Educatia Ecologica In Invatamantul Prescolar

CUPRINS

1.Introducere………………………………………………………………….pag.

2.Capitolul I

DEZVOLTAREA PSIHOFIZICĂ A PREȘCOLARULUI………………..pag.

-particularități anatomo-fiziologice……………………………………..pag.

-dezvoltarea psihică……………………………………………………..pag.

-vârsta preșcolară mică………………………………………………….pag.

-vărsta preșcolară mare………………………………………………….pag.

3.Capitolul II

NOUTĂȚI ALE CURRICULUMULUI PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL

PREȘCOLAR………………………………………………………….pag.

4.Capitolul III

EDUCAȚIA ECOLOGICĂ………………………………………………..pag.

Ecologia-știința mediului înconjurător…………………………………….pag.

Educația ecologică în învățământul preșcolar……………………………..pag.

5.Capitolul IV

CERCETARE CU PRIVIRE LA EDUCAȚIA ECOLOGICĂ ÎN

ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR……………………………………….pag.

-Motivarea alegerii temei…………………………………………………..pag.

-Caracterizarea grupei………………………………………………………pag.

-Obiectivul și ipoteza cercetării……………………………………………pag.

-Poluarea……………………………………………………………………pag.

-Deșeurile…………………………………………………………………..pag.

-Protecția mediului…………………………………………………………pag.

-Calendar ecologic…………………………………………………………pag.

-Monografia comunei Gurbănești…………………………………………pag.

-Etapele cercetării………………………………………………………….pag.

-Concluzii………………………………………………………………….pag.

6.Capitolul V

Proiecte tematice…………………………………………………………pag.

Planificare parteneriat grădiniță-clasa pregătitoare……………………..pag.

7.BIBLIOGRAFIE………………………………………………………….pag.

8.ANEXE……………………………………………………………………pag.

INTRODUCERE

„ Dacă te gândești la anul următor-însămânțeză pământul!

Dacă te gândești la următorii zece ani-plantează un copac!

Dacă te gândești la următorii o sută de ani-educă oamenii!” (proverb chinezesc)

Ocrotirea naturii, păstrarea echilibrelor biologice din ecosisteme trebuie să constituie preocuparea fiecărui om, începând încă de la vârste fragede. Copilul manifestă curiozitate senzorială în plină dezvoltare iar dacă știm să prelungim această curiozitate a preșcolarului, aceasta devine suportul dorinței de cunoaștere.

Preșcolarii trebuie învățați să înțeleagă natura,să-i aprecieze frumusețea,să îi desco-pere componențele și particularitățile,să fie încurajat să se apropie de ea pentru a o proteja. Aceștia recepționează cu mare ușurință anumite evenimente petrecute în natură,sunt atenți la schimbările survenite în succesiunea anotimpurilor.Toate aceste observații vor fi imprimate mai apoi în activitățile desfășurate (jocuri cu rol,desene,modelaje, etc).

Am ales această temă pentru lucrarea de gradul I din două motive:în primul rând am avut în vedere vârsta copiilor cu care lucrez,am analizat mediul natural în care trăiesc și îmi desfășor activitatea(mediul rural) și am ajuns la concluzia că reprezintă o temă ofertantă și de mare actualitate. Alt motiv rezidă din nevoia de educație ecologică a generațiilor viitoare, reprezentat de preșcolarii ce sunt înscriși astăzi în grădinițe,pentru conservarea resurselor Terrei.Aceștia trebuie învățați încă de mici că pentru a fi sănătoși în viitor trebuie să păstreze mediul înconjurător cât mai curat, să reducă poluarea de toate tipurile,să recicleze deșeurile,să planteze copaci.

Natura oferă aspecte din abundență, iar mijloacele de realizare a educației pentru ocrotire sunt diverse.Așa că în educația ecologică pot fi utilizate cu deosebită eficiență observările asupra mediului ambiant, lectura după imagini, jocurile didactice, plimbările – excursiile, precum și organizarea unei zone “vii” în sala de grupă. Din multiplele posibilități educative, observarea este cea mai la îndemână modalitate, este contactul direct cu realitatea – aceasta constituie prilejul permanent de influențare a copilului, de a descoperi lucruri care să îi stârnescă curiozitatea, dorința de a înțelege,de a cunoaște mai bine mediul înconjurător.

Prin intermediul observărilor atat spontane cat și dirijate, copiii dobândesc cunoștințe elementare despre mediul înconjurător, își formează gândirea intuitivă în raport cu natura își dezvoltă dragostea față de aceasta,precum și dorința de a ocroti tot ceea ce este viu.

De la educația senzorială, ca factor de recepție a materialului de cunoaștere, la educația pentru știință, în sensul pregătirii copiilor pentru înțelegerea noțiunilor, educatoarea conturează calea de urmat în ascensiunea pentru educația ecologică.

Studiul naturii cu elementele sale componente: plante, animale, fenomene caracteristice celor patru anotimpuri, orientate în timp,împletește foarte bine dezvoltarea pshihologică a copiilor cu dorința și curiozitatea lor nestăvilită la această varstă.

Prin caracterul inventiv al activităților de cunoaștere a mediului înconjurător,de protecție a acestuia,se exersează acuitatea organelor senzoriale, deci a gândirii încă concret – intuitive la preșcolari.

Contactul direct cu natura contribuie la dezvoltarea spiritului de observație, la dezvoltarea operațiilor gândirii. Dacă scopul activității este ecologic, trebuie dezvoltate operațiile gândirii ecologice: identificarea elementelor din natură care trebuie protejate, gruparea acestora, comparația situațiilor când acestea nu sunt protejate, generalizarea.

În grădiniță, preșcolarii parcurg în linii mari una din etapele bine structurate a evoluției omului, etapa operațiilor concrete. În intervalul de vârstă 3-6/7 ani, operațiile intelectuale principale, implicit ale gândirii cu caracter relativ simplu,raportandu-se la realitatea concretă. De aici, reiese necesitatea cultivării gândirii, inclusiv a gândirii ecologice, prin activități de învățare cum ar fi: observarea, ordonarea, descrierea, exersate pe realitatea obiectivă sau pe imagini edificatoare a acesteia.

Familia are rolul deosebit de important în modelarea ecologică a preșcolarilor . Aceasta este continuatorul a ceea ce grădinița face pentru educația ecologică. Atunci cand se plimbă prin oraș, în concedii, în drumul spre grădiniță, copiii trebuie să pună în practică cele însușite despre ocrotirea mediului. De la grija de a nu arunca hârtia pe jos, de a nu rupe florile, până la dorința de a înfrumuseța grădina din fața casei, casa în care locuiesc, toate acestea atestă dragostea micului om pentru natură. Respectarea codului ecologic atrage după el aprecierea comportamentelor de protecție, ocrotire, îngrijirea mediului.

Responsabilitatea poate fi individuală sau în grup, pe anume perioadă de timp, copiii având obligația de a răspunde de îndeplinirea sarcinilor concrete,fiind îndrumați, monitorizați, evaluați de către educatoare, apoi prezintă rezultatele acțiunii lor (udatul florilor). Astfel, copiii devin conștienți de importanța sarcinilor primite, acționează cu seriozitate exersându-și simțul răspunderii.

Deseori, copiii mai mari au inițiativă.Aceștia propun organizarea de acțiuni de strângere a gunoaielor, obligând adulții să înceapă acțiunea, deoarece știu că fără ajutorul nostru orice acțiune este compromisă. În astfel de împrejurări sunt relevante comportamentele emoționale din partea adulților,ce reprezintă modele pentru copiii lor. Sensibilitatea, empatia sunt generatoare de manifestări de simpatie, prietenie între cei implicați în activități.

Îndrăzneala,fermitatea sunt trăsături de caracter pe care copiii le exersează în acțiuni de protecție a mediului,devenind inventivi, găsind soluții, scoțand la iveală probleme pe care adulții, nu le văd,prefăcandu-se că nu le au,exersandu-și imaginația pentru a da o mână de ajutor în rezolvarea problemelor comunității.

Educația ecologică este, astfel, menită să permită înțelegerea adecvată,deplină, să contribuie la soluționarea,evitarea corespunzătoare a multiplelor probleme cu care mediul înconjurător se confruntă în prezent.

În cunoașterea mediului înconjurător trebuie să predomine caracterul atractiv, accesibil, ecologic.

Copiii au nevoie să perceapă cel mai mare adevăr din spațiul vital, nașterea plantelor,moartea lor, felul în care lasă semințe pentru următoarea generație. Important este să ținem seama că educația ecologică nu o realizăm numai în activitățile de cunoașterea a mediului, ci în strânsă corelare cu celelalte activități desfășurate în grădinița de copii.

Pentru a stimula gândirea ecologică putem să aducem în discuție problema poluării aerului,apei,solului,pădurilor.

Copiii pot trage singuri concluzia că în apele murdare au de suferit peștii sau plantele care nu pot supraviețui atunci când apa este poluată.

În timpul drumețiilor de toamnă pot vedea cum arderea frunzelor uscate împrăștie fum, miros neplăcut care contribuie la poluarea atmosferei. Preșcolarii află că frunzele ar fi mult mai folositoare dacă ar fi îngropate, deoarece prin putrezire devin îngrășământ natural pentru plante.

Preșcolarii pot să observe că praful,fumul afectează monumentele arhitecturale.

Contactul cu lumea exterioară uimește copiii, trezește interesul acestora pentru înțelegerea realității înconjurătoare.

Activitățile cu caracter ecologic accentuat, cele referitoare la mediu constituie prilej de îmbogățire a vocabularului,de exersare a limbajului ecologic. În vocabularul copiilor există termeni ca: „a proteja”, „a ocroti”, „distrugere”, „pericol”, „dispariție”, „rezervație” etc.

Psihologia pedagogică,practica educațională atestă faptul că în măsura în care copilul este antrenat direct în acțiune, în aceeași măsură sporește eficiența acțiunii de educare. Educația ecologică este procesul prin care îl ajutăm pe copil să deprindă modul de a gândi,să se exprime,să acționeze în direcția protecției și ameliorării calității mediului ambient.

Rolul educației e capital. Copiii nu distrug plante, nici animale din cauza că se nasc cu simțul distrugerii. Dimpotrivă, omul e înclinat spre creație, numai educația greșită sau lipsa de educație deturnează această înclinație de la cursul său firesc. De exemplu, dacă copilul nu este educat să înțeleagă frumusețea florilor, nu va simți nici un regret când le va distruge. Mulți trec pe lângă peisaje fără să le vadă, fără să simtă emoții pentru că nu au educația frumosului. Așa cum e nevoie să înveți a picta, chiar dacă există talentul pentru pictură, e nevoie să „citești” pictura , să prețuiești artistic acea operă. Cei mici nu ar mai distruge viețuitoarele dacă ar fi învățați să cunoască,să prețuiască frumusețea,utilitatea plantelor,a animalelor. Atunci atitudinea lor s-ar schimba: în loc să distrugă, ar ocroti.

Cine va prețui florile, cu atât mai mult va prețui copilul, iar cine prețuiește copiii va prețui cu siguranță adulții sau vârstnicii. Nu ajunge doar gândul la acestea, mai trebuie să simți, să trăiești.De exemplu, cei ce prețuiesc mai mult copiii,cei ce sunt mai atașați sufletește de aceștia sunt tocmai aceia care răspund de creșterea ,de educarea lor, cu toate numeroasele necazuri și renunțări care sunt legate de această responsabilitate. De ce tocmai aceștia prețuiesc mai mult copiii? Deoarece au prilejul să cunoască mai bine copiii, dincolo de slăbiciunile,lipsurile inerente ale lor,aceștia descoperindu-le chipul îngeresc al sufletului. Mai mult, efortul de a proteja copiii dă un sens înalt,autentic muncii desfășurate. La fel, mai mult decât alții prețuiește grădina tocmai grădinarul.

În consecință, copiii care iau parte direct la conservarea și ocrotirea mediului, sub atentă supraveghere, vor învăța să îl prețuiască mai mult decat alții.

Grădinița trebuie să pună mai mare accent pe educația ecologică, care e menită să ajute copiii să conștientizeze existența globală a mediului, faptul că suntem parte din natură,nu stăpânii acesteia. Ceea ce interesează în primul rând în învățământul preșcolar este nașterea în forul interior al copiilor a două stări : dorința de a cunoaște universul lumii,dar și exercitarea puterii de a ocroti formele de viață. Sarcina grădiniței este de a furniza preșcolarului instrumentele interpretării critice,dar pozitive a realității naturale,a societății în care trăiește, să-l învețe să administreze mediul său înconjurător prin alegeri adaptate,responsabile.

Formarea conduitei ecologice, a conștiinței ecologice este procesul complex, de lungă durată ce trebuie controlat,coordonat care în formarea atitudinii corecte față de mediu pornește de la analiza acțiunilor și situațiilor concrete, spre analiza formării primelor convingeri morale necesare formării atitudinii ecologice.

Educația privind mediul înconjurător este disciplina cunoștințelor în acțiune, care prezintă efectul mai multor discipline aflate în interacțiune, cunoștințele fiind în serviciul acțiunii, făcând din educația ecologică procesul continuu prezent în copilărie, adolescență și în viața adulților.

De asemenea, educația privind mediul înconjurător este disciplina cunoștințelor specializate, necesare analizei și cuantificării problemelor de mediu nu cu noțiuni incerte, ci cu noțiuni care prin să fie considerate instrumentul lecturii corecte a mediului.

Educația ecologică reprezintă educația pentru supraviețuire, care trebuie să înlăture mitul supradominației umane, știind că toate elementele mediului înconjurător sunt limitate.

În primul capitol am prezentat dezvoltarea psihofizică a preșcolarului pe cele două nivele de varstă.Apoi,în următorul capitol am evidențiat noutățile curriculumului pentru învățămantul preșcolar,editat în anul 2008.

În capitolul Educația ecologică,am făcut distincția între ecologia ca știință a studierii mediului și educația ecologică.

CAPITOLUL I

Dezvoltarea psihofizică a preșcolarului

Copilăria, sau perioada preșcolară constituie perioada celei mai intensive receptivități, perioadă de progrese pe toate planurile.Acum preșcolarul își formează toate conduitele adaptative de bază,își constituie structurile intelectuale și creative importante – inclusiv sociabilitatea, caracteristicile comportamentelor de bază, reacțiile afectiv-voliționale. Preșcolarul traversează etapa cunoașterii prin lărgirea contactului său cu mediul social și cultural din care asimilează modele de viață care permit și determină integrarea sa tot mai activă în condiția umană.

Întreaga dezvoltare,spune Ursula Șchiopu,ca și condiția umană însăși,stimulează procesele de socializare a individului,fapt ce îi va permite și facilita procesul de integrare socială și identitate a persoanei. Jean Piaget leagă dezvoltarea socială a copilului de stadiile dezvoltării intelectuale și nu consideră social comportamentul copilului în relație cu altul decat atunci cand relația dobandește caracter de reciprocitate,ceea ce înseamnă că „achizițiile progresive ale copilului sunt mediate prin raportul relațional cu altul”. (A.Gugiuman;1999;p.124).

Perioada preșcolară poate fi subdivizată astfel:

varsta preșcolară mică (3-4 ani);

varsta preșcolară mare(5-6 ani).

Preșcolaritatea mică reprezintă etapa integrării copilului în grădiniță. Datorită depen-

denței mari a copilului față de mama sa și de ambianța familială integrarea în grădiniță are loc cu oarecare dificultate. Dificultatea adaptării este generată și de faptul că preșcolarul mic prezintă încă instabilitate motorie și greutăți în exprimarea și înțelegerea clară a celor comunicate de adult. La aceasta putem adauga și egocentrismul copilului.Preșcolarul mic este instabil, foarte impresionabil,trecerea de la o dispoziție la alta avand loc foarte ușor, trăiește exploziv și total evenimentele care au avut importanță pentru el.Spre varsta de 4 ani,copilul devine mai sensibil la semnificația evenimentelor din jurul său,fapt pentru care adoptă conduite mai adecvate la conveniențele sociale în contextul regimului de viață, cu anumite restricții impuse atat în familie,cat și în grădiniță.

Varsta de 4 ani este considerată de către psihologi,printre care și A.Gesell,drept varsta de mare fragilitate psihologică și de mare sensibilitate față de influențele manifestate asupra copilului.Acest lucru îi determină pe psihologi să considere această perioadă varsta de cristalizare primară a viitoarei personalități.Acum copilul manifestă progrese evidente atat pe linia dezvoltării motricității,cat și pe linia funcțiilor cognitive și a însușirilor de personalitate.Acum jocul devine activitatea de bază.Copilul folosește în joc experiența de viață,observațiile și trăirile sale,precum și modele de conduită din ambianța imediată.Acesta pune în evidență experiența socială achiziționată,precum și capacitatea sa de a crea verbal și comportamental roluri prin care reconstituie episoade din realitatea înconjurătoare .

Acum copilul preșcolar devine mai sensibil la evenimentele din jurul său, fiind capabil să facă aprecieri destul de corecte față de comportamentul altora.Datorită structurii caracteristicilor voliționale,preșcolarul de 4 ani poate lua parte la diverse activități de durată mai lungă.Se străduinduiește să ajute adulții din jurul său,acest lucru producandu-i mari satisfacții.

Varsta preșcolară mare mai este caracterizată prin nivelul ridicat de dezvoltare biofizică și psihointelectuală.Această etapă este semnificativă pentru manifestarea sporită a adaptării și inteligenței,a manifestării reticențelor în situații ușor penibile,datorită înțelegerii mai adecvate a situațiilor și a raporturilor de cauzalitate în producerea evenimentelor.

Tot în această perioadă apare și opoziția față de adult,opoziție manifestată spontan,dar care este urmată de dorința vădită de reconciliere.Caracteristică pentru această perioadă de dezvoltare este adaptarea mai mare a conduitelor față de diferite persoane,fapt manifestat atat în familie,cat și în grădiniță.Preșcolarul mare devine mai atent și mai reverențios.Acesta imită discret conduitele adulților și participă la activitățile care îi provoacă interes,cum ar fi: desenul,muzica,colajele,construcția și mozaicul. De asemenea,el prezintă interes activ pentru serbări,poezie și pentru organizarea unor activități și acțiuni apropiate de cele specifice adulților.Capacitatea de învățare a copilului devine mai activă,aceasta fiind dublată de interese de cunoaștere,unde sunt prezente forme mai evoluate de simbolizare în care acționează integratori verbali.

În general,programele educative din grădiniță contribuie în mare măsură la dezvoltarea personalității copilului preșcolar.În colectivitate,mai ales,copilul își probează forța și agilitatea motrică,reproduce prin imitație acțiunile și modelele comportamentale ale adultului.Prin aceste comportamente acționale,prin contactul direct cu obiectele din jur își îmbogățește experiența copilului și înlesnește accesul acestuia la cunoașterea calităților fenomenelor,fapt care stimulează dezvoltarea activității sale psihice.

Relațiile cu educatoarea sunt cu totul deosebite,în sensul că aceasta păstrează disponibilitățile afective ale mamei,distribuindu-le egal în grupul de copii.Educatoarea organizează activități variate și interesante,comunică lucruri noi,învață preșcolarii cantece,poezii și jocuri.

Pe de altă parte,legătura copilului cu covarstnicii,antrenați în aceleași tipuri de activități,puși pe picior de egalitate cu el,determină o diminuare a egocentrismului conturat și dezvoltat în perioada antepreșcolară.Jocul,ca tip fundamental de activitate,alături de celelalte activități desfășurate în grădiniță,facilitează tipuri de relații care vor fi nuanțate și diversificate și care,în timp,vor amplifica și diferenția conduitele copilului în raport cu alte persoane.În grădiniță copilul este pus în situația de a spune „noi”, în loc de „eu”, de a respecta anumite reguli acceptate în general.Va învăța că acțiunile sale libere nu trebuie să deranjeze acțiunile libere ale celorlalți,că este necesar să respecte anumite principii. Dacă i se va cere să-și motiveze fiecare acțiune,va ajunge să acționeze pe baza motivului interior,în formularea căruia va ține seama atat de propria persoană,cat și de ceilalți.

În viața copilului apare modificări generate de noile tipuri de relații sociale în care el intră ,de noile grupuri sociale în care dorește să se integreze.

Cadrul instituțional al grădiniței îi dă posibilitate copilului să își cunoască atat colegii,cat și pe el ca membru al grupului,să stabilească relații,să emită aprecieri.Aici copilul învață să își adapteze comportamentul conform regulilor grupului,să acționeze în sensul voinței colective,uneori renunțand la propriile dorințe.

La început este nesigur,necunoscător dar prin solicitările grădiniței conștientizează ce este cu propria lui persoană,cu colegii și alături de aceștia evoluează,își conturează personalitatea.

Particularități anatomofiziologice

 În viața omului, perioada preșcolară cuprinde un număr de etape ale dezvoltării ontogenetice în timpul cărora formele și funcțiile organismului suferă modificări deosebit de importante. Perioada de la naștere pană la 6 ani este caracterizată printr-o evidentă dezvoltare fizică și dinamism accentuat. În acest timp are loc formarea mișcărilor de bază necesare în viață. Este important ca orientarea să se facă cu ajutorul activităților de educație fizică, formarea motricității să se realizeze în așa fel încat să accelereze și să faciliteze trecerea de la mișcările anarhice, confuze din perioada de bebeluș la acțiuni motrice sigure,coordonate relativ corect.

Copilul mic ajunge să cunoască lumea prin activitățile motrice pe care le desfășoară. Cu cat el își însușește un număr mai mare de mișcări și acțiuni cu atat mai favorabile vor fi condițiile pentru dezvoltarea lui fizică și psihică datorită contactelor mai largi cu realitatea.

 Deoarece dezvoltarea psihică a copilului are loc în stransă legătură cu dezvoltarea întregului său organism și în primul rand a sistemului nervos, este important să îi cunoaștem dezvoltarea anatomico-fiziologică. Avand în vedere aceste considerente,educatoarea trebuie să țină seama de particularitățile anatomico-fiziologice ale preșcolarului în întreaga sa activitate.

    La varsta preșcolară înfățișarea fizică este caracteristică: capul este relativ mare,iar picioarele scurte.Datorită acestui fapt preșcolarul prezintă oarecare instabilitate manifestată mai ales prin faptul că se împiedică și cad cu ușurință, dar în general fără consecințe grave. La această varstă creșterea greutății și înălțimii continuă, dar cu ritm mai lent decat pană acum. Dacă între 2-3 ani copilul crește cu aproximativ 8-10 cm și astfel preșcolarul mic are la 3 ani cam 94 cm și 14 kg, la 6 ani preșcolarul are greutatea în jur de 20 kg și înălțimea 114 cm, deci ritmul normal de creștere este de 2 kg pe an în greutate și în jur de 6 cm în înălțime. Preșcolarul mic prezintă un aspect de păpușă:are forme rotunjite,strat adipos,cap relativ mare în contrast cu restul corpului. La varsta de 6 ani este mult schimbat, avand capul relativ mic , fizionomia schimbată prin dezvoltarea oaselor feței, toracele aplatizat, umerii mai lați, musculatura relativ mai dezvoltată, țesutul gras mai redus, membrele inferioare alungite, mana și laba piciorului mai lungă.

 În dezvoltarea organismului copiilor rolul important revine glandele cu secreție internă. În copilăria timpurie domină mai ales activitatea timusului. Mai spre sfarșitul perioadei preșcolare constatăm că s-a diminuat activitatea timusului,dar și a celorlalte glande care au dominanat pană la această varstă. Are loc o intensificare a funcției glandei tiroide și a hipofizei. Astfel, glanda tiroidă influențează procesele metabolice,care se intensifică, iar procesele de oxidare și de ardere a substanțelor alimentare devin mai energice, acest fapt împiedicand depunerea țesutului de grăsime. De asemenea, crește mobilitatea corpului, fapt care de asemenea intensifică consumul substanțelor nutritive.

În ceea ce privește procesul de osificare a scheletului, acesta prezintă un ritm accelerat. Oasele cresc în dimensiune și are loc maturizarea țesutului osos. Cu toate acestea oasele copilului preșcolar posedă încă o elasticitate crescută datorită faptului nu s-a încheiat procesul de depunere a sărurilor de calciu. Osificarea are loc treptat.

La această varstă, mușchii sunt insuficient dezvoltați, mai ales cei care pun în mișcare cutia toracică și coloana vertebrală.După varsta de 5 ani are se dezvoltă musculatura preșcolarului,mușchii mici ai mainii, care asigură și precizia mișcărilor și fac posibilă învățarea scrisului.Adeseori o poziție inadecvată poate să aibă drept cauză chiar dezvoltarea insuficientă a acestor mușchi. În ceea ce privește dezvoltarea mușchilor,constatăm o anumită succesiune: mai întai are loc dezvoltarea mușchilor mari (lungi) ai mainilor, ai picioarelor, în timp ce mușchii mici (scurți) prezintă o dezvoltare mai lentă. Referitor la aceasta trebuie să ținem seama de faptul că la această varstă, preșcolarul preferă mișcările largi și acțiunile care implică asemenea mișcări:(mersul, aruncarea, tararea și cățărarea).

             Dată fiind dezvoltarea crescută a musculaturii și a oaselor, crește posibilitatea copiilor de a efectua mișcări mai precise, crește îndemanarea și coordonarea.La varsta de 5-6 ani preșcolarul este foarte mobil,este dornic să facă multă mișcare,să se joace necontenit. Această necontenită mișcare este posibilă pentru datorită dezvoltării aparatului muscular, respirator și a creșterii capacității de efort.Poate efectua mișcări variate, lucru care îi permite copilului să își dezvolte și centrii nervoși care reglează aceste mișcări.

 Datorită permanentei mobilității a copilului în această perioadă, inima efectuează o activitate intensă. Mușchiul cardiac însă funcționează bine datorită faptului că presiunea sanguină este redusă, sangele circuland cu ușurintă deoarece vasele sanguine sunt largi. Totuși nu trebuie să supunem inima preșcolarului unor eforturi intense, pe o perioadă lungă de timp și este bine ca în timpul activităților fizice să avem grijă să facem anumite pauze scurte.

            Respirația copilului preșcolar este încă superficială, fapt ce determină în mod frecvent ventilarea insuficientă a plămanilor.Îngustimea căilor respiratorii superioare determină ca în cazul unui simplu guturai de exemplu, respirația să fie serios tulburată.

             Este știut faptul că sistemul nervos are importanță hotăratoare în dezvoltarea întregului organism al omului.

            Sistemul nervos central și, în primul rand, scoarța cerebrală are rol atat în reglarea și unificarea activităților tuturor celorlalte organe și sisteme,cat și în stabilirea echilibrului și a relațiilor organismului cu mediul înconjurător. Sistemul nervos se dezvoltă atat în direcția diferențierii și creșterii morfologice a celulelor țesutului nervos cat și în direcția perfecționării funcțiilor sale.

            La această varstă este de subliniat faptul că maturizarea treptată a sistemului nervos constituie condiția de bază a dezvoltării psihice și fizice a preșcolarului.

           Vioiciunea permanentă a copilului,gata oricand de acțiune și mișcare este dată de excitabilitatea scoarței cerebrale.Precizăm,în acest sens,că masa neuronală crește,precum și prelungirile nervoase,ceea ce face ca greutatea totală a creierului să fie în jur de 1200 grame.De asemenea,continuă diferențierea neuronilor și procesul de mielinizare, adancindu-se specializarea diferitelor arii corticale lucru care exprimă mai evident asimetria în funcționarea celor două emisfere cerebrale. În același timp dezvoltarea în zona limbajului este în plină dezvoltare fapt care „leagă funcțional de toate celelalte arii senzoriale și motrice”. (Crețu,2009,p.135).

Dezvoltarea psihică

La varsta preșcolară, copilul este în altă etapă,nouă de dezvoltare psihică. Adaptarea la mediul natural și la lumea din jur se face mai ușor datorită dezvoltării psihice intense întalnită în această perioadă. Astfel, crește puterea de a reflecta lumea ,ca și cea de înmagazinare a cunoștințelor despre obiecte și relațiile dintre acestea, despre fenomene și evenimente sociale. Devine vizibilă perfecționarea controlului asupra propriei activități cat și adaptarea la activitatea impusă. Crește totodată sfera de interese ca și căutarea de noi mijloace de rezolvare a problemelor.

 Preșcolarul este plin de curiozitate nestăvilită, începe să simtă nevoia de afirmare, realizează sarcini în cooperare,dar este și în competiție cu ceilalți. În această varstă preșcolarul face trecerea de la „principiul plăcerii”,care domina perioada antepreșcolară, la „principiul realității” cand își preia roluri și obligații de adaptare la cerințele din familie, grădiniță.

 Acesta începe, treptat, să înțeleagă ceea ce i se spune, să facă ceea ce trebuie și cum trebuie, adică să respecte reguli impuse de viața socială.

           Dezvoltarea psihică continuă, are loc un intens proces de restructurare a personalității copiilor,dar acesta se realizează treptat, cu interese mai largi, însușiri mai stabile, apariția și afirmarea anumitor aptitudini, conturarea conștiinței de sine, a conștiinței morale despre reguli, obligații.

De la 3 la 6 ani, gandirea preșcolarului este strans legată de reprezentări și de limbaj. Cu ajutorul cuvantului, copilul reușește să-și reprezinte realitatea.El folosește cuvintele ca simboluri ale persoanelor sau obiectelor, își dezvoltă abilitatea de a înțelege și de a comunica. Derulează jocuri "de-a școala" sau "de-a mama", "de-a medicul/polițistul", în care cuvintele înlocuiesc situațiile concrete. Astfel de jocuri imaginare dezvoltă gandirea preoperațională, permițand copilului să facă distinctie între real și imaginar.

În perioada 3-6 ani copilul învață să folosească limbajul.Încă nu înțelege cum să manipuleze mental informația și nu poate să își însușească punctul de vedere al altor oameni. Este de asemenea perioada în care copilul învață mai multe despre mediul înconjurător și ia decizii inconștiente privitor la viața proprie.Este perioada caracterizată de „gandirea magică”, în care copilul învață preponderent prin joc,iar în cursul jocului este angajată imaginația și copilul este scufundat în lumea fantastică a jocului.

 Egocentrismul este o caracteristică a gandirii preșcolarului. La această varstă, copilul își centrează gandirea asupra propriului ego, credezand că el este în centrul universului. Pentru copilul de 3-6 ani, totul prinde viață. Soarele și luna, ceasul, telefonul, mobilierul sunt ființe vii, inteligente și … vorbărețe. Din egocentrismul gandirii desprindem si artificialismul: posibilul și imposibilul este suprapus, copilul crede că toate lucrurile sunt făcute de om. Mai mult decat atat, acesta fabulează și inventează, crezand că toate pe pămant sunt făcute pentru plăcerea lui și pentru a-i servi lui. Principala caracteristică a gandirii preșcolarului este intuitivitatea, influențată de percepție: în gandirea intuitivă, acțiunile reale sunt imitate. Copilul are tendința de a corela mental anumite fenomene, indiferent dacă între acestea există vreo relație cauzală.

Simbolurile sunt acele mijloace cu ajutorul cărora copiii își amintesc și se gandesc la lucruri care nu sunt prezente fizic,acest lucru fiind posibil datorită semnificațiilor atribuite de aceștia. De asemenea, limbajul folosește un întreg sistem de simboluri pentru comunicare.

Între 3 si 5 ani, copiii realizează că gandirea are loc în mintea lor, dar nu înțeleg că oamenii gandesc în cuvinte sau pot vorbi cu propria lor persoană. Începand cu 4 ani, copiii înțeleg diferența între aparență și realitate.

Memoria – gandirea este corelată de modul în care ne amintim. În această perioadă volumul memoriei crește, iar conținutul acesteia este format din rezultatele observațiilor directe, din dialogul cu adultul sau din povești. După 5 ani copilul începe să își amintească, să rețină evenimente cu mare încărcătură emoțională pentru el. Copilul memorează și reține ce l-a impresionat mai puternic, ceea ce este legat de universul său.Odată cu îmbunătățirea limbajului și conturarea propriei imagini, apare și memoria autobiografică. De la 3 ani, copiii încep să-și amintească evenimente și experiențe, devin fascinați de trecut. Însă la această varstă, copiii pot fi ușor influențați în legătură cu amintirile și își pot însușii experiențele altora, povestind despre evenimente la care nu a participat de fapt.

Dezvoltarea atenției se realizează gradual. Dezvoltarea acesteia asigură posibilitatea efectuării oricărei activități. Atenția involuntară este manifestată de curiozitatea preșcolarului, iar atenția voluntară este strans legată de dorințele și intențiile copilului de a finaliza activitatea începută. La 3 ani, copilul poate fi distras ușor de evenimente noi, dar capacitatea de concentrare crește treptat, iar la 4-5 ani rămane implicat mai mult timp în activitatea pe care o desfășoară. La 6 ani, copiii pot desfășura activități cu durata de 30 de minute.

Procesul de dezvoltare a limbajului este în stransă legătură cu procesul de dezvoltare al gandirii. La 3 ani copilul cunoaște și folosește 900-1000 de cuvinte, în propoziții scurte și afirmative. Între 4-5 ani, copilul este capabil să rostească propoziții (de 4-5 cuvinte) negative, imperative și interogative. Între 5 și 6 ani, propozițiile devin mai lungi și mai complicate, copiii folosesc mai multe conjuncții, prepoziții și articole.Caracterisc acestei varste este solilocviul – vorbirea cu el însuși, cu voce tare, fără vreun sens anume. Piaget consideră că, fiind egocentrici, copiii mici sunt incapabili să comunice cu sens, ci doar exprimă tot ce gandesc pe moment.

Dezvoltarea psihică nu este liniară, ci are direcție ascendentă,primește adaosuri în mod constant și continuu.Deseori pot să apară anumite momente de criză,regrese,stagnări spre anumite conduite însușite anterior,fapt ce face să fie diferențiată unică pentru fiecare copil.

În momentul în care apar structuri psihice noi, are loc modificarea vechii organizări, aceasta purtand numele de sistemicitate.Unitatea continuităților și discontinuităților în dezvoltarea psihică este dată de stadialitate.Nu are loc trecerea de la ceva la altceva și apare schimbarea,modificarea,transformarea, ajungandu-se la alt stadiu psihic.

În grădiniță dezvoltarea psihică a preșcolarului este condiționată de mai mulți factori:jocul desfășurat,activitățile și explicațiile educatoarei.

Sistemul nervos suferă modificări spectaculoase, raportul dintre sistemul periferic și cel central se modifică,lucru care permite manifestarea acțiunii reglatoare și inhibitoare asupra segmentelor inferioare ce permit dirijarea și controlarea activității.Conduita devine disciplinată, organele de simț capătă însușiri funcționale fine și devin active.La 4 ani copilul trebuie să poată să-și încheie hainele,să meargă lateral,să coboare corect scările,să sară cu ambele picioare.Dacă la 3 ani mișcările sunt necoordonate,la 4 ani sunt înlocuite cu mișcări armonioase,fine,delicate. Spre 6 ani grația,mișcările sunt înlocuite în favoarea forței de care are nevoie în situațiile de criză,de rivalitate sau conflicte.

Varsta preșcolară mică

Subperioada preșcolară mică este caracterizată prin creșterea intereselor, aspirațiilor și dorințelor de implicare în activități de explorare a mediului.Acum are loc trecerea de la obiecte și manipularea acestora la integrarea în strategii mai largi de utilizare, conferinduli-se funcții simbolice.Cresc simțitor gustul și capacitatea de fabulație.Preșcolaritatea mică reprezintă etapa integrării copilului în grădiniță,integrare care se face cu oarecare dificultate datorită dependenței mari a copilului de mama sa și de ambianța familială.Dificultatea adaptării este generată de faptul că preșcolarul mic prezintă încă instabilitate motorie și greutăți în exprimarea și înțelegerea clară a celor comunicate de adult. La aceasta putem adăuga și egocentrismul copilului.

Deosebit de importantă și activă este dezvoltarea comportamentelor implicate în constituirea comportamentelor implicate în dezvoltarea autonomiei care cuprinde deprinderi și obișnuințe organizate în formațiuni complexe.Dintre acestea cele mai semnificative sunt comportamentele igienice,de îmbrăcare,alimentare,ludice,pe care copilul le păstrează toată viața și care ajută ajută copilul în procesul de adaptare și contribuie la structurarea propriei conștiințe, a eului corporal.

Semnificativ pentru această perioadă este faptul că are loc culturalizarea modului de satisfacere a trebuințelor alimentare,în sensul că distinge mesele principale și gustările și respectă programul acestora.Copilul își însușește ținuta la masă,își formează deprinderi elementare de folosire a tacamurilor și știe să vorbească politicos cu cei din jur.

În conduitele alimentare ale copiilor preșcolari pot să apară însă anumite forme de neaderare culturală și chiar elemente din așa-zisa mica psihopatologie alimentară. Neadaptarea culturală este exprimată prin carențe în constituirea deprinderilor curente implicate în alimentație.Amintim în acest sens manuirea neadecvată a tacamurilor, nefolosirea șervețelelor,murdărirea feței de masă,tendința de a nu ține seama de ceilalți cu care sunt la masă.

Ritmurile veghe-somn sunt deja stabilizate și intrate în obișnuință la varsta preșcolară. Preșcolarul doarme circa 11-12 ore noaptea,iar ziua aproximativ o oră și jumătate.

De asemenea,copilul își formează cateva deprinderi igienice care răman pentru toată viața(obișnuințe legate de îmbrăcare, spălarea pe maini, folosirea toaletei, păstrarea curățeniei,etc.). Igiena alimentară legată de spălarea mainilor înainte și după folosirea toaletei, spălarea,baia,pieptănatul părului și spălarea pe dinți reflectă gradul de dezvoltare a deprinderilor igienice și formarea propriei imagini la copil.Sub acest aspect,pot fi observate încă diferențe semnificative între copii.

Copiii de 3- 4 ani adresează nenumărate întrebări cu privire la lumea înconjurătoare și de ce este în modul care este. Uneori întrebările pot fi stanjenitoare și greu de răspuns (cum sunt cele despre moarte sau sex), cei mici fiind în special interesați de modul în care vin pe lume bebelușii și experimentand prin observarea celorlalți copii. Este bine să le oferim răspunsuri simple și sincere, fără să dăm prea multe informații. Înțeleg acțiuni complexe (din 3-4 părți),execută aceste acțiuni, semnificația cifrelor, pot sorta obiecte în funcție de mărime și tip, culoare sau formă, pot compara două greutăți ( și spune care este mai grea), înțeleg conceptele de înalt, mic și scund dar uneori nu pot aranja o grupă de obiecte în funcție de aceste criterii. Își pot transcrie adeseori numele și pot desena un om cu cap,corp,picioare, brațe și numără pană la 20 (uneori adună obiecte). Realizează diferența dintre dimineața și după-amiază și pot ține bine creionul în mană, pot decupa în linie dreaptă, pot numi și potrivi patru culori și recunoaște chiar cuvinte simple (apeland la memoria vizuală). Pană la varsta de 5 ani, vă pot spune numele, varsta și adresa dacă sunt întrebați și pot reproduce pătratul, cercul și triunghiul. Sunt capabili să facă diferența între partea stangă și cea dreaptă a corpului.

Sunt capabili să dialogheze cu lejeritate și adoră să vorbească despre tot felul de subiecte care le produc interes. Au nevoie să afle toate aspectele legate de viața zilnică și este important să fie ajutați să descopere lumea din jurul lor. Pot pronunta majoritatea cuvintelor (cu anumite probleme la consoane) și pot povesti o perioadă îndelungată de timp (chiar povești auzite anterior). Vorbesc despre ceea ce ar putea să se întample și cunosc multe poezii pe care le reproduc și rime pe care pot să le cante. Propozițiile folosite au mai mult de cinci cuvinte . Au simțul umorului dezvoltat și sunt capabili să spună glume (în general înțelese de cei de aceeași varstă cu ei).

Reprezentările sunt foarte importante deoarece constituie sensul cuvintelor, iar imaginile primesc influențe din activitatea desfășurată cu obiectele și devin componente de bază ale planului intern, subiectiv. Acum acestea sunt importante în desfășurarea gandirii intuitive și a imaginației.În preșcolaritate,reprezentările au dublu rol și anume:configurativ-intuitiv și operațional-intelectiv, adică între 2 și 5-6 ani nu pot fi generate decat imagini reproductive-statice,adică imagini care evocă întamplări deja cunoscute și percepute anterior.Așadar, desprindem ideea că imaginile sunt influențate de activitatea desfășurată de copil cu obiectele.Limbajul are efect pozitiv asupra restructurării reprezentărilor,deoarece cuvantul acționează în mod eficient asupra restructurării reprezentărilor.În același timp,dependența imaginilor de gradul elaborării operațiilor este relevată și de reprezentările topografice.Constatăm că,deși preșcolarii parcurg de nenumărate ori drumul dintre grădiniță și casă,aceștia nu reușesc să reproducă acest drum cu ajutorul materialelor adecvate (căsuțe,pomi,etc.) decat dacă realizează o hartă, construind din aproape în aproape fiecare secvență de drum.

Particularitățile reprezentărilor specifice varstei preșcolare mici este exprimată și în desenele libere ale copiilor,prin următoarele aspecte:

-nu organizează elementele desenului pe tema dată,putand apărea și alte elemente care nu au legatură cu ceea ce și-a propus să facă;

-ceea ce desenează copilul este dispus unul langă altul pe orizontală,existand și situații în care acesta desenează separat elementele unor structuri;

-copilul nu respectă proporțiile (oamenii desenați pot fi la fel de înalți ca și casa).Dacă la varsta de 3 ani trage niște linii întamplătoare,abia spre 4 ani devine interesat de artele plastice.

Preșcolarul mic,sub conducerea adultului,prin implicarea activă în jocurile desfășurate,precum și activitățile planificate și propuse de educatoare în grădiniță,prin dezvoltarea limbajului și lărgirea campului perceptiv, ajunge la alt stadiu,avansat,al dezvoltării mentale.

La varsta preșcolară mică gandirea copilului este simplistă, are caracter animist, în sensul că preșcolarul consideră că tot ceea ce este în jur are suflet: obiectele, fenomenele, figurile din cărți, jucăriile.După varsta de 3 ani și jumătate jucăriile sunt vii pentru copii doar în timpul jocului.Abia după varsta de 5 ani jucăriile încetează să mai fie considerate vii.

Principala caracteristică a gandirii preșcolarului mic este intuitivitatea,preșcolarul putand să gandească ceea ce percepe, dar nu poate gandi mai departe de ceea ce a perceput.Acesta operează cu preconcepte care caștigă în generalizare și precizie deoarece au la bază o experiență perceptivă mai bogată decat în perioada antepreșcolară,iar comunicarea mai intensă cu cei din jur întărește forța integratoare a acestora.Preconceptele preșcolarului au la bază criterii mai clare,sprijinite mai mult pe reprezentare și o anume „acțiune executată în gand”. Această gandire care se sprijină mai mult pe imagini și acțiuni imaginate purtand numele de gandire imagistică.

Prin urmare,gandirea preșcolarului mic rămane în ansamblu intuitivă,este influențată de percepție și imită acțiuni reale. Acesta raportează totul la propria persoană, iar tot ceea ce este în jur este numai al lui și pentru el-egocentrismul(caracteristic acestei perioade). Tot în această perioadă gandirea preșcolarului mic este caracterizată prin artificialism (capacitatea de a face totul). Acum este varsta marelui „De ce?”,perioadă în care răspunsul primit la întrebarea precedentă generează o altă întrebare,curiozitatea sa fiind fără margini.

Gandirea preșcolarului poate fi influențată și de televizor sau calculator.În plan cognitiv calculatorul poate avea efecte pozitive,dacă este folosit cu înțelepciune de către adult în educarea copilului.Constructorul activ al propriei structuri cognitive rămane copilul, iar toate caracteristicile comportamentului său mintal reprezintă încercările sale de a-și oferi răspunsuri la nenumăratele întrebări care apar în confruntarea sa cu lumea „largă”.

Limbajul

Limbajul constituie elementul semnificativ pentru organizarea funcționalității psihocomportamentale a preșcolarului mic.Prin intermediul limbajului acesta își lărgește contactul cu cei din jur, realizează noi achiziții odată cu îmbogățirea experienței de viață și își dezvoltă capacitatea de manifestare a propriilor ganduri,sentimente. Limbajul în perioada preșcolară cunoaște o dezvoltare spectaculoasă atat sub raport cantitativ (prin creșterea volumului vocabularului) cat și calitativ (corectitudine din punct de vedere fonetic și gramatical).

Vocabularul pasiv înregistrează creșteri minime de la 400 la 1500 de cuvinte și treptat poate ajunge la 2500 sau 3000 de cuvinte.Vocabularul activ rămane mai restrans și diferă de la copil la copil, în funcție de:procesul de maturizare a aparatului fonator, preocuparea părinților pentru dezvoltarea limbajului copilului,ajutorul primit de la frații mai mari,dar și modul în care a fost frecventată grădinița.

Preșcolarii devin tare mandri cand își însușesc cuvinte noi pe care le prezintă mandri colegilor, cu toate că nu mereu cunosc sensul acestor cuvinte (au fost folosite părinți,de frații mai mari și le-a plăcut cum sună).Preiau de la adulți modalități de exprimare integrandu-le în propria comunicare verbală,și le transformă în clișee verbale.La preșcolarul mic predomină limbajul situativ,dar spre a doua perioadă a preșcolarității ia amploare limbajul contextual. Acest lucru permite copilului o referire la o arie mai largă și complexă de evenimente trăite anterior sau la cele pe care și le proiectează pentru viitor. Crește viteza de comunicare,capacitatea de verbalizare a tot ceea ce face sau vede, are loc consolidarea flexibilității verbale. Atunci cand desenează sau desfășoară un joc are loc vorbirea alternativă,adică verbalizarea acțiunilor întreprinse,fără a ține cont de cei din jurul său (limbajul egocentric-monologul propriu-zis). Apare limbajul interior,care duce la organizarea activității psihice și psihocomportamentale a preșcolarului,care are posibilitatea de a-și urmări mintal acțiunile,de a corecta și regla conduitele în funcție de situațiile apărute.În ceea ce privește emiterea verbală și articularea sunetelor,încă putem observa anumite dificultăți:omisiuni,deformări,substituiri și inversiuni de sunete,uneori chiar silabe și cuvinte.Sunt afectate sunetele care apar mai tarziu în vorbirea copilului mic și care necesită modularea deosebită la nivelul aparatului fono-articulator.Tot în această perioadă folosesc preponderent diminutive,epitete,construiesc cuvinte atunci cand nu au alte cuvinte la îndemană (urat-urlăreț; rățoi-rățuroi) Încep să formuleze propoziții din ce în ce mai complexe, se dezvoltă nevoia internă de a folosi cuvinte noi sau creații verbale. În jocuri folosesc cuvinte inventate (limba zanelor, a spiridușilor, a roboților), pe care le "traduc" doar celor care participă la joc.Pană la 4 ani depășește dificultățile pronunției,răman sigmatismele și rotacismele,care uneori nu pot fi depășite decat cu ajutorul logopedului.

Memoria și imaginația

La această varstă predominantă este memoria involuntară,care este foarte amplă și este facilitată de ritmicitate și sonoritate,adeseori cu neglijarea înțelesului celor memorate.În general,conținutul memorării este constituit din rezultatele observațiilor directe,din ceea ce face efectiv copilul,din povești,cantece,poezii etc.

Memoria preșcolarului prezintă următoarele caracteristici:

-este verbală, deoarece acesta verbalizează tot ceea ce face și vede,memoria continuand să fie concretă;

-cea mai mare parte a conținuturilor este reprezentată de experiența proprie de viață, acum se pun bazele primelor amintiri.Păstrează mai mult timp aceste amintiri,iar spre varsta de 5 ani pot fi păstrate chiar și cateva luni (evenimente deosebite,care au marcat existența copilului).

-memoria este selectivă și în stransă legătură cu interesele copilului,care poate influența și îmbogăți conținutul acesteia prin mișcări,imagini,cuvinte etc. ;

-păstrarea și reproducerea celor memorate pot avea caracter superficial,fragmentar datorită capacității restranse de percepere și fixare;

-actualizarea întalnește anumite caracteristici: recunoașterea este mai dificilă în cazul preșcolarilor mici,care pot identifica cu greutate sau deloc pe cei apropiați cu care nu s-a întalnit de multă vreme,acest lucru fiind pus pe caracterul global al percepțiilor și reprezentărilor.Tot ceea ce are ritm,rimă,l-a impresionat și este legat de universul său este reprodus cu ușurință.Preșcolarul poate reproduce mult mai ușor povești și povestiri dacă actualizarea se face cu sintagme de tipul „A fost odată ca niciodată”.Apar,treptat, mecanismele memoriei voluntare,la început în cadrul jocului,prin prezentarea scopurilor,conținutului și a condițiilor de desfășurare care „facilitează înțelegerea de către copii a relațiilor mijloc-scop,adică a faptului că el trebuie să facă ceva ca să poată ține minte”.(Crețu,2009,p.158).

Deși memoria preșcolarului este capabilă de performanțele prezentate,totuși aceasta rămane difuză,incoerentă și nesistematizată.Copilul memorează repede,dar uită la fel de repede, amintirile sale fiind uneori fragmentate,neintegrate în unități logice.Plasticitatea sistemului nervos se îmbină cu labilitatea sa, ceea ce face ca memoria preșcolarului să aibă caracter contradictoriu.

Cunoscand caracteristicile memoriei preșcolarului,atenția educatoarei trebuie să fie îndreptată spre aplicarea acelor măsuri ce duc la creșterea disponibilităților memoriei:repetarea, acordarea de semnificație și dozarea efortului.

Imaginația copilului preșcolar cunoaște în această perioadă o dezvoltare amplă și activă, care este stimulată de dezvoltarea gandirii intuitive,care îi permite explorarea mediului,de memorie,care facilitează acumularea și conservarea experienței personale,de trăirile afective,care amplifică imaginația,de limbaj care prin instrumentul activității mentale,cuvantul, exprimă ideile și permite evocarea produselor imaginației.

Deoarece gandirea este încă limitată și nu poate controla, diferenția și evalua percepțiile, trăirile emoționale determină pe copilul preșcolar să nu diferențieze clar planul real de cel imaginar, fiind determinate„evoluții de cele mai multe ori fanteziste”.Aspectul foarte important al dinamicii imaginației este acela că în interpretarea realității copilul manifestă animism și artificialism, fapt ce reprezintă caracterul infantil al imaginației la această varstă.

Pe langă imaginația pasivă,involuntară, sub forma visului din timpul somnului, are loc manifestarea imaginației creatoare și imaginația reproductivă implicată în procesul de înțelegere a ceea ce adultul povestește coplilului .Imaginația creatoare se dezvoltă foarte mult pe linia contextului tot mai larg,logic,în produsele activității (desene,modelaje,construcții etc).

Atat desenele preșcolarilor mici cat și construcțiile sunt caracterizate prin faptul că redau elemente izolate ale imaginii obiectului, nelegate sau legate neadecvat unele între ele. Una din particularitățile subiectului la această vârstă este lipsa de stabilitate în desen, construcții, modelaj. De pildă, câteva cuburi reașezate sau adăugate în plus schimbă cu totul subiectul construcției: căsuța devine tren sau poate reprezenta soldați în marș („un-doi”, spune copilul). La fel,liniuța trasată involuntar transformă subiectul desenului,conferindu-i alt conținut imaginativ (cățelul devine fluturaș, căsuța-fluturaș).

În procesul comunicării verbale cu cei din jur, imaginația preșcolarului mic se dezvoltă și se manifestă totodată. Copiii sunt fermecați de conținutul fantastic al basmelor, al povestirilor. Basmele și povestirile contribuie în foarte mare măsură la dezvoltarea imaginației reproductive și a celei creatoare. Dar atitudinea copiilor față de conținutul fantastic al basmelor nu rămâne aceeași pe parcursul perioadei preșcolare. Preșcolarii mici acceptă –adesea fără discernământ critic – conținutul basmului, crezând că acesta corespunde faptelor realității. Preșcolarul mic crede, de pildă, că penița,mătura pot să stea de vorba ca oamenii, că ursul a fost păcălit de vulpea cea vicleană.

Atitudinea critică față de conținutul fantastic al basmelor se dezvoltă abia între 5 si 6 ani, când copilul face distincție mai netă dintre fictiv si real: începe să înțeleagă că nu tot ceea ce citim în basme este adevărat,pot crea povestiri scurte după 2-3 imagini.

Atenția

Atenția reprezintă o importantă condiție a fixării și păstrării experienței personale și reprezintă condiția de bază pentru activitatea de învățare,deoarece contribuie la formarea trebuinței de cunoaștere,a deprinderilor de orientare și investigație,de concentrare și percepere.

Atenția involuntară este predominantă la această varstă,fiind permanent susținută de marea curiozitate a copiilor și deosebit de activă pentru aceștia,atat în contactul direct cu mediul înconjurător,cat și față de alte surse care îi satisfac curiozitatea: diapozitivele, filmele, cărțile ilustrate,poveștile etc.Odată cu dezvoltarea atenției,copilul poate să se orienteze mai ușor în mediul înconjurător și poate înțelege lumea mai bine.

Altă caracteristică a dezvoltării atenției este reprezentată prin creșterea volumului atenției,copilul devenind capabil să își urmărească atat propria activitate,cat și anumite aspecte ale mediului înconjurător. Sporirea mobilității atenției permite copilului preșcolar o mai bună integrare în dinamica și desfășurarea activităților.Apare atenția voluntară,mai întai în cadrul jocului,apoi și în celelalte activități desfășurate în grădiniță. Aceasta se instalează treptat,pe măsură ce funcțiile reglatoare ale limbajului sunt dezvoltate.Atenția voluntară este alimentată și de dorința copilului de a finaliza activitatea.La 3 ani preșcolarul poate rămane concentrat circa 12 minute, 14-15 minute la 4-5 ani și aproximativ 20-25 minute la 6 ani.

Stabilitatea atenției este dependentă și de caracteristicile activității desfășurate:gradul de adecvare a activității la capacitățile copilului,noutatea și caracterul simulativ și antrenant al acesteia.

În ansamblu,în perioada preșcolară are loc organizarea și dezvoltarea atenției,antrenată în activități cu caracter intelectual.Jocul, fiind activitatea de bază a copilului, oferă acestuia prilejul desfășurării anumitor exerciții de concentrare a atenției, în sensul că,prin rolul deținut în joc, trebuie să fie atent și să urmărească modelul mintal pe care-l reproduce. Faptul că jocul conține numeroase momente afective,avand un evident rol antrenant,face ca efortul legat de concentrare și persistența atenției să nu pară dificil.De asemenea,respectarea regulilor jocului obligă copilul preșcolar la concentrarea atenției.

Afectivitatea și dezvoltarea conștiinței morale

În viața afectivă au loc modificări profunde,influențate de dezvoltarea psihică a preșcolarului și creșterea experiențelor de viață.Aceste schimbări sunt hotăratoare pentru viitoarea dezvoltare afectivă a copilului,iar experiențele din copilărie își pun amprenta pe viața viitorului adult.

La această varstă se amplifică relația cu mediul,îndeosebi cu părinții,dar și cu educatoarea și colegii de grădiniță.Nu mai are nevoie de mamă pentru a-i rezolva și media relațiile,se poate descurca și singur.La grădiniță devine mai cordial,numărul încăierărilor scade deoarece limbajul permite rezolvarea conflictelor.Apar stări afective pozitive,plăcute și devin nemulțumiți dacă este constrans să facă ceva.Trăirile afective sunt strans legate de contextul în care copilul se află.

Spre varsta de 4 ani reapare opoziția față de adult,iar în urma conflictului iscat apare o serie variată de trăiri afective.Preia de la adulți,prin imitație,o serie de trăsături afective și expresii emoționale:bucurie cand este recompensat pentru o faptă bună,frica de un animal etc.

În grădiniță copilul interacționează cu cei de varsta lui și cu educatoarea,iar reacțiile sunt diferite în privința adaptării:unii se adaptează foarte ușor,iar alții foarte greu.Educatoarea trebuie să știe cum să se substituie mamei,să-i inspire încredere copilului și să îl ajute să se integreze în colectiv.Aici copilul ia parte la o varietate de activități,care îi vor permite să trăiască emoții bogate și complexe.Aceste emoții stăpanesc reacțiile copilului,el devenind mai tolerant,mai senin,mai cooperant.A împărți cu cineva devine posibil și de dorit.

Viața afectivă a preșcolarului este situativă, strans legată de situațiile prezente, concrete,în concordanță cu nevoile lui.Îmbogățirea raporturilor cu ambianța dă gradul de complexitate al afectivității.

Memoria afectivă este prezentă,aceasta se confruntă cu cerințele parentale.După varsta de 3 ani la preșcolar întalnim starea de vinovăție atunci cand nu ascultă de părinți sau ascunde ceea ce au făcut rău și manifestă sentimente de furie,afecțiune,compasiune.Începe să trăiască mandria în urma reușitelor,așteptand chiar o recompensă.Poate sesiza atunci cand a primit recompensa nemeritat,cand rezultatele sale nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor.Acest lucru se numește in psihologie „sindromul bomboanei amare”.

La preșcolarul mic atașamentele emoționale se transformă necontenit, devenind relații afective stabile,bine consolidate și durabile.El face descoperiri referitoare la propria persoană pe care le exprimă de multe ori („Eu sunt fetiță,ca mami!” sau „Eu sunt băiețel!”). Băieții sunt foarte atașați de mama lor și văd în tată un rival.Relațiile dintre frați sunt influențate de părinți:atitudinea lor favorizează pe unii(de obicei pe cei mai mici) și interzic altora(celor mari,care ar trebui să fie mai responsabili).

Acum se dezvoltă sentimentele morale:prietenia în joc,nevoia de independență, rușinea cand este certat,mulțumirea cand este lăudat,curiozitatea.Sentimentele estetice cunosc o mare dezvoltare,el fiind impresionat de culori,forme ale obiectelor.Prezintă reticențe afective:nu îi place să fie mangaiat în public,nu plange cand se lovește,prezintă instabilitate afectivă(trece repede de la ras la plans și invers).Pentru a obține ceea ce dorește de la adult poate simula o serie de trăiri afective.Aceste manifestări negativiste le putem observa în: minciună intenționată atunci cand dorește să scape nepedepsit și minciuna gravă cand dorește ca altcineva să primească pedeapsă în locul lui.

Conștiința morală este strans legată de conștiința de sine și depinde de: disciplina părinților,relația copil-părinți.Căldura sufletească,afecțiunea,lauda contribuie foarte mult la dezvoltarea conștiinței morale.Copilul se subordonează părinților pentru a le face pe plac și a le păstra dragostea,depășind crizele morale ce erau întalnite la 3 ani.În momentul în care adulții nu sunt prezenți copiii sunt tentați să încalce regulile impuse,uneori fac acest lucru,dar își amintesc repede că pot avea neplăceri.Generalizează unele acțiuni desfășurate spunand: ”Așa mi-a spus mie mami!”,dovedind astfel că morala lor este fundamentată pe afectivitatea copii-părinți,aceasta fiind infantilă.Preșcolarul mic este convins că adultul are mereu dreptate, iar regulile venite de la ei nu trebuie niciodată să fie încălcate,acest lucru facandu-l pe adult superior.

Delincvența de mai tarziu este cauzată de deficiențele apărute în relațiile dintre copii și părinți.Negativismul și minciuna sunt alte abateri ale preșcolarului.

Conștiința de sine și identitatea de sine la copiii preșcolari își au rădăcinile în anpetreșcolaritate și sunt fundamentate pe experiența de viață și bazele cognitive.Extensia eului devine criteriul important ce determină gradul de dezvoltare a personalității copilului.

Un aspect important al eului este imaginea de sine,copilul începand să înțeleagă ce se așteaptă de la el(acesta este începutul conștiinței).Eul spiritual nu are suport solid,copilul preia ceea ce îi spun cei din jur(„Sunt cuminte pentru că așa mi-a spus mami!”).Tot acum are loc extensia eului,demonstrat prin faptul că începe să conștientizeze raportul său cu cei din jur spunand „mama mea”, „fratele meu”, „verișoara mea”etc.Conștientizează,de asemenea și poziția lui în familie,eul social fiind implicit.La grădiniță își recunoaște sala de grupă,colegii, educatoarea, dar nu îl interesează locul lui în grupă.

Aptitudinile și capacitățile

Nevoia de activitate și explorare, prezentă în grad diferit de la om la om, influențează orientarea și formarea competențelor, a capacităților cognitiv aptitudinale, considerate drept manifestare a forței si disponibilităților personalității în formare. Aptitudinile sunt caracteristici individuale relativ stabile, rezultand din supraînvățare sau determinate genetic și identificate prin reușita în activitate,reprezentand produsul dezvoltării psihice în ansamblu, sunt efectul evoluției psihice complexe și îndelungate, în care au loc organizări profunde în latura activă, intimă a personalității.

În perioada preșcolară apare nevoia de exprimare creativă, ceea ce determină extinderea ariei opționale care va cuprinde game ample de manifestări: muzică, arte plastice, coregrafie, teatru, tehnică. Activitățile din grădiniță ajută la formarea de capacități elementare: modelajul, desenul, posibilitatea interpretării unor roluri, a unor poezii.

Are loc dezvoltarea componentei senzoriale a diferitelor aptitudini, ca rezultat al maturizărilor neurofuncționale care au loc și datorită diversificării activităților.Preșcolarul manifestă cu precădere aptitudini artistice, muzicale, de execuție (instrument, voce) aptitudini de dirijor și chiar de creație, aptitudini coregrafice și de gimnastică artistică, aptitudini plastice (desen și modelaj), dramatice, teatru, cinematografice și chiar tehnice (remarcabile în montajul pieselor în jocul de construcție). În cadrul aptitudinilor artistice au loc perfecționarea deprinderilor, înclinațiilor,interesele sunt amplificate,gustul artistic și capacitățile evolutive artistice se dezvoltă.

 Dezvoltarea aptitudinilor speciale presupune activitate intensă și organizată în domeniul respectiv, precum și însușirea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor adecvate. Dispozițiile native au caracter polivalent,constituind fondul pentru diferite forme de activitate, pe baza cărora se pot dezvolta aptitudinile speciale.

            Pe baza unor predispoziții pot fi dezvoltate aptitudini diferite în funcție de condițiile vieții și activitățile copilului, de influențele social educative.  Interesul manifestat de familie și grădiniță pentru disponibilitățile copilului în acest stadiu nu trebuie absolutizat întrucat aceasta polivalență duce la suprasolicitarea copiilor, care atrage după ea atitudinea de respingere a solicitărilor adulților, și de refuz deschis a activităților.Atat în familie cat și în grădiniță trebuie urmărită descoperirea dotării precoce domeniile în care dispozițiile native au un rol deosebit de important, adică, în primul rand în muzică și în pictură, apoi în matematică. Domeniile de manifestare ale aptitudinilor  la această varstă sunt: desenul, muzica, pictura, coregrafia, gimnastica, compoziția literara și poezia.

Motricitatea și voința

În perioada preșcolară mică motricitatea se caracterizează prin dezvoltare intensă,avand rolul de a contribui la creșterea capacităților copilului de a interacționa direct cu lumea înconjurătoare și de a ușura exercitarea comportamentelor practice-acționale.Motricitatea grosieră este dezvoltă datorită activităților de joc pe care le desfășoară preșcolarul,dar și prin acțiunile imitative și de manuire a obiectelor,precum și prin deplasările desfășurate în mediul ambiant.Colajele,desenul,prelucrarea plastilinei și mișcările de la nivelul aparatului fono-articulator stimulează dezvoltarea motricității fine.

În această etapă preșcolarul este neastampărat,nu obosește niciodată,este exuberant, activitatea motrică fiind pe primul plan.Mișcările sale devin din ce în ce mai diferențiate,mai fine,ușor transferabile în diferite situații noi:desenează din ce în ce mai bine,modelează și construiește cu succes.

Cele mai semnificative achiziții motorii sunt;

-la 3 ani preșcolarul poate merge cu tricicleta,aleargă bine,aruncă și prinde mingea,apucă destul de bine diferite obiecte;

-la 4 ani sare pe un picior,se cațără bine,se îmbracă și se dezbracă singur,își ajută părinții în treburile casnice,îndeplinind sarcini ușoare,copiază pătrate sau triunghiuri,desenează cu plăcere fără a se îndepărta mult de model,folosește foarfeca;

Motricitatea este terenul de bază pe care sunt manifestate primele reglaje voluntare în cadrul jocului. În joc putem face accesibilă înțelegerea de către copil a legăturii dintre scop și mijloace,ceea ce dă sens fiecărei mișcări și încordări.Odată cu dezvoltarea funcției reglatoare a cuvantului are loc și dezvoltarea voinței.Astfel,copilul poate înțelege ceea ce se cere de la el,dar nu poate executa acțiuni pe baza indicațiilor verbale deoarece are nevoie de modele executive. Dar odată cu dezvoltarea funcției reglatoare și cu apariția voinței,preșcolarul poate folosi indicația verbală,dar în același timp își poate propune scopuri pe care încearcă să le atingă.Reglajul voluntar este legat de comandamente morale,(e voie,nu e voie),nu îi place acest lucru,dar franează voința treptat.Preșcolarul mic execută imediat ce i s-a propus,fără nici o pregătire prealabilă,pornind exact din postura în care a fost surprins(cu degetul în gură,cu mainile în buzunar etc).

Motivația și comportamentele

În perioada preșcolară au loc importante modificări motivaționale,iar în dorința sa de a învăța intervin mai mulți factori de ordin motivaționali.Alături de trebuințele biologice de bază apar,treptat,trebuințele sociale și spirituale,iar interesele ocupă un loc aparte.

Principalele categorii de interese ale preșcolarilor:

-interesul pentru joc,aflat în expansiune,atinge apogeul la varsta preșcolară;

-interesul pentru mediul înconjurător, manifestat prin curiozitate față de tot ceea ce este în jurul lui,observări directe a plantelor,animalelor,a activității oamenilor;

-interese artistice;

-interesul pentru învățare manifestat prin plăcerea cu care desfășoară jocuri „de-a școala”,preferand rolul de elev,nu cel de profesor;

Există două feluri de motivații: cea care vine din interiorul nostru – intrinsecă – și cea venită datorită factorilor din exterior – extrinsecă. În limbajul comun, motivația interioară este cea oferită de natura activității desfășurate sau consecințele pe care acestea pot să le aibă,în timp ce cea exterioară este exemplificată prin recompense oferite de cei apropiați .
Pentru a învăța,copilul are nevoie de propria sa motivație,părinții și educatoarea neavand vreun rol,decat dacă copilul va dori să le mulțumească prin rezultatele obținute.Dorința de a învăța trebuie educată.Fără răspunsul corect, concret și pe înțelesul său la întrebarea „De ce trebuie să învăț asta?” adresat de copil nu vom putea să educăm dorința acestuia de a învăța pentru sine,eventual putem să îi răspundem „așa vei putea cunoaște și înțelege lumea mai bine.” Încă de mici oamenii simt nevoia de a fi în competiție, de a fi mai buni decat ceilalți. Așadar, este important să ghidăm copiii spre acțiuni competitive legate de învățare.Spre exemplu,putem acorda copiilor un stimulent la finalul activității,deoarece acest lucru îi motivează să rezolve corect sarcinile propuse.Tot la această varstă prezența colegilor poate deranja,valențele motivaționale pot fi negative deoarece sunt percepuți ca niște amenințări deoarece doresc aceleași jucării sau îi pot strica garajul,căsuța,etc. Situațiile conflictuale sunt foarte dese:țipă,mușcă,plange, apelează la adult etc.La 4 ani apare rivalitatea,iar la 5 ani cooperează pe baza regulilor și normelor stabilite de comun acord.

La grădiniță copiii vin cu experiențe variate dobandite în mediul familial, cu idei proprii,cu anumite abilități moștenite de la părinți. După știm,climatul familial calm,optimist,stimulativ,cu modele parentale pozitive generează la copil însușiri și comportamente pozitive:încrederea în sine și în ceilalți,independență,hărnicie,disciplină,spirit de echipă.Un climat familial tensionat,cu modele parentale negative generează la copil teamă,agresivitate,tendința spre minciună.Grădinița este cea care creează contextul optim pentru dezvoltarea sociabilității,a spiritului de colaborare,a comunicării.

Formarea bazelor caracterului

Factorii fundamentali în formarea caracterului depind de climatul familial,ambianța și de mediul formativ din grădiniță.În grădiniță copilul trăiește noi experiențe sociale,alături de persoane noi,de aceeași varstă .La această vârstă apare conștiința morală primară. Prima fază a procesului de constituire a conștiinței morale la copil este reprezentată de imitarea întocmai a felului în care procedează adulții și îndeplinirea cerințelor în prezența acestora,chiar dacă trebuie să renunțe la propria plăcere.În această fază poate să apară însă tendința copilului de a încălca regula atunci cand se schimbă împrejurările sau cand părinții nu sunt de față. În cea de-a doua fază nu mai este nevoie de prezența părinților pentru ca cerințele să fie respectate de către copil,deoarece memoria începe să conserve efectele neplăcute ale sancțiunilor date de către adult pentru încălcarea regulilor. În cea de-a treia fază are loc generalizarea situațiilor care cer anumite moduri de conduită, asociate cu verbalizarea clară a voinței părinților („așa spune mama”).La aceste elemente sunt adăugate trăirile afective pozitive generate de respectarea normelor și caștigarea siguranței,a liniștii și împăcării,iar în caz contrar apar remușcările și anxietatea generate de pierderea dragostei părinților.

Conștiința morala primară prezintă anumite caracteristici:

-interiorizarea cerințelor parentale și sociale;

-morala este infantilă,fundamentată pe relația afectivă dintre copii și părinți și nu pe generalizări a experienței de viață;

-sentimentele și respectul față de adult sunt întemeiate pe baza autorității acestuia din urmă;

-morala este concretă,aplicandu-se în situațiile concrete de viață,care uzează de repere concrete în judecarea lucrurilor.

Preșcolarul este în stadiul realismului moral,cand ascultă de adult.

Conștiința și identitatea de sine își au începuturile în perioada antepreșcolară,dar la varsta preșcolară dispun de alte baze cognitive și de experiență de viață mai bogată. Acum,imaginea eu-lui fizic are suport perceptiv care este îmbogățită permanent prin experiențe de toate felurile, prin contactul direct cu lumea înconjurătoare.La 3 ani preșcolarul își dă seama de apartenența sa la sex,și verbalizează acest lucru („eu sunt băiețel”, sau „eu sunt fetiță”).În același timp însă,”eul” spiritual are suporturi destul de slabe în experiența proprie a copilului,acesta preluand integral ceea ce spune adultul („eu sunt cuminte pentru că așa spune mama”).De asemenea, „eul social” este mai mult implicit.Preșcolarul conștientizează poziția sa de copil în cadrul familiei și asociază rolurile asociate. Odată cu intrarea sa în grădiniță,simte că este membru al colectivului și își recunoaște grupa din care face parte.

În perioada preșcolară începe formarea componentelor de orientare și reglare,dar se și configurează primele trăsături caracteriale.Constituirea mecanismelor reglajului voluntar și cristalizarea sentimentelor fundamentale,precum și formarea deprinderilor de a răspunde la cerințe și norme reprezintă premisele formării trăsăturilor caracteriale.Factorii de bază ai acestei structurări sunt relațiile copilului cu ambianța,calitatea climatului familial și valoarea formativă a mediului din grădiniță.

În literatura de specialitate se face vorbire despre existența a două etape în procesul de formare a trăsăturilor caracteriale:

1-prima etapă constă în formarea deprinderilor și modurilor de acțiune ce concordă cu cerințele și normele formulate de adulți;

2-a doua etapă constă în cristalizarea componentelor de orientare prin apariția conștiinței morale primare.

Trăsăturile caracteriale prezintă două caracteristici specifice:

– instabilitate determinată atat de slaba legătură dintre componente,cat și de insuficienta consolidare a componentei de orientare;

– unilateralitate rezultată atat din experiența de viață limitată a copilului,cat și din slaba generalizare a componentei de orientare.

În preșcolaritate sunt formate anumite trăsături caracteriale care pot fi exersate și practicate în sistemul de relații și activități pe care copilul poate să le desfășoare.Factorii principali care stau la baza formării caracterului sunt familia și grădinița.Viața din familie, felul în care sunt desfășurate activitățile în cadrul acesteia pun bazele trăsăturilor caracteriale pozitive:disciplina,hărnicia etc.

Grădinița reprezintă mediul în care copilul socializează comunică,își dezvoltă spiritul de cooperare. La intrarea în grădiniță totul în sala de grupă este străin pentru el,colegii nu reprezintă nimic,sunt percepuți ca niște adversari care vor să ia jucăria cu care el se joacă,care strică ceea ce a construit,motiv pentru care apar atitudini de apărare:țipat,plans,agresiune,în special la băieți.La 4 ani îi percepe pe colegi,se identifică cu ei,îi urmărește și treptat construiește „prietenii”.

Jocul

Jocul rămane activitatea de bază la această varstă și are rolul de a fundamenta procesul de socializare a copilului,de a-i îmbogăți sfera cognitivă și afectivă,incită curiozitatea, formează interesele,satisface trebuința de activitate a acestuia.

Jocul reprezintă un mijloc de dezvoltare a personalității,ajută la stabilirea echilibrului vieții psihice și constituie terenul cel mai favorabil de manifestare și exersare a comportamentelor cu caracter social-integrator.

Copiii la această varstă sunt preocupați să observe și să imite acțiunile,comportamentele și obiceiurile adulților din jurul său. Prin observările de zi cu zi copilul inventează numeroase variante de joc,unde elemente reale sunt împletite cu cele imaginare.În cadrul jocului copiii își dezvoltă inteligența și experimentează instinctele sociale proprii.Acum el trece de la atitudinea „fiecare pentru el”,cand se joacă singur, la cea de „spectator” la activitatea altora.Se joacă cu colegii,dar nu colaborează cu ei(se observă jocul paralel).De aici se face trecerea la jocul asociativ,atunci cand încep să se joace unii cu alții, colaborează,își împart roluri și jucării,se imită reciproc,chiar dacă regula nu este comună.

Durata de desfășurare a jocului diferă în funcție de conținutul și gradul de antrenare a copilului.Cu cat jocul îi produce mai multă plăcere,cu atat copilul îl va prelungi mai mult și îl va repeta.

Jucăria reprezintă elementul de atracție în cadrul jocului, dar nu mai este indispensabilă ca în perioada antepreșcolară.Este folosită de copii în jocurile cu rol,pe „postul” copilului care este hrănit,plimbat,schimbat,culcat.În timpul jocului pot folosi numeroase obiecte,sau pot transfigura jucăriile.

În cadrul jocurilor copiii colaborează,se joacă unii cu alții,respectă regulile impuse de jocul desfășurat.Jocul stimulează dezvoltarea psihică a preșcolarilor,iar atenția, memoria, voința și capacitatea de înțelegere asigură desfășurarea în bune condiții a acestuia.Acum preșcolarul devine capabil de o activitate semnificativă-învățarea,care devine activă și este împletită cu jocul.

În funcție de rolul jocurilor asupra dezvoltării psihice,intelectuale,morale,estetice și fizice a copilului,acestea pot fi clasificate astfel:

-jocuri simbolice(de creație);

-jocuri didactice;

-jocuri de mișcare.

Jocurile simbolice(de creație) sunt acele jocuri prin care copiii formulează roluri. Aceștia reproduc acțiuni sau imită persoane care îi impresionează în mod deosebit cu ajutorul unor obiecte,jucării sau prin executarea anumitor gesturi și cuvinte.După varsta de de 4 ani jocul simbolic se transformă în joc cu reguli.

Jocurile simbolice se clasifică la randul lor astfel:

-jocuri de construcție în cadrul cărora copiii folosesc diferite materiale:cuburi din lemn, lego,semințe,cartoane pentru a realiza diferite modele,fie după tema dată de educatoare,fie din imaginație;

-jocuri cu rol-cu subiecte din viața de zi cu zi: „Micii fermieri”, „La doctor”, „La magazin”;

-cu subiecte din povești: „Iedul cu trei capre”, „De-a capra cu trei iezi”,etc.;

-dramatizări:după poveștile însușite anterior de copii: „Ursul păcălit de vulpe”,

„Căsuța din oală” etc.

Jocurile didactice reprezintă un mijloc de instruire și educare a preșcolarilor prin care se realizează sarcinile propuse de procesul de învățămant.

Jocul didactic,prin natura lui, îmbină sarcini specifice jocului cu sarcini specifice învățării,avand ca scop instruirea copiilor într-un domeniu de cunoaștere și sporirea interesului acestora pentru activitatea respectivă.Jocul didactic se desfășoară după o structură clară:

Conținutul jocului reprezintă ansamblul cunoștințelor pe care copiii le-au însușit anterior și care sunt verificate și consolidate în cadrul jocului.Tematica poate fi variată:corpul omenesc,activitățile specifice în familie,grădiniță,mijloace de transport,animale,profesii etc.

Sarcina didactică reprezintă problema pe care copiii trebuie să o rezolve.Aceasta trebuie să fie accesibilă copiilor și în același timp să le trezească și să le mențină interesul viu pe perioada derulării jocului.

Regulile jocului sunt obligatorii pentru toți copiii și le arată acestora cum să rezolve problema respectivă și îndeplinesc în joc funcția de reglare asupra acțiunilor și relațiilor între copii.Sunt condiționate de conținutul și sarcinile fiecărui joc.

Elementele de joc sunt mijloace de realizare a sarcinii didactice,menite să o facă atractivă și plăcută pentru copii.Acestea sunt variate:aplauze,întrecere,recompensă,ghicire. Alegerea elementelor de joc se face în funcție de conținutul jocului și de varsta copiilor.

Jocurile de mișcare sunt desfășurate pentru a satisface nevoia de mișcare a copiilor și se bazează pe reguli și mișcări.Aceste jocuri ocupă o poziție de tranziție între jocurile simbolice și cele sportive.

Înainte de începerea activității trebuie prezentate regulile jocului de mișcare,ce trebuie să se regăsească în conținutul intern al acestuia.Regulile pot fi grupate în:

-reguli care precizează gruparea și acțiunile copiilolr;

-reguli de disciplinare a comportamentului copiilor;

-reguli ce stopează copiii de la anumite mișcări și acțiuni,numite reguli frenatorii.

Jocurile de mișcare sunt variate:jocuri de mișcare cu subiect: „Rațele și vanătorii”, „Șoarecele și pisica”, jocuri cu text și cant: „Bate vantul frunzele”, „Țăranul e pe camp”, „Cand am fost noi la pădure”, jocuri distractive: „Cine te-a strigat?”, „Caută și taci!” etc.

Cu timpul,preșcolarii se detașează parțial de joc,devin mai interesați de ce învață și lucrează cat mai bine.

Vârsta preșcolară mare

În perioada 5-6 ani înfățișarea preșcolarului devine armonioasă:

*crește precizia mișcărilor care reclamă coordonarea concomitentă a mai multor mușchi

(mers, alergare, sărituri);

*crește mult în lungime, iar talia medie pe la sfârșitul perioadei ajunge la 118 centimetri;

* continuă osificarea scheletului crescând volumul și musculatura scheletică;

*procesul de osificare și de creștere a oaselor mici ale mâinii se intensifică, ceea ce permite

coordonarea mai bună a activității degetelor;

*continuă dezvoltarea diferențelor fine în antrenarea funcțională a structurilor scoarței

cerebrale,angajarea mozaicală fină a zonelor vorbirii, a dominației asimetrice a uneia

dintre cele două emisfere (de obicei, stânga), fapt ce determină caracterul de dreptaci,

stângaci sau ambidextru a manualității copilului;

*sistemul nervos central al preșcolarului atinge aproape dimensiunile adultului;

*sistemul nervos central devine mai extins și scoarța cerebrală își asumă rolul de

organizare și coordonare a activității;

*dezvoltarea biochimismului intern devine mai intensă,fiind mai impregnată de hormonii

tiroidieni și cei ai timusului (glanda creșterii);

*dezvoltă sensibilitate la bolile copilăriei;

Apare anumită opoziție față de adult,manifestată spontan,urmată imediat de dorința de împăcare.Prezintă o adaptare mai bună la conduitele diferitelor persoane cu care intră intră în contact,lucru observat atat în familie,cat și în grădiniță.Pot totuși apărea diferențe de conduită între cele două medii:anumiți copii pot fi destinși și disponibili la grădiniță și răsfățați și nervoși acasă sau invers.Preșcolarul mare devine mai atent și mai reverențios,imită discret conduitele adulților și participă la activități care îi provoacă interes:muzică, desen, modelaje, construcții.Capacitatea de învățare devine mai activă,fiind dublată de interese de cunoaștere. Acum apar primele colecții:pietre,dulciuri,jucării,dopuri etc.

Procesele cognitive

Dezvoltarea gandirii se realizează în strânsă legătură cu însușirea limbajului și cu activitatea în care copilul este antrenat.Formele variate de joc,activitățile instructive pun copilul în situația de a stabili legături între fenomene și stabilirea unei ordine în acțiunile sale. Observăm detașarea percepției de situațiile concrete diferențiate.Apare interesul copiilor pentru cunoașterea fenomenelor, precum și a cauzelor acestora.Copiii sunt foarte curioși,pun multe întrebări adulților.Încearcă să tragă concluzii,uneori eronate,pe baza informațiilor deținute,pe care le generalizează.

În această perioadă copilul se descurcă din ce în ce mai bine în scris datorită dezvoltării sale psihice. Recunoaște numeroase litere,chiar și cuvinte din cărți,pe care încearcă să le citească și să le scrie.Își recunoaște prenumele,numele,adresa și varsta,socotește și numără bine,recunoaște cifrele de pe cadranul ceasului.

În această perioadă limbajului se dezvoltă spectaculos.Copiii vorbesc acum cursiv și din ce în ce mai corect,stăpanind aproximativ 3000 de cuvinte din vocabular și căutand fără încetare sensul cuvintelor noi.Aceștia nu înțeleg mereu sensurile figurate dar,treptat,limbajul său devine elevat și chiar își corectează părinții și bunicii.Timpurile verbale sunt folosite corect,pronumele de asemenea,acorda corect substantivul cu predicatul,marile abateri se întalnesc în folosirea cazurilor dativ și genitiv.Față de limbaj au o atitudine afectivă:își dau seama de defectele de pronunție,compară propria pronunțare cu cea a adulților și o corectează. Preșcolarii pot învăța acum limbi străine,putandu-și însuși pronunțarea corectă.

Devine capabil să evalueze situațiile,aplicand calificative ( „ușor”, „greu”). Noțiunile de cantitate sau mărime( „jumătate”, „cel mai mare”, „mai mult”, „nimic”) încep să capete sens.La 6 ani începe să conștientizeze că poate ascunde un lucru rău făcut cu ajutorul limbajului Acum verbalizează tot ceea ce face și vede și are loc consolidarea flexibilității verbale care face posibilă vorbirea alternativă atunci cand povestește sau cand vorbește.Apare limbajul interior,care oferă preșcolarului posibilitatea de a-și urmări mintal acțiunile,le ajustează sau le reglează,în funcție de situațiile ivite.Își însușește cuvinte noi pe care le integrează în vorbire fără pregătire realabilă.Comunică cu cei din jur în fraze și propoziții complete și corecte din punct de vedere gramatical.Atunci cand relatează anumite întamplări sau repovestește poate să folosească un discurs elaborat,organizat.

Afectivitatea

După 5 ani dispozițiile devin mai persistente, stările afective au rezonanțe prelungite. Emoțiile sunt tot mai variate.Sentimentul recompensei nemeritate numit de psihologie “sindromul bomboanei amare” se dezvoltă (este bucuros, dar are remușcări).

Una dintre caracteristicile vieții afective în perioada preșcolara este balansul dintre tentații și controlul moral. Copilul înțelege că nu este totul posibil, că dorințele pot fi îndeplinite doar în anumite condiții, că anumite cereri vor fi respinse.

Apare conflictul dintre dorința de manifestare a independenței și „ordinul” adultului.Copilul admiră adultul,vrea să fie ca acesta,îl imită conștient sau nu pană în cele mai mici detalii, dar vrea să dobandească în același timp independența personală și detașarea față de acesta.Fetițele au mare nevoie de tandrețe din partea tatălui,identificandu-se cu mama și în timp învață să își iubească ambii părinți.În relațiile cu cei din jur se intensifică atașamentul, dar și reticențele afective. Ele încep să se evidențieze treptat chiar dacă debutează discret. Un copil poate fi deranjat de reacțiile afective ale mamei în public, de observațiile tatălui, poate “masca” durerea prin abținerea de la plans etc. Se observă dezvoltarea capacității de stăpanire a emoțiilor.Sentimentele morale sunt conturate deficitar la copiii din medii dezorganizate, la cei neglijați, dar și la copiii răsfățați.

Înțelegerea afectivă intervine după 5 ani. Acum copilul este capabil să cedeze jucăria sa copilului care plange.Manifestă compasiune față de colegul care suferă,mangaindu-l și fiindu-i alături,stăpanindu-și propriile reacții. Învață treptat să se imagineze în situația altui coleg,gandindu-se și la ceilalți în diferite momente,împărțind ceva cu alți copii. Pană acum era indiferent la această nevoie a celor din jur.La apariția unui frățior în familie se simte amenințat și nou-născutul este perceput ca rival în dobandirea dragostei părinților.Este de evitat ca preșcolarii să fie lăsați singuri cu bebelușul.Față de frații și surorile mai mari preșcolarul este,desigur,favorizat:fiind cel mai mic este ocrotit de cei mari și dispune de modele de acțiune pentru diferite situații.Sesizarea diferențelor față de frații și surorile mai mari îi poate crea preșcolarului un disconfort psihic de care el va dori să scape.Este important ca în momentul apariției noului membru al familiei,preșcolarul să fie pregătit în prealabil. Justiția familială constă în a asigura pentru fiecare copil tandrețea și atenția de care are nevoie.

Dezvoltarea voinței și a conduitei social-morale

Dezvoltarea afectivă a copilului are loc concomitent cu cea cognitivă și cu relațiile sociale. Relațiile cu grupa de copii potențează anumite trăiri afective și exercită influențe inhibatorii asupra altora. Acestea sunt reflectate și în comportarea preșcolarului, comportare determinată din ce în ce mai mult, nu de dorințe imediate, trecătoare, ci de realizarea scopurilor mai îndepărtate. Normele de comportare sunt însușite mai ales de la adulți.Preșcolarul acceptă aceste norme pe baza respectului pe care îl are față de adult. Tot de la adult acceptă preșcolarul și criteriile de apreciere a faptelor sale și a conduitei, în general. În familie copiii își formează noțiuni și sentimente morale, corecte sau mai puțin corecte. Este menirea grădiniței de a corecta, îmbogăți și nuanța aceste noțiuni și sentimente. Nici un copil nu este naște sincer, sociabil, conștiincios, harnic la naștere ci toate acestea sunt dobandite în cursul procesului educațional.  Formarea trasăturilor morale este în stransă legătură cu experiența personală și socială pe care copilul a acumulat-o de la naștere și în cursul întregii sale vieți, în familie, în grădiniță etc. Cu cat este exercitată o influență mai timpurie asupra copilului, cu atat sunt formate mai repede și întipărite mai adanc atitudini pozitive sau negative față de persoane, situații, evenimente. 

 Varsta preșcolară constituie etapa în care copilul începe să înțeleagă realitatea înconjurătoare, începe să-și însușeasca părerile celor din jurul său (cu atat mai mult ale celor care îl educă), criteriile de apreciere ale faptelor. Preșcolarul are, prin urmare, toate posibilitățile de a-și însușii, în mod intuitiv și practic, cateva din cele mai importante norme morale. Educatoarea este cea de care depinde promovarea în relațiile cu copiii a comportamentului de tip integrat social, care să formeze inițiativă,independență,responsabilitate.

  Pornind de la exemple din viața reală, generate de relația dintre copii sau dintre copii și educatoare, continuand cu exemple oferite cu generozitate de literatura pentru copii și cu cele pe care viața însăși le prilejuiește, educatoarea are posibilități neîngrădite de a îmbogăți și consolida reprezentările morale ale copilului, pentru a fi orientați, apoi, spre formarea deprinderilor morale. În fața situațiilor noi copiii reacționează diferit: unii calm, alții violent, unii își exteriorizează emoțiile, alții și le domină, unii sunt vioi, veseli, alții melancolici, unii dau răspunsuri prompt, alții își exprimă mai greoi gandurile.

Cand încercăm să imprimăm copilului anumită conduită, cand încercăm să educăm calități morale, cum ar fi cinstea, principialitatea, perseverența,voința, fermitatea, acest lucru este posibil, realizabil cu condiția ca acestea să devină răspunsuri la situațiile de viață:atribuirea de sarcini copiilor cum ar fi:îngrijirea plantelor din sala de grupă,păstrarea ordinii la sectoare,în sala de grupă, autoservirea etc. Este perioada cand leagă prietenii și doresc să semene cu eroii preferați din filme și desene animate.

Memoria și imaginația

După 5 ani dezvoltarea memoriei se realizează mai mult prin reținerea de poezii povești,reguli de joc etc.Uneori memorează involuntar,alteori își propune să memoreze voluntar.De regulă, memoria preșcolarului este verbală,deoarece acesta verbalizează tot ceea ce face și aude.Copilul nu poate memora noțiuni abstracte.Ceea ce memorează acum este păstrat pentru mai mult timp,iar întamplările care l-au impresionat pot fi reținute și cateva luni. Acesta reproduce mai ușor anumite evenimente care l-au impresionat,ceea ce are ritm și rimă,respectand succesiunea evenimentelor și restabilind ordinea imaginilor prezentate.

Preșcolarul mare este stăpan pe el, pe mijloacele de reprezentare interne,dorind să audă mereu ceva nou,interesant. Acum sunt structurate elementele imaginației creatoare, manifestată mai ales prin joc, desen,modelaj,construcții. Desenele preșcolarului mare sunt fidele temei prezintă raporturi metrice și sunt contaminate și influențate de experiența personală. Desenele au ca subiect lumea poveștilor,aceasta lume fantastică îi dă copilului încrederea în forțele proprii,dorința de a încerca,de a îndrăzni,și îl pregătesc astfel pentru marea creație din anii de școală.

Atenția și motricitatea

La varsta de 5 ani preșcolarul mare prezintă mobilitate a atenției destul de mare,fapt ce îi permite o integrare mai bună în dinamica activităților.Acesta poate observa ceva timp mai îndelungat și în același timp să asculte și observațiile educatoarei. Acest lucru este posibil datorită apariției atenției voluntare,prezentă la început în cadrul jocului, iar apoi și în celorlalte tipuri de activități.Acum poate sta concentrat mai mult timp,aproximativ 25-30 de minute,își fixează scopul și nu își întrerupe activitatea pană nu își duce sarcina la bun sfarșit.Stabilitatea atenției nu depinde de formele de prezentare,ci de gradul în care sunt satisfăcute nevoile sale de cunoaștere.

La această varsta poate sări coarda,poate merge pe patine cu rotile,poate merge cu bicicleta,poate să se cațere cu ușurință.Spre 6 ani poate executa orice mișcare,cu condiția să nu implice efort fizic prea mare.Își poate transfera cu ușurință mișcările de la o mană la alta,fără învățare specială.Acum apare și noua atitudine a copilului,cea de a-și perfecționa mișcările.Execută cu plăcere exerciții de educație fizică și prezintă entuziasm în întrecerile și jocurile concurs desfășurate în grădiniță.

Preșcolarul mare prezintă capacitatea de a înțelege legătura dintre scop și mijloace, fapt ce dă sens fiecărei mișcări executate și fiecărei încordări.Acesta se autoreglează în activitățile motrice și în cele de învățare,se apropie de exigențele perioadei următoare,cand va deveni școlar.

Personalitatea și caracterul

Calm și realist,preșcolarul este capabil să își apere punctul de vedere în conversația în care este antrenat.Deși este mai autonom în ceea ce privește corpul său și dorește să fie tratat ca adult,nu dorește încă îndepărtarea de adulți și solicită în orice moment avizul sau aprobarea acestora.Compania sa devine plăcută plăcută,este mai serviabil,plange și se vaită mai puțin,chiar dacă oboseala face ca uneori să devină fragil. Accesele sale de furie sunt mai puțin frecvente și sunt legate mai ales de obiecte și mai puțin de oameni.

Temerile sunt atenuate,nu mai face atatea trăsnăi dar,fiind prins asupra faptului poate nega sau da vina pe altcineva.Deși are plăcere să facă lucrurile în felul și în ritmul stabilit de el,este din ce în ce mai sensibil la raționamentul adultului și este dornic să îi facă plăcere:respectă regulile,cere permisiunea de a face ceva și dorește „să fie cuminte”.Poveștile fantastice și lăudăroșeniile sunt mai rare,deoarece copilul începe să facă mai bine deosebirea dintre real și fantastic,iar posesiunile îl interesează din ce în ce mai puțin.Face bucuros diverse colecții (pietre,ambalaje de gumă de mestecat,surprize de la pufuleți,autocolante etc),dar are mai puțină grijă de obiecte,în general.Are pușculiță în care își păstrează banii,deseori cunoscand cu exactitate suma deținută .Cu toate că nu posedă mare simț al valorii materiale a lucrurilor,petrece mult timp în magazine,înainte de a decide în ce își va investi economiile. Își face apariția conștiința mortală primară,stadiu în care trăsăturile caracteriale au o anumită instabilitate,deoarece există o slabă legătură între componentele de orientare clare sunt slab consolidate.

La 5 ani,colegul devine partener egal și dorește să colaboreze cu acesta.Doar în familie copilul dobandește caracterul care îi va defini personalitatea.Climatul familial calm,optimist,stimulativ și cu modele parentale pozitive generează la copil trăsături pozitive:încrederea în forțele proprii,spiritul de echipă,corectitudinea etc. în timp ce climatul familial tensionat,conflictual și cu modele parentale negative generează la trăsături ca:teamă, anxietate,agresivitate,tendința spre minciună.Spre varsta de 7 ani caracterul voluntar este pregătit prin joc.

CAPITOLUL II

Noutăți ale curriculumului pentru învățământul preșcolar

Din punct de vedere etimologic,cuvântul „curriculum” provine din limba latină și înseamnă „cursă,întrecere,scurtă alergare”. Metamorfoza înțelesului acestui termen din accepțiune sportivă într-un concept cu conotații educaționale este plasată de cercetătorul american D.Hamilton în tumultul mișcărilor sociale și ideologice din Europa în secolul al XVI-lea,fenomen social ce a fost caracterizat prin tendința politicii educaționale a epocii respective de standardizare a tematicii studiilor universitare.

Termenul de „curriculum”,în accepțiune educațională este consemnat pentru prima dată în documentele Universității din Lieden (1582) și,după aproximativ 50 de ani, în cele ale Universității din Glasgow (1633).Prima lucrare în care apare termenul de „curriculum” este „The English Dictionary” și este definit drept „curs obligatoriu de studiu sau instruire,susținut într-o școală sau universitate.”Această accepțiune dată curriculumului s-a menținut până la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Semnificația modernă a conceptului de „curriculum” a fost introdusă în pedagogia secolului XX de pedagogul american J.Dewey care înțelege prin acest concept ansamblul conținuturilor cuprinse în programele școlare și experiențele de învățare ale elevilor organizate direct de către școală,dar și prin angajarea diferitelor mijloace de educație nonformală și informală.

Încă de la înființarea sa,pe data de 23 aprilie 1881,învățământul preșcolar românesc s-a remarcat prin receptivitate la noutățile apărute în domeniul educației preșcolare.Începând cu anul 2007 Ministerul Educației a promovat conceptul de educație timpurie, concept introdus și dezvoltat în literatura de specialitate din țara noastră de Ecaterina Vrăjmaș în anul 1999. Vârstele timpurii corespund perioadei de la 0 la 7 ani.

Noul concept s-a aliniat conform documentelor internaționale la care țara noastră este semnatară („Convenția cu privire la Drepturile copilului”,”Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului”) împreună cu alte 188 de state membre ale Națiunilor Unite.Ministerul Educației a fost cel care a inițiat programe de educație timpurie.

La baza elaborării noului curriculum au stat tendințele pedagogice referitoare la clarificarea conceptelor de educație timpurie la nivel mondial.S-a urmărit stabilirea locului acestuia în sistemul de învățământ prin prisma evoluției din ultimii ani prin aplicarea metodei proiectelor tematice,a folosirii metodelor interactive de grup în activitățile desfășurate cu copiii, a amenajării sălilor de grupă pe centre de interes,a activităților integrate.

Curriculumul pentru învățământul preșcolar oferă o prezentare sistemică ce asigură continuitate în interiorul aceluiași ciclu curricular,menține interdependența între tipurile de activități de învățare din grădiniță și oferă deschideri spre module de instruire opționale.

Noul curriculum se remarcă prin:

*extensie- se urmărește angrenarea preșcolarilor în cât mai multe domenii experiențiale prin experiențele de învățare oferite;

*echilibru- fiecare domeniu experiențial este abordat atât în relație cu celelalte domenii, cât și cu curriculumul ca întreg;

*relevanță- este adecvat atât nevoilor actuale,cât și de perspectivă ale preșcolarilor, contribuie la înțelegerea propriei persoane,a lumii în care trăiesc,a evenimentelor,să devină competenți în rezolvarea diferitelor evenimente și conflicte

*diferențiere- chiar dacă preșcolarii au aceeași vârstă,noul curriculum dezvoltarea și manifestarea unor caracteristici individuale;

*progresie și continuitate-„ trecerea de la un nivel de studiu la altul se face într-un mod optim,de la o instituție de învățământ la alta”(Curriculum,2008,p.9).

Domeniile experiențiale transced granițele dintre discipline și se intersectează cu

domeniile tradiționale ale copilului:domeniul psihomotric,domeniul cognitiv,domeniul limbajului, domeniul socio-emoțional.Educatoarele au libertatea de a-și planifica activitățile zilnice cu preșcolarii, accesul lor la informații este facilitat,orientează și sprijină copilul,se adaptează la ritmul propriu al acestuia,lucrează pe grupuri sau individual cu preșcolarii din grupa sa.

Planul de învățământ este structurat pe două niveluri de vârstă,învățarea este centrată pe copii,constituirea grupelor se face pe criteriul cronologic.Se prezintă o construcție diferită, în funcție de tipul de program al grădiniței și sunt delimitate tipurile de activități de învățare: Activități pe domenii experiențiale, Jocuri și activități alese,Activități de dezvoltare personală.

Planul de învățământ prezintă o abordare interdisciplinară,integrată a conținuturilor propuse și acordă cadrului didactic libertatea de a-și planifica activitățile zilnice cu preșcolarii.Noul curriculum evidențiază relația biunivocă conținut-metodă și accentuează rolul educatoarei în activizarea copiilor, crearea unor situații ce vizează dezvoltarea creativității preșcolarilor,aceasta aflându-se în continuă interacțiune cu copiii din grupa pe care o conduce.

Noul curriculum corelează „ideile pedagogice tradiționale cu ideile pedagogiilor alternative din lume și încearcă să le situeze în acord cu tendințele novatoare în domeniu” (Curriculum,2008,p.12).

Dezvoltarea copilului derivă din interacțiunea cu colegii,din ceea ce îi oferă mediul educațional și educatoarea prin activitățile pe care aceasta le planifică.

Activitățile de învățare sunt organizate și conduse de cadrul didactic și au ca scop atingerea finalităților prevăzute de curriculum.În procesul de predare-învățare-evaluare iau parte cei trei parteneri:cadre didactice,copii,părinți care își coordonează efortul în vederea încurajării inițiativei copilului de a lua decizii,de a-l încuraja să învețe prin experimentarea unor situații noi și exersări individuale.

Activitățile de învățare pot fi desfășurate frontal,cu întreaga grupă,pe grupuri mici sau individual în cadrul activităților pe discipline,integrate,liber-alese sau de dezvoltare personală.Activitățile de învățare au un caracter planificat,sistematic,metodic,intensiv și organizat.Ca mijloace de realizare a acestora amintim:experimentele,povestirea,jocul liber, jocul didactic,discuțiile libere,lectura după imagini,observarea,exercițiile cu material individual,convorbirea,memorizările,alte mijloace specifice didacticii preșcolare de urmăresc satisfacerea nevoilor educaționale ale copiilor.Scopul acestor mijloace este acela de a stimula copilul,de a-l invita la acțiune,de a-i incita curiozitatea,de a-l ajuta să se orienteze.

Mijloacele de realizare sunt alese în funcție de nivelul de vârstă al copiilor,în strânsă corelare cu tema derulată și cu tipul de activitate.

Categoriile de activități de învățare sunt activitățile pe domenii de învățare (integrate sau pe discipline),jocuri și activități alese și activitățile de dezvoltare personală.

Activitățile pe domenii experiențiale sunt activități pe discipline sau integrate „desfășurate cu copiii în cadrul unor proiecte planificate în funcție de temele mari propuse de curriculum,precum și de nivelul de vârstă și de nevoile și interesele copiilor din grupă” (Curriculum,2008,p.18).Pe parcursul unei săptămâni se pot desfășura maximum 5 activități integrate,planificate de educatoare.Aceasta poate planifica activități de sine stătătoare sau pe discipline(activități matematice,de cunoaștere a mediului,de educare a limbajului,activități practice,educație artistico-plastice,educație muzicală,educație pentru societate,educație fizică) sau activități integrate,unde intră și jocurile și activitățile alese sau cunoștințe interdisciplinare focalizate pe anumite domenii experiențiale.Educatoarea are libertatea de a alege varianta potrivită în planificarea și derularea etapelor activității,nefiind obligatorie respectarea unei ordini.

Domeniul om și societate reprezintă domeniul ce include omul cu modul lui de viață,

realitățile dintre oameni,relațiile cu mediul social și prezintă modalitățile prin care acțiunile omului influențează anumite evenimente petrecute în viața sa.Acest domeniu prezintă o extindere către contexte curriculare ce țin de tehnologie „în sensul abordării capacităților umane de a controla evenimentele și de a ordona mediul” (Curriculum,2008,p.10). Tehnologia permite creșterea productivității muncii,pentru ca toți oamenii să aibă acces la produse ieftine, de bună calitate,în cantitate mare.

În cadrul acestui domeniu preșcolarii pot manipula diverse materiale și în acest mod constată proprietățile acestora(textură,culoare,formă etc).Tot în cadrul acestui domeniu se urmărește ca preșcolarii să înțeleagă ființele umane implicate în construirea propriului viitor, a propriei lumi trăind viața de zi cu zi și a faptului că situațiile prezente își au rădăcinile în trecut și,de asemenea, sunt stimulați să își imagineze viața în alte perioade istorice.

Se consideră că este necesară introducerea anumitor concepte și dezvoltarea abilităților de ordin general pe care să le utilizeze și care să constituie puncte de plecare în experiențele personale.Familiile preșcolarilor,mediul uman,fizic și social pot fi utilizate drept resurse de învățare,alături de textele literare,imaginile și materialele audio-video disponibile.

În abordarea domeniului om și societate se pleacă de la ideea că grădinița reprezintă un concept „utilizabil pentru coordonarea principiilor și acțiunilor morale” (Curriculum,2008,p.10).Prin observarea acțiunilor adulților cu care vin în contact copiii vor înțelege mai ușor concepte ca:bunătatea,adevărul,dreptatea.Totodată,prin observarea și discutarea de către preșcolari a problemelor morale întâlnite atât în textele literare specifice vârstei cât și în viața de zi cu zi se vor dezvolta conduite și principii morale consistente ce vor fi exersate în jocurile libere sau dirijate.

Domeniul limbă și comunicare este domeniul ce acoperă exprimarea orală și scrisă,precum și abilitatea de a înțelege comunicarea verbală și scrisă.Se consideră că prin ascultare și exprimare în cadrul unui grup,preșcolarii dezvoltă capacitatea de a explora experiențele altor persoane și astfel își pot extinde repertoriul de experiențe semnificative. Se dorește ca preșcolarii să capete deprinderea de a vorbi cu încredere,fluent,clar,folosind modalități de exprimare adecvate în funcție de auditoriu.

Se recomandă ca instituțiile de învățământ preșcolar să asigure contexte în care preșcolarii să poată să se exprime liber și să utilizeze mijloacele de comunicare.Prin studierea operelor literare specifice vârstei se rafinează gândirea,se îmbogățește limbajul copiilor,se extinde capacitatea de înțelegere a situațiilor complexe și se dezvoltă capacitățile de evaluare.

Tot în cadrul domeniului limbă și comunicare este inclus primul contact al copilului cu o limbă stăină sau regională.Astfel,copilul se obișnuiește să asculte sonoritatea specifică limbii pe care o studiază,să o recunoască,să reproducă ritmul,fonemele și intonația. Copilul va fi ajutat să își însușească noi cuvinte care îi permit să vorbească despre propriile experiențe,despre mediul înconjurător și facilitează contactul său cu vorbitori nativi ai acelei limbi.

Memorarea cuvintelor,a propozițiilor,a cântecelor și poeziilor,jocurile de limbă, imitarea diferitelor ritmuri reprezintă cele mai potrivite activități de învățare a unei limbi străine.În acest fel copilul este încurajat și stimulat să învețe elemente de cultură a țării sau regiunii a cărei limbă o studiază:creații artistice specifice,istorie,activități tradiționale, mâncăruri.

Domeniul științe include domeniul matematic cu experiențe practice și înțelegere a naturii,considerată „ca fiind modificabilă de ființele umane cu care se află în interacțiune” (Curriculum,2008,p.11).

Este necesar să punem copilul în contact cu domeniul matematic prin jocuri dirijate cu diferite materiale și să simulăm situații de cumpărături din magazine sau piețe.În felul acesta se dezvoltă reprezentările preșcolarilor referitoare la unele concepte:număr,masă, volum,vor putea discrimina,clasifica și aprecia cantitatea.Capacitățile de raționament sunt încurajate în conexiune cu obiecte și activități familiale atât în sala de grupa cât și la domiciliul copiilor. Este importantă concretizarea ideilor matematice în experimente și utilizarea acestora împreună cu alte concepte și elemente de cunoaștere în rezolvarea problemelor,în vederea exprimării unor puncte de vedere și creșterea clarității unor mesaje.

Domeniul științe nu trebuie să îngrădească copiii în contextul disciplinelor matematice,ci trebuie să îi creeze posibilitatea de explorare a altor concepte curriculare în care apar elemente ca:estimarea unor costuri,generarea desenelor geometrice,scheme,planificarea unor activități etc.

Atunci când sunt puși în contact direct cu domeniul cunoașterii naturii prin activități simple:observarea unor plante,animale,obiecte,ființe,modelarea plastilinei,aplicarea unor principii științifice în economia domestică preșcolarii își dezvoltă abilități și competențe de investigație științifică:generarea de ipoteze,observarea,selectarea elementelor semnificative din masa elementelor,conceperea și realizarea de experimente,organizarea datelor obținute în urma observațiilor.

Domeniul estetic și creativ.Acest domeniu acoperă abilitățile preșcolarilor de a răspunde emoțional și intelectual la experiențele perceptive,aprecierea frumosului și adecvarea acestuia la scop sau utilizare,sensibilitatea față de diferite niveluri de manifestare a calității.Trăirile și experiențele preșcolarilor presupun explorarea proceselor de a compune,de a inventa,de a construi,și a trăirilor afective.Prin astfel de experimente copiii acumulează cunoștințe,abilități,sporește receptivitatea perceptivă care le permite să reacționeze în manieră personală la ceea ce văd,ating sau simt.Aceste experiențe le putem întâlni în oricare componentă curriculară,dar cu precădere în cadrul acelor discipline care necesită răspunsuri imaginative,personale,emoționale acționale la stimuli:activitătile artistico-plastice,muzica, drama,dansul.

Domeniul psiho-motric acoperă controlul și coordonarea mișcărilor corporale, abilitățile motorii și de manipulare a obiectelor,mobilitatea generală și rezistența fizică,dar și elemente de cunoaștere legate de anatomia și fiziologia omului.Preșcolarii sunt puși în contact cu acest domeniu prin activități ce implică mișcare corporală,prin întreceri între indivizi ce au ca obiect abilități psihomotorii,dar și prin activități ce au drept rezultat suplețe bună, forță, ținută și rezistență.

Jocurile și activitățile liber-alese sunt activitățile alese de copii care îi ajută să socializeze progresiv,să se inițieze în cunoașterea mediului cultural și social,a mediului fizic,a comunicării,matematicii,a limbajului citit și scris.Aceste activități se pot desfășura individual,în perechi sau pe grupuri mici.În funcție de tipul de program al grădiniței regăsim 2 sau 3 etape de jocuri și activități alese,dar le putem întâlni și ca elemente componente ale activităților integrate.Modul în care este conceput și organizat mediul educațional duce la reușita desfășurării jocurilor și activităților alese deoarece trebuie să stimuleze copilul,să îl incite la acțiune,să îl ajute să se orienteze.Educatoarea trebuie să aibă în vedere organizarea spațiului pe centre:Joc de rol,Biblioteca,Manipulative,Știință,Construcții,Nisip și apă,etc. Sectorizarea sălii de grupă se realizează în funcție de spațiul disponibil și de resursele materiale existente.Dacă spațiul este generos se pot amenaja toate centrele.Dacă spațiul este strâmt și nu permite,educatoarea poate amenaja două centre în care pregătește materialele pentru copii,ca aceștia să poată alege locul de învățare și joc,în funcție de preferință și disponibilitate.Materialele trebuie să fie în strânsă legătură cu tema proiectului desfășurat și cu tema săptămânii.Atunci când jocurile și activitățile alese se desfășoară în curte,educatoarea trebuie să amenajeze spațiul de așa manieră încât să ofere siguranță copiilor,dar nu trebuie să se piardă din vedere corelarea acestora cu tema proiectului derulat și cu tema săptămânii.

Activitățile de dezvoltare personală includ:

*Rutinele-reprezintă „activitățile-reper după care se derulează întreaga activitate a zilei și care acoperă nevoile de bază ale copiilor și contribuie la dezvoltarea globală a acestuia”(Curriculum,2008,p.19).Activitățile cuprinse în rutine sunt cele legate de sosirea copilului,întâlnirea de dimineață,micul dejun,igiena,somnul,gustările,plecarea și sunt caracterizate prin faptul că se repeta zilnic,cu aproximativ aceleași conținuturi și la intervale aproximativ egale.

Întâlnirea de dimineață este un moment important în scenariul zilei,iar în cadrul acesteia accentul cade pe prezență,calendarul naturii împărtășirea cu ceilalți,noutatea zilei.

Temele abordate în cadrul rutinelor vizează autocunoașterea,dezvoltarea abilităților de comunicare,medierea conflictelor,managementul învățării prin joc,luarea deciziilor, dezvoltarea empatiei.

*Tranzițiile sunt activități scurte ce fac trecerea de la momentele de rutină la alte categorii de activități de învățare sau de la o activitate la alta,în diferite momente ale zilei. Aceste activități sunt foarte variate,se desfășoară în funcție de vârsta copiilor,de calitățile cadrului didactic și de contextul momentului.Se pot desfășura în mers ritmat,sub forma unor frământări de limbă,joc cu text și cânt,etc.

*Activitățile opționale sunt considerate tot activități de dezvoltare personală și sunt incluse în programul zilnic al copilului.Aceste tipuri de activități sunt alese de părinți în urma consultării ofertei curriculare prezentată de unitatea de învățământ preșcolar la care este înscris copilul,ofertă aprobată de Consiliul de Administrație al unitătii.Opționalele pot fi desfășurate de un profesor specialist sau chiar de educatoare.Programa de opțional este elaborată de educatoare sau profesorul ce urmează să desfășoare acel opțional și trebuie avizată de inspectorul de specialitate.La nivelul I (3-5 ani) se desfășoară un singur opțional pe săptămână,iar la nivelul II (5-6/7 ani) două opționale pe săptămână cu maximum 10-15 copii. Timpul afectat unei activități opționale este același cu oricare altă activitate derulată cu preșcolarii.

*Activitățile desfășurate în perioada după-amiezii sunt activități de învățare ce au ca scop cultivarea și dezvoltarea înclinațiilor copiilor.Sunt corelate cu tema proiectului și cu tema săptămânală,dar și cu celelalte activități din programul zilnic și respectă ritmul propriu de învățare al copilului și aptitudinile individuale ale acestuia.

Jocul reprezintă activitatea fundamentală a copilului și pe el se sprijină rutinele, tranzițiile și activitățile de învățare.Influențează conduita copilului și prefigurează personalitatea.Se poate desfășura ca:joc liber,dirijat sau joc didactic.

Programul anual de studiu se organizează în jurul a șase teme mari: „Cine sunt/ suntem?”, „Când/cum și de ce se întâmplă?”, „Cum este/a fost și va fi aici pe Pământ?”, „Cum planificăm/organizăm o activitate?”, „Cu ce și cum exprimăm ceea ce simțim?”, „Ce și cum vreau să fiu?”(Curriculum,2008,p.21).

Tema anuală de studiu „Cine sunt/suntem?” vizează explorarea naturii umane,a corpului uman,a stării de sănătate a copilului și a familiei sale,a comunității din care face parte,a culturilor cu care vine în contact,a drepturilor,responsabilităților fiecăruia,a ceea ce ne definește ca ființe umane.

Tema „Când/cum și de ce se întâmplă?” abordează explorarea lumii materiale și fizice,a relației cauză-efect,a universului apropiat și îndepărtat,a fenomenelor naturii,dar și a celor produse de om,a tehnologiei,a anotimpurilor în succesiunea lor.

Tema „Cum este/a fost și va fi aici pe Pământ?” propune explorarea orientării noastre în spațiu și timp,a descoperirilor,explorărilor,a contribuției înaintașilor la evoluția în timp și spațiu a omului,precum și explorarea Sistemului solar,a evoluției vieții pe Pământ și dezbaterea problemelor actuale:suprapopularea,încălzirea globală,poluarea.

Tema „Cine și cum planifică/organizează o activitate?” propune explorarea modalităților de planificare a activităților omului,a comunității din care face parte,explorarea produselor muncii și a drumului parcurs în obținerea lor,și propune o incursiune în lumea comunităților și sistemelor umane,a fenomenelor de utilizare sau neutilizare a forței de muncă,precum și studierea impactului pe care acestea le au asupra evoluției comunităților umane din perspectiva capacităților antreprenoriale.

Tema „Cu ce și cum exprimăm ceea ce simțim?” vizează explorarea felului în care sunt descoperite sentimentele,convingerile,valorile,precum și a modului în care exprimăm aceste sentimente,valori și convingeri.De asemenea,propune o incursiune în universul patrimoniului cultural universal și național.

Tema „Ce și cum vreau să fiu?” propune explorarea drepturilor și responsabilităților omului, a dorințelor acestuia de dezvoltare personală.Se propune incursiunea în universul muncii „activitatea specific umană cea mai importantă,care transformă năzuințele în realizări”(Curriculum,2008,p.26),precum și o incursiune în lumea meseriilor,în vederea descoperirii propriei valori și încurajarea stimei de sine.

Aceste teme reprezintă puncte de plecare în planificarea proiectelor ce urmează a se derula cu copiii pe parcursul unui an școlar. Numărul maxim de proiecte derulate într-un an școlar este de 7,cu o întindere de până la 5 săptămâni/ proiect sau pot fi derulate mai multe proiecte de o mai mică amploare,variind între 1 și 3 săptămâni.Se pot planifica și proiecte de o zi sau proiecte transsemestriale. Educatoarea poate alege să planifice teme săptămânale de interes pentru copii,atunci când aceștia nu sunt implicați în proiecte tematice.

Metoda proiectelor este strategia de predare și evaluare ce presupune efort deliberat de cercetare și căutarea răspunsurilor referitoare la tema în desfășurare.A fost inițiată de John Dewey la sfârșitul secolului XIX și aplicată în școlile americane de către W. Kilpatrick în al doilea deceniu al secolului XX.Metoda avea ca scop armonizarea școlii cu societatea,punea accent pe acțiune,independența în gândire,răspunzând astfel cerințelor educaționale pragmatice ale americanilor.

La noi în țară a fost introdusă în anul 2000,mai întâi în două județe pilot,apoi datorită rezultatelor foarte bune obținute,în anul școlar 2001-2002 s-au desfășurat cursuri de formare a educatoarelor pentru a generaliza folosirea acestei metode în activitățile cu preșcolarii.

În derularea unui proiect tematic se disting trei etape:

I.Faza întâi reprezintă debutul proiectului,atunci când este ales subiectul și se planifică demersul didactic pentru realizarea acestuia.Subiectul proiectului poate fi ales de copii(când deja sunt familiarizați cu rutina derulării unui proiect tematic),educatoare(de obicei la începutul perioadei de aplicare a metodei proiectelor) sau educatoarea împreună cu copiii.Temele propuse de copii sunt cele care îi motivează cel mai mult și oferă satisfacții multiple.Proiectul trebuie să se bazeze pe experiența anterioară a copilului și să abordeze un subiect ce poate fi dezbătut la vârsta preșcolară.Totodată,trebuie să fie suficient de vast pentru a fi dezbătut cel puțin o săptămână și să permită o abordare integrată pentru a putea fi atinse unele domenii:artă,știință,educație pentru societate.

În acest moment sunt stabilite obiectivele,sunt analizate resursele materiale disponibile,sunt alese strategiile didactice și conținuturile.După ce este ales subiectul sunt stabilite obiectivele de referință și comportamentele pe care urmărim sa le dezvoltăm pe perioada derulării proiectului.Obiectivele trebuie corelate cu vârsta copiilor și cu particularitățile mediului cultural în care aceștia trăiesc.Tot în acest moment se analizează resursele umane și de timp existente.Educatoarea hotărăște ce persoane pot fi implicate în proiect și stabilește rolul și responsabilitățile fiecăruia.Timpul va fi planificat în așa manieră încât să fie finalizate obiectivele propuse într-o perioada de timp care să corespundă așteptărilor copiilor.

Stabilirea direcțiilor de dezvoltare reprezintă momentul în care educatoarea stabilește un inventar de activități și de strategii didactice ce vor fi corelate cu conținuturile și obiectivele propuse.Astfel,educatoarea alcătuiește,împreună cu copiii, harta proiectului,ce cuprinde principalele aspecte ale conținuturilor ce vor fi abordate în cadrul proiectului.În întocmirea hărții se vor folosi cât mai multe ilustrații legate de tema propusă,iar dacă aceste imagini lipsesc copiii vor fi îndemnați să realizeze ei aceste imagini sugestive.Fiecare direcție de dezvoltare va fi marcată cu altă culoare pentru a fi urmărită mai ușor de copii.Aceasta rămâne deschisă pe toată perioada derulării proiectului,pentru eventuale completări aduse atât de copii,cât și de educatoare.Concomitent cu întocmirea hărții,se alcătuiește un inventar al lucrurilor pe care copiii deja le cunosc despre acel subiect și al lucrurilor pe care nu le știu și ar vrea să le afle.Atât harta proiectului,cât și inventarul de probleme pot fi afișate la vedere, unde copiii și părinții lor au acces cu ușurință.În acest fel copiii pot arăta părinților cât au evoluat în derularea proiectului.Harta și inventarul de probleme sunt însoțite de o scrisoare adresată părinților în care sunt informați de dorința copiilor pentru studierea unui anumit subiect și în care le este solicitat sprijinul pe perioada derulării proiectului.

Următorul moment în derularea unui proiect este cel în care se creează centrul tematic și se procură materialele pentru proiect.Dacă materialele deja există în grădiniță, educatoarea le va pune la dispoziția copiilor,dacă nu,ea va apela la familiile copiilor pentru a împrumuta atlase,pliante etc, comunitate sau chiar copiii înșiși.Centrul tematic reprezintă locul unde sunt expuse materialele legate de tema proiectului:un raft,o cutie,un dulăpior etc. Locul ales trebuie să ofere copiilor posibilitatea de a mânui materialele,de a se juca cu ele, de a le „citi”.Materialele confecționate de copii pe perioada derulării proiectului pot fi expuse la centrul tematic.

După crearea centrului tematic și procurarea materialelor necesare se vor purta discuții cu persoanele implicate în derularea proiectului:părinți,bunici,specialiști din diferite domenii,instituții,parteneri educaționali.O astfel de modalitate ajută grădinița să își promoveze activitatea și reprezintă modul prin care pot fi atrași parteneri educaționali pentru derularea proiectelor viitoare.

II.Faza a doua

Activitatea de documentare și investigare reprezintă „inima proiectului” deoarece implică activ copiii în experimentare,în luarea deciziilor,educatoarea fiind cea care îi susține,îi încurajează sporindu-le astfel încrederea în forțele proprii.Se urmărește crearea unui spațiu educațional stimulativ(prin sectorizarea claselor) ce favorizează experimentul, documentarea dar și sporirea încrederii în forțele proprii.Acum se investighează direct subiectul proiectului.Copiii fac observații,măsoară,notează,discută sub diferite forme rezultatele acestor demersuri.Învățarea se face prin joc,educatoarea având rolul de a spijini copilul.

Activitățile desfășurate în cadrul proiectului trebuie planificate conform planului de învățământ,respectând orarul și numărul de activități pentru grupa pe care o conduce. Educatoarea planifică activități integrate,în care „o idee transcede granițele diferitelor discipline și organizează cunoașterea în funcție de noua perspectivă”(Preda,V.,2002,p.24). Abordarea realității se face global,nu sunt granițe între tipurile de activități.Aceste activități integrate prezintă avantajul că oferă mai multă libertate de exprimare și acțiune atât pentru copii cât și pentru educatoare.

III.Faza a treia este aceea în care se adaugă detalii și se atribuie unele funcționalități proiectului.Se consideră necesară atribuirea unor funcționalități proiectului deoarece,în acest fel, se creează o motivație puternică preșcolarilor și îi face să se implice mai activ în învățare pe viitor.Acum copiii au tendința de a complica oarecum proiectul inițial,de a-i de o semnificație în cadrul programului lor din grădiniță:dramatizare,măști pentru carnaval, tablouri ce acoperă pereții grădiniței etc.

Evaluarea se referă atât la activitatea educatoarei și a copiilor,cât și la produsele muncii lor:modul în care au fost valorificate conexiunile interdisciplinare,competențele dobândite de copii,capacitatea acestora de a realiza transferul în alte domenii a deprinderilor însușite,gradul de originalitate în rezolvarea problemelor etc.Evaluarea se face în funcție de posibilitățile reale ale copiilor și de natura proiectului:album cu fotografii,spectacol muzical,carnaval,expoziție cu lucrări realizate pe parcursul derulării proiectului, înregistrări sonore cu impresii ale copiilor.

Avantajele abordării metodei proiectelor sunt multiple:

*interesele și nevoile copiilor sunt în acord cu cultura și cerințele educaționale mondiale;

*învățarea este activă,limita fiind stabilită de copii;

*copiii se pot exprima liber și le oferă posibilitatea de a fi ei înșiși;

*are valoare diagnostică,bun prilej de verificare și testare a aptitudinilor creatoare și a capacităților intelectuale ale copiilor.

Activitățile desfășurate cu copiii durează 15 minute la grupa mică,15-20 minute la grupa mijlocie,25-30 minute la grupa mare.Educatoarea este cea care decide durata activității în funcție de particularitățile copiilor din grupă și de obiectivele propuse.

Numărul de activități zilnice diferă în funcție de tipul de program ales de părinți: program normal de 5 ore,sau program prelungit de 10 ore.La nivelul I de studiu se pot desfășura 7 activități integrate sau pe discipline și 8 arii curriculare și se alternează activitățile artisico-plastice cu cele de educație muzicală sa activitățile practice din aria curriculară Tehnologii.La acest nivel se urmărește „socializarea copilului și obținerea treptată a autonomiei personale,iar la preșcolarii mari accentul se pune pe pregătirea pentru școală și pentru viața socială a acestuia”(Curriculum,2008,p.21).

Este obligatoriu ca în programul zilnic să existe o secvență,un moment sau o activitate de mișcare(moment de înviorare,plimbare în aer liber,joc cu text și cânt,activitate de educație fizică etc.).Educatoarea trebuie să expună zilnic copiii la factorii de mediu,pentru ca aceștia să-și mențină starea de sănătate și să își călească organismul.

Educatoarea desfășoară o activitate de 5 ore cu grupa de copii(compusă din minim 10 și maxim 20 de preșcolari) și 3 ore de activitate metodică ce presupune pregătirea activității pentru a doua zi,confecționare de material didactic,conceperea unor fișe de lucru, participare la activități metodice în cadrul comisiilor metodice,cercuri pedagogice).Activitatea se înregistrează în Caietul de evidență a activității cu copiii și a prezenței la grupă și este ilustrată în portofoliul profesional întocmit în urma activității metodice zilnice și în portofoliile copiilor.

Evaluarea este acea componentă a sistemului de învățământ,foarte importantă, care permite cadrului didactic să constate ce rezultate au obținut copiii,ce progrese au făcut aceștia în raport cu ei înșiși.Evaluarea implică trei operații:măsurarea rezultatelor,aprecierea acestora și adoptarea măsurilor ameliorative.

Măsurarea(Ce a învățat copilul?) presupune a acorda un număr,un scor unei situații după o logică acceptată.Pentru o măsurare eficientă trebuie să se definească clar elementele măsurate și să se stabilească modul în care se face corespondența între număr și însușire.

Aprecierea vizează emiterea unei judecăți de valoare cu privire la rezultatul măsurării și urmărește calitatea caracteristicilor.Ea ține de experiența și personalitatea educatoarei și vizează capacitatea acesteia de a interpreta psihopedagogic rezultatele obținute.

Decizia se întemeiază pe măsurare și apreciere și este hotărâtoare pentru perfecționarea procesului de învățare.

Evaluarea este eficientă dacă se bazează pe observarea sistematică în timpul activităților zilnice,pe dialogul cu membrii familiei și pe date confirmate de fișe, portofolii ale copiilor etc.

Evaluarea inițială se realizează în primele două săptămâni ale anului școlar când educatoarea observă copiii în diferite momente ale programului.Discută cu părinții copiilor pentru a culege date referitoare la dezvoltarea psihofizică și nivelul de cunoștințe și deprinderi deținute de preșcolarii din grupă.Aceste informații vor fi folosite în vederea completării fișei de progres a fiecărui preșcolar din grupă,fișă ce se deschide la intrarea copilului în grădiniță și se încheie la finalul ciclului de învățământ preșcolar.

Evaluarea continuă se realizează zilnic,în cadrul fiecărui proiect derulat la grupă,pe parcursul anului școlar.Cadrele didactice din învățământul preșcolar au la dispoziție numeroase ocazii pentru realizarea acestui tip de evaluare în programul zilnic.

Evaluarea sumativă se realizează la finalul unui semestru sau la finalul anului școlar.Nu are delimitări fixe ca durată și urmărește stabilirea pașilor ce urmează în parcurgerea curriculumului sau culegerea de date necesare completării fișelor de progres necesare înscrierii în învățământul primar.Se recomandă folosirea unei game largi de palete în realizarea acestei evaluări și evitarea folosirii fișelor în exces.

În urma studierii curriculumului trebuie să reținem:

-numărul de activități de învățare din planul de învățământ reprezintă activități pe discipline,

categorii de activități ce sunt înglobate în domenii experiențial;

-nu mai există schemă orară și orar,programul zilnic de activitate fiind prezentat în

curriculum;

-temele din programul anual de studiu nu sunt parcurse în ordinea dată, nu trebuie atinse

obligatoriu într-un an școlar(la nivel I) și ne putem opri la cel puțin patru teme;

-ordinea desfășurării etapelor activității nu este obligatorie,educatoarea optează pentru

varianta potrivită;

-în timpul anului școlar se derulează maximum 7 proiecte cu o durată de 5 săptămâni sau un

număr mai mare de proiecte de mică amploare,variind între 1 și 3 săptămâni și să fie

planificate în funcție de tema abordată și de interesul copiilor.Pot exista și săptămâni fără

ca preșcolarii să fie implicați în proiect,dar în aceste săptămâni pot fi planificate teme

săptămânale de interes pentru copii,teme independente.Proiectele pot fi și de o zi sau

transsemestriale.

CAPITOLUL III

Educația ecologică

Ecologia-știința mediului înconjurător

Ca urmare a degradării accelerate a mediului înconjurător,începând cu deceniul al șaptelea al secolului XX, lumea a început să acorde o mai mare importanță problemelor legate de mediul înconjurător și conservarea acestuia.Așa se face că,treptat,ecologia se impune ca știință de sine stătătoare studiind procese și fenomene biologice,economice,fizice și chimice.

Naturalistul german Ernst Haeckel(1834-1919) a fost cel care a introdus termenul de ecologie,în anul 1886,termen care se referea mai ales la animale.Ulterior,s-a constatat a fi necesară și o ecologie a plantelor și a microorganismelor.Cuvântul oikia sau oikos provine din limba greacă și înseamnă casă,gospodărie,iar logos înseamnă știință,studiu.Așadar, ecologia se definește drept „știința gospodăririi mediului”.

Ecologia reprezintă „un domeniu al științelor despre viață…și oferă baza teoretică necesară întregului ansamblu de preocupări ale societății,îndreptate în direcția ocrotirii naturii și protecției mediului ambiant.”(Mohan,1993,p.3).

Introducerea acestei discipline în sistemul de învățământ ca disciplină de sine stătătoare a răspuns nevoilor ale epocii puternic industrializate în care trăim privind educarea copiilor,tinerilor și adulților, informarea acestora în vederea formării de deprinderi,convingeri și comportamente de protecție a tot ceea ce este viu în jurul lor.Ecologia abordează cunoștințe din domenii variate:biologia,botanica,climatologia,zoologia.Nu studiază sistemul biologic individual, plantele și animalele,ci studiază „sistemele supraindividuale de organizare ale materiei vii(populații,biocenoze,biosfera) integrate în mediul lor abiotic, inclusiv sistemul socio-economic uman și relațiile acestuia cu componentele ecosferei” (Cogălniceanu, 2007, p.2).Ecologia,ca disciplină,studiază sisteme complexe de la populații de plante și animale până la întreaga ecosferă.Ecosfera „integrează biosfera cu suportul ei neviu, alcătuit din hidrosferă și părți ale litosferei și atmosferei”(Cogălniceanu,2007,p.12).Este necesar să studiem ecologia pentru a căpăta cunoștințe minime de ecologie,pe care să le putem aplica apoi în rezolvarea problemelor stringente de mediu.În acest mod vom înțelege poziția și rolul omului pe Terra și vom reconsidera opțiunile pe care le avem.Dacă omul aduce modificări mediului este nevoie să se impună anumite măsuri de stimulare a autoreglării naturale.

Mediul cuprinde următoarele componente:

●componente abiotice-primare(apa,aerul,rocile);

●componente biotice-derivate(plante și animale,la care se adaugă solurile);

●componente antropice formate după apariția omului,ca urmare a activității acestuia

asupra mediului(agricultură,transport,industrie).

Mediul funcționează ca un întreg,fiind definit ca „un ansamblu de elemente identice sau diferite,legate între ele prin coeziuni”(Cogălniceanu,2007,p.11).

Populația reprezintă grupul de indivizi ce aparțin aceleiași specii,situați în același biotop,cu „existență de sine stătătoare din punct de vedere reproductiv,timp nedefinit” (Cogălniceanu,2007,p.11).

Termenul de biotop a fost folosit pentru prima dată de Dahl,în anul 1908 și definește locul sau mediul de viață al unei biocenoze.Este format din stratul geologic(roci), apă,atmosferă,energia solară și anumite însușiri chimice și fizice.Aceste componente anorganice formează mediul abiotic,care este diferit și specific pentru anumite zone(în funcție de longitudine,altitudine,relief) și condiționează tipul de biocenoză.După modul de comportare îi putem delimita în factori de existență(indispensabili supraviețuirii:apa,lumina, aerul) și factori de influență(intervin sporadic,nefiind necesari existenței viețuitoarelor: furtunile,inundațiile).Biotopul prezintă un aspect mozaicat,nu este uniform,structura și anumite caracteristici fizico-chimice fiind diferite.

Clasificarea factorilor abiotici:

•geografici:poziția pe glob,altitudinea,longitudinea,morfologia,panta etc.;

•geologici;

•cosmici;

•fizici:temperatura,lumina,focul,umiditatea;

•mecanici:apă,vânt;

•chimici:oxigen,salinitate,poluanți,Ph,microelemente,nutrienți.

În urma interacțiunii acestor factori rezultă clima,care este diferită,în funcție de zonele geografice.

După modul în care acționează întâlnim:

•factori abiotici direcți ce acționează asupra organismelor vii(lumina,oxigenul);

•factori abiotici indirecți manifestați prin modificarea modului de intervenție al altor

factori:vântul și umiditatea pot modifica acțiunea temperaturii asupra organismelor

vii.

Biotopul cuprinde totalitatea factorilor abiotici:

•substratul(solid-terestru;lichid-acvatic;gazos-atmosfera);

•textura și componentele minerale ale solului;

•tipul de sol;

•tipul de apă;

•factorii climatici.

În funcție de periodicitate și amplitudine,factorii abiotici se împart în:

•factori abiotici periodici cu amplitudine mare;

•factori abiotici periodici cu amplitudine mică;

•factori abiotici neperiodici cu amplitudine mare;

•factori abiotici neperiodici cu amplitudine mică.

Biotopul terestru are ca substrat solul,cel aerian are ca substrat atmosfera,iar cel acvatic are ca substrat apa și substratul solid de pe fundul apei.

Cercetătorii au constatat,în urma studiilor realizate,că speciile de plante sau animale trăiesc în medii propice dezvoltării lor.Astfel,solul,în funcție de conținutul elementelor nutritive, influențează viața organismelor vii.Pe solurile calcaroase trăiesc în număr mare căprioare care prezintă o constituție robustă și rezistență crescută la boli,pe substratul de granit și nisip crește cobaltul.Anumite specii,indicatorii biologici,trăiesc doar pe un anumit tip de sol:rostopasca trăiește în soluri bogate în azot,feriga trăiește în locuri cu multă umbră,având adaptări pentru biotopul în care trăiesc,pe când alte specii nu sunt specifice unui tip de biotop:ghiocelul.

Biocenoza reprezintă componenta vie a ecosistemului și este formată din totalitatea populațiilor vegetale,animale și microbiene ce coexistă în același biotop și sunt capabile de productivitate biologică.

Termenul de biocenoză a fost introdus în anul 1877 de ecologul german Karl Möbius cu ocazia studierii unui banc de stridii din Marea Nordului.

„Din punct de vedere sistemic,biocenoza este un sistem deschis,supraindividual,cu autoreglare proprie.Între biocenoză și biotop au loc permanent schimburi de materie și de energie”(Mohan,1993,p.42),spre exemplu lacul-populațiile de plante și animale microscopice, animalele fitofage,bacteriile,peștii,toate constituie un sistem și se află într-o interdependență reciprocă.

Sistemul este definit ca „ansamblu de elemente,identice sau diferite,legate între ele prin conexiuni,care funcționează ca un întreg”(Cogălniceanu,2007,p.5)Sistemul are spațiul său specific și poate fi modificat prin orice intervenție adusă asupra sa.

După originea lor,biocenozele se clasifică astfel:

•biocenoze naturale-comunități biologice în care omul nu a intervenit;

•biocenoze semiartificiale-comunități biologice în care omul a intervenit masiv, dar

care mai păstrează anumite specii din biocenozele naturale;

•biocenoze artificiale-comunități biologice constituite în întregime de om(exemplu:

acvariul).

După mediul de viață întâlnim:

•biocenoze acvatice

•biocenoze terestre

După stadiul în care se află la un moment dat pot fi:

•biocenoze tinere

•biocenoze mature

•biocenoze senescente

Biotopul și biocenozele se influențează reciproc.Prin formele sale biotice, biocenoza determină aspectul biotopului.Biocenozele se pot structura pe orizontală(apa) sau pe verticală(pădurea).Speciile se asociază cu biocenoze după anumite reguli. Proporțiile cantitative dintre specii influențează structura biocenozei.Aprecierea cantității se face ținând cont de număr,biomasa,cantitatea de energie și rolul lor funcțional.Speciile biocenozei se modifică diurn și sezonier.

Indicii structurali ai biocenozei sunt:

1.Frecvența reprezintă proporția(exprimată în procente) dintre numărul de probe conținând specia dată și numărul total de probe adunate în același timp.Frecvența poate fi influențată de densitatea și distribuția spațială a indivizilor.Exemplu:algele verzi sunt mai frecvente în zonele unde este mai multă lumină.

2.Constanța se referă la prezența unei specii în una sau mai multe probe,iar valorile sunt exprimate prin frecvență(Exemplu:în bionenozele cu multe specii constanța este mare).

3.Abundența reprezintă proporția(exprimată în procente) dintre numărul și greutatea (biomasa) indivizilor unei specii față de cele ale altor specii într-o probă sau din totalul probelor adunate în același timp.

4.Dominanța este indicele ce exprimă prezența majoritară a unei specii în biocenoză (Exemplu:stejarul poate fi specia dominantă dintr-o pădure).

5.Diversitatea este determinată de numărul de specii din structura biocenozei:cu cât gradul de diversitate este mai mare,cu atât biocenoza este mai stabilă.

Habitatul „reprezintă locul unde își desfășoară activitatea un individ,indivizii unei populații sau un ansamblu de indivizi din populații diferite”(Cogălniceanu,2007,p.5).Într-o biocenoză se întâlnesc atâtea habitate câte specii sunt.Acestea nu trebuie confundate cu biocenoza.Delimitarea habitatului depinde de:factorii climatici,compoziția și textura solului, sursele de hrană,aciditatea mediului etc.

Nișa ecologică

Termenul a fost introdus pentru prima dată în anul 1910 de către Johnson pentru a indica unitatea de distribuție a unei specii determinată de resursele de hrană și de factorii externi. În prezent termenul „reprezintă rolul unei populații în ecosistem și include spațiul fizic ocupat de indivizii populației,cerințele de mediu,precum și poziția populației în rețeaua trofică”(Cogălniceanu,2007,p.55).

Ecosistemul

Biocenoza nu poate exista fără biotop deoarece între elementele ce alcătuiesc biocenoza și cele ce alcătuiesc biotopul există relații foarte strânse care creează o unitate.

Ecosistemul reprezintă unitatea structurală și funcțională ce se stabilește între un biotop și o biocenoză și este caracterizat prin interacțiuni definite între substanța vie și biotop, prin structură spațială diferită.

Termenul de ecosistem a fost introdus de D.G. Tansley,geobotanist englez,în anul 1935 și îl definea ca „biom+habitatul său”.

Ecosistemul prezintă o structură funcțională ce rezultă din relațiile dintre speciile componente și interacțiunile lor cu factorii abiotici.Acesta posedă fondul de substanțe abiotice pe care se întemeiază procesele biologice.

Ecosistemul îndeplinește următoarele funcții:

•funcția energetică;

•funcția de circulație a materiei;

•funcția de autoreglare.

Nici un ecosistem de pe Terra nu produce energie,ci o acumulează și o transformă.

Dinamica ecosistemului

Biotopul și biocenoza sunt supuse modificărilor datorită acțiunii complexe a factorilor biotici și abiotici.Cu cât biocenoza este mai bogată în specii,cu atât oscilațiile care au loc sunt mai puțin evidente.Variațiile întâlnite în cadrul unei biocenoze sunt: aritmice- apărute datorită variației spontane a factorilor de mediu(Exemplu:ploaie torențială după zile de caniculă, scădere bruscă a temperaturii în timpul verii,etc.) și ritmice-schimbări periodice determinate de ritmicitatea lumii vii și oscilațiile periodice ale factorilor abiotici.

Clasificarea ecosistemelor

Ecosistemele sunt foarte variate datorită numeroaselor tipuri de biotopuri și biocenoze întâlnite.Acestea sunt clasificate astfel:

•ecosisteme naturale(pădurea,balta,râul,pajiștea);

•ecosisteme antropizate(livezi,lacuri de acumulare);

•după natura substratului sunt:terestre și acvatice.

Fiecare ecosistem este delimitat spațial de ecosistemele vecine cu care se află în schimb permanent de energie și materie.Trecerea de la un ecosistem la altul se face treptat. Ecosistemele terestre sunt mai greu de delimitat între ele,dar sunt ușor de delimitat de cele acvatice,delimitarea realizându-se prin țărmul apelor.

Relații trofice în ecosisteme

Cele mai importante relații care se stabilesc între viețuitoarele ce

alcătuiesc biocenoza unui ecosistem sunt de nutriție și poartă denumirea de relații trofice.Ca urmare a acestor relații,ecosistemele,fie ele terestre sau acvatice,prezintă o anumită structură trofică a biocenozei,ce include trei categorii trofice:producătorii,consumatorii și descompunătorii.

Producătorii sunt organismele autotrofe (plantele verzi) ce produc substanțe organice din substanțe anorganice prin procesul de fotosinteză.Producătorii sunt consumați direct sau indirect,ajungând în hrana animalelor.În hrana omului ajung direct prin consumul de fructe,legume,cereale și indirect prin consumul de lapte și carne provenite de la animalele ce s-au hrănit cu producători.

Consumatorii sunt animale heterotrofe care consumă substanțele organice produse de plantele verzi pe care le transformă în substanțe proprii(ciupercile, bacteriile, animalele,plantele parazite).După felul hranei,consumatorii sunt clasificați astfel:

•consumatori primari-animale care se hrănesc cu plante-se mai numesc și

fitofage(mamifere erbivore,veverița);

•consumatori secundari-animale ce se hrănesc cu consumatori primari folosind

indirect substanțele organice de la producători prin intermediul consumatorilor

primari(bufnița,uliul,vulpea);

•consumatori terțiari-animale ce se hrănesc cu consumatori secundari,sunt

carnivori de talie mare ce nu cad pradă altor animale(carnivori de vârf), se mai

numesc zoofagi(leul,rechinul,ursul).

•saprofagele se hrănesc cu substanța organică moartă(vegetală sau animal) și

trăiesc în sol(râmele).

Descompunătorii(reducătorii) sunt reprezentați de ciupercile și bacteriile microscopice care descompun(prin oxidare sau reducere) substanțe organice în substanțe anorganice din organismele moarte.Substanțele descompuse sunt redate biotopului și vor fi refolosite de plante în procesul de fotosinteză.

Cea mai mare parte a organismelor(excepție fac organismele autotrofe) trăiesc unele pe seama altora,fiind în același timp și consumatori și hrană pentru alte organisme.Hrana într-un ecosistem circulă de la producători la consumatorii fitofagi și apoi la consumatorii zoofagi.Dacă așezăm organismele în ordinea în care sunt mâncate unele de altele,în linie,se obține un lanț trofic.Hrana într-un lanț trofic circulă într-un singur sens.

Lanțul trofic reprezintă calea de circulație a materiei și energiei între nivelurile trofice succesive și rezultă din relațiile trofice stabilite între indivizii nivelurilor trofice succesive.Lanțul trofic reprezintă un șir de verigi succesive,pornind de la producători și terminând cu ultimul consumator.Fiecare verigă a lanțului trofic reprezintă o specie.

După tipul de ecosistem întâlnim:

•lanțuri trofice terestre;

•lanțuri trofice acvatice.

După tipul de activitate al diferitelor specii,lanțurile trofice pot fi:

•diurne;

•nocturne.

Întâlnim lanțuri trofice în care prima verigă o formează materia organică moartă, de origine vegetală sau animală,fiind urmată de veriga animalelor saprofage și zoofage.Spre exemplu,râma(animal saprofag) curăță solul,este mâncată de cârtiță(animal saprofag),care la rândul ei este mâncată de bufniță(animal zoofag).Numărul verigilor într-un lanț trofic variază (în jur de 3-5 verigi,rar depășește 6 verigi),fiind limitat datorită factorilor de mediu.Lanțurile trofice nu sunt izolate unele de altele,ci se intersectează în anumite noduri sau puncte de contact.În aceste puncte de contact sunt întâlnite specii care pot funcționa în două sau mai multe lanțuri trofice datorită faptului că hrana lor diferă(Exemplu:o plantă de grâu este consumată atât de insecte cât și de diferite mamifere mici,iar uliul se hrănește atât cu păsări, cât și cu mamifere mici).

Biocenoza,datorită interacțiunii lanțurilor trofice, se prezintă ca o rețea-rețeaua trofică-și cuprinde lanțuri trofice principale și lanțuri trofice secundare conectate între ele prin verigi.Rețelele trofice dintr-un ecosistem vin în contact cu ecosistemele vecine,iar în zona de contact se poate constata un număr ridicat de specii active în ambele rețele(Exemplu: pe malul unui lac își construiesc cuib multe păsări ce se hrănesc cu pești).

Circulația materiei în rețeaua trofică nu este liniară,ca în lanțul trofic,ci descrie un ciclu trofic,în care toate lanțurile trofice se închid și se reunesc prin descompunători (substanțe anorganice→producători(plantele verzi)→consumatorii fitofagi(veverița)→ consumatorii zoofagi(vulpea)→descompunătorii(ciuperci și bacterii)→substanțe anorganice).

Piramida trofică exprimă raporturile dintre nivelurile trofice succesive,având la bază producătorii,iar în vârf consumatorii terțiari.În vârful piramidei numărul indivizilor descrește(în schimb se observă creșterea taliei),treptele piramidei reprezentând nivelele trofice:plante→fluturi→păsări→uliul.

Biomasa unui ecosistem reprezintă numărul indivizilor înmulțit cu greutatea

( masa) fiecărui individ la un moment dat,raportată la o suprafață determinată.Biomasa scade de la nivelul producătorilor spre nivelul consumatorilor terțiari.

Ecosistemul lacul

Lacul reprezintă întinderea mai mare de apă stătătoare,delimitată de maluri,ce prezintă uneori scurgere la un râu sau o mare,dar nefiind conectată sau alimentată din apa unei mări sau un ocean.

Clasificarea lacurilor:

-în funcție de adâncimea și calitatea apei

•lacuri cu apă sărată;

•lacuri cu apă dulce.

-în funcție de altitudine

•lacuri de munte;

•lacuri colinare(de deal);

•lacuri de câmpie(de șes).

Substratul lacului de câmpie este argilos,nisipos,pe când cel al lacului de munte este pietros.În funcție de anotimp și altitudinea la care se află lacul depinde temperatura acestuia.Vara se observă încălzirea apei de suprafață și răcirea apei de fund.Iarna se întâmplă invers:apa de fund este mai caldă,pe când apa de suprafață poate îngheța.Primăvara și toamna temperatura apei se egalează datorită circulației pe verticală a apei.Temperatura apei,curenții și intensitatea fotosintezei producătorilor determină cantitatea de oxigen din apă.Straturile de suprafață sunt mai oxigenate decât cele de adâncime.Cantitatea de substanțe aflate în suspensie dau transparența apei.Vara,datorită descompunerilor masive de materii organice, transparența apei este redusă.Transparența influențează adâncimea până la care razele soarelui pot pătrunde în apă.Mișcarea și circulația apei pe verticală influențează oxigenarea întregii mase de apă a lacului,precum și deplasarea din adâncime spre suprafață a substanțelor nutritive.Salinitatea apei este determinată de cantitatea de precipitații,de intensitatea procesului de evaporare,precum și de cantitatea de săruri obținute în urma dizolvării.Pe cuprinsul unui lac se disting trei zone:zona litorală,zona pelagică și zona profundă(fundul lacului sau bentalul).

Zona litorală cuprinde malul acoperit cu apă,a cărui adâncime crește treptat spre fundul lacului.Producătorii primari întâlniți sunt:stânjenelul de baltă,trestia,mătasea broaștei, papura(aflate pe marginea lacului,cu rădăcini pe fundul apei și frunzele la suprafață),cosorul (plantă situată complet în apă).Consumatorii sunt reprezentați de animale nevertebrate: raci, melci,lipitori,larve,libelule,țânțari și animale vertebrate:broaște,pești(caras,plătică,crap,știucă) și păsări(rațe,gâște,pescăruși).

Zona pelagică cuprinde apa cu adâncimea maximă din largul lacului cu toate organismele caracteristice.Aici întâlnim producători reprezentați de plantele fixate pe fundul apei,cu frunze plutitoare(nufărul),lintița,cosorul,alge verzi.Consumatorii sunt reprezentați de animale nevertebrate:crustacee(ciclopi,dafini),melci,scoici,insecte și animale vertebrate: păsări(rațe,gâște,lișițe),mamifere,pești(caras,crap,biban,plătică,știucă,șalău).

Zona profundă poate fi constituită fie din strat tare,fie din strat moale,acoperit de nămol cu sedimente organice și minerale.Flora și fauna este sărăcăcioasă.Nu sunt plante,dar întâlnim din belșug bacterii,viermi,larve și melci.

Poluarea lacurilor

Starea ecosistemelor acvatice depinde de calitatea apei.Apa este necesară vieții,ea fiind folosită de om în toate sectoarele activității sale:în consumul casnic,ca mijloc de transport,în producerea energiei.Apele reziduale deversate în lac,provenite din agricultură, industrie și uz menajer produc o scădere a calității apei și determină procesul de eutrofizare a apei sau „înflorirea apei”.Inițial flora și fauna lacului se dezvoltă puternic,apoi se descompun, cantitatea de oxigen din apă scade,iar plantele și animalele care trăiesc în lac sunt amenințate cu moartea.Se poate preveni poluarea lacurilor prin construirea barajelor,a unor bazine speciale de colectare a deșeurilor,prin epurarea apelor reziduale înainte de a le deversa în lacuri(cu filtre,substanțe chimice,bacterii biodegradabile).

Ecosistemul pădurea

Teritoriul țării noastre este acoperită în proporție de 27% cu păduri,suprafață ce reprezintă o treime din suprafața inițială împădurită.În preistorie se estima că aproximativ 70-80% din suprafața țării era acoperită cu păduri și că drumul din Carpații Meridionali până la Dunăre era parcurs doar prin păduri.Datorită acestui fapt și localitățile au primit nume sugestive(Exemplu:în turca veche numele județului Teleorman însemna „pădure nebună”. Acum pădurile ocupă doar 10% din suprafața județului).

Pădurile în țara noastră se etajează în funcție de relief și altitudine,de la câmpie până la munte.După tipul copacilor dominanți întâlnim:păduri de foioase(stejar și fag-de la 400 la 800 metri altitudine),păduri mixte(până la 1300 metri) și păduri de conifere(brad, pin, molid-până la 1800 metri,în zona subalpină).

În zona de câmpie pădurea începe sub formă de silvostepă,formată dintr-un amestec de vegetație de stepă cu pădure și se întinde din zona de câmpie și Delta Dunării până la limita inferioară a pădurii de conifere.

Pădurile de foioase sunt formate din specii de pomi ale căror frunze cad toamna și se dezvoltă doar în regiuni în care se depășește media de +10°C în cele patru luni de vară. Căderea frunzelor este o adaptare a acestor specii de pomi la anotimpul iarna și la scăderea temperaturii.Reducerea lungimii zilei este factorul declanșator pentru căderea frunzelor. Temperatura scăzută din anotimpul iarna face ca nivelul de apă din ramuri să scadă,aceste pierderi influențând și răspândirea speciilor pe glob.

Ecosistemul unei păduri de stejar

Pădurile de stejar se întind în zone cu altitudine de până la 800 metri.La câmpie speciile dominante sunt reprezentate de stejarul brumări și stejarul pufos,în zonele dealurilor joase sunt formate din stejar în amestec cu gârniță sau cer,iar în zona dealurilor înalte întâlnim gorunul(specie ce formează gorunete-păduri întinse numai de gorun) sau în amestec cu alte specii de foioase.

Caracteristici ale biotopului:

-solurile întâlnite sunt brune sau brun-roșcate de pădure;

-lumina poate ajunge până la suprafața solului,dar este filtrată de coroana copacilor,

acest lucru determină prezența a numeroși arbuști și plante erbacee;

-temperatura medie anuală este în jur de 10°C.

În componența biocenozei întâlnim arbori(ulm,carpen,tei,arțar,frasin,gorun), arbuști(soc,măceș,porumbar,păducel),plante erbacee(ghiocel,păiuș,ferigă,brebenei).

Animalele prezintă adaptări la condițiile de mediu variate.Acestea trăiesc în copaci,pe flori,pe iarbă,în vizuini,în litieră,pe sol și în sol.Animalele nevertebrate întâlnite sunt:păianjeni,melci,viermi,insecte(inelarul,rădașca,etc.).Animalele vertebrate care trăiesc în pădurile de stejar sunt:broasca brună,salamandra,brotăcelul,guguștiucul,cucul,pupăza,ariciul, veverița,vulpea,lupul,etc.

Ecosistemul unei păduri de fag

Pădurile de fag sunt întâlnite în zonele cu altitudini cuprinse între 600 și 1300 metri și se mai numesc făgete.Pot fi întâlnite păduri de fag și la înălțimi mai mici(400 metri), pe versanții umbriți sau la înălțimi mai mari,pe versanții însoriți,la 1500 metri.Solurile întâlnite sunt brun-acide,brune de pădure și podzolice.Temperatura medie anuală este cuprinsă între 6 și 8°C,iar precipitațiile sunt abundente în timpul anului,în jur de 600-800 mm/anual.Lumina în pădurile de fag este slabă atunci când frunzișul este complet,iar acest lucru face ca plantele erbacee să se dezvolte cu precădere la începutul anotimpului primăvara.

Ca specii de arbori întâlnim fag,mesteacăn,carpen,paltin de munte,tei,ulm de munte,iar în partea superioară se poate întâlni brad și molid.Arbuștii sunt variați: alunul,scorușul de munte,socul negru,murul,cornul,păducelul iar ca plante erbacee întâlnim: feriga,mușchii,lichenii,feriguța,etc.

Fauna este formată din animale nevertebrate:insecte(croitorul fagului,cărăbușul de pădure),și animale vertebrate:păsări(ciocănitoare,gaița,huhurezul,măcăleandru),mamifere (jderul,râsul,mistrețul,pisica sălbatică,etc.).

Ecosistemul unei păduri de molid

Pădurile de molid sunt întâlnite și sub denumirea de molidișuri și se întind pe regiunile înalte ale munților din țara noastră,începând de la limita superioară a fagului și până în zona subalpină,la altitudini cuprinse între 1200 și 1800 metri.În partea de nord a Carpaților limita inferioară a molidișurilor atinge pe alocuri și 600 metri.Solurile sunt podzolice brune iar temperatura este cuprinsă între 3 și 5°C.Precipitațiile sunt abundente(800-1000mm/anual), uneori vânturile sunt puternice și datorită acestui fapt frunzele copacilor prezintă adaptări specifice:sunt aciculare și au o suprafață redusă de evaporare a apei.Lumina în pădurile de molid este slabă,acestea fiind întunecoase.Întâlnim arbori(molid,brad,pin,zadă,fag), arbuști

( merișor,afin,zmeur,coacăz de munte),plante erbacee(mușchi,licheni,ferigi,ciuperci).Fauna este formată din animale nevertebrate:insecte(omida păroasă a molidului,cariul molidului, viespea) și animale vertebrate(cocoșul de munte,șopârla de munte,mierla,acvila de munte,veverița,jderul etc).

Stratificarea pădurii

Pădurea ca ecosistem are o stratificare spațială pe verticală și orizontală,fapt ce determină o mare diversificare ecologică datorită faptului că viețuitoarele exploatează eficient resursele de hrană.Stratificarea de datorează variațiilor pe verticală a factorilor abiotici (temperatura,viteza vântului,umiditatea),dar și a „luptei” plantelor pentru lumina emisă de soare pentru a fi folosită în procesul de fotosinteză.

Într-o pădure întâlnim mai multe straturi:stratul mineral(unde nu ajung rădăcinile plantelor),stratul de dezagregare și concentrare,stratul organic(unde se găsesc rădăcinile plantelor),stratul de frunze uscate(litiera),stratul erbaceu,stratul arbuștilor(subarboret) și stratul arborilor(arboret).Copacii din componența pădurii prezintă adaptări la mediu care le conferă capacitate mare de concurență cu alte plante:au suprafață mare a frunzișului,cresc foarte înalți,trunchiul este bine ancorat în sol printr-un sistem complex de rădăcini,pot atinge vârste înaintate.

Lemnul copacilor a fost folosit de om încă din cele mai vechi timpuri pentru a-și confecționa diverse obiecte sau drept combustibil.Ulterior a fost folosit și în construcții.În prezent este folosit pe scară largă la producerea mobilei,la fabricarea hârtiei,a mătăsii artificiale,în construcții.Efectele despăduririlor nu au întârziat să apară:a scăzut fertilitatea solului datorită eroziunii,au loc frecvent inundații și alunecări de teren,a crescut concentrația de dioxid de carbon,a scăzut concentrația de oxigen din atmosferă,au dispărut multe specii de plante și animale care populau pădurea(cercetătorii au estimat că datorită defrișărilor la fiecare 30 de minute dispare o specie de plantă și animal).Din aceasta cauză pădurea trebuie protejată deoarece are o mare importanță pentru umanitate:

•moderează clima;

•împiedică inundațiile,alunecările de teren și eroziunea solului;

•micșorează puterea vânturilor;

•menține umiditatea,scade temperaturile extreme din timpul iernii și al verii;

•contribuie la menținerea vieții prin creșterea nivelului de oxigen în atmosferă;

•reprezintă locul unde oamenii se odihnesc și se relaxează.

Fiecare dintre noi putem proteja pădurea:

•prin strângerea gunoaielor și a resturilor menajere din interiorul pădurii;

•prin plantarea mai multor arbori(puieți);

•prin tăierea copacilor „bolnavi”;

•prin aprinderea focurilor doar în spațiile autorizate,pentru a evita un incendiu de

pădure;

•prin ocrotirea cuiburilor de păsări și vizuinele animalelor,pentru a favoriza

supraviețuirea speciilor.

Adaptarea speciilor la variația factorilor de mediu

Speciile,în general,sunt adaptate pentru a tolera variația factorilor abiotici pe un anumit domeniu de valori,care poate fi foarte larg sau îngust.Dacă factorii de mediu variază pot fi afectați indivizii componenți,dar și întreaga populație.Adaptările la nivel individual se concretizează prin modificări fiziologice,iar la nivelul populației apar modificări ale densității și biomasei și se modifică numărul de indivizi.

Se pot delimita două praguri:pragul de supraviețuire și pragul de reproducere. Aceste praguri împart domeniul de variație al factorului abiotic în:

•domeniul de optim-în care este posibilă existența populației în timp și stocarea de

energie necesară reproducerii;

•domeniul de toleranță-unde indivizii supraviețuiesc,cresc,dar nu pot acumula

suficientă energie necesară reproducerii;

•domeniul de pessim-în care supraviețuirea indivizilor este posibilă o perioadă

limitată,bazându-se pe rezervele energetice acumulate.

Apa este factorul fără de care viața nu ar fi posibilă.Ocupă 70% din suprafața globului și reprezintă unul din învelișurile Pământului(hidrosfera).În natură se află în continuă mișcare și transformare,dintr-o stare de agregare în alta,în funcție de temperatura din mediul înconjurător.Are un rol esențial în menținerea vieții pe Pământ deoarece „oxigenul eliberat de către organismele fitoplanctonice,împreună cu cel produs de plantele terestre stă la baza procesului de respirație al tuturor organismelor.”(Mohan,1993,p.32-33).

Apa se întâlnește în toate organismele vii și are rol în procesele metabolice,procese ce nu se pot desfășura în lipsa ei.Proporțiile în care apa este întâlnită în organismele vii sunt diferite:la alge aproximativ 98%,meduze aproximativ 95%,melcul de livadă aproximativ 80%, tuberculi de cartof 75%,om 60%,sângele uman aproximativ 79%.

„Apa în natură este întâlnită în toate cele trei stări de agregare:lichidă,solidă și gazoasă.Apa lichidă intră în componența oceanului planetar,a lacurilor,râurilor,fluviilor, a pânzei freatice și a precipitațiilor sub formă de ploaie.”(Mohan,1993,p.33).Sub toate formele ei,apa influențează viața,reproducerea și răspândirea viețuitoarelor,cu alte cuvinte-structura ecosistemului.Dacă apa lipsește dintr-un ecosistem terestru o perioadă mai lungă de timp (este secetă),acest fapt poate duce la dispariția unor specii de plante sau animale.Supraviețuirea organismelor este determinată de capacitățile de adaptare ale acestora la variațiile cantitative și calitative ale apei.În funcție de nevoia de apă,organismele se împart în:

•organisme xerofite(plante) și xerofile(animale) întâlnite în zonele secetoase,cu

deficit permanent sau temporar de apă.

Adaptări-la plante frunzele sunt mici,epiderma este multistratificată,cu peri,tulpi-

na reprezintă organul de depozitare a apei,prin care se realizează fotosinteza;

-la animale se întâlnesc producțiuni ale pielii,păr,pene care le apăr și im-

piedică pierderea apei din organism.Mamiferele elimină puțină urină,care e bogată

în uree,iar cămilă și dromaderul folosește apa metabolică obținută din oxidarea

grăsimii și depozitată în cocoașă.

•organisme mezofite(plante) și mezofile(animale) care sunt întâlnite în biotopuri

moderate și care suportă variații mari ale umidității.

Adaptări-la plante nu sunt prezente adaptări specifice.În zonele umede pot avea

frunzele mari și subțiri,epidermă subțire,stomatele rare dar proeminente.În zonele

uscate pot prezenta caracteristici asemănătoare xerofitelor:frunze mici,țepoase,tul-

pina fiind organul în care se depozitează apa cu rol în realizarea fotosintezei.

-la animale nu sunt prezente caracteristici specifice.Suportă variații mari

de umiditate,de cele mai multe ori sunt rezistente în raport cu factorul de apă.

•organisme higrofite(plante) și higrofile(animale) care sunt întâlnite în medii cu

umiditate crescută(coada calului,râma).

Adaptări-la plante frunzele sunt relativ mari,subțiri,cu epidermă subțire,rar cu cu-

ticulă,sistemul radicular este slab dezvoltat.

-la animale-trăiesc în locuri umbroase,transpirația este foarte redusă,iar

pielea este bogată în glande,golașă și cu strat protector(salamandra).

•organisme hidrofite(plante) și hidrofile(animale) care trăiesc exclusiv ecosisteme

acvatice.

Adaptări-la plante frunzele sunt late,prezintă spații intercelulare mari,pline cu

apă, ce ajută planta să plutească și să se deplaseze cu ajutorul curenților de apă

(nufărul).

-la animale forma corpului este hidrodinamică,folosesc înotătoarele pen-

tru a se deplasa.Respirația se realizează prin branhii și prin plămâni(la mamifere

acvatice).

Este nevoie de un echilibru între apa care intră în corp și cea eliminată din corp prin transpirație,respirație și excreție.Procesul de transpirație este influențat de umezeala existentă în aer,lumină și vânt.

Un factor important cu impact major asupra ecosistemelor ecologice îl reprezintă temperatura.Temperatura atmosferică este cea care condiționează existența organismelor vii și repartiția acestora pe suprafața globului.Când limitele de temperatură(inferioare sau superioare) sunt depășite,specia este eliminată,indiferent de comportarea altor factori abiotici.

În țara noastră variațiile de temperatură produc anumite modificări biocenozei, în funcție de anotimp.În anumite ecosisteme(râuri de munte,peșteri) variațiile de temperatură sunt mici,pe când în ecosisteme ca:pajiști de câmpie,păduri de stejar variațiile de temperatură de la un anotimp la altul sunt mari și influențează activitatea biocenozei.Viețuitoarele au dezvoltat adaptări la regimul termic.Unele organisme suportă temperaturi foarte scăzute (viețuitoarele ce trăiesc la poli),altele suportă temperaturi foarte ridicate(viețuitoarele din deșert).În funcție de valoarea temperaturii pe care o suportă,organismele sunt clasificate astfel:

•euriterme-organisme care pot suporta variații termice foarte largi,cuprinse între

-30°C și +32°C(vrabia);

•stenoterme-organisme care pot suporta doar variații mici și foarte precise de temperatură(Exemplu:larvele viermelui de mătase se dezvoltă la o temperatură cuprinsă între 20°C și 23°C);

•mezoterme-specii care se dezvoltă la temperaturi medii(măslinul,dafinul,lămâiul, scorpionul,etc).

Creșterea plantelor,germinația,apariția frunzelor și coacerea fructelor sunt influențate de temperatură.Fotosinteza se realizează în jurul temperaturii de 30°C și numai la conifere se produce sub 0°C.Germinația diferă la fiecare specie de plantă:porumbul germinează la 8°C,iar grâul la 3°C.Semințele cerealelor de toamnă sunt supuse un timp unor temperaturi scăzute și numai astfel încolțesc.

Căderea frunzelor în anotimpul toamna este o adaptare a copacilor la anotimpul iarna și la scăderea temperaturii.Temperatura scăzută din anotimpul iarna face ca nivelul de apă din ramuri să scadă.Și animalele prezintă numeroase adaptări la temperatura din mediul înconjurător.Urșii polari sunt mai voluminoși decât urșii bruni ce trăiesc în zonele calde,astfel ei pierd mai puțina căldură pentru ca au suprafața corpului mai mică în raport cu volumul lor. Vulpea polară are urechile mai mici decât vulpea roșie din zonele calde,iar acest fapt face ca ea să piardă mai puțină căldură.

În raport cu reacțiile corpului la variațiile temperaturii mediului,animalele se împart în:

•poikiloterme-animale care au temperatura corpului variabilă în funcție de temperatura atmosferică(nevertebratele,peștii,amfibienii,reptilele);

•homeoterme-animale care au temperatura corpului aproape constantă,indiferent de cea a mediului.Aceste animale pot trăi și în condiții de temperatură extremă(la poli sau în deșert).

Animalele din deșert au culori deschise pentru a reflecta lumina,iar ziua,când temperatura este foarte mare,stau ascunse în nisip.Animalele de la poli au sub piele cantități mari de grăsime ce le protejează de frig.

În zonele cu temperaturi moderate,la sosirea iernii,unele păsări și mamifere migrează,iar altele intră în repaus hibernal sau în somn de iarnă(temperatura corpului scade mult,la fel și intensitatea metabolismului).

În funcție de specie,animalele prezintă sisteme funcționale de reglare a temperaturii și căldurii corpului:

•intensificarea sau încetinirea activității glandelor sudoripare;

•executarea unor mișcări:tremurături,bătăi din aripi;

•contractarea sau dilatarea vaselor de sânge;

•anumite comportamente:căutare de adăposturi,gruparea mai multor indivizi la un loc etc).

Umiditatea reprezintă un factor abiotic indispensabil unui ecosistem.Apa „mijlocește reacțiile chimice din mediu și biochimice,din corpul plantelor și animalelor și este solventul substanțelor minerale din rocile scoarței biotopului.”(Mohan,1993,p.32).Prin apă se realizează migrația elementelor biogene din roci în materie vie(plante,animale) și invers.

Speciile de plante și animale au fost nevoite să se adapteze la perioadele de secetă sau de scădere a umidității din anumite ecosisteme terestre.Fizionomia unității ecologice a fost modificată datorită dispariției unor populații de plante sau animale ca urmare a instalării unei secete prelungite.Umiditatea aerului reprezintă cantitatea de apă sub formă de vapori existentă la un moment dat în atmosferă.Aceasta are o importanță deosebită pentru viața organismelor deoarece condiționează intensitatea transpirației și consumul de apă al acestora. În exces,umiditatea frânează înflorirea și fecundarea plantelor,mărește cantitatea de apă din fructe și favorizează atacul dăunătorilor și dezvoltarea bolilor.La animale afectează fecunditatea și procesul de termoreglare.

Lumina.Cele trei aspecte prin care lumina influențează viața organismelor sunt: intensitatea,durata și lungimea de undă.Lumina provine de la soare,iar durata ei variază în diferite zone geografice datorită inegalității zilei și nopții.Variația luminii pe glob depinde de poziția Pământului față de soare și de mișcările sale de rotație și de revoluție.

Există organisme de zi lungă(orz,ovăz,grâu,ceapă,crin,nevăstuica,veverița) și organisme de zi scurtă(porumbelul,majoritatea raselor de ovine,brândușa de toamnă,etc).

Activitatea zooplanctonului marin este influențată de lumină:seara se apropie de suprafața apei,seara coboară în adâncime(migrație verticală).În zonele arctice zooplanctonul nu migrează deoarece lumina este constantă 24 de ore din 24.La păsări lumina influențează primăvara funcțiile glandelor sexuale.

Unele animale sunt active ziua,altele noaptea.Viața plantelor verzi nu ar exista fără lumină deoarece în lipsa acesteia nu s-ar realiza fotosinteza,iar frunzele plantei se etiolează.Plantele acvatice folosesc lumina din ce în ce mai puțin,pe măsură ce adâncimea apei crește(algele verzi și brune trăiesc la 30m,iar algele roșii la 60-80m).

Solul constituie locul în care trăiesc numeroase specii de microorganisme și animale.Este de neconceput viața organismelor terestre în absența solului.El conține elemente vitale,necesare tuturor organismelor:bacterii,alge,ciuperci,animale,rădăcinile plantelor, tulpi-nile subterane.Solul este alcătuit dintr-o parte solidă(minerală și organică),apă și aer. Componenta minerală a rezultat din sfărâmarea rocilor și conține toate substanțele anorganice cu care se hrănesc plantele.Componenta organica cea mai valoroasă este reprezentată de humus provenit din putrezirea plantelor și animalelor.Acesta reprezintă rezerva de hrană a plantelor,iar acolo unde se găsesc majoritatea rădăcinilor sunt cele mai bogate zone în humus. Unele viețuitoare preferă un sol cu pH 7,altele(acidofile) prefera unul cu pH 4,5-5,5( mușchiul de turbă),iar altele un sol cu pH7,5-8,5(bazofile:floarea de colț).

În sol se găsesc numeroase bacterii,iar pe sol întâlnim ciuperci,alge.Solul mai este locuit și de protozoare,păianjeni,insecte,mamifere.Râmele sapă galerii și afânează solul, favorizând astfel circulația apei și a aerului.Solul are o structură dinamică,aflată sub influența diferiților factori biotici și abiotici.

Focul reprezintă un factor cu mare impact asupra ecosistemelor terestre și primordial în reducerea pădurilor.Incendiile distrug vegetația și elimină numeroase specii de animale,determină evacuarea animalelor mari,iar cele care nu se pot deplasa sunt ucise.Dispar astfel larve,ouă,pui.În urma incendiilor rămân zone înnegrite de cenușă,unde temperatura solului poate înregistra cu câteva grade mai mult față de zonele care nu au fost afectate de incendii.Deși focul este considerat un factor distructiv,în anumite situații capătă un caracter de regim cu efecte ecologice complexe(amenajări agricole,transformarea pădurilor în pășuni etc).

Efectele incendiilor nu au întârziat să apară:

•au crescut fluctuațiile termice zilnice;

•a crescut suprafața zonelor aride;

•au dispărut specii de plante și animale;

•a crescut pH-ul solului;

•a scăzut humusul din sol.

Cu toate acestea,o serie de ecosisteme ecologice a indus adaptări la nivelul speciilor pentru a limita pierderi cauzate de incendiile naturale periodice.