Educatia Ca Obiect de Studiu al Pedagogiei
Termenul de imobiliar (engl. „real estate”) este un termen legal care se referă la teren și la orice este fixat permanent pe un teren, cum ar fi de exemplu clădirile. Adeseori acest termen este considerat sinonim cu termenul de proprietate imobiliară (engl. „real property” sau „realty”). Totuși, din motive tehnice, în prezent se face distincția între imobiliar, care se referă la pământ și la ceea ce este fixat pe el, și proprietatea imobiliară, care se referă la drepturile de proprietate asupra imobilului. Acești termeni au fost utilizați pentru prima dată în domeniul dreptului comun, în timp ce dreptul civil se referă la proprietatea inamovibilă.
Pe măsura dezvoltării proprietății imobiliare private, domeniul imobiliar a devenit extrem de atractiv pentru afaceri. Cumpărarea unui imobil necesită o investiție semnificativă, fiecare porțiune de teren are caracteristici unice, iar ca urmare, domeniul imobiliar a devenit în prezent o adevărată industrie, aflată într-o continuă evoluție.
În sens restrâns, piața imobiliară se poate defini ca fiind acea piață care reunește toate tranzacțiile ce implică transferul de proprietate asupra terenurilor și imobilelor. Transferul de proprietate se presupune a fi un transfer permanent sau temporar de la una dintre părți la cealaltă în schimbul unei compensații, cel mai adesea exprimată în bani. Specialiștii au inventariat o serie de factori ce afectează formarea pieței imobiliare, dintre care putem aminti: • mediul cultural, politic și socio-economic; • cadrul legal; • mediul guvernamental și administrativ; • sistemul financiar-bancar; • sectorul privat al serviciilor . De regulă, guvernele nu intervin pe piața imobiliară în economiile de piață dar construiesc „scena” și infrastructura „actorilor”, de fapt asigură acele servicii de care are nevoie sectorul privat pentru a se dezvolta.
Prin intermediul lucrării „Particularități ale activității de consiliere în domeniul imobiliar”,voi prezenta importanța consilierii în domeniul imobiliar, dar și importanța educației în dezvoltarea carierei.
Prezenta lucrarea este structurată în cinci capitole. În primul capitol sunt prezentate ”Noțiuni generale despre educație”. Noțiuni generale despre consilierea psihopedagogică face obiectului celui de-al doilea capitol. Prin intermediul celui de-al treilea capitol sunt prezentate aspectele psihopedagogice ale consilierii în domeniul imobiliar.
În cadrul capitolului patru sunt prezentate etapele procesului de consiliere. Studiul de caz face obiectul celui de-al cincelea capitol.
CAPITOLUL 1
NOTIUNI GENERALE DESPRE EDUCAȚIE
Educatia ca obiect de studiu al pedagogiei
Conceptul de educație.
Etimologic, noțiunea de educație provine din latinescul „educațio“ care înseamnă „creștere“, „hrănire“, „formare“. Mult timp educația a fost înțeleasă ca o creștere sau dezvoltare a ființei umane conform forțelor interne înnăscute. Ea avea sens de dezvoltare fizică și psihică a copilului într-o direcție dinainte stabilită de natura individului, o modelare a ceea ce este dat pe cale ereditară. Ulterior educația a primit semnificația unei modelări a personalității potrivit scopurilor dinainte stabilite. Această formare într-o direcție dorită a fost limitată de înțelegerea psihicului copilului, metaforic vorbind, ca o tabula rasa pe care se poate imprima orice sau ca o bucata de ceară din care poți să faci ce dorești, fără a întrevedea vreo intervenție din interiorul celui educat.
Conceptul de educație s-a conturat și întregit de-a lungul dezvoltării societății, în funcție de cerințele acesteia. Astăzi educația este definită din unghiuri de vedere diferite ca proces psiho-social, ca acțiune de conducere, ca ansamblu de influențe exercitate asupra individului.
Educația ca proces – semnifică transformarea (în sens pozitiv) a ființei umane, modelarea structurii și componentelor native și dobândite ale individului, conform unui ideal educațional. Altfel spus, un proces de înzestrare a ființei umane cu cunoștințe, comportamente, atitudini, sentimente și capacități necesare integrării ei în viața socială. Educația ca proces presupune plasarea educatului într-o poziție de subiect activ (care acționează și reacționează în același timp) și nu ca un simplu obiect inert.
Educația ca acțiune de conducere
Educația semnifică o conducere cu o destinație pozitivă, care țintește spre adevăr, spre bine și frumos, spre acțiune eficientă. Ea reprezintă dirijarea evoluției individului de la stadiul de ființă care are nevoie de asistență și care dispune de posibilități latente, spre stadiul de persoană formată, autonomă și responsabilă.
Educația ca interrelație umană și socială.
Fiind o acțiune a omului asupra omului educația reunește într-un efort comun doi participanți (subiecți) educator și educat. Primul, o personalitate relativ constantă care-și asumă responsabilitatea de a-l ajuta pe cel ce se educă să cunoască, să știe, să progreseze.
Educația poate fi privită și ca o relație între generațiile adulte și generațiile tinere, între un grup social și un alt grup social.
Educația ca ansamblu de influențe.
Educația se realizează nu numai prin influențe organizate ale școlii și altor factori educativi, ea cuprinde și influențe neorganizate, spontane ale mediului. De aceea educația poate fi definită ca un ansamblu de influențe deliberate și nedeliberate, nesistematice sau neorganizate care contribuie la formarea individului, la realizarea unor modificări pe plan fizic sau psihic ale omului și ale colectivității din care face parte. În această accepțiune, conceptul de educație înglobează întregul mediu de viață și de muncă, mediu care este sau poate fi educativ.
La definițiile precedente s-ar putea adăuga și altele. Fiecare definiție este însă unilaterală, pune accent pe un aspect sau altul. Corelând sensurile relativ diferite ale educației cuprinse în definițiile enunțate, se poate conchide că educația este una din cele mai mărețe invenții ale geniului uman, invenție care ascunde în sine marile secrete ale perfecțiunii naturii umane. Prin forța ei de transformare a omului și de influențare a progresului social educația afirmă imense puteri, dar și considerabile responsabilități. Este vorba de responsabilitatea familiei, a școlii, a comunității, a statului, dar și a celui educat pentru formarea, devenirea sa.
Dacă a educa înseamnă a transforma natura umană pe termen lung, aceasta impune obligația societății de a fi extrem de prudentă în opțiunile sale pentru un model sau altul de educație, căci transformările odată produse devin greu remediabile sau iremediabile. Educația este un domeniu în care nu există loc pentru greșeli, căci prin educație influențăm și controlăm destinul individului, al propriului nostru tineret și viitorul națiunii.
Caracteristicile fenomenului educațional
Educația ca acțiune socială specific umană.
Prin educație se urmărește și se dorește formarea unei personalități în concordanță cu cerințele obiective ale societății dar și ale individului. Ea se desfășoară în mod conștient, intenționat și sistematic, conform unui scop stabilit în prealabil de formare și dezvoltare a ființei umane.
Precizând că educația este un fenomen social, specific uman, facem demarcație între procesele educației și cele biologice care au fost confundate de către reprezentanții teoriilor biologizante. Între educație și îngrijirea puilor de către animale există deosebiri calitative atât din punct de vedere al finalității lor, cât și al modului de a obține rezultate dorite. Creșterea și îngrijirea puilor de către animale se realizează în virtutea unor mecanisme instinctuale transmise pe cale genetică, în timp ce educația se desfășoară în conformitate cu anumite norme și principii elaborate și statuate la scara socială prin studierea și generalizarea practicii educaționale concrete în continuă perfecționare.
Experiența acumulată de oameni se păstrează în cultură (unelte, tradiții, simboluri) pe care copilul nu o posedă când vine pe lume. Animalele „învață“ o scurtă perioadă apoi nu mai înregistrează progrese în comportamentul lor. Omul învață toată viața.
Caracterul social al educației evidențiază raporturile complexe și profunde existente între individ și societate. Educația și transformările omului pe care le realizează, se află într-o relație de reciprocitate, în sensul că omul educat, acționând asupra societății, paralel cu transformarea acesteia, se transformă pe el însuși, rezultat care se va repercuta apoi asupra societății.
Caracterul istoric al educației
Ca orice fenomen social, educația are în mod implicit și un caracter istoric. Ea a apărut odată cu societatea, evoluează și se schimbă de la o etapă la alta în funcție de transformările ce se produc în cadrul societății. Educația joacă un rol activ în dezvoltarea societății. Prin funcțiile ei culturale, economice, de integrare socială, educația contribuie la înfăptuirea istoriei, la pregătirea transformărilor social-istorice, la impulsionarea progresului social multilateral. Fiecare orânduire socială (sistem social) și-a creat un model de educație potrivit stadiului de dezvoltare atins.
În condițiile orânduirii comunei primitive educația nu se diferențiază ca o funcție socială distinctă. Pregătirea tineretului pentru viața socială se realizează în procesul muncii, în cadrul jocului, ritualurilor și ceremoniilor.
În orânduirea sclavagistă educația nu mai este egală pentru toți membrii societății. Ea este monopolizată de clasa dominantă, fiind subordonată intereselor și trebuințelor ei. În toate statele de tip sclavagist educația, deși diferă sub aspectul conținutului și modului de organizare, are în esență aceleași caracteristici. Pe de o parte, copiii clasei dominante beneficiază de o educație organizată, în vederea pregătirii lor ca participanți la conducerea treburilor economice, militare ale statului, iar pe de altă parte, copiii de sclavi nu se bucură de nici un fel de educație organizată.
În orânduirea feudală educația cunoaște diferite tipuri potrivit nevoilor acestei orânduiri, a celor două clase dominante: clerul și nobilimea.
Educația religioasă destinată în special iobagilor prin care se propovăduia frica de Dumnezeu, renunțarea la ce e lumesc, posturi și rugăciuni, pocăința și pregătirea pentru viața de apoi. Educația clericală făcută fețelor bisericești era o educație complexă: fizică, intelectuală, morală. Se studia teologia, retorica, dialectica, ș. a.
Educația cavalerească, specifică nobilimii punea accentul pe pregătirea fizică și militară. Se studiau cele șapte „arte cavalerești“ (călăria, înotul, mânuirea lancei, a spadei, vânătoarea, jocul de dame, șahul și declamarea versurilor). Ea era completată de educația morală care viza dezvoltarea „virtuților cavalerești“ (onoare, fidelitate etc.), cu elemente de educație intelectuală și instrucție religioasă. În perioada de descompunere a orânduirii feudale, datorită schimbărilor în modul de producție (apariția manufacturilor, breslelor, a atelierelor, înflorirea comerțului, a unor concepții progresiste) biserica își pierde hegemonia. În aceste condiții apare un nou tip de educație, cea laică, reprezentată de școlile breslelor de meșteșugari și cele ale ghildelor de negustori, în care pătrunde un spirit mai realist și mai practic; se studiază matematica, geografia, desenul ș.a., ceea ce slăbește monopolul bisericii asupra învățământului. Curentele de gândire Reforma și Renașterea zdruncină din temelii societatea feudală.
Educația în societatea burgheză
În faza de ascensiune burghezia are un rol progresist. Luptând pentru cucerirea puterii politice și economice, burghezia afișează o conștiință nouă, înaintată, progresistă în tehnică, știință, artă, filozofie. Iluminiștii burghezi (Fr. Rabelais, Vittorino da Feltre), iar mai târziu reprezentanții iluminismului, materialiști – mecaniciști (J.J. Rousseau, C.A. Helvetius, Voltaire, Diderot) critică vehement concepțiile și rânduielile feudale. Ei combat dogmele religioase susținând că totul trebuie să treacă prin focul rațiunii pentru a se aprecia ca adevăr. De asemenea, proclamă o etică nouă bazată pe ideile de echitate, fraternitate, libertate. Concepții pedagogice progresiste sunt susținute de I.A. Comenius (sec. XVII), J. Locke (sec XVIII), K.D. Ușinski (sec XIX) care proclamă dreptul la educație pentru întregul popor, militează pentru o educație științifică, realistă.
În secolul al XX–lea în toate țările se duce o luptă permanentă pentru democratizarea învățământului, adaptarea acestuia la cerințele sociale, pentru o instrucție și educație reală, practică, eficientă, a tuturor copiilor și tinerilor. Ca în toate statele capitaliste, în România din perioada amintită educația prezintă o serie de carențe, fiind în general apanajul claselor avute. Deși învățământul de 4 clase a fost obligatoriu, la sfârșitul primei jumătăți al secolului al XX–lea în țara noastră erau aproape 4 milioane de analfabeți. Prin reforma învățământului din 1948, învățământul a devenit de stat, cu o structură unitară, caracter laic, accesibil tuturor copiilor și tinerilor de la orașe și sate indiferent de sex, religie, naționalitate. Prin însăși legea reformei din 1948 s-a organizat alfabetizarea neștiutorilor de carte.
Totodată, încă dinainte de reformă, s-au luat o serie de măsuri pentru ca școala să devină un instrument al înfăptuirii noii „orânduiri sociale“, școlii revenindu-i sarcina educării comuniste a tinerei generații. Au fost „epurate“ cadre didactice de la toate treptele învățământului, considerate ca fiind refractare la procesul de instaurare a regimului comunist.
Făcând o apreciere obiectivă a învățământului din perioada comunistă putem spune că el a evoluat în strânsă legătură cu dezvoltarea social-politică, fiind subordonat politicului. Școala de toate gradele a cuprins un număr tot mai mare de tineri, asigurând pregătirea specialiștilor pentru toate domeniile de activitate. În fiecare comună s-a creat o școală de 10 ani și au activat profesori calificați. S-a realizat o creștere cantitativă de școli, elevi, studenți.
Toate acestea au fost umbrite de o serie de deficiențe dintre care amintim:
criteriul competenței de admitere în liceu și facultate a fost înlocuit de cel al originii sociale;
lupta pentru prevenirea eșecului școlar se realizează prin promovarea elevilor fără a avea cunoștințele necesare;
reducerea cheltuielilor destinate învățământului (12).
Prin însăși legea reformei din 1948 a fost ignorată și tradiția școlii noastre și experiența mondială a învățământului:
s-a realizat liceul unic, deși experiența din țara noastră era destul de bogată în organizarea liceelor pe secții;
au fost scoase obiectele de cultură generală ca: teoria literaturii, limba latină, sociologia, psihologia, logica;
o buna perioadă a fost ignorată tradiția în elaborarea manualelor școlare, s-au folosit manualele traduse.
După revoluția din decembrie 1989, au fost înlăturate o bună parte din neajunsurile învățământului nostru de toate gradele și s-au luat măsuri pentru adaptarea acestuia cerințelor societății noastre, ținând seama de dezvoltarea României pe cale democratică, precum și de direcțiile principale ale evoluției școlii de toate gradele pe plan mondial.
Specificul național al educației.
Așa cum am văzut, educația diferă de la o etapă istorică la alta, în funcție de condițiile materiale și spirituale ale societății. Totuși, pe aceeași treaptă de dezvoltare, ea prezintă anumite particularități izvorâte din experiența fiecărui popor. Ca acțiune socială, educația se înfăptuiește în limitele unor granițe naționale și statale, pe fondul unei vieți sociale și al unor tradiții care s-au format în decursul dezvoltării națiunii respective. Ea depinde deci de cultura națională, de idealul social, politic, național, de trecutul istoric, de moștenirea materială și spirituală transmisă din generații în generații. Toate aceste fenomene legate de devenirea și existența unui popor își pun amprenta asupra specificului educației. În valorificarea experienței universale acumulate în cadrul altor sisteme educaționale, de care nu se poate face abstracție, trebuie să se pornească întotdeauna de la particularitățile sociale și naționale din țara respectivă.
Cunoscutul pedagog român G.G. Antonescu considera că pedagogia românească trebuie să arate modul și măsura în care principiile educației sunt aplicabile în condițiile noastre, să precizeze acele probleme ale școlii românești ce rezultă din particularitățile sociale și psihologice de la noi, să ofere soluții unor probleme educative care să fie asimilate în patrimoniul general al științei educației. Un alt corifeu al pedagogiei românești, pedagogul transilvănean O. Ghibu aprecia că fundamentul unei teorii asupra educației îl constituie istoria „căci numai istoria ne arată ce este în sufletul unui popor și ce au făcut din aceasta în vremurile trecute“ (cf. 12).
Astăzi tot mai mult se acreditează ideea că educația poate și trebuie să joace un rol important în făurirea destinului național, să devină un factor puternic de afirmare a entității naționale. Cu cât un popor reușește să-și adapteze mai bine educația la condițiile sale specifice, la nevoile și capacitățile sale, cu atât mai mult acesta va da un impuls mai puternic dezvoltării și afirmării acelei națiuni.
Caracterul prospectiv al educației.
Prin definiție, educația este o activitate anticipativă, fiind orientată, prin finalități, spre viitor. Aceasta îi imprimă educației un caracter, o orientare prospectivă.
Caracterul prospectiv al educației se accentuează în condițiile societății actuale care se caracterizează prin accelerarea ritmurilor de evoluție ale vieții socio-profesionale care impun cu necesitate formarea unui tip de personalitate capabilă să rezolve problemele vieții și activității, cerințele tot mai complexe cărora va trebui să le facă față în viitor. În acest context a educa înseamnă a pregăti pentru viitor.
Viziunea prospectivă asupra educației presupune a se lua în considerare că viitorul se construiește în prezent, iar generațiile care astăzi sunt pe băncile școlii vor fi în plină activitate peste 10, 15 ani. Aceasta face ca viitorul să comande din ce în ce mai mult prezentul și să impună, să ajute la rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm astăzi.
Realitatea contemporană este de așa natură încât, pentru prima dată în istoria umanității, educația tinde să preceadă nivelul dezvoltării economice, propunându-și pregătirea omului pentru un tip de societate care nu există, ci tocmai se prefigurează.
Devenită o anticipație, o proiecție în viitor a profilului uman și a omenirii, educația este tot mai interesată de explorarea cerințelor viitoare ale diverselor sectoare umane. Investigarea viitorului nu se face însă în ideea abandonării valorilor trecutului. Dimpotrivă, valorile esențiale, perene ale istoriei, trebuie să servească drept temei la construirea viitorului. Aceasta conduce la ideea că, în drumul nostru spre viitor, continuitatea este indispensabilă, neexistând viitor pentru națiunile care nu au trecut.
Orientarea prospectivă a educației impune conștientizarea condițiilor noi, descifrarea situațiilor probabile, încurajarea tendințelor și inovațiilor purtătoare de viitor, a acțiunilor transformatoare, pregătitoare ale viitorului. Orientarea prospectivă presupune revizuirea obiectivelor educației și stabilirea de noi ierarhii în interiorul lor; pe prim plan se va situa educarea capacității de adaptare continuă la schimbare.
O viziune prospectivă pe termen lung își găsește expresia deplină în creșterea preocupărilor de prognoză și planificare, de proiectare și inovație în materie de educație. Numai în acest fel se poate concepe un sistem de educație privit din perspectiva viitorului, proiectat în funcție de rațiuni și opțiuni deziderabile. În această idee, conceptul de educație prospectivă implică ceea ce Liviu Antonesei, în lucrarea „Paideea. Fundamentele culturale ale educației“ denumește „educația pentru schimbare“.
CAPITOLUL 2
NOȚIUNI GENERALE DESPRE CONSILIEREA PSIHOPEDAGOGICĂ
Ce este consilierea psihopedagogică?
În sens larg, consilierea reprezintă o acțiune complexă prin care “se urmărește sugerarea modului de a proceda sau a modului de comportare ce trebuie să fie adoptat într-o situație dată sau în general, în viață și în activitatea cotidiană “ (Ghe Tomșa, 1999).
Consilierea este o relație interumană de ajutor dintre o persoană specializată și o altă persoană care solicită asistență de specialitate. Relația dintre consilier și persoana consiliată este una de alianță, de participare și de colaborare reciprocă (Ivey, 1994, apud A Băban, 2001).
Consilierea psihopedagogică reorezintă acel proces complex ce descrie relația de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, și o altă persoană care solicită consiliere de specialitate, în speță clientul.
În continuare vom prezenta formele de consiliere:
Consilierea informațională se referă la oferirea de informații pe domenii/ teme specifice
Consilierea educațională este utilizată în oferirea reperelor pshihoeducaționale pebtru sănătatea emoțională, mentală, fizică, spirituală și socială a copiilor și a adolescenților.
Consilierea de dezvoltare personală este folosită în momentul formării de abilități și atitudini ce permit o funcționare personală și socială flexibilă și mai ales benefică pentru atingerea stării de bine.
Consilierea sportivă reprezintă suportul emoțional, apreciativ și material.
Consilierea vocațională ajută la dezvoltarea capacității de planificare a carierei.
Consilierea de criză este folosită în cazul persoanelor aflate în dificultate.
Consilierea pastorală este cea care oferă sprijin persoanelor aflate în dificultate și nu numai, din perspectivă religioasă.
Consilierea psihopedagogică în școală trebuie să fie “unitatea a trei secvențe operaționale:diagnostic-constatativă,formativ-profilactică și terapeutică recuperatorie” (Golu, P.,1993).
Scopul consilierii psihopedagogice este acela de a îmbunătății satrea mintală a consiliaților și astfel rezultatul final să fie schimbarea voluntară în atitudinile și comportamentul clientului.
Din perspectivă constructivistă, consilierea se bazeză pe ipoteza conform căreia nu există o singură realitate atotcuprinzătoare. Fiecare persoană este expertă în propria viață, își construiește existența în conexiune cu mediul înconjurător, decelând semnificații fundamentate din propriile experiențe de viață. Astfel, problemele consiliaților pot fi rezolvate prin descoperirea și valorificarea resurselor interne și satisfacerea nevoilor clientului.
CARACTERISTICILE CONSILIERII
Consilierea își are originea în orientarea și selecția profesională, activitate conturată practic și teoretic la începutul secolului XX, în SUA. Pentru a rezolva problemele social-umane cu care se confrunta, municipalitatea orașului NewYork l-a angajat pe Fr. Parsons să cerceteze și să rezolve problema integrării socio-profesionale a copiilor și tinerilor străzii. Fr. Parsons a institiționalizat un program de orientare profesională structurat în trei etape:
· diagnoza aptitudinilor și capacităților individului;
· informarea asupra meseriilor disponibile și a solicitărilor acestora;
· plasarea individului într-o meserie adecvată aptitudinilor și intereselor sale.
Organizarea sistematică a activității de consiliere a fost realizată inițial de E.C.Williamson la Universitatea din Minnesota, care a folosit consilierea și progresele din psihometrie pentru a dezvolta un model de consiliere profesională sau vocațională. Acest model afost fundamentat teoretic pe așa numita concepție “trait and factor” care a dominat consilierea până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.
În prezent consilierea psihopedagogică se fundamentează pe teoria umanistă a lui Carl Rogers (1961), unde problemele psihice nu sunt doar deficiențe și tulburări, ci expresii ale nevoii de autocunoaștere, de întârire a Eu-lui, de adaptare și dezvoltare personală. Relația dintre psiholog și consiliat este una de respect, de încredere reciprocă care presupune implicarea activă și responsabilă a ambelor părți. Din această perspectivă, consilierea este acțiunea de ajutorare și creditare a persoanei ca fiind capabilă :
· să-și asume propria dezvoltare personală ;
· să prevină diverse tulburări și disfuncții ;
· să dezvolte strategii proprii de rezolvare a problemelor ;
· să dezvolte o imagine de sine pozitivă ;
· să-și formeze o atitudine corectă față de ceilalți ;
· să-și valorizeze resursele.
Tipul de persoane cărora le este adresată consilierea sau asistența reprezintă o primă caracteristică a consilierii pshiopedagogice. Prin intermediul consilierii sunt vizate persoanele ce nu au tulburări psihice sau de personalitate, deficite intelectuale. Consilierea reprezintă un ajutor pentru ca persoanele consiliate să facă față mai eficient factorilor de stres, sarcinilor vieții cotidiene, într-un cuvânt să fie îmbunătățită calitatea vieții.
A doua caracteristică definitorie pentru consilierea psihopedagogică este dată de faptul că asistența pe care o oferă utilizează un model educațional și un model al dezvoltării inter(personale). Sarcina consilierului este de a învăța persoana/ grupul să adopte noi strategii comportamentale, să își valorizeze potențialul existent, să își dezvolte noi atitudini și conduite adaptative.
A treia caracteristică a consilierii este reprezentată de prevenția problemelor. Pentru a putea preveni problemele primul pas este cel de identificare a situațiilor problematice, condițiile de risc în acționarea asupra lor înainte să se producă impactul negativ asupra individului.
P.M. Sanborn distinge cinci trăsături fundamentale ale consilierii psihopedagogice:
· dimensionarea consilierii ca proces de dezvoltare- inițierea unui program coerent de experiențe care pot duce la dezvoltarea pozitivă personală, educațională și socială a individului;
· rolul proactiv al consilierii psihopedagogice- se încearcă prevenirea situațiilor de
criză personală și educațională;
· responsabilitatea complexă a consilierului- responsabilitatea consilierului este de a optimiza modul în care școala se raportează la elevi ca indivizi;
· legătura indisolubilă dintre diversele probleme ale subiectului consiliat;
· variabilitatea gradului de profunzime și de intensitate a activității de consiliere, precum și a problemelor consiliatului- activitatea de consiliere implică examinarea unor gânduri, atitudini, valori și sentimente, a unor motive, speranțe, temeri și obiective necunoscute până atunci de cel consiliat .
În domeniul pregătirii pentru carieră se pot distinge mai multe forme de intervenție sau mai mulți termeni care desemnează tipuri similare de intervenție:
· Consilierea vocațională oferă informații despre opțiuni educaționale și profesionale; facilitează dezvoltarea personală pentru luarea unor decizii în concordanță cu aptitudinile personale și realitățile sociale .
Consilierea privind cariera asistă individul în rezolvarea problemelor școlare, profesionale, dezvoltă și aplică intervenții bazate pe cercetările psihologiei vocaționale.
Orientarea vocațională (vocational guidance) este o formă de asistare în domeniul carierei. Orientarea implică îndrumarea clientului pentru a realiza decizii specifice.
Orientare școlară și profesională (O.S.P.) desemnează un ansamblu de acțiuni educative cu implicații psihologice, sociale, economice, medicale, ergonomice, etice, care au ca obiectiv principal pregătirea elevilor pentru alegerea studiilor și profesiunii, pentru integrarea lor funcțională în planul vieții social-economice.
Așadar, scopul consilierii privind cariera este de a evalua potențialul unei persoane și de a o asista în găsirea și trasarea unei căi profesionale potrivite pentru ea și dezirabile pentru societate (Super & Bohn, 1971).
Activitatea de consiliere a carierei face parte din măsurile active de prevenire și combatere a șomajului, a disfuncțiilor care pot apare pe piața forței de muncă și, toate acestea, cu beneficii în diferite planuri pentru indivizi, angajatori și instituții ale statului de protecție socială. În stransă legatură cu consilierea pentru carieră sau chiar în cadrul acesteia se insistă, în ultimul timp, pe educație antreprenorială ca proces de formare și informare derulat în vederea explorării resurselor personale, aptitudinale și materiale, a oportunităților existente în mediul socio-economic pentru inițierea de afaceri și punerea în practică a unor idei concrete de activitate.
Scopul consilierii/terapiei centrată pe client este acela de a ajuta individul să se autoevalueze realist, să se simtă liber, autentic, să nu fie obligat să-și nege sau să-și deformeze opiniile și atitudinile intime pentru a menține afecțiunea sau aprecierea persoanelor importante pentru el. Este ceea ce reprezentanții acestei orientări terapeutice numesc libertate experiențială.
Această libertate există când subiectul își dă seama de ceea ce-i este permis să exprime (cel puțin verbal): experiența sa, emoțiile și dorințele sale așa cum le simte și independent de conformitatea lor la normele sociale și morale care guvernează mediul sau.
CAPITOLUL 3
ASPECTE PSIHOPEDAGOGICE ALE CONSILIERII ÎN DOMENIUL IMOBILIAR
Din punct de vedere etimologic, termenul „personalitate” derivă din latinescul persona care, în terminologia teatrului antic, însemna masca actorului. Mai târziu, semnificația acestui termen s-a extins la rolul jucat de actor pe scenă, pentru ca, în final conceptul de personalitate să fie utilizat în general cu referire la ființa umană.
În accepțiunea simțului comun, personalitatea face referire la individul de excepție, la persoana creativă pe plan social și cultural, punct de vedere care nu este însă pe deplin acceptat de știința psihologiei. Pentru psihologia științifică, personalitatea reprezintă o calitate pe care o poate dobândi virtual orice individ uman, într-o anumită etapă a dezvoltării sale, și anume în perioada adolescenței avansate, și care întrunește anumite caracteristici definitorii. Conceptul de personalitate reprezintă un integrator semantic superior, un concept de maximă generalitate, atributul de personalitate fiind specific uman. În psihologie, noțiunea de personalitate reprezintă un construct științific elaborat prin abstractizare, cu ajutorul căruia se realizează descrierea, explicarea și înțelegerea omului concret și a modalităților sale de conduită în situații diferite de viață și de activitate.
Sunt autori care consideră că, în linii mari, istoria psihologiei reprezintă însăși istoria răspunsului la întrebarea „ce este personalitatea?” Aceasta deoarece numărul definițiilor, ca și cel al teoriilor personalității să fie unul impresionant.
Conceptul de personalitate este folosit atât în limbajul curent, cât și în literatura de specialitate cu sensuri diferite, două dintre acestea fiind mai des utilizate: sensul psihologic și sensul valoric (discriminativ). Primul dintre ele se referă la faptul că orice om normal este sau poate fi o personalitate deoarece reprezintă o unicitate, o individualitate irepetabilă. Unicitatea personalității nu exclude însă existența unor asemănări posibile între oameni datorate apartenenței la același mediu social și cultural, însușirii acelorași modele culturale, valori sociale, obiceiuri, limbă și tradiții sau apartenenței la aceeași categorie de vârstă. Toate acestea fac ca unii oameni să se și asemene între ei. În cazul sensului psihologic, sfera de cuprindere a conceptului de personalitate este foarte largă, excepția fiind nou-născutul care reprezintă mai degrabă un individ biologic, „un candidat” la umanitate, adică la dobândirea atributului de personalitate, dar nu o personalitate propriu-zisă.
Personalitatea trebuie înțeleasă ca un sistem bio-psiho-sociocultural hipercomplex, autoorganizator și autoreglator, aflat în relații de interacțiune cu mediul extern. Diferitele subsisteme componente ale personalității (cognitiv, afectiv, motivațional, volitiv, temperamental, caracterial, aptitudinal etc.) interacționează între ele, importantă fiind înțelegerea interdependențelor din cadrul sistemului, cu particularitățile și legitățile lui specifice. La rândul său, sistemul de personalitate devine subsistem în raport cu macrosistemul sociocultural căruia îi aparține, importantă fiind cunoașterea modului în care personalitatea interacționează cu mediul extern (sociocultural, educațional, familial, profesional, natural etc.). Teoriile dinamice promovate de psihologia dezvoltării consideră că personalitatea este și un sistem dinamic-evolutiv, deoarece însușirile și structurile psihice de personalitate au un caracter transformativ și modificabil, ceea ce face ca personalitatea să prezinte trăsături distincte în diferitele sale etape de vârstă.
Astfel, pentru a putea cunoaște personalitatea trebuiesc identificate acele legități care permit descrierea, explicarea și înțelegerea dinamicii generale a organizării psihice și psihosociale a personalității de-a lungul timpului, împreună cu posibilitatea de previziune a comportamentelor și acțiunilor acesteia.
Specialiștii în resurse umane au descoperit că anumite tipuri de persoane se dovedesc mult mai abilitate pentru anumite tipuri de profesiuni. Pentru a avea o viață profesională satisfăcătoare este bine ca profesia să fie aleasă în funcție de tipul de personalitate.
Sunt persoane care preferă lucrul în echip, în timp ce unii lucrul cu grupuri mai mari sau mai mici este o advărată corvoadă, preferând lucrul de unul singur. Această preferință pentru lucrul împreună cu alții sau dimpotrivă are un deosebit impact asupra profesiunii pe care o alegem.
Alți factori includ tipul de informații pe care oamenii le remarcă în mod firesc: mai curând informațiile de tip senzorial ( ceea ce văd, aud), în timp ce alții sunt mai interesați de înțelesurile, relațiile, posibilitățile bazate pe fapte, decât de faptele în sine.
Există un anumit tip de persoane care preferă să ia decizii pe baza gândirii, altele prin intermediul sentimentelor. Preferința pentru o viață riguros organizată sau, dimpotrivă, pentru o viață mai spontană, constituie, dimensiunea judecată-percepție a personalității.
Tipul extravertit, senzorial, gânditor sunt peraonele logice, analitice ce sunt greu de convine. Este centrat mai ales pe muncă și mai puțin pe oameni. Este persevernet în atingerea svcopurilor propise, preferă rezultattele concrete. Își asumă riscul deciziei, uneori, neacrodând suficientă atenție examinării în detaliu, pierde din veder aspecte utile. Are o bună abilitate de a distinge între ceea ce este eficient și ineficient. De aceea, se îndreaptă nu de puțin ori spre funcții de conducere, de eficientizre. Dar, dacă funcțiile acestea vizează departamente care implică lucrul cu oamenii, trebuie să ăși dezvolte această sensibiltate față de nevoile lor. Punctele tari ale acetui tip de personalitate sunt: este foarte practic și orientat spre obținerea rezultatelor, este un organizator înnăscut , ia decizii obiective și pertinente, este eficient în îndeplinirea angajamentelor, dur la nevoie.Este potrivit pentru o profesie în domeniul vânzării/servicii, domeniul managerial.
Pesoanele care aleg să profeseze în domeniul imobiliar trebuie să fie persoane dinamice, capabile de lucrul în echipă, dar mai ales capabil să se plieze pe diferite tipuri de clienți.
Un aspect foarte important în dezvolatarea profesiei de agent imobiliar este și capacitatea de negociere.
Pshiopedagogia joacă un rol important în dezvoltarea acestei profesii, deoarece prin intermediul acesteia ni se dezvoltă personalitatea și capacitatea de a face față anumitor situații.
Piața imobiliară
Dezvoltarea pieței imobiliare are o importanță deosebită pentru statornicirea unui stat, stabil din punct de vedere economic. însemnătatea acestei piețe este determinată de particularitățile sale. Pe de o parte, aceasta este o sferă a relațiilor ce cuprinde nu numai subiecții activităților antreprenoriale. Pe de altă parte, piața imobiliară este un element component esențial al economiei de piață. Piața muncii, piața capitalurilor, piața diverselor resurse și mărfuri nu pot exista fără piața imobiliară. Fără o piață imobiliară avansată nu este posibilă dezvoltarea proceselor investiționale, dinamizarea activităților administrativ-gospodărești, creșterea producției și sporirea nivelului de trai al populației țării.
Piața imobiliară definește totalitatea bunurilor imobile și a drepturilor asupra acestora, care lac obiectul actului de vînzare-cumpărare. Noțiunea de piață imobiliară înglobează și un ansamblu de instituții și proceduri, care au drept scop să-i adune la un loc pe cumpărătorii și vînzătorii unei mărfi speciale — diferitele drepturi asupra bunurilor imobiliare. Piața imobiliară este un set de mecanisme speciale, prin intermediul cărora se transmit drepturile de proprietate și interesele legate de aceasta, se stabilesc prețurile și se repartizează spațiul între diferite variante concurente de gestionare a pământului1.
Pe piața imobiliară se realizează interrelația dintre cererea și oferta tuturor cumpărătorilor și vînzătoriior, prezenți momentan în același spațiu, și se derulează tranzacții cu bunuri imobiliare. Piața este o structură complexă, care oferâ cadrul schimbului de mărfuri, bunuri imobiliare, servicii, capitaluri. Starea de fapt a pieței imobiliare oglindește, la modul cel mai relevații, prosperitatea economică a societății.
Piața imobiliară se remarcă prin particularitățile sale, care o identifică printre < elelalte feluri de piețe. Aceste particularități ale pieței imobiliare au 0 rela(ifl indisolubilă cu trăsăturile caracteristice bunurilor imobiliare.
Conceptul de negociere
Negocierea apare ca o formă concentrată și interactivă de comunicare interumană în care două sau mai multe părți aflate în dezacord urmăresc să ajungă la o înțelegere menită să rezolve o problemă comună.
În practică s-a dovedit că multe afaceri au eșuat datorită unor concepții greșite privind negocierea. Dintre acestea se remarcă următoarele: totul este să obții ceea ce ți-ai propus (încheierea vânzării) fără să ții cont de dorințele și nevoile cumpărătorului (un punct de plecare în procesul de vânzare și negociere îl reprezintă tocmai nevoile efective ale cumpărătorului), totul este să obții prețul cel mai bun (prețul nu înseamnă totul în vânzări), important este să îți convingi partenerul, să câștigi cu orice preț.
Trăsăturile de personalitate ale individului negociator pot avea o influență asupra modului în care acesta abordează și se comportă în negociere.
Orice abilitate intelectuală a unui individ este determinată sau influențată de temperamentul și trăsăturile de caracter ale acestuia. Următoarele trăsături sunt considerate caracteristici personale ale unui negociator de succes:
Dorința de a câștiga și nu de a împărți câștigurile în mod egal
Puterea de a convinge să creeze situații prin care poate obține unele concesii
Simț al momentului potrivit când să aducă în discuție un subiect
Aptitudinea de a asculta activ
Abilitatea de a controla discuțiile în funcție de context
Aptitudinea de a obține avantaje din aproape orice situație
Memorie structurată sistemic pe nivel logic și afectiv
Abilitate dezvoltată în problemele financiare
Grija permanentă de a exista un dialog verbal, cât și nonverbal
Abilitatea de a fi coerent în idei și se exprimă clar și concis
Prestața și puterea de negociere necesare convingerii partenerului
CAPITOLUL 4
ETAPELE PROCESULUI DE CONSILIERE
Termenul de consiliere este adesea confundat cu cel de psihoterapie. În contextul teoriilor psihosociale termenul de consiliere se referă la suportul imediat acordat indivizilor într-o situație de criză sau într-un moment de schimbare care necesită o adaptare a individului la condiții de viață cu care nu este familiarizat. În ultimii ani metodele de consiliere s-au extins pentru a răspunde unor categorii mai largi de populație, existând consilierea individuală, consilierea familiei, consilierea acordată grupurilor sau comunităților/organizațiilor, în vederea adaptării la schimbare în mod special. „Consilierea reprezintă o acțiune complexă prin care se urmărește sugerarea modului de a proceda sau a modului de comportare care trebuie să fie adoptat într-o situație dată sau în general, în viața și în activitatea cotidiană.” (Ștefania Zlate) Ea presupune o relație ca o formă specială de comunicare ce implică ascultare, cu rol proactiv, bazată pe principiul dezvoltării personale și care se ghidează după anumite teorii și după metode specifice. “Consilierea” de către învățător sau profesorul diriginte este primul pas în stabilirea și corectarea disfuncționalităților ce acționează asupra elevului. Aceasta însă nu trebuie confundată cu discuția din timpul ședinței cu părinții. Ea este un act voluntar manifestat de ambii parteneri: dascăl-elev sau dascăl-părinte, un act care necesită o bună documentare și pregătire anterioară a celui care consiliază. Din punct de vedere științific, consilierea este un proces în care un profesionist stabilește o relație bazată pe încredere cu o persoană care are nevoie de sprijin. Această relație asigură exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu o problemă și oferă sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale, în identificarea unor pattern-uri valorice pe baza cărora se pot formula soluții. Prin procesul de consiliere se poate ajunge la o înțelegere mai profundă a gândurilor, a trăirilor emoționale care asigură șansele unui nivel optim de dezvoltare a resurselor personale. Consilierea asigură asistența individului în explorarea și înțelegerea propriei identități, îl sprijină în dezvoltarea unor strategii de rezolvare a problemelor și luare a deciziei. În consiliere s-au conturat patru direcții de abordare a problemelor cu care se poate confrunta individul pe parcursul evoluției sale: intervenția în situații de criză, intervenția ameliorativă, prevenția, intervenția formativă și de dezvoltare. Consilierea individuală este o interacțiune personală între consilier și client, în cadrul căreia consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor mentale, emoționale sau sociale. Se desfășoară în ședințe care oferă clientului maximă confidențialitate ceea ce permite explorarea ideilor, sentimentelor sau atitudinilor problematice. Consilierul și persoana consiliată formează împreună o echipă. Un principiu esențial în consiliere îl constituie respectarea dreptului consilierului la autodeterminare, cu prezervarea subsecventă a autonomiei acestuia. Deși termenul de consilier este uneori confundat cu cel de sfătuitor, ceea ce caracterizează consilierea profesional realizată este abilitarea clientului de a găsi soluții viabile și eficiente pentru situația în care se află sau cu care urmează să se confrunte. De aceea, consilierul nu dă sfaturi, ci indică anumite alternative, stimulând clientul să găsească și să aleagă cele mai potrivite răspunsuri. Se întărește astfel sensul de răspundere personală și asumarea acestei răspunderi de către fiecare individ, în situația sa specifică. O altă caracteristică o constituie centrarea pe resursele personale pe care clientul le aduce cu sine și totodată, folosirea resurselor existente cu care clientul intră în contact. Există mai multe tipuri de clasificări ale consilierii. Acestea pot fi: Clasificarea în funcție de momentul la care a fost solicitată: a) consiliere în criză – consilierea persoanelor diagnosticate ca fiind seropozitive; b) consiliere precriză – consilierea oferită înaintea efectuării testului HIV; c) consiliere postcriză – consilierea oferită după stadiul acut al unei crize, în vederea adaptării la o nouă situație de criză. Clasificarea în funcție de grupul de populație: a) consilierea în școală; b) consilierea adolescenților; c) consilierea gravidei; d) consiliere premaritală; e) consiliere preadopție; f) consiliere pre și postdivorț; g) consiliere pentru persoanele cu diferite boli cronice sau în faze terminale; h) consiliere oferită unor grupuri etnice; i) consiliere pastorală; j) consilierea famliei; k) consilierea șomerilor. Consilierea în funcție de modelul teoretic folosit. În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere, și anume una centrată pe rezolvarea de probleme și una centrată pe persoană. Carl Rogers a dezvoltat un model de consiliere nondirectiv, însemnând că nu consilierul, ci clientul decide ce se va discuta și în ce succesiune, rolul consilierului fiind doar de a facilita și încuraja discuția. De cele mai multe ori, acesta se concentrează asupra lumii emoționale ale clientului și nu asupra unor probleme, deoarece acestea pot fi o manifestare a unor tulburări emoționale ale clientului. Consilierul trebuie să fie împreună cu clientul încă de la începutul procesului. Empatia este fundamentul procesului de consiliere, la care se adaugă căldura nonposesivă, acceptarea și autenticitatea. „Acest tip de consiliere centrată pe persoană, este constituită din următoarele etape: 1. Identificarea problemei clientului – constă în a asista clientul în definirea și clarificarea problemelor prin: a) clientul trebuie să simtă respectul față de el, demonstrat prin atitudinea și comportamentul consilierului: – preocupare pentru interesele clientului; – atitudinea de ai privi capabili să-și exercite controlul asupra vieții lor personale; – suspendarea prejudecăților; – cultivarea resurselor de schimbare; – ascultare activă și înțelegere; – manifestarea unei călduri sufletești. b) clientul trebuie ajutat să-și ordoneze propriile idei ; c) clientul trebuie determinat să renunțe la autodefensivă, autoapărare, pentru a putea fi capabil să-și dezvolte atributele de schimbare și dezvoltare; d) consilierul trebuie să fie deschis cu clientul, discutând orice problemă pe care acesta o are. 2. Identificarea scopurilor de către client – scopul acestei etape este de a ajuta clientul să găsească soluții pentru problemele sale și nu să facă un inventar al acestora. 3. Încurajarea clientului să acționeze – clientul trebuie asistat în dezvoltarea și evaluarea strategiilor de autodeterminare și în a-și crea propria viziune asupra lumii: a) identificarea și evaluarea strategiilor de acțiune; b) stabilirea programului de acțiune. 4. Formularea contractului – contractele sunt folositoare pentru evaluarea rezultatelor.” Modelul consilierii centrate pe rezolvare a problemelor, este constituit din următoarele etape: A) Faza de contact
Identificarea și definirea problemei
1. Problema așa cum o vede clientul. 2. Problema așa cum este ea definită de sistemele semnificative cu care clientul interacționează. 3. Problema așa cum o percepe asistentul social. 4. Problema pentru intervenție (locul de unde începe activitatea comună). II. Identificarea scopului 1. Cum vede, sau cum dorește clientul să fie rezolvată problema? a) scopuri pe termen scurt; b) scopuri pe termen lung. 2. Ce crede clientul că e necesar pentru a soluționa problema? 3. Ce așteaptă clientul de la agenție ca mijloc de a soluționa problema? 4. Care sunt scopurile asistentului social pentru această problemă? 5. Ce crede asistentul social că poate sau trebuie să ofere clientului pentru a realiza aceste scopuri? III. Contractul preliminar 1. Clarificarea realității și limitelor serviciilor posibil de oferit. 2. Dezvăluirea naturii viitoarei activități comune. 3. Necesitatea determinării contractului pentru a putea continua explorarea sau evaluarea, astfel încât clientului să-i fie confirmate drepturile, așteptările și autonomia, iar asistentului social dreptul de a interveni. IV. Explorarea și investigarea 1. Motivația 2. Posibilitatea 3. Capacitatea clientului. B) Faza de contract V. Evaluarea și determinarea 1. Dacă și cum e legată problema identificată de nevoile clientului. 2. Analiza situației pentru a identifica factorii ei esențiali. 3. Considerarea factorilor semnificativi care contribuie la menținerea nevoii, lipsei sau dificultății. 4. Identificarea factorilor care par cei mai critici, definirea interrelațiilor acestora și selectarea celor asupra cărora se poate acționa. 5. Identificarea resurselor disponibile, a punctelor forte și a motivațiilor. 6. Selecția și folosirea generalizărilor, principiilor și conceptelor potrivite din teoria asistenței sociale. 7. Fapte organizate conform ideilor teoretice – judecata persoanală. VI. Formularea unui plan de acțiune – un ghid al intervenției 1. Considerarea și stabilirea unui scop realizabil. 2. Luarea în considerare a alternativelor. 3. Determinarea modalității potrivite de a oferi servicii. 4. Concentrarea eforturilor de schimbare. 5. Rolul asistentului social. 6. Considerarea forțelor din interiorul și exteriorul clientului care pot zădărnici sau împiedica planul. 7. Considerarea cunoștințelor și deprinderilor asistentului social și a timpului necesar pentru aplicarea planului. VII. Prognoza – câtă încredere are asistentul social în succesul planului. C) Faza de acțiune VIII. Ducerea la îndeplinire a planului – stabilirea sarcinilor, resurselor și serviciilor care să fie utilizate; metodele prin care ele vor fi folosite, ce e de făcut și când. XI. Încheierea 1. Evaluarea cu clientul a realizării sarcinilor și a semnificațiilor procesului. 2. Atitudinea față de încheierea relației. 3. Menținerea câștigurilor obținute. X. Evaluarea După autorul american Charles Zastrow procesul de consiliere, din perspectiva consilierului, cuprinde 3 principale etape din perspectiva asistentului social: 1. Constituirea relației: consilierul trebuie să țină cont de anumite aspecte: a) să întrețină o atmosferă non-directivă, unde clientul trebuie să se simtă în siguranță; b) să obțină încrederea clientului; c) să analizeze în mod obiectiv cele relatate de client având reacții empatice față de cele relatate, fără a se lăsa antrenat în izbucniri emoționale; d) să abordeze o atitudine nemoralizatoare întrucât asistentul social este chemat să sprijine clientul nu să îl judece; e) să privească clientul ca pe un egal; f) să utilizeze un vocabular adecvat puterii de înțelegere a clientului; g) să păstreze confidențialitatea celor discutate în limitele în care cele dezvăluite nu reprezintă un pericol social grav și iminent, sau un pericol iminent la adresa clientului. 2. Explorarea în profunzime a problemelor: a) ar putea exista și alte probleme, legate de cele expuse, dar care nu sunt la fel de evidente; b) fondul problemei ar putea să nu fie atât de clar pentru client, astfel încât trebuie cercetate în profunzime reacțiile clientului față de problemele, nevoile și așteptările sale; c) explorarea problemei ca și întregul lucru de caz se face împreună cu clientul și pentru client. d) chiar dacă aria problemei a fost cercetată, pot rămâne detalii neluate în considerare care ulterior se pot dovedi semnificative; e) dacă problema poate fi împărțită în probleme mai mici, se va aborda cu prioritate problema care apare a fi cea mai stresantă pentru client. 3. Explorarea soluțiilor alternative. După aceste 3 etape, poate urma procesul de evaluare, în urma căruia se vor putea analiza reușitele procesului de consiliere. În consilierea din perspectiva clientului, procesul trebuie să fie util, clientul trebuie să ajungă la o serie progresivă de afirmații conștiente. Astfel au fost determinate următoarele etape, care pot duce la obținerea rezultatelor dorite:
Etapa I – Conștientizarea problemei
Primul pas pe care o persoană aflată în dificultate trebuie să îl facă, pentru a putea fi ajutată, este să accepte faptul că are o problemă, sau să devină conștientă de existența unei anumite probleme. În acest fel ea poate să se adreseze unui specialist, care îl poate îndruma spre găsirea unor soluții.
Etapa a II-a – Relația cu consilierul
În procesul de consiliere, este esențial ca asistentul social să fie capabil să obțină încrederea clientului. El poate realiza acest lucru dacă respectă anumite condiții: – să construiască o atmosferă confortabilă; – să se comporte ca o persoană înțelegătoare și capabilă să ajute; – să își păstreze calmul, indiferent de situație; – să nu judece clientul și să nu îi impună propriile convingeri; – să îl trateze de la egal la egal; – să folosească cuvinte pe înțelesul clientului; – să folosească un ton al vocii adecvat; – să respecte confidențialitatea informațiilor primite; – să se detașeze emoțional de problemele discutate, ceea ce l-ar putea determina să fie subiectiv.
Etapa a III-a – Motivația
În consiliere, variabila-cheie în determinarea faptului dacă un client se va schimba sau nu este motivația clientului de a se schimba, și de a face efortul necesar pentru aceasta. Un consilier trebuie să încerce să motiveze oamenii apatici sau descurajați, încercând să fie o persoană încurajatoare.
Etapa a IV-a – Conceptualizarea problemei
Unii clienți au impresia că problema lor este foarte gravă și nu poate exista o soluție pentru depășirea ei. Pentru a putea să-și conceptualizeze problema, consilierul trebuie să o explorez împreună cu clientul: – soluțiile trebuie sugerate după o cercetare amănunțită a problemelor; – în analizarea problemelor trebuie să se țină cont de vechimea problemei, de resursele clientului etc.; – când problema principală e identificată trebuie subliniate și subproblemele; – când sunt descoperite multe probleme trebuie să se axeze în primul rând pe cea pe care clientul o consideră ca fiind cea mai stresantă; – consilierul trebuie să fie empatic față de client și problemele acestuia; – consilierul trebuie să trateze cu tact subiectele inacceptabile socialmente; trebuie să fie foarte atent dacă vrea să dea exemple din viața personală, deoarece acest lucru poate afecta relația consilier-client; – consilierul trebuie să fie atent la reacțiile nonverbale; – consilierul trebuie să fie sincer; – consilierul trebuie să asculte cu atenție clientul.
Etapa a V-a – Explorarea strategiilor de rezolvare
Rolul consilierului este să indice alternativele posibile și apoi să exploreze cu clientul avantajele, dezavantajele, consecințele.
Etapa a VI-a – Selectarea strategiei
După ce soluțiile alternative au fost evaluate, clientul trebuie să se decidă asupra celei mai potrivite strategii. Consilierul nu poate să aleagă în locul lui. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, iar soluția s-ar dovedi nedorită de client, acesta ar putea învinovăți consilierul pentru sfat, iar relația lor ar fi afectată. Dacă soluția aleasă de consilier s-ar dovedi a fi cea potrivită, clientul ar putea deveni dependent de consilier, cerând sfatul acestuia ori de câte ori s-ar afla într-o situație problematică.
Etapa a VII-a – Implementrea strategiei
„Recomandări pentru aplicarea unei strategii: – când clientul își selectează o alternativă, el trebuie să înțeleagă care vor fi scopurile, ce sarcini trebuie îndeplinite, cum trebuie îndeplinite și cine le va îndeplini; este de dorit să se scrie un contract care să poată fi consultat și să se stabilească o limită de timp pentru fiecare sarcină; – clientul trebuie să aibă răspunderea realizării celor mai multe sarcini pentru îmbunătățirea situației proprii; clientul trebuie să își asume responsabilitatea pentru acele sarcini pe care are capacitatea să le aducă la îndeplinire, în timp ce consilierul le va analiza pe acelea care depășesc puterile clientului; – pentru unele sarcini pentru care clientului îi lipsește încrederea sau experiența, este bine să se asume roluri mai întâi – jocul de roluri conferă siguranță.”
Etapa a VIII-a – Evaluarea
Uneori clienții nu reușesc să respecte programul stabilit împreună cu consilierul. Dacă își dorește să continuie procesul se va stabili un nou termen. O mare atenție o necesită și încheierea unei relații. Dacă mai există probleme pe care consilierul nu le poate rezolva, clientul trebuie îndrumat către un alt specialist. Contactul trebuie întrerupt cu mare grijă, astfel încât să nu se transmită sentimentul de respingere. Dacă nu mai există probleme de rezolvat, clientul trebuie să fie asigurat că oricând poate solicita sprijin din partea consilierului. Consilierul trebuie să fie conștient că nu va putea ajuta toți clienții cu care va intra în contact. El va trebui să îi îndrume spre alți specialiști, dacă se va confrunta cu situațiile următoare: – dacă el simte că nu este capabil de empatie față de clientul său; – dacă socotește că respectivul client alege o alternativă greșită; – dacă simte că problema este de așa natură încât nu își poate ajuta clientul; – dacă nu poate reliza o relaițe funcțională cu clientul. Un consilier competent știe că el poate să lucreze și să ajute anumiți oameni, dar nu pe toți, și că este în interesul său personal și al clientului să transfere altor consilieri acele cazuri unde el nu poate fi de ajutor. Tehnici de consiliere În prezent se folosesc următoarele tipuri de consiliere: 1. Tehnici de ascultare – ascultarea activă În timpul consilierii, specialistul trebuie să fie în permanență preocupat de ceea ce spune clientul. Astfel arată că manifestă un interes sporit față de ceea ce exprimă acesta, printr-o atitudine plină de atenție și solicitudine. Tehnica ascultării include, cu deosebire, atenție acordată unor semne nonverbale, folosite nu pentru a exprima sentimente, ci pentru a le ascunde. 2. Tehnici de reflectare a) Repetiția ecou Consilierul reia o secvență din relatarea clientului, aceentuând cuvintele și expresiilecheie. Astfel, clientul este încurajat să comunice și, mai mult, acesta simte că este înțeles, acceptat, simte că nu este singur. b) Repetiția pe alt ton Consilierul reia o parte din relatarea clientului dar pe alt ton și cu o nuanță de umor, tocmai pentru a schimba viziunea sa asupra unor evenimente negative. 3. Tehnici de reformulare A reformula înseamnă a spune cu alți termeni, într-o manieră mai concisă sau mai explicită ceea ce clientul tocmai a exprimat. O reformulare este corect efectuată și devine eficientă, doar în măsura în care întrunește acordul celui căruia îi este destinată. a) Reformulare – reflectare Consilierul subliniază aspectele esențiale din relatarea clientului, păstrând însă cadrul de referință propus de client. b) Reformularea ca inversare a raportului figură – fond Este un procedeu care se folosește cu deosebire atunci când clientul este nemulțumit de modul în care a reacționat într-o anumită situație. Ea permite să se obțină o nouă viziune asupra ansamblului, fără a se adăuga sau omite ceva din relatarea clientului. c) Reformularea – clarificare Este un procedeu complex prin care consilierul formulează ceea ce clientul a simțit, dar nu poate exprima. Consilierea devine un instrument important în prezervarea familiei și copilului sau a diferitelor grupe de populație defavorizate. Având un important rol în prevenirea escaladării unor probleme sociale, prin țintirea populațiilor aflate în risc, consilierea poate fi redefinită ca strategie în politicile sociale, intervenind în asigurarea protecției sociale prin abilitarea indivizilor, familiilor și grupurilor defavorizate și prin crearea unor capacități de adaptare, prin sprijin profesional activ și direcționat.
CAPITOLUL 5
CESTIONARE REZULTATE, STUDII DE CAZ
Studiu de caz – complexul rezidențial Grand Residence (link util – http://www.grandresidence.ro ) Complexul Grand Residence va fi situat în zona de nord a Bucureștiului, pe strada Grigore Gafencu, in apropierea minunatelor privelisti oferite de parcul Herastrau si Satul Francez din vecinatate. Rezidentii complexului se vor putea bucura de o intimitate extraordinară și de o zona linistită, ce oferă acces ușor spre centrul de afaceri și spre principalele puncte de distractie ale Bucureștiului, precum si spre aeroporturi. Acest complex rezidențial, dorit ca o expresie a luxului suprem, are drept antreprenor Romconsulting, constructor Comnord, iar agent exclusiv Eurisko. Grand Residence va avea 37 apartamente de lux, in două blocuri. Blocul „Turn”, construit pe șapte nivele, va oferi patru apartamente cu două camere, două apartamente cu patru camere per nivel, de la etajul unu până la patru, și două duplexuri cu cinci camere, având terase superbe ce dau înspre Parcul Herastrau, la etajele cinci și sase. Blocul „Crosa”, in forma de „L”, va avea de asemenea șapte nivele și va cuprinde patru apartamente cu două camere la parter, patru apartamente cu trei și patru camere per nivel, de la etajul unu până la patru, ăi trei duplexuri la ultimele două etaje, cu trei, cinci și șase camere.
În ceea ce privește compartimentarea, conceptul de bază al proiectului este să ofere spații fluide, generoase. Toate camerele sunt extrem de spațioase și luminoase, astfel incât confortul să se facă pe deplin simțit. Deoarece fiecare detaliu al acestui proiect a fost plănuit cu cea mai mare grijă pentru a răspunde la cele mai mari exigențe, apartamentele de la ultimul etaj vor beneficia de terase cu vegetatie luxuriantă, amenajate pe acoperiș, ce asigura un plus de confort si intimitate. Mai mult, locatarii complexului Grand Residence vor beneficia de o parcare subterană cu 40 de locuri. Pentru a asigura intimitatea locatarilor, mașinile vor avea acces direct la parcarea complexului. Complexul a fost proiectat pe o suprafață de 2.300 mp., cu o zonă construită de peste 10.000 mp. ce oferă un spațiu generos viitorilor locatari. Inspirat din concepte arhitecturale moderne, acest complex beneficiază de un design elegant al structurii, semnat de un binecunoscut arhitect român, domnul Gabriel Tureanu. Concepția apartamentelor este influențată de stilul minimalist, cu linii drepte, simple si orizontale. Sursa de lumină joacă un rol important, apartamentele fiind concepute astfel incât lumina naturală să patrundă în fiecare cameră. Interioarele sunt decorate cu rafinament, în culori neutre – bej sau gri – în deplină armonie cu arhitectura și design-ul complexului. Toate acestea, designul elegant al structurii, compartimentarea inteligentă a apartamentelor și interioarele splendide, reprezintă garantia unei reședinte de bun gust.
Alte câteva linkuri utile pentru a putea analiza detaliat ansamblurile rezidențiale existente în prezent pe piață sunt:
1. http://www.nobila-casa.ro/andreimuresanu (Ansamblul rezidențial Andrei Mureșanu din Cluj)
2. http://www.dominaimobiliare.ro (Complexul rezidențial Swan Lake Village – www.swanlakevillage.ro)
3. http://www.mrd.ro (Complexul Rezidențial American Village)
Ansamblu rezidențial Otopeni – Matei Basarab
Conceperea ideii de dezvoltare
Terenul este proprietatea unei persoane fizice ce l-a dobandit prin mostenire la inceputul anului 2005.
In conjunctura pieței imobiliare de la inceputul anului 2005, proprietarul o persoană educată reintoarsă in România după o lunga perioada in care a locuit in Europa de Vest, a ales in locul unei vanzari “en-gros” (la un preț nu foarte atractiv după cum indica piața la acel moment), către unul dintre investitorii recent aparuți in peisajul imobiliar, sa dezvolte un ansamblu rezidențial, destinat parțial vânzării sub forma de loturi individuale, parțial dezvoltării unui complex de locuințe de nivel mediu intr-o perioadă ulterioară.
In acest sens a semnat un contract de colaborare cu o companie imobiliară cunoscută, in vederea asigurării demersurilor necesare demarării acestei dezvoltări.
Compania devenită partener in procesul de dezvoltare oferea servicii de consultanță, de evaluare, asistență juridică și de intermediere in vederea vanzarii indeplinind astfel o parte din etapele acestui proces in schimbul unui commision si a unor onorarii stabilite printr-un contract.
Terenul este amplasat in Orașul Otopeni, Zona Odăi, o zonă cu acces la Șoseaua de Centură pe segmentul ce delimiteaza orașul de Cartierul Baneasa o zonă foarte atractivă pentru dezvoltatorii imobiliari.
2 Realizarea unei analize de piață, determinarea CMBU, intocmirea studiului de fezabilitate preliminar.
La solicitarea proprietarului s-a intocmit o analiza de piață și s-a determinat cea mai buna utilizare pentru acest imobil.
Dat fiind ca in anul 2005 terenul era amplasat in extravilanul Orașului Otopeni, dar intr-o zonă care datorita situării sale in imediata vecinatate a Cartierului Baneasa din București oferea un amplasament similar cu acesta, dar la un preț mult mai avantajos investitorilor interesati analiza de piață a vizat posibiliatatea dezvoltării unui ansamblu rezidențial.
Prezentare generală a orașului Otopeni
Orașul Otopeni este așezat in zona limitrofă de nord a capitalei Romaniei, pe Drumul National 1 (DN 1), iar din punct de vedere administrativ – teritorial este situat in judetul Ilfov. Orașul se invecineaza la sud cu linia de Centură a Bucureștiului, care il separă de cartierul Băneasa, din sectorul 1; la nord cu calea ferată București – Urziceni, care reprezintă hotarul dintre oraș și comunele Corbeanca și Balotesti din judetul Ilfov; la vest cu comuna Mogoșoaia din judetul Ilfov; la est cu comuna Tunari din judetul Ilfov. Populatia la 01 ianuarie 2003 a fost de 10.224 locuitori.
Datorita așezării sale geografice – in imediata apropiere a capitalei Romaniei – București – și a existentei pe teritoriul sau a Aeroportului International București – Otopeni, care ii conferă un statut privilegiat, orașul Otopeni a cunoscut o dezvoltare economică, socială și culturală continuă. In ultimii ani orașul Otopeni s-a dezvoltat puternic din punct de vedere economic, datorită investițiilor care s-au realizat sau sunt in curs de realizare de către o serie de companii românesti și străine de renume, intre care amintim: Metro, Peugeot, BMW, Flamingo Computers, Romstal, Lukoil, Karl Heintz Dietrich, Banca Comerciala Romana, Alpha Bank, Shell, Rompetrol, Ion Tiriac Air, Banca Romana de Dezvoltare, NHR Agropartners, Mc Donald’s etc.
Eforturile autorităților locale se concentrează in directia imbunătățirii infrastructurii și a serviciilor către populație.
Autoritățile locale au inițiat in ultimii ani o serie de proiecte investiționale, reușind sa realizeze racordarea, extinderea și modernizarea rețelelor de utilități: extinderea rețelei de iluminat public, modernizarea și extinderea rețelei stradale – asfaltarea străzilor din perimetrul blocurilor de locuințe și pietruirea tuturor celorlalte străzi și drumuri precum și construirea unor noi străzi, extinderea rețelei de alimentare cu apă potabilă și a rețelei de canalizare, racordarea la reteaua de gaze naturale, instalarea unei moderne centrale telefonice digitale cu acces international, modernizarea centralelor termice etc.
Pe teritoriul orașului Otopeni se afla opt unități de invatamant- un liceu teoretic, trei scoli de invatamant primar și gimnazial și patru gradinițe.
Arealul orașului Otopeni este foarte interesant pentru investitori și oferă acestora multiple oportunități in domeniul afacerilor, fapt care va contribui in continuare la dezvoltarea economico-sociala in ritm sustinut a localității.
Concluziile studiului de piață intocmit pentru zonă rezidențiala din Nordul Bucureștiului de catre consultanții companiei imobiliare angajata pot fi sintetizate după cum urmează:
Definirea problemei. Dezvoltarea unui ansamblu rezidential mixt loturi și locuințe unifamiliale amplasat in Zonă Odăi – Orașul Otopeni (conform harta).
In derularea proiectului propus exista urmatoarele constrângeri:
probleme legate de zonare, terenul conform Planului de urbanism general valabil in anul 2005 facea parte din zona de extravilan arabil a Orașului Otopeni. Soluția propusă a fost necesitatea obținerii unei autorizațiii pentru schimbarea destinației acestuia prin intocmirea unui PUZ;
probleme legate de existența utilităților publice. Soluție: obținerea unor avize preliminare de la principalii furnizori de utilități din zonă (de gaz și curent electric, pentru branșarea la rețeaua de canalizare și apă menajeră existând proiecte de dezvoltare in acest sens in cadrul Primariei Otopeni);
probleme legate de adâncimea de fundare și de probleme tehnice ulterioare ce pot aparea pe parcursul unei posibile dezvoltări datorită adâncimii mici la care se afla pânza freatică in zona Orașului Otopeni. S-a propus ca soluție realizarea unui studiu geotehnic și emiterea unor recomandări din partea specialiștilor in construcții;
problema identificării cu exactitate a pozitionării in urma unor măsurători cadastrale, intrucât simpla punere in posesie nu făcea și dovada localizării fizice exacte a imobilului;
analiza a mai pus in evidenta o altă constrângere care putea afecta pe parcurs promovarea și vanzarea proiectului și anume aceea că in Orașul Otopeni aflandu-se cel mai mare aeroport din țară, ansamblul va fi poziționat sub culoarele de zbor, de aici apărând o serie de inconveniente legate de zgomotul produs sau teama pe care unii oameni o au față de aceste locatii. (Timpul a dovedit insă ca acest aspect este un factor subiectiv care a influentat prea puțin evoluția ulterioara atât a dezvoltării zonei cat și a prețurilor.).
Definirea zonei de piață
Zona de piață pe care se va situa viitorul ansamblu va fi piața rezidențiala din Nordul Bucureștiului incluzând aici Băneasa, Orașul Otopeni cu partea din stânga DN1 cu extindere până in zona Lacului Mogoșoaia și in dreapta din zona administrativă a orașului de-a lungul proiectatului drum in reabilitare ce leagă in acest moment DN1 de comuna Tunari. S-a exclus Comuna Corbeanca din această arie de piață pentru ca această zonă deși apropiată in termeni de timp de acces, oferă anumite condiții naturale (padure, lac) ce o fac atractivă pentru o altăa categorie de cumpărători.
Estimarea cererii pentru proiectul vizat
Piața imobiliară de la inceputul anului 2005 avea cateva particularități care au creat pentru prorietarul acestui imobil un mediu propice unei dezvoltări imobiliare.
Apariția creditului ipotecar, in 2003, a insemnat nu doar crearea unui mecanism de finanțare suplimențară ci și o stimulare a achizitiilor.
In viitorul imediat analiștii prevedeau continuarea "crizei de crestere" (de fapt o criză de adaptare) incepută in anii anteriori, alimentată și de existența unor surse de finanțare suplimentare provenite de la muncitorii plecați in străinătate și de la investitorii straini atrași de aceasta piață.
Anul 2005 a inceput intr-o atmosfera de confuzie generată de fluctuațiile de curs valutar ce au ingrijorat vanzătorii in noiembrie și decembrie 2004. Teama de "a pierde lei" prin acceptarea aceluiași preț in valuta forte (de obicei euro), convertit la un curs scazut, a ridicat, in mod inevitabil, prețurile, dar acestea, conform tradiției, vor ramane ridicate chiar dacă, nu peste multă vreme, cursul de schimb se va reface in datele anterioare.
Cvasi – certitudinea "semnării tratatului de aderare la UE", a facut ca vânzătorii să viseze că vor obține, peste noapte, prețuri uriașe. Acestea sunt o parte din argumentele care se puteau aduce pentru modificările imediate de prețuri.
Se anticipa ca anul 2005 va fi afectat și de o participare extrem de intensă a speculatorilor diverși, inclusiv amatori, de regulă interni, dar mai ales străini, care vor rula direct sau prin intermediari sume considerabile, in ideea unor câstiguri rapide și neprevăzute.
Cel mai important factor era insă apariția interesului pentru "casa pe pamânt in suburbii" (cu o dezvoltare incă destul de lentă, din cauza rețelei de transport suburban) și chiar "la țară" (privind acum retrospectiv). Va incepe, in consecinta, să se aprecieze insăși noțiunea de teren, inteles atat ca obiect de speculație, dar și ca proprietate necesara pentru construcția de locuințe.
Analiza ofertei competitive.
In perioada analizată oferta de teren destinat in special dezvoltării de locuințe sau ansambluri rezidențiale era destul de importantă, dar formată din terenuri amplasate in zona extravilanului orașului, proprietăți ce necesitau ulterior un efort suplimentar pentru obținerea avizelor necesare in vederea construirii. Principalul impediment insă era timpul lung (pană la 12 luni) necesar pentru intocmirea documentațiilor necesare și pentru obținerea avizelor. In plus ofertele de terenuri destinate contrucției cu toate aprobările necesare aveau un preț care putea fi și de trei ori mai mare. Inspectia fizica a zonei de piață a relevat un proces de dezvoltare lent, neorganizat, ingreunat in special de accesul neamenajat și de lipsa rețelelor de utilități publice, și o conturare a unei zone rezdentiale de locuințe unifamiliale de maxim 2 etaje + mansarda, cu maxim 4 dormitoare, fara facilități de natura celor destinate recreării sau petrecerii timpului liber, pe suprafețe de teren cuprinse intre 500-1200mp.
Corelarea cererii și a ofertei și formularea recomandarilor.
In conditiile specifice de piață din anul 2005 se poate observa o creștere treptată a cererii de loturi de teren cu toate aprobările necesare in vederea construirii de locuințe unifamiliale dar și pentru investiție in vederea speculei sau plasării de disponibilități bănești. Ținând cont de dorința expresă a proprietarului de a nu apela la surse externe de finanțare se recomanda parcelarea intregului imobil in loturi cu suprafețe cuprinse intre 500-1400 mp conform cu recomandarea arhitectului urbanist și dezvoltarea pe etape conform unui plan stabilit in urma unei analize financiare.
Analiza celei mai bune utilizari (CMBU)
In urma concluziilor studiului de piață s-a admis faptul ca cea mai buna utilizare pentru imobil este aceea de parcelare in vederea dezvoltării unui ansamblu rezidențial. Această variantă indeplinește cumulativ cele 4 conditii: fizic posibilă, permisă legal (in conditiile obținerii avizului autorităților locale), fezabilă financiar, și maxim productivă.
Fezabilitatea proiectului
Evaluarea terenului. Pentru evaluarea intregii proprietăți una dintre metodele utilizate a fost aceea a comparatiei directe și metoda parcelarii.
Comparatia directa a fost posibilă deoarece au fost disponibile date comparabile, cu singura mențiune ca in zonă nu se gaseau suprafețe compacte de o asemenea dimeniune. Valoarea de piață a proprietății determinată prin metoda comparației a fost de 45E/mp (2250000E).
Deoarece CMBU a fost considerată ca fiind parcelarea și dezvoltarea, a doua metodă utilizată a fost parcelarea. Cu ajutorul unui cadastrist specializat in parcelări, și la indicațiile unui architect urbanist, s-a determinat numarul și suprafețele admise de reglementările de urbanism permise de Primaria Orașului Otopeni. Numarul total de loturi (conform schitelor cadastrale anexate) a fost de 62 de loturi cu o suprafață medie (ce include și cotele indivize din drumurile de servitute repartizate printr-un viitor act de dezmembrare) de 800 mp/lot.
Pentru a putea analiza fluxul de numerar evaluatorul a luat in calcul urmatoarele informații:
durata intocmirii planurilor și a obtinerii avizelor dureaza mai mult de sase luni (in varianta pesimistă s-au luat in calcul 12 luni);
după această perioadă evaluatorul a luat in calcul perioade de cate doi ani pentru fiecare fază de dezvoltare, ultima (a treia) incluzând și varianta dezvoltării unui ansamblu rezidențial de locuințe unifamiliale;
prețul mediu de vanzare al terenului parcelat in perioada ianuarie-iunie 2005 a fost de 45E/mp
in urma analizei evolutiei prețurilor in perioadele anterioare s-a luat in considerare o creștere a prețului pe mp cu 30% pe an (in varianta pesimistă)
cheltuielile sunt previzionate după cum urmează: cheltuieli de vanzare 3%, cheltuieli legale 2%, impozitele locale sunt de aproximativ 100E/an/lot, costul de dezvoltare (incluzand onorariul arhitectului, taxe, avize, lucrari de abilitare) 500E/lot
profitul dezvoltatorului 20% din prețul brut de vanzare
costurile dezvoltărilor ulterioare de 1000E /lot (in vederea extinderii sau modificărilor de rețele de utilități)
Analiza efectuată s-a intins pe un orizont de timp care a inclus și etapa programată inițial pentru construirea unui ansamblu de 35 de locuințe unifamiliale destinate clasei de mijloc. Pentru fundamentarea acestei decizii evaluatorul a recomandat in anul 2005 reactualizarea analizelor de piață și de fezabilitate, cu luarea in calcul a posibilității investirii in extinderea rețelelor de utilități și comercializarea și vanzarea terenului lotizat fara o investitie in etapa de construire.
Deoarece dezvoltatorul nu a dorit să apeleze la resurse financiare altele decat cele personale, propunerea consultanților a fost aceea de lotizare și de comercializare conform celor două faze previzionate și din veniturile incasate finanțarea in faza a treia (in perioada 2009-2011) construirii ansamblului rezidențial.
3 Achiziția terenului
Aceasta etapa nu a fost necesară deoarece dezvoltatorul a primit terenul prin moștenire, singurele cheltuieli legate de intrarea in posesie fiind cheltuielile legale.
4 Intocmirea planurilor preliminare și a specificațiilor tehnice
Pentru intocmirea planurilor și a specificațiilor tehnice, dar și a documentațiilor necesare in vederea obtinerii avizelor și autorizatiilor necesare, dezvoltatorul s-a adresat prin intermediul firmei consultant biroului de arhitectură și urbanism Coloana Impex SRL.
Aceata contra unui onorariu (prevazut in DCF) a intocmit planurile preliminare in vederea aprobării regulamentului PUZ și a avizelor necesare. Costurile inițiale de dezvoltare in cazul acestui proiect au insemnat un procent de 1% din valoarea terenului, diferența de cheltuieli in vederea extinderii rețelelor de utilități plus alte cheltuieli de aproximativ 10% fiind repartizate in mod egal pe restul perioadei de dezvoltare.
Etapele de realizare ale P.U.Z.-ului au fost urmatoarele:
1. Efectuarea măsurătorilor topografice ale terenului analizat (planurile cadastrale);
2. Elaborarea studiului geotehnic;
3. Obținerea avizelor de la furnizorii de utilități, mediu, circulatie, pre-coordonare rețele edilitare și altele, după caz;
4. Elaborarea planurilor pentru incadrarea in zonă, funcțiuni (situația existentă), rețele existente, circulatii/accese, regim de inălțime, funcțiuni (propunere), rețele (propunere) și a Regulamentului urbanistic (pentru P.U.Z.) (v. anexe)
5. Obținerea avizului de la comisia de urbanism a primăriei – (v. anexe)
6. Discutarea și obținerea aprobarii in cadrul Conșiliului local – (v. anexe)
7. Obținerea avizului prefecturii privind legalitatea hotărârii de aprobare luată de Consiliul local.
PUZ a fost intocmit in Iun. 2005, Consiliul Judetean a dat avizul favorabil in Nov. 2005, Consiliul local Otopeni in Martie 2006. Termenul total necesar pentru obținerea aprobărilor a fost de 10 luni, respectandu-se astfel termenul prevazut de consultant.
5 Marketing-ul și vanzarea
Strategia de marketing a companiei de consultanta imobiliară ce a detinut exclusivitatea pentru acest proiect a prevăzut inceperea promovarii acestui proiect inca din faza de pregătire a documentațiilor necesare obținerii avizelor, dată fiind cererea in creștere in principal din partea celor ce achiziționau loturi in vederea investitirii.
Principala modalitate de promovare a fost pe internet prin intermediul site-ului propriu, prin intermediul panotajului direct la locație, la târgurile de profil, urmand ca o strategie mai agresivă de vânzare sa fie luată in considerare pe măsura dezvoltării intregii zone.
Vânzările de loturi din cadrul proiectului au putut incepe incă din faza de elaborare a documentațiilor, consilierii juridici din cadrul firmei recomandând un draft de antecontract de vânzare – cumpărare ce permitea rezervarea unui lot in baza planurilor preliminare, si cuprindea angajamente ale dezvoltatorului legate de finalizarea documentațiilor si obținerea avizelor necesare.
Situația prezentă a proiectului
In anul 2010 cea mai mare parte din concluziile formulate de studiile preliminare intocmite in anul 2005 s-au confirmat. Atât prima cât si cea de-a doua fază de dezvoltare si de vânzare au fost respectate, loturile vânzându-se in proporție de 90% până la inceputul anului 2009.
Rata de creștere a prețului mediu pe mp a fost mai mare de 30% pe an astfel ca a ajuns in anumite perioade pana la cresteri cu 50%, pretul maxim de vanzare inregistrat pentru o tranzacție fiind de 210E-mp in primăvara anului 2008.
Toată această evoluție a vânzărilor a fost determinată atât de dezvoltarea spectaculoasă pe care a inregistrat-o această zonă, de condițiile pieței, dar și de investițiile pe care dezvoltatorul le-a făcut in acestă perioadă.
Evoluțiile de pe piața imobiliară determinate de conjunctura economică complet nouă pentru participanții la piața imobiliară si implicit pentru dezvoltatorul acestui proiect a impus reanalizarea poziției referitoare la posibilitatea dezvolatării unui ansamblu rezidential in cea de-a treia fază a proiectului.
O noua analiză efectuată in perioada de stagnare a pieței din anul 2009 a recomandat amânarea luării unei decizii in legătură cu următoarea fază programată aceea de construcție a unui ansamblu rezidențial.
Parcurgerea pas cu pas a etapelor de dezvolatare rezidențială, cu referire strictă la dezvoltările rezidențiale ce includ locuințe unifamiliale in special in periferiile orașelor mari, relevă faptul ca susținătorii si inițiatorii acestui proces se confruntă cu o serie de probleme de natură tehnică, juridică, de intuiție, de conjunctură economică si probabilitatea ca un asemenea proces sa decurgă fara niciun incident este aproape nulă.
Această complexitate poate fi motivul pentru care nu toate dezvoltările se dovedesc a fi unele de succes, si nici toti dezvoltatorii nu ajung la un punct al carieirei lor să-si denumeasca proiectele dupa propriul nume.
Acest proces devine cu atat mai complex cu cât participanții nu sunt ajutați de un back-ground corespunzător, de o tradiție sau o literatură adecvată, de o legislație cuprinzătoare si coerentă. In țările cu tradiție in dezvoltarea imobiliară, cum sunt SUA, date foarte des ca exemplu deoarece se bucura de o vastă experiență, de o literatură foarte complexă, de scoli ce pun la dispoziție diverse forme de pregătire in domeniu, de o legislație extrem de riguroasă, si nu in ultimul având experiența unor crize profunde ce au marcat intreaga istorie si au furnizat nenumarate exemple triste care astăzi sunt folosite ca lecții de urmat.
Experienta intinsa pe o lunga perioada de timp le-a oferit de asemenea posibilitatea ințelegerii limitărilor si avantajelor anumitor tipuri de dezvoltări, si aplicabilitatea lor in alte comunități in funcție de particularitățile fiecăreia.
In România multe din incercările de dezvoltare imobiliară au fost unele experimentale care au avut ca scop in special obtinerea de profituri cât mai mari, si exploatarea unor oportunitati, mulți dezvltatori fiind mai puțin preocupați de impactul social, economic, ecologic al proiectelor pe care le-au coordonat si finalizat.
Revizuirea legislației din domeniu ar putea aduce o serie de limitări si eventualitatea introducerii de catre autorităților locale a obligativității realizării si a unor studii de impact a unor proiecte de asemena anvergură ar schimba poate atitudinea multor dintre dezvoltatorii de pe piața românească. Dar inainte de orice reglementare legală sau socială, actuala conjunctură economică a reușit in mai puțin de doi ani să modifice semnificativ atitudinea atât a beneficiarilor produsului imobiliar cât si a celor ce coordonează procesul.
CONCLUZII
Pedagogia este considerată știința socio- umană specializată în tratarea educației, fiind o activitate complexă cu un produs special, personalitatea fiind formată ți dezvoltată în concordanță cu un ideal educațional.
Activitatea de educație are ca principal subsistem activitatea de instruire, ce constituie obiectul de studiu al unei discipline pedagogice fundamentale didactica generală, care în ultimul timp apare sub denumirea de Teoria și metodologia instruiri(a procesului de învățământ).
Analiza funcțiilor educației are în vedere raportarea activității de formare- dezvoltare a personalității la principalele domenii ale vieții sociale, văzute ca subsisteme ale sistemului social- global.
În conceperea și realizarea educației, procesul educativ prezintă o gamă largă de exigențe, a căror satisfacere e concepută după orientări, tehnici și modalități noi
Deci, educația cuprinde întreg sistemul de acțiuni informativ- formative, desfășurate conștient și sistematic asupra omului în vederea transformării sale în conformitate cu anumite finalități educaționale.
Consilierea prezintă relația interumană de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, și persoana sau grupul care solicită asistență de specialitate, clientul (Egan, 1990). Relația cei doi este una de alianță, de participare și colaborare reciprocă (Ivey, 1994), ceea ce face posibilă exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu o problemă, oferind, totodată, sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale, în identificarea unor patternuri valorice pe baza cărora se pot formula soluții (S. Eliade, 2000).
Prevenția problemelor ce pot împiedica dezvoltarea și funcționarea normală a unei persoane reprezintă o caracteristică importantă a consilierii. PrevențiA constă în identificarea situațiilor și grupurilor de risc și în acțiunea asupra lor înainte ca acestea să aibă un impact negativ și să declanșeze crize personale sau de grup
Consilierea privind cariera ajută individul în rezolvarea problemelor profesionale școlare, , dezvoltă și aplică intervenții bazate pe cercetările psihologiei vocaționale. Orientarea vocațională (vocational guidance) este o formă de asistare în domeniul carierei. Orientarea implică îndrumarea clientului pentru a realiza decizii specifice.
În ultimul timp se insită foarte mult pe educația antreprenorială ca proces de formare și informare. Acest proces se derulează pentru exploatarea resurselor personale, materiale și aptitudinale, a oportunităților ce există în mediul socio-economic pentru demararea de afaceri, dar și perntu punerea în practică a unor idei concrete de activitate.
Pesoanele care aleg să profeseze în domeniul imobiliar trebuie să fie persoane dinamice, capabile de lucrul în echipă, dar mai ales capabil să se plieze pe diferite tipuri de clienți.
Un aspect foarte important în dezvolatarea profesiei de agent imobiliar este și capacitatea de negociere.
Pshiopedagogia joacă un rol important în dezvoltarea acestei profesii, deoarece prin intermediul acesteia ni se dezvoltă personalitatea și capacitatea de a face față anumitor situații.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Educatia Ca Obiect de Studiu al Pedagogiei (ID: 159207)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.