierde identitatea seminției lor, cea de popor
ales și binecuvântat de Dumnezeu.
Căsătoria avea mare cinste la evrei. Deși nu acceptau celibatul, acesta find considerat
o anomalie, evreii admiteau poligamia, astfel că se întâlnesc pe parcursul lecturii Sfintei
Scripturi suficiente exemple de regi și împărați care aveau mai multe soții și concubine:
David, Solomon și alții. Omul de rând putea avea două soții: în cazul în care prima era
infertilă, soțul avea dreptul de a lua altă soție sau concubină fără să o repudieze pe cealaltă.
Nu era însă permisă căsătoria cu o femeie de alt neam, adică păgână, deoarece exista riscul ca,
afiliindu-se la credința femeii, cel aflat în cauză să fie atras în patima idolatriei. Tocmai din
acest motiv erau aspru pedepsite prin lege aceste căsătorii.
Erau, de asemenea, interzise unirile cu rude de același sânge. Dar, în cazul în care un
bărbat căsătorit murea fără să aibă urmași, fratele celui decedat era obligat s-o ia în căsătorie
pe văduvă, iar primul născut al lor trebuia să poarte numele celui decedat, „ pentru ca numele
14

acestuia să nu se șteargă în Israel ” (Deut. 25, 5-10). Aceasta reprezenta căsătoria de levirat
(levir – cumnat). Deci, după cum afirmă și I. Mendelsohn, evreii puteau avea o a doua soție
dacă prima era infertilă, neputându-i da moștenitori, dacă suferea de o boală ce nu se putea
vindeca sau dacă aceasta nu își făcea datoriile casnice.
Și termenul de „casă” era adesea întalnit cu semnificația de neam, sau desemna un
grup de rude ale unui anumit personaj: „Auzind acestea, frații lui și toată casa tatălui său au
venit la el.” (I Regi 22,1), însă putea avea și sensul propriu din actualitate, acela de locuință.
Evreii își însușeau învățăturile desprinse din Sfânta Scriptură și își educau copii în
spiritul acestora. Încă di n capitolul Facere se putea extrage ideea conform căreia femeia
reprezintă un partener pe măsura bărbatului: „ Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din
carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa
omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.” (Fac. 2,
23-24). Bărbatul o va stăpâni, iar ea își va asuma ipostaza de supusă, având un statut
asemănător cu cel al bunurilor cele mai de preț ale acestuia. De aceea femeia obișnuia să i se
adreseze cu termeni precum „domn” și „stăpân”, evidențiindu-se faptul că ea era percepută ca
fiind proprietatea bărbatului, așa cum erau, de pildă, casa sau câmpul.
La evrei, „căsătoria nu are un caracter religios și se constituie din două momente:
logodna (Eres) și cununia (Chatuna). Actul logodnei constă într-un contract încheiat între
părinții sau fratele mai mare al logodnicei și părintele logodnicului în prezența martorilor;
uneori se întărea prin legământ (Iezechiel 16, 8; Maleahi 2, 14).”8 Totodată căsătoriile erau
aranjate de tatăl unei famili. Se urmărea întotdeauna un beneficiu, fie că este vorba de motive
economice sau politice9. Este cunoscut faptul că femeia, după ce se căsătorea, era datoare să
meargă la casa bărbatului ei și să se supună acestuia întru totul.
Tot printre învățăturile desprinse din tradiție ale evreilor se numără și faptul că se
obișnuia ca la nuntă, mirele sau familia acestuia să ofere o sumă de bani sau anumite obiecte
sau bunuri în schimbul celei ce va deveni mireasă. În Vechiul Testament această practică este
des întâlnită. Termenul de tirhatu în Babilon sau cel de mohar în Vechiul Testament
desemnează această practică de a oferi daruri înainte de nuntă. În Ugarit se foloseau ambele
denumiri10.
8 Pr. Prof. Dr. Dumitru ABRUDAN, Pr. Prof. Emilian CORNIȚESCU, ,,Arheologia Biblică“, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Sibiu, 2002., p.325, p.15.
9 J. F. DRINKARD, Jr., „An Understanding of Family…”, p. 496.
10 I. MENDELSOHN, „The Family in the Ancient Near East”, p. 26.
15

În contextul familiei, bărbatul avea anumite obligații față de soția și copiii lui, și
anume el era dator să le ofere condițiile necesare pentru un trai decent și să le asigure
proviziile de hrană sau lemne, pentru perioadele nefavorabile din an.
Doar bărbatul putea divorța de femeie, oferindu-i o carte de divorț prin care se
recunoștea că aceasta nu mai aparținea respectivului bărbat. În urma acestei cărți de
despărțire, nu i se mai puteau aduce reproșuri femeii cum că ar fi fost necurată sau că ar
preacurvi.
Femeia rea era percepută ca fiind cauza principală a decăderii familiei. (Eclesiast 7,
27). Dintre toate abaterile și defectele soției, cea mai gravă era considerată a fi infidelitatea
conjugală, care era aspru pedepsită prin uciderea cu pietre, așa cum este descris, de exemplu,
în Levitic, capitolul 20. În principiu, prin a VII-a poruncă din Decalog este interzis desfrâul
atât femeii, cât și bărbatului, după cum reiese în Ieșire capitolul 20, versetul 14. Dar femeia
care comitea adulter era mai aspru pedepsită, pentru că se credea că ea „ face moștenitori din
străini”. (Sirah 23, 30)
La evrei, în momentul în care se năștea un prunc într-o familie, se considera că aceasta
fusese binecuvântată de Dumnezeu: „ O binecuvântare obișnuită pentru o femeie era să
devină mamă a „mii de miriade”” (Facere 14, 60)11. Cu cât numărul membrilor era mai mare
însemna că acea familie era pe placul lui Dumnezeu. Prin nașterea de prunci se demonstra, de
asemenea, continuarea neamului familiei respective, ceea ce constituia unul din lucrurile cele
mai de seamă pentru evrei.
Familiile care nu puteau avea copii erau considerate ca fiind pedepsite de Dumnezeu
pentru anumite fapte pe care aceștia le-au săvârșit. În regimul de tip patriarhal, autoritatea
tatălui asupra membrilor familiei sale era absolută. Putea să-și vândă fiicele ca sclave sau
chiar să-și ucidă – cu încuviințarea comunității din care făcea parte – fiii neascultători,
răzvrătiți, bețivi sau desfrânați. Nu putea să-și vândă copiii de sex masculin; în schimb, tatăl
era cel ce rânduia, după bunul său plac, căsătoriile copiilor săi.
Și numele pruncului era oferit de tată. În a opta zi de la naștere copilul era circumcis,
iar alăptarea dura, de obicei, trei ani. De educația copilului se ocupa în primii ani mama,
urmând ca, după această perioadă, tatăl să îl învețe tradițiile religioase, morale și literare (se
pare că orice cap de familie știa să scrie și să citească). „Cuvintele acestea să le sădești în fiii
tăi și să vorbești de ele când șezi în casa ta, când ești pe cale, când te culci, și când te scoli,
11 I. MENDELSOHN, „The Family in the Ancient Near East”, p . 38.
16

să le legi ca semn la mână și să le ai ca o tăbliță pe fruntea ta” . (Deuteronom 6, 6-7).
Educația și instrucția religioasă trebuia săvârșită de timpuriu: „deprinde pe tânăr cu
purtarea pe care trebuie să o aibă, atunci când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” . (Pilde
22.6). Tot tatăl îi dă, firește, și instrucția profesională. Acest tip de învățământ era exclusiv
oral. În timp ce la egipteni, mesopotamieni sau la hitiți existau și școli de scribi, la evrei
instituția învățământului public a apărut abia către sfârșitul secolului al II-lea î. Hr. În familie,
copilul era învățat în primul rând să respecte pietatea filială; datoria de supunere față de
părinți era socotită prima obligație a omului, după cea față de religie. Se prevedeau pedepse
cu moartea pentru fiul care lovea, ori măcar își blestema tatăl sau mama (Ieșire, XXI, 15 și 17;
Levitic, XX, 9).
În Vechiul Testament se descrie și existența unor cazuri de adoptie. În capitolul Ieșire
se poate observa cum o femeie pe nume Iachebed, auzind de porunca faraonului din acel timp
care cerea ca toți nou-născuții să fie omorâți, ea având un fiu, l-a pus în coș și i-a dat drumul
pe râu. Fata faraonului a găsit pruncul și l-a adoptat ca pe propriul ei fiu, dându-i numele de
Moise.
Un alt exemplu este cel al Esterei în cartea cu același nume, unde aceasta, rămânând
fără părinți, a fost adoptată de către vărul ei, iar mai apoi a devenit regină și astfel Dumnezeu
a lucrat prin intermediul ei pentru a elibera poporul lui Dumnezeu cel ales.
Însăși Mântuitorul a fost adoptat de către Iosif, cel care era logodnicul Mariei, și care
l-a crescut pe acesta ca pe propriul său fiu. Se evidențiază faptul că, de obicei, aceia care nu
puteau face copii aveau mai multe soluții: bărbatul își putea lua o a doua soție, soția lui avea
posibilitatea să i-o ofere pe una din roabele ei să îi nască copil prin aceasta, ori adopția.
Extrem de interesantă este și perspectiva asupra familiei din Noul Testament.
Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei și, prin harul Duhului Sfânt, purifică și
înnobilează iubirea conjugală. El își inaugurează activitatea cinstind căsătoria cu prezența Sa
la nunta din Cana Galileii: (Ioan 2, 2-11) „săvârșind acolo cea dintâi minune prin puterea Sa
mai presus de fire, și dând perechii care se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste
turnate de el prin Harul Său, El vrând să arate prin aceasta că începe înălțarea vieții
omenești în ordinea harului de la întărirea și înălțarea căsătoriei.”12
Mântuitorul Hristos afirmă necesitatea revenirii la ordinea inițială a familiei,
12 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, ,,Teologia Dogmatică Ortodoxă“, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1978, p.
182.
17

întemeiată prin căsătorie, pronunțându-se împotriva poligamiei, pe care o denunță ca fiind o
cădere de la rânduiala căsătoriei monogame: n-ați citit – spune Mântuitorul – „că cel ce l-a
făcut de la început l-a făcut bărbat și femeie?” (Matei 19, 14)
În ceea ce privește desfacerea căsătoriei, învățătura Mântuitorului este clară: „Ceea ce
Dumnenezeu a împreunat omul să nu despartă.” (Matei 19, 6) Ruperea unității familiale este
permisă numai pentru motive de desfrânare. Mântuitorul spune: „Iar eu zic vouă că oricine
va lăsa pe femeia sa, înafară de pricina de desfrânare, săvârșește adulter, și cine s-a însurat
cu cea lăsată, săvârșește adulter.” (Matei 19, 9)
Sfântul Apostol Pavel compară foarte frumos relația dintre un bărbat și o femeie cu
relația dintre Hristos și Biserică, în capitolul Efeseni 5, 20-33: „Mulțumind totdeauna pentru
toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (și) Tatăl. Supuneți-vă unul
altuia întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, pentru că
bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii, trupul său, al cărui mântuitor și
este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, așa și femeile bărbaților lor, întru totul.
Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine
pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvînt, și ca s-o înfățișeze Sieși,
Biserică slăvită, neavând pată ori întinăciune, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și
fără de prihană. Așadar, bărbații sunt datori să-și iubească femeile ca pe înseși trupurile lor.
Cel ce-și iubește femeia pe sine se iubește. Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci
fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale
trupului Lui, din carnea Lui și din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama
sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în
Hristos și în Biserică. Astfel și voi, fiecare așa să-și iubească femeia ca pe sine însuși; iar
femeia să se teamă de bărbat.”
Nașterea de prunci este socotită în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină, iar
Noul Testament „este considerată ca fiind mijloc de mântuire”.
Elementele specifice familiei evreiești sunt surprinse în tușe clare în cadrul Vechiului
Testament, putând fi raportate la statutul societății contemporane. Diferența dintre familia de
atunci și cea din actualitate o constituie faptul că, în contextul Vechiului Testament, femeia nu
se bucura de atâtea drepturi pe care le are în contemporaneitate și, totodată, ea era inferioară
bărbatului. Femeia, neprimind vreo moștenire din partea tatălui (cu mici excepții), nu putea să
divorțeze de soț, ci numai acesta se putea dezlega de ea prin acel document numit cartea de
18

despărțire.
Pentru evrei, familia nu avea doar un rol social, ci și unul religios. Astfel, unele
sărbători se celebrau în acest cadru, ele fiind prilej de comunicare pentru toți membrii
acesteia. În acest cadru, capul familiei era oficiant al unor ritualuri de sărbătoare.
19

Capitolul II
II.1 Educația păgână
20

II.2 Educația creștină
Fericitul Ieronim (sau Eusebius Hieronymus – varianta în latină a numelui său), a cărui
existență se desfășoară între anii 347 – 420 d. Hr., se regăsește p rintre Părinții Bisericii care
și-au dus traiul în ceea ce s-a numit „ veacul de aur al patristicii” . El s-a născut la granița
dintre provinciile romane Pannonia și Dalmația, la Stridon. Ulterior, acesta decide să plece
pentru a studia la Roma, la școala faimosului grammaticus Aelius Donatus. La scurt timp
după ce își termină studiile literare, el se refugiază pentru o perioadă în deșertul Siriei (din
373 până în 376/377), ducând o viață de sihastru. Dorind să urmeze chemarea Bisericii,
stridonianul hotărăște să plece din pustiu; astfel, el se întoarce la Antiohia, unde va fi hirotonit
preot de către episcopul Paulin de Antiohia (379). Perioada dintre 379 și 382 o va petrece în
compania deosebită a lui Grigorie de Nazians la Constantinopol.
Ieronim se va întoarce în Roma în anul 382, și cu ajutorul noului său post de secretar
al papei Damasus, va reuși să își așeze numele în rândul personalităților teologice marcante
ale acelei epoci. Tot în această perioadă, el a devenit demn de considerația și respectul mai
multor femei din înalta societate romană, acestea fiind cele care au îmbrățișat creștinismul și
și-au însușit cu responsabilitate modul de viață ascetic promovat în acele timpuri de noua
religie. Corespondența vastă a Fericitului Ieronim conține un număr considerabil de epistole
pe care acesta le-a adresat matroanelor romane Marcella, Paula, Blesilla, Eustochium, Albina,
Asella, Fabiola, Principia, Lea sau Furia. În viziunea acestor femei, Ieronim reprezenta nu
doar un prieten, cât un îndrumător spiritual extrem de important pentru stilul de viață adoptat
de ele. Pe parcursul celor trei ani petrecuți la Roma (382-385), distinsul cărturar a luat parte
în mod repetat la reuniunile organizate de către aceste aristocrate în palatul Marcellei situat pe
colina Aventin. La aceste întruniri, el își îndeplinea rolul de îndrumător, sfătuindu-le în primul
rând pe discipolele sale că pentru o practică ireproșabilă a desăvârșirii creștine sunt vitale
două aspecte: asceza și fecioria. De la aceste întâlniri nu erau omise nici discuțiile savante și
practicarea exegezei biblice. Se întâmpla în repetate rânduri ca, la cererea discipolelor și
colaboratoarelor sale pasionate de studii ale Sfintei Scripturi, Fericitul Ieronim să fie nevoit să
interpreteze unele pasaje din Biblie, uzitând în multe situații de comentariile savante ale lui
Origen. Astfel, se pare că Ieronim găsea oportunitatea de a-și demonstra cunoștințele în
domeniul studiilor biblice în acest cadru în care se desfășurau conversații de o înaltă ținută
teologică (Steinmann 1985: 133-136; Labriolle 1924: 465-466; Negrescu 2004: 151-152;
21

Coman 1999: 158-159; Turcan 1968: 262).
În jurul anilor 400 – 402, Fericitul Ieronim va concepe, ca răspuns la solicitările
discipolelor sale distinse, un program de educație care în esență va fi de inspirație strict
creștină și care este adresat micuței Paula, fiica Laetei și nepoata prietenei și discipolei sale
dragi Paula (Hieronymus, Epistolae: Ad Laetam13, de institutione filiae , CVII, 3, 1);
stridonianul-maestru a fost însoțit la Bethtleem de către aceasta din urmă și de către fiica ei
Eustochium și tot aceasta a contribuit considerabil din punct de vedere material pentru a-l
ajuta pe Ieronim la construcția mănăstirii pe care el și-a reprezentat-o ca un loc ideal de studiu
și de refugiu. Ieronim va schița un program de educație asemănător pentru o altă fetiță care se
numea Pacatula câțiva ani mai târziu, prin anul 413 (Hieronymus, Epistolae: Ad Pacatulam ,
CXXVIII). Este interesant de analizat programul de educație creștină conceput de către
Ieronim și, mai exact, de scos în evidență conținutul educației intelectuale, factorii educației,
dar și metodele pedagogice prevăzute de către Fericitul Ieronim pentru instruirea celor două
discipole ale sale.
Paula și Pacatula, tinerele domnișoare cărora li se adresa maestrul, erau sortite încă din
primele clipe ale vieții să urmeze o viața monahală, căci părinții acestora își doreau ca ele să îl
preamărească pe Hristos:
„Aveam de gând ca, răspunzând la rugămințile sfintei Marcella14 și ale tale, să mă
adresez mamei15, adică ție, și să te învăț cum va trebui s-o educi pe micuța noastră Paula, care
mai înainte de a se naște, i-a fost consacrată lui Hristos16 și pe care ai zămislit-o prin rugăciuni
mai înainte de a o primi în pântece”17.
Fericitul Ieronim o îndeamnă pe Laeta ca educația pe care trebuie să i-o insufle tinerei
Paula să fie una pur creștină și să debuteze încă din primii ani ai vieții acesteia, deoarece el
13Laeta, destinatara epistolei Fericitului Ieronim, era nora Paulei; aceasta din urmă era una dintre dintre
matroanele romane cu care ilustrul Părinte a întreținut o bogată corespondență (Moreschini, Norelli 2004:
325; Turcan 1968 : 263).
14Marcella este una dintre discipolele Fericitului Ieronim. În palatul Marcellei de la Roma, situat pe colina
Aventin, se desfășurau întrunirile matroanelor romane care au îmbrățișat creștinismul și urmau cu râvnă
modul de viață ascetic promovat pe atunci de noua religie. Aceste femei cultivate erau interesate de
practicarea ascezei și de exegeza biblică.
15Laeta era fiica Paulei, de departe cea mai îndrăgită discipolă a lui Ieronim. La solicitarea Laetei Ieronim
alcătuiește un program de educație creștină pentru fiica ei care poartă numele bunicii, adică Paula.
16Micuța Paula urma să devină monahie. Practica de a-i încredința pe copii slujirii lui Dumnezeu încă înainte
de nașterea lor s-a menținut în Occident până la sfârșitul secolului al XII-lea. Această practică era inspirată
de exemplele din Sfânta Scriptură (vezi în acest sens relatările despre Samuel și Sfântul Ioan Botezătorul),
Jérôme 1955: 211.
17Hieronymus, Epistulae: Ad Laetam, CVII, 3, 1: „Propositum enim mihi erat, sanctae Marcellae, et tuis
precibus invitato ad matrem, id est, ad te sermonem dirigere, et docere quomodo instruere Paululam nostram
debeas, quae prius Christo consecrata est quam genita, quam ante votis quam utero suscepisti”.
22

pornește de la credința că „nu există nimic mai de preț în fața lui Dumnezeu decât a-i educa
bine pe copii”18. Există, de asemenea, și câteva sfaturi elaborate de cărturarul erudit referitoare
la felul în care micuța discipolă va trebui să învețe să citească și să scrie. Ieronim recunoaște,
chiar dacă nu formulează explicit această idee, că nu este posibilă începerea studiilor biblice
fără o educație elementară bine definită și premergătoare acestui demers. Astfel că micuța
Paula este datoare să deprindă înainte de orice altceva, arta scrierii și a lecturii19. Programul de
educare al școlii primare antice, începând din epoca elenistică și până în epoca romană, care
era de fel foarte restrâns, era format din câteva elemente, acestea fiind citirea, scrierea și
noțiunile elementare de aritmetică (Marrou 1997: vol. I, 240-241; vol. II, 68). Creștinismul a
acceptat programul de învățământ și metodele pedagogice ale școlii primare romane și nu a
dorit să intervină pentru a produce vreo schimbare în acest sens (Riché 2001: 16).
În primul rând, micuța discipolă trebuia să învețe alfabetul latin. Aceasta era datoare să
cunoască literele de la A la X în ordine, dar nu cu valoarea lor fonetică, ci identificându-le
după numele lor. Ieronim își dorește ca procesul de învățare a alfabetului să se realizeze cu
minimum de efort astfel că propune ca acesta să aibă loc sub forma unui joc. El sugerează că
micuței Paula să-i fie oferite litere de fildeș și de merișor pe post de jucării. În acest mod, ea
va învăța cu mai multă ușurință și într-un timp mai scurt, observând în acest proces și forma
fiecărei litere: „Să aibă litere de merișor sau de fildeș cărora să li se spună pe nume. Să se
joace cu ele astfel încât jocul să-i fie spre învățătură”20. De asemenea, Fericitul Ieronim
consideră extrem de importante în procesul de educare și observația și logica, nu doar
memorarea ca metodă primară. El mai sugerează și faptul că ordinea alfabetică a pronunțării
literelor ar trebui să fie de multe ori schimbată, făcând apel la combinații diverse între acestea:
„Și să nu se limiteze să rețină literele doar în ordine alfabetică, astfel încât amintirea
numelor lor să devină un cântec, ci să le schimbe adesea ordinea și cele de la sfârșit să se
amestece cu cele de la mijlocul alfabetului, iar primele să se combine cu cele de la mijloc ca
să le recunoască pe acestea nu doar după auz, ci și văzându-le”21.
18Idem, Epistulae, 79, 7: „Non est parvi apud Deum bene filios educare”, apud Turcan 1968: 265-266.
19Idem, Epistulae: Ad Laetam, CVII, 4, 28-30: „… nec, puto, erubescit vir doctus id facere uel in propinqua,
uel in nobili virgine, quod Aristoteles fecit in Philippi filio, ut ipse librariorum utilitate initia ei traderet
litterarum”, („…un bărbat învățat, cred eu, nu se rușinează să facă pentru o tânără fată, fie că este ruda sa sau
dintr-o familie bună, ceea ce Aristotel a făcut pentru fiul lui Filip, și anume, asumându-și rolul unui umil
dascăl de școală primară, s-o învețe el însuși primele litere”).
20Hieronymus, Epistulae: Ad Laetam, CVII, 4, 1-2: „Fiant ei litterae uel buxeae, uel eburneae, et suis
nominibus appellentur. Ludat in eis, ut et lusus eius eruditio sit”.
21Ibidem, CVII, 4, 3-7: „Et non solum ordinem teneat litterarum, ut memoria nominum in canticum transeat,
sed ipse inter se crebro ordo turbetur, et mediis ultima, primis media misceantur, ut eas non sonu tantum sed
et visu noverit”.
23

În momentul în care fetița va ști literele alfabetului ea va trebui să învețe să formeze
silabe cu acestea. Numai după ce etapa de studiu a silabelor este finalizată, urmează o nouă
provocare pentru tânăra Paula și anume studiul cuvintelor și formarea de scurte propoziții22.
Fericitul Ieronim indică faptul că seriile de cuvinte cu care discipola sa va lucra pentru
exersarea lecturii trebuie desprinse genealogiile lui Hristos care se găsesc în evangheliile lui
Matei și Luca:
„Înseși numele cu care ea se va obișnui puțin câte puțin să formeze expresii să nu fie
alese la întâmplare, ci bine stabilite și adunate dinadins, de bună seamă cele ale Profeților și
ale Apostolilor, și tot șirul Patriarhilor începând cu Adam să se succeadă precum la Matei și
Luca23, ca ea, în timp ce se ocupă cu altceva, să-și antreneze memoria pentru viitor”24.
Și pedagogia monastică a uzitat de o asemenea metodă așa cum dovedește o serie de
ostraka descoperite în Egipt, datând din secolele VII-VIII; liste de nume în care apar termeni
creștini sunt inscripționate pe aceste ostraka. Marrou precizează faptul că s-a descoperit un
caiet mic de școlar ce datează din secolele IV-V la Fayoum, iar acesta conține, alături de unele
exerciții de scriere, versete din Psalmii 32 și 33 (Marrou 1997, vol. II: 154).
În mod firesc, după ce școlarii deprindeau lectura facilă a silabelor și a cuvintelor
izolate, ei urmau să experimenteze citirea textelor cursive. Micuța Paula trebuia, în mod
imperios necesar, să lectureze Sfânta Scriptură, dar urmărind o ordine impusă:
„Să învețe întâi Psaltirea; prin psalmi să se lase abătută de la cântece și Proverbele lui
Solomon s-o instruiască pentru viață. În Eclesiast să se obișnuiască să calce în picioare cele
lumești. În cartea lui Iov să urmeze pildele de curaj și de răbdare. Apoi să treacă la
Evanghelii, pe care nu le va mai lăsa niciodată din mâini. Să soarbă Faptele Apostolilor și
Epistolele cu toată bunăvoința inimii. Și după ce și-a împodobit cămara sufletului său cu
aceste bogății, să-și întipărească în minte Profeții și Heptateuchul, apoi cărțile Regilor și ale
Cronicilor, cărțile lui Ezdra și ale Estherei, ca în cele din urmă să învețe fără primejdie
Cântarea Cântărilor ”25.
22În scrisoarea adresată Pacatulei, Fericitul Ieronim trasează aceleași etape ale învățării scrisului și cititului:
„Deocamdată, să știe doar literele alfabetului, să lege silabele, să învețe nume și să le asocieze verbe”,
(„Interim, modo litterularum elementa cognoscat iungat syllabas, discat nomina, verba consociet”).
23Cf. Matei, 1, 1-17; Luca, 3, 23-38; Ieronim îi recomandă Paulei să învețe să citească și să scrie pe material
biblic.
24Hieronymus, Epistulae: Ad Laetam CVII, 4, 20-25: „Ipsa nomina, per quae consuescet paulatim uerba
contexere, non sint fortuita, sed certa et coacervata de industria, Prophetarum uidelicet atque Apostolorum,
et omnis ab Adam patriarcharum series de Matheo Lucaque descendat, ut dum aliud agit, futurae memoriae
praeparetur”; cf. Hieronymus, Epistulae: Ad Pacatulam , CXXVIII, 1, 23-26.
25Ibidem, CVII, 12, 15-25: „Discat primum psalterium, his se canticis avocet, et in Prouerbiis Salomonis
erudiatur ad uitam. In Ecclesiaste consuescat calcare quae mundi sunt. In Iob uirtutis et patientiae exempla
24

Ieronim consideră important ca în afară de Biblie, Paula să se familiarizeze și cu
studiul câtorva opere ale unor Părinți ai Bisericii, cum ar fi Ciprian, Atanasie sau Ilarie: „Să
aibă mereu la îndemână operele lui Ciprianus. Să străbată cu încredere scrisorile lui Atanasius
și cărțile lui Hilarius”26.
Elevii erau familiarizați cu tehnica scrierii în timpul școlii primare. Concomitent cu
acest proces avea loc și învățarea procedeului de lecturare. În ceea ce privește scrierea,
Fericitul Ieronim indică două modalități pentru deprinderea acestei tehnici. Prima dintre
acestea consistă în a conduce mâna copilului, pentru a-l învăța ce ductus trebuie să urmeze
pentru trasarea literelor. Se pare că această modalitate este specifică școlii grecești la origine.
Cu privire la a doua metodă recomandată de către Ieronim, se crede despre aceasta că este
pesemne specifică școlii latine, fiind mai modernă, și că ar facilita deprinderea rapidă a
scrierii (Marrou, 1997, vol. II: 69). Inițial literele erau gravate probabil pe o tăbliță de lemn
(in tabella sculpantur ), urmând ca elevul să își conducă degetul sau condeiul prin șanțul literei
respective, urmărind adâncitura imprimată în lemn, excluzând astfel posibilitatea de a rătăci
alături; în acest mod, școlarul putea învăța cu mai multă ușurință modalitatea în care se
trasează fiecare literă: „Iar când ea va începe să țină condeiul pe tăbliță27 cu mânuța
tremurândă, cineva să-i îndrume cu mâna degetele ei gingașe sau literele să fie gravate pe
tăbliță astfel încât, urmele lor fiind încadrate de margini, ele să fie trasate urmând aceleași
urme, fără a putea rătăci alături”28.
sectetur. Ad Evangelia transeat, nunquam ea positura de manibus. Apostolorum Acta et Epistolas tota cordis
imbibat voluntate. Cumque pectoris sui cellarium his opibus locupletaverit, mandet memoriae Prophetas,
Heptateuchum, et Regum et Paralipomenon libros, Esdraeque et Esther volumina, ut ultimum sine periculo
discat Canticum Canticorum”. Sfântul Ieronim îi face recomandări similare Pacatulei: „… discat memoriter
psalterium, et usque ad annos pubertatis, libros Salomonis Evangelia, apostolos ac prophetas sui cordis
thesaurum faciat”, (Hieronymus, Epistulae: Ad Pacatulam , CXXVIII, 4).
26Hieronymus, Epistulae: Ad Laetam CVII, 12, 1-3: „Cypriani opuscula semper in manu teneat. Athanasii
epistulas et Hilarii libros inoffenso decurrat pede”. Sfântul Ciprian (aprox. 200-258 p. Chr.) originar din
Cartagina (în Africa) face parte din pleiada scriitorilor creștini de limbă latină. Sfântul Atanasie cel Mare
(295-373 p. Chr.) s-a născut la Alexandria. Un loc important în cadrul scrierilor sale îl deține vasta sa
corespondență. Scrisorile sale pot fi clasificate în două mari categorii: oficiale și doctrinare, constituind o
sursă importantă de învățătură creștină. Hilarius din Poitiers (aprox. 310/315-368 p. Chr.) s-a născut la
Pictavium (Poitiers) în Aquitania (provincie a Galliei).
27La Roma copiii învățau să scrie pe tăblițe acoperite cu un strat de ceară ( tabellae, cerae); ei scriau pe acestea
cu ajutorul unui condei ascuțit la vârf ( stilus), cealaltă extremitate a sa fiind rotunjită pentru a servi la
ștergere.
28Hieronymus, Epistulae: Ad Laetam, CVII, 4, 7-12: „Cum vero coeperit trementi manu stylum in cera ducere,
vel alterius superposita manu teneri regantur articuli, vel in tabella sculpantur elementa, ut per eosdem
sulcos inclusa marginibus trahantur vestigia, et foras non queant euagari”. Această metodă de învățare a
scrierii se păstrează și în tradiția iudaică; literele erau săpate pe plăcuțe de lemn și erau unse cu miere, iar
copiii își conduceau degetul prin șanțul literei respective, urmând adâncitura imprimată în lemn; la această
metodă face aluzie fără îndoială un verset din Psalmi, 118, 103: „Cât sânt de dulci limbii mele, cuvintele
Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!”. Este foarte probabil ca Ieronim să cunoască această metodă de
învățare a scrierii din tradiția iudaică care îi era foarte familiară. De altfel, nu este exclus ca grecii să
25

Cele două tehnici deprinse de școlari ca fundament, lectura și scrierea, erau asociate cu
o a treia, la fel de importantă, și anume recitarea. În afara exercițiului de lectură a textelor
propuse spre studiu, se pare că era necesar ca tinerii învățăcei să le învețe pe de rost. Se
considera că acest proces de recitare a textelor avea un aport important la exersarea și
îmbogățirea memoriei școlarilor. Discipola Paula va fi supusă și ea la acest proces, fiind
nevoită să memoreze textele studiate. Astfel că micuța trebuia să respecte un program zilnic
de recitare a unui număr impus de versete din Sfânta Scriptură: „În fiecare zi să-ți dea de
seamă de Scripturile pe care le-a învățat pe de rost”29.
Fericitul Ieronim schițează un program de educație elementară pentru micuța sa
discipolă, Paula, urmărind în linii mari și respectând în primul rând principiile pedagogiei
romane, dar și pe cele ale pedagogiei grecești. Astfel că eruditul cărturar conturează etapele
din procesul de educare primară al fetiței în concordanță cu cele din vremea lui Quintilian.
Este important de menționat faptul că fragmentul în care Ieronim face referire la instrucția
elementară (învățarea alfabetului și a gramaticii) este aproximativ identic cu cel din Institutio
Oratoria a lui Quintilian30. De asemenea, este esențial ca activitatea de pregătire Paulei să
debuteze cu elementele simple și să se îndrepte către complex, urmând o deplasare de la
component la compus. În primul rând este imperios necesar ca micuța discipolă să cunoască
literele, urmând în mod firesc să citească silabele, cuvintele izolate, frazele; numai după ce
etape au fost parcurse ea va avansa la exersarea cu textele continue. Până ce Paula nu a
îndeplinit toate cerințele impuse prin acești primi pași, ea nu va avea posibilitatea să treacă la
o etapă superioară de învățare. Impunând acest program, Fericitul Ieronim respectă și urmează
principiile analitice utilizate de pedagogia romană. El aplică la studiul biblic metodele pe care
și le-a însușit din pedagogia școlii antice; în același timp, el înlocuiește registrul mitologic al
școlii antice cu numele unor personaje biblice, cu versete din Sfânta Scriptură și cu texte din
Părinții Bisericii.
Spre deosebire de perioada precedentă, etapa în care se află pedagogia antică se
definește printr-o evoluție lină și datorită aportului adus de Fericitul Ieronim, care este atent și
la faptul că metodele utilizate necesită a fi umanizate, înlăturând astfel soluțiile care obișnuiau
să recurgă la violență pentru pedepsirea elevilor, dar și la alte tipuri de admonestări și
constrângeri la care aceștia erau supuși, deoarece se considera că rezultatul va fi stimularea lor
moștenească această metodă din tradiția semită.
29Hieronymus, Epistulae: Ad Laetam, CVII, 9, 1: „Reddat tibi pensum cotidie scripturarum certum”.
30Cf. Quintilianus, Institutio Oratoria I, 1, 20 și urm.; I, 1, 6-9.
26

pentru învățare. Imaginea școlii reprezenta pentru unii dintre Părinții Bisericii (printre care se
numără atât Ieronim, cât și Fericitul Augustin), dar și pentru antici, un simbol al loviturilor
aplicate în numele studiului:: „ a întinde mâna spre nuia (manum ferulae subducere) exprimă
în limba latină o elegantă perifrază pentru a studia” (Marrou 1997, vol. II: 71).
Având în vedere aceste circumstanțe, Fericitul Ieronim recomandă o pedagogie mai
puțin aspră, propunând ca pentru învățarea literelor să se apeleze la un joc simplu; el
consideră important și faptul că programul de educare trebuie potrivit din punctul de vedere al
volumului și conținutului la vârsta atât de tânără a discipolei sale, Paula, într-un asemenea
mod încât ea să nu dezvolte un sentiment de repulsie față de învățătură: „Mai presus de toate,
trebuie avut grijă ca ea să nu se dezguste de învățătură, ca nu cumva sila dobândită în pruncie
să continue dincolo de anii copilăriei”31. Ieronim mizează în programul său pe capacitatea de
competitivitate a tinerelor discipole și se străduiește în același timp să le insufle fetițelor
pasiunea pentru studiu32, considerând că acestea merită să primească mici recompense pentru
a le bucura sufletele fragede și pline de inocență33. Ieronim consideră că un aspect esențial
pentru o educație desăvârșită a Paulei îl constituie contextul colectiv, în sensul că aceasta
trebuie să studieze împreună cu alți copii de vârsta ei34. Este important de subliniat faptul că
Ieronim acceptă și chiar susține ca fetele, în aceeași măsură cu băieții, să se numere printre cei
care au dreptul la educație, această idee a cărturarului fiind una reformatoare pentru
pedagogia epocii sale. Prin această concepție, el conturează de fapt „ideea egalității șanselor
educaționale” (Stan 2002: 187.). Un alt aspect esențial îl constituie faptul că educația fetiței
trebuie să fie însușită cu responsabilitate și de către părinții Paulei. Ieronim este de părere că
aceștia trebuie să reprezinte un model pentru fiica lor, iar astfel el formulează și ideea
educației prin exemplu35.
Percepția lui Ieronim în legătură cu instruirea Paulei a fost fundamental influențată de
31Hieronymus, Epistulae: Ad Laetam, CVII, 4, 16-20: „Cavendum in primis, ne oderit studia, ne amaritudo
eorum praecepta in infantia, ultra rudes annos transeat”
32Ibidem, CVII, 4, 15-18: „Nu trebuie certată dacă este mai înceată, ci talentul ei trebuie stimulat prin laude; să
se bucure de reușite, iar eșecurile să o întristeze”. („Non est obiurganda, si tardior sit, sed laudibus
excitandum ingenium; et uicisse se gaudeat, et victam doleat”).
33Ibidem, CVII, 4, 10-15: „Să unească silabele pentru o recompensă și să fie încurajată cu mici daruri care îi
pot face plăcere la acea vârstă”. („Syllabas iungat ad praemium: et quibus illa aetas delectari potest,
munusculis inuitetur”); cf. Hieronymus, Epistulae: Ad Pacatulam , CXXVIII, 1, 26-28: „… și ca să exerseze
toate acestea cu glasul ei cristalin, să i se promită drept recompensă prăjiturele dulci și tot ceea ce este plăcut
la gust” („… atque ut uoce tinnula ista meditetur, proponantur ei crustula mulsa praemia, et quicquid gustu
suaue est”).
34Ibidem, CVII, 4, 15: „Să aibă și tovarășe de studiu cu care să concureze și ale căror laude să o ambiționeze”,
(„Habeat in discendo socias, quibus invideat, quarum laudibus mordeatur”).
35Hieronymus, Epistulae: Ad Laetam, CVII, 9, 3-4: „Mementote uos parentes uirginis, et magis eam exemplis
docere posse, quam uoce”.
27

educația și formația intelectuală a acestuia; astfel se explică motivul pentru care micuța
discipolă era nevoită să cunoască limba greacă în aceeași măsură ca cel care o îndrumă pe
calea învățăturii36. În contextul aristocrației romane din care Fericitul Ieronim și-a selectat
„fiicele spirituale” și pe parcursul secolului al IV-lea, studiul limbii grecești s-a menținut
nealterat; dar această situație însă este una în totalitate unică având în vedere circumstanțele în
care greaca a început să fie ignorată și uitată treptat în întregul Occident latin începând de la
sfârșitul secolului I d. Hr.. Cu toate că, în general, pretenția impusă romanilor de a cunoaște,
pe lângă limba latină, și limba gracă e inutilă în cadrul secolului al IV-lea (Marrou, 1997: vol.
II, 53-54)37, această sugestie nu reprezintă un exces de zel în ceea ce le privește pe tinerele
discipole ale lui Ieronim, care se doresc a fi devotate pasiunii pentru studiul Sfintei Scripturi.
Este important de reținut în același timp și faptul că tinerele fete aflate în grija lui Ieronim
aveau originile în familii aristocratice conservatoare prin tradiție și care nu au renunțat încă la
valorile culturale romane vechi (ideea de a fi cult în Roma secolelor III-I î. Hr., dar chiar și
după aceea, era asociată cu cea de a cunoaște limba greacă în primul rând). Un alt aspect îl
reprezintă și ideea conform căreia unii dintre membrii componenți ai acestor familii
aristocratice erau legate prin relații de familie și relații economice de Orientul grec; în privința
acestei situații din urmă, studiul limbii grecești era natural, impunându-se de la sine, mai ales
când este vorba și de elitele intelectuale (Marrou, 1997a: 51-52).
Pornind de la considerația sa pentru Quintilian pe care îl percepe ca pe un model,
Fericitul Ieronim conturează un portret minimal care întruchipează profesorul ideal. Eruditul
cărturar era de părere că profesorul trebuie să fie o personalitate cu o cultură vastă, cu dicție
impecabilă și un ideal comportamental: „Magister probae aetatis et uitae atque eruditionis est
eligendus” (Hieronymus, Epistulae: Ad Laetam, CVII, 4). Ieronim considera că procesul de
educare a micuței Pacatula se poate desfășura sub stricta observație a unei femei, cu toate că
începând din epoca elenistică profesiile de dascăl sau pedagog era practicate în cea mai mare
parte de către bărbați38. Având în vedere faptul că în contextul Antichității târzii și odată cu
36Ibidem, CVII, 9, 1: „Să învețe ritmul versurilor grecești” („Ediscat graecorum versuum numerum”); în
familia Paulei, bunica micuței Paula, limba greacă era la fel de familiară ca și latina; de altfel, în momentul
morții, Paula se va exprima în greacă, cf. Hieronymus, Lettres, 39, 1, 2 și 108, 28, 2.
37În secolul al IV-lea d. Hr. era foarte firesc pentru un cetățean roman să posede înainte de toate o cultură
latină; însușirea limbii și a culturii grecești nu mai reprezenta acum o necesitate.
38Încă din epoca elenistică, întreaga educație morală a copilului a fost încredințată pedagogului, fapt reflectat
de către limba greacă, în care „cuvântul paidagogos își pierde frecvent sensul inițial de sclav însoțitor, pentru
a primi accepțiunea modernă de pedagog, de educator în deplinul sens al cuvântului”, Marrou 1997, vol I:
230-231. Deși prezența unei femei în corpul profesoral nu era explicit interzisă de către legislația romană,
femeile care practică profesia de dascăl sunt atestate foarte rar în inscripții.
28

recunoașterea creștinismului ca fiind religie oficială femeile sunt efectiv îndepărtate din
învățământul public, concepția lui Ieronim poate fi percepută ca ușor bizară. Chiar în Biblie
există pasaje specifice prin care li se interzice femeilor să se exprime în public39 și să predea
în școală40 (Agusta-Boularot 2004: 324). Cu toate acestea, părerea lui Ieronim susține ideea
conform căreia femeia este capabilă să se ocupe de educația tinerelor discipole în calitate de
pedagog; el punctează subliniind faptul că această magistra et paedagoga este datoare să se
diferențieze prin calități morale deosebite:
„Să aibă o educatoare drept însoțitoare, o pedagogă supraveghetoare, care să nu cadă
în patima vinului, să nu fie nici trândavă, nici guralivă, potrivit spuselor Apostolului, ci
cumpătată, chibzuită, pricepută la meșteșugul lucrării lânii, care să nu vorbească decât despre
acele lucruri care îndrumă un suflet de fată pe calea virtuții”41
Ieronim alege pentru micuța sa discipolă, Paula, un tip de educație care se definește
printr-o latură profund ascetică. Trebuie avut în vedere faptul că eruditul Părinte pregătește o
viitoare călugăriță. Cărturarul consideră important ca Paula să fie formată în rândul mănăstirii
din Bethleem, sub atenta observare a mătușii sale Eustochium, pentru ca programul conturat
de el să funcționeze eficient42. În cazul în care micuța discipolă se regăsea în contextul laic al
Romei, proiectul educațional nu ar fi putut fi urmat, evidențiindu-se astfel ideea conform
căreia Ieronim „făcea o distincție relativ clară între educația de tip monahal și cea destinată
pregătirii pentru viața laică. Astfel, el aduce în atenție problematica educației de tip
vocațional” (Stan 2002: 187). Urmărind exemplul dat de Regula monahală a lui Pahomie –
realizată în jurul anilor 320-340 și tradusă, atunci când se afla la Bethleem, în latină chiar de
Ieronim în 404 – Fericitul Ieronim schițează un program propriu de educație monastică pentru
micuța Paula (Coman 1988, vol. III: 370). Așa cum a fost subliniat și anterior, știința de carte
juca un rol decisiv în contextul programului de instruire destinat Paulei. În primul rând
pregătirea temeinică în arta lecturii și a scrierii era esențială pentru educația unei viitoare
monahii. Meditația de zi cu zi la Cuvântul Domnului transmis prin intermediul Bibliei
reprezenta datoria primordială a monahilor. Tocmai din acest motiv, și educația micuței Paula
este axată pe învățătura Sfintei Scripturi pe care ea era nevoită să o cunoască în întregime. Pe
391, Corinteni, 14, 34-35, 1: „Ca în toate Bisericile sfinților, femeile voastre să tacă în biserică, căci lor nu le
este îngăduit să vorbească… ”.
401, Timotei, 2, 12: „Nu îngăduiesc femeii nici să învețe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea
liniștită”.
41Hieronymus, Epistulae: Ad Pacatulam , CXXVIII, 4, 23-27: „Sit ei magistra comes, paedagoga custos non
multo vino dedita non, iuxta Apostolum, otiosa atque verbosa; sed sobria, gravis, lanifica, et ea tantum
loquens, quae animum puellarem ad virtutem instituant”.
42Hieronymus, Epistulae: Ad Laetam, CVII, 13, 20-25.
29

lângă aceasta, pentru a putea urmări slujbele, Paula trebuie să învețe Psaltirea: „… adhuc
tenera lingua psalmis dulcibus imbuatur” (Hieronymus, Epistulae: Ad Laetam, CVII, 4, 27).
Pentru creștini psalmii simbolizează cele mai de preț arme împotriva vrăjmașilor și a
gândurilor lumești43. Pedagogia monastică din Orient utilizează aceeași metodă pentru
instruirea începătorilor. Regula lui Pahomie dispune faptul că neofitului care va intra în
mănăstire și care cunoaște arta lecturii, trebuie să i se dea douăzeci de psalmi sau o altă parte
din Sfânta Scriptură de învățat. În cazul în care acesta nu știe să citească, el este dator să
studieze împreună cu un monah instruit, timp de trei ore pe zi, literele alfabetului, silabele,
cuvintele și substantivele. Este important de subliniat faptul că nu erau primiți în mănăstire
analfabeții. Toți călugării și novicii deopotrivă erau nevoiți să deprindă arta lecturii; aceștia
erau, de asemenea, constrânși să cunoască cel puțin Psaltirea și Noul Testament (Cuviosul
Pahomie cel Mare [f.a.]: 32-33, nr. 139-140; Coman 1988, vol. III: 380). Cele care vor asocia
în mod iremediabil studierea psalmilor și a literelor sunt regulile monastice din secolele
următoare, adică secolele V-VI (Riché 2001: 76). Artele profane și literatura sunt eliminate de
către Ieronim din programul de educație al micuței Paula: „Să învețe să nu audă, nici să nu
spună nimic altceva decât ceea ce are legătură cu frica de Dumnezeu. Cuvintele rușinoase să
nu le priceapă, să nu știe cântece de lume, vorba să-i fie îmbibată din copilărie cu dulceața
psalmilor44; dansul și muzica nu își au locul în educația Paulei: „să nu salte din picioare […];
să fie surdă la auzul instrumentelor: să nu știe la ce sunt bune flautul, lira și chitara”45.
Pentru eruditul părinte însă, nu era de ajuns ca discipola sa să cunoască pe de rost
Psaltirea. În acest mod, micuța Paula își însușea cuvântul divin doar pasiv. Tocmai din acest
motiv, Ieronim o îndeamnă să săvârșească o lectură personală ( lectio), esențială în cadrul
vieții monastică; o călugăriță cu experiență trebuie să supravegheze lectura Paulei46. De
43Caesarius, Sermo ad monachos , CCXXXVIII: „Fratres si frequentius psalmos nostros recurrimus
cogitationibus mundanis aditum claudimus… Psalmi vero arma sunt servorum Dei qui tenet psalmos
adversarium non timet”, („Fraților, dacă apelăm mai des la psalmii noștri, închidem poarta gândurilor
profane… Căci psalmii sunt armele slujitorilor Domnului, cel ce are psalmi nu se teme de vrăjmaș”), apud,
Riché, 2001: 346, nota 101.
44Hieronymus, Epistulae: Ad Laetam, CVII, 4, 23-26: „Nihil aliud discat audire, nihil loqui, nisi quod ad
timorem Dei pertinet. Turpia uerba non intellegat, cantica mundi ignoret, adhuc tenera lingua psalmis
dulcibus inbuatur”.
45Ibidem, CVII, 6: „… ne ludat pedibus…”; CVII, 8, 22-24: „Surda sit ad organa. Tibia, lyra et cithara cur
facta sint nesciat”.
46Ibidem, CVII, 9, 16-20: „Să i se dea o fecioară cu experiență, de bună credință, plină de virtuți și
cuviincioasă, care să o învețe și să o obișnuiască prin propriul său exemplu să se scoale noaptea pentru
psalmi și rugăciune; dimineața să cânte laude, la ceasul al treilea, al șaselea și al nouălea să stea neclintită pe
frontul de luptă, ca o războinică a lui Hristos, iar apoi, cu făclia aprinsă, să aducă jertfa de seară”,
(„Praeponatur ei probae fidei, et morum ac pudicitiae uirgo ueterana, quae illam doceat, et adsuescat
exemplo ad orationem et psalmos nocte consurgere; mane hymnos canere, tertia, Sexta, nona hora quasi
bellatricem Christi stare in acie, accensaque lucernula redder sacrificium vespertinum”).
30

asemenea, rugăciunea ( oratio) trebuie să fie nedespărțită de această lectură individuală47. Un
alt sfat valoros pe care Ieronim i-l oferei micuței Paula este să evite luxul în mâncare și
îmbrăcăminte. Deși se arată a fi împotriva posturilor prea îndelungate, el recomandă cu
vehemență abstinența48; un alt aspect pe care i-l interzice Paulei este să frecventeze locurile
publice: băile publice, bazilicile martirilor și bisericile (Hieronymus, Epistulae: Ad Laetam,
CVII, 9, 7-11). Scopul lui Ieronim din spatele tuturor acestor lucruri pe care i le impune este
acela de a o proteja pe tânăra sa discipolă de ispitele din lumea profană care o pot sminti.
Acesta „aduce în atenția cititorului o a treia dimensiune importantă a gândirii sale pedagogice,
și anume influențele factorilor de mediu și a anturajului asupra modelării personalității în
formare a copilului. Ieronim sesizează necesitatea unei convergențe de principiu între acțiunea
educațională și influențele mediului social în care se formează copilul” (Stan 2002: 188). Și în
epistola destinată Pacatulei, Ieronim afirmă „necesitatea prevenirii posibilelor influențe
nocive ale mediului asupra formării morale și comportamentului copilului” (Stan 2002: 187).
Având în vedere că discipola sa va urma calea monastică, Ieronim nu exclude din
programul de educație al Paulei acele acțiunile lucrative specifice mânăstirilor. În mănăstire, o
regulă esențială o constituie munca. Rugăciunea și studiul sunt celelalte aspecte vitale cu care
aceasta se întrepătrunde. Astfel se explică de ce Fericitul Ieronim o sfătuiește pe Paula să nu
se dea în lături de la lucrul lânii, căci reprezintă una dintre îndeletnicirile specifice monahiilor
(Hieronymus, Epistulae: Ad Laetam , CVII, 10, 26-29).
47Ibidem, CVII, 9, 23: „Orationi lectio, lectioni succedat oratio”.
48Ibidem, CVII, 8, 1-6; CVII, 10, 1-4: „… așa să mănânce încât să-i fie mereu foame, așa încât imediat după
masă să poată citi, să se poată ruga și să poată psalmodia” („…sic comedat ut semper esuriat, ut statim post
cibum possit legere, orare, psallere”).
31

Capitolul III
Megan Hale Williams ”The Monk and the Book. Jerome and the Making of Christian
Scholarship, Chicago/London, University of Chicago Press, 2006
Albrecht Dürer îl surprinde pe Fericitul Ieronim în două ipostaze în iconografia sa.
Aceste alternative sunt foarte răspândite și cunoscute de-a lungul secolului al XV-lea. Primul
portret îl închipuie pe Ieronim ca un cărturar, în odaia sa de studiu, aplecat asupra unei cărți.
În alt plan se disting silueta unui câine adormit, sugerând faptul că încăperea este scăldată
într-o liniște specifică acestui timp de activitate, și cea a unui leu cu ochii întredeschiși,
amintind de considerentele științelor medievale care afirmau că acest animal are capacitatea
de a dormi astfel. Un aspect interesant îl constituie modul în care Fericitul Ieronim este
îmbrăcat: deși poartă un veșmânt de cardinal roman, pălăria se află în fundal, agațată pe un
perete, simbolizând intenția cărturarului de a se detașa pentru moment de tumultul politicilor
eclesiastice și de a se refugia în atmosfera domestică, sugerată și de postura în care se
regăsesc animalele care îl însoțesc. Este important de precizat faptul că tradiția l-a consacrat
ca fiind cardinal, însușindu-și astfel statutul acelor servitori special ai papei, datorită faptului
că a primit sarcina de la Papa Damasus de a corecta Biblia în latină; acest lucru a condus la
realizarea acelei traduceri noi a Sfintei Scripturi, Vulgata.
Cealaltă ipostază în care este surprins Fericitul Ieronim pare a se afla la antipodul celei
descrise anterior. Portretizat ca un ascet penitent pe fundalul unei priveliști stâncoase,
sugerând sălbăticie, duritate, cărturarul se aseamănă acum unui pustnic din deșert,
îngenunchiat, acoperit doar cu o pânză în jurul taliei și strângând în mână o piatră. Faptul că
artistul alege să accentueze musculatura ascetului nu e întâmplător: evidențiază, de fapt,
metoda conform căreia prin intermediul corpului se poate antrena sufletul. Postura leului nu
mai contribuie la descrierea unui spațiu învăluit de liniște, ci, dimpotrivă, afirmă ferocitatea și
tensiunea ce străbate fiara a cărei privire sfâșietoare depășește suprafața plană a desenului.
Între cele două ipostaze se conturează un contrast clar. Modul în care tradiția
iconografică renascentistă îl portretizează pe Fericitul Ieronim are la bază o problemă
fundamentală de percepție asupra personalităților de acest tip pe care o întâmpină cei care
încearcă să le înțeleagă viața și credințele metamorfozate într-o moștenire rămasă și
nealterată. În această perioadă, existența cărturarului și cea a ascetului creștin nu sunt asociate
cu ușurință și încântare, și cu atât mai puțin nu sunt puse în practică împreună. Idealul
32

monastic accentuează virtutea sărăciei, a castității și a umilinței/smereniei. Deși erudiția poate
fi percepută și din perspectivă ascetică, valorile acesteia se află la polul opus față de cele
apreciate de mănăstire. De exemplu, cărturarul poate adopta castitatea, însă activitățile lui
specifice solicită un spațiu bogat, cuprinzând o bibliotecă, birou de studiu, încălcând astfel
norma monastică a sărăciei. Și norma smereniei se consideră a fi amenințată în momentul în
care cărturarul își asumă rolul de exeget al textelor biblice, căci prin autoritatea sa asupra
cuvântului sfânt se diferențiază de atitudinea călugărului, care se supune învățăturii din
scriptură, și nu se pretează la o judecată critică exercitată asupra acestora.
Fericitul Ieronim a reprezentat de-a lungul timpului o adevărată provocare atât pentru
interpreții săi, cât și pentru succesorii săi din punct de vedere cultural. Nu doar că a avut
cutezanța de a amalgama identitatea cărturarului cu cea a călugărului; a mers atât de departe
încât să reprezinte știința de carte la cel mai înalt nivel al său transformând-o astfel într-o
forma de askesis în sine, un fel de „antrenament” spiritual potrivit pentru un călugăr/cenobit.
Megan Hale Williams, în cartea sa „The Monk and the Book. Jerome and the Making
of Christian Scholarship”, își propune ca, după ce conturează în linii mari personalitatea
Fericitului Ieronim și lumea sa, să construiască un traseu bine delimitat prin care să
urmărească toate etapele în care acesta poate fi surprins. Pornind de la ipostaza de scriitor
creștin (capitolul 1: ”The Making of a Christian Writer”), care experimentează și în domeniul
exegezei (capitolul 2: ”Experiments in Exegesis”), reușește să își definească o imagine de
autoritate în interpretarea Scripturii (capitolul 3: ”Interpretation and the Construction of
Jerome's Authority”). Însă pentru toate acestea are nevoie de o bibliotecă (capitolul 4:
”Jerome's Library”) și astfel se naște contradicția care îi va defini existența. Pentru a putea fi
acest călugăr sărac dedicat muncii sacre de interpretare a Sfintei Scripturi, Ieronim resimte
necesitatea unui spațiu înțesat de cărți. Un capitol întreg este dedicat modalității în care acesta
reușește să obțină biblioteca (capitolul 5: ”Toward a Monastic Order of Books”), iar următorul
evidențiază persoanele implicate în producerea cărților (capitolul 6: ”The Book and the
Voice”). Pentru a putea scrie, este nevoie în primul să rând să se practice o lectură activă.
Fiecare scriitor este la rândul lui un cititor, iar fiecare scriitor are nevoie de cititori, așa cum
cărțile solicită existența acestora din urmă. Un lector cu adevărat special este cel care se arată
dispus să plătească cantități considerabile de bani, iar Fericitul Ieronim a avut câțiva
protectori/cumpărători regulați demni de amintit, astfel că Megan Hale Williams le acordă
ultimul capitol acestora (capitolul 7: ”Readers and Patrons”). Pentru a-și încheia studiul,
33

aceasta realizează un epilog și o cronologie relevantă a carierei lui Ieronim.
Încă din Introducere, Williams punctează faptul că în timpul vieții acestuia Imperiul
Roman a devenit mai centralizat ca niciodată și că sub conducerea lui Teodosie și a
succesorilor lui episcopii și alți lideri creștini au devenit o alternativă de comandă din ce în ce
mai bună. O nouă cultură avea să se nască: cea a Imperiului Roman târziu și a Creștinismului.
În primul capitol, Williams pare să scoată la iveală o diferență între bătrânul/maturul și tânărul
Ieronim. Acesta din urmă, în scrisoarea 22, descrie cum, în visul său destul de cunoscut,
întâlnește un judecător care îl întreabă despre modul său de viață creștină. Deși Ieronim
declară că are într-adevăr un stil de viață de acest fel, judecătorul îl acuză că minte prin
afirmația sa deoarece pare să fie mai mult un ciceronian decât un creștin. Pentru a-și susține
argumentul, el apelează la un verset biblic: „Că, unde iaste comoara voastră, acolo iaste și
inima voastră.” (Matei, 6:2149) Apoi ordonă ca Ieronim să fie biciuit. După ce jură solemn că
nu va mai citi niciodată literatură profană, îi este permis să se întoarcă în lumea de sus.
Reiese astfel o situație dificilă, dar nu necunoscută, cu care biserica de la început se
confrunta: relația dintre bogăția limbii din literatura clasică și stilul necultivat al literaturii
biblice. Visul prezentat anterior reprezintă o cheie importantă către înțelegerea vieții
Fericitului Ieronim. Este explicația, dar mai mult decât atât, legitimizarea orientării lui către
Scriptură.
Williams mărturisește faptul că nu poate identifica o problemă atât de acută în scrierile
tânărului Ieronim. În anii săi de tinerețe, el a părăsit vestul și s-a mutat în Antioch, un centru
important al ascetismului creștin. Deși această schimbare a locului era motivată de dorința sa
de a fi mai aproape de rădăcinile estice ale mișcării ascetice, Williams sugerează că el pare a
se regăsi mai mult în ideea de asceză (the ascetic idea) decât în stilul de viață ascetic.
Scrisorile sale către casă, cerând la rândul său epistole din partea prietenilor lăsați în
urmă, indică faptul că se simțea pierdut. Între Ieronim și cunoștințele sale circulau atât
scrisori, cât și cărți. Printre rândurile scrise se conturează o perspectivă interesantă în legătură
cu importanța cărților. Acestea din urmă erau trimise prietenilor, călătoreau distanțe foarte
lungi. Exista o întreagă conexiune cu diferitele oportunități de a achiziționa volume. Se
ofereau să realizeze o copie a unei cărți în schimbul unei copii a altei cărți. În primele sale
scrisori, Ieronim citează și face aluzii la autori clasici mai mult sau mai puțin importanți.
După ce se mută la Constantinopol, atitudinea sa pare a se schimba. Așa cum se poate
49
34

observa în introducerile realizate la traducerile cărților biblice pe care le făcea în zilele acelea,
a dezvoltat o nouă atitudine față de literatura clasică, mai ales în legătură cu calitatea literară a
Bibliei. Părăsește Constantinopolul și se îndreaptă către Roma. Se îndepărtează din ce în ce
mai mult de propria sa imagine?. Ascetismul lui înseamnă a se abține de la mâncarea fină. Dar
o povară și mai mare o constituie faptul că hrana lui spirituală constă în limbajul neșlefuit al
Bibliei pe care nu îl consideră foarte „gustos”. Ieronim sugerează că studiul literaturii biblice
este comparabil cu postirea ca o formă de auto-chinuire/mortificare. Williams subliniază că
pentru el (și pentru câțiva alți creștini din zilele acelea) citirea Bibliei devenise o formă de
asceză, mai ales pentru un călugăr atât de bine educat precum era Ieronim. Autoarea mai
evidențiază și faptul că auto-pedepsirea acestuia este o formă de auto-avansare/promovare.
Restricțiile/austeritățile lui Ieronim sunt cu atât mai impresionante cu cât este avut în vedere
gustul lui deosebit pentru mâncarea fină și literatură.
Acesta este contextul în care el își dezvoltă ca motto: Hebraica veritas. Deși nu a
utilizat acest concept în primii ani, chiar și atunci el a accentuat faptul că a cunoaște ebraica
era foarte important, până și pentru interpretarea Noului Testament.
Capitolele introductive evidențiază circumstanțele în care Ieronim a luat decizia de a
realiza o traducere a Bibliei iuxta Hebraeos. Apoi, în următoarele capitole (2 și 3), Williams
descrie experimentele acestuia în domeniul exegezei. Alegerea textului în ebraică a
reprezentat cea mai importantă contribuție la tradiția creștină. Autoarea accentuează în ambele
capitole faptul că Ieronim are de câștigat din această alegere. El a fost singura persoană care
era suficient de priceput să traducă Biblia din ebraică. Motivul pentru care el putea să citească
în această limbă și cunoștea tradițiile evreiești era acela că, fiind călugăr, era suficient de umil
încât să poată digera o limbă atât de aspră. Oricum, exista o dilemă. Și această dilemă se
dezvăluie prin intermediul diferitelor detalii din următoarele capitole. Pentru a putea fi un
călugăr ascet care trăiește din înțelepciunea primitivă a scripturilor, Ieronim trebuia să aibă
cărți. Deși, pe de-o parte, el avea un stil de viață sărac, pe de altă parte, a fost nevoit să
investească o cantitate enormă de energie și de bani pentru construirea unei comori: o
bibliotecă de literatură biblică și înrudită. Modul în care biblioteci imense au luat ființă în
Imperiul Roman este fascinant.
În secolul al patrulea, aceste colecții non-creștine (păgâne) au devenit model pentru
colecțiile creștine. În Betleem de asemenea, Ieronim a avut o bibliotecă destul de
impresionantă. Williams încearcă să deducă din practicile menționate de el structura și, într-o
35

anumită măsură, și dimensiunea bibliotecii sale. În primul rând, avea manuscrise biblice, baza
esențială a erudiției sale. În al doilea rând, avea destul de multe lucrări ale scriitorilor creștini,
studii exegetice și de comentarii. Williams include și operele evreilor elenistici precum Philo
și Josephus în cadrul acestei categorii. În cele din urmă, avea și o colecție cuprinzătoare de
autori clasici cum ar fi Platon, Cicero, Virgil și Galen.
De asemenea, Williams încearcă să reconstruiască forma fizică a cărților pe care
Ieronim le folosea. Astfel, ea se referă la faptul că spre sfârșitul secolului al patrulea codicele
devenise cartea uzuală, în timp ce papirusul continua să fie materialul preferat pe care se
scriau cărțile. De-a lungul mai multor secole scrierea grecească a descoperit în papirusuri o
dezvoltare mică, mai ales în cărțile de calitate scăzută. Oricum, în cazul cărților de lux din
acea perioadă, se poate observa apariția unei noi scriituri, majuscula biblică: un scris cu
majuscule, permițând o claritate mai mare, sacrificând în același timp economia de material,
mai ales; dar nu a fost folosit doar pentru textele biblice acest nou stil.
Deși este dificil de știut cantitatea exactă de bani investiți, este destul de clar faptul că
în timpul lui Ieronim cărțile erau scumpe. În timp ce, de exemplu, conform cuvintelor
părinților pustiei, este mai bine pentru un călugăr să-și vândă cărțile și să ofere banii obținuți
săracilor, descoperirile întâmplătoare dezvăluie ce tipuri de cărți deținea de fapt o mănăstire
din Egipt50. Pe acest fundal Williams schițează conturul bibliotecii lui Ieronim. El detesta
cărțile scrise în purpură cu cerneală aurie. Le prefera pe cele care erau corectate mult mai mult
decât pe cele frumoase. Dar chiar și luând în considerare doar cărțile simple, trebuie admis
faptul că biblioteca lui Ieronim reprezenta o enormă bogăție materială.
Cum a reușit un călugăr ascet să devină atât de bogat? La fel ca alți cărturari din
Antichitatea târzie, Ieronim cu siguranță a dictat câteva dintre operele sale unui scrib ( the
notarius). Din când în când, un mirean/laic înstărit ca Lucinus trimitea șase sclavi pe post de
copiști la Betleem, unde erau realizate copii după cărțile lui Ieronim. În schimbul acestui act,
e posibil să se fi făcut câteva copii ale unor volume pentru el. Fericitul Ieronim a câștigat o
cantitate considerabilă de cărți din aceste tipuri de târg/tranzacții. Un anume Vicentius i-a
cerut acestuia să îl traducă pe Origen în latină. Ieronim a răspuns că el se va ocupa de
cuvânt/cuvântare, însă Vicentius este dator să plătească secretarul. Se pare că Ieronim nu a
plătit doar oamenii care l-au ajutat în privința copierii: el mărturisește că a plătit și profesori
evrei pentru instrucția lor.
50Vezi D. Burton-Christie, Word in the Desert: Scripture and the Quest for Holiness in Early Christian
Monasticism, New York, Oxford University Press, 1993, 116.
36

În ultimul capitol este descrisă relația dintre Ieronim și cititorii și/sau
cumpărătorii(patrons) lui. Datorită legăturii strânse dintre ipostaza de scriitor și de traducător
și cei care plătesc pentru scrierile lui, Ieronim este un exemplu de autor care anticipează
răspunsurile lectorului său. Modul lui de abordare a cărților conturează un model precoce de
scriitor orientat către cititor. Din când în când el se referă la acel prudens lector, lectorul
inteligent, iar acest lucru indică deprinderea sa de a rezona cu cititorii săi. Faptul că a fost
plătit pentru a scrie comentarii și traduceri evidențiază cât de importanți erau lectorii în acele
timpuri. Ieronim era cu siguranță o persoană cu un program bine stabilit în ceea ce privește
munca sa, așa cum demonstrează felul în care a completat comentariile despre toți
profeții/proorocii. Oricum, adesea exista un comisar/împuternicit bogat care dorea ca el să
scrie ceva destul de diferit de ceea ce plănuise51. Ieronim a fost, de asemenea, angajat și ca
polemist. În această ipostază și în cea de exeget el se afla la mila protectorilor/patronilor săi.
Deși pe de-o parte percepea bogăția/bunăstarea și învățătura creștină ca incompatibile, avea
nevoie pentru munca sa de cărți scumpe și, prin urmare, de protectori bogați.
În epilog, Williams rezumă descrierile ei cu privire la Ieronim. Pentru ultima data, ea
subliniază faptul că studiul ei evidențiază că în viața acestuia conflictele își subordonează
imperativele vieții monastice. El și-a dorit să fie cast, sărac, umil și modest, dar pe de altă
parte a fost nevoit să învețe ebraica, o limbă dificilă și ciudată; i-au trebuit cărți scumpe; și s-a
reprezentat pe sine ca o autoritate importantă. Autoarea susține că prin postura ferma în
legătură cu bogăția el avea posibilitatea să distragă atenția audienței sale de la prețul ridicat al
propriei sale biblioteci. Adăugând la acest lucru și munca sa fără compromisuri în ceea ce
privește ebraica – o auto-pedepsire – el putea să ascundă sub un paravan și poziția sa ca
membru al unei elite culturale. În cele din urmă, Williams oferă evaluării sale asupra lui
Ieronim o importanță istorică și chiar și una intelectuală. Ea consideră că moștenirea lui a fost
mai puțin formativă decât a lui Augustin, de exemplu. Ieronim a creat un model pentru
cărturarii biblici, dar nu a avut succesori.
Ieronim este una dintre cele mai importante personalități ale Antichității Târzii.
Contribuția sa majoră o reprezintă traducerea Bibliei. În timp ce toată lumea din Biserica
primară (Early Church) considera că o traducere în latină bazată pe un text grecesc al Bibliei
ar fi suficientă, Ieronim a decis să folosească un text în ebraică în locul Septuagintei. Așadar,
51Faptul că o carte reprezenta o cerere nu era neobișnuit. Augustin, de asemenea, a scris destul de multe cărți
la cererea altor persoane. Vezi introducere la De catechizandibus rudibus.
37

a fost nevoit să se opună stabilimentului și să își îmbunătățească cunoștințele de limbă
ebraică. Mai mult decât atât, trebuia să găsească bani pentru acest proiect de traducere. Este
impresionant de observat modul în care a fost nevoit să părăsească Roma, dar a luat cu el
câteva femei bogate în Palestina. Printre ele se afla Paula: o aristocrată romană înstărită, care
a finanțat șederea lor în micile comunități din Betleem. Deși acest proiect de traducere este
deja destul de excepțional, devine chiar și mai intrigant prin prisma scrisorilor lăsate de
Ieronim, oferind detalii despre viața, opera, ideile sale și până și despre arta de a traduce.
Utilizând aceste epistole și în aceeași măsură și restul producției literare a acestuia,
Williams este capabilă să dezvăluie fascinația acestei personalități prin evaluarea sa
interesantă. Poziționându-l pe Ieronim într-un context îi ajută pe cititori să observe unde se
încadrează în peisajul Antichității Târzii, dar îi ajută de asemenea să înțeleagă faptul că există
mai multe laturi ale sale care merită descoperite. Este foarte dificil pentru lectorii din
contemporaneitate să își imagineze modul în care în acele zile sfinții, cărturarii, episcopii,
femeile bogate și călugării săraci formau o rețea/conexiune vie în jurul lumii mediteraneene.
Această conexiune prin care erau schimbate scrisori ce parcurgeau distanțe lungi era
aproximativ o rețea ce străbătea întreaga lume fără internet.
Williams a reușit să demonstreze faptul că Ieronim a reprezentat un factor important în
crearea unui nou model de sfințenie/cucernicie: cărturarul, care, precum martirii, a renunțat la
(vechea) viața personală. Ieronim se proiectează pe sine ca un om al culturii, care a renunțat la
literatura clasică – cea mai înaltă formă de extravaganță/belșug/bogăție – și s-a dedicat
studiului scripturilor ca cea mai înaltă formă de închinare și ascetism. Oricum, cărțile de acest
tip pot fi dificil de evaluat. Pentru ce fel de public și-a scris Williams cartea? Bineînțeles că
aceasta este cărturărească; nu este un roman. Este importantă pentru cărturarii din Antichitatea
Târzie. Este utilă pentru traducătorii Bibliei. Tratează idealurile de a fi călugăr și astfel poate
transmite lectorilor câte ceva despre viața monahală. Sunt multe lucruri de învățat din această
cartea. Și este normal ca acest gen de carte să stârnească și câteva întrebări.
Williams face referire la faptul că Ieronim atribuie adesea variațiile între textul grecesc
și cel în ebraică traducerii deficitare, citirii greșite sau interpretării nepotrivite a traducătorilor
Septuagintei. Ea clasifică raționamentul lui Ieronim ca fiind neobișnuit/straniu și excentric.
Autoarea nu este de acord cu acei cărturari (fără a-i menționa însă) care îl consideră pe
Ieronim un filolog obiectiv și priceput (scientific?) și care argumentează ideea că valoarea pe
care acesta o plasează pe textul în ebraică reflectă pur și simplu aprecierea lui pentru aceste
38

fapte. Ea discută și despre faptul că noțiunea de greșeală/eroare în traducere, care este atât de
esențială pentru Ieronim, are un rol minor în explicațiile moderne ale diferențelor între textele
în ebraică și traducerea în greacă.
Deși existau diferite tradiții textuale (pentru unele cărți, cum ar fi Tobit și Estera, mai
mult decât pentru altele), diferențele în traducere nu se datorează doar textelor diferite, dar și,
de exemplu, tehnicilor exegetice sau interpretărilor deliberate52.
Se pare că Ieronim, când traducea, utiliza câteva tradiții evreiești și metode
comparabile cu cele ale rabinilor. Călugărul benedictin neamț/olandez Jan Smeets era membru
al Mănăstirii benedictine a Fericitului Ieronim din Roma unde că monahii pregăteau o ediție
critică pentru Vulgata acestuia din urmă. Doar Vechiul Testament a fost completat și sarcina
lui Smeets era aceea de a căuta influențele rabinice din traducerea lui Ieronim. A reușit să își
îndeplinească îndatorirea doar pentru ultimele volume apărute (cum ar fi acelea ce conțineau
profeții minor și 1 și 2 Macabei). El a observat câteva urme ale materialului și metodelor
rabinice în traducerile lui Ieronim.
Williams sugerează chiar și că Ieronim descrie profesorii evrei ca întruchipând
caracterul auto-mortificator/înăbușitor al activității exegetice. Astfel, se poate considera că
Ieronim utilizează imaginea rabinilor ca un model pentru călugării cultivați și „săraci” (p.
202-203 și 231)53. Aceasta este o idee interesantă. Cărturarul-călugăr Ieronim este, într-o
anumită măsură, modelat de o înțelepciune rabinică.
Există și alte părți ale cărții care suscită lectorului momente de reflecție. În concluzia
sa Williams discută despre faptul că Ieronim a lăsat puțină „moștenire” urmașilor săi și că
scrierile sale au servit mai puțin drept exemplu și mai mult ca o provocare. Dar cum rămâne
cu Vulgata, creația lui? Aceasta face parte de asemenea din categoria dilemelor lui Ieronim.
Interesul său pentru Hebraica Veritas a devenit fundamentul statutului canonic al bibliei sale
latinești. Biblia în latină a fost, desigur, realizarea lui cea mai rezistentă în fața testului
timpului. Oricum, ideile despre Hebraica Veritas sunt, de asemenea, foarte importante cu
privire la atitudinea lui față de evrei. Deși atitudinea lui este întrucâtva negativă față de aceștia
din urmă și față de practicile lor religioase, el nu vorbește deschis, ca destul de mulți alți
52Vezi J. Koenig, L'Herméneutique analogique du Juda ïsme antique d'après les témoins textuels d' Isaïe,
(Vtsuppl; 33), Leiden, Brill, 1982.
53Această idee concurează într-o anumită măsură cu sugestiile realizate de Susan Weingarten, The Saint's
Saint. Hagiography and Geography in Jerome (Ancient Judaism and Early Christianity, 58), Leiden/Boston,
Brill, 2005. Weingarten (42-74) argumentează că există un număr considerabil de detalii vii care corespund
în vita Pauli a lui Ieronim și un corpus de aggadot despre faimosul sfânt evreu și cărturar Rabbi Shimeon
bar Yohai. La fel la Paul a lui Ieronim. Shimeon bar Yohai este cunoscut pentru a se fi ascuns de persecutorii
romani într-o peșteră, trăind cu apă de izvor și fructe specific zonei arăbești timp de treisprezece ani.
39

cărturari creștini din zilele acelea, despre acuzația care afirmă că diferențele între Biblia în
greacă și cea în ebraică se datorează corupțiilor evreiești și denaturărilor. În loc să îi acuze pe
evrei, el îi vede ca fiind niște parteneri interesanți și importanți. Și acest fapt poate fi o nouă și
influentă perspectivă în acest secol.
Ceea ce lipsește într-o oarecare măsură în această carte este un alt aspect al vieții lui
Ieronim în ipostaza de călugăr și cărturar: relația sa cu femeile înstărite. Cartea foarte bogată
în informații a lui Alfons F ürst are doar doisprezece pagini despre Ieronim ca ascet și patru
pagini despre relațiile interesante pe care acesta le avea cu „surorile” în Betleem.
40

Concluzii
Ieronim nu este întotdeauna bine cunoscut/popular. Un cărturar rafinat cum este
Alfons Fürst mărturisește în introducerea cărții sale despre Fericitul Ieronim că nu îl place pe
acesta din urmă54. Într-o recenzie la cartea lui Williams, Catherine Conybeare spune despre
autoare că este prea politicoasă pentru a-l caracteriza pe Ieronim drept ipocrit, astfel sugerând
că acesta merită o asemenea etichetă55. Cu toate acestea, destul de des Williams îl descrie pe
Ieronim ca fiind arogant. Poate că acesta nu merită aceste caracteristici negative, dar chiar și
dacă le merită cu adevărat, este destul de dificil să fie adoptate niște standarde moderne de
integritate și simpatie în abordarea portretizării lui. În cartea lui The Go Between, L.P. Hartley
afirmă că trecutul reprezintă un univers diferit în care lucrurile se făceau diferit56. Acest lucru
semnifică cu exactitate aspectul pus în joc în momentul confruntării cu personalitatea
Fericitului Ieronim. Vremurile în care acesta a trăit erau cu siguranță diferite, deși el avea deja
propria sa conexiune cu lumea întreagă. Meritul cărții lui Williams este acela că scoate la
iveală perspective interioare din acest tărâm insuficient cunoscut. În acest spațiu Ieronim era
una dintre cele mai fascinante personalități. Decizia lui de a traduce Biblia în ebraică în locul
celei grecești reprezintă încă unul dintre cele mai clare exemple că, din când în când, vanitatea
unui om câștigă. Cartea lui Williams învață lectorii destul de multe lucruri despre această
îngâmfare. În același timp evidențiază și ceva despre tradiția creștină, ceva despre cum
ascetismul poate scote la iveală bogăția bibliotecilor și a mănăstirilor/abațiilor.
Într-o perioadă în care în general nu se manifesta niciun interes pentru instruirea
copiilor, Ieronim și-a dobândit un mare merit deoarece s-a ocup îndeaproape de această
educație primară. Este cunoscut factul că nici grecii și nici romanii, nu s-au arătat interesați de
instruirea și formarea intelectuală a copiilor. Scopul principal pentru educația greacă și, mai
târziu, pentru cea romană era reprezentat de formarea omului în faza sa adultă, așadar nu
urmărea dezvoltarea intelectuală a copiilor și adolescenților. Doar în cazul educației din etapa
superioară a procesului de educare își aducea aportul statul, contribuind numai în contextul
învățământului superior. Cetățenii care aveau la dispoziție timp și resursele necesare erau cei
care își asumau educația primară a tinerilor (Marrou 1997, vol. I: 341-342). Calitățile
specifice vârstei copilăriei au fost observate și așezate într-o lumină favorabilă de către
54Hieronymus. Askese und Wissenschaft in der Sp ätantike, 5.
55Vezi website Bryn Mawr Classical Review 2007.07.06.
56L.P. Hartley, The Go-Between, Harmondsworth: Penguin Books, 1997 (prima ediție 1953).
41

creștinism, metamorfozând astfel pe parcurs spiritul educației păgâne. Tot Ieronim este cel
care a îndeplinit și această ultimă dorință prin programul pe care l-a conturat în scopul
instrucției elementare de inspirație creștină într-un moment în care, cu excepția școlilor
creștine care își duceau existența în jurul mănăstirilor, nu existau încă unele oficiale. Planul de
educație realizat de Părinte pentru micuța Paula a rămas din nefericire doar în stadiul de
proiect pur teoretic. Ieronim a eșuat în a-l aplica sistematic și nici nu l-a generalizat. Rufinus
adaugă și faptul că proiectul de învățământ făurit de Fericitul Ieronim în ceea ce îi privește pe
tinerii băieți pe care îi avea sub îndrumarea sa în mănăstirea din Bethleem era identic cu cel al
școlii tradiționale, profane, incluzând gramatica, studiul poeților (în special al lui Vergilius),
comicilor, liricilor și istoricilor (Marrou 1997, vol. II: 156 și 237, nota 4).
Ieronim aplică la studiul Sfintei Scripturi metodele pedagogice ale școlii antice, pe
care, de altfel, le și conservă. Acesta concepe un program autentic de educație monastică care
își propune să îi instruiască pe tinerii învățăcei în spiritul rigorilor vieții monahale. Fericitul
Ieronim își schițează programul și metodele pedagogice în acord cu acelea formulate în
regulile monastice orientale ( Regula lui Pahomie și Regulile Sfântului Vasile cel Mare ).
Principiile pedagogiei monastice pe care le articulează Ieronim se întâlnesc și în regulile
monastice apărute ulterior în Occident (un exemplu veritabil îl reprezintă Regula Sfântului
Caesar d’Arles apărută în 534 p. Chr. care se adresează viitoarelor monahii sau celebra
Regulă a Sfântului Benedict apărută în 525 p. Chr.) (Marrou 1997, vol. II: 157-158). În
domeniul pedagogiei antice se marchează un pas important spre evoluție odată cu Ieronim,
deoarece acesta influențează considerabil progresul prin intermediul principiilor și metodelor
pe care le propune. Datorită acestui aspect important, nu este nepotrivit să se afirme faptul că
Ieronim și-a câștigat dreptul de a se afla printre reformatorii sistemului educațional antic. În
același timp trebuie menționat faptul că au rămas de actualitate și se poziționează chiar la
fundamentul sistemului pedagogic modern toate principiile pedagogice formulate cu
responsabilitate de către Ieronim.
42

Bibliografie
Referințe bibliografice :
AGUSTA-BOULAROT, Sandrine, 2004: Autour d'une Grammatica. La question des femmes
et de l'éducation dans le monde romain depuis le livre de H.-I. Marrou , in Jean-Marie Pailler,
Pascal Payen (éd.), Que reste-t-il de l'éducation classique. Relire « le Marrou » Histoire de
l'éducation dans l'Antiquité , p. 319-330.
COMAN, Ioan G., 1999: Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent.
COMAN, 1988: Patrologie, vol. III, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române.
LABRIOLLE, Pierre de, 1924: Histoire de la litterature latine chrétienne 2, Paris, Les Belles
Lettres.
MARROU, Henri-Irénée, 1997: Istoria educației în antichitate , vol. I-II, traducere de Stella
Petecel, București, Editura Meridiane.
MARROU, Henri-Irénée, 1997a: Sfîntul Augustin și sfîrșitul culturii antice , traducere de
Dragan Stoianovici și Lucia Wald, București, Editura Meridiane.
MORESCHINI, Claudio, NORELLI, Enrico, 2004: Istoria literaturii creștine vechi grecești și
latine (De la Conciliul de la Niceea la începuturile Evului Mediu) , vol. II/1, (traducere de
Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu și Dana Zămosteanu), Iași, Editura Polirom.
NEGRESCU, Dan, 2004: Patristica Perennia. Părinți de limbă latină , Timișoara, Editura
Universității de Vest.
RICHÉ, Pierre, 2001: Educație și cultură în Occidentul barbar. Secolele VI-VIII , (ediția a IV-
a), traducere de Florica Bechet, București, Editura Meridiane.
STAN, Cristian, 2002: Originile educației. Antichitatea și creștinismul timpuriu , Cluj, Editura
Presa Universitară Clujeană.
STEINMANN, Jean, 1985: Saint Jérôme, préface de Jacques Leclercq, Paris, Les Éditions du
Cerf.
TURCAN, Marie, Saint Jérôme et les femmes , 1968, in „Bulletin de l'Association Guillaume
Budé”, nr. 2-3, p. 259-272.
Surse:
*** Biblia sau Sfânta Scriptură , tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, București, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1988.
CUVIOSUL PAHOMIE CEL MARE, [f.a.]: Regulile monahale , Iași, Editura „Credința
Strămoșească”.
JÉRÔME, Saint, 1955: Lettres (Epistulae): Ad Laetam, de institutione filiae , CVII, 3, 1, Tome
V, texte établi et traduit par Jérôme Labourt), Paris, Les Belles Lettres.
Idem, 1961: Lettres (Epistulae): Ad Pacatulam, CXXVIII, Tome VII, texte établi et traduit par
Jérôme Labourt, Paris, Les Belles Lettres.
QUINTILIANUS, Institutio Oratoria , I-III, with a english translation by H. E. Butler,
Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, London, 1922.
43