Educatia Concept Si Utilitate

Educația-concept și utilitate

Unități de conținut:

1.Fundamentarea teoriei

1.1.Scurt istoric

1.2.Ce este educația?

1.3. Formele educației

1.4. Mijloace de educație

1.5.Etapele educației

2.

1.1Scurt istoric

Încă din cele mai vechi timpuri educația a fost una din prerogativele societății umane. Primele școli cunoscute astăzi au apărut în Grecia Antică dând un nou sens civilizației și procesului de formare bio-psiho-socio-culturală al omului. Omul a învățat să folosească elementele din natură(apa, pământul, focul) într-un mod mult superior omului preistoric, astfel treptat realizând ceea ce astăzi numim civilizațiile Antichității. Diversele descoperiri au facilitat dezvoltarea omului nu atât ca specie vie cât a unei ființe raționale, capabile de gândire și acționare în mod conștient și de a trăi într-o societate organizată.

După secole, în Umanism și Renaștere omul se redescoperă prin rațiune și artă, pune bazele unei medicine „primare” (cercetările lui da Vinci și Michelangelo),și apar primele universități unde tinerii erau încurajați la exprimare ; acel „cogito ergo sum” încă valabil. Revoluționar și un puternic aliat al educației s-a dovedit a fi Iluminismul. Ca ființă rațională omul este chemat la libertate și maturitate,scop suprem care există în el însuși. Educația devine autoeducație în confruntarea omului cu formele de existență a culturii. Cu cât capacitățile fizice și psihice ale individului sunt mai largi ,mai temeinice,mai active cu atât premisele educației sunt mai favorabile.

Omul începe să își revendice drepturi. Omul începe să scrie și să citească dând astfel la o parte dogmatismul religios și absolutismul monarhic. Tot atunci apar primele legi privind educația, învățământul asigurat de statele europene tuturor categoriilor sociale. În Principatele Române prima Lege a Educației a introdus-o domnitorul A. I. Cuza în 1866, asigurând astfel accesul la educație primară ( patru clase) tuturor claselor sociale existente. Astăzi pare puțin, în comparație cu actualele cerințe, dar să nu uităm că orice pas făcut a condus spre ceea ce numim astăzi învățământ.

1.2. CE ESTE EDUCAȚIA?

Etimologia cuvântului educație își are originile în latinescul educo -educare = a alimenta, a hrăni, a forma,a îngriji, a crește, și educo – educere = a duce, a conduce, a scoate, a înălța.

„Educația reprezintă activitatea psihosocială proiectată la nivelul finalităților pedagogice care vizează realizarea funcției centrale, de formare dezvoltare permanentă a personalității umane prin intermediul unor acțiuni pedagogice structurate pe baza corelației subiect/educator – obiect/educat, desfășurată într-un context intern (ambianță educațională) și extern (câmp pedagogic) deschis”.1

Educația este un concept-cheie, fundamental în pedagogie, abordabil din perspectiva dimensiunii sale funcțional – structurale.

Educația poate fi percepută, într-un sens mai larg, ca o intersectare între om și societate,iar întreaga viață socială poate fi marcată de acest schimb permanent. Un asemenea transfer de informații de la societate la om, se stabilește între un element și sistemul din care face parte individul. Dacă prin esența ei educația avea în vedere un transfer de reguli și valori de la societate la individ, diferențierea și delimitarea sa cer cu necesitate evidențierea acelor caracteristici care îi conferă o relativă autonomie în comparație cu celelalte fenomene.

„Educația este cerută din afară, dar este realizată din interior.” 3

„Educația depinde de contextul cultural,istoric iar individul se confruntă cu ideologia, filozofia, dreptul,ordinea socială,tehnica, politica economia vremii.”

Educația reprezintă activitatea de cultivare, civilizare și modelare a omului, iar menirea educației este aceea de a scoate la suprafață din individ tot ce este mai bun, astfel atingând perfecțiunea. Educația este activitatea prin care individul își formează propria personalitate dezvoltandu-i-se astfel o serie de interese. Educația este o reconstrucție sau reorganizare a experienței actuale care vine în ajutorul înțelegerii experienței precedente și care mărește capacitatea de a regla evoluția celei care urmează.

Educația ca proces poate fi împărțită în:

– acțiunea de transformare în sens pozitiv si pe termen lung a ființei umane, acțiune de conducere;

– dirijarea evoluției individului spre stadiul de persoană formată, autonomă și responsabilă.

1.3. Formele educației

În cursul vieții individul este supus unor forme diferite de educare. Astfel, cercetătorii în domeniul pedagogiei propun trei forme de educație aflate în relație de interdependență. Formele educației sunt:

● educație formală;

● educație nonformală ;

●educație informală.

Educația formală ( etim. lat. „formalis”= organizat, oficial) este o formă de educație instituționalizată și presupune acțiuni conștiente ce au loc intr-un cadru sistematizat. Dintre caracteristicile educației formale amintim intensitatea, concentrarea informațiilor și continuitatea urmărind nu doar însușirea de cunoștințe ci mai ales formarea și educarea elevilor, dezvoltarea unor capacități sau procese psihice și formarea unor calități cerute de societate.

Educația nonformală (etim. lat.„ nonformalis”=în afara unor forme oficiale) este o formă de educație extrașcolară care ajută la dezvoltarea aptitudinilor și talentelor specifice fiecărei persoane. Facilitează exprimarea, ajută la integrarea individului într-un grup cu aceleași scopuri, aspirații. Această formă de educație, prin gradul de instituționalizare, organizare și acțiunile conștiente, se aseamănă cu educația formală,dar situată în afara sistemului de învățământ.

Educația informală ( etim. lat „informis/informalis”=spontan, neașteptat) este o formă de educație neintenționată, având informații eterogene cu care individul se confruntă în cotidian. Informațiile nu sunt selectate, organizate din punct de vedere pedagogic. Educația informală presupune experințe trăite, valori,idei, etc. Exemplul părinților din familie, al vecinilor, colegilor, profesorilor, mass-media pot fi exemple de educație informală.

De asemenea, conceptul de educație formală este adesea confundat cu cel de instruire. Instruirea este o componentă a educației formale, utilizată în mediul școlar organizat și care are ca finalități pregătirea individului pentru cerințele societății: competențe lingvistice,matematice, de contabilitate, informaționale,medicină, etc.

Dintre metodele utilizate educația formal amintim : – instruirea-„ orice formă a pregătirii sistematice în vederea asumării unei anumite poziții de muncă sau profesionale.”4

-predarea- „este privită ca o instanță decizională prin care se optează , în funcție de criteria précis definite și în perioadae alternative de timp,pentru diverse strategii sau modelede învățare.”5

,,Educatia este o actiune formative”

,,Educatia reprezintă un proces evoluativ”

În istoria pedagogiei această noțiune a fost interpretată în diferite moduri și se numără printre notiunile mai putin conturate ale limbajului pedagogic. Sarcina de a educa un individ nu le revine doar educatorilor,învătătorilor ,profesorilor sau oamenilor de știintă care se ocupă cu probleme de educatie, deoarece un rol deosebit de important îl are și familia acestuia, anturajul și societatea.

Atât conceptul de educatie, cât și scopul acestuia nu pot fi delimitate decât prin realizarea unei analize a proceselor educaționale,care se afla într-o continuă transformare. Procesul de educatie ,în sine ,presupune din punct de vedere funcțional, un proces de asimilare care are menirea de a conduce către o adaptare a copilului ,adaptare intenționată sau neintențioanată ,la cerințele societății contemporane. Educația contribuie la dezvoltarea unor capacități precum judecata ,cercetarea și capacitatea de a discerne.

1.5. Mijloace de eduație

Prin sintagma ,,mijloace de educatie “întelegem totalitatea măsurilor si situațiilor cu ajutorul cărora dascălii au ocazia de a modela anumite capacități și aptitudini ale elevului.

Dascălul acțioanează de cele mai multe ori în mod direct asupra copilului (îl pedepsește sau îl laudă),ori în mod indirect (el îl determină pe copil să se joace ,să lucreze) .În primul caz vorbim de mijloace de educație directe,iar in cel de-al doilea caz de mijloace indirecte,care se manifestă prin fapul că dascălii aranjează în mod intenționat situații adecvate unei educații functionale. Mijloacele de educație se folosesc in vederea realizării unui scop final,planificat în prealabil și care are la bază o serie de pași. Acestea pot fi considerate un fel de unelte în mână dascălului, cu ajutorul căruia el modelează ,formează.educă și învată elevii.

Mijloacele de educație au rolul lor, bine definit în procesul pedagogic și anume acela de a contribui la automatizarea sistemului educațional. Cercetătorii au demonstrat că una dintre rădăcinile evoluției spirituale ale omului se găseste în contactul social ,care reprezintă totodată un sprijin în procesul de evoluție și dezvoltare ale aptitudinilor de limbaj ,cât si cea a capacitatilor spirituale in general.

Educația este o acțiune pe care pe care o exercitam asupra noastră și a celor din jurul nostru. A educa pe ceilalți înseamnă a-i pregăti pentru problemele cu care se vor confrunta în societate.Autoeducația este un proces voluntar pe care ni-l impunem pentru a atinge un scop,cum ar fi perfecționarea profesională sau corectarea unei deprinderi rele. De exemplu, un elev de clasa a VIII-a își propune să nu mai fie dezamăgit de rezultatele proaste obținute și, în schimb să încerce prin procesul de autoeducare să-și schimbe modul de a se autoaprecia.

1.5 Etapele educației

De-a lungul vieții,educația se realizează pe baza mai multor etape.În fiecare stadiu al evoluției sale,elevul tinde spre un anumit stil de viață. J.J. Rousseau spunea că: “Fiecare vârstă, fiecare stadiu al vieții are perfecțiunea care îi convine,felul ei propriu de maturitate “.Fiecare etapa a educației are importanța ei, dacă o singură etapă este neglijată, elevul nu va mai putea recupera. Maurice Debesse este de părere că : “Dacă formarea se oprește undeva pe parcurs,înainte de terminarea rocesului de creștere,eșecul este și mai grav”.

Maurice Debesse clasifică etapele educației în cinci vârste succesive:

● Vârsta creșei: de la naștere la 3 ani;

● Vârsta „micului făun: de la 3 la 7 ani;

● Vârsta școlară: de la 6 la 13 ani;

● Vârsta neliniștilor pubertare: de la 12 la 16 ani;

● Vârsta entuziasmului juvenile: de la 16 la 20 de ani.

Prima etapă a educației este vârsta bebelușului,

Acesta are nevoie să trăiască întru-un mediu armonios, bine adaptat nevoilor sale. Această etapă durează până în momentul când bebelușul începe să descopere mecanismele limbajului articulate, specific omului. Rolul educatorului variază în funcție de etapa de educație. În cazul vârstei bebelușului, mama este cea care stă mereu în preajma copilului, formând un grup inseparabil. De exemplu, mama este cea îl ține pe copil în brațe când acesta încearcă sa meargă singur și obosește.

De la vârsta de 3 la 7 ani

Copilul se află în a doua etapă, vârsta „micului făun”. Acesta este deja un bun observator și imită tot ceea ce vede in jurul lui. De aceea mediul în care se află se straduiește să-i formeze bunele deprinderi. Dominanta funcțională a acestei etape este jocul. Prin joc, copilul învață mai ușor,de exemplu, cu ajutorul jocului copilul învață culorile,numele animalelor etc.

Etapa școlară

„În momentul în care intră la școala primară copilul trăiește un șoc: din copil devine elev! Și-a pierdut libertatea de acționare, trebuie să stea liniștit ,nu poate vorbi fară a i se da voie, activitatea fizică îi este reglementată în mod strict.” De aceea educatorul trebuie să fie răbdător și să-l încurajeze pe elev să se exprime liber să cunoască tainele cititului și scrisului. Această etapa este foarte importantă pentru elev, deoarece acum se pun bazele educției intelectuale. Pentru acest proces este nevoie de un cadru armonios. „Un bun educator ghidează mâna elevului său la începuturile uceniciei sale în domeniul cititului și al scrisului. El îi încurajează încercările, corectează cu răbdare, metodă și limpezime stângăciile acestei mâini, care trece de la tatonari la exercițiul îndemânatic.”

Vârsta pubertății este vârsta neliniștilor.

Este o perioadă în care munca de explorare continuă,dar puberul se axează mai mult pe descoperirea propriului eu. Este perioada în care puberul se lasă ușor influențat. Un caz des întâlnit este genul de muzică ascultat de tânar, ce îi poate influența vocabularul,vestimentația,chiar și modul de a gândi. În această perioadă educația întâmpină mari dificultăți.

Relația dintre profesor și elev se schimbă în momentul pubertății. Nerăbdător și rebel ar vrea să găsească în profesor un prieten discret, care să îi ințeleagă problemele specifice vârstei și să îl ajute când este cazul.

Elevul- adolescent

Personalitatea tânărului se afirmă și entuziasmul ia locul neliniștii. Pedagogul trebuie să își învețe elevul să se descurce singur. „ Este etapa evaluării juvenile pe care educația culturală trebuie s-o lumineze, s-o regleze, s-o umanizeze”.

Trecând prin toate aceste etape, individul crește, se dezvoltă și se formează, un rol important avându-l pedagogul capabil să-i insufle forța necesară împlinirii destinului său de om. Educația nu se reduce la aceste etape, omul învață încă din copilarie până la vârsta înaintată.

2. Partea aplicativă a cecetării

2.1 Între concept și utilitate

Reprezintă educația un concept sau o utilitate?

„Educația nu îl creează pe om, ea îl ajută să se creeze” 6

Cu greu am putea face distincția între conceptul de educație și contextul actual care practic ne introduce într-un cadru aproape sistematizat. De când ne naștem părinții sunt preocupați de ceea ce vor face pentru a ne asigura accesul la educație. Fiecare stat, anual, face „calcule” privind natalitatea, fiind preocupată în mod direct din scopuri socio – economico- strategice. În aparență, din naivitate am putea considera gratuitatea educației de stat un act de caritate. În esență, însă, statul este direct implicat , fiind interesat în pregătirea cetățenilor, „rambursarea” costurilor suportate de stat făcându-se odată cu intrarea individului în forța de muncă activă.

Totuși, considerăm accesul la educație un beneficiu din considerente arbitrare. Ar trebui să ne considerăm norocoși că „ trăim într-o societate organizată”?. Un reprezentat de seamă al Iluminismului fracez afirma că omul preistoric, necunoscător al rangurilor sociale, al puterii banului era fericit. Educația reprezintă și un mijloc prin care suntem „învățați”care ne este statutul, rasa, naționalitatea, limba, moneda etc. ,ajutând astfel la formarea diferențelor din stadiu incipient.

Numim„ integrarea în societate ” un bonus asigurat categoric de sistemul educațional. Suntem calificați pentru a efectua după vârsta majoratului, sau mai nou de la 16 ani munci în diverse domenii validate de societate. Această integrare poate fi considerat un effect benefic al sistemului educațional formal.

Un alt beneficiu este posibilitatea de a avea acces la informații, oferindu-i astfel individului, capaciatea de a le decodifica ( după ce individual a învățat să citească , să opereze cu cifre în matematica). Acest lucru atât de nesemnificativ face posibil realizarea schimbarilor semnificative. Accesul la informații, posibilitatea de a le decodifica a fost multe secole la rând restricționat. Păturile sociale inferioare erau osândite la ignoranță și neștiință tocmai din privarea acestui drept fundamental: de a gândi și a acționa după liberul arbitru și mai ales în conștiință și în cunoștință de cauză.

Privită însă din perspectivă psihologică, educația asigurată în cadrul instituționalizat facilitează schimbul de experințe