Educatia Copiilor la Sfantul Ioan Gura de Aur

Introducere

Prin lucrarea de față “Educația copiilor la Sfântul Ioan Gură de Aur” am urmărit aprofundarea cunoștințelor despre Sfântului Ioan Gură de Aur, luminătorul și dascălul lumii, stâlpul și întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinței și învățăturile primite de la acesta privind modul de educare a copiilor, în spirit creștinesc.

Biserica Ortodoxă Romana îl pomenește pe 13 noiembrie, pe Sfântul Ioan Gură de Aur, acest mare și vestit luminător dascăl al lumii care a fost din marea cetate Antiohia, din părinți credincioși ortodocși amândoi, tatăl lui era Secund Stratilatul și maică-sa Antuza.

Chiar de la începutul vieții sale, a avut mare dragoste pentru știința cuvintelor și cu nevoința ce pusese la învățătură și cu ascuțirea firii ce avea, a învățat toată învățătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie și Andragatie, sofiștilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena.

Cele mai bune invățături, pe care ni le-a lăsat Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt cele despre cum trebuie sa educăm copiii, cea mai bună mostenire pe care o putem lăsa copiilor noștri este educația creștin-ortodoxă.

Să îi învățăm adevărurile de bază ale credinței noastre, să fie evlavioși și să se roage, din fragedă pruncie, atât cu cuvântul nostru, cât mai ales prin exemplul nostru, degeaba se vor chinui mai târziu preoții sau profesorii de religie să îi invețe toate acestea, dacă nu vom pune bazele acestei educații încă de acasă.

Lucrarea este structurată în șase capitole principale. În capitolul de debut am prezentat educația copiilor în Sfânta scriptură, atât in vechiul testament “Mai de pret este un copil sarman si intelept decat un rege batran si nebun, care nu mai este in stare sa asculte de sfaturi“(Eccles. 4,13), cât și în noul testament "Mai mare bucurie decat aceasta nu am, ca sa aud ca fiii mei umbla intru adevar." (III Ioan 1, 4).

În capitolul următor am încercat să aduc la cunoștința părinților, învățăturile rămase nouă, despre felul în care ne povățuiesc Sfinții Apostoli, să realizăm educația copiilor pentru a fi mândri de ei și totodată mulțumiți de realizările noastre, așa cum Mântuitorul a fost Modelul desăvârșit de înțelepciune, bunătate, frumos, și iubire, noi, oamenii creștini trebuie să urmăm acest Model atât cât ne este cu putință fiecăruia dintre noi.

Cu cât aceasta este începută la o vârstă mai fragedă, cu cât valoarea sa va fi mai mare, pentru a-l face pe copil să ajungă la aceste valori esențiale ale umanității este necesară educația religioasă începută încă din grădiniță.

În țara noastră Sfinții Apostoli se bucură de o mare cinstire, nenumărate biserici s-au zidit în numele lor, printre care și Mînăstirea Cetățuia din Iași, numeroși sînt și creștinii care le poartă cu cinste numele.

Capitolul trei l-am consacrat în întregime, prezentării vieții Sfântului Ioan Gură de Aur, arătând viața sa în cadrul familiei, școlile la care a studiat și profesorii pe care i-a avut precum și părinții duhovnicești la care a ucenicit și care l-au ajutat să crească duhovnicește.

Acesta și-a început educația pe lângă educatorul păgân Libanius, apoi a studiat teologia cu Diodor din Tars (unul din conducătorii a ceea ce mai târziu s-a numit Școala din Antiohia), timp în care practică o aspră asceză. Nemulțumit de acestea, devine pustnic (cca. 375 d. Hr.) și rămâne retras până când sănătatea sa precară îl silește să se întoarcă în Antiohia.

În continuarea lucrării am aprofundat lucrările Sfântului Ioan Gură de Aur, pedagogia sa în opera omiletică, privind relația dintre copiii, părinți, profesori și duhovnici, rolul acestora în educația copiiilor precum și ajutorul reciproc pe care trebuie sa și-l acorde pentru a realiza opera de artă numită OM.

În acțiunea de educare a copiilor, părinții sunt considerați, de Sfântul Ioan Gură de Aur adevărați artiști, ce urmăresc realizarea unor adevărate opere de artă. Copilul este, la început, asemenea unui bloc de marmură și precum sculptorul trebuie să dea o formă frumoasă acestuia, tot așa și părinții trebuie să înfrumusețeze viața lor cu virtuțile cele mai înalte și, îndepărtând tot ceea ce este păcat și contrar, să facă din copii adevărate opere de artă însuflețite

În capitolul cinci am încercat să prezint principiile hrisostomice, morala și virtutea, modul de aplicare a lor în pedagogia actuală, pentru apărarea copiilor de păcat și pregătirea lor pentru viață.Lucrarea învățătorească a Sfântului Ioan Gură de Aur se fundamentează pe tâlcuirea, pe înțelegerea Sfintei Scripturi și pe aplicarea în viață a învățăturilor ei.

Concluziile ce se pot trage din această lucrare sunt că zilnic noi trebuie să fim gata să înfruntăm influența lumii printr-o educație creștină sănătoasă, tot ce cunoaște copilul la scoală trebuie să fie controlat și corectat acasă.

Nu trebuie să gândim că ceea ce îi dau copilului învățătorii este pur și simplu folositor sau neutru, căci chiar dacă el își însușește cunostințe și îndemânări folositoare, lui i se vor preda și multe păreri și idei greșite.

Părinții trebuie să supravegheze ce învață copiii lor și să repare aceasta acasă, menținându-se pe o poziție sinceră și relevând numaidecât aspectul moral, care lipsește cu desăvârșire în instruirea laică.

“Povățuiți-i pe copiii voștri să trăiască creștinește și cu frică de Dumnezeu. Numai așa puteți spera ca mai târziu să fiți mândri de ei și nu să ajungeți să plângeți pentru dânșii. Dacă copiii voștri trăiesc cu frica lui Dumnezeu, vor fi și ascultători, și recunoscători față de voi mai târziu. Dacă îi veți învăța să Îl iubească pe Dumnezeu, atunci cu siguranță că vă vor iubi în mod sincer și pe voi." (Episcopul Irineu)

Cap. 1. Educația copiilor în Sfânta Scriptură

1.1. Vechiul Testament

Printre multele și folositoarele învățături pe care le găsim în Sfânta Scriptură este și aceea despre familie ca nucleu al societății, astfel, ni se spune încă de la început, din Cartea Genezei că familia este un așezământ rânduit de Dumnezeu și că datează încă de la facerea primilor oameni, creați în mod special și binecuvântați să fie rodnici, să se înmulțească și să umple pământul și să-l stăpânească.

Prin cuvintele: “Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” (Facere I.28), Întemeietorul însuși înzestrează familia cu un caracter sacru, conștiința aceasta s-a păstrat de altfel și la popoarele păgâne care socoteau viața familială în strânsă legătură cu divinitatea iar ocrotirea acesteia era încredințată unei anume zeități.

Datorită caracterului ei de celulă socială prin excelență, familia a jucat în decursul timpului un rol dintre cele mai importante în istoria omenirii, ea a fost dintotdeauna, încă de pe vremea protopărinților noștri Adam și Eva, o adevărată celulă de regenerare a societății prin nașterea de copii dar și prin creșterea și educarea acestora.

Tocmai de aceea Sfânta Scriptură consideră copiii drept un dar de la Dumnezeu și o binecuvântare a familiei (Ps. CXXVI, 3) iar lipsa copiilor o pedeapsă divină (Lev. XX, 21, Isaia XLVII, 9).

Cum nașterea copiilor este o binecuvântare dumnezeiască, părinților le revine una dintre cele mai importante sarcini: creșterea și educarea urmașilor în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu și cu idealul societății, de aceea în cărțile Vechiului Testament, dar mai ales în cele didactice, întâlnim îndemnuri și sfaturi care să conducă la o viață de familie armonioasă sub toate aspectele ei, acestea sunt adevărate principii care stau la temelia dezvoltării și desăvârșirii vieții familiale.

Cuvântul familie, prin însuși conținutul lui, definește de fapt cadrul între care se desfășoară relațiile între părinți și copii, dacă este să vorbim întâi despre obligațiile pe care le au părinții față de copii, trebuie să începem firește cu cea mai importantă dintre ele, aceea de a le da o educație.

Se știe că orice copil are încă de la naștere un complex de predispoziții care datorită unor influențe mai bune sau mai puțin bune din exterior îi vor forma personalitatea, aceste influențe și predispoziții pot acționa în viitor în favoarea dezvoltării unei personalități sănătoase sau în detrimentul acesteia.

Din punct de vedere religios, necesitatea educației rezultă din faptul că omul nu a fost perfect la crearea lui, ci perfectibil, cu misiunea de a lucra el însuși cu multă râvnă în scopul propriei sale perfecționări.

Necesitatea educației s-a afirmat și mai pregnant în urma căderii protopărinților în păcatul primordial al neascultării, pierzându-și în acest fel ajutorul harului, omul a simțit apoi din plin necesitatea îndreptării vieții sale spre o altă stare, mai bună și mai luminoasă, lucru care nu se poate face decât prin educație.

În vederea unei cât mai rodnice activități în acest sens, cărțile didactice dar și întreaga Sfântă Scriptură în general, ne oferă nenumărate exemple și sfaturi pentru părinți în ceea ce privește educația copiilor, încât putem spune cu certitudine că această carte este un adevărat îndreptar, un manual al artei de a-i educa și a-i crește pe copii.

De altfel, dreptul și îndatorirea părinților de a-și educa copiii rezultă din chiar actul nașterii lor, după cum ni se spune în repetate rânduri în cartea Sirah, pentru ca în Proverbe (XXIX, 15) să se concluzioneze: “Varga și certarea aduc înțelepciune, iar tânărul care se lasă în voia apucăturilor lui, face de rușine mamei sale.”

Față de Dumnezeu și față de societate părinții au o dublă datorie, constând în asigurarea tuturor condițiilor materiale și în îngrijirea permanentă pentru formarea și dezvoltarea copiilor, deoarece personalitatea nu se dobândește doar pe cale ereditară, ci este rezultatul unei îndelungi activități susținute într-un mod organizat de către educatori.

Cea mai importantă îndatorire a părinților în educarea copiilor este cultivarea spirituală a lor, fiindcă, după cum ni se spune în Proverbe (III, 14-15), “dobândirea înțelepciunii e mai scumpă decât argintul și prețul ei e mai mare decât al celui mai curat aur, ea este mai prețioasă decât pietrele scumpe.” Cine nesocotește această datorie nu numai că își neglijează copiii, ci săvârșește o mare nedreptate față de societatea în care trăiește. De aceea Sfânta Scriptură îi dezaprobă și îi condamnă pe acești așa-ziși părinți: “Rușine tatălui este fiul neînvățat iar fiica spre scădere s-a născut” (Sirah, XXII, 3).

În esență, rolul educației după cărțile didactice este următorul: plecând de la învățătura că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, cu scopul de a ajunge la semănarea cu El, rezultă că omul trebuie să depună un efort susținut pentru atingerea acestui țel, iar lucrul acesta nu se poate obține decât prin educație.

Cărțile didactice cuprind numeroase reguli de conduită și recomandă părinților să cultive la copii virtutea dreptății și ideea de pace, ca pe niște condiții esențiale ale existenței, cultivându-le celor mici ideea de pace, automat se va dezvolta la ei și sentimentul iubirii față de semeni.

Tot în cadrul educației moral-sociale părinții sunt datori a sădi în sufletul copiilor și ideea de muncă, încredințându-i prin diferite exemple că munca este singurul mijloc pentru agonisirea celor trebuincioase existenței dar și pentru propășirea și desăvârșirea lor.

Îndemnul la muncă se găsește în cărțile didactice aproape la fiecare pas, iar starea de lenevie care duce la degradarea ființei umane, la deșertăciune și desconsiderare este combătută cu tărie: „Du-te la furnică, leneșule și vezi munca ei și prinde minte!…” sau: „Mergi la albină și vezi cât este de harnică și ce lucrare iscusită desăvârșește..”. (Proverbe XXII, 27).

O altă latură a educației moral-sociale este și aceea de cultivare la tânara generație a sentimentului de dragoste și respect față de colectivitate, copiii trebuind să realizeze de mici că viața în comun este o formă superioară de conviețuire iar aceasta nu trebuie înțeleasă ca haos, ci ca ordine, muncă în comun și disciplină.

Virtutea cumpătării este de asemenea recomandată în cărțile didactice ale Sfântei Scripturi, mai alesautomat se va dezvolta la ei și sentimentul iubirii față de semeni.

Tot în cadrul educației moral-sociale părinții sunt datori a sădi în sufletul copiilor și ideea de muncă, încredințându-i prin diferite exemple că munca este singurul mijloc pentru agonisirea celor trebuincioase existenței dar și pentru propășirea și desăvârșirea lor.

Îndemnul la muncă se găsește în cărțile didactice aproape la fiecare pas, iar starea de lenevie care duce la degradarea ființei umane, la deșertăciune și desconsiderare este combătută cu tărie: „Du-te la furnică, leneșule și vezi munca ei și prinde minte!…” sau: „Mergi la albină și vezi cât este de harnică și ce lucrare iscusită desăvârșește..”. (Proverbe XXII, 27).

O altă latură a educației moral-sociale este și aceea de cultivare la tânara generație a sentimentului de dragoste și respect față de colectivitate, copiii trebuind să realizeze de mici că viața în comun este o formă superioară de conviețuire iar aceasta nu trebuie înțeleasă ca haos, ci ca ordine, muncă în comun și disciplină.

Virtutea cumpătării este de asemenea recomandată în cărțile didactice ale Sfântei Scripturi, mai ales prin combaterea lăcomiei care îl poate duce pe om la degradare și la pierderea demnității, totodată, copiii trebuie sfătuiți să nu facă apel la mânie și la răzbunare când cineva îi nemulțumește deoarece acestea sunt doar niște manifestări nesănătoase care dovedesc lipsa minții și a educației.

Toate aceste sfaturi pentru o bună creștere a copiilor nu valorează nimic dacă ele nu sunt însoțite și de exemplele proprii ale părinților, în primul rând copilul nu trebuie să observe niciun fel de discordanță între cuvântul și fapta celui care îl educă, altfel spusele părinților nu vor avea nicio influență asupra sa. În al doilea rând părinții trebuie să fie consecvenți și să își supravegheze atent și continuu copiii pentru că „fiul slobod se face obraznic”, după cum ne spune cartea Sirah (XXX, 8).

De remarcat că în cărțile didactice nu ne sunt relevate doar datoriile părinților față de copiii, ci și datoriile copiilor față de părinți, astfel, părinții trebuie să se bucure de cea mai înaltă prețuire din partea copiilor tocmai pentru strădania plină de jertfă pe care ei au depus-o și pentru marea răspundere pe care o au privind educația acestora. Cel mai de seamă sentiment pe care copiii trebuie să îl nutrească față de părinții lor este sentimentul iubirii, sentiment care se poate exprima prin ascultare, cinstire și ajutorare la bătrânețe.

În Creștinism, raportul dintre copii și părinți are ca temelie Vechiul Testament, după cum în cadrul Bisericii se urmărește curățirea de păcate și sfințirea credincioșilor prin învățătură, prin rugăciune și prin Sfintele Taine, tot așa și în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinții au datoria de a-i apăra pe copiii lor de toate relele aduse de păcat, lucru ce se poate realiza numai printr-o educație religios-morală și socială sănătoasă. Mântuitorul însuși a iubit copiii și i-a numit „moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu” (Matei XIX, 14).

Se poate spune, concluzionând, că principiile pedagogice pe care le întâlnim citind cărțile didactice ale Vechiului Testament au avut și au în continuare o valoare deosebită în procesul de educație a tinerei generații la toate popoarele creștine. O bună dovadă a însemnătății acestor principii dar și a aprecierii de care se bucură ele la creștinii ortodocși români este citirea în Postul Mare a paremiilor care conțin texte din cărțile didactice dar și trecerea acestor precepte moral-educative în conștiința milenară a poporului nostru prin intermmediul proverbelor și zicătorilor.

"Nu se vor trudi în zadar și nu vor naște feciori pentru moarte fără de vreme, că ei vor fi un neam binecuvântat de Domnul și împreună cu ei și odraslele lor." (Isaia 65, 23)

"Varga și certarea aduc înțelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face rușine maicii sale." (Pilde 29,15)

1.2. Noul Testament

După credința creștină, lumea are un început și o cauză: activitatea veșnic creatoare și bunătatea lui Dumnezeu, precum și o menire și un scop final spre care tinde: desăvârșirea  și  înnoirea, spre acest țel final se îndreaptă, pe diferite căi, întreaga creație.

Un pasaj din Noul Testament ne oferă o imagine clară cu privire la învățătura Domnului pentru relația dintre părintele creștin și copiii săi în ceea ce privește creșterea lor.

Efeseni 6:4 reprezintă o prezentare concentrată a felului în care părinții ar trebui să se relaționeze cu copiii lor, atât în lucrurile care trebuie făcute cât și în cele care trebuie evitate: "voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i, în mustrarea și învățătura Domnului", aici este prezentată foarte succint învățătura Bibliei cu privire la responsabilitatea părinților în creșterea copiilor lor.

Aspectul negativ din acest verset indică aceea că un părinte nu trebuie să își manifeste atitudini nepotrivite față de copiii lui și nu trebuie să se impună prin severitate excesivă, nedreptate sau autoritate impusă fără rațiune, comportamentul nesănătos față de un copil nu va servi decât la alimentarea inimii copilului cu lucruri rele.

Aspectul pozitiv este exprimat într-un fel atotcuprinzător, și anume în educarea lor, în creșterea lor, în dezvoltarea unui comportanent sănătos de viață prin învățarea ascultării de Domnul. Aceasta este educația, anume să fii un model ca părinte pentru copii și să îi înveți disciplina și ascultarea, expresia "povățuire" poartă cu ea ideea de a "pune în mintea copilului", ceea ce înseamnă să reamintim continuu, dar în mod constructiv, lucrurile care sunt greșite dar și să îi învățăm responsabilitățile lor, conform cu vârsta și nivelul de înțelegere al fiecărui copil.

Copiii nu trebuie să crească fără să li se acorde atenție, îngrijire și fără să fie controlați, ei trebuie învățați, disciplinați și povățuiți, astfel încât să fie aduși la cunoaștere, autocontrol și ascultare.

Acest întreg proces de educație este unul spiritual și creștin, în înțelesul adevărat al cuvântului, hrănirea și povățuirea Domnului reprezintă singura modalitate eficientă de a administra copiilor o educație sănătoasă care să dea rezultate.

Orice altă modalitate de educarea a copiilor va sfârși în mod inevitabil într-un eșec dezastruos, elementele spirituale și morale ale naturii noastre sunt la fel de importante ca și cele intelectuale, prin urmare, aspectele spirituale sunt la fel de necesare pentru creșterea noastră ca și cele privind cunoașterea.

Părintele creștin este cu adevărat instrumentul din mâna Domnului prin care este administrată autoritatea în cămin, întrucât creștinismul este singura religie adevărată și Dumnezeu în Hristos este singurul Dumnezeu adevărat, singurele instrumente posibile și eficiente în educarea copiilor le reprezintă hrănirea spirituală și povățuirea în ascultare de Domnul a copiilor.

Întregul proces de învățare și disciplinare trebuie să fie realizat pe baza a ceea ce Dumnezeu spune și ne învață, astfel încât autoritatea Sa să fie pusă în mod constant și imediat în contact cu mintea, inima și conștiința copilului.

Părintele nu trebuie niciodată să se prezinte pe sine ca fiind autoritatea supremă și ultima care stabilește ceea ce este adevărat și care sunt obligațiile copiilor, altfel, ar dezvolta în copil aspectul uman al “eului”.

Atingerea rezultatelor educației poate fi realizată doar când Îl facem pe Dumnezeu, Dumnezeu în Hristos, Învățătorul și Administratorul familiei, a cărei autoritate trebuie crezută în toate aspectele și ascultată în toate lucrurile.

Învățătura Sfintelor Scripturi pentru părinți reprezintă întotdeauna situația ideală din punctul de vedere al lui Dumnezeu, noi însă avem adesea tendința de a coborî aceste învățături la nivelul nostru uman și la experiența noastră.

"Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună" (2 Timotei 3:16, 17), aceasta este ceea ce spune Biblia despre a fi părinte.

Metodele și modalitățile pe care părinții le pot folosi în învățarea adevărului lui Dumnezeu sunt variate. Însă aceste adevăruri trebuie să poată fi întotdeauna aplicate în orice aspect privind viața și stilul de viață.

După cum părintele este credincios în a fi un model pentru copilul său, tot așa și copilul învață despre Dumnezeu cum să asculte în toate circumstanțele vieții, indiferent ceea ce fac și unde se duc, astfel copiii vor învăța să “Îl iubească pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul și puterea lor" și vor dori să Îl slujească în tot ceea ce fac.

În Revelația Noului Testament familia a câștigat cea mai înaltă prețuire din partea Mântuitorului fiind ridicată la demnitatea de Sfântă taină prin binecuvântarea căsătoriei. Prin urmare, ea are binecuvântarea din partea lui Dumnezeu (Matei 19,6), iar legătura dintre soți, bazată pe iubire, nu poate fi întreruptă așa cum nici Hristos nu se desparte de Biserica Sa (Efeseni 5,25-27)

“După cum în cadrul Bisericii prin învățătura și prin Sfintele Taine se urmărește curățirea de păcate și sfințirea credincioșilor, tot astfel în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinții au datoria să-i apere pe copiii lor de toate relele aduse de păcat și aceasta se poate realiza numai printr-o sănătoasă educație religios-morală și socială” .

Părinții au datoria sfântă să se îngrijească de buna creștere a copiilor, fiindcă copiii sunt cele mai gingașe ființe și au nevoie de ajutor material și spiritual, Mântuitorul a iubit copiii și i-a numit moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu (Matei 19,14), de aceea a poruncit să lase pe copii la El și i-a îndrumat ca și ei să aibe sufletele tot atât de nevinovate ca și copiii (Matei 19,3).

Atât din Decalog cât și din spusele Mântuitorului rezultă că părinții trebuie să-i conducă pe copiii lor spre mântuire, iar aceasta nu se poate realiza decât printr-o educație deosebită vorbindu-le despre poruncile Scripturii. Pe cei care nu fac aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur îi numește “mai răi decât ucigașii: Pentru aceasta zicem, nu fără întristare, că niște părinți ca aceștia sunt mai răi decât ucigașii de copii. Deoarece nu este așa de cumplit lucru a ascuți sabia și a întrama dreapta și a o înfige în gâtul copilului, precum a pierde și a prăpădi un suflet…”

Totul pentru părinți trebuie să fie pe locul doi față de creșterea și educarea copiilor, căci “un copil are nevoie de multă îndrumare și dragoste”, la rândul lor copiii au îndatorirea să-i iubească, respecte și să se îngrijească de nevoile lor materiale și spirituale.

“Hrăniți pe cei ce v-au adus pe lume. Chiar și când vei hrăni pe mama ta, tot nu ești achitat față de ea pentru durerile și neliniștile pe care le-a îndurat pentru tine, nu vei fi răsplătit nici acele griji delicate pe care ea le-a avut atâta vreme cât te-a purtat în sânul ei, nici pentru toate acele lipsuri la care ea s-a osândit pentru a-ți asigura existența. De câte ori ea a vegheat pentru a-ți proteja somnul ! A stropit leagănul tău cu lacrimi, iar tu vei avea tăria a o lăsa în sărăcie ? O, fiul meu, ce pedeapsă chema – vei asupra ta, de nu vei hrăni pe tatăl tău ! Tu îi ești dator totdeauna tot ce ai, pentru că îi ești dator tot ceea ce ești…”

În acest context, a-ți cinsti părinții care te-au adus deopotrivă la lumina zilei și la îmțelepciunea vieții, implică imitarea faptelor lor, a modului lor de a fi, așa cum recomandă Sfântul Apostol Pavel ( Evrei 13,7) “Este un mod foarte propriu Scripturii de a vorbi despre educație – ca mystagogie și pedagogie – din aproape în aproape, nu prin propunerea unor teorii despre buna – purtare ci prin întruparea unui model de viață, prin constituirea unei maniere teologice de a fi și prin participarea membrilor familiei la acest model” .

Dacă copiii văd că părinții țin post și se roagă vor ține și ei post și se vor ruga. Modul de viață al mamei, exemplul ei moral și în general, atmosfera din cercul intim al familiei au o influență fericită asupra copilului. “Uneori anumite trăsături de caracter ale tatălui sau ale mamei par a fi selecționate; sunt copii care copiază de preferință defectele, alții calitățile”.

Crescând în climatul familial într-o atmosferă de cumpătare, de calmitate și de stăpînire de sine, copiii vor începe îndrumați de părinți să fie și ei cumpătați la mâncare, îmbrăcăminte, vorbă, căci “cumpătarea este și hrană, și plăcere, și sănătate, iar ce este mai mult duce la vătămare, dezgust și boală”, dacă vor fi educați fără mânie nici copilul nu va fi mânios.

Sfântul Ioan Gură de Aur dă mâniei numele de facultate tiranică, pentru că aceasta ca un adevărat tiran, stăpânește sufletul omenesc, împingându-l la nenumărate fapte necugetate. Un bun mijloc pentru educarea mâniei este ca tânărul să fie deprins să se servească singur: să se spele singur pe picioare, să-și ia haina, și să se lipsească de ajutorul altuia la baie, să fie învățat să ierte de îndată pe cei ce au pierdut sau au stricat un lucru de-al său.
Porunca cinstirii părinților nu s-a limitat numai la cadrul strict familial, ci s-a extins la o sferă mai largă a vieții sociale, încât de la cinstirea părinților trupești s-a trecut la cinstirea părinților spirituali, la respectarea învățătorilor și educatorilor, precum și a conducătorilor societății.

Un important factor al educației religioase îl constituie școala, la nivelul acetei instituții, educația religioasă ajunge într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat și metodic al activităților instructiv-educative.

Credința este formată și desăvârșită prin educație, iar educația nu este periclitată de prezența credinței religioase, ea are nevoie de sprijinul educației al unui exercițiu de cultivare printr-o nimerită informare și formare, comportamentul de la școală al copilului este profund influențat de ceea ce se întâmplă acasă, atât profesorul, cât și părintele sunt bine intenționați, dar dacă ei nu formează o echipă în ceea ce privește educația unui copil, este sigur că rezultatul nu va fi cel așteptat.

Educația răspunde atât cererii sociale cât și nevoilor și aspirațiilor individuale, numai printr-o educație sănătoasă și robustă ne putem ridica din marasmul aproape general al zilei de astăzi, educație pe care o putem dobândi prin înnoirea, înmulțirea tuturor faptelor bune ascunse în forța neamului. Copilul, neavând încă desăvârșite cele trei facultăți ale sufletului, adică sentimentul, rațiunea și voința, simte nevoia să se raporteze la membrii familiei care-l înconjoară cu dragoste: mama, tata, bunica, bunicul, de aceea copilul are nevoie de afecțiune și dragoste, apropiere înțelegere și devotament din partea celor dragi lui, iată, importanța și necesitatea modelului suprem al părinților în educarea copilului pentru împlinirea „…exigențelor moralei Sfintei Evanghelii”

În educarea copiilor, soții au deopotrivă datoria să-și înzestreze copiii din fragedă copilărie cu urme spirituale, deprinzându-i cu citirea Sfintei Scripturi și cu evlavia creștină, încă din perioada apostolică și post-apostolică li s-a cerut părinților să-i învețe pe fii lor „frica de Dumnezeu”, adică să-i deprindă cu evlavia, rugăciunea și iubirea de Dumnezeu.

De aceea părinții sunt îndemnați să le dea copiilor lor „…creșterea cea întru Hristos; să-I învețe ce putere au smerenia înaintea lui Dumnezeu și ce poate dragostea curată în fața luiDumnezeu”, Părinții trebuie de asemenea să își păstreze copiii în înfrânare, deoarece „…cel care a fost înfrânat mai înainte de căsătorie cu atât mai mult este înfrânat după căsătorie, cel care este deprins cu desfrânarea înainte de a se căsători va face lucrul acestași după căsătorie…; pentru aceasta se pun cununile pe cap, simbol al biruinței, deoarece fiind neînvinși se apropie astfel de patul căsătoriei, fiindcă nu au fost învinși de plăceri”.

Cap. 2. Educația copiilor la Sfinții Apostoli

Mulți dintre părinți nu acordă importanța cuvenită, nu consideră necesară începerea educației chiar de la cea mai fragedă vârstă, unii dintre ei, mai ales cei tineri, privesc copilul lor ca pe o jucarie sau ca pe o papușă și pentru multă vreme nu îsi dau seama că adoratul lor ''îngeraș'', a devenit odată cu trecerea timpului din ce în ce mai încăpățânat, mai plângăcios, mai alintat, mai neascultător, mai pofticios, tot timpul nemulțumit și răutăcios.

Abia în ultimul ceas li se deschid ochii, atunci se hotărăsc să se intereseze, în sfârșit, și de educația copilului lor alintat, însă, este deja prea târziu, mulți dintre părinții neglijenți spun următoarele: ''nu putem să cerem și să ne așteptăm la o viață împodobită cu virtuți, înca de la vârsta copilariei … !'', dar Sfânta Evanghelie ne spune: : ''iar copilul creștea și se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra lui''. (Luca I, 40).

Mărturiile cuprinse în viețile sfinților, ne arată că aceștia, încă de la cea mai fragedă vârstă, își cultivau virtuți ca evlavia, ascultarea, bunătatea, și Mântuitorul ne spune despre copii: ''lăsați copiii să vină la Mine'' (Matei 1 9, 1 4) și încă: ''vai celui care va sminti pe unul dintre aceștia mici care cred în Mine … '' (Matei 1 8,6) de unde rezultă că virtutea poate fi lucrată de la vârsta fragedă, lucrarea ei fiind în același timp cu mult mai curată, mai nevinovată, mai autentică.

Este un fenomen foarte trist în vremurile noastre, și anume că, rugăciunea comună în familie, la masă, s-a pierdut aproape peste tot, aceasta este cauza pentru care vedem atâtea familii nefericite și atâtea ratări, în ceea ce privește educația, pentru că oamenii, familiile, au încetat să se mai roage, cuvintele Domnului sunt veșnic actuale: ''cereti și vi se va da!'' (Matei 7,7).

Sunt câteva texte în Sfânta Evanghelie, care se referă la anii copilăriei Domnului, ele sunt însă foarte grăitoare și cu un bogat conținut pedagogic, astfel, despre copilul Iisus de doisprezece ani, sfântul evanghelist Luca scrie: ''și a coborât cu ei și a venit în Nazaret și le era supus'' (Luca 2,51).

Ceea ce accentuează aici sfântul evanghelist Luca este faptul că Iisus, copil fiind, era ascultător și supus față de părinții săi pământești, aceeași ascultare o avea însă și față de Tatăl cel ceresc, aceasta se vede din cuvintele Sfântului apostol Pavel, care scrie despre Iisus, ajuns acum la vârsta maturității, următoarele: ''…ascultător Făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce.'' (Filipeni 2,8).

Mai mult, Sfântul apostol ne arată că de această ascultare a depins mântuirea lumii: ''căci precum prin neascultarea unui om s-au facut păcătoși cei mulți, tot ața prin ascultarea unuia se vor face drepți cei mulți.'' (Romani 6,19).

Nu este nevoie să vorbim despre imensa importanță a ascultării în viața oamenilor, în general, cât de importantă este ea, în special în educația copiilor, o știe fiecare părinte, putem chiar să spunem că acela care a rezolvat problema ascultării cu copiii săi, a rezolvat chiar problema educației.

Așezămintele Sfinților Apostoli îi îndeamnă pe părinți să nu le fie „… teamă a-i bate, înțelepțindu-i cu asprime, căci pedepsindu-i, nu-i omorâți ci mai vârtos îi mântuiți,după cum zice și Solomon…Cine se ferește prin urmare de a dojeni și pedepsi pe fiul săuîși urăște copilul, de aceea învățați pe copiii voștri cuvântul Domnului și faceți-iascultători…”

În fine, Constituțiile Apostolilor îi sfătuiau pe părinții creștini să-și căsătorească copiii „…la vremea căsătoriei, ca nu cumva tocmai în floarea vârstei să aibă loc obiceiuri desfrânate, căci vouă vi se va cere socoteală în ziua judecății de Domnul Dumnezeu”.

După Sfântul Apostol Pavel, părinții sunt obligați să îndeplinească nu doar nevoile materiale ale copiilor(II Corinteni 2,14; I Timotei 5,8), ci și nevoile lor spirituale, ei sunt cei care dau sens vieții de familie.

În ce privește formarea lor religioasă, Sfântul Apostol Pavel le recomandă părinților să-și crească copiii „în învățătura și povața Domnului”(Efeseni 6,4), pentru îndemnarea lor pe calea viețuirii creștine, părinții sunt chiar datori să-și certe copiii; mustrarea lor trebuie însă să fie făcută prin iubire și pentru binele lor și nu dintr-o pornire pătimașă (Coloseni 3,21).

La rândul lor, copiii sunt îndemnați să asculte părinții lor întru toate, căci aceasta este bine plăcută Domnului (Coloseni 3,20; Efeseni 6,1-2) și să le dea cuvenită cinstire și ajutor la vreme de nevoi (I Timotei 5,4).

Sfinții Apostoli, fiind aleși de Mântuitorul Iisus Hristos să aducă lumină neamurilor au învățat de la Iisus că familia are un rol central în încolțirea seminței noii învățături, spre deosebire de Mântuitorul Hristos, care a ajuns la sufletul ascultătorilor mai mult „prin parabole, prin pilde”,

Sfântul Apostol Pavel folosește învățătura directă, încercând totuși să folosescă principiile pedagogice folosite în vorbirea în parabole de către Domnul Iisus Hristos.

Epistola către Efeseni, deși este o epistolă în care Sfântul Apostol Pavel întărește învățătura despre Biserică, totuși în ea găsim poziția sa cu privire la bazele familiei creștine, îmbrăcând cu duh nou textul din (Facere 2, 24), „pentru aceea va lasă omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup”(Efeseni 5,31), Sfântul Pavel spune despre căsătorie că este voită și orânduită de Dumnezeu, punându-se astfel de acord cu cele spuse de Domnul Iisus Hristos: „dar de la începutul făptuirii, bărbat și femeie i-a făcut Dumnezeu […] și cei doi vor fi un trup: așa că nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Marcu 10,6-8).

Preluând învățătura Mântuitorului Sfântul Apostol Pavel va ține să reamintescă faptul că bărbatul și femeia se simt încă de la creație, atrași unul de altul și că se completează reciproc dând astfel contur căsătoriei în forma sa monogamică (I Corinteni 11,11). Apostolul

Cine disprețuiește autoritatea lui Dumnezeu, a Bisericii și a conducătorilor de orice fel, nu poate pretinde propriilor copii să-i respecte autoritatea părintească, cine nu se supune de bunăvoie, ci din obligație, nu-și va putea educa niciodată copiii astfel încât să-l asculte, de aceea, părinții, dacă doresc să fie ascultați de copii, trebuie să respecte autoritățile și legile și să-i învețe pe copii să le respecte la rândul lor, aceasta este temelia supunerii și ascultării lor.

Ascultarea reprezintă supunerea voinței proprii în fața altei voințe, voința noastră domnește asupra tuturor celorlalte: noi gândim, vorbim și acționăm așa cum ne dictează voința, Dumnezeu ne-a dat această forță a spiritului ca să vrem și să facem binele, să urâm și să respingem răul, voința noastră este slăbită însă de păcate și înclină spre rău, chiar de cunoaștem binele, suntem prea slabi ca să-l dorim în mod serios și să-l înfăptuim, „Văd și încuviințez ce este mai bine, dar înclin spre rău (Romani 7, 19).”

Nu trebuie să permitem niciodată copilului să depășească limitele unei purtări supuse, de ascultare față de autoritatea părintească, ceea ce a spus tata sau mama, copilul trebuie să îndeplinească de îndată, fără întârzieri și amânări, numai în acest fel se poate înfrânge încăpățânarea, formând cu adevărat la copil o voință puternică, orientată spre bine și supusă față de părinți.

Virtuțile cultivate și încurajate în cadrul orelor de educație religioasă sunt necesare sănătății spirituale din familie și din societate, educația religioasă îl învață pe copil și pe tânăr iubirea față de Dumnezeu și de oameni, credința, speranța și solidaritatea, dreptatea și recunoștința față de părinți și față de binefăcători, dărnicia și hărnicia, sfințenia vieții, iubirea eternă a ființei umane, adevărul existenței, binele comun și frumusețea sufletului generos.

Biserica propune astfel valori care pot să depășească moartea biologică și să dea sens, prin perspectiva veșniciei, chiar de la început, vieții copiilor, valorile transmise prin educația religioasă sunt strict necesare, întrucât ele reprezintă pentru copii și tineri un reper esențial și un liant între cunoștințele teoretice dobândite prin studiul celorlalte discipline școlare.

Educația religioasă oferă copilului o perspectivă ortodoxă asupra vieții, un mod general de a înțelege lumea și viața, de a o explica, de a formula raționamente cognitive și judecăți morale, ea reduce, astfel, efectele negative ale crizei contemporane de identitate și de orientare, propunând modele viabile de bunătate și sfințenie și oferind copiilor și tinerilor repere în viața de familie și în societate.

Educația religioasă se deosebește esențial de propaganda sau de campaniile publicitare pe care omul contemporan este silit să le consume zilnic prin mass-media, de comunicarea

simplificată, reducționistă, ea are nevoie de liberă alegere, de efort personal.

Dumnezeu a sădit în sufletele copiilor puritatea, astfel, singura datorie ce le revine părinților este de a o păzi și de a o face să se dezvolte.

De cele mai multe ori însă, ei sunt aceia care greșesc și distrug floarea gingașă a purității copilăriei, către aceștia se adresează și cuvintele Domnului, prietenul copiilor: ''Iar cine va sminti pe unul dintre aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării'' (Matei 18,6).

Buna cuviintă și smerenia sunt virtuși sădite firesc în inima copilului, deoarece el de la început, are mereu nevoie de ajutorul celorlalti, astfel, apariția egoismului și a mândriei, constituie rezultatul unei educații greșite și a unei dezvoltări eronate a sentimentului de ambiție, care este sădit în fiecare om.

Însuși Domnul, ca să le arate ucenicilor săi un exemplu de adevărată smerenie, le-a prezentat un copil mic și le-a spus: "Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor" (Matei 18,4).

Copiii trebuiesc învățați cât de plăcută este în fața lui Dumnezeu virtutea smereniei și a simplității, și cât de mult îl înaltă Dumnezeu pe cel smerit, astfel, cel mai mare exemplu de smerenie, este însuși Domnul care ne spune: "Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima" (Matei 11,29).

„Adevărat, adevărat zic vouă, că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar, după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume“ (Ioan 16-20, 21).

Poate că cea mai mare durere a unui părinte este cea legată de copiii săi, el suferă ori de câte ori ei se îmbolnăvesc, ori de câte ori cad în păcat sau ori de câte ori el nu reușește să le fie alături, dar dacă se ocupă cu grijă de creșterea lor, dacă cere ajutorul lui Dumnezeu pentru aceasta, bucuria lui va fi mare atunci când va vedea că eforturile sale au avut rost, că așteptările i-au fost împlinite.

Cuvântul că „femeia se va mântui prin naștere de fii, dacă va stărui, cu înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie“ (I Tim.2,15) este înțeles astăzi ca un îndemn adresat femeii de a face cât mai mulți copii, dar nașterea de prunci este mântuitoare numai în măsura în care implică și jertfa pentru creșterea trupească și sufletească a copiilor, numai în măsura în care aceștia primesc o educație creștinească.

Nu doar femeile sunt cele care se mântuiesc prin jertfa creșterii copiilor, înainte ele stăteau acasă și se îngrijeau numai de copii și de treburile gospodăriei, în zilele noastre, când majoritatea femeilor au serviciu, o mare parte din responsabilitatea educării copiilor revine bărbaților, de aceea putem spune că amândoi soții se mântuiesc prin creșterea copiilor, aceste minunate daruri cu care Dumnezeu a binecuvântat familia.

Este foarte important pentru părinții binecredincioși să aibă întipărit în inimile lor adevărul că un copil este o binecuvântare de la Dumnezeu, atunci când înțelegem aceasta, ochii noștri parcă se deschid și vedem o altă lume, parcă primim aripi, primim noi puteri, nu este vorba doar de o simplă atitudine optimistă, este vorba de asumarea unui alt mod de percepere a existenței.

Este foarte greu pentru părinții care nu caută prezența lui Dumnezeu în viețile lor să vadă în copil un semn al acestei prezențe, de aceea, venirea pe lume a unui copil, și mai ales a primului copil, este momentul potrivit ca părinții să cugete cu luare-aminte la Dumnezeu, punând cărămizi pentru propria lor zidire duhovnicească, pentru că nu poți fi părinte în adevăratul sens al cuvântului decât dacă îți crești copilul ca pe un fiu al Părintelui Ceresc.

Copiii învață adevărul despre trăirea în harul lui Dumnezeu în familiile lor, părinții care nu trăiesc în acest har nu vor putea să-i învețe pe copiii lor cum să dobândească o credință vie,
fiecare părinte nu numai că poate, ci și trebuie să învețe să fie părinte.

A fi un bun părinte este o artă, cum o artă este a fi un bun doctor. Este greșit a considera că dacă părinții au făcut un copil primesc automat și iscusința de a fi buni părinți, buni educatori,
cuvântul că mulți dintre cei dintâi vor fi pe urmă și mulți dintre cei de pe urmă vor fi întâi se poate aplica și în acest caz, mulți dintre cei care erau mai pricepuți decât alții în creșterea copiilor, dar nu au folosit această înzestrare, au fost lăsați în urmă de cei care, știindu-și nepriceperea, au alergat la Dumnezeu pentru ajutor, nevoindu-se să devină buni educatori.

A fi părinte nu este o meserie pe care o înveți vrei nu vrei, a fi părinte este într-un fel asemănător cu a fi preot: e ascultarea unei vocații, e răspunsul la chemarea Celui de Sus, pentru că majoritatea oamenilor maturi sunt părinți, ei privesc acest fapt ca pe ceva normal, „firesc“, neieșit din comun, și trec cu vederea măreția și gravitatea acestui eveniment.

Este o mare diferență între un copil născut din părinți care duc o viață curată, care s-au împărtășit de Taina Sfintei Cununii, ale căror trupuri sunt temple ale Duhului Sfânt, și un copil născut din părinți care duc o viață dezordonată, plină de patimi, în cel de-al doilea caz nu numai că pruncul zămislit va putea moșteni biologic anumite înclinări spre păcat, ci chiar sufletul lui va fi afectat.

Însemnătatea pe care o dă Mântuitorul copiilor în scena evanghelică a binecuvântării lor, e de o dumnezeiască drăgălășenie și devine principiu normativ în creștinism, înțelegem din ea că între Iisus Hristos și copii există o atracție spontană, El are brațele deschise către toți copiii din lume, iar acești copii sunt împinși către Dânsul ca de o putere tainică a sufletului lor.

În icoanele care înfățișează intrarea triumfală în Ierusalim, copiii sunt cei care Îl primesc cu entuziasm mai fierbinte, și ramurile verzi cu care Îl omagiază sunt parcă prelungiri în aer ale sufletului lor fraged, "Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu!", ne porunceste El, și sensul acestor cuvinte este că, mai presus de noi, oamenii, copiii aparțin lui Iisus Hristos.

Cap. 3. Factori educativi în copilăria, tinerețea și creșterea duhovnicească ale Sfântului Ioan Gură de Aur

3.1. Familia

Sfântul Ioan Gura de Aur s-a născut la Antiohia, anul nașterii sale fiind plasat între 344 și 354, a fost botezat la vârsta de 20 de ani și a studiat filosofia, sub îndrumarea lui Andragatiu, iar retorica cu Libaniu.

Tatăl său, Secundus, era unul din generalii orientului, iar mama sa, Antusa, făcea parte din cele mai nobile familii din Antiohia.

Copilul lor, Ioan, a avut nefericirea să-și piardă tatăl la puțin timp după nașterea sa, mama sa, rămasă văduvă la 20 de ani, a renunțat pentru totdeauna la căsătorie și s-a consacrat educației și instrucției fiului ei.

Antusa, care se alătură cu tot atâta cinste de alte mame celebre din istoria creștinismului, de Emilia, mama sfântului Vasile cel Mare și a sfântului Grigore al Nișei, de Nona, mama sfântului Grigore din Nazianz, și de Monica, mama fericitului Augustin, și-a crescut copilul cu o grijă deosebită și cu un devotament asemănător sacrificiului.

Averea, pe care o avea și de la părinții ei și de la soțul ei, era îndestulătoare pentru a-i da fiului ei una din cele mai alese instrucții, atât clasică cât și creștină.

Recunoștința, pe care sfântul Ioan Gură de Aur o avea față de mama sa, a exprimat-o într-o pagină celebră a uneia din lucrările sale : „Cuvînt către o văduvă tânără” „Mi-amintesc, spune el, că într-o zi, pe când eram tînăr, dascălul meu a lăudat pe mama mea înaintea unei asistențe numeroase, a întrebat, după cum îi era obiceiul, pe cei de lângă el, cine eram. I s- a răspuns că eram fiul unei văduve. M-a întrebat apoi pe mine, câți ani are mama mea și de câți ani era văduvă, i-am răspuns că de patruzeci de ani și că a pierdut pe tatăl meu la douăzeci de ani. Atunci Libaniu surprins a strigat, uitându-se la asistență: Ah, ce femei se găsesc printre creștini!. Atîta admirație și un elogiu ca acesta provoacă o astfel de purtare, adică refuzul unei a doua căsătorii, nu numai la noi creștinii, ci și la păgâni!”

Povestea plină de tristețe spusă de mama lui, îi dezvăluie Sfântului Ioan gură de Aur, adevărata grijă pe care i-a purtat-o aceasta, „Eu, copilul meu, n-am avut norocul să mă bucur multă vreme de frumoasele însușiri ale tatălui tău. Așa a vrut Dumnezeu. Moartea lui a urmat nașterii tale și te-a lăsat pe tine orfan, iar pe mine văduvă înainte de vreme. Numai ceia ce suferă văduvia pot cunoaște bine greutățile văduviei. Uralul nu-i în stare să zugrăvească furtuna și viforul îndurat de o fată tânără ca mine, abia ieșită din casa părintească, neiscusită în treburile gospodăriei și aruncată dintr-o dată într-o durere atâta de mare și silită să facă față unor griji mai presus de vârsta și firea ei. Trebuie să pună la treabă pe slugi, să fie cu luare aminte la răutățile lor, să zădărnicească intrigile rudelor, să îndure cu curaj amenințările celor care strâng birurile și neomenia slujbașilor la plata impozitelor. Dacă răposatul tată lasă în urma sa un copil, alte greutăți pe capul tinerei văduve. Dacă e fată, e drept, vin pe capul mamei și așa mulțime de griji; totuși e scutită de cheltuieli și de frică dar de e băiat, o năpădesc în fiecare zi nenumărate temeri și mai multe griji. Nu mai vorbesc de cheltuielile de bani, pe care trebuie să le facă, dacă dorește să- l crească așa cum trebuie crescut un copil de starea lui. Dar nici unul din aceste necazuri nu m-au făcut să mă căsătoresc a doua oară și să aduc un nou soț în casa tatălui tău. Am rămas în mijlocul frământăților și tulburărilor. N-am căutat să scap de cuptorul de foc al văduviei. Mai întâi am fost ajutată de mila cea de sus; apoi, nu mică mângâiere mi-a adus în acele clipe cumplite și vederea necontenită a chipului tău, care-mi păstra icoana însuflețită a răposatului tău tată, cu care semeni atâta de mult. De aceea, chiar pe când erai prunc, pe când încă nu învățaseși să vorbești, pe când copiii bucură mai cu seamă pe părinți, mult m-ai mângâiat. Nu poți, apoi, să-mi spui și să mă învinuiești că da, am îndurat văduvia cu curaj, dar silită de văduvie am împuținat averea tatălui tău. Știu că mulți copii, rămași fără tată, au pățit așa. Eu, însă, ți-am păstrat neștirbită întreaga ta avere. N-am cruțat, însă, nici o cheltuială, ca să-ți pot da o creștere aleasă și să-ți fac un nume; dar toate aceste cheltuieli le-am făcut din averea mea, din averea cu care am venit de la părinții mei. Să nu socotești că-ți spun acestea ca să-ți reproșez ceva, îți cer, însă, un har pentru toate câte pentru tine am făcut: nu mă lăsa văduvă a doua oară, nici nu-mi aprinde din nou în suflet stinsa mea durere. Așteaptă sfârșitul meu. Poate peste puțin voi pleca și eu. Voi tinerii aveți nădejde să ajungeți la adânci bâtrâneți; dar noi, cei bătrâni, nu așteptăm altceva decât moartea. Când mă vei da pămîntului și vei pune oasele mele alături de oasele tatălui tău, pleacă în călătorii cât mai îndepărtate, străbate orice mări vrei. Atunci nimeni nu-ți va pune piedici. Dar atâta vreme cât mai am în mine suflare, îngăduie să locuiești alături de mine. Să nu superi pe Dumnezeu în zadar și fără de folos, aducând necazuri atât de mari peste capul meu, care cu nimic nu ți-am greșit. Dacă ai, însă, vreo pricină să mă învinuiești că te silesc să-ți administrezi singur averile, te rog, nu te uita că-ți sunt mamă, nu ține seamă de creșterea ce ți-am dat, nu ține seama de dragostea ce-ți port, nu ține seama de nimic, fug de mine, cum fug de vicleni și de dușmani si dacă fac totul ca să-ți dau cât mai mult răgaz pe calea vieții, pe care vrei să apuci, acest lanț, de n-ar fi altă pricină, da, acest lanț să te țină alături de mine. De ai spune că ai nenumărați prieteni, care te iubesc, află, dragul meu, că nici unul nu-ți va oferi bucuria unei libertăți atât de mari cum ți-o ofer eu, pentru că nici unul nu poartă grijă, la fel ca mine, de bunul tău nume”.

Din cuvintele mamei sale Sf. Ioan Gură de Aur a înțeles că mama cea bună îl va învăța pe prunc, mai înainte ca acesta să meargă la scoală, adevărurile de bază ale credinței, pe care orice copil are posibilitatea să le înțeleagă, copiii în general, au o mai mare receptivitate către cele sfinte decât cei mari, este deajuns ca ei să crească îndrumați de o mamă evlavioasă.

3.2. Școlile la care a studiat și profesorii

Chiar de la începutul vieții sale, a avut mare dragoste pentru știința cuvintelor și cu nevoința ce pusese la învățătură și cu ascuțirea firii ce avea, a învățat toată învățătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie și Andragatie, sofiștilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena.

Și deprinzând toată înțelepciunea elinească și creștineștile Scripturi, la a căror săvârșire a cunoștinței ajungând și împodobindu-și viața cu curăție a fost înălțat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon și preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învățătură sfătuitoare pentru pocăință și pentru buna podoabă a obiceiurilor omenești, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură.

Instrucția clasică a făcut-o sub îndrumarea vestitului retor Libaniu și a filosofului Andragatie, Libaniu l-a prețuit atât de mult pe fiul Antusei, că întrebat pe patul de moarte pe cine lasă urmaș, a răspuns: „Pe Ioan, dacă nu mi l-ar fi furat creștinii” Antusa, mama sa, a făcut singură alegerea acestor dascăli.

Instrucția creștină a primit-o întâi în casa părintească, sub îndrumările mamei sale, apoi de la oamenii înduhovniciți ai timpului său: Meletie, episcopul Antiohiei, care 1-a și botezat, Diodor, starețul unei mănăstiri din Antiohia și profesor la școala teologică, ascetul Carterie, la aceștia trebuie să adăugăm lectura neobosită a tuturor lucrărilor scriitorilor creștini de până la el și în special a marilor teologi alexandrini.

În timpul școlarității sale, tânărul Ioan a avut un prieten foarte bun, pe Vasile, care întrecea în dragostea ce-i purta pe toți prietenii săi. „A fost, spune sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul său despre preoție, lângă mine tot timpul. Una ne era și râvna și dorința, născute din aceleași năzuințe. Nu numai când mergeam la dascăli, dar și când i-am părăsit, când a trebuit sa ne hotărâm ce drum este mai bun pentru noi de ales în viață, chiar și atunci am fost tot de o părere”.

Dar cînd a fost vorba ca cei doi prieteni sa îmbrățișeze „viața cea fericită a monahilor, filosofia cea adevărată” unitatea dintre cei doi prieteni s-a slăbit, pentru că tânărul Ioan, doritor de succese lumești,a îmbrățișat profesiunea de avocat și își petrecea tot timpul la tribunal, după cum însuși mărturisește.

Totuși prietenul său Vasile nu 1-a părăsit, dimpotrivă, „nu se îndura, spune sfântul Ioan Gură de Aur, să mă lase singur nici o frântură din zi. Nu înceta rugându-mă să părăsim casa părintească și să trăim amândoi în deobște. Mă convinsese. Și lucrul era aproape să se împlinească, dar jelaniile mamei mele m-au împiedicat să fac prietenului meu acest har, dar mai bine spus, să primesc eu de la el acest dar.

Sf. Ioan Gură de Aur, trecut de 18 ani, convins de lacrimile și cuvintele mamei sale, n-a urmat îndemnurile și sfaturile prietenului său Vasile, dar a făcut din casa sa, alături de mama sa, mânăstire și vreme de trei ani a stat lângă mama sa, închis în casă, studiind Sfintele Scripturi, citind lucrările scriitorilor creștini de pînă la el și ducând viață de ascet.

În acest timp, episcopul Meletie 1-a făcut anagnost, adică citeț, în biserica episcopală, intrând astfel în rândul clericilor, nu mult după aceea, prin 374 sau 375, după ce mama sa a părăsit lumea aceasta, tânărul Ioan a putut să-și împlinească dorul său făurit cu prietenul său Vasile, de a îmbrățișa adevărata filosofie, adică de a se face monah.

Atunci când a părăsit viața aceasta, Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, cu votul episcopilor și cu porunca împăratului Arcadie, și a fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canonicește hirotonia.

„Deci mai mult a sporit întru nevoința tâlcuirii dumnezeieștilor Scripturi și la dăscălia întrebărilor, prin care pe mulți a atras la cunoștința dumnezeiască și la pocăință. Și atâta s-a dedat spre nevoință și răbdare, încât mâncarea lui era numai puțină zeamă de orz; și dormea puțin, însă nu pe pat, ci stând și ținându-se de niște funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci ședea; așa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă și altora mulți. Pentru aceasta și în cuvintele sale învăța pe creștini ca să se dea cu totul spre această faptă bună și să se lase de lăcomie. Pentru care s-a și certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a și făcut vrăjmașă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe împărăteasă să nu țină lucrul străin în silă. Și nevrând să-i asculte cuvintele, sfântul o mustra, și cu pilda Izabelei o vădea”.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cunoscut de români nu numai prin mijlocirea Liturghiei care-i poartă numele, ci și prin traducerea și difuzarea operei sale pe întreg spațiul geografic, etnic și spiritual românesc. Presupunem că unele din lucrările sale au fost cunoscute imediat după moartea sa, în fosta provincie romană (devenită apoi romano-bizantină) Scythia Minor, respectiv în cadrul Episcopiei Tomisului, devenită apoi Mitropolie, cu 14 eparhii sufragane. Este exclus, ca ierarhii de la Tomis, să nu-i fi cunoscut opera, mai ales cea predicatorială; unele din omiliile și lucrările sale au fost cunoscute în limba greacă, altele în traducere latină.

Alături de Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur este ocrotitorul instituțiilor de învățământ teologic ortodox din toată lumea. Un fragment din cinstitele sale moaște se află și la Biserica „Sfânta Ecaterina”, Paraclisul Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București.

3.3. Activitatea monahală a Sf. Ioan Gură de Aur

După ce a murit mama sa, pe care îngropînd-o, îndată a împărțit toată averea sa celor ce aveau trebuință, iar robilor și roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsînd toate rudele sale și pe prieteni, s-a dus la o mînăstire și s-a făcut monah, slujind Domnului ziua și noaptea în multe osteneli și nevoințe. Acolo a scris și cărți pentru preoție și pentru smerenia inimii, precum și o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învățăturii și darul Sfîntului Duh.

Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mîntuirea sa nici de a altora, se ostenea în lucru și în cuvînt, bine nevoindu-se și pe alții învățîndu-i la aceasta. Apoi și pe cei leneși deșteptîndu-i ca să alerge către cer, îi învăța să-și omoare patimile, iar trupurile să le supună duhului. După aceea, fericitul a făcut multe minuni, ostenindu-se în mînăstire cu plăcere de Dumnezeu.

Sfîntul Ioan a petrecut în acea mănăstire patru ani. Apoi, dorind o viață mai liniștită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie și, aflând o peșteră, s-a sălășluit într-însa și a petrecut acolo doi ani viețuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit și s-a îmbolnăvit așa de rău, încât acolo nu-i era cu putință a se îngriji de boala sa. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia și a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rânduială și purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie și în peșteră, ci să lumineze tuturor în sfeșnicul Bisericii.

“Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan să se îmbolnăvească și astfel să-l scoată din pustie și de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la viețuirea sa împreună cu oamenii; pentru ca nu numai lui, ci și altora să fie de folos”.

Venind Sf. Ioan la biserică, sfințitul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie și i-a dat loc de odihnă, poftindu-l să petreacă împreună cu dînsul. Apoi în scurtă vreme l-a hirotonit diacon și a petrecut în acea slujbă cinci ani, împodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vieții sale cea plină de fapte bune și cu scrierile cele de suflet folositoare. După aceasta Sfîntul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfîntului Grigorie de Nazianz și acolo s-a săvîrșit în Domnul.

Ioan, auzind de moartea patriarhului său, îndată a lăsat Antiohia și s-a dus la mînăstirea în care petrecuse mai înainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan și au făcut praznic duhovnicesc, primind de la dînsul obișnuitele învățături; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani în liniște, cu plăcere de Dumnezeu.

Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stând la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: “Dimineață să mergi la mânăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan și să-l aduci pe el de acolo în cetate și să-l hirotonești preot, pentru că este vas ales și vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor”. În aceeași vreme i s-a arătat îngerul și Sfîntului Ioan, pe cînd își făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate și să pri-mească de la dânsul hirotonia.

“Deci, făcîndu-se ziuă, a venit patriarhul la mînăstire și fericitul Ioan a ieșit în întîmpinarea lui cu toți călugării. Apoi închinîndu-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvîntat. Apoi săvîrșind patriarhul Sfînta Liturghie, i-a împărtășit pe toți cu Dumnezeieștile Taine. La urmă, dînd fraților binecuvîntare, a luat pe Ioan și l-a dus în cetate, iar monahii toți se tînguiau de despărțirea de Ioan.”

A doua zi, sosind vremea hirotoniei, cînd a pus patriarhul mîna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburînd deasupra capului Sfîntului. Văzîndu-le acestea patriarhul Flavian și toți cei ce erau împreună cu dînsul, s-au înspăimîntat și s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetățile cele de primprejur și în toată Siria, încît toți cei ce auzeau, ziceau în inimile lor: “Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dînsul mărirea Domnului”.

Sfîntul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruință a se îngriji de mîntuirea sufletelor omenești, adeseori învățînd pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei și lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dînsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cîndva să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dînșii cel dintîi și cel mai vestit propovăduitor.

Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvîrșit. Și a fost căutat cu sîrguință un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan – pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viața și despre învățătura lui -, și toți l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocîrmuirea Bisericii Constantinopolului.

“Deci, împăratul îndată a trimis scrisoare către Flavian ca să trimită pe Ioan la Constantinopol; iar poporul Antiohiei, fiind înștiințat de aceasta, s-a adunat în biserică, fiind aprins de dragostea către Ioan. Și nevrînd a se lipsi de un asemenea învățător, s-au împotrivit toți trimișilor de la împăratul. Deci, nevoind să asculte pe patriarhul lor, n-au lăsat să-l ia pe Sfîntul Ioan; dar nici Ioan nu voia să meargă la Constantinopol, căci, fiind smerit, se judeca pe sine a fi nevrednic de o treaptă ca aceea”.

Sfîntul Patriarh Ioan, luînd cîrma Bisericii, a început a paște bine turma lui Hristos cea cuvîntătoare, dezrădăcinînd obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai vîrtos dintre preoți, precum: necurățenia, zavistia, nedreptatea și orice lucru neplăcut. Apoi răsădea curățenia, dragostea, dreptatea, milostenia și tot felul de fapte bune și cu gura sa cea de aur pe toți îi povățuia. Nu numai în cetatea Constantinopolului ci și prin cetățile și țările cele dimprejur avea multă purtare de grijă pentru mîntuirea sufletelor omenești.

Pentru că trimitea din clericii săi cei iscusiți și temători de Dumnezeu, bărbați sfinți, care întăreau dreapta credință cu propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu; iar credința cea rea și eresurile le înlătura, povățuind pe cei rătăciți la calea mîntuirii.

În Fenicia a dărîmat capiștile idolești care erau din vremurile cele de demult, stricînd temeliile lor. Pe poporul celților, vătămat de credința cea rea a arienilor, cu înțelepciune l-a tămăduit și la dreapta credință l-a povățuit, pentru că a poruncit unor preoți și diaconi care au fost aleși pentru acest lucru, ca să învețe limba celților și i-a trimis la poporul acela să le propovăduiască buna credință în limba lor celtică. Iar pe sciții care locuiau împrejurul Dunării, în același chip i-a luminat. Eresul marcioniților din părțile răsăritului, de asemenea l-a risipit. Astfel, toată lumea a luminat-o cu învățătura sa.

Pe vremea patriarhiei Sfîntului Ioan Gură de Aur, erau încă o mulțime de arieni în Constantinopol, care își țineau credința, săvîrșind slujbele lor. Deci fericitul gîndea în ce chip ar curăța cetatea de acel eres. Și aflînd vreme cuviincioasă, a zis către împăratul: “Binecredinciosule împărate, dacă ar fi pus cineva între pietrele cele scumpe ce sînt în coroana ta vreo piatră proastă, întunecată și necurată, nu ar fi necinstită toată coroana?”

După aceasta Sfîntul Ioan s-a dus în Asia în vreme de iarnă pentru îndreptarea sfintelor biserici de acolo, deși era neputincios cu trupul; însă a trecut cu vederea sănătatea sa, numai ca Biserica lui Dumnezeu să nu se facă neputincioasă, vătămîndu-se de păstorii cei răi, pentru că mulți din cei de acolo, fiind iubitori de argint, vindeau darul Preasfîntului Duh, hirotonind cu plată – cum era Antonie, mitropolitul Efesului -, a cărui vină Evsevie, episcopul Valintinopoliei, a trimis-o scrisă pe hîrtie patriarhului.

“Deci acolo, Sfîntul Ioan a scos pe mulți episcopi care iubeau simonia și pe cei care i-au hirotonit cu plată, depărtîndu-i de la dregătoria lor și a pus pe alții mai vrednici în locul acelora. Și îndreptînd bine toate bisericile Asiei s-a întors la Constantinopol.”

Astfel, pe cînd Sfîntul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrînd cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învățînd, tămăduind și povățuind către pocăință; iar mai vîrtos cînd cu buzele cele dulci grăitoare și cu sabia cea ascuțită a cuvîntului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie și ale celor bogați, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioși și luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mâniau asupra lui, fiind mustrați.

Paralel cu aceste activități, el continuă să predice, să scrie comentarii biblice și să organizeze misiuni, trimițând misionari la goții de la Marea Neagră și Dunăre. Totodată, încearcă să rezolve tensiunile prezente în diverse dioceze, ca cele din Tracia și Asia Mică, dar care nu erau sub jurisdicția sa, și convoacă un sinod la Efes în 401, pentru a clarifica neregulile de aici.

Dușmanii săi continuă intrigile și le extind cu tenacitate la curte, unde Eutropiu căzuse în dizgrație, iar împărăteasa Eudoxia conducea afacerile imperiului, împăratul Arcadiu, lăsându-i acesteia mână liberă. Chiar unii episcopi, cum au fost Severian de Gabala, Acaciu de Beroea și Antiohie de Ptolemais, au facut tot ceea ce le-a stat în putință pentru a o stârni pe împărăteasa Eudoxia împotriva lui.

Dușmanul lui cel mai important a ramas, insa, Teofil de Alexandria. Animozitatile sunt intensificate dupa ce Ioan Hrisostom ii primeste pe Fratii Lungi, acuzati de origenism si alungati din Egipt de patriarhul Teofil, pe care ii gazduieste, fara a intra in comuniune cu ei. Desi Fratii Lungi i-au adresat lui Ioan o plangere impotriva lui Teofil, acesta nu o ia in considerare. Acestia se plang imparatului Arcadiu, care il convoaca pe Teofil la Constantinopol pentru a raspunde acuzelor aduse de ei. Teofil isi ia o serie de precautii, trimitandu-l inainte pe episcopul Epifanie de Salamina, care urma sa-l acuze pe Ioan de origenism. Acesta isi da seama de intriga si se intoarce in Salamina.

Teofil vine la Constantinopol însoțit de 26 de episcopi și, raliindu-și încă 10 episcopi nemulțumiți și trei văduve care se considerau nedreptățite de Ioan, la care se adaugă însăși împărăteasa Eudoxia, îl convoacă pe Ioan la un sinod la Stejar, localitate nu departe de Calcedon, spre a se dezvinovăți de diverse acuze pe care aceștia i le-au adus, în general 12 capete de acuzare.

Ioan nu se prezintă la sinod și în consecință a fost depus în anul 403. Împăratul ratifică hotărârea sinodului și îl trimite pe Ioan în exil în Bitinia.

Exilul nu a durat multă vreme, deoarece, înspăimântat de mișcările populației și de cutremurul puternic care a avut loc în acea perioadă, îl recheamă în scaun. Populația îl primește triumfal. Cu această ocazie, el ține o predică în Biserica Sfinților Apostoli, fără a critica în vreun fel curtea imperială. Ba mai mult, a doua zi, el ține o predică în care vorbește în termeni deosebiți la adresa împărătesei.

Pacea nu durează mult timp. Ioan critică din nou dezmățul și zarva care s-a iscat cu ocazia sarbatoririlor ocazionate de ridicarea unei statui de argint a imparatesei Eudoxia, nu departe de biserica unde slujea Ioan. Acest lucru a fost vazut de dușmanii săi ca un afront la adresa împărătesei, care nu și-a ascuns nicidecum resentimentele.

Evenimentele s-au precipitat după ce Sf. Ioan predică de ziua Sf. Ioan Botezatorul, începându-și predica astfel: "Din nou Irodiada se agită; din nou se tulbură; din nou danseaza și cere din nou capul Sf. Ioan pe tavă". Aceste cuvinte au fost considerate ca fiind o aluzie directă la adresa împărătesei Eudoxia. Supărată, ea cere împăratului să-l trimită pe Ioan în exil, pe motiv că și-a preluat funcțiile sacerdotale în mod ilegal, împăratul îi poruncește să nu mai slujească, însă Ioan refuză să se supună.

Ca urmare, i se interzice să folosească vreo biserică. Ioan respectă de această dată porunca împăratului și se adună cu toți credincioșii în clădirea băilor publice, numită Constantiniana, unde s-a făcut slujba de priveghere, iar catehumenii au fost botezați.

Aceste evenimente se petreceau în perioada Paștilor. A treia zi după Paști, Ioan este arestat, iar după Rusalii a fost trimis în exil. Însoțit de o trupă de soldați traci, el este îmbarcat cu destinația Cucuzis sau Arabissos în Armenia Mică. În scaunul rămas vacant, a fost ales Arsacius și după moartea acestuia Atticus, ambii dușmani înverșunați ai Sf. Ioan și acuzatori la sinodul de la Stejar, întrucât susținătorii Sf. Ioan au refuzat să-i recunoască, li s-au confiscat averile și au fost trimiși în exil.

Viața în exil nu a fost deloc ușoară, în pofida bolii care îi măcina trupul, Sf. Ioan s-a dăruit trup și suflet activității pastorale, reputația sa atrăgând un număr din ce în ce mai mare de credincioși, întrucât popularitatea sa era în creștere și în condițiile nemiloase de exil, inamicii săi intervin pe lângă împărat, care îl trimite într-un loc cu totul neprielnic pentru sănătatea deja subrezită a marelui Ierarh, și anume la Pityum, un orășel pe malul răsăritean al Mării Negre. El nu rezistă călătoriei și decedează la Comana în Pont, la 14 septembrie 407.

Înainte de a pleca din nou în exil, Ioan a intervenit prin scrisori pe lângă papa Inocențiu, Venerius de Milan și Chromatius de Aquileia, cerându-le sprijin și să fie judecat din nou. Intervenția lui Ioan se găsește la Paladie.

Papa se adresează familiei imperiale, trimițând o scrisoare printr-o delegație, în scrisoare el anunță o serie de pedepse pentru intriganți. Astfel, în cazul lui Arsacius, cel care i-a luat locul lui Ioan, să fie oprit de la Sf. Taine, iar Teofil, să fie caterisit și anatematizat.

Delegația a fost însă sechestrată și oprită să intervină în evenimente. La aflarea acestei știri, împăratul Arcadie a dispus ca Marian, prefectul orașului, și fiii săi să fie uciși, și a pedepsit-o personal pe împărăteasă, împăratul ăi scrie papii Inocențiu. Papa insista pentru convocarea unui sinod la Tesalonic care sa il judece pe Teofil. Sinodul nu se va tine.

Tragedia vieții sale este consecința sincerității sale, a dorinței de a îmbunătăți viața credincioșilor și a celor care slujeau Biserica. Măretia lui izvorăște din tăria și integritatea caracterului și a credinței sale deosebite. Rămășițele sale pământești au fost aduse la Constantinopol și așezate în Biserica Sf. Apostoli în 438. Cortegiul a fost întâmpinat de către împăratul Teodosie II, care, "plecându-și fruntea și fața pe raclă, s-a rugat pentru parinții săi, să fie iertați pentru cele ce din neștiință au greșit" (Teodoret).

Cap. 4. Pedagogia Sfântului Ioan Gură de Aur în opera sa omiletică

4.1. Îndatoririle și obligațiile părinților

Educatorul care ne ordonează și ne rânduiește viața cu cuvinte, cu îndemnuri și sfaturi este tatăl pe care Dumnezeu l-a hărăzit fiecăruia dintre noi. Tocmai de aceea a rânduit Dumnezeu să fim iubiți de cei care ne-au dat naștere, ca să avem lângă noi pe cineva care să ne învețe virtutea.

Tată nu este numai cel ce dă naștere, ci si cel ce dă o educație și o creștere bună copilului său. Mamă nu este numai cea care-și poartă pruncul în pântece, ci și cea care și-l crește cum se cuvine. Părinții ne-ar da sigur dreptate; ar mărturisi că nu natura, ci virtutea îi face să fie parinți. De multe ori parinții îsi reneagă copiii și rup orice legatură de rudenie cu ei, înfiind, în schimb, alții, cu care nu sunt deloc rude.

Bărbații trebuie să urmeze exemplul soțiilor lor și să se îngrijească să-i educe pe copii în așa fel încât să fie întelepți și cuminți. Nimic nu trebuie să ne preocupe mai mult la tineri decât înțelepciunea și buna-cuviință. Tinerii sunt ușor de ispitit. De aceea, aceeași grijă pe care o avem atunci când umblăm cu lămpile, trebuie s-o avem și cu copiii.

“Să avem grijă ca tinerii să fie cuminți pentru că, am spune, de la neascultare pornesc toate relele. Cu trecerea timpului un obicei rău devine atât de dăunător, încât nici un sfat, oricât de bun, nu-i mai poate ajuta pe cei ce s-au dedat unui viciu. Aceștia se lasă conduși de diavol, ca niște prizonieri, oriunde le dictează. El e cel ce dictează și le dă tinerilor poruncile pierzătoare, pe care ei le execută cu plăcere, bucurându-se numai de plăcerea prezentă, fără a se gândi nici un moment că e urmată de durere. De aceea vă rog să-i ajutăm pe copiii noștri, ca să nu apese asupra noastră răspunderea pentru faptele lor rele.”

Pentru efortul lor, de a-și crește copii bine si educați, părinții sunt răsplătiți de Dumnezeu, pentru creșterea lor în Domnul:

“Și tații și mamele sunt răsplătiți deopotrivă. Ascultă ce spune Scriptura și unora și altora, căci nu le vorbește mai puțin femeilor decât bărbaților. Sfântul apostol Pavel spune: “… femeia, amăgită fiind, s-a facut călcătoare de poruncă”’ dar adaugă: “dar ea se va mântui prin naștere de fii…” (I Timotei 2, 14-15).

El vrea să spună femeii următoarele: suferi ca prima femeie nu ti-a lasat altceva decât munci si dureri si nastere în veci ? Nu te speria si nu te mâhni si nu te revolta pentru ca bucuriile pe care le capeti din cresterea copiilor, daca vrei, te fac sa uiti durerile facerii si te fac sa simti ca, crescându-ti copiii, împlinesti o mare lucrare. Dacă te îngrijesti să le dai copiilor tăi o educație bună și îi conduci spre virtute, vei avea parte de mântuire. Munca, grija și această lucrare a ta de mare însemnătate vor fi răsplătite din plin. Ca să te convingi că mama nu este numai cea care naște și că nu în nașterea de prunci se află răsplata, uite ce spune apostolul Pavel tot în aceeași epistolă despre văduvă: ” dacă a crescut copii…” (I Timotei 5, 10).

Nu spune doar dacă a născut, ci dacă a crescut copii, pentru că nașterea se datorează naturii, iar creșterea copiilor ține de o alegere.

Tot el, după ce a zis, “se va mântui prin naștere de fii”, nu s-a oprit aici, ci, vrând să arate că important nu este a naște, ci a crește și a educa copii, a adăugat: ” … dacă va stărui, cu înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie” (I Timotei, 2, 15).

Vrea să spună așa: Atunci abia vei primi mare rasplată, când copiii pe care i-ai născut vor stărui în credință, în iubire și în sfințenie. Dacă îi conduci spre credință, iubire și sfințenie, dacă îi stimulezi, dacă îi înveți și îi sfătuiești, pentru această grijă a ta te așteaptă o mare răsplată de la Dumnezeu.”

Tu esti profesorul întregii case și la tine îi trimite mereu Dumnezeu pe soția ta și pe copiii tăi. Uite ce spune apostolul Pavel despre femei: “Iar dacă voiesc să învețe ceva, să întrebe acasa pe barbații lor” (I Corinteni 14, 35) sau în altă parte: “Creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).

Copiii trebuie să fie cuviincioși, să se distingă prin cumințenie si sa fie laudati si de oameni și de Dumnezeu. Să învețe să-și stăpânească stomacul, să stea departe de lux, să fie economi, iubitori și să învețe să se conducă singuri. Numai astfel pot reuși să le ofere multă răsplată părinților, numai astfel toate vor fi spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea noastră, în numele lui Iisus Hristos, Domnul nostru… (Comentariu la Epistola I catre Timotei, Omilia a IX-a).

Aș dori să înțelegi că cel ce se apropie în toate de desavârsirea în virtute, va pazi si aceasta porunca cu cea mai mare râvna. Daca tatal tau trebuie sa moara pentru tine, o va face, pentru ca te cinsteste si te slujeste, nu pentru ca asa cere legea firii; înainte de toate, o face din iubire pentru Acela care a dispretuit toate lucrurile lumesti. (Apologia vietii monastice, Cuvântul al II-lea)

Ascultați acestea, mame și tați, că nu fără de plată va fi creșterea copiilor voștri. Aceasta o zice și mai departe când vorbește de văduvă: „Să aibă mărturie de fapte bune, dacă a crescut copii”(I Tim. 5,10). Împreună cu celelalte fapte bune și pe aceasta o pune. Că nu este mic lucru, ca pe copiii cei dați de la Dumnezeu să-i dai înapoi lui Dumnezeu.

Căci dacă bază și temelii bune pun când încep construcția, vor avea și plată mare, după cum și, dacă vor fi fără de grijă, vor lua pedeapsa. Fiindcă și Eli din pricina copiilor lui a pierit. Că ar fi trebuit să-i certe și să-i facă cu luare aminte. Desigur că i-a certat și i-a atenționat, însă nu cum trebuia, ci nevrând să-i întristeze. Și așa i-a pierdut și pe ei și pe sine. Auziți acestea, părinților! ,,Educați-vă copiii în frica și certarea Domnului” (Ef. 6,4) cu multă luare aminte și grijă față de ei.

Educația trebuie să se facă la timp. Acest lucru este evidențiat și de principiile pedagogice contemporane. De aceea ne îngrijim de la o vârstă tânără să formăm copilul, adică să-l îndrumăm.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Dacă de la început și de la o vârstă mica punem în acesta principii bune, nu sunt necesare după aceea multe eforturi, pentru că obișnuința va fi în viitor lege pentru copii".

Mai mult folosește imaginea pescarului de mărgăritare: "Spun că mărgăritarele când le scot din apă sunt ca picăturile de apă. Așadar, dacă este priceput, pescarul de mărgăritare le ia, le pune în palma lui și după ce le mișcă și le întoarce corespunzător, le face perfect rotunde. Când însă se întăresc nu poate să le dea altă forma". Astfel trebuie să fie cu instruirea copiilor. Se cere să fie la vârsta tânără, când copilul este maleabil. Același lucru îl fac și pictorii. Când culoarea este umedă pot sa picteze, in timp ce cand este uscata, atunci este ingreunata reprezentarea persoanei sau a lucrului.

Aceasta nu înseamnă ca atunci cand a trecut varsta trebuie sa abdicam de la instruirea copiilor. Niciodată nu este târziu pentru munca aceasta. Nu este de folos descurajarea. "Niciodată nu este, scrie același sfânt părinte, nici devreme, nici târziu ca să se intereseze cineva de mântuirea sufletului său, acesta, mai ales care spune că nu are timp pentru această filosofică cercetare, sau spune că a trecut deja timpul, seamănă cu cel care spune că nu a venit încă timpul sau este foarte târziu pentru fericirea lui. Prin urmare această cercetare poate să fie și din tinerețe, și de la bătrânețe…

Educația trebuie să se facă cu discernământ și înțelepciune. Să se facă încet-încet la început pe baza asimilării. "Nu învăța (puii) noii născuți zborul perfect într-o singură zi, ci o dată îi scoate afară numai atât cât este necesar să-i scoată afara din cuib, alta data iarasi dupa ce s-au odihnit mai intai, ii invata sa zboare mai sus si astfel linistit si incet-incet ii conduce la inaltimea care trebuie" 

Acest pasaj arată că instruirea nu este simplu predarea anumitor adevăruri, nici strădania atașamentului copiilor față de mediul familial, ci prin discernământ și înțelepciune desprinderea copiilor de dependența părintească. Părintele are îndatorirea să învețe copiii să abordeze societatea cu toate problemele și lucrurile ei ciudate.

Toată educația trebuie să se facă cu dragoste, cu milă și cu veselie. Aici este vizibil și alt principiu al pedagogiei pe care îl fixeaza pedagogii contemporani, adică principiul dragostei. O așa mare lucrare trebuie să înflorească în mediul dragostei și al afecțiunii, chiar daca este necesar sa verifice pe copilul lui. "Cu mila părintească, cu vorba pricepută să fie remediate greșelile tinerilor".

Accentuează aceste două puncte, adică mila și vorbirea pricepută și continuă că "este posibil să dojenească cineva fără să ofenseze… Trebuie așadar și aici să fie armonizată dojana cu îngăduința" și această dragoste nu este manifestată numai prin cuvinte, ci este dezvăluită și prin fapte. Este necesar copilul să înțeleagă că tatăl lui îl iubeste. "Când îi spunem toate acestea trebuie să îi dăm multe sărutări și să-l îmbrățițăm strâns, ca să îi arătăm marea noastră dragoste pentru el".

Pentru că omul nu este construit numai din suflet, ci și din trup și de aceea se cere să fie exprimată dragostea psihosomatic. Mai ales la vârstă mică, copilul are nevoie de această tandrețe, desigur fara sa fie pierduta virilitatea manifestarilor de dragoste.

Dragostea nu trebuie sa aiba numai elementul negării, ci să fie caracterizată și de pozitivitate. Nu sunt necesare numai interdicțiile, ci se cere să evidențiem și elementele pozitive. De exemplu, zice: "Ca să abați ochii copilului de la priveliștile indecente trebuie să-i arăți alte frumuseți, precum cerul, soarele, stelele, florile pământului, pășunile și frumoasele cărți pictate, în aceste priveliști să găsească mulțumire ochii lui și în multe altele frumoase și nevătămătoare".

Îndrumătorul trebuie sa dispuna de talentul povestirii a diferite istorii. Copilul are o accentuata dispozitie sa asculte povesti din vechime si din epoca contemporana și dacă îndrumătorul nu are acest talent înnăscut, trebuie să îl cultive. "Însă când este obosit, povestește-i istorii consacrate (pentru că sufletul de copil se bucură să asculte povești vechi) și în modul acesta sustrage-l de la copilării, pentru că educi un filosof și un atlet al lui Hristos și un cetățean al cerului. Începe asadar povestirea cam in felul următor: "Candva un tata avea doi copii… Dupa ce stai putin, mergi inainte. Povestirea trebuie sa fie placuta, incat sa desfete copilul si sa nu-l oboseasca… Continu-o cu vioiciune (in povestire sunt ceva lucruri de acest fel) fara sa adaugi povesti mincinoase, ci ramanand in adevarurile Sfintei Scripturi. Pentru copil sunt de ajuns acestea. Povestirea sa fie intr-o seara dupa cina. Acelasi lucru sa-l repete si mama lui. Si nu trebuie sa te opresti numai aici. Trebuie sa-l iei pe copilul tau de mana si sa-l conduci la Biserica si mai ales daca urmeaza sa-si reaminteasca acolo istoria pe care i-ai povestit-o…"

În pasajul acesta sunt cuprinse multe principii pedagogice, dintre care: povestirea de istorii, principiul consolidarii, verificarea etc.

Este necesară strădania din partea noastră (a părinților și îndrumătorilor) ca să instruim corect și sincer copilul, nu să-i plăsmuim o societate care nu corespunde realității.

Suntem datori să-i dezvaluim cele bune, dar si cele urate ale societatii. Sa ii spunem ca va intalni dificultati si greutati si ca trebuie sa rabde in acestea. Nu va intalni o lume frumoasa, plasmuita ingereste. Este necesar, prin urmare, realism.

În același timp, să-l pregătească pedagogul încet-încet să abordeze cu severitate și bărbăție societatea, încât atunci când se găsețte față în față cu diferite dificultăți să nu se piardă.

"Copilul să învețe să suporte umilințele și agresiunile nedrepte și să nu ceară să-l servească, ci numai el să se servească de cele mai multe ori. Numai daca nu poate copilul sa se serveasca pe el insusi sa-l serveasca. Daca va vrea sa-si spele picioarele sa nu i le spele servitorul, ci numai el. Si hainele sa nu astepte sa i le dea altul. Si in baie cand este sa nu astepte sa-l serveasca altii, ci la toate numai el sa se serveasca. Acest lucru va contribui sa devina trupul lui robust si de asemenea smerit si iubit de catre toti".

În paralel recomanda ca daca pierde copilul un obiect pe care-l iubeste mult, sa nu se manie. În același timp îndeamnă: "Sa nu alergi sa-i cumperi imediat cele pierdute, ca sa-l potolesti, ci daca vezi ca nu le cere, nici nu a avut pret pierderea lor, atunci sa recurgi la cumpararea celor pierdute".

Acest pasaj este potrivit pentru cei care satisfac toate capriciile si toate cererile copiilor lor. Si continua mai departe Sfantul Ioan Gura de Aur: "Copilul nu trebuie sa aiba un caracter nici foarte moale, nici salbatic, ci sa aiba o gandire barbateasca si in acelasi timp ingaduinta."

Pentru educatia copiilor este necesar mare discernamant din partea indrumatorului. Discernământul constă în faptul de-a nu dezamăgi copiii, dar și să nu îi lăsăm necorectați prin încurajare. Precum medicul folosește leacurile potrivite de fiecare data, astfel si indrumatorul, ca un medic, trebuie sa foloseasca leacurile vindecatoare potrivite. Sfantul Hrisostom invata ce trebuie sa facem cu functia psihica care se numeste suflu vital (thymos), adica afectivitatea sufletului.

Știm că la copii se dezvolta puternic thymos-ul. "Pe acesta (suflul vital) nu trebuie nici sa-l dezradacinam cu desavarsire din copil, nici sa-i ingaduim sa-l foloseasca oriunde fara discernamant. Trebuie să instruim tinerii într-un astfel de mod de la o vârstă mică, încât atunci când sunt nedreptățiți ei înșiși, să suporte si sa nu se infurie, iar cand vad pe altul ca este nedreptatit sa intervină cu curaj și să-l sprijine cu mijloacele potrivite".

Prin forța psihică a suflului vital poate tânărul să facă binele, să atinga binele. De aceea este necesar să folosim suflul vital în mod adecvat, încât să iasă folositor pentru societate si el insusi. Cu înțelepciunea care îl caracterizează, Sfântul Ioan se exprimă despre suflul vital: "Când se mânie sa reamintesti imperfectiunile lui; cand se indigneaza impotriva servitorului, sa-i spui ca si el face greseli si ca ar vrea sa-i suporte si lui ceilalti daca ar fi in locul servitorului".

Mulți părinți evită să certe copilul pentru ca se tem sa nu devina complexat.

"Un psihiatru american a scris ca exista destule ratiuni pentru care parintii evita sa impuna o oarecare disciplina copiilor lor. Unii nu pot să spună nu, copilului, pentru că nu pot să spună nu lor înșiși, unii, mai mult, cred că atunci când copiii lor se comportă ca animalele sunt "încântători" sau "inteligenți", altii abordeaza pe copiii lor cu desavarsire pasiv, pentru ca vor "sa aiba linistea lor, cu orice pret". Cand tatal vine acasa de la munca, vrea sa se linisteasca urmarind televiziunea, nu vrea sa fie deranjat cu abordarea inadmisibilei comportari a copiilor lui.

In realitate desigur indisciplinatul copil nu-i va lasa niciodata pe parintii lui sa se linisteasca. Parintii care amana cumintirea copilului, isi asigura dificultati pentru ei si pentru copiii lor. O casa in care nu exista interdictii, care nu are cerinte, care nu cere politete (buna crestere si conformare), care nu pune reguli statornice si limitari, este un spatiu care nu este sanatos, este un loc care creeaza probleme ineluctabile".

Pedagogia contemporană preconizează că este necesar să crească copilul cu simțământul ca are obligatii în casă. "Copilul caruia nu i-au fost impuse limitari este decisiv inselat, in ceea ce priveste realitatea vietii. Parintii tin acest copil intr-un incubator al unei lumi imaginare si cand va veni in contact cu lumea reala in care exista restrictii, va fi cu desavarsire nepregatit si incapabil sa-i faca fata".

Mulți părinți justifică această stare a lor, adică libertatea exagerată, cu ideea că sunt prieteni cu copiii lor. Dar aceasta nu este absolut adevarat, "Parintele care spune copilului sau "sa nu ma privesti ca pe un tata. Eu vreau sa fiu prietenul tau" este el insusi un copil imatur, care abdica de la responsabilitatea lui parinteasca si creeaza copilului simtamantul nesigurantei care va ajunge pana la panica. Copiii vor gasi ocazii in viata lor sa dobandeasca prieteni, este indoielnic insa daca vor gasi pe vreun alt tata, cand nici tatal trupesc al lor nu vrea sa fie tatal lor si le cere sa nu astepte nimic mai mult de la el decat ceea ce ar astepta de la un oarecare prieten".

Asupra problemei restrictiilor, a mustrarilor spune multe lucruri Sfantul Hrisostom. Pe tatal acela care face toate hatarurile copilului sau il numeste tradator. "Sarmane tradator ! Pentru ca numai tata nu pot sa-l numesc pe unul de acest fel; cu cat mai bine ar fi pentru tine, intristandu-ti copilul pentru putin timp sa il faci sanatos pentru totdeauna, decat sa faci aceasta scurta multumire temelia unei neintrerupte mahniri".

În alt pasaj, pe tații care nu arată severitate copiilor lor îi numește ucigași de copii. Spune între altele. Deoarece anumiți tați "nu vor nici să bată, nici să certe, nici să întristeze pe copiii lor pentru viața lor dezordonata și nelegiuita, i-au vazut de multe ori ca sunt arestati, fiindca au cazut in mari crime, ca sunt condusi la tribunal si ca sunt decapitati de calai. Si cand tu nu pedepsesti pe fiul tau, cand tu nu-l inteleptesti, ci te amesteci tu insuti cu oameni marsavi si stricati si impartasesti rautatea lor, atunci legile publice intervin si impun pedeapsa in fata tuturor și nu este numai o nenorocire, este și mare rușine pentru acest tată, pentru că îl arată cu degetul toți după moartea copilului sau și îl constrâng să nu se mai arate în public… Copiii pe care nu-i pedepsesc părinții lor îi pedepsesc legile statului".

Pedepsele nu trebuie să fie exagerate. Nu preconizează Sfântul Hrisostom o continuă politienizare a copiilor. Modurile de pedeapsa exemplară sunt multe. Crede oricine că sfântul explicând chestiunea aceasta trăiește în epoca noastra.

"Pune lege la timp copilului sa nu insulte pe nimeni, nici sa barfeasca, nici sa injure, ci sa fie impaciuitor. Iar daca vezi ca incalca aceasta lege, sa-l pedepsesti, uneori certandu-l cu privirea aspra, alteori spunandu-i eu amare si dispretuitoare cuvinte si alteori cu vorbe bune si cu promisiuni. Nu in mod obisnuit batai, pentru ca se va obisnui cu acest fel de pedagogie. Bataile continue il vor face sa le deprinda si sa nu le ia in calcul. Si atunci metoda aceasta va aduce rezultate opuse. Copilul trebuie sa se teama totdeauna de bat, ca sa nu manance bataie".

Amenințarea numai atunci reușește când copilul crede că va fi înfăptuită. Deoarece copilul care a făcut greșeala înțelege că îl ameninți fără să îl pedepsești, nu-i va păsa.

Nu uită Sfantul Hrisostom sa prezinte respectul pe care trebuie sa-l nutreasca copiii fata de parintii lor. Aici am spus multe despre indatoririle parintilor fata de copii. Dar indatoriri corespunzatoare au si copiii fata de parinti. Insa nu ne vom ocupa mai mult cu acest subiect, pentru ca poate sa fie pretext pentru un alt studiu.

Subiectul pe care l-am expus astazi este destul de mare, interesant si cu multe laturi. Nu socotesc ca l-am epuizat. Exista si alte laturi pe care le-am atins superficial sau care au fost omise cu desavarsire. Totusi, cred ca a fost clar ca Sfintii Parinti vad regalist subiectul educatiei copiilor si ofera hrana sigura si solida. Noua ne ramane sa adoptam aceasta invatatura a Bisericii care ieste exprimata prin sfintii ei si aici concret prin Sfantul Ioan Hrisostomul si sa urmarim s-o aplicam in practica.

Pentru ca noi toti dorim sa ne devina copiii buni cetateni ai societatii, dar in principal buni cetateni ai Imparatiei Cerurilor. Familia trebuie sa fie anticamera împaratiei lui Dumnezeu, Raiul sa preexiste in casa, ca si in Biserica.

Această ocară le-a spus-o Dumnezeu iudeilor: „Încep din pântecele mamei și învață până la bătrânețe”(Is 46, 3). Dacă nu ați aștepta tot timpul aceasta nu ar fi toate atât de în urmă. Dacă cei care sunt acum ucenici ar învăța la rândul lor pe cei care urmează să devină creștini, ar înainta foarte mult lucrarea noastră a dascălilor, îngăduiți și pe alții pe lângă voi și așa ne veți fi și nouă sprijin. Părinții trebuie să fie ochi de vultur. Cea mai mică neregulă trebuie corectată și stârpită. Dar, pentru asta, părinții trebuie să aibă o reală trezvie lăuntrică și mintea și inima luminate de har.

4.2. Buna alegere a școlii și profesorii potriviți

Să-l exersăm pe fiul nostru să participe, pe măsura puterii lui, la treburile politice sau publice care nu sunt păcătoase. Dacă se va strădui să învețe, va câștiga pe căi cinstite. De pildă, dacă se face avocatul celor năpăstuiți.

„Copiilor, ascultați de părinții voștri întru Domnul, căci aceasta este drept. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta — care este cea dintâi poruncă cu făgăduință — ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământ”(Ef 6,l-3).

După cum, plăsmuind cineva un trup, mai întâi așază capul, apoi gâtul, apoi picioarele, așa și fericitul Pavel a înaintat cu cuvântul. A vorbit de bărbat, a vorbit de femeie, care este al doilea principiu în familie, și, pășind mai departe pe drum, a ajuns și la cel de-al treilea element. Aceștia sunt copiii. Pe femeie o conduce bărbatul, iar pe copii bărbatul și femeia. Așadar, fii atent ce zice:

„Copii, ascultați pe părinții voștri întru Domnul că aceasta este prima poruncă cu făgăduință”. Nu vorbește aici despre Hristos, nici despre lucruri înalte, căci vorbește unor minți care sunt încă slabe și gingașe. De aceea și îndemnul este scurt, fiindcă copiii nu pot să urmărească cu atenție o cuvântare lungă.

De aceea nici despre împărăția cerurilor nu grăiește nimic, căci nu este potrivit acelei vârste să audă aceste lucruri, însă le grăiește acel lucru pe care mai cu seamă sufletul de copil dorește să-1 audă: că va trăi mult timp. Iar dacă cineva ar cerceta pentru ce nu le-a vorbit nimic despre împărăția cerurilor, ci le-a pus în față o poruncă așezată în Legea veche, îi vom spune că le-a vorbit celor prunci cu mintea, bine știind că, dacă bărbatul și femeia vor viețui după legea pe care le-a pus-o, nu va fi multă osteneală ca să-i supună și pe copii”.

Când un lucru are un început și un fundament bun și frumos, tare, cuviincios și cu bună rânduială, toate, mai departe, înaintează pe drum cu cap și cu multă ușurință. Căci ceea ce-i mai greu este a pune temelia și a așeza fundamentul.

„Copii, supuneți-vă părinților voștri întru Domnul”, adică după Domnul. Așa a poruncit Dumnezeu. Dar dacă părinții poruncesc ceva nelalocul lui? Nicidecum nu poruncește vreun tată ceva nelalocul lui, chiar dacă el ar fi așa. însă chiar de ar fi astfel, și în acest caz apostolul te-a păzit în siguranță. Căci a zis: “întru Domnul”, adică în cele în care tu nu-L lovești pe Dumnezeu. Dacă, de pildă, părintele tău ar fi păgân sau eretic, nu trebuie să te lași înduplecat de el. Căci acest lucru nu este „întru Domnul”. Însă cum de zice că „aceasta este cea dintâi poruncă”, Căci cea dintâi poruncă este „să nu desfrânezi”, apoi „să nu ucizi”.

Nu prin locul de ordine a spus că este cea dintâi, ci prin făgăduință. Căci acelor porunci nu le-a pus nici o plată, fiindcă sunt rânduite în legătură cu cele rele și cu îndepărtarea de ele. În aceasta însă, fiindcă este vorba despre o lucrare a celor bune, pune și o făgăduință. Și vezi cum a pus ca temelie minunată pentru calea virtuții cinstea și sfiala față de părinți. Vrând să se depărteze

de faptele rele și să meargă spre cele bune, acest lucru l-a poruncit mai întâi, adică cinstirea părinților, fiindcă mai înainte de toate, desigur după Dumnezeu, ei sunt pricina vieții noastre.

Așadar, e firesc ca ei cei dintâi să se bucure de bunătățile noastre și după aceea toți ceilalți oameni. Că dacă cineva nu are acest lucru, nici față de cei din afară nu va fi blând și îngăduitor.

Dând îndemnuri pentru cele trebuincioase copiilor, trece la părinți și spune: „Și voi, părinților, nu întărâtați pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Ef. 6,4). Nu a zis „iubiți-i”, căci spre aceasta îi atrage firea și fără să vrea și de prisos era să pună vreo legiuire pentru asemenea lucruri. „Nu întărâtați pe copiii voștri”, cum fac cei mulți care îi dezmoștenesc și îi lasă pe drumuri sau se poartă cu ei cu apăsare, nu ca față de unii liberi, ci ca față de sclavi. De aceea zice: “Nu întărâtați pe copiii voștri”. După ce arată că începutul tuturor bunătăților este ascultarea de părinți, toată cauza ascultării copiilor o pune pe seama începutului educației și a celor ce-i conduc.

Și după cum a arătat că femeia trebuie să se supună pentru că bărbatul îi este cauză (de aceea cele mai multe către el le grăiește, îndemnându-l să o atragă pe femeie prin tirania dragostei), așa și aici, iarăși, pentru că el, părintele, este cauza copiilor, zice: „ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului”. Vezi că după ce se fac cele duhovnicești le urmează și cele trupești. Dacă vrei să fie copilul tău ascultător, de la început crește-l în învățătura și certarea Domnului. Să nu socotești că este de prisos ca el să audă necontenit dumnezeieștile Scripturi. Căci acolo, în ele, va auzi mai întâi acest lucru: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Așa încât pentru tine faci asta.

Nu spune: „Lucrul acesta este al monahilor. Doar nu-l voi face monah”. Nu trebuie ca el să se facă monah. Fă-l creștin! Căci mai cu seamă celor din lume le este necesar să cunoască învățăturile, mai cu seamă copiilor. Fiindcă multă lipsă de minte au ei la acea vârstă. Și la lipsa de minte se mai adaugă și vătămările cuvintelor din afară, când ei învață acolo să fie ucenici ai eroilor admirați de ei și care sunt robi ai patimilor și le e frică de moarte. De felul acesta este Ahile când plânge, când moare pentru o concubină, când altul se îmbată și multe altele de acest fel. Are nevoie, așadar, copilul de aceste medicamente.

Așadar, cum nu este neghiobie să trimiți copilul să învețe arte și meserii și învățătură și toate să te sârguiești a le face pentru acest lucru, dar să nu-1 crești în învățătura și certarea Domnului? Pentru aceea noi suntem cei dintâi care avem parte de roade, căci îi creștem pe copii obraznici și îndrăzneți, neastâmpărați, neascultători, needucați și neciopliți. Să nu facem așa, ci să ascultăm de fericitul acesta care ne îndeamnă să-i creștem în învățătura și certarea Domnului. Să le dăm lor pildă, făcându-i să stăruie cu zăbavă din cea dintâi vârstă la citirea Scripturilor.”

Dacă oamenii, când sunt cinstiți, se simt datori să cinstească și ei la rândul lor, cu cât mai mult Dumnezeu Cel Care și fără să fie cinstit face aceasta. Toate să ne fie pe locul doi în raport cu purtarea de grijă față de copii și cu faptul de a-i crește în învățătura și certarea Domnului. Dacă învață să fie filosof încă de la început, a dobândit o slavă mai puternică și o bogăție mai mare decât orice bogăție. Nimic nu-i vei da atât de mult dacă îl înveți artele, meșteșugurile și învățăturile din afară, prin care el câștigă bani și averi, cât îi dai dacă îl înveți meșteșugul și arta de a disprețui banii și averile.

Căci bogat nu este cel care are nevoie de multe lucruri și bani și care se înconjură cu multe, ci cel care nu are nevoie de nimic. Aceasta este cea mai mare bogăție. Nu căuta cum să-l faci vestit și slăvit prin învățăturile cele din afară, ci îngrijește-te cum să-l înveți să disprețuiască slava vieții acesteia. Din acestea va deveni mai luminat și slăvit. Aceste lucruri sunt cu putință a le face și săracul și bogatul.

Aceste lucruri nu le învață cineva nici de la dascăl, nici prin vreun meșteșug, ci prin cuvintele dumnezeiești. Nu socoti că aici vei trăi viață lungă, ci că cea de dincolo va fi fără hotar și fără de sfârșit. Dăruiește-i acelei vieți cele mari, nu cele mici. Ascultă pe Pavel care zice: „Creșteți-i în învățătura și certarea Domnului”. Nu te sârgui să-l faci ritor, ci învață-l să filosofeze. Căci dacă nu devine ritor nu va fi nici o vătămare, dar dacă nu va fi filosof nu va avea nici un câștig din mii de științe oratorice.

Are nevoie de un mod de viețuire creștinesc, nu de cuvinte; îi trebuie deprinderi virtuoase, nu subtilități și sofisticării intelectuale; are nevoie de fapte, nu de vorbe. Acestea îi vor asigura împărăția cerurilor, acestea îi vor dobândi în dar bunătățile cele adevărate. Nu îi ascuți limba, ci curățește-i cu totul sufletul. Nu spun acestea ca să te opresc de a-i da și o educație lumească, ci te opresc să dai atenție numai acesteia. Nu socoti că numai monahii au trebuință de aceste învățături ale Scripturii, ci mai cu seamă au nevoie de ele copiii care vor păși în viață.

Căci și de o bună alcătuire a corăbiei și de cârmaci și de un echipaj complet de marinari nu are nevoie vasul care stă tot timpul în port, ci acela care pretutindenea se află pe mare. Tot așa e și cu cel din lume și cu monahul. Căci monahul stă ca într-un port nevălurit, având o viețuire lipsită de agitație și griji, străină de orice furtună. Pe când cel din lume este pururea pe mare și navighează în mijlocul mării, fiind luptat de multe valuri furioase. Și chiar dacă el însuși nu are trebuință, însă e nevoie să fie pregătit, ca să dea celorlalți peste gură.așadar, cu cât mai vestit va fi în viața aceasta, cu atât are mai multă nevoie de această educație creștină.

Acela este bogat, care este filosof cu adevărat și care nu are nevoie de nimic din acestea. De aceea a zis fericitul acesta: “Creșteți-i în învățătura și certarea Domnului”. Nu le puneți propte și ziduri din afară, căci proptă este bogăția, proptă e slava. Când acestea se năruie – și se năruie cu siguranță, planta rămâne goală și ușor de distrus și nu numai că n-are nici un câștig de pe urma timpului care a trecut în care a avut propte, ci se și vătăma. Și asta fiindcă acele propte o împiedică să se antreneze față către față cu atacurile vânturilor și astfel au pregătit-o ca acum să cadă dintr-o dată.

Prin urmare, bogăția mai mult vătăma pentru că îi face pe oameni să fie nepregătiți la necazurile și situațiile neprielnice ale vieții. Deci, așa să-i pregătim pe copii încât să poată țină piept la toate și să nu fie dărâmați de cele ce vin asupra lor. Să-i creștem în învățătura și certarea Domnului și atunci multă plată ni se va pune deoparte în ceruri. Căci dacă oamenii, făcând statui ale împăraților și pictându-le tablouri, se bucură de atâta cinste, oare noi, dacă vom înfrumuseța chipul cel împărătesc (căci chip al lui Dumnezeu este omul), nu ne vom bucura de mii de bunătăți dându-I înapoi pe „cel după asemănare”? Căci aceasta este „cel după asemănare”: virtutea sufletului și atunci când îi creștem pe copii să fie buni, nemânioși, nepomenitori de rău.

Toate acestea sunt trăsături proprii lui Dumnezeu: să fie făcători de bine, iubitori de oameni și când îi educăm ca cele prezente să le socotească ca pe un nimic. Așadar, aceasta să fie lucrarea noastră, ca și pe noi înșine și pe ei pe copii să-i modelăm și să le dăm un ritm de viețuire în cele de neapărată trebuință. Fiindcă dacă este nevrednic de episcopie cel ce are copii nesupuși, cu mult mai mult va fi nevrednic de împărăția cerurilor.

Că dacă cel care nu s-a folosit de un talant, nu a avut nici un câștig, ci a fost pedepsit, chiar dacă l-a ținut în păstrare și nu l-a pierdut, este limpede că nu e de-ajuns propria virtute pentru mântuire, ci trebuie de a te îngriji si de a celuilalt. Așadar, să avem multă îngrijire de femei, multă purtare de grijă față de copii și casnicii noștri, multă și fața de noi înșine ca să fim în bună rânduială și noi și aceia și sa-L rugăm pe Dumnezeu să ne fie ajutător la această lucrare. Dacă Dumnezeu vede că ne îngrijim și ne preocupăm de acest lucru, ne vine în ajutor. Dar dacă nu facem nimic din partea noastră, nu ne va da mâna. Fiindcă Dumnezeu nu ne va da ajutorul dacă dormim, ci dacă ne ostenim.

Căci ajutorul nu poate fi al unuia care nu lucrează, ci al celui care el însuși lucrează. Iar Bunul Dumnezeu este puternic ca prin Sine să ducă la împlinire lucrarea noastră ca să ne învrednicim toți de bunătățile făgăduite, cu harul și cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos împreună cu Care Tatălui și Duhului Sfânt slavă, putere și cinste acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Așadar, cheia pentru educația copiilor nu sunt învățăturile date lor, ci duhul în care cresc, exemplele vii pe care le văd, mediul în care se dezvoltă. Sunt de plâns acei părinți care spun: „Eu i-am spus copilului ce să facă, dar dacă nu vrea, ce să-i fac?”. Și apoi pretextează că trebuie să muncească pentru a le asigura o masă, și de fapt își adună osândă pe capul lor. Dacă tu înveți pe copil să postească, să se roage, să nu dorească cele ale lumii, nu trebuie să muncești atâta pentru el și vei avea timp să-l crești în Hristos. Dar pentru aceasta trebuie ca părinții să fie convinși de realitatea și necesitatea și primatul acestui lucru. De aceea cheia într-o familie este legătura bărbatului cu femeia și raportarea lor la Hristos.

Copii trebuie să aibă o moștenire genetică sănătoasă și tare (lucru ce ține de gradul de curățire și de nevoință la care sunt părinții; moștenirea genetică se poate îmbunătăți radical prin har și nevoință), pentru ca trupul să fie un instrument impecabil spre a pune în lucrare darurile lui Dumnezeu.

Educația nu trebuie să urmărească doar moralul, eticul lipsit de sevă, ci e nevoie de delicatețe, de multă suplețe pentru a accentua frumusețea unei vieți morale (asta nu o poate face un părinte care el însuși nu știe ce înseamnă bunătatea și frumusețea unei trăiri în Duhul Sfânt), în acest caz există primejdia de a ne avânta numai după simțiri și de aceea este nevoie de un al treilea element: o viață dusă după un anumit program, o viață cu niște reguli și principii stricte și aspre, fără a da locul poftelor necuviincioase, dar păstrând totuși căldura unor îngăduințe de folos.

Creștinul nu trebuie să fie rupt de cunoștințele omenești, specifice societății, însă primatul să aibă cunoașterea duhovnicească și abia apoi, în măsura posibilităților, cea profană. Criteriile de abordare și acceptare a științelor profane trebuie să fie tot criteriile evanghelice.

Așadar, nimic din ceea ce e potrivnic învățăturii Bisericii nu trebuie acceptat. Dar pentru aceasta, creștinii trebuie să fie foarte versați în cunoașterea propriei învățături, dar mai ales în viețuire virtuoasă.

Cele de neapărată nevoie sunt cele duhovnicești („Căutați mai întâi împărăția cerurilor și toate celelalte vi se vor adăuga pe deasupra”, spune Mântuitorul. Deci osteneala și silința să fie pentru cea dintâi, iar celelalte ni se vor adăuga fără prea mare efort, ba poate chiar deloc).

Dar mai întâi trebuie ca noi înșine să ne modelăm și să avem un ritm de viață duhovnicesc. Iar pentru a fi astfel e nevoie de multă sudoare, incomparabil mai multă decât osteneala pentru cele pământești, deci, dacă ne vom osteni din greu pentru cele duhovnicești, Dumnezeu nu ne va lăsa să ne mai ostenim pentru cele trupești.

Sf. Ioan Gură de Aura cordă o atenție deosebită educației copiilor în spirit creștin, „întru învățătura Domnului". Grija părinților să nu se îndrepte spre a-și îmbrăca odraslele cu „acoperăminte exterioare", ci pentru a le dărui adevărata bogăție și slavă, care ține de cele interioare. Bogăția are în general asupra copiilor un efect vătămător, făcându-i să neglijeze lucrurile importante ale vieții. Copiii trebuie pregătiți să reziste la împrejurările potrivnice și să nu se sperie de acestea, fiind crescuți în învățătura Domnului, spre a dobândi răsplată. Părinții au datoria să îi convingă pe fiii lor că viața prezentă nu este o prioritate. Părinții care cresc copii neascultători, nu sunt demni de împărăția lui Dumnezeu, ci vor da seama în fața Acestuia, „dacă nu le vor da învățătura cuvenită".

Sfântul Ioan Gură de Aur dezvoltă tema familiei creștine, în care bărbatul se învrednicește de respect, ca unul ce este cap. Căci acolo unde capul nu este bun, trupul nu va putea înfrunta nici cel mai mic atac din afară.

Creștinul are datoria să disprețuiască averea, țintind virtuțile cu frică de Dumnezeu și atunci căsătoria sa va fi fericită. El se cuvine să se îngrijească de casa sa, arătând blândețe și îngăduință, câștigându-și astfel autoritatea. Bărbatul este sfătuit să petreacă împreună cu soția în sinceritate, cât mai mult timp să-i spună adevărul, spre a fi curat de orice bănuieli.

Soțiile creștine să nu fie împătimite după bani, nici să nu își mustre soții, punându-le în față exemplul celor care au dobândit averi, umilindu-i. Soția creștină înțeleaptă și iubitoare va prefera să îl aibă pe bărbat lângă dânsa, „chiar de nu i-ar procura nimic". Unei astfel de atitudini, soțul să nu îi răspundă niciodată cu violență, ci cu blândețe și sfaturi, cunoscând slăbiciunile firii omenești.

Plin de optimism, Sfântul Părinte descrie imaginea familiei creștine ideale, cu „căsuța" ei plină de veselie și seninătate, de care sunt atât de departe insultele. Este familia înfrumusețată cu cea mai aleasă podoabă, în care „suflă" „vântul moderației", aducând o mireasmă plăcută.

Soțul are datoria să-și îndemne soția să mulțumească neîncetat lui Dumnezeu. Să îi laude demnitatea, blândețea și prudența, pregătind-o, pe calea cuvintelor, spre o filosofie înaltă. O parte importantă a vieții de familie este consacrată rugăciunii săvârșite în comun. Pildă să le fie celor doi soți virtuțile sfinților.

Viața creștină trăită autentic presupune trăirea în credință, presupune curățenie și roadele dreptății, împreună cu lucrarea milosteniei. Din păcate, „Dumnezeul unora este banul, Dumnezeul altora este pântecele". Un avertisment este chiar existența focului gheenei, care a fost lăsat tocmai pentru ca nimeni să nu cadă într-însul, ci pentru ca oamenii să dobândească împărăția cerurilor, lucrând pentru dobândirea ei. Pentru că teama de iad moaie sufletele și le îndeamnă să lucreze cele vrednice, spre a nu fi „arși pentru vecie în acea flacără".

Răsplata creștinilor care își dăruiesc viața lor lui Hristos, va fi pe măsura acestor strădanii. Mai mult, Dumnezeu dăruiește împărăția cerurilor încă și pentru fapte aparent mai mici. Așa de exemplu, în fața celui care nu poate posti, nici nu se poate retrage din lume, stă posibilitatea ajutorării celor bolnavi și neputincioși, spre a le alina durerile.

Cap. 4. Pedagogia Sfântului Ioan Gură de Aur în opera sa omiletică

Școala este după familie cel mai important factor social, educativ, moral. Ea are o mare influență asupra omenirii, iar acest adevăr ese recunoscut de toată lumea și de aceea se depun eforturi uriașe de către toți pe toate căile pentru perfecționarea ei. “Patrimoniul spiritual al dreptei credințe își descoperă comorile, idealurile și minunatele-i frumuseți, numai în măsura în care preotul “iconom al tainelor lui Dumnezeu” (I Cor 4,1) le scoate la lumină, le afirmă cu cuvântul, cu fapta și cu adevărul și le pune în valoare”. Aici observăm cât de important este rolul preotului în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu.

“Toate rezultatele științei sunt puse în slujba creșterii copiilor, spre a face ca omul viitorului să fie cât mai bine înarmat pentru lupta vieții”. Această ofensivă a dat rezultate bune în ceea ce privește știința, dar nu a prosperat în ceea ce privește credința, morala, nici chiar acum la început de mileniu trei. Programele oficiale de învățământ în unele state au exclus cu totul religia, iar în altele au redus la minimum importanța ei, scoțând-o dintre obiectele de studiu și înlocuind-o cu altele.

Mai bine de jumătate de secol și la noi în țară, religia a fost interzisă în școală. Așa se explică “lipsa aproape totală a culturii religioase”, unii tineri alunecând spre imoralitate. Niciodată știința, oricât de profundă ar fi, nu va putea înlocui morala și credința. Dacă paralel cu cultivarea rațiunii nu se face și cultivarea sufletului omului, a caracterului, a inimii, omul nu numai că nu se îndreaptă dar devine chiar mai rău, mai stricat și mai periculos. Educația este singurul mijloc de regenerare, ea nu poate exista fără morală, nu există morală fără religie.

Așadar predarea învățământului religios în școlile de toate gradele este de cea mai mare importanță pentru moralizarea omenirii. Obligația aceasta revine mai ales preoților. “Influența religiei asupra sufletului copilului este profundă. Acesta este un adevăr așa de elementar, că nu nimeni nu ar trebui să cugete altfel”.

Preotul este chemat de către Stat și Biserică să predea în școli învățământul religios și moral iar preotul cu adevărat vrednic va putea influența tineretul să îmbrățișeze calea virtuților. Spre a ajunge însă la acest rezultat este necesar ca preotul să posede pe lângă cultură teologică, pedagogică, și suflet, “suflet curat și blând ca roua câmpului”, care să îl transpună oarecum cu totul în ființa copiilor spre a o înțelege și a o pătrunde.

În școala românească s-a făcut în ultimul deceniu instrucție religioasă, dar nu s-a făcut educație religioasă. Metoda modernă de învățământ nu poate admite ca învățământul religios să se predea prin: învățarea pe de rost a rugăciunilor, neînțelese; prin recitarea unor lungi lecții de catehism al căror sens nu a fost adaptat la mintea copilului; prin neglijarea formării unei adevărate simțiri religioase. Această simțire religioasă se realizează numai prin relația afectivă, pe de o parte prin dragostea și blândețea preotului față de copii iar pe de altă parte prin trezirea sentimentelor nobile omenești.

Învățământul trebuie să fie, mai ales cel primar, intuitiv, inductiv, afectiv. Toată greutatea se va pune de către preot pe educația morală a elevilor și în al doilea rând pe instrucție. Menirea școlii primare și a celei secundare nu este de a crea teologi ci creștini evlavioși care să cunoască principiile fundamentale ale moralei și religiei creștine. “Scopul catehezei este să-l facă pe creștin un laic religios, un om moral, care are pe Dumnezeu de tată și Biserica de mamă, de prietenă și mângâietoare, care-l învață să fie un om cult dar fără îndoieli și aroganță, care-l învață să se roage fără să fie constrâns, să trăiască fără descurajări și să moară fără să fie disperat și nepregătit”.

Preotul trebuie să fie blând cucernic, să iubească elevii și să le dea pildă de urmat însăși viața lui. Toată știința să și-o pună pentru a întări și spori credința în sufletele elevilor, altfel educația religioasă nu-și atinge scopul. Preotul trebuie să iubească elevii, pentru că temeiul iubirii se sprijină tot pe Sfânta Scriptură. Când elevii sunt instruiți și educați cu dragoste și căldură, în așa fel încât ei să simtă cea mai mare plăcere pentru ora de religie, atunci elevii asimilează tot ceea ce este bun și “religia rămâne să-i călăuzească în chip fericit toată viața”.

Astăzi lipsește forța credinței și de aceea lumea este dezorientată. Preotul trebuie să-și dea toată silința pentru a crește generații credincioase și morale. Este necesar să colaboreze cât mai strâns cu autoritățile școlare, căci numai așa se va putea ajunge la rezultate mulțumitoare. Nu ar trebui niciodată ca din cauza unor neînțelegeri să se tulbure colaborarea frățească dintre preot și învățător care au o mare misiune de a conlucra în “cea mai perfectă armonie și cel mai ideal raport de prietenie și de bunăvoință”.

Felul cum se predau științele naturale, care adoptă teoria evoluționistă și explică toate fenomenele pe cale naturală negând orice putere supranaturală sau revelație este o mare problemă cu care se confruntă preotul. Lecțiile trebuie să fie scurte, atrăgătoare și bine pregătite. Este necesar să se pună un deosebit accent pe partea morală ce rezultă din diferite pilde și istorioare biblice, precum și aplicarea lor în viața practică.

Dintre lecțiile de cateheză, atenție deosebită trebuie să se dea acelora prin care se arată datoriile copiilor față de părinții lor. Păstorul sufletesc trebuie să arate importanța respectării poruncilor din Decalog. Să le recomande și să le pună la dispoziție cărți religioase în care vor găsi învățături morale și practice. Pe de altă parte preotul trebuie să combată cu toată vehemența dar cu înțelepciune copiii care necinstesc, disprețuiesc, înjură sau sunt nemulțumiți. Pentru toate acestea preotul trebuie să dea dovadă de răbdare, înțelepciune și dragoste părintească.

"Profesorii cei mai îndrăgiți sunt cei care au o legătură armonioasă cu copiii. Copiii sunt adeseori gata să accepte răspunsul unui adult de care simt că sunt iubiți și în ale cărui păreri au o încredere desăvârșită. Nimic nu ușurează mai mult învățătura decât faptul de a iubi și de a fi iubit"

Esențial în actul descoperirii didactice este stabilirea unui alt tip de relație profesor-elev, decât cel clasic în care i se toarnă elevului cunoștințe de-a gata formulate, adeseori prin dictare, pe care el le preia în mod pasiv și noncritic, le memorizează și le reproduce în mod mecanic, fără o investiție de judecată personală sau o notă originală. Acest tip de abordare atrage consecințe psiho-morale și comportamentale, vizând pasivismul, conformismul, lipsa discernământului sau a autonomiei de gândire, comoditate sau chiar indiferentism intelectual . „Alianța profesor-elev înseamnă de fapt încredere și cooperare, nu complicitate în eschivarea de la sarcinile educative ale programei sau de la disciplina școlii. Este vorba despre un alt stil de comunicare, mai apropiat, care mărește încrederea în cadrul didactic, stimulează aptitudinile creative ale elevului și depășește granițele inhibitorii ale relației distante profesor-elev” .

Metoda alianței se bazează pe raporturi de dialog și prietenie între elevi și cadrul didactic, ei devenind parteneri la acțiunea de educare și formare reciprocă, lucrarea profesorului fiind pentru elev un „ajutor care să-l conducă spre vocația personală, liber consimțită și exprimată” . Educatorii, dacă vor să aibă o influență asupra tinerilor, sunt nevoiți să respecte libertatea de opinie și de credință a educaților, să intre într-un dialog sincer și deschis cu ei, să caute împreună răspunsuri la marile probleme care îi frământă.

Această coparticipare la procesul educativ reprezintă aplicarea a două principii creștine fundamentale, transmise de însuși Mântuitorul Hristos apostolilor Săi: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul așa cum v-am iubit Eu pe voi. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-și pună cineva viața pentru prietenii săi.

Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc” (Ioan 15, 12-14); și „Cel ce este mai mare între voi să fie slujitorul vostru” (Matei 23, 11).

Un profesor distant nu va avea nici o șansă de a transmite fiorul dragostei creștine, care constituie, în definitiv, esența învățământului religios.

Această alianță profesor-elev devine cu atât mai strânsă în cadrul catehezelor unde exemplul personal al dascălului creează un puternic sentiment de solidaritate și siguranță prin confirmarea pe viu a celor învățate la ora de religie. Cercetările pedagogice au confirmat că metoda alianței constă înainte de toate în a fi laolaltă cu tinerii și a-i face să devină oameni integrii prin trăirea și afirmarea propriilor convingeri și valori. Adolescentul are nevoie de cineva pentru ca demersurile sale să fie aprobate și confirmate prin experiență comună, împărtășindu-și gândurile și trăirile. De aceea, educatorii, inclusiv preoții în misiunea lor, trebuie să fie printre tineri și nu în fața sau în afara lor.

Orice tehnică didactică este inutilă, dacă nu implică și un efort creativ autentic din partea elevului, care să-i încurajeze creșterea înțelegerii și a puterii sale de comprehensiune a realităților vieții. Societatea pluralistă, liberală și democratică în care trăim determină în mod esențial o pedagogie a dialogului, iar predarea religiei nu se poate face fără o relație caldă și prietenească între educator și cel educat, mai multă suplețe și deschidere care să reflecte cu claritate adevăratul spirit al creștinismului, ca religie a iubirii, iar profesorul are datoria de a manifesta un tratament echidistant față de toți în duhul dragostei lui Dumnezeu, Care „face să răsară soarele Său și peste cei buni și peste cei răi și face să plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5,45).

Necredința sau refuzul de a accepta învățăturile religioase la nivelul vieții personale nu sunt motive serioase într-o lume liberă și democratică de a nu studia religia, cel puțin ca fenomen public și social, așa cum neaderarea la conceptele teoriei evoluționiste sau la cele ale teoriilor literare ori la simbolurile și cadrele culturii civice democratice actuale nu conține motive suficiente de a nu studia aceste orientări în școală.

O cultură sănătoasă care să conducă la formarea unui caracter solid și integru are nevoie de o educație complexă, care presupune o cunoaștere cât mai largă și obiectivă în toate domeniile manifestărilor vieții omenești. Școala prin excelență are menirea de a asigura această educație culturală largă pentru fiecare persoană, indiferent de opțiunile subiective individuale, pentru a produce în gândirea învățăceilor săi o viziune obiectivă și reală asupra lumii și vieții omenești.

A direcționa educația și obiectivele ei doar pe o anumită latură a gândirii și concepției despre viață, refuzând alte obțiuni și variante, conduce ireversibil la manifestarea unui învățământ ideologic unilateral, specific regimurilor politice totalitare. A tolera și a accepta în spirit civic și democratic credința și convingerile personale nu presupune nicidecum a elimina sau a interzice manifestările legate de aceste convingeri, pe motiv că ele ar fi inconfortabile celor care nu le au sau le resping. Toleranța și libertatea reală prin excelență nu înseamnă respingere, ci acceptare cu bună-cuviință a diferențelor și a simbolurilor diferitelor culturi religioase prin asumarea unui spirit cu adevărat civic, care înlocuiește deranjul sau inconfortul egoist al celorlalți provocat de diferențe, cu atitudinea de înțelegere frățească și respect față de cel diferit.

A fi tolerant înseamnă a nu fi deranjat de manifestările celor de alte convingeri și a le accepta din dragoste și respect față de ei ca persoane libere și nu a te considera lezat în mod egoist și brutal, interzicându-le sau eliminându-le în spirit ideologic totalitar. De aceea, atitudinea avută de unele state, care se pretind democratice, precum Italia și Franța, unde s-a interzis prin lege orice manifestare religioasă sau simbol religios în școli, nu este decât o prezență camuflată a spiritului politic totalitar, la care s-a apelat în numele unei libertăți false printr-o intoleranță religioasă caracteristică doar regimurilor comuniste de tristă amintire. Pe această linie a aplicării unui principiu neinspirat al neutralității totalitare, care nu numai că nu aduce echilibrul necesar, dar chiar lezează caractere și conștiințe, se grupează și unele voci iresponsabile ale societății românești, înlocuind argumentele bolșevice cu altele de tip liberal pentru a-și justifica intoleranța religioasă și agnosticismul moral.

Toleranța și libertatea de opinie nu se obține prin impunerea unei neutralități fără conținut, cerută de  așa-zisul principiu laic al societății, ci ele sunt expresia acceptării fără rezerve a particularităților și conținutului fiecărei culturi religioase.

Un răspuns argumentat și logic a fost oferit acestor ideologi ai „laicității” în revista „Dilema veche” de către eseistul Sever Voinescu: „Mai întâi se spune că o atare normă (garantarea învățământului religios de către Constituție) se află în contradicție cu principiul laicității statului. După părerea mea, principiul laicității statului înseamnă cu totul altceva decât principiul ateismului statului. Un stat laic nu este un stat care reprimă religia sau restrânge spațiul de manifestare publică a religiei, ci un stat care tratează egal, nediscriminatoriu, orice religie și, în consecință, respectă egal credințele religioase ale cetățenilor săi. Laicitatea este o formulă de toleranță religioasă, și nu o formulă antireligioasă. Prin urmare, statul trebuie să fie laic, dar în calitate de principal administrator al spațiului public, trebuie să permită accesul religiosului în spațiul public. Spațiul public este un spațiu al tuturor, deci și al persoanelor religioase. Dacă persoanele religioase sunt majoritare sau minoritare într-o societate, cred că spațiul public trebuie să reflecte acest lucru. La fel, școala ca spațiu public trebuie lăsată să transmită mesajul toleranței față de religie, și nu mesajul excluziunii intolerante” .

Trebuie precizat mai întâi, că termenul laic nu este echivalent cu antireligios sau areligios, așa cum este înțeles de adepții „laicității” statului modern sub influența filosofiei iluministe. El provine din limba greacă veche, unde cuvântul λαός însemna popor sau comunitate, adică mulțimea deosebită de tagma conducătorilor, iar în limbaj creștin a avut de la început semnificația de poporul lui Dumnezeu, adică comunitatea bisericească distinctă de clerici sau de ierarhia bisericească sacramentală. În acest context, a fi laic nu înseamnă cu necesitate a fi în afara religiei sau a fi ateu, ci a nu fi cleric orânduit sacramental. Și cum de obicei statul politic nu este condus de către clerici, este de la sine înțeles că autoritatea statului este laică și că principiul laicității include și religia, iar statul laic manifestă și responsabilități religioase.

În al doilea rând, a aplica în spațiul românesc modele ale culturii antireligioase apusene nu este numai o nepotrivire evidentă, ci chiar o lezare a demnității spiritului și culturii românești.

4.3. Modele biblice și ale culturii antice, de părinți și pedagogi

Putem să afirmăm că la temelia creșterii și a pregătirii pentru viață a fiecărui mare creștin a stat și devotamentul unei mame bune, că fiecare sfânt creștin și om însemnat a fost făptura sufletească, opera pedagogică a unor asemenea mame, femei ca cele doua Macrine, bunica și sora Sfântului Vasile cel Mare, Emmilia, mama lui, Nonna, mama Sfântului Grigorie Teologul, Monica, mama Fericitului Augustin, realizează și caracterizează chipuri desăvârșite de educatoare creștine.

Bunele mame creștine au fost de regulă bune educatoare, pedagogia lor venea din credință și din învățătura lor creștină, ea nu se baza atât pe manuale și pe lecții de școală, cât pe învățătura Sfintei Scripturi, această carte a vieții care cuprinde, în principii dumnezeiești și în sfaturi și experiențe de profeți și de apostoli, cea mai înaltă știință a creșterii oamenilor, aceea care îi face mai buni, mai drepți, curați, sinceri, corecți, oameni de caracter, virtuoși întru totul. "Creșteți pe copii în învățătura și în povața Domnului!"

Elogiul mamelor creștine s-a facut de mult, cu fapta și cu cuvântul, educația familială a creștinilor a fost ilustrată cu numeroase figuri de sfinți și de mari slujitori ai Bisericii și ai societății.

Unele mame celebre, cunoscute ca educatoare ideale, sunt numai câteva din multele care au făcut din copiii lor oameni: oameni de valoare creștină și socială, ele s-au impus admirației și respectului lumii creștine și necreștine.

Profesorul Libarius, a rostit aceste cuvinte de admirație care au rămas înscrise ca un imn în cartea de aur a Creștinismului: "Ce femei admirabile sunt la creștini!", spunând aceste cuvinte, Libarius se referea la Anthusa, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care, fără a o cunoaște, o prețuia foarte mult, această învățătură și povață au transmis-o și au pilduit-o cu dragoste și grijă mamele creștine, a căror credință și viață morală făceau din ele cei mai buni pedagogi care pot fi, părinții.

Pedagogia lor era legea morală a creștinismului, izvorul acesteia era voia lui Dumnezeu, principiu educativ indiscutabil, neschimbabil, veșnic și fericit, ca Dumnezeu Însuși, puterea și autoritatea lor erau cea a exemplului personal, a faptei.

Sfinții creștini sunt de regulă copiii și ucenicii unor mame sfinte, femei pioase și virtuoase, modele de înțelepciune, de castitate, de caritate, de bunătate creștină, de când e lumea, nu se cunosc principii pedagogice valabile în mod teoretic, fără exemplul cel bun al educatorului și dimpotrivă, că exemplul rău compromite și zădărnicește cele mai bune intenții și că principiile singure nu pot să formeze oameni, fie ele cât de frumoase. Cu o credință vie, caldă și puternică, cu sentimente nobile, cu simț moral superior, femei uneori simple, au putut să-și educe copiii mai bine decât pedagogii cu pregătire științifică. Monica, mama Fericitului Augustin, pe atunci și altele ca ea, au fost crescute de către sclave credincioase.

Maica sfântului Apostol Timotei, ca și bunica lui, erau evreice de neam, dar amândouă sfinte și drepte, împodobite cu fapte bune, precum despre dânsele mărturisește Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Doresc să te văd, aducându-mi aminte de lacrimile tale, ca să mă umplu de bucurie, luând pomenire de credința cea nefățarnică, care este întru tine și care s-a sălășluit mai înainte în bunica ta Loida și în maica ta Eunike; deci, încredințat sunt că și întru tine va fi așa” (II Timotei, 1,4-5).

Dar fiind încă copil fericitul Timotei, și nu atât cu bucatele, cât cu cuvântul Domnului hrănindu-se de maica sa, s-a abătut cu totul de la rătăcirea cea păgânească și iudaicească și a alergat la Sfântul Pavel, la trâmbița bisericească cea de Dumnezeu glăsuitoare, într-un chip ca acesta: când Sfântul Apostol Pavel a venit în Listra cu Barnaba, ucenicul și apostolul lui Hristos, precum spune dumnezeiescul Luca în Faptele Apostolilor, au mers și în cetățile Licaoniei, în Listra și în Derbe, și în cele dimprejurul lor, iar prin venirea sa acolo, a făcut o mare minune; căci a tămăduit un șchiop din pântecele maicii sale, numai cu cuvântul, lucru pe care văzându-l popoarele, s-au mirat foarte, zicând: Dumnezeu asemănându-se oamenilor, s-a pogorât la noi.

Părinții Sfântului Sfințit Clement nu erau de o credință. Tatăl său era elin, slujitor păgânătății idolești, iar maica sa era creștină, născută din părinți creștini, crescută în dreapta credință creștinească și în buna învățătură. Numele ei era Sofia, care fără de voie s-a însoțit cu bărbatul cel necredincios, căci părinții ei așteptau împlinirea cuvintelor apostolești, care zic: „Bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă”.

Dar n-a fost așa precum se așteptau ei, căci el, aflându-se în adâncul păgânătății și cuprinzându-se de întunericul închinării idolești, nu voia nici să se uite spre lumina lui Hristos, ba se sârguia încă în tot chipul, să atragă la păgânătate și pe soția sa, Sofia. Ea, de asemenea, se îngrijea să-l povâțuiască pe calea adevărului, îndemnându-l ziua și noaptea, arătându-i calea cea mântuitoare; dar nimic n-a sporit, împietrindu-se inima lui.

„Deci, Sofia se ruga lui Hristos, ca El să fie milostiv către dânșii și să le facă parte, ca, deși uniți cu trupurile, să se despartă, de vreme ce nu au amândoi un duh. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, ascultând rugăciunile roabei Sale, și milostivindu-Se de dânsa, a liberat-o degrabă de jugul necredinciosului bărbat; căci ca pe un netrebnic și împietrit cu inima, lepădându-l cu totul, i-a poruncit lui să se ducă din acestea de aici.”

„Deci, a murit acela, lăsând după dânsul întâiul născut, fiu mic în scutece, prunc de parte bărbătească, pe care fericita maică Sofia îl hrănea mai mult cu dreapta credință, decât cu laptele, și l-a adus la Hristos, luminându-l cu Sfântul Botez și i-a dat numele Clement, care în limba

grecească, înseamnă „mlădiță de vie”. Deci, cuviincios i-a dat lui numele acela, ca o proorociță, înainte văzându-l că este o stâlpare a viței celei adevărate a lui Hristos, care avea să aducă mulți struguri prin sufletele omenești. Apoi, i-a proorocit că va fi mărturisitor ales al preasfântului nume al lui Iisus Hristos și își va vărsa sângele său și își va pune sufletul său pentru El și se va săvârși ca un pătimitor și mucenic al lui Hristos. Deci, îl învăța pe el sfintele cărți și obiceiurile cele bune și la toată fapta bună îl povățuia.”

Părinții Sf. Nicolae Mărturisitorul, egumenul studiților, fiind creștini, l-au dat din tinerețe să învețe Sfintele Scripturi și la zece ani, obișnuindu-se cu dumnezeieștile cărți, l-au trimis în Constantinopol la unchiul sau, fericitul Teofan, monahul care petrecea în mănăstirea Studiților.

Acesta, primind pe nepotul său cu dragoste, l-a dus la Cuviosul Teodor, egumenul studiților. Dar fericitul Teodor, văzând mai înainte cu duhul că acest copil avea să fie vas de bună trebuință al lui Dumnezeu, l-a binecuvântat și i-a poruncit să petreacă cu alți copii la un loc deosebit, ce era afară din mănăstire, fiind rânduit pentru învățătura copiilor.

Sfânta Marta, mama cuviosului Simeon din muntele cel minunat, mergând odată la fiul său, a văzut mulțime mare de cei cuprinși cu tot felul de boli, care se adunase lângă stâlpul cuviosului pentru tămăduirile ce se dădeau cu rugăciunile lui.

Dar ea nu se înălța cu mintea sa, ci privea spre el cu frică, ca nu cumva vrăjmașul să întindă cursă picioarelor fiului său, ea se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-l izbăvească pe el de meșteșugirile vrăjmașului; iar către cuviosul zicea: „Fiul meu, ți se cade pentru toate acestea să preamărești pe Dumnezeu, Cel Ce lucrează prin tine; iar tu să-ți aduci aminte de neputința ta, și să-ți păzești inima cu toată luarea aminte”. Deci cuviosul, primea cu bucurie sfaturile maicii sale, și de viața ei cea plăcută lui Dumnezeu se veselea cu duhul, înălțând mulțumire lui Dumnezeu.

Sfânta Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare, după ce a trecut de vârsta copilărească și s-a făcut îndemânatică a învăța sfaturile acelea care le primește firea copiilor, adică învățătura pe care părinții săi au voit s-o învețe, întru aceea a sporit bine.

Maica noastră se sârguia să o învețe cuvintele Sfintei Scripturi cele de Dumnezeu insuflate și cele ce sunt potrivite pentru vârsta copiilor, dar mai ales înțelepciunea lui Solomon, și alte câte ajută la obiceiurile bune ale vieții.

Cuvintele psaltirii era învățătura Macrinei, pe care le zicea la timpul potrivit, adică atunci când se scula din somn, când începea vreun lucru, când îl isprăvea, când mânca, când se scula de la masă și când se ducea să doarmă, totdeauna psalmii lui David îi avea în gura ei ca pe o bună însoțire. Cu aceste cuvinte și cu altele asemenea, cuvioasa Macrina creștea cu învățătura.

Fiind Sf. Mucenic Pantelimon încă copil, maica sa îl creștea pe el în credința creștină, învățându-l ca să cunoască pe unul și adevăratul Dumnezeu, care este în ceruri, pe Domnul nostru lisus Hristos, să creadă într-însul și cu lucruri bune să-i placă Lui și să se întoarcă de la închinarea idolilor.

Deci, copilul lua aminte la învățătura maicii sale și cunoștea în parte, pe cât putea a înțelege în anii copilărești. Dar ca pagubă și lipsire, maica lui cea bună și învățătoare, încă în anii cei tineri s-a dus către Domnul, lăsând pe copil nevenit în vârsta și înțelegerea cea desăvârșită. După sfârșitul ei, copilul cu neștiință a mers în urma rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de dânsul la idoli, învățându-l păgânătatea lor.

Deci, pruncul a fost dat mai întâi la învățătura gramaticii și, după ce a sporit la cărțile elinești, a învățat toată filosofia cea din afară. După aceea, tatăl său l-a dat pe el la meșteșugul doftoricesc, la un oarecare Eufrosin, doctor renumit, ca să se deprindă cu acel meșteșug. Copilul, fiind isteț la minte, a învățat tot cu înlesnire și degrab întrecând pe vârstnicii săi, numai cu singur învățătorul puțin avea de nu se asemăna.

El era bun la obicei, bine grăitor, frumos la față, iubit de toți și cunoscut împăratului Maximian; pentru că în acea vreme Maximian locuia la Nicomidia, muncind pe creștini. El, la praznicul Nașterii lui Hristos a ars douăzeci de mii de sfinți mucenici, iar pe Sfântul Antim episcopul și pe mulți alții i-a omorât cu diferite feluri de munci. Efrosin doctorul, adeseori se ducea cu doctorii la împărat și la oamenii din palaturile lui; pentru că doctorul acela dădea doctorii la toată curtea împărătească.

Trecând doisprezece ani de la nașterea Eufrosinei, maica ei s-a mutat din viața aceasta, iar Pafnutie a rămas învățându-și pe fiica sa dumnezeiasca Scriptură, la care degrab copilița deprinzându-se, se îndeletnicea la citirea sfintelor cărți, ducându-se vestea de bună înțelegerea ei și de frumusețea ei prin toată cetatea Alexandriei.

Un om de neam bun și bogat, anume Claudie, cu obiceiuri bune și cu milostivire spre săraci, văzând o copilită foarte mică al cărei nume era Haritina – care rămăsese orfană de părinți din pruncia ei – s-a milostivit de dânsa și, luând-o acasă, a crescut-o ca pe fiica sa și a iubit-o ca pe fireasca lui copilă, căci cu adevărat avea de ce să o iubească.

Ajungând în vârstă, s-a arătat nu numai de o frumusețe deosebită a chipului, ci și cu podoaba obiceiurilor bune, fiind blândă, smerită, ascultătoare, tăcută, curată la suflet și înțeleaptă. Însă cel mai important lucru era credința ei în Hristos, a cărui roabă și mireasă a devenit; crezând în El, s-a aprins cu multă dragoste și s-a făcut mireasa Lui, păzindu-și fecioria și petrecând la un loc deosebit în singurătate.

În pământul sârbesc, aproape de cetatea Calicratiei, era un sat ce se numea Epivat; într-acel sat s-a născut Sfânta și Cuvioasa Parascheva, din părinți drept credincioși care umblau neabătuți în toate poruncile lui Dumnezeu, împodobindu-și toată viața lor cu milostenii și cu faceri de bine; iar pe această cinstită porumbiță a lui Hristos au crescut-o în aceleași obiceiuri și, învățând-o bine legea lui Dumnezeu, au trecut la cereștile locașuri, lăsând pe Parascheva moștenitoare casei, cu fratele său Eftimie, care mai pe urmă a fost episcop Maditiei.

Când Sfântul marele mucenic Dimitrie a crescut, ca să poată cunoaște și să înțeleagă adevărul, l-au dus părinții în casa lor de rugăciune și, arătându-i sfintele icoane, i-au zis: „Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul și aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Măria, Născătoarea lui Dumnezeu”. Deci, l-au învățat pe el sfânta credință, spunându-i toate cele ce luminează cunoștința despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum și toate cele privitoare la deșertăciunea necuraților zei păgâni și a idolilor cei neînsuflețiți.

Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinților săi, dar mai ales din darul Lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu și, închinându-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osârdie. Părinții lui, chemând în taină un preot și pe câțiva creștini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Copilul, luând Sfântul Botez, a învățat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu. El creștea cu anii și cu înțelepciunea, mergând cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, și era în el darul lui Dumnezeu care îl lumina și îl făcea înțelept.

Cuviosul Avramie sihastrul și fericita Maria, nepoata lui, sunt un alt exemplu de creștere duhovnicească, astfel, fericitul acesta avea un frate după trup, care avea o singură fiică. Și, murind el, a rămas copilița sărmană. Pe aceasta luând-o cunoscuții, au dus-o la unchiul său, fiind ea de șapte ani.

Cuviosul i-a poruncit să stea în chilia cea din afară, iar el petrecea singur închis în cea dinlăuntru și numai o ușcioară era între dânșii prin care o învăța psaltirea și celelalte cărți. Deci copilița petrecea monahicește ca și el, în post și în rugăciuni, și întru toate nevoințele și bunătățile monahicești. Iar fericitul de multe ori cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa, ca să aibă mintea sănătoasă și să nu se plece spre deșertăciunea pământească, căci tatăl ei îi lăsase averi destule.

Din acel ceas, sfântul i-a poruncit să le împartă toate la săraci; iar ea ruga pe unchiul său, zicând: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă izbăvesc de cursele cele de multe feluri ale diavolului”. Apoi în toate se asemăna unchiului său în viața monahicească, pentru care el se veselea, văzându-i nevoințele ei cele bune, lacrimile, smerita cugetare, liniștea, blândețea și dragostea către Dumnezeu.

Părinții Sfântul Ștefan cel nou, prea sfințit copil, văzând că vârsta copilului trece, și ajungând vârsta de șase ani, l-au dat la învățătura cărții și a sfintelor Scripturi. Iar în fiecare zi desfătându-se în științe, a covârșit pe toți, nu numai întru acestea, ci și de toată fapta bună îngrijindu-se; pentru că nu lipsea, împreună cu sfințita sa mamă, mergând noaptea la obișnuitele privegheri ce se făceau și la pomenirile sfinților. Și un dar ca acesta a luat acest sfințit tinerel, încât în vremea citirii catismelor sta înaintea sfintei uși și luând aminte la citeț, din ascultare, el a învățat cele ce se citeau, și în gură le avea, ori mucenicie, ori viață, ori învățătură a vreunui părinte, dar mai ales ale Părintelui celui cu Gura de Aur și curgătoare de miere, căci zicea că mai mult dorește de dumnezeieștile lui învățături.

Astfel, cel din pruncie sfințit și al prea vestitului Timotei împreună locuitor, învățătorului celui de obște urmându-i întru toate, pe cele dinapoi uitându-le și la cele dinainte în toate zilele tinzând, nu contenea ca David să zică: „Cugetând ziua și noaptea în legea Domnului, ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor”. Căci știa, că nu după multă vreme, se vor da rodurile ostenelilor sale.

Acest cinstit Ștefan, învățând, pe mulți din cei de o vârstă cu el i-a întrecut în puțină vreme, prin iubirea de Dumnezeu și prin iubirea de învățătură, pentru că era osârdia lui mai presus de vârstă; încât se minunau de dânsul cei ce l-a născut, zicând că cu adevărat fiu al rugăciunii este acesta. Deci, într-acestea sfințitul tinerel se învăța, făcându-și mintea curată, luminată și cuvântătoare de Dumnezeu. Apoi, învățând dumnezeieștile Scripturi, dorea să se facă râvnitor al dumnezeieștilor bărbați, care pomeneau de dânsele; și acestora urmând, nicidecum nu făcea pomenire de desfătare, nici dorea slavă deșartă, nici gura sa nu înceta a lăuda pe Dumnezeu

Crescând Sf. Ioan Damaschin, părintele lui se îngrijea pentru dânsul să-l crească bine și să-l învețe nu obiceiurile saracinilor (arabilor), nici vitejiile cele ostășești, nici vânarea fiarelor, nici altfel de meșteșug omenesc; ci blândețea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum și înțelegerea dumnezeieștilor Scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sârguință, să-i trimită un om înțelept și binecredincios, ca să fie fiului său bun învățător și propovăduitor spre faptele cele bune.

Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobândit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieșind adeseori pe mare și pe uscat, în părțile cele de primprejur, robeau pe creștini și, ducându-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în târguri, iar pe alții îi ucideau cu sabia. S-a întâmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, și-l vândură pe el în târg, împreună cu alții din cei robiți. Iar cei ce aveau să fie tăiați cu sabia, căzând la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca și el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

În vremea muncitorului Maximian era o fecioară cu numele Anisia, născută în vestita cetate Tesalonic, care se creștea de părinți bogați și credincioși, învățându-se frica Domnului, dar crescând mai mult cu faptele cele bune, decât cu anii; pentru că părinții ei o hrăneau mai mult cu dogmele bunei credințe, decât cu lapte. Și trecând anii săi cei pruncești, se vedea bună cuviința ei mai presus de nădejde, și o învăța cu citire de cărți mai deosebite; iar ea fiind înțeleaptă, cu înlesnire toate le înțelegea, arătând roduri vrednice de învățătură.

4.4. Rolul Bisericii și a duhovnicului în creșterea copilului (spirituală)

După vârsta de 7 ani, copilul nu se mai poate împărtăși nespovedit deoarece el are conștiința faptelor sale. Copilul trebuie îndrumat de părinți să își găsească un duhovnic care îi va fi un părinte spiritual, alături de care își v-a construi drumul duhovnicesc.

Duhovnicul nu se alege la întâmplare și cu mentalitatea  să ne dea canoane ușoare sau să nu mă întrebe multe. Primul pas este să ne rugăm pentru el, să ni-l scoată Maica Domnului și Hristos în cale. Ca părinți, avem datoria să ne rugăm pentru duhovnicii copilașilor noștri, ca să-i ajute, să-i formeze ca oameni credincioși și întăriți în Biserica ortodoxă.

Apoi, trebuie să-l cercetăm pe duhovnic, să mergem la Biserică, să-i ascultăm predicile, și vom simți imediat dacă sufletul nostru se atașează de Biserica în care el slujește. La duhovnic trebuie să mergem cu inima deschisă, să fim sinceri și să ne rugăm înainte ca Dumnezeu să pună în graiul lui învățătura de care avem nevoie. Este bine, să ne spovedim de mici la un singur părinte pentru că pe parcurs el ajunge să ne cunoască, ne devine prieten, ne cunoaște sufletul și știe ce sfat să ne dea.

Cine nu are duhovnic este ca și mort sufletește, nu își găsește odihna și liniștea. Mulți spun că nu merg să se spovedească pentru că preotul e tot om și păcătos. Dar să știți că voi nu preotului vă spovediți, ci Domnului Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Care este în ceruri și vrea ca noi să ne mântuim. Duhovnicul niciodată nu te va primi să te certe, el se poartă cu blândețe și iubire, toate le înțelege și e dispus să se roage pentru tine și pentru familie, pentru că însuși Iisus Hristos este iubirea și mângâierea noastra: „Luați Duh Sfânt, cărora le veți dezlega păcatele, acelea vor fi dezlegate, cărora le veți ține, acelea vor fi ținute".

Spovedania la duhovnic nu se face în grup, ci individual, vorbind sincer despre orice problemă am avea. E bine să ne scriem toate păcatele pe o foaie, și să le spunem ca nu cumva să uităm ceva apoi să uităm de ele și să nu le mai spunem la următoarea spovedanie. Dacă ne este rușine de păcatele noastre, îi dăm foaia duhovnicului nostru s-o citească și el ne va întreba cât de mult ne pare rău. Un alt lucru destul de important este ascultarea de duhovnicul nostru. Trebuie să avem ascultare de el, altfel vom cădea din noi. Ți-a spus să nu mai faci, păi să nu mai faci că altfel îți va fi mai rău. Însuți Domnul Iisus Hristos i-a spus slăbănogului „Te-ai vindecat, acum să nu mai faci, că mai rău îți va fi!".

„Ascultarea de duhovnic este viață veșnică, scară cerească, bogăție de cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii, suire grabnică și călătorie la cer. Ascultarea împlinește toate poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face și le zidește, iar pe suflet, în chip nevăzut și neștiut, cu mare grijă îl îmbogățește și îl așează în visterie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca să stea înainte încununat și înfrumusețat în taină".

Numai cel rău știe ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul. A zis duhovnicul să zici Tatăl nostru de 10 ori, păi așa să faci. Ai făcut ascultare mergi în Rai, nu ai făcut cazi din nou.

„Să știți că diavolul nu se teme de noi, nici măcar nu ne ia în seamă. El fuge de noi când vede Harul lui Dumnezeu pe care îl avem datorită ascultării de duhovnic".

Din experiență proprie, vă spun că eu de la 12 ani merg să mă spovedesc, pentru mine duhovnicul e ca un tată. Orice nelămurire am avut, el mi-a deschis ochii și mi-am dat seama că lucrurile pe care el mi le spunea se adevereau. Când nu ascultam, rău îmi era și nu înțelegeam unde greșeam. Îmi doresc ca toți copii să-l roage pe Hristos să le dea un duhovnic și să sădească în inimile lor dragostea Sa.

Orice schimbare în bine a cuiva, cu ajutorul lui Dumnezeu, e o schimbare în bine benefică pentru comunitatea căreia îi aparține și pentru societate în general. Iar rolul fiecăruia în Biserică este rânduit de Dumnezeu în mod liturgic, unii fiind slujitorii hirotonisiți iar alțiii credincioșii botezați și conduși spre mântuire de către cei rânduiși de Dumnezeu spre a fi episcopi, preoți și diaconi, însă toți avem același scop în viață: moștenirea Împărăției lui Dumnezeu, pentru a trăi veșnic împreună cu Hristos Dumnezeu, Cel mort și înviat pentru noi.

Fără moștenirea vieții veșnice nu ne e de folos hirotonirea întru preot, cum nu ne e de folos nici că ne-am botezat și am venit la Biserică. Dacă nu ne-am schimbat viața pentru ca să ne umplem de slava Sa nu am făcut nimic bun cu noi și cu viața noastră și dacă înțelegem profund lucrurile Bisericii nu ne mai e rușine să batem clopotul (pentru că el e o chemare la pocăință), nu ne mai e rușine să postim, să ne închinăm, să venim constant la Biserică, să citim cărți sfinte, să ne spovedim și să ne împărtășim, pentru că am devenit cu totul alții.

Predica în care se vorbește despre Sfintele Femei Mironosițe ne amintește despre oameni schimbați de întâlnirea lor cu Hristos Dumnezeu. Pentru că pe fiecare zi ne schimbăm în Biserică, suntem alții, dacă dorim noutatea mântuirii în ființa noastră și prin această experimentare a vieții bisericești înțelegem cu toții cât de tainică și de anevoioasă e mântuirea dar, în primul rând, că ea, mântuirea noastră, e o umplere de viața lui Dumnezeu, e o schimbare a noastră de către Dumnezeu și care este foarte subtilă, pe măsura deschiderii, a înaintării noastre în cunoașterea și iubirea Lui.

Iar dacă trecem de la ceea ce se vede la ceea ce nu se vede în Biserică, dar care ne umple de pace, de bucurie, de mirul frumuseții lui Dumnezeu, atunci învățăm să cinstim toată această iconografie a vieții bisericești care ne conduce la o viață sfântă în comuniune cu Dumnezeu.

Fiecare om are nevoie de un îndrumător duhovnicesc. Nu există creștin autentic care să nu se raporteze la un altul, întrucât nimeni nu poate fi obiectiv cu sine însuși. Practica Bisericii confirmă din plin acest lucru, de la Sfântul Apostol Pavel care, deși a primit Evanghelia prin revelație, nu evită să se raporteze la grupul Apostolic din Ierusalim pentru a-și verifica descoperirile și propovăduirea (cf. Gal. 1, 15-17; 2, 2) și până la întreaga tradiție monastică, în care, chiar și în cazul anahoreților retrași din lume, practica mărturisirii gândurilor este etalonul unei vieți neînșelate.

Acest lucru se aplică tuturor creștinilor, de la vârsta când pot conștientiza păcatul (în jurul vârstei de 7 ani) și până la moarte, atât timp cât au deplinătatea facultăților intelectuale. Întrucât adolescența este una dintre etapele foarte delicate ale vieții omului, una în care tinerii sunt în căutarea unei identități în comunitatea în care trăiesc, rolul duhovnicului în acest proces este unul esențial.

Într-o lume bulversată de păcat, în care valorile sunt de cele mai multe ori inversate și în care modelele care ni se propun (atât de importante pentru tineri) sunt în fapt, din punct de vedere creștin, antimodele, a avea un duhovnic bun reprezintă o șansă enormă a tinerilor de a-și temeli într-un mod sănătos viața care le stă înainte, acest lucru, cu atât mai mult, cu cât înțelegem că paternitatea duhovnicească nu ține doar de rațiuni psihologice, pur umane.

Locul și modul întâlnirii cu duhovnicul sunt Sfânta Taină a Spovedaniei sau a Mărturisirii, unde Hristos însuși lucrează cu harul Său. Am putea spune că Taina Mărturisirii este un adevărat "laborator duhovnicesc", unde harul dumnezeiesc lucrează la aprofundarea vieții în Hristos, începută la Sfântul Botez. Rolul duhovnicului în acest laborator este acela de a-l "modela" pe tânăr și de a-l călăuzi spre Hristos. Acest lucru se întâmplă practic prin rugăciunea duhovnicului pentru tinerii ucenici și prin sfătuire, dar și prin seriozitatea, ascultarea și perseverența ucenicilor.

Părintele Paisie Aghioritul sublinia faptul că cel mai mare procent în schimbarea și vindecarea cuiva prin Taina Spovedaniei îi revine ucenicului, și unul mult mai neînsemnat duhovnicului, așa încât e nevoie de duhovnici încercați, dar mai cu seamă de ucenici ascultători! Același Părinte athonit atrăgea atenția asupra faptului că cea mai importantă meserie din lume este aceea de educator, întrucât se lucrează cu sufletele pruncilor, care sunt încă curate, și contează ce fel de mâini și în ce fel sunt modelate acestea.

Deci, e important și "bagajul" cu care adolescenții vin la duhovnic. Ideal este ca duhovnicul să rămână același din pruncie, sau ca tinerii să fi avut deja duhovnici de mici și, atunci, spovedania tânărului adolescent nu este altceva decât continuarea unui dialog cu duhovnicul început încă din copilărie.

Așadar, este o șansă imensă a tinerilor care au duhovnic de a crește frumos și sănătos. Ei nu au numai pe părinții trupești care să-i susțină, ci și un părinte duhovnicesc, care, cu puterea și în numele lui Hristos, îi veghează să devină mădulare vii în Trupul Bisericii.

Cap. 5. Aplicarea principiilor hrisostomice în pedagogia actuală

5.1. Cultul virtuților și ferirea de păcat într-o lume a antimodelelor

Unul dintre cele mai eficiente mijloace în educația copilului este modelul sau exemplul. Este esențial ca acesta să fie unul pozitiv și utilizat cu pricepere. Importanța exemplului pozitiv în procesul de educație se bazează pe tendința înnăscută a copilului de a imita. Din fragedă copilărie el imită persoanele care îi sînt mai apropiate (părinții, bunicii, frații/surorile mai mari etc.).

Incontestabil, pentru copil părinții constituie primele modele de viață și de comportament. însă, părintele care își subliniază în permanență în prezența copilului performanțele sale deosebite își pierde treptat imaginea de model. Oricît de mici ar fi, copiii observă fiece detaliu în comportamentul părinților, de aceea aceștia nu trebuie să le atragă mereu atenția asupra realizărilor lor. În perioada adolescenței sfera de influență a exemplelor educative se extinde, copilul își găsește modele de viață în rîndul educatorilor, profesorilor, cunoștințelor pe care îi respectă și care se bucură de prestigiu. Atunci cînd în mediul lui de viață tînărul nu găsește modele satisfăcătoare, el le caută în literatură, teatru, filme, în alte surse.

Indiferent de vîrstă, este foarte important ca părinții să-i ofere copilului modele pozitive, demne de urmat. E necesar ca ei să cunoască și să direcționeze domeniul de interese ale copilului, să-i supravegheze lecturile, să-i propună opere literare, să practice lecturile în familie, vizionarea filmelor, spectacolelor cu personaje valoroase, cu exemple pozitive de comportament.Ulterior părinții vor discuta despre cele citite și vizionate, pentru a interveni cu precizările necesare, pentru a releva pildele demne de urmat, a-1 deprinde pe copil să anticipeze consecințele modelelor de comportament pozitive și negative. Se vor discuta, de asemenea, și modele din cotidian. în cadrul discuțiilor copiii vor fi sensibilizați, atenția fiindu-le orientată asupra aspectelor pozitive și negative ale modelului, asupra acelor calități, pe care copilul urmează să le însușească pentru propriul model de personalitate.

Astfel, treptat, selectînd din modelele oferite ceea ce este mai valoros, respingînd ceea ce nu corespunde propriilor criterii valorice, copilul va fi ajutat să acumuleze experiență de viață, să-și dezvolte spiritul critic, să-și creeze un model "sintetic", care va cuprinde tot ceea ce a găsit valoros în modelele oferite. Părinții vor recurge la oferirea modelelor comportamentale mai cu seamă din fragedă vîrstă, căci pe măsura creșterii și maturizării, copilul își găsește singur modelele de viață și cele profesionale.

Părinții vor avea grijă doar ca acestea să fie din cele dorite, pozitive. Modelele de conduită oferite de părinți, calitatea afectivă a căminului familial creează condiții favorabile pentru formarea și afirmarea unei personalități, apte a se integra eficient în societate, respectînd normele și legile acesteia.

E bine să se țină cont de faptul că, lipsiți de influența benefică a unui mediu familial favorabil, deseori din cauza stilului comportamental neadecvat al părinților, al deficitului de afecțiune și încredere în relațiile cu aceștia, copiii ajung să săvîrșească abateri de la normele de conviețuire socială.

Dobândirea virtuților fericitoare este urmarea împlinirii faptelor milei trupești, urmată de păstrarea în inimă a poruncilor Domnului și a ceea ce ,,ai primit, fără să adaugi și fără să scoți”. Modul acesta de viețuire trebuie împletit cu mărturisirea păcatelor în Biserică ,,pentru a nu merge la rugăciune cu conștiinta rea”.

Respectul de sine este o dimensiune fundamentală pentru orice ființă umană, indiferent dacă este copil sau adult, indiferent de cultură, interese, statut social, abilități etc.      Părinții sînt cei care au o influență definitorie în formarea la copil a respectului de sine.

Dacă părinții au o imagine de sine sănătoasă, ei vor realiza într-un mod diferit educarea copiilor lor, decît dacă ar avea o imagine de sine scăzută. Formarea respectului de sine la copii se află într-o dependență strictă de acceptarea lui necondiționată din partea părinților.

Mesajul de valoare și unicitate transmis copiilor din partea adulților previne apariția neîncrederii în sine. Dragostea necondiționată din partea părinților (nu doar dacă copilul își face ordine în cameră, ia note mari, vine acasă devreme etc.) precede aproape întotdeauna acceptarea și respectul de sine.

Iubirea condiționată a părinților față de copii este în strictă dependență de performanțele acestora, și dacă performanța nu este cea așteptată, iubirea nu se manifestă. în cazul cînd copilul nu simte că merită dragostea propriilor părinți, el presupune că este nedemn de a fi iubit, de aceea nu are de ce să țină nici el la sine. în consecință, copilul se simte inutil – un nimeni – și își formează o imagine de sine scăzută. în Anexa 1 se propun unele sugestii pentru dezvoltarea imaginii de sine la copii.

Copiii cu un respect de sine scăzut nu reușesc să facă față situațiilor de risc, eșecurilor, să construiască relații interpersonale eficiente. Și invers, cei cu un respect de sine avansat reușesc să depășească situațiile de criză, să construiască relații eficiente, să se afirme pozitiv în plan social.

În relațiile familiale, inclusiv în cele dintre părinți și copii, este foarte important de a evita imperativele "Vreau!" și "Trebuie!", de a îmbina exigența cu responsabilitatea pentru tot ce fac și tot ce sînt fiecare dintre membrii ei.

Deseori conflictele între părinți și copii sînt provocate de înțelegerea diferită de către aceștia a noțiunilor de maturitate, independență. Maturitatea nu vine neapărat doar o dată cu atingerea unei anumite vîrste. Matur este cel ce înțelege trăirile altor oameni, se străduie să nu le provoace nici cele mai mici griji și necazuri. Modul de a gîndi, seriozitatea atitudinii față de sine și față de cei din jur, față de viață, responsabilitatea sînt indicii ale maturității și independentei.

Un copil care contribuie la soluționarea problemelor familiei, care nu-și împovărează părinții cu altele noi, manifestă responsabilitate față de îndatoririle sale atît în familie, cît și în afara ei, va fi neapărat tratat de la egal la egal de către maturi. Cine este capabil a face față dificultăților și provocărilor vieții cu fermitate, de unul singur, fără sprijinul cuiva, va fi considerat independent de toată lumea, inclusiv de proprii părinți. Pentru a exclude divergențele de opinii, e bine să ne deprindem a privi lucrurile cu ochii mamei sau ai tatălui, să ne comportăm așa cum credem că ar accepta ei, să înțelegem imensitatea grijii ce ne-o poartă, profunzimea trăirilor lor, mărinimia dăruirii de sine din prima clipă și pe toată durata vieții noastre.

Educația copilului se va baza pe respectarea unor cerințe fundamentale. De primă importanță este faptul ca părinții să aibă un comportament afectiv, să fie duioși și blînzi, stimulînd astfel dezvoltarea psihică a copilului, contribuind la formarea sentimentului de deplină siguranță.

Cerințele față de copil trebuie să aibă un caracter permanent și să se întemeieze pe posibilitățile reale ale acestora, astfel, prin aprecieri constante, pline de discernămînt, se va contribui la cultivarea respectului de sine, la formarea voinței copilului. Perfecționarea societății este o iluzie, dacă nu asigurăm perfecționarea indivizilor, dacă nu respectăm valorile etice fundamentale. Oricum, mai devreme sau mai târziu, fiecare va putea deveni conștient de faptul că aparține unei societăți profound bolnave.

Din punctul de vedere al modelului de om pe care societatea omenească trebuie

să-l aibă în vedere, dincolo de particularitățile specifice fiecărei identități comunitare,

[…], este modelul omului perfectibil și nu perfect, […], al omului condiționat istoric și

în permanentă deschidere spre grade superioare de realizare de sine, individuală și

colectivă . Nu este însă de ajuns să reorientăm sistemul spre viitor, scrie Toffler, ci trebuiesă schimbăm și atitudinea individului față de timp.

Conștiința comună nu mai trebuie să cultive iluzia că „morala necesită principii,

norme, modele și scopuri imuabile, supratemporale, ca fiind singura protecție sigură

împotriva haosului moral”. În știință, conchidea Dewey, „teoriile se transformă în

ipoteze. Rămâne ca filozofia să demonstreze semnificația încă necunoscută a acestui

fapt pentru morală. Căci ceea ce se consideră a fi fix și imuabil domină încă în morală”.

Astfel, asimilarea ideilor de procesualitate, schimbare și inovație, îi apărea lui Dewey ca

o condiție obligatorie a reconstrucției filozofiei în vederea problematizării aspectelor

specifice „invenției morale”(Balahur, 2004: p. 27)

5.2. Preocupări culturale și spirituale în viața tânărului de astăzi

Având ca temei îndemnul Mântuitorului rostit către ucenici înainte de Înălțarea Sa la cer, „propovăduiți Evanghelia la toată făptura“ (Mc. 16, 15), Biserica adresează chemarea Sa mântuitoare tuturor oamenilor, indiferent de categoria socială, de neam, rasă, gen sau vârstă. Este evident faptul că și Mântuitorul Hristos, de-a lungul timpului petrecut în mijlocul ucenicilor Săi, a transmis aceeași învățătură pentru toți, tineri sau bătrâni, cuvântul Său fiind întotdeauna apreciat de ascultători ca „având putere multă“(Lc 4,32).

Încă din momentul întemeierii ei, Biserica a adresat lumii aceeași învățătură cu care Mântuitorul Hristos „sătura“ mulțimile însetate, doar că, după exemplul Sf. Apostol Pavel, a folosit o varietate bogată a formelor de expresie, „făcându-se tuturor toate, pentru a-i dobândi măcar pe unii“(I Cor 9,22). Însuși Apostolul neamurilor îl sfătuia pe tânărul său ucenic, Timotei, să nuanțeze sfaturile și atitudinile în funcție de cei cărora se adresează (I Tim cap. 5-6).

Pornind de la chipul și exemplul Păstorului cel Bun, în plan pastoral, preotul trebuie să aibă calitățile necesare, un program de lucru bine gândit și eficient dar și multă râvnă, toate acestea închegate într-o strategie pe termen lung.

Chiar dacă, uneori, este omul deciziilor de moment, conducătorul oficiului parohial este, în principal, omul perspectivei. Încă de la instalare, în predica aferentă momentului, noul părinte duhovnicesc, expunându-și concepția despre preoție, etalează grija sa față de toate categoriile de păstoriți. Un loc central îl ocupă tinerii, viitorul parohiei, cei față de care, preotul paroh, va fi și va rămâne un modest și întotdeauna prezent, prieten.

„Tinerețea este puritate și zâmbet, este generozitate și avânt, este sete de ideal și dăruire”, dar și grupul cel mai afectat și poate infectat, cu elemente și principii dăunătoare. Prin natura sa, tineretul este cel mai avid la tot ce este nou, modern sau trendy.

Trăind într-un climat frământat de tot mai multe schimbări, având ca specific neastâmpărul caracteristic vârstei, tinerii de azi, cei preocupați de „metode și formalisme, și un spirit al căutării”, sunt tracasați de instabilități, încurcați și amăgiți de piața ofertelor, trezindu-se debusolați între aspirații, necunoașteri și neputințe.

Tineretul este dintotdeauna marcat de zbateri cotidiene și frământări profunde. Poate fi considerat inconstant în acțiuni, nonconformist și rebel. „Prezența haosului său existențial poate fi simțită. Întrebările lui existențiale — pentru ce trăiesc? încotro merg? — nu numai că nu primesc un răspuns în haosul contestației, al confuziei și rătăcirii orientate, dar de mai multe ori se pierd literalmente în climatul general de viață relaxată și indiferență (akedie) care se întinde tot mai mult”. Tânărul contemporan „are o minte ce funcționează cu mare viteză, fie în privința ideilor și a sistemelor, fie numai în cea a dorințelor și poftelor… Spațiile inimii sunt domenii lăsate în paragină, fiind foarte important ca inteligențele să fie pacificate pentru ca ele să poată înțelege rugăciunea”.

În ceea ce privește felul și amploarea de a trăi viața, putem afirma că am descoperit categoria socială cea mai ferventă în a acționa și cea mai imprevizibilă, în ceea ce privește orientarea acțiunilor. „Tinerii noștri vor să-și trăiască viața cât mai intens cu putință, să se bucure de ea. Aici își are rădăcina cauza „răbufnirilor" tinerilor noștri (extremismul, exaltarea, lipsa de măsură, ieșirea din minți). Este vorba de tendințe persistente de autodepășire în orice direcție, chiar și spre monahism, atunci când n-a fost cultivat un duh monahal autentic. În paralel se dezvoltă curente cum sunt anarhismul social, terorismul, antisocialitatea, nihilismul, autoexaltarea și dominația Eului etc.”

De obicei, destul de brusc, preotul paroh, este încunoștințat de apariția și apoi de statornicirea unor astfel de fapte antisociale. Nu de puține ori, șocul este cu atât mai mare cu cât cel ce întruchipează un asemenea derapaj, este un tânăr sau un grup de la care nu se aștepta. „Cartierul general” al parohiei intră în alertă. Se problematizează cazul și se caută soluții, care pot fi de moment, cu rază scurtă de acțiune sau de perspectivă. La nivel parohial a apărut un caz la care preotul și celelalte organe parohiale abilitate trebuie să ia atitudine sau să treacă la (re)acțiune.

„Datoria noastră este aceea de a deveni constructori de punți, de a înțelege problemele oamenilor, de a le împărtăși aceste probleme, de a le asculta argumentele. Nu este necesar să le dăm toate răspunsurile dintr-odată. Numai faptul că ne „pierdem” timpul nostru ascultându-i, provoacă simpatie și un început de dragoste”.

Problematica sau pastorația tineretului incumbă o serie de probleme ce-și au obârșia în fieful tinerilor și, care, odată evidențiate, nu pot fi ignorate și nici măcar minimalizate. În principal se au în vedere problemele apărute în spațiul parohial datorită lipsei de canalizare sănătoasă a intereselor tinerilor. Deschiderea de astăzi oferită tineretului este și o șansă deosebită, dar și o sursă de capcane. Șansa este dată de paleta diversă de opțiuni, unde fiecare se poate găsi sau regăsi, aducând cu sine bagajul mai mare sau mai mic de știință, credință și conștiință. Capcanele apar atunci când, în dezinvoltura creată de varietate, se schimbă, în mod păgubitor, prioritățile, distorsionându-se valoarea și importanța uneia sau alteia dintre opțiuni. Marcat de un entuziasm, oarecum indisciplinat, tânărul se vede doar beneficiarul șansei oferite și nu întrevede posibilele curse întinse cu mijloace și resurse generate de propria ființă.

Absența unui program limpede și cuprinzător, de orientare a tineretului zilelor noastre, duce, pe de o parte, la grave carențe în developarea unei imagini corecte și de utilitate maximă, în ceea ce privește prezența activă încununată de prestanță și prestigiu, iar pe de altă parte, la demararea involuntară sau scăpată de sub control a unei activități defavorabile, prin atmosfera creată și contraproductivă, prin consecințe. „Modelul nostru a devenit «omul european», omul «postindustrial» al societății europene”.

La acest stadiu ne întrebăm ca Petre Țuțea: „Știi unde poți căpăta definiția omului? În templu. În Biserică. Acolo ești comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul și asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea și omul”.

Direcționarea defectuoasă a lui homo sapiens a ajuns ca, la un moment dat, orientarea acestuia să fie spre „homo economicus, spre omul gândirii materialiste și a veacului prezent, închis în orizontalitate și secularizare, chiar dacă aparent crede în Dumnezeu și e religios”.

Aparența această este exploatată astfel: „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri. Și el rămâne așa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător”.

Transferul de griji și aspirații spre Comunitatea Europeană a dus la instaurarea unui climat de supunere dar și la o vânzare á la Iuda, în ceea ce privește latura duhovnicească a omului și implicit a tinerilor. „Generația de azi e grea de glorie”, într-un context în care „religia europeană este un umanism anemic suprimat în practică, având ca ideal succe Fiind „binecuvântată” cu o grijă generoasă, problema tinerilor cere o rezolvare pe măsură.

Centrele pentru tineret și catehetice, întâlnirile speciale cu tinerii și asociațiile de tineri, dar și în cazuri izolate, potrivit problemelor, fac parte din prioritățile parohiei. Tematica acestor întâlniri este ușor de stabilit, chiar tinerii fiind cei ce dau substanța discuțiilor și a acțiunilor ulterioare. Se evidențiază, dintru început două categorii:

A. Tineri situați, prin comportament și prin grija familiei, mai aproape de viața bisericească și care exultă, hrănindu-se din împlinirea rugăciunii următoare: „Stârnește, Doamne, în mine această sete și această foame, înflăcărează-mă de această dorință vie de a crește necontenit în sfințenie, pentru a fi cât mai plăcut înaintea Ta, și inima mea numaidecât va fi mulțumită”. Aceștia constituie primul grup de impact și alcătuiesc nucleul fortificat de colaboratori.

B. Cei ce se poziționează de cealaltă parte a baricadei, reținuți, refractari sau opozanți feroce ai prezenței și lucrării Bisericii în viața lor, caracterizați ca fiind imaturi social. „Maturizarea socială are ca element definitoriu, capacitatea individului de a menține un echilibru dinamic între interesele sale și interesele sociale, între necesitățile și aspirațiile sale și cele ale societății. Din această perspectivă, acești tineri prezintă dificultăți de integrare socială, deseori intrând în conflict cu cerințele unui anumit sistem valoric-normativ.

Trăsătura esențială a comportamentului acestor tineri este imaturitatea psihică, fapt care determină o adaptare mai dificilă la condițiile mediului socio-cultural și o asimilare deficitară e experienței trăite sau cunoscute”.

Cum parohia face parte din societate, fiind ea însăși o „societate în miniatură”, îi putem cataloga pe acești tineri ca fiind imaturi pastoral. „O grijă specială însă trebuie acordată bunei organizări a catehizării, astfel încât să devină atrăgătoare pentru copii, în special prin dialogul sincer, mai ales în catehizarea medie și superioară, ca să se poată aborda diversele probleme ale adolescenței (contestații, schimbări sentimentale și caracterologice, sexualitate etc). Aici e indicată și canalizarea corespunzătoare a tinerilor, îndeosebi a celor talentați spre muzică (bizantină și europeană) prin crearea de coruri sau orchestre, încât să asigure și acopere spațiul liber”.

Ajungem la ceea ce se numește identitatea de sine. Construcția acesteia se realizează în etape, fiecare etapă fiind marcată de un anume „sentiment de identitate”, ce are diverse nuanțe pozitive, ca de exemplu: încredere, inițiativă, sentimentul de ființă competentă sau negative, în fond, antonimele termenilor de mai sus. Toate acestea duc la imaginea de tânăr bun sau tânăr rău. Mulți adolescenți tind să-și dezvolte imaginea de sine prin comparație cu ceilalți sau cu o imagine idealizată despre ce ar trebui să fie. Eșecurile în anumite domenii ale vieții tânărului conduc deseori la sentimentul lipsei de valoare.

În societatea contemporană, și dintotdeauna, rolul Bisericii este complementar educației oferite în familie și școală. Biserica învață: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți”. Este singura poruncă căreia îi urmează și făgăduința: „ca să-ți fie bine”. În același timp Apostolul îndeamnă: ”Și voi, părinților, creșteți copiii voștri în învățătura și frica de Domnul”.

Îndemnul Bisericii nu este deci unul contradictoriu, de alternativă, Biserica presupune constant aportul familiei, școlii cât și comunității. Ea are menirea să completeze, să cizeleze, să desăvârșească, țintind spre o formare-dezvoltare armonioasă a personalității umane. Iar când spunem personalitate desemnăm actualizarea necontenită a capacității omului de a se dărui: clădirii destinului personal, comunitar-social, universal-cosmic.

Biserica vine apoi cu un bagaj cultural – Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, întreaga literatură duhovnicească -, o înțelepciune ziditoare de suflet, de conștiințe – rod al experienței ecleziale, de viață -, mângâind poporul lui Dumnezeu, zidind viața omului , a comunității, cosmosul întreg, îndemnând spre o desăvârșire a ființării spre celălalt, spre întreaga creație, spre Dumnezeu.

În cazul Sfintei Scripturi avem un „bagaj de viață” inspirat de Sfânta Treime precum adeverește proorocul: „… cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale, mi-ai arătat mie”.

Inspirația Sfintei Scripturi o experimentăm și astăzi asemenea unui glas, fără de glas în exterior, unui Cuvânt în interior, pe care profetul îl aude lămurit, fără a forța înțelegerea, cunoașterea, sensibilitatea realităților lui Dumnezeu.

Experiența de viață a Bisericii solicită din partea noastră însă o dublă voință: culturală și spirituală. Și toate spre înduhovnicirea noastră, a semenilor – prin exemplul nostru bun -, a cosmosului întreg.

Această dublă voință are o dimensiune cosmică, profund ecologică, căci Fiul lui Dumnezeu este Cel prin Care „toate s-au făcut” și „fără de Care nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”.

Ca Iubire, Fiul lui Dumnezeu, dorește să ne iubim unii pe alții precum El ne-a iubit pe noi. Să luăm adică iubirea Sa față de noi, cum o simțim fiecare, și așa să o aplicăm aproapelui – ca model, tipar sau matriță. Dorește să fim unii în alții și, cu toții, în Sine Însuși, căci iubirea transferă viața celui care iubește în persoana iubită. Ființa persoanelor iubite devine astfel conținutul – și existența -, celui care iubește.

Acesta este modul deosebit al rămânerii noastre în ceilalți – și a celorlalți în noi -, în Dumnezeu și a lui Dumnezeu în noi

În acest moment viața celui care iubește devine o veșnicie vie, personală, ipostatică în sensul ființării fiecăruia atât într-un ipostas propriu cât și în ipostasele persoanelor iubite. O identificare cu semenii iubiți și, a tuturor, cu Dumnezeu.

Totodată, Biserica vine spre noi cu un ritm liturgic, alcătuit din Sfintele Slujbe și Sfintele Taine. Se deosebește Sfânta Liturghie, Taina Mărturisirii și Taina Împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului. Toate destinate formării în noi unui simț spiritual, duhovnicesc, estetic devenind dispuși să asumăm, jertfelnic, valorile spirituale autentic creștine: iubirea, dreptatea, iertarea, mila. O îngrijorare față de cosmosul întreg.

Ora de Religie în școală, această lucrare informativ-formativă, reprezintă apoi o adevărată oportunitate în vederea formării unui caracter moral dar și aprofundării, pe alocuri științifice, a adevărului revelat – ca realitate transcendentă, absolută. La acest nivel, Biserica are un mandat divin de a fi implicată, cu toată responsabilitatea, căci „ … pe unii i-a pus Dumnezeu învățători ..” spre zidirea Bisericii, Trupul lui Hristos.

Prin lucrarea socială, filantropică, Biserica – în colaborare cu credincioșii -, contribuie încă decisiv la realizarea stării de comunicare, cunoaștere, comuniune – în comunitate. Contribuie la scăderea individualismului societății contemporane în care semenii noștri, mai puțin privilegiați, așteaptă o implicare mai adevărată în social, într-o existență ontologic orientată „spre celălalt”, spre noi înșine.

Se impune să nu ne îndepărtăm de Biserică, de preocupările ei, care ne vizează prioritar, încât Biserica asumă responsabilități religioase, culturale, sociale, formative.

Conștientă de gravitatea chemării, pe care o asumă cu multă demnitate, Biserica dorește să ridice poporul român prin cultură, cultivarea unor preocupări frumoase, sensibile, grave, responsabile.

Vrednică de menționat, nu în cele din urmă, este activitatea tipografică a Bisericii. Cărți de zidire sufletească, ediții ale Sfintei Scripturi, cărți de rugăciune, cultură teologică și universală, cărți de slujbă văd lumina tiparului necontenit încât, pe bună dreptate, marele gânditor român, Petre Țuțea afirma: „Religia – în toate dimensiunile ei, transformă poporul român într-o masă de oameni culți”.

Religia a avut, întotdeauna, în cadrul sistemului public de învățământ, un rol important în procesul de formare a competențelor și atitudinilor moral – sociale. Așa cum Geografia oferă cunoașterea configurației spațiale a pământului, esențială pentru cunoașterea patriei și planetei, iar Istoria oferă cunoașterea succesiunii temporale a generațiilor umane, Religia oferă perspectiva comuniunii eterne de iubire între Dumnezeu și oameni, între Creator și creaturi, între persoane și popoare. Prin urmare, studiul Religiei, nu poate lipsi din curriculum sau din programul școlii românești, tocmai pentru că studiul Religiei corespunde nevoii comunității românești locale și naționale de a-și păstra bogăția și identitatea spirituală și de a transmite valori permanente tinerei generații.

Însă, pentru că Biserica propune, nu impune, valori, Patriarhia Română respinge orice formă de presiune prin care elevii sunt obligați să urmeze orele de Religie sau să participe la slujbe și manifestări religioase. Cu alte cuvinte, întrucât libertatea reprezintă un mare dar oferit de Dumnezeu omului, educația religioasă trebuie asumată în mod liber, respectându-se dorința

părinților și a copiilor. În acest sens, Biserica a respectat deciziile comunităților locale, în conformitate cu articolul 26. (3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care prevede că „părinții au dreptul de prioritate în alegerea modului de educație acordată copiilor lor”.

Pe de altă parte, libertatea nu este simplă indiferență spirituală, ci capacitatea omului de a alege valori spirituale care îmbogățesc viața persoanei și a comunității umane. În acest sens, valorile oferite de educația religioasă sunt extrem de necesare, mai ales în această perioadă de secularizare a societății românești, întrucât ele reprezintă pentru tineri un reper spiritual esențial și un liant existențial între toate cunoștințele teoretice, dobândite prin studiul celorlalte discipline.

Valorile cultivate și virtuțile încurajate în cadrul orelor de Religie sunt necesare sănătății spirituale a persoanei și a comunității. Religia îl învață pe copil și pe tânăr iubirea față de Dumnezeu și de oameni, credința, speranța și solidaritatea, dreptatea și recunoștința față de părinți și față de binefăcători, dărnicia și hărnicia, sfințenia vieții, valoarea eternă a ființei umane, adevărul prim și ultim al existenței, binele comun și frumusețea sufletului profund uman, cultivat și îmbogățit prin virtuți.

Așadar, predarea Religiei în școală are valențe educaționale deosebite, prin rolul ei formativ în viața tinerilor, reducând efectele negative ale crizei contemporane de identitate și de orientare, propunând modele viabile de bunătate și sfințenie, și oferind tinerilor repere în viața de familie și în societate. Educația religioasă reprezintă un factor de stabilitate și de comuniune în societatea românească, un izvor sfânt și statornic de inspirație pentru a apăra și promova identitatea spirituală și demnitatea persoanei care trăiește azi într-o lume din ce în ce mai pluralistă și mai fragmentată din punct de vedere spiritual și social. Religia fiind lumina vieții în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu oamenii, evidențiază valoarea eternă a faptelor bune, săvârșite în timpul limitat al vieții terestre, și promovează comuniunea între generații prin valorile perene ale credinței cultivate și transmise.

Cercetările sociologice și psiho-pedagogice recente demonstrează rolul pozitiv al educației religioase în procesul de formare a personalității tinerilor și, mai ales, necesitatea studierii acestei discipline și la nivelul liceului, pentru formarea unor competențe și atitudini moral-sociale.

Anii grei ai dictaturii comuniste, cu ateismul ei umilitor impus în școlile de stat, contrar voinței unui popor religios, ne-au învățat să nu mai dorim cultură fără credință, știință fără spiritualitate, materie fără spirit, cunoaștere fără comuniune, filosofie fără speranță, și îndeosebi, școală fără suflet, adică educație fără religie, mai ales la vârsta întrebărilor existențiale și a formării spirituale a tinerilor, înțelegând că „sufletul culturii este cultura sufletului”.

Îndeosebi astăzi, într-o vreme a individualismului materialist agresiv și  relativismului valorilor morale și sociale, tinerii de liceu au mare nevoie de lumină pentru suflet, de modele sfinte și de valori eterne, de iubire curată și speranță susținută de rugăciunea Bisericii și de faptele bune ale credinței statornice. Așadar, pentru că Biserica îi binecuvântează pe tineri, se îngrijește de mântuirea lor și de viitorul societății românești, ea nu dorește un liceu fără Dumnezeu, ci afirmă, cu tărie, că ora de Religie este necesară nu numai copiilor, ci și tinerilor din liceu.

Considerat prioritate națională, învățământul românesc nu poate fi lipsit de componenta sa religios-morală, dorită și apreciată atât de copii, cât și de părinți. În acest sens, Biserica dorește să conlucreze cu Statul în transmiterea valorilor spirituale și în formarea moral-socială a copiilor și tinerilor, militând fervent pentru păstrarea orei de Religie și în liceu”.

Aceste preocupări se fac mult resimțite în școală acum, când statutul Religiei – ca disciplină școlară – este egal cu al celorlalte discipline din învățământul preuniversitar, reprezentând nu numai un act cu valoare reparatorie față de excluderea Religiei din școală (într-o lungă perioadă de timp, nu prea îndepărtată), ci și o confirmare a importanței educației religioase în școală, ca o realitate vie și ziditoare din care se împărtășesc tinerii și care ajută la dragoste și unitate între generații, la înălțare duhovnicească, la respect și demnitate față de părinți și dascăli, la iubire față de patrie și de Biserică.

Este o confirmare firească a drumului pe care-l parcurge astăzi învățământul românesc, care cunoaște o transformare profundă, în curs de desfășurare, privind conținutul conceptual, structurile organizatorice și pregătirea resurselor umane, acțiuni cuprinse în Curriculum Național, dovadă că societatea românească a devenit una permisivă față de educația religioasă.

Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de credință în Dumnezeu, de urmarea principiilor de viață ale moralei creștine, ca, de altfel, ale tuturor virtuților evanghelice, care ne obligă să lucrăm la renașterea și zidirea moral-spirituală a societății românești, la redescoperirea adevăratelor sale virtuți,  așa cum au fost ele păstrate de-a lungul istoriei.

Majoritatea experților recunosc că reperele oferite de morala creștină  și-au dovedit superioritatea față de etica diferitelor filosofii sau ideologii politice. Învățătura creștină nu împiedică procesul științific al cunoașterii, ci îl promovează. Mesajul școlii țintește latura cunoștințelor, îmbogățirea, cu fiecare an, a capacității tânărului de a stăpâni știința și de a cunoaște rolul acesteia în formarea personalității umane. Mesajul Bisericii – prin educația religioasă este, pentru om, Hristos, care – din iubirea de oameni a lui Dumnezeu – s-a întrupat pentru mântuirea noastră.

Iată cum educația religioasă în școală devine stâlp și temelie în formarea viitoarei personalități a elevului, un mijloc, prin accentuarea modelului educațional-formativ, pentru depășirea crizei spirituale în care se zbate omul modern, a crizei de sens a existenței sale.

Misiunea profesorului de religie este nu numai de a împărtăși cunoștințe elevilor, ci și de a le forma și cultiva religiozitatea, de a sădi în sufletele lor o profundă convingere religioasă care invită la reflexie, le fortifică conștiința datoriei față de Dumnezeu, față de oameni, față de sine.

Procesul include fixarea, cu profesionalism, a cadrului informativ-formativ al educației religioase, stabilirea obiectivelor pe care le are de realizat educația religioasă în școală, selectarea inspirată a strategiilor care asigură învățarea activă în clasă și a tehnicilor de evaluare care determină cunoașterea performanțelor la care au ajuns elevii la o lecție de religie.

Angajarea societății românești în contemporaneitate a oferit educației religioase posibilități largi de manifestare în școală și în familie. Idealul educației religioase este unul integrator, care „cultivă toate forțele de care dispune omul ca ființă psihofizică, precum și valorile ideale menite să le inspire pe cele dintâi și să le dea direcție; cu alte cuvinte, educația va tinde continuu la realizarea valorilor ideale și la idealizarea forțelor reale, deci a idealismului activ”.

Acestea sunt argumente convingătoare, care asigură o perspectivă pedagogică deosebită învățării religiei în școală, în stabilirea locului ei în învățământul românesc.

Statutul dobândit de religie în școală îi conferă acesteia reale posibilități de aplicare a conceptelor și dogmelor Bisericii creștine, în general, de cunoaștere și stăpânire a conținuturilor programelor școlare de religie de către elevi și de cultivare a sentimentelor lor față de tradițiile școlii românești, față de credința în care s-au născut, față de Biserica Ortodoxă.

Semnificative sunt îndemnurile adresate de Prea Fericitul în adormire, Părinte Patriarh  Teoctist, în cuvântul către credincioșii parohiei române ortodoxe din Salzburg: „Lumina credinței ne face să ne unim sufletește unii cu alții, oriunde ne-am afla. … datorită acestei lumini a credinței, pe care o invocăm atât de semnificativ la unele din slujbele noastre, zicând „Lumina lui Hristos luminează tuturor!”, noi ne îmbogățim sufletește, dându-ne unii altora lumină din lumina credinței, transmisă de înaintași”.

Este recunoscut faptul că școala și Biserica au reprezentat, și reprezintă, în continuare, instituțiile de bază pentru luminarea și culturalizarea maselor, pentru educarea morală a acestora, pentru păstrarea tradițiilor strămoșești.

Perceptele moralei creștine și practicile religioase au ocrotit sănătatea morală a poporului nostru, puritatea sa morală și ființa națională. Permanent Biserica Ortodoxă a fost apărătoare și păstrătoare a valorilor naționale și a tezaurului cultural-național.

Prin școală și Biserică s-a păstrat identitatea noastră națională. Istoria culturii și a vieții spirituale a poporului nostru se regăsește în însăși istoria Bisericii. Împreună, școala și Biserica au contribuit și contribuie la educarea moral-creștină a poporului român.

„Biserica, spunea Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, încetează de a mai fi „ghetoul liturgic”, ieșind cu demnitate pe arena socialului. Ea are de construit conștiințe, suflete; se cuvine ca ea să devină mai ofensivă, oferind alternative de viață, având alternative caritabile implicându-se în multe întreprinderi culturale și sociale”.

5.3. Pregătirea pentru viața de familie s-au cum să devină copilul părinte

În Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel întâlnim cuvintele:
"2. De aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă."

Așa vorbește Apostolul Neamurilor despre dragoste, iar Mântuitorul nostru îi îndeamnă pe creștini: "Să aveți dragoste unul către altul, să vă iubiți unul pe altul precum eu v-am iubit" (Ioan 13, 34-35).

Principiul de bază al învățăturii sale este iubirea. Aplicând acest îndemn, nu facem altceva decât să lăsăm să se manifeste viața lui Hristos în fiecare dintre noi. Porunca: "să iubești pe aproapele ca pe tine însuți", o imprimă Iisus în toate Evangheliile rămase în urma sa, (Matei 9, 19; 22; 39; Marcu 12, 31; Luca 10, 27). La întrebarea: "Ce este omul? Psalmistul răspunde: "omul e puțin mai mic decât îngerii, cu slavă și cu cinste încununat" (8, 4).

Dar omul nu trăiește în izolare ci se încadrează în dragostea de viață a celorlalți. ” Nu e bine să fie omul singur…, mai fericiți sunt doi laolaltă… dacă unul cade îl ajută celălalt, dar vai de cel singur” (Eclesiastul 4,9). În lumina acestui adevăr semenul e un frate care trebuie iubit. Când Eclesisastul a spus aceste vorbe fără îndoială a rostit un mare adevăr. Viața în comun este tot așa de veche ca însuși neamul omenesc.

Nici o altă înjghebare socială nu asociaza iubirea ca principiu și esență, cum o face familia.
Problema familiei este o problemă esențială. Familia este lucru mare și sfânt. Numai iubirea stabilește un raport loial între membrii familiei și între părinți și copii. Copii sunt o binecuvântare și o podoabă a casei, dar nu natura ci iubirea face pe părinți. Nu nașterea de copii face pe cineva mamă, ci creșterea lor în virtute. La rândul lor copiii înțelepți înveselesc inima tatălui (Proverbe 10,1), și nu leapădă îndrumările mamei lor (Proverbe 1, 8).

Iubirea este Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 16). Crearea omului „bărbat” și „femeie” după „chipul și asemănarea Sa” (Fc 1, 27), așează omul în starea de „coroană a creației” (Ps 8, 5) fiind expresia iubirii lui Dumnezeu, iar familia este instituită de Dumnezeu înaintea căderii omului în păcatul neascultării.

Potrivit moralei creștine, originea familiei stă în natura socială a omului și în voința divină, exprimată pozitiv de crearea omului.

Teologia patristică, definește căsătoria, actul de întemeiere a familiei, ca unirea a două persoane – bărbat și femeie – într-o singură ființă, o singură substanță, adică unirea într-un trup și un suflet, rămânând totuși două persoane. Iubirea care unește cele două persoane căsătorite, reflectă taina unității divine.

Sfântul Teofil al Antiohiei, afirmă că „omul conjugal este chipul Dumnezeului treime și dogma trinitară este Arhetipul divin, icoana comunității conjugale”, iar Sfinții Ioan Gură de Aur și Chiril al Alexandriei, văd în căsătorie o icoană vie a lui Dumnezeu, o teofanie.

„Căsătoria este sfântă”, spune sfântul Chiril al Alexandriei, pentru că ia parte la împărăție și constituie deja o mică împărăție, cum apare după restaurarea ei în Hristos la Sfântul Ioan Gură de Aur care numește familia creștină „ecclesiola”, „mica Biserică” .

Noțiunea de căsătorie, în calitatea ei de Taină, presupune că omul nu este numai o ființă cu funcțiuni fiziologice, psihologice și sociale, ci mai înainte de toate, omul este fiu al împărăției lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că viața lui în întregime, pune în discuție valorile veșnice, și chiar pe Dumnezeu.”Căsătoria nu este un contract sau o încercare, ci este confruntarea cu realitatea spiritului…ea este măsura comună a întâlnirii noastre cu Dumnezeu”

Biserica Ortodoxă a acordat și acordă o importanță majoră căsătoriei și familiei creștine, deoarece de acestea depind nu numai destinul unei perechi, ci și al comunității umane în general, al unei națiuni și al unei Biserici locale care crește în orizontul eshatologic al Împărăției lui Dumnezeu. Căsătoria cu roada ei firească, familia, se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci și pe comuniunea care există între Dumnezeu și omenirea pe care o iubește. De aceea, Biserica dă prioritate familiei față de toate formele de comunitate umană; din punct de vedere teologic și eclesial, rolul familiei nu poate fi pus niciodată în discuție.

Mărturisind originea dumnezeiască a așezământului căsătoriei, Biserica a recunoscut, de fapt demnitatea acordată de Dumnezeu căsătoriei, pe temelia căreia sa zidește orice familie omenească și planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie și familie.

Așadar, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa (Fac. 1, 26-27); chemându-l la existență prin iubire el l-a chemat în același timp la iubire, căci Dumnezeu este iubire (1 In. 4, 8) și El este în El însuși taina iubirii și a comuniunii personale a iubirii. Creând pe om după chipul Său, Dumnezeu l-a adus la existență ca ființă personală în dualitatea neuniformă, ci complementară de bărbat și femeie: “Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a facut pe el, bărbat și femeie i-a facut pe ei” (Fac. 1, 27). Dar “vorbind de doi, Dumnezeu vorbește de unul singur”, notează Sf. Ioan Gură de Aur.

Creând pe om în această dualitate personală și complementară, Dumnezeu a înscris în el vocația și deci capacitatea și responsabilitatea corespunzătoare pentru iubire și comuniune.

Iubirea și comuniunea sunt așadar vocația fundamentală și înnăscută a oricărei ființe umane.
Comuniunea între Dumnezeu și oameni își găsește împlinirea definitivă în Iisus Hristos, darul suprem al iubirii lui Dumnezeu către noi.

Cuvântul lui Dumnezeu, asumând natura noastră umană, revelează adevărul originar al căsătoriei (Fac. 2, 24; Mt. 19, 5), iar prin participarea la nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos binecuvantează căsătoria luând-o sub protecția sa. Eliberând omul din egoismul său, El întărește legătura căsătoriei dintre barbat și femeie și o înalță din ordinea naturii în ordinea harului, făcându-l pe om capabil să se realizeze în întregime după voia lui Dumnezeu.

Prin jertfa și învierea sa, Hristos se dăruiește ca Mântuitor al omenirii pe care și-o unește ca trup al Său în Biserică, mireasa sa (F.A. 20, 28; Ef. 5, 23-27). În jertfa și învierea Domnului se manifestă în întregime planul pe care Dumnezeu l-a imprimat căsătoriei de la creație, acela de a fi în Hristos o icoană concretă a legăturii dintre Hristos și Biserică (Ef. 5, 23-32), deci o Taină, iar familia ce rodește din ea să fie o imagine miniaturală Bisericii. Așa se explică faptul că de câteva ori în Noul Testament, familia creștina este denumită cu termenul de “biserică” (Rom. 16,5; I Cor. 16, 19).

Prin crucea și învierea lui Hristos și harul Său izvorât din acestea, familia creștină și Biserica sunt legate indisolubil și se susțin reciproc. Harul lui Hristos le dă o inimă nouă si-i face pe bărbat și pe femeie capabili să se iubească așa cum Hristos ne-a iubit pe noi. Prin credință și prin har dragostea conjugală este transfigurată și devine filantropia conjugală. Acesta este modul propriu și specific în care soții, participând la filantropia lui Hristos se dăruiesc ei înșiși pe crucea familiei și sunt chemați la viață.

Conform planului lui Dumnezeu, căsătoria este fundamentul acestei comuniuni mai largi care este familia, pentru că instituția însăși a căsătoriei și iubirea conjugală sunt ordonate spre procrearea și educarea copiilor în care ele ăși găsesc încoronarea. În realitatea sa cea mai profundă, iubirea, antrenând soții în cunoașterea reciprocă, făcându-i să fie “un singur trup” (Fac. 2, 24), îi face capabili de dăruirea cea mai mare posibilă prin care ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu pentru a da viata unei alte persoane umane.

Menirea familiei este, în primul rând, aceea de a asigura dezvoltarea societății, conform poruncii Creatorului: "Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți […]" (Geneză: 1, 28); așadar, datori sunt soții să aducă în lume florile cele mai alese – copiii. Devenind părinți, soții primesc de la Dumnezeu darul unei noi responsabilități. Iubirea lor părintească este chemată să devină pentru copiii lor semnul vizibil al iubirii lui Dumnezeu însuși, de la Care vine orice paternitate în cer și pe pământ (Ef. 3, 15).

Copiii devin centrul de preocupare al părinților, bucuria și speranța lor de mai bine. Dar cum îi creștem? Pentru ca bucuria să nu se transforme în durere și speranța în deznădejde, copiii trebuie crescuți în spiritul moralei creștine.

“Voi sunteți lumina lumii… Nu se aprinde o candelă și se pune sub obroc, ci pe candelabru ca să lumineze pentru toți cei din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri." (Mt 5,14-16)
Isus le spune discipolilor săi, astăzi ca și ieri: “Voi sunteți lumina lumii, voi sunteți sarea pământului". Rostirea acestor cuvinte în celebrarea euharistică nu are doar scopul de a ne readuce în memorie un document antic, ca și cum ar fi o frază frumoasă ,scrisă de un celebru scriitor. Cuvântul celebrat este rostit mereu, pentru noi, astăzi.

Cuvintele lui Isus, “voi sunteți lumina lumii", ne sunt adresate, în egală măsură, și nouă: părinți, copii, bunici! De ce e mai ușor pentru noi să recunoaștem lumina numai în sfinți, în cei mari, în cei ce săvârșesc opere extraordinare? De ce să nu medităm la misiunea extraordinară a mamei și tatălui de a fi “sare a pământului" pentru familia noastră, pentru cei de lângă noi, pentru cei care au nevoie de modele?

Să ne gândim că cei cărora Isus le adresa aceste cuvinte erau oameni obișnuiți, tineri și bătrâni, pescari și prostituate, farisei și cărturari, oameni ai timpului său. Oameni din familii normale care mergeau la El, fiecare cu necazul lui, bolnavi și păcătoși, entuziaști și îndrăgostiți de El, fascinați de Împărăția lui Dumnezeu. Și lor le-a spus Isus: “Voi sunteți sarea pământului". Da, și noi, familii care alcătuim poporul Său, părinți, copii și bunici, suntem chemați să fim “lumina lumii" și “sarea pământului".

Exemplul personal al tatălui și al mamei este “lumină" pentru micuțul care privește cu maximă curiozitate fiecare gest, ascultă fascinat fiecare cuvânt care iese din gura părinților, învață de mic “legea" care guvernează micul univers al familiei. Așa cum e normal, fiii urmează exemplul părinților.

Părinții sunt “pietre vii" la temelia formării copiilor lor. Ei caută în părinți, în tot ceea ce aceștia fac, modele de viață. Iată de ce familia își pune amprenta asupra comportamentului și personalității fiilor. Dacă în familie copiii descoperă adevăratele valori religioase, etice, moral-creștine, cu siguranță, la rândul lor, vor trăi viața proprie în conformitate cu aceste valori. Călăuziți de “lumina" părinților, copiii nu vor umbla în “întuneric", ci vor descoperi calea adevărului.

Astfel Biserica zidește familia și familia zidește Biserica. Biserica găsește în familia născută prin Taină, leagănul său, locul și mediul în care se pregătesc noi generații de membri ai Bisericii iar familia, susținută și întărită de harul lui Dumnezeu își găsește împlinirea în Biserică și amândouă în Împărăția lui Dumnezeu.

Biserica se extinde în timp și spațiu prin familia creștină, încă de la începutul ei Biserica creștină s-a constituit după modelul familiei, ca o comunitate de dragoste. Cea dintâi formă de cult creștin, a fost cultul în familie (F.A. 10).

Familia creștină este mediu cel mai propice pentru transmiterea credinței și a vieții creștine. Educația copiilor se face fie direct, fie indirect, prin experienta rugăciunilor comune, a postului, prin pregătirea copiilor pentru Sfânta Împărtășanie, dar mai ales prin relațiile personale dintre parinți și copii, nu numai acasa ci și în afară. Îndrumarea duhovnicească și exemplul direct al părinților sunt de o importanță crucială, iar acestia nu trebuie să uite că “…dincolo de încurcăturile și, mai ales, de neputințele noastre de oameni foarte “deștepți” și foarte “complicați”, există alte posibilități care ne salvează, care înfăptuiesc minunea; căci vă spun: minune mare este înțelegerea adevarată între oameni. Un gest, o tăcere, o aprindere…rabdarea nebiruita a dragostei”.

S-ar putea spune că părinții creștini sunt cei mai de seamă mijlocitori dintre Biserică și lume, căci prin ei se face îmbisericirea copiilor și tinerilor și, tot prin ei, aceștia sunt trimiși în lume ca ucenici ai lui Hristos. E o prelungire a Bisericii în lume și o aducere a lumii în Biserică.

În prezent cu toții putem observa criza familiilor din România cauzată de problemele cu caracter social. Imposibilitatea soților de a-și asigura din salariu sau alte venituri un trai decent pentru familie duce în mod treptat la o evidentă alienare umană, iar dacă persoana respectivă aflată în dificultate nu are un caracter foarte puternic și o educație creștină solidă, își caută o justificare sau un refugiu în: alcool, droguri, jocuri de noroc, legături extraconjugale, violențe fizice și verbale, imposibilitatea de a înțelege ce anume înseamnă o familie și obligațiile pe care soții le au pentru familie etc.

Nu este de neglijat nici credința, care s-a diminuat treptat în viața soților și care a favorizat parcă stingerea iubirii din relația de cuplu, motiv pentru care asistăm la creșterea numărului de divorțuri. Divorțul rănește iubirea soților, iubire care a fost baza legământului solemn dat în fața lui Dumnezeu sau a ofițerului de stare civilă sau chiar în fața comunității. Există întotdeauna în divorț o lipsă de speranță. Când speranța într-un viitor comun se diminuează, soluția cea mai ușoară este despărțirea și așa apare divorțul.

Este timpul ca toate instituțiile: statul, biserica, organizațiile nonguvernamentale și fiecare om în parte să înțeleagă că valorile morale care pot salva o familie sunt iubirea, respectul reciproc, dragostea între soți și față de copii.

Există riscul ca noi, românii să căutam soluții extreme în ceea ce este la modă acum în Occident: căsătoria de probă, relații între persoane de același sex, încercări de a diversifica legăturile dintre bărbat și femeie sau ceea ce este și mai trist, deși unii privesc acest lucru ca pe un spectacol, încercările disperate ale Occidentului de a legifera sub forma eventuală a căsătoriei relațiile între persoane de același sex. A iubi familia tradițională, cea "normală", înseamnă a ști să-i stimezi valorile și posibilitățile promovându-le mereu, a descoperi primejdiile și relele care o amenință spre a le putea învinge.

Este momentul crucial în care omul, ființă reponsabilă trebuie să facă dovada iubirii de familie redându-i acesteia motive spre a se încrede în ea însăși, în propriile bogății ale naturii umane și ale harului, poate mai mult ca niciodată astăzi când soții, bărbat și femeie, sunt încercați de atâtea lipsuri și îngrijorați de greutățile sporite ale vieții.

Monogamia este singura cale a comuniunii dintre un bărbat și o femeie, iar libertatea pe care ne place să o avem presupune acea forță lucidă care ne determină să facem ceea ce se cuvine și ne impiedică să dăm frâu liber pornirilor primare și patimilor noastre. Doar prin iubire poți fi tu și poți fi celălalt.

Nemărginit de altul ești iubind și primind iubirea în imensitatea devastatoare a aceleiași clipe. Un doi topit până la unul acolo unde se țes contrariile, în vârtejul frânturii de clipă, în același moment în care se întâmplă unirea lor. Iubirea știe a sfinți patima simțurilor și știe a parcurge câmpiile pe potecile care sfidează profund efemerul.

Iubirea conține întregul mecanism al creației și secretul inteligenței organicului care-și extrage energia din anorganic. Prin iubire sufletul repetă istoria vieții, istoria creației și istoria tuturor distrugerilor care au creat apoi forme și energii sublime. Iubirea trebuie să fie însăși starea de viață, ea închizând în misterul ei energia vieții.

Între cei doi este mai înainte iubire și la sfrșit, iubire. Cât vor fi doi, iubirea va avea destinul omului. Va fi moarte și viață, un conținut etern al ființei vii și o așteptare eternă. Nebunia iubirii este uitarea, este iertarea și vulnerabilitatea, este trăirea spiralei reprezentată în tot ce-i viu, căci iubirea este suflul și sufletul viului.

Domnul să vegheze "căsătoria și familia" ca indiferent de tranzițiile prin care trec, să fie și să rămână mereu actuale, și datorită lor omul să nu fie izolat în lume fără rădăcini în trecut, fără sprijin în prezent sau fără speranță în viitor.

Căsătoria vine de la Dumnezeu, mai întâi în instituirea  sa primara apoi în înaltarea ei prin Iisus Hristos la demnitatea de Taina. Dumnezeu alegând pentru creaturile sale drumul potrivit pentru fiecare în parte, în doua stari: una mai sublima, fecioria; cealalta mai accesibila multimii, casatoria. Celor mai tari el le deschide imensitatea si porunceste dezvoltarea spre starile îngeresti ale cumpatarii. Pentru pasaricile mai slabe El construieste cuibul casatoriei unde ele îsi vor griji slabiciunea lor. Însă acest cuib el îl face înca sublim! El îl înconjoara cu legislatia care-i înnobileaza si-l apara: “Dumnezeu este legiuitorul așezării ei”. El o ridică până la demnitatea de Taină. Și ca ultima și nespusa măreție, El o face imaginea cuprinzătoare a unirii Cuvântului său cu natura omenească.

Căsătoria pare să aibă o definiție ușor modificabilă, în zilele noastre. Dacă până nu demult ni se părea absolut normal să nu conceptualizăm, să nu introducem prea multă teorie în acest mod de viață natural, astăzi, mentalitățile și derapajele din plan moral nu mai permit o atitudine neutră. Și, în trecut, unii aveau probleme cu definiția căsătoriei ca angajament de fidelitate față de o singură persoană de sex opus, până la sfârșitul vieții.

Realitatea adulterului nu este o noutate a timpului nostru. Dacă răsfoim paginile de istorie ale omenirii, descoperim că societatea, pe alocuri, a luat unele măsuri de prevenire, de pedepsire a încălcării legământului căsătoriei, condamnând explicit adulterul și orice atac la adresa demnității și sexualității persoanei umane. Astăzi, aceste măsuri par superflue, fiindcă mariajul de probă, concubinajul, a devenit un stil de viață, acceptat și împărtășit pretutindeni în „lumea civilizată”. De aceea, rata divorțului este în continuă creștere, iar căsătoria „tradițională” pare învechită, sortită eșecului.

Ce mai înseamnă astăzi oare căsătoria? Un vis din copilărie? Un contract de maturitate? Un jurământ la biserică sau la primărie? Un angajament pe viață luat în fața rudelor și cunoscuților? O promisiune de fidelitate față de partener, de jumătatea ta? O tradiție învechită sau un moft al părinților sau bunicilor? Un stil de viață natural,  normal,  propus  încă și azi de Biserică? Toate la un loc sau doar puțin din fiecare? Și totuși mai merită să mai definești căsătoria „tradițională”, cum ar numi-o unii?

O definiție a căsătoriei este vitală în orice timp și în orice loc. Vocația la viața de căsătorie este sădită în însăși natura noastră, ne-o mărturisește Scriptura de pe primele pagini. Ea poate fi rezumată astfel: înainte de căsătorie, 1+1=2, iar după, 1+1=1. Căsătoria este un angajament de fidelitate, care completează persoana umană și o orientează spre scopul ultim, angajându-o și față de posteritate prin procreare, nașterea, creșterea și educarea copiilor.

Căsătoria este un contract inviolabil între un bărbat și o femeie pe durata vieții. Căsătoria este expresia socială a dovezii de iubire pe care o au două persoane de sex opus, una față de cealaltă. Căsătoria nu a fost și nu trebuie să fie niciodată un moft; ea este o alegere liberă, asumată în fața societății și a lui Dumnezeu.

Iată câteva adevăruri simple, familiare, care trebuie susținute o dată în plus, în zilele noastre, când ceea ce este frumos, curat ajunge să fie relativizat, compromis prin gesturi și atitudini necugetate, alterate de o lipsă acută de educație morală sau religioasă. Nu ne putem  eschiva din fața unor asemenea legi de viață.

Fidelitatea conjugală presupune pregătire dinainte de căsătorie. Stilul „Valentine’s Day”, a trăirii dragostei de moment dăunează grav sănătății familiale și sociale. A te angaja într-o relație de dragoste nu poate să se rezume la sex.

Căsătoria este o instituție socială, fundamentală din toate timpurile. Dacă valorile ei sunt ignorate sau batjocorite, se ajunge la proliferarea unor comportamente și stiluri de viață abuzive, distrugătoare, care lasă răni adânci pe termen lung.

De aceea, astăzi, proiectele menite să încurajeze cultivarea valorilor căsătoriei trebuie încurajate, susținute, împărtășite. „Săptămâna căsătoriei” este un prilej deosebit, unic pentru moment, prin care noi, membrii societății românești, ne putem angaja să celebrăm acest mod de viață, care ne-a asigurat existența până în prezent și care ne conduce nemijlocit spre viitor, care ne asigură de fapt viitorul.

Având libertate egală absolută, bărbații și femeile, în calitate de ființe raționale capabile să își determine propriul interes, ar putea face ca contractul de căsătorie să ia orice formă doresc ei, ajungându-se prin negociere la un acord benefic pentru toate părțile implicate. Acesta poate cuprinde orice, de la permisiunea ca una dintre, sau chiar toate părțile să poată încheia astfel de contracte cu oricâte părți dorește, până la limitarea numărului de contracte care poate fi semnat de părți doar la cel prezent.

Dacă una dintre părți încalcă prevederile contractului, aceasta poate fi sancționată dacă contractul prevede acest lucru, sau cealaltă parte poate hotărî desfacerea contractului. De asemenea, nu este legitim să fie necesar acordul statului, sau unei a treia părți neimplicate în mod direct, pentru întreruperea căsătoriei; aceasta reprezintă o gravă încălcare a libertății celor implicați.

Unii ar putea critica acest demers, susținând că ar crea haos social și ar promova neasumarea responsabilității. Însă, după părerea mea, nici statul nu face acest lucru, decât cel mult “la suprafață”. În momentul de față poligamia este pedepsită de lege, însă dacă un barbat face zece copii, cu zece femei diferite, fără a se căsători cu niciuna dintre ele, el nu este de fapt pedepsit în niciun fel.

Nu ar fi cazul nici să spunem că neintervenția statului ar putea duce la nedreptăți majore între părțile implicate, pentru că acestea au semnat un contract în mod voluntar, în care fiecare a putut negocia termenii astfel încât să îi fie pe plac. Evident, chiar și în acest caz s-ar păstra principiul general al nonagresiunii. Indivizii căsătoriți au libertate absolută (în limitele contractului) atâta timp cât nu sunt invazivi unul față de altul și nu își subminează unul altuia autonomia și libertatea.

Roderick T. Long consideră că depășirea patriarhatului într-o societate libertariană s-ar face printr-un parteneriat între femei și bărbați, căutând să găsească un mediu care să nu dezavantajeze în mod sistematic femeile nici acasă nici la serviciu. În sfera economică, aceasta implică desființarea barierelor care regulează competiția, dând astfel angajaților, inclusiv femeilor, un impuls pe piața muncii ce le-ar pune într-o poziție mai bună pentru a negocia un salariu mai mare, concediu parental etc, pe care angajatorii ar avea posibilitatea sa le ofere.

Un proverb spune că la copilul mic și grijile sunt mici, la copilul mare și grijile sunt mari. Păcat că proverbul nu continuă pentru a vedea că cea mai mare grijă este atunci când copilul mare a ajuns tânăr matur sau tânără matură și vrea să zboare din cuibul familiei ca să deschidă porțile unui nou sanctuar familial. Acum prinde, într-adevăr, grija cea mai mare inima bunilor părinți: oare va fi fericită căsătoria aceea pe care vrea s-o încheie fiul sau fiica lor înaintea altarului?

Nu există părinte de familie care, cu inimă strânsă, să nu se gândească la apropiata căsătorie a copilului său, dar – din păcate – sunt mulți aceia care se mulțumesc să aștepte acest noroc nesigur, în loc ca, prin educație înțeleaptă și sistematică, să asigure fericirea viitoarei căsătorii a copiilor lor.

Pentru o căsătorie fericită trebuie și educație și tocmai această educație o neglijează cei mai mulți părinți. Îi învață pe copii maniere elegante, îi învață pedanterie și dichis, îi învață sport, dans, limbi străine și muzică – numai ceea ce este cel mai important nu-i învață: pregătirea pentru viața de căsătorie fericită. Iar viața de căsătorie fericită are nevoie de două feluri de pregătire: îndepărtată și apropiată.

Dintre amănuntele pregătirii îndepărtate pentru căsătorie trebuie să mă opresc mai cu seamă asupra a trei idei care sunt absolut necesare pentru o viață fericită de familie. Acestea sunt: autocontrolul, simplitatea și viața curată. Toate trei sunt niște virtuți atât de prețioase, încât fără ele viața fericită de familie nici nu se poate imagina.

A) Așadar, înainte de toate, afirm că acel părinte, care îi crește într-un autocontrol serios, își pregătește copiii pentru o căsătorie fericită. De argumentat această afirmație cred că nici nu e nevoie. Ce este viața de căsnicie? Este o viață de comunitate. Iar viața de comunitate nu se poate imagina fără stăpânire de sine, fără iertare și trecere cu vederea.

Viața comunitară, într-adevăr, cere multă iertare și putere de stăpânire. Și cauza decisivă a multor tragedii matrimoniale stă tocmai în aceea că soții nu au fost obișnuiți din copilărie să se controleze, să respecte voința altora. Nu mai trebuie să spun cât de mult este amenințat de acest pericol mai ales copilul unic, care nu are frați și care s-a obișnuit în toate să se caute pe sine și propriile sale mofturi.

Acela care în căsnicie se caută pe sine, care se preocupă numai de interesele sale, de avantajele proprii, de fericirea proprie, nu va avea o viață de căsătorie armonioasă, deoarece va fi urmărit permanent de ispita de a vedea în soțul, respectiv în soția sa, numai un obiect de desfătare, un instrument care asigură propria sa delectare. Ori temelia armoniei vieții de familie este recunoașterea și a celeilalte părți ca persoană, ca o individualitate, ca voință, ca persoană juridică; adică mă căsătoresc nu ca să fiu fericit, ci ca să fac fericit pe altul și în aceasta să-mi găsesc și eu fericirea!

B) Nu este mai puțin important însă, mai ales în vremurile noastre, să-i obișnuim pe copiii noștri și cu simplitatea, cu modestia, cu reducerea pretențiilor.

a) Ceea ce este adevărat, este adevărat: trebuie să recunoaștem cu durere că una dintre piedicile căsătoriei este și lipsa de locuință, lipsa de posibilități materiale, lipsa de cele necesare pentru trai, venitul foarte mic. Acest lucru este adevărat. Să completăm însă propoziția: nu face imposibilă căsătoria numai faptul că venitul multor oameni este foarte mic, ci și faptul că pretențiile unora sunt foarte mari. Și acum să nu se supere stimatele mele ascultătoare – cine nu se simte în cauză, să nu dea atenție – dacă o spun deschis: mai cu seamă unele femei au pretenții ieșite din comun.

Trebuie ținut cont neapărat de faptul că astăzi, în cele mai multe cazuri, un bărbat ajuns la vârsta căsătoriei nu are atâția bani câți poate cheltui o nevastă amatoare de cafea, care frecventează balurile, tot timpul machiată, cu manichiura și coafura mereu la ultima modă, versată în companii de teatru și anturaje, neinteresată însă în cele ale gospodăriei, ale bucătăriei și îngrijirii copiilor! Atenție! dacă salariul este mic, pretențiile nu pot fi mari!

În schimb, dacă un tânăr găsește o fată gospodină, modestă și pricepută, care, pe lângă știință și inteligență, este și muncitoare, are și gust, este și economă, o poate lua imediat, fără să se mai întrebe dacă este și salariată.

b) Bine – spun în replică la toate acestea destule fete – dacă noi ne arătăm față de tineri atât de înapoiate, de învechite, ne comportăm după manierele secolului trecut, nu ne vom mărita niciodată.

Priviți și vedeți cu cine se distrează cel mai mult tinerii! Nu cu fetele gospodine și modeste, ci cu cele bine vopsite, care știu să flirteze bine, care știu să se facă dorite".

Astfel se scuză multe fete cu suflet bun – deși, dacă ar urmări un pic lucrurile, și-ar da seama că nu au dreptate. Tinerii, într-adevăr, se distrează cu plăcere cu astfel de fete cu o anumită trecere, dar nu și le iau de neveste! Și au dreptate, căci a lua de soție o fată care vede sensul și conținutul vieții într-o continuă distracție înseamnă o adevărată catastrofă.

Să tragem deci învățătura: din copiii obișnuiți să fie modești și simpli se formează și soții fericiți, chiar în condiții de viață mai modeste.

C) Pe lângă autocontrol și modestie – ba chiar înaintea lor – părinții și educatorii trebuie să mai țină cont încă de un amănunt ce nu poate fi neglijat: să ne obișnuim copiii cu viața morală, cu viața curată!

Indiferent ce concepție are cineva, creștină sau de altă formare religioasă, fie el credincios sau necredincios, nu poate tăgădui nimeni că tinerețea trăită în castitate, în abstinență perfectă este cea mai bună pregătire pentru o căsătorie fericită și este zestrea cea mai prețioasă a căsătoriei.

Viața morală, viața curată este valoarea culturală cea mai mare și pentru faptul că ea este școala fără pereche a voinței; și pentru că ea îl obișnuiește pe om cu autocontrolul atât de necesar și în viața de căsătorie; și pentru faptul că ea le dovedește celor neîncrezători că sexualitatea este departe de a fi totul pentru o viață umană cu conținut bogat.

În vremurile noastre însă mai există un factor mai nou care le pretinde tinerilor castitate perfectă până la altarul cununiei. Și aceasta este: eugenetica. Adică acea știință mai nouă din cercetările căreia rezultă tot mai limpede că sângele tânăr curat, neinfectat este cea mai mare binecuvântare și cea mai mare comoară pe care o pot aduce tinerii soți noii familii pe care o fondează. Și, fiindcă din acest punct de vedere, asupra părinților apasă o responsabilitate mult prea mare în ceea ce privește copiii, îngăduiți-mi, iubiți frați, să scot în evidență acum această dublă obligație a părinților.

a) Prima: Părinți, învățați-vă copiii!

În timpul adolescenței atât băieții, cât și fetele observă în propria lor ființă simptome biologice necunoscute. Cine îi va îndruma în acești ani tulburi? Cine îi va ajuta să se înțeleagă pe sine și să înțeleagă tainicele mutații fizice și psihice prin care, din voința sfântă a Creatorului, trebuie să treacă în acești ani ai evoluției? Acestea toate sunt obligații ale părinților.

Cine să-i spună, dacă nu mama, acelui adolescent sau acelei adolescente ce este acea nouă întâmplare fiziologică firească, pe care o aduce cu sine evoluția și despre care trebuie să ia cunoștință cu calm și cu emoție sfântă?

Cine să-i spună tânărului adolescent, mare de-acum, cum să gândească despre fată, iar fetei cum să gândească despre băiat, dacă nu mama? Ea trebuie să sădească în sufletul copiilor ei acea plantă din care va crește prețuirea ideală, respectul pedant, buna-cuviință, amabilitatea și atenția față de sexul opus.

Și cine le va spune copiilor mari, dacă nu părinții, că nu există morală dublă nici înainte de căsătorie, nici în ea! Că mirele și mireasa sunt supuși acelorași legi morale și că și soțul este legat de aceleași legi ca și soția! O, dacă toți oamenii ar înțelege, ar îndrăgi și ar păstra aceste norme, cu cât ar fi căsniciile mai fericite, mai armonioase, mai frumoase – și cu cât ar fi mai sănătoși soții și copiii lor deopotrivă! Știți că atunci ar dispărea boli groaznice de pe fața pământului? Știți că atunci ar înceta tragediile care storc lacrimi de disperare din ochii femeilor, ai mamelor decepționate, ai soților înșelați? Și știți că ar fi de prisos orice lozincă eugenetică?

Iar dacă vreun părinte ar voi să dejoace această obligație sub pretextul că "este foarte delicat și greu de vorbit despre aceasta", aceluia îi dau spre reflecție numai o singură imagine: sufletul copilului este ca și iedera; îi place să se prindă de tulpina stejarului pentru a se putea înălța cât mai sus pe trunchiul său; dacă nu găsește însă un stejar, se mulțumește și cu un stâlp putred și murdar, cu niște ziduri igrasioase, cu niște dărâmături; de el se prinde și apoi are aceeași soartă a putregaiului, a igrasiei, a ruinelor!

b) În al doilea rând: Părinți, ajutați-vă copiii!

Aici nu ajunge numai știința: să știe; aici totul depinde de tăria de voință. Asistați-i deci, stați lângă ei și inițiați-i să folosească toate mijloacele naturale și supranaturale care îi ajută în viața de continență, la trăirea tinereții curate.

Sunt necesare și mijloacele naturale cum sunt, de exemplu, înnobilarea vieții sentimentale, antrenarea sobră a trupului, permanenta ocupație, antrenarea voinței. Dar chiar dacă facem toate acestea, încă tot nu ne putem atinge scopul fără ajutorul mijloacelor supranaturale, adică primirea deasă a sfintelor taine și viața religioasă intensă. Să ascultăm, așadar, cuvintele sfântului Augustin: "O Doamne, dragostea mea, aprinde-mă! Tu ne poruncești înfrânare: dă-mi ceea ce-mi poruncești și poruncește-mi ce vrei" (Conf. X,29).

Vizavi de falsa filozofare a lumii seducătoare și mincinoase de azi, să-i învățăm pe copii să creadă și să se încreadă. Să creadă și să se încreadă în faptul că se poate păstra continența morală perfectă până la cununie, deoarece o cere acel Dumnezeu care cunoaște firea umană, îi cunoaște și instinctele și dorințele, dar cunoaște și voința omului precum și puterea ajutătoare a harului supranatural. Dar să nu încetăm a accentua că adevărata libertate și-o câștigă numai acela care știe să se facă liber și față de pretențiile oarbe ale instinctelor.

Nici nu ne putem imagina câtă putere capătă tânărul în lupta sa pentru castitate, dacă reușim să-i prezentăm astfel această datorie: gustă și savurează bucuria victoriei pe care o vei simți atunci când vei reuși să te eliberezi din lanțurile de sclav ale înclinării spre rău și să zbori spre libertatea vieții curate! Iată cu câtă înțelepciune și cu câtă iubire trebuie să facă părinții pregătirea îndepărtată a copiilor lor pentru căsătorie.

Atunci când oamenii se căsătoresc, și Biserica, și statul înscriu evenimentul în registre matricole mari, iar statisticienii, la sfârșitul anului, prind în rubrici numerice câte căsătorii au fost încheiate, la ce vârste, ce fel de cetățenie au, căror clase sociale aparțin etc.

Statistica însă nu vorbește despre dimensiunea bucuriei sau a tristeții, a fericirii sau a tragediei pe care o semnifică aceste cifre.

"Fericit este omul care se teme de Domnul, care umblă pe căile lui! Te vei hrăni din munca mâinilor tale, fericit ești și bine îți va fi. Femeia ta va fi ca o viță roditoare înlăuntrul casei tale; fiii tăi, ca mlădițele de măslin împrejurul mesei tale. Iată, așa va fi binecuvântat omul care se teme de Domnul. Să te binecuvânteze Domnul din Sion… și să vezi pe fiii fiilor tăi" (Ps 128/127). Amin.

Cap. 6. Concluzii

Arhiepiscopul Constantinopolului, Sfântul Ioan I, care pentru nespusa lui iscusință oratorică a rămas cunoscut în istorie cu prenumele „Gură de Aur”, este neîndoielnic cel mai minunat chip bisericesc din întreaga lume de după perioada post-apostolică și până astăzi.

S-a născut în Antiohia, marea capitală elenă a Siriei, între anii 349 și 354. Buna lui educare se datorează mamei sale, Antuza, iar desăvârșita lui pregătire filozofică și juridico-oratoricească se datorează distinșilor săi dascăli Andragatie și Libaniu.

După încheierea studiilor sale a exercitat pentru puțină vreme profesia de avocat, având un succes remarcabil. Dar îndemnurile mamei lui, setea de adevăr și lecțiile cunoscuților teologi Diodor, mai târziu episcop al Tarsului (378-392) și Karterie, pe care-i urmărea la Școala de Teologie din Antiohia, l-au condus l-a hotărârea de a-și părăsi cariera, bogățiile, slava, pe toate „cele de pe pământ”, pentru a căuta „pe cele de sus, acolo unde este Hristos” (Coloseni 3; 2, 1).

Părăsește, așadar, avocatura, se botează și, după moartea mamei sale se retrage vreme de opt ani în asceză. În felul acesta se pregătește pentru diaconia lui preoțească de mai târziu. În anul 381 este hirotonit diacon de către arhiepiscopul Antiohiei, Sfântul Meletie Mărturisitorul (361-381), și cinci ani mai târziu este hirotonit preot de către arhiepiscopul următor, Sfântul Flavian (381-404).

Până în 397 desfășoară în orașul lui natal o deosebită activitate bisericească, atât în domeniul predicii cât și în cel social. Faima lui ajunge până în capitală. Astfel, în anul 398, după adormirea Sfântului Nectarie, arhiepiscop al Constantinopolului (381-397), urcă fără voia sa pe scaunul arhiepiscopal al capitalei imperiului.

Se dedică îndată cuprins de râvnă arzătoare unei lucrări complexe, bisericești și filantropice: predici, învățături, dezvoltarea activității misionare, refacerea vieții de cult, înălțarea morală a clerului, organizarea asistenței sociale. Reducând cheltuielile arhiepiscopiei, iconomisește bani, care, împreună cu daniile creștinilor din enorie sunt folosiți la crearea și întreținerea fundațiilor, la spitalizarea bolnavilor, la ușurarea celor întemnițați, la adăpostirea celor lipsiți de case, la îngrijirea celor întristați și amărâți. Poporul îl adoră și umple bisericile pentru a asculta încântătoarele lui predici.

Din păcate, însă, activitatea renovatoare, personalitatea necompromițătoare și limba lui cercetătoare, care nu tăcea nici la palat, îi vor face mulți dușmani. Aceștia complotează împotriva sa și, folosin-d-o ca pârghie pe mândra împărăteasă Eudoxia, reușesc exilarea lui în anul 404, în localitatea Cucuso din Armenia.

Întrucât și din locul său de exil Sfântul continuă să exercite o uriașă înrâurire, după trei ani se ordonă mutarea lui în Pitiuda. Dar nu va apuca să ajungă acolo. După o călătorie istovitoare de trei luni, moare în localitatea Komana din Pont, la 14 septembrie 407. Ultimele lui cuvinte sunt: „Slavă lui Dumnezeu Atotțiitorul. Amin”.

Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai bogate și alese ale literaturii mondiale, s-au păstrat aproape în totalitate. Ele conțin omilii, disertații și epistole. Cele mai strălucitoare creații spirituale ale Sfântului sunt desigur omiliile, în care analizează cu limpezime și convingere probleme morale, sociale, dogmatice și interpretative.

Uneori se impune prin retorica lui cutremurătoare iar alteori convinge prin argumentația invincibilă; uneori învață și instruiește prin severitatea sa deosebitoare iar alteori mângâie cu blândețea lui părintească; uneori tâlcuiește Scripturile cu înțelepciunea sa teologică iar alteori zidește sufletele cu învățătura lui insuflată de Dumnezeu; uneori condamnă inegalitatea socială prin rostirea lui profetică iar alteori înfierează aroganța domnitorilor cu îndrăzneala sa deschizătoare de drumuri; mereu însă, chiar și atunci când nu convertește, îi încântă, atrage și entuziasmează pe cei care-l ascultă.

După ce gura lui de aur a amuțit pentru totdeauna, omiliile sale au început să fie copiate, traduse și să circule larg, fiind citite cu lăcomie de creștinii din întreaga lume. Iar învățații iubitori de Dumnezeu din diferite epoci au întocmit nenumărate antologii și compendii ale lor.

„Luminătorul a toată lumea, stâlpul și întărirea Bisericii, povățuitorul pocăinței, doctorul și tămă-duitorul bolnavilor, apărătorul și părtinitorul celor necăjiți, trâmbița de aur, gura cea de miere izvorâtoare, dascălul și învățătorul nostru” – iată cu ce cuvinte îl laudă imnograful pe Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru nemărginita sa iubire de oameni, pentru teologia sa limpede, pentru nevoințele sale, pentru sfințenia sufletului său, dar, mai ales, pentru înaltul său talent de a le vorbi oamenilor.

Căci, cu adevărat: „Niciodată nu  s-a ivit pe pământ un asemenea părinte, care să vorbească poporului, să-l îndrume, să-l mângâie la vreme de suferință și să miște inimile oamenilor înspre bine și virtute, așa cum a fost Sfântul Ioan Gură de Aur” (K. Paparrigopoulos).

În vremea în care trăia pe pământ, acest uriaș al cuvântului duhovnicesc provoca admirație în rândul a mii de oameni, care de multe ori își exprimau entuziasmul „prin aplauze, strigăte și chiote”. Acestor manifestări ale mulțimii, le răspundea prin îndemnuri părintești: „Care este folosul zgomotelor și a baterii din palme? Să dovedim bunăvoința noastră prin fapte bune și prin ascultare, și abia acestea vor fi vrednice de laudă și mai luminoase decât cuvintele mele”.

De peste veacuri, vocea Sfântului Ioan Gură de Aur ajunge până la noi, chemându-ne spre „un creștinism deplin, în care credința și dragostea sunt organic legate între ele, printr-o ascultare fără margini a omului față de bogata iubire de oameni a lui Dumnezeu și printr-o încredere fără margini în mila Sa” (părintele Gheorghe Florovski).

Sf. Ioan a fost preocupat în mod cu totul aparte de viața monahală. Acestui aspect al trăirii creștine, el îi dedică o serie de omilii. Cea dintai este Paraenesis ad Theodorum lapsum, care cuprinde doua omilii catre Teodor de Mopsuestia, fostul sau prieten, care a cedat in fata nurilor unei oarecare Hermione si a parasit viata de monah.

Deosebit de importante pentru viziunea hrisostomica asupra vietii monahale sunt cele doua carti: De compunctione, adresate lui Demetrius si Stelechius. El a intrat în polemică și cu adversarii monahismului în Adversus oppugnatores vitae monasti-cae, respingând acuzele acestora și îndemnând pe părinții creștini să-și trimită fiii lor spre a fi educați de către monahi.

În Comparatia regis et monachi, face o paralelă între un rege și un monah, arătând valențele deosebite ale vieții de monah. În privința educatiei celor tineri, Sf. Ioan traseaza, în De mani gloria et de educandis liberis, cu exactitate principiile unei educații sănătoase, atât pentru băieți, cât și pentru fete. Educația, deși este facută pentru viața în această lume, scopul ei este însă viața veșnică. Tratatul este interesant pentru istoria pedagogiei creștine.

Doctrina teologica a Sf. Ioan poarta amprenta preocuparilor sale majore, si anume, exegeza biblica si activitatea pastorala. Sf. Ioan nu a scris nici un tratat dogmatic in sensul adevarat al cuvantului.

El a abordat teme dogmatice in contextul lucrarilor sale exegetice si al omiliilor si cuvantarilor sale, dandu-le un vesmant practic, in domeniul exegetic, a apartinut Scolii exegetice antiohiene care, spre deosebire de cea alexandrina promotoare a interpretarii alegorice, a accentuat sensul gramatical si literal.

A folosit alegoria acolo unde autorul inspirat o solicita, dar si in acest caz, modeland-o si apropiind-o cat mai mult posibil de text. El s-a straduit sa patrunda si sa descopere sensurile adanci ale Scripturii pentru a descifra in ele principii de conduita si invataturi practice pentru credinciosii sai.

De aceea, exegeza hrisostomica nu a depasit niciodata limitele educatiei morale si ale indemnului la viata virtuoasa. Dupa opinia sa, credinciosii nu se simteau atrasi de Biserica pentru profunzimea dogmelor ei, ci pentru invatatura morala a Evangheliei, pentru idealul iubirii crestine, si nadejdea ca Dumnezeu ii va mantui de necazurile si nedreptatile vietii. El s-a simtit mai degraba pastor de suflete si reformator social, decat teolog dogmatician.

S-a spus, adeseori, ca Sf. Ioan a fost mai putin preocupat de probleme dogmatice si mai mult de cele morale. O astfel de disociere este neavenita, deoarece ideile sale morale sunt mereu ancorate in structurile doctrinare biblice si ale traditiei Bisericii, intelegem mai bine profunda lui preocupare fata de morala, daca avem in vedere faptul ca el s-a considerat, inainte de toate, pastor de suflete si apoi invatator.

Ca pastor, el intelegea ca este dator sa-i invete pe credinciosi ce inseamna, in realitate, transpunerea notiunilor de credinta in viata, asumandu-si sarcina propovaduirii cuvantului evanghelic: "Am poruncit sufletului meu sa-si asume indatoririle de propovaduitor si sa îndeplinească poruncile atat timp cat mai respir si cat timp Dumnezeu considera ca este bine sa ma tina in viata, fie ca mai exista cineva care sa ma asculte sau nu".

Aceasta responsabilitate el a dus-o la implinire ca nimeni altul. Nu in zadar, el a fost distins cu titlul de "învățător și sacerdot universal", iar pentru măreția și splendoarea cuvântului său i s-a dat numele de Hrisostom, adică "Gură de Aur", încă din sec. VI.

Moștenirea lăsată întregii creștinătăți de Sfîntul Ioan Gură de Aur depășește ca întindere, și nu de puține ori ca profunzime și ca realizare literară, opera celorlalți Sfinți Părinți, situîndu-se, atît prin plinătatea ei, ctt șl prin pulsul tainic al evlaviei pe care o cuprinde, pe piscurile de aur ale teologiei Bisericii.

Nici un alt Părinte bisericesc nu s-a bucurat, ca el, de o mai mare popularitate și cinstire în rîndurile credincioșilor care, cuceriți de măiestria și adîncimea cuvîntărilor sale, căutau să transpună In propria lor viață bogăția de har desprinsă din îndemnurile și cugetările de Dumnezeu dăruitului grăitor. Cinstirea deosebită acordată Ilustrului Ierarh se vădește și prin faptul că opera sa a fost copiată și răsplndită neîncetat, fiecare generație creștină purtînd grija de a o încredința urmașilor în frumusețea ei autentică. Scrierile Sfîntului Ioan Gură de Aur ni s-au păstrat astfel în numeroase manuscrise, tipărite apoi și traduse în diferite limbi, pentru ca și noi cei de astăzi să ne putem împărtăși din marea comoară a înțelepciunii și a vieții lui lnduhovnlcite.

Autor de tratate apologetice, cuvîntări ascetico-morale și epistole, Sfîntul Ioan Gură de Aur a rămas cu deosebire celebru prin scrierile sale omlletice. Exegeza cărților Sfintei Scripturi, cartea de căpătîi a creștinilor, purtătoare a cuvîntului lui Dumnezeu, a format una din preocupările sale cele mal stăruitoare. Majoritatea acestor omilii au fost rostite In Antlohia, cetatea de baștină a Sfîntului Ioan, unde acesta și-a agonisit pregătirea de luptător al lui Hristos și călăuzitor spre mîntuire al obștii creștine, cu ajutorul harului dumnezeiesc, la care s-au adăugat rugăciunile și evlavia mamei sale, Antuza, și strădaniile teologice deprinse sub Îndrumarea episcopului Meletle.

Sfântul Ioan Hrisostom a fost mai puțin speculativ în scrierile sale, fiind aplecat mai mult spre latura morală a vieții. Se observă la Sfântul Ioan aceeași grijă deosebită pentru înțelegerea unirii ipostatice (adică a firilor divină și umană în Persoana Mântuitorului Hristos) și a rolului Sfintei Fecioare Maria care este garanta Întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan respinge doctrinele gnosticilor și ale docheților ca fiind absurde, punând mai multe întrebări care, departe de a fi retorice sunt, de fapt, argumente pentru păstrarea credinței moștenite de la început în Biserică și pe care nimeni nu se cuvine să o înțeleagă după voia proprie. Iconomia mântuirii în Domnul Hristos nu lasă loc de interpretări, iar atitudinea fiecărui creștin trebuie să fie una plină de credință și smerenie.

Sfântul Ioan Gură de Aur a scris, ca și contemporanii lui, cu o dragoste și o fervoare deosebită referitor la Maica Domnului.

Bibliografie

1. Dumitru Beleneș, Dumitru, Lucrătorii viei, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2001;

2. Pr. Prof. Buga, Ion, Pastorala, calea preotului, Ed. Sfântul Gheorghe Vechi, București, 1999;        

3. Carp, Radu, Religia în tranziție. Ipostaze ale României creștine, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009;

4. Pr. Prof. Dr. Cândea, Spiridon, Studii și articole de Pastorală Ortodoxă, ediție îngrijită de Pr. Lector Mihai Iosu și Pr. Lector Constantin Necula, Ed. Arhiepiscopiei Sibiului, 2002;      

5. Chirilă, Ioan, Homo Deus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997;

6. Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Editura Polirom, Iași, 1999;

7. Ionescu, Nae, Curs de Metafizică, Editura Humanitas, București, 1995;

8. Jurcă, Eugen, Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești, Editura Marineasa, Timișoara, 2007;

9. Koulomzin, Sophie, Biserica și copiii noștri, Editura Sophia, București, 2010;

10. Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006;

11. Maica Magdalena, Cum comunicăm copiilor credința ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu, 2006;

12.Pr. Necula, Constantin, Sarea pământului. Studii și articole de Pastorală, vol. I, Ed. Tehnopress, Iași, 2002;    

 13. Pr. Necula, Constantin, Să ne merităm Ortodoxia, Ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 2004;       

14. Pr. Prof. Dr. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1992;

15. Stăniloae, Dumitru, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion, București, 2002;

16. Sălăgean, Daniela, Pintilie, Dorin, Pintilie, Mariana, Ghidul profesorului diriginte și consilier, Ed. Eurodidact, Cluj Napoca, 2003;       

17. Timiș, Vasile, Evaluarea – factor de reglare și optimizare a educației religioase, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003;

18. Timiș, Vasile, Misiunea Bisericii și educația, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.

19. Voinescu, Sever, Gând despre învățarea religiei, în rev. „Dilema veche”, an.VII(2010), nr. 328(27 mai – 2 iunie).

20. OMILIA IX

21. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii și cuvântări, introd. și trad. din limba greacă, Ed. Episcopiei Râmnicului, 1995;

22. Sfântul Ioan Gură de Aur, Din ospățul Stăpânului, Cuvântări și discursuri, introd. și traducere din limba greacă, Ed. Adonai, București 1995;

23. Sfântul Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinței, Cuvântări despre pocăință, introd. și trad. din
limba greacă, Ed. Episcopiei Râmnicului, R. Vâlcea. 1996;

24. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1975;       

25. Convorbiri despre spovedanie, Ed. Ramida, București, 1996;

26.http://www.sfaturiortodoxe.ro/
27. http://logos.md/carti/palama/palama.htm;