Educatia Artistico Plastica In Scoal

Cuprins

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………6                                                                                   

CAPITOLUL 1: EDUCAȚIA ARTISTICO-PLASTICĂ ÎN ȘCOALĂ……………………….12

1.1. Educația- considerente generale………………………………………………..…12

1.1.1 Definiții. Scurt istoric…………………………………………………..…12

1.1.2. Relația dintre educație și pedagogie………………………………..…..16   1.1.3. Formele educației și relațiile dintre ele: formală, nonformală,          

          informală………………………………………………………………..   20

                        1.1.4. Factorii care influențează educația…………………………………….. 23

                        1.1.5. Educația și provocările lumii contemporane…………………………..25              1.1.6. „Noile educații”. Educația interculturală (multiculturală)…..………..26

                        1.1.7. Alternative educaționale (Step-by-Step, Montessori, Waldorf) …….…27

1.1.8. Educația permanentă. Autoeducația……………………………………28

1.1.9. Calitate în educație………………………………………………………30

            1.2. Educația artistică…………………………………………………………………..31

                        1.2.1. Generalități……..………………………………………………………..31

                        1.2.2. Gramatica imaginii vizuale………………………………………………31

                        1.2.3. Creativitatea și cultivarea ei în școală…………………………………..33

                        1.2.4. Tehnici utilizate în artele vizuale………………………………………..33

                        1.2.5. Metode de analiză a operei de artă……………………………………..35

                        1.2.6. Educația artistică plastică în școala românească……………………….35

                        1.2.7. Interdisciplinaritatea și formarea estetică…….……………………….36               1.2.8. Strategii și metode ale educației artistice……………………………….36

                        1.2.9. Evaluarea lucrărilor artistico-plastice realizate de elevi………………37

            1.3. Educația estetică……………………………………………………………………37

1.3.1. Conceptualizare, statut, importanță, funcționalitate…………………..38

1.3.2. Limbajul artistic – pion important în descifrarea mesajului unei lucrări  

          de artă vizuală……………………………………………………………39

1.3.3. Educația estetică în învățământul românesc……………………………39

1.3.4. Kitsch-ul și educația pentru artă……………………..…………………39

1.3.5. Arta populară – identitate națională……………………………………39

            1.4. Pedagogia muzeală…………………………………………………………………41

            1.4.1. Scopul, obiectivele, și importanța pedagogiei muzeale…………………41

            1.4.2. Relația formal- nonformal- informal în educația muzeală……………42

            1.4.3. Parteneriatele educaționale și pedagogia muzeală…………………….42

            1.4.4. Exemple de bune practici….…………………………………………….43

1.5. Educația, în general, și educația artistică, în special, în municipiul

       Târgu-Jiu………………………………………………………………………..…44

1.6. Instituții de cultură din municipiul Târgu-Jiu, județul Gorj, cu implicații

                   în educația artistico-plastică școlară………………..………………….…………46

                   Note bibliografice………………………………………………………………….46

CAPITOLUL 2: TEORII ȘI CONCEPTE ÎN ARTELE VIZUALE…………………………50

2.1. Scurt istoric al  artelor vizuale locale…………………………………………….50

2.2. Contribuții la fenomenul artistic național și internațional………………………50

2.3. Patrimoniul cultural mobil și imobil, material și uman………..………………..51

2.4. Colecțiile de artă din municipiul Târgu-Jiu………………………………………52

2.5. Arta monumentală locală………………………………………………………….55

2.6. Bijuterii arhitectonice târgujiene…………………………………………………55

2.7. Conservarea și restaurarea operelor de artă și de arhitectură din orașul

       „de pe Jii”…………………………………………………………………………..56

      Note bibliografice……………………………………………………………………58

CAPITOLUL 3: COLECȚIILE ȘI MONUMENTELE DE ARTĂ DIN MUNICIPIUL TÂRGU-JIU, JUDEȚUL GORJ, DIN PERSPECTIVA STUDIERII EDUCAȚIEI ARTISTICE PLASTICE ÎN ȘCOALĂ……………………………………………………….59

3.1. Structura cercetării………………………………………………………………..59

                        3.1.1. Obiective generale și operaționale urmărite în cercetare……………..59

                        3.1.2. Calendarul desfășurării cercetării………………………………………66

                        3.1.3. Resurse umane și materiale…………………………………………………..………67

                        3.1.4. Beneficiari…………….…………………………………………………..68

                        3.1.5. Metodologie……………………..………………………………………..68

            3.2. Constantin Brâncuși versus Iosif Keber………………………………………….71

                        3.2.1. Analiză comparativă: Constantin Brâncuși, Iosif Keber……………………72

                        3.2.2. In memoriam Constantin Brâncuși și Iosif Keber……………………………140

3.3. Parteneriatele educaționale, concursurile și expozițiile școlare……………….146

3.4. Studii de caz……………………………………………………………………….147

            3.5. Rezultatele cercetării; posibilități de continuare și valorificare……………….185

       Note bibliografice………………………………………………………………….185

Concluzii……………………………………………………………………………………….186

Bibliografie…………………………………………………………………………………….189

Anexe…………………………………………………………………………………………..194

INTRODUCERE

„Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! […] Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri!”

(Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când îmi amintesc de Târgu-Jiul nașterii și copilăriei mele, de jocurile cu vărul meu, de casele peste care timpul și-a pus amprenta și pe care le întâlneam în drumul spre școală, de palatul în care m-am șlefuit ca elevă în adolescență, de oamenii care mi-au călăuzit pașii în dezvoltarea mea personală, îl redescopăr pe Nică, copilul universal, cel care sălășluiește în fiecare individ din jurul nostru, fie că recunoște sau nu.

Nimic în viață nu este întâmplător. Spun acest lucru, bazându-mă atât pe experiența din viața personală, pe observațiile proprii de-a lungul profesiunii de dascăl, cât și pe relatările și cercetările contemporanilor mei.

Nu întâmplător am ales tema de cercetare intitulată „Rolul colecțiilor și monumentelor de artă din municipiul Târgu-Jiu, județul Gorj, cu implicații în educația artistică plastică școlară”. Din punct de vedere al studiilor, pașii mi-au fost călăuziți spre domenii ca educația și cultura și nu spre cel al medicinei. Dar, în opinia personală, consider că am ajuns un medic al trupului și al sufletului, încercând pe parcursul anilor de practică pedagogică, cu ajutorul strategiilor didactice planificate, al metodelor și procedeelor utilizate, al materialelor și instrumentelor selectate, al interacțiunii formelor educației (formală, non-formală, informală), asemenea unui chirurg care mânuiește cu mare precizie bisturiul în sala de operație, să tratez și să salvez inocența, puritatea, creativitatea, să formez priceperi și deprinderi de lucru, chiar și pentru cei mai puțin îndemânatici, și să modelez caracterul celor mai vulnerabile structuri naturale: copiii. Am căutat să scot în evidență icoana din sufletul copiilor și al adulților cu care am lucrat, printr-o observație atentă a acestora, asemenea ochiului atotvăzător.   

            Având în vedere recomandările Ministerul Educației și Cercetării Științifice (numit Ministerului Educației, Cercetării și Inovării, în 2009, Ministerul Educației Naționale până în decembrie 2014), prevăzute în documentele curriculare (Programe școlare pentru educație plastică, clasele V-VIII, cultură generală, aprobate prin ordin al ministrului Nr. 5097/09.09.2009, p. 2) care insistă asupra faptului că „evoluția societăți contemporane face apel în mod constant la virtuțile formative ale educației prin școală și, între diferitele arii curriculare, artele vizuale în cazul curriculumului de față constituie un domeniu privilegiat de formare a unor atitudini proprii în fața operei de artă în paralel cu formarea la elevi de deprinderi pentru a exprima un limbaj specific”, prin lucrarea de față încerc să propun un set de activități complementare prin care să optimizeze competențele de exprimare și cultivare a sensibilității elevilor cu privire la ocrotirea și punerea în valoare a patrimoniului artistic local, național și universal.

Pornind de la nevoia de conservare a patrimoniului cultural local ca și parte integrantă a patrimoniului cultural național, mi-am propus ca prin această cercetare să conștientizez, să instruiesc și să educ publicul neavizat, în primul rând, și pe cel avizat, în plan secund, de valorile existente în jurul nostru și pe care cu indiferență, de cele mai multe ori aș putea spune, sau din lipsa de educație și de informare, ajungem să le degradăm și să le dăm uitării. Așa cum am subliniat și mai sus, educația are un rol definitoriu în păstrarea dovezilor nescrise (imagini; în cazul cercetării de față imagini vizuale bidimensionale sau tridimensionale) sau scrise pe care evoluția istorică, geografică, socio-culturală, economică, politică și tehnologică a omenirii le-a lăsat drept moștenire generațiilor viitoare.

În sprijinul atingerii acestor ținte (finalități educaționale), vin și obiectivele generale urmărite pe parcursul elaborării întregii lucrări metodico-științifice, corelate cu structura actualului curriculum național: dezvoltarea capacității de exprimare plastică, utilizând materiale, instrumente și tehnici variate; dezvoltarea sensibilității, a imaginației și a creativității artistice; cunoașterea și utilizarea elementelor de limbaj plastic; dezvoltarea capacității de receptare a mesajului vizual-artistic; dezvoltarea capacității de analiză a unei lucrări de artă vizuală; formarea de noi consumatori de artă; promovarea valorilor artistice în fața generațiilor neavizate; apartenența la o cultură și o civilizație proprie; promovarea interculturalității.

Actualul curriculum este centrat pe elev, pe formarea de competențe în urma procesului de predare-învățare-evaluare, adaptat particularitățile de vârstă și integrării elevilor cu nevoi speciale. Din punct de vedere structural, curricula cuprinde: notă de prezentare, competențe generale, valori și atitudini urmărite pe parcursul întregii etape de școlarizare obligatorie, competențe specifice, exemple de activități/conținuturi. În planul cadrul, plaja orară pentru disciplina educație plastică este de 1-2 ore  pentru clasele a V-a – a VII-a și ½ – 1 oră pentru clasa a VIII-a, iar curriculum conține atât competențe specifice și conținuturi obligatorii (curriculum nucleu), cât și altele (la decizia școlii) devenind obligatorii atunci când se optează pentru curriculum extins (2 ore pe săptămână la clasele a V-a – a VII-a și o oră pe săptămână la clasa a VIII-a). Acestea din urmă sunt marcate cu asterisc și nu fac obiectul evaluărilor naționale.       

Considerată de mulți colegi de specialitate „Cenușereasa” catalogului (împreună cu educația muzicală, educația fizică și sportul, educația tehnologică, religia), educația plastică este una dintre disciplinele care contribuie la dezvoltarea armonioasă a educabilului, devenind un mijloc de comunicare interumană. Încă din anii de preaderare la Uniunea Europeană (2006), România a încercat să respecte recomandarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene cu privire la competențele-cheie din perspectiva învățării pe tot parcursul vieții, conturând pentru absolvenții învățământului obligatoriu un profil de formare european, structurat pe opt domenii de competență cheie: „Comunicare în limba maternă, Comunicare în limbi străine, Competențe matematice și competențe de bază în științe și tehnologii, Competența digitală, A învăța să înveți, Inițiativă și antreprenoriat, Sensibilizare și exprimare cultural”. În sprijinul schimbării și inovării în educație, a apărut și Legea Educației Naționale, Nr.1 din 5 ianuarie 2011.

Într-o societate contemporană în care omul a devenit sclavul muncii și al tehnologiei, al globalizării, arta vizuală, prin disciplinele care o promovează la nivelul învățământului preuniversitar obligatoriu (arte vizuale și abilități plastice pentru clasa pregătitoare, clasa I și clasa a II-a; educație plastică la clasele a III-a și a  IV-a; educație plastică pentru clasele V-VIII; bazele științifice ale conservării și restaurării, crochiuri, desen proiectiv, educație artistică, educație plastică, elemente de perspectivă, interdependențe funcționale în relația om-formă-ambient, istoria artei creștine, istoria artelor și arhitecturii, materiale și tehnici utilizare în conservare-restaurare, restaurare de icoană și lemn policrom, sculptură decorativă, sculptură, studiul compoziției, studiul culorii și pictură icoană, studiul formelor și al culorii, studiul formelor și desenul, studiul formelor și al volumului, studiul materialelor de lucru în arta eclesială, studiul tehnicilor vechi și tradiționale pentru clasele IX-XII din licee vocaționale și de cultură generală), contribuie la dezvoltarea creativității elevilor, cu implicații benefice și la celelalte discipline de studiu (promovând interdisciplinaritatea), dar și în viața socială. Legat de acest punct de vedere, pot face trimitere și la afirmația lui Ion Șușală despre omul prezentului, acel bun executant și cu o instruire pe măsură, dar care este lipsit de sensibilitate estetică, morală, religioasă, necreativ, care i-a totul de-a gata. Acest om a fost asemănat de esteticianul Herbert Read și cu „o pasăre care nu poate zbura cu o singură aripă”.  

Un rol covârșitor în conservarea valorilor cultural-artistice și regăsirea „aripei pierdute” îl are profesorul. De-a lungul timpului, profesiunea sau meseria de dascăl, educator, învățător, profesor sau cadru didactic (termini folosiți în istoria învățământului românesc) a cunoscut multiple schimbări pozitive sau negative, beneficiarii direcți sau indirecți ai sistemului educațional devenind uneori cobai ai unor idei preluate din alte sisteme de învățământ, dar care nu au avut un temei științific adaptat condițiilor socio-culturale, economice, politice sau istorice naționale.

 Un bun DASCĂL, după părerea și experiența mea, trebuie să fie un OM bun la suflet (și la trup, deoarece pentru mulți indivizi aspectul fizic este o etichetă, un mod de a-și promova marfa, dar, de cele mai multe ori, prima impresie poate fi înșelătoare. „Nu haina face pe om, ci felul în care o poartă”, proverb românesc), să iubească copiii, să devină a doua familie pentru sămânța ce vine să fie plantată, udată, ocrotită și cu rod la finalul ciclurilor de școlarizare sau al celor curriculare, un model de viață pentru puiul de om devenit la rândul lui părinte peste ani și ani, un foarte bun psiholog și pedagog, un apărător al drepturilor și obligațiilor copilului, manager al resurselor umane, materiale și temporale, consilier în alegerea celor mai avantajoase opțiuni pentru o dezvoltare personală armonioasă. Alături de aceste însușiri, în prezent, profesorului i se atribuie termenul de rol, acesta devenind actorul ca persoană de referință ce intră pe scenă, joacă magistral sau dezastruos în fața elevilor, primind aplauze sau huiduieli după fiecare act.  

În rândurile de mai sus, afirmam că în viață avem parte de alegeri personale, influențe familiale, dar și de călăuza unor forțe divine, care, oricât am încerca să ne abatem de la drumul stabilit, ne ghidează pașii prin semne și întâmplări bine programate. Vin în completarea acelor rânduri cu o motivație extrinsecă, de natură genetică, prin exemplul generațiilor de dascăli care mi-au îndrumat pașii și mi-au descoperit chemarea (mătușa maternă fiind educatoare). Motivația intrinsecă a avut un rol extrem de important în alegerea temei de cercetare, legată fiind de faptul că am studiat o parte din tainele restaurării în cadrul cursurilor masterale. Și nu întâmplător, teza face referire la rolul educativ al colecțiilor și monumentelor de artă din municipiul Târgu-Jiu cu implicații la nivelul educației artistico-plastice școlare, aceasta fiind o continuare a cercetării lucrării de disertație, unde subiectul a fost reprezentat de icoanele aflate în patrimoniul cultural al Muzeului de Artă din localitate. De asemenea, experiența de voluntar, facilitator comunitar, membru sau coordonator în cadrul programelor și proiectelelor educaționale sau al celor de parteneriat public-privat la nivel local, național, internațional sau transnațional, au constituit un motiv întemeiat în alegerea acestei teme, accentul fiind pus pe promovarea patrimoniului natural, cultural, gastronomic, cultură și educație, interculturalitate.  

Prezenta lucrare este structurată pe trei capitole, fiecare cu o succesiune logică a subcapitolelor din cuprins. Unitatea și diversitatea conceptelor teoretice (științifice, pedagogice, psihologice, sociologice, filosofice, artistice, estetice) sunt corelate cu activitatea practic-aplicativă. Primul capitol, intitulat sugestiv EDUCAȚIA ARTISTICO-PLASTICĂ ÎN ȘCOALĂ, cuprinde șase subcapitole, fiecare cu un număr variat de subpuncte, urmat de capitolul al doilea – TEORII ȘI CONCEPTE ÎN ARTELE VIZUALE – cu șapte subcapitole în conponență, ambele dedicate fundamentării teoretice a temei alese. În capitolul al treilea, COLECȚIILE ȘI MONUMENTELE DE ARTĂ DIN MUNICIPIUL TÂRGU-JIU, JUDEȚUL GORJ, DIN PERSPECTIVA STUDIERII EDUCAȚIEI ARTISTICE PLASTICE ÎN ȘCOALĂ, voi continua cu o cercetare de tip calitativ, în introducerea căreia este detaliată structura activității practico-aplicative, urmată de o analiză comparativă între doi artiști gorjeni care au contribuit la fenomenul artistic local, național și internațional, experiența personală și a beneficiarilor educației în cadrul parteneriatelor educaționale, concursurilor și expozițiilor școlare, și, în final studiile de caz cu lucrările elevilor de la Școala Gimnazială „Pompiliu Marcea” din municipiul Târgu-Jiu realizate pe parcursul anului școlar 2014-2015.

Prin elaborarea lucrării metodico-științifice „Rolul colecțiilor și monumentelor de artă din municipiul Târgu-Jiu, județul Gorj, cu implicații în educația artistică plastică școlară” mă consider „obligată”, din punct de vedere moral, să las o mărturie cu privire la necesitatea conservării și restaurării patrimoniului cultural local în cinstea străbunilor noștri, altfel riscăm  să-și scoată degetele afară, metaforic vorbind, asemenea personajelor din melodia interpretată de Tudor Gheorghe („Primăvara”). 

Tema lucrării este de actualitate și cu implicații la nivelul educației plastice din școală, multe dintre monumentele de artă de for public, lucrări din colecțiile publice și, mai ales, monumente arhitectonice necesitând intervenții urgente de restaurare și conservare. Lipsa fondurilor pentru începerea lucrărilor este o piedică în reabilitarea acestora, dar și intervențiile nepotrivite sau indiferența fie a proprietarilor privați, fie a autorităților locale, conduc, pe zi ce trece la o stare de degradare continuă.

Au existat și alte cercetări cu privire la colecțiile, monumentele de artă și arhitectură din municipiul Târgu-Jiu, unele divergente, altele convergente acestei teze, resurse bibliografice ce se vor regăsi citate în paginile următoare.  

În ceea ce privește documentarea științifică, referințele bibliografice au fost supuse unei selecții riguroase și de actualitate a conținutului informațional.

Pe parcursul culegerii materialelor pentru documentare, am întâmpinat și refuzuri de colaborare din partea fie a autorităților locale, fie a persoanelor private (colecționari), dar și situații hazlii (solicitarea legitimării în timpul realizării fotografiilor pe spațiul public).  

CAPITOLUL 1

EDUCAȚIA ARTISTICO-PLASTICĂ ÎN ȘCOALĂ

1.1.  Educația – considerente generale

Numai prin educație omul există și devine ceea ce este. Încă de la naștere, educația a devenit pentru om un tovarăș de drum, modelându-l și spiritualizându-l. La baza dezvoltării comunităților umane stau diverse activități specifice, una dintre cele mai importante fiind practica educativă. Aceasta a fost și este susținută „de reflecție, de interogație, de punere sub semnul și ghidajul raționalității.”1

Din punct de vedere etimologic, termenul educație derivă din limbile franceză (éducation) și latină (educatio, -onis), semnificând, în sensul propriu al cuvântului, „ansamblul de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor și ale tineretului sau, p. ext., ale oamenilor, ale societății; rezultatul acestei activități pedagogice; bună ceștere, comportare civilizată în societate.”2

1.1.1.      Definiții. Scurt istoric

În accepțiunea lui Platon, educația este „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”3, în timp ce Aristotel definește educația ca fiind „un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”4. Johann Amos Comenius susține că „la naștere, natura înzestrează copilul numai cu semințele științei, ale moralității și religiozități, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație”5.

Pedagogul englez din secolul al XVII- lea, John Locke, încadrează educația „sub forma unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între preceptor (educator) și copil (viitorul gentleman).”6

Immanuel Kant, filosof german, considera că educația este un mijloc prin care este valorificată natura umană în folosul societății, afirmând că „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educație și că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc. Omul nu poate deveni om decât prin educație.” Tot Kant definea educația ca pe „activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul educației este de a  dezvolta în individ toată  perfecțiunea de care este susceptibil.”7

Cercetătorul Albert Einstein constată că „școala trebuie să urmărescă tot timpul ca tânărul să părăsescă băncile ei nu ca specialist, ci ca o personalitate armonioasă. Scopul educației ar trebui să fie pregătirea unor oameni care să acționeze și să gândească independent și care, în același timp, să vadă în slujirea comunității realizarea supremă a vieții lor.”8

Jean-Jacques Rousseau afirmă că „educația negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării firești, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenție.”9

În viziunea pedagogului german, Johann Frederich Herbart, educația este împărțită în trei subdiviziuni: guvernarea, învățământul (realizarea unor obiective specifice) și educația morală: „Educația este acțiunea de formare a individului pentru el însuși, dezvoltându-i-se o multitudine de interese.”10

Émile Durkheim, sociolog francez, considera că educația este o acțiune „exercitată de generațiile adulte asupra celor tinere, cu scopul de a le forma, acestora din urmă, anumite stări fizice, intelectuale și mentale, necesare vieții sociale și mediului special pentru care sunt destinate.”11

Educația este un concept de largă răspândire, semnificația sa fiind evidențiată prin multitudinea definițiilor existente. Astfel, „a educa înseamnă a cultiva curățenia sufletească și buna-cuviință a copiilor și tinerilor, a-l crește pe copil moral și în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-I modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos; pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este asemenea unei arte: artă mai mare decât aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare.”12

Pedagogul român Constantin Narly, consideră că educația este „un fapt social și individual în același timp”, iar în viziunea lui Florin Georgescu „educația este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum, cunoscută de istorie.”13

Au mai existat și alți cercetători în domeniu printre care Șt. Bârsănescu, pentru care „educația este activitatea conștientă de influențare a educabilului printr-o triplă acțiune de îngrijire, îndrumare, cultivare, în direcția sensibilizării sale față de valorile culturale și ulterior, pentru crearea acestora”, O. Reboul, în viziunea căruia „omul nu se naște om, tot ceea ce constituie umanitate, limbajul, gândirea, sentimentele, arta, morala, nimic nu trece în organismul noului născut, fără educație”15, iar pentru Cerghit și Vlăsceanu (coord.) „educația este ansamblul influențelor exercitate asupra indivizilor umani, de regulă copii și tineri, în evoluția și dezvoltarea lor, de către alți indivizi umani, de regulă adulți, indiferent dacă aceste influențe sunt intenționate sau spontane, explicite sau implicite, sistematice sau întâmplătoare, dar având un rol mai mare sau mai mic în formarea individului ca om social.”16

Evoluția istorică a educației

De-a lungul istoriei, educația a cunoscut diverse transformări la nivelul idealurilor, mecanismelor, conținuturilor și finalităților, în funcție de factorii umani, economici, biologici, policiti și spirituali ai societății. La început, a apărut ca un fenomen social, specific uman, din dorința de dezvoltare, de evoluție și perfecționare a omului ca om.  Primele atestări ale educației, datează din comuna primitivă, odată cu apariția societății.

OMUL PREISTORIC, al peșterilor, a fost preocupat de muncă, de amenajarea habitatului cu picturi rupestre și figurine din lut, de confecționarea uneltelor pentru procurarea hranei zilnice și a podoabelor decorative. Transmiterea cunoștințelor către generația viitoare s-a realizat prin crearea unui alfabet specific desenat pe pereții peșterilor și a regulilor de  comportament.

ANTICHITATEA s-a caracterizat prin apariția proprietății private și a claselor sociale, oferind educației un alt statut, și anume, acela de clasă socială. Acest caracter este evident atât în statele din oriental antic, precum Egipt, China, India, cât și în Grecia și în Roma antică.

ȘCOALA EGIPTEANĂ urmărea, pe de o parte, pregătirea conducătorilor statului, adică preoții, iar pe de altă parte, sprijinea pregătirea celor care îndeplineau funcții administrative mai puțin importante în stat, dar care trebuia să știe să scrie.

Există documente care atestă prezența în antichitate a școlii chineze cu mult înaintea împărțirii pe clase a societății lor. Cu timpul, aceste școli devin un monopol al aristocrației. Comparativ cu alte civilizații antice, în China s-a pus accentul pe formarea deprinderilor de comportare, în special cultivarea supunerii atât față de vârstnici, cât și față de cei superiori ca statut social. Un rol important în educația morală din școala chineză l-a avut religia.

S-au descoperit asemănări între educația egipeană și cea indiană, ambele îmbinând cunoștințele religioase/sacre cu cele profane. În India se studia astronomia, medicina (prin magie), matematica și limba sanscrită.

Grecia, leagăn al culturii și civilizației antice, dar și al generațiilor viitoare, propune două tipuri de sisteme educaționale, fiecare având la bază cele două influența celor două mari puteri: Sparta și Atena. Sistemul educațional spartan era cu precădere unul militar, pe când în Atena predomina un sistem democratic. Sistemul educațional al romanilor a avut la bază principalele etape ale dezvoltării statului. Spre exemplu, în perioada regalității educația se făcea în familie; în timpul republicii se constată o preocupare mai mare pentru organizarea învățământului, iar imperiul propune un sistem de instrucție și educație cu caracter  de stat.

Evoluția societății, de la cea sclavagistă la cea feudală, a adus schimbări și la nivelul educației, astfel că se trece de la sistemul de educație sclavagist la cel specific unei vieți economice și sociale conform orânduirii, desfășurat în perioada secolului al V- lea până în secolul al XVIII- lea.

La fel ca la unele state antice, și în epoca feudală religia a avut un rol dominant în societate, educație și învățământ: creștinismul pentru Europa, islamismul pentru Orientul apropiat și nordul Africii, buddhismul pentru Orientul îndepărtat. Biserica, în special cea creștină, a pus stăpânire pe pământ, preluând puterea politică și cu influențe asupra întregii vieți culturale. Dogmele religioase serveau integral intereselor claselor dominante, fiind elemente primordiale și de bază în gândirea teoretică a vremii. Filosofia a devenit o sclavă a teologiei. Arta s-a supus și ea canoanelor bisericii, devenind o expresie a disprețului religios pentru natură, pentru om. Prin conținutul său, arta exprima aspirația către viața viitoare. În pictura și sculptura feudală era redat extazul mistic al unor ființe dematerializate, disproporționate anatomic. Învățământul feudal a fost și el supus monopolului clerului în Europa, Orientul apropiat și depărtat.

Datorită orânduirii feudale care a cuprins mai multe etape, educația a cunoscut și ea tot atâtea etape. Așadar, educația evului mediu propriu-zis  din secolele V- XIV se deosebește mult de aceea care se practica în epoca Renașterii și Reformei în secolele XV- XVI, iar aceasta avea unele trăsături care o diferențiau de sistemul educativ din perioada descompunerii feudalismului în secolele XVII- XVIII. În această perioadă a fost înlesnit schimbul de mărfuri, s-au dezvoltat meserii și ateliere meșteșugărești; motorul hidraulic a fost introdus în industrie, s-a folosit roata de tors și s-a pus accentual pe producțiile manufacturiere. O parte din țările Europei de apus cunos o trecere de la feudalism la capitalism în secolele XIV-XV. Are loc trecerea de la supremația nobilimii feudale la dobândirea puterii de către burghezie. În Italia, în special orașele mai dezoltate, precum Veneția, Florența, Genova, Milano, s-au transformat în republici. Educația are și ea parte de schimbări majore, umanismul influențând ideile pedagogice, omul revenind în centrul atenției.       

Sfârșitul secolului al XVIII- lea și începutul secolului al XIX-lea se caracterizează prin influența burgheziei pe plan socio- politic. Educația își deschide porțile pentru categorii largi ale populației. Este perioada în care învățământul primar se generalizează, dezvoltându-se teorii pedagogice corespunzătoare. Tot atunci se dezvoltă instituțiile de pregătire a corpului didactic și pedagogia devine disciplină științifică. Se înfințează instituții speciale de educare și se pun bazele unei teorii pedagogice privind copiii de vârstă preșcolară.

Secolul al XX-lea lansează multiple și importante schimbări în gândirea pedagogică și practica școlară. Bagajul secolelor anterioare, în ceea ce privește domeniul practicii instructiv- educative, era cuprins acum în termenul de școală tradițională și începuse să fie repudiat. Apare, mai întâi, o reacție față de școala herbartiană, întemeiată exclusiv pe receptivitate, pe orientare exclusiv teoretică a conținutului activității didactice. Se creează, astfel, așa- numitele școli noi din Marea Britanie, Franța, Germania, SUA. Datorită cercetărilor experimentale din psihologie, apare un interes deosebit pentru pedagogia filosofică. Astfel, se conturează ideea unei pedagogii experimentale și, concomitent, ideea unei științe a copilului- PEDAGOGIA. Tot secolul al XX-lea propune o altă tendință: depășirea limitelor pedagogiei întemeiată pe psihologie (conducea spre cultivarea individualismului) prin elaborarea unei teorii pedagogice bazate pe sociologie, adică pedagogia socială. Acest secol al XX-lea a fost considerat, din punct de vedere al pedagogiei, ca un secol al copilului, curriculumul fiind centrat pe elev și competențele pe care acesta le dobândește prin educație.

După izvoarele scrise sau prin intermediul imaginilor, din cele mai vechi timpuri și până în prezent, putem defini educația ca fiind un tip particular de acțiune umană, acea artă care dezvoltă aptitudinile native ale celor care le posedă, o activitate de disciplinare, cultivare, civilizare, spiritualizare și moralizare a omului; o dezvoltare intelectuală încă de la naștere și până la moarte; este acea activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum, ci valori. Este orientată spre pregătirea pentru viață, pentru dezvoltare personală, evoluție umană, pe termen scurt sau lung. Activitatea educațională este dinamică și flexibilă în același timp, iar educația stimulează idealul ființei umane exprimat prin „a fi și a deveni”.

În secolul al XXI- lea, educația tinde să devină o problemă prioritară, un axis mundi pentru toți cei implicați în evoluția umanității și a acelei ființe raționale – OMUL. Așa cum au afirmat filosofii antici, pedagogii, psihologii, sociologii și filosofii care i-au urmat, omul a fost preocupat permanent de o dezvoltare personală, o evoluție socială. În majoritatea definițiilor sunt expuse fie scopul educației, fie natura procesului, fie conținutul acesteia, fie laturile sau funcțiile actului educațional.     

Într-o societate a cunoașterii, inteligența și capacitatea creatoare a omului sunt atribute foarte importante. „Întregul climat al viitorului, afirmă Bogdan Suchodolski, va situa capacitățile intelectuale în condițiile deplinei afirmări și va da un larg avans dorinței de cunoaștere.”17

1.1.2.      Relația dintre educație și pedagogie

            S-au pus mereu întrebările ,,Ce este educația?”, ,,Educația este o artă?”, ,,Educația este pedagogie?”, ,,Pedagogia este o artă sau o știință?”. În rândurile următoare voi încerca să dau un răspuns atât prin intermediul literaturii de specialitate, cât și a propriilor experiențe.

            Termenul ,,educație” poate fi dedus din latinescul educo-educare („a alimenta”, „a îngriji”, „a crește”- plante sau animale), educo-educere („a duce”, „a conduce”, „a scoate”) sau din limba franceză éducation (secolul al XVI- lea). Literatura de specialitate aprobă ca fiind corecte ambele traiecte etimologice, cu ramificații semantice destul de apropiate.18

De-a lungul istoriei umanității, au existat definiții ale educației date de filosofi, pedagogi, psihologi, sociologi, în cele mai multe cazuri realizate din diferite perspective, așa cum am subliniat în subpunctul anterior, intitulat Definiții. Scurt istoric. În majoritatea definițiilor sunt expuse fie scopul educației, fie natura procesului, fie conținutul acesteia, fie laturile sau funcțiile actului educațional. Constantin Cucoș îl cita în lucrarea sa Pedagogie Ediția a II- a revăzută și adăugită, pe Ioan Cerghit cu ale sale posibile perspective de înțelegere a educației: educația ca proces; educația ca acțiune de conducere; educația ca acțiune socială; educația ca interrelație umană; educația ca ansamblu de influențe. 19    

            Educația este acel tip particular de acțiune umană, acea artă care dezvoltă aptitudinile native ale celor care le posedă prin explorarea orizonturilor; o activitate de disciplinare, cultivare, civilizare, spiritualizare și moralizare a omului; o dezvoltare intelectuală încă de la naștere și până la moarte; este acea activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum dar, în schimb, de valori. Este orientată spre pregătirea pentru viață, pentru dezvoltare personală, evoluție socială, pe termen lung, punând întrebări asupra existenței umane. Activitatea educațională este dinamică și flexibilă în același timp, iar educația stimulează idealul ființei umane exprimat prin „a fi și a deveni”.

            Funcțiile educației au și ele un rol important în acest domeniu. Există teoreticieni care evidențiază „funcțiile de selectare și transmitere a valorilor de la societate la individ, de dezvoltare a potențialului biopsihic al omului și de pregătire a acestuia pentru inserția în social” 20, funcția cognitivă, funcția economică, funcția axiologică 21. Principala funcție a educației se evidențiază doar contextual, ținând cont de corelația dintre funcțiile amintite mai sus sau individual. Educația urmărește două mari scopuri: „Primul e să dăm copilului cunoștințe generale de care, bineînțeles, va avea nevoie să se servească: aceasta este instrucția. Celălalt e să pregătim în copilul de azi pe omul de mâine și aceasta este educația”22. Aceste scopuri sunt atinse atunci când individul deține autonomie asupra propriului destin și a propriei personalități. Personalitatea, acea construcție psihologică, se creionează treptat prin educație instituționalizată sau autoeducație. Maurice Dubesse afirma că „educația  nu-l creează pe om; ea îl ajută să se creeze.”23

            Într-o societate a cunoașterii, inteligența și capacitatea creatoare a omului sunt atribute foarte importante. Freedman menționa despre „metacogniție” (termen folosit în prezent pentru o nouă competență a celui care este educat) că este „o conștiință globală a atuurilor intelectuale de care dispunem, precum procesul gândirii, concentrarea memoriei etc.”24 În momentul în care educabilul este conștient de bagajul său intelectual, poate să elaboreze strategii, să fie mai spontan, să selecteze și să aplice informația mai ușor. Se spune că „nu achiziția în sine este valoroasă, ci cum, când și ce se actualizează atunci când trebuie.”25

            Tot literatura de specialitate propune ca termeni corelativi educației: „dresaj, domesticire, îndoctrinare, salvare, formare, instruire, învățare.”26 Fiecare termen are caracteristici proprii, exercită acțiuni prin care ființa umană (elevul) este supusă unui proces de transformare de la ludic la util, de la manifestări instinctuale la automatisme, de la impunerea unor idei, principii, dogme la desăvârșirea sa prin spiritualitate, de la apariția unor noi trăsături caracteriale, a unor conduite psihice dezirabile la acțiuni de transmitere directă a informațiilor, de la prezentarea organizată a unor cunoștințe de către cadre specializate în domeniu la însușirea metodică (elevi) a unor cunoștințe sau deprinderi cerute de un subiect (profesor).

            La baza acțiunii educaționale se află și fundamentele educației, „acele determinări specifice și nespecifice, din interiorul spațiului formării, dar și din afara lui, care condiționează procesul educațional ca atare.”27 Din seria fundamentelor fac parte determinările biopsihice, socioculturale, istorice, filosofice, științifice ale educației. Ca și funcțiile educației, formele ei și factorii care o influențează conceptul de „noi educații”.

            Scopul expunerii/ tratării acestui subpunct al tezei de cercetare, intitulat ,,Relația dintre educație și pedagogie”, este explicitarea și precizarea conceptelor de educație și pedagogie, definirea acestora, relaționarea dintre ele și implicațiile pe care le au în educația artictică plastică școlară.  Prin urmare, voi continua cu o analiză conceptuală a pedagogiei și stabilirea relației sale cu educația.  

            Noțiunea de pedagogie provine de la cuvântul grecesc paidagȏgia (de la pais, paidos= copil și agogé= acțiunea de a conduce), care se referă la conducerea copilului, creșterea acestuia prin metode practice, concrete. Paidagogos, un alt termen de origine greacă, evidențiază faptul că pedagogul este considerat un sclav ce are atribuția de a conduce/ învăța copiii la școală. Pedagogul din perioada modernă, care mai poate avea semnificația de ,,grămătic”, a fost considerat și ,,ținta sarcasmelor și criticilor gânditorilor pentru dogmatismul și manifestarea lui pedantă”.28

            Termenul education, în literatura anglo-saxonă, are rolul de a desemna acțiunea de formare a omului, dar se referă și la știința care studiază acest proces de învățare/ educare.

            Între educație și pedagogie există o puternică legătură prin prisma semnificațiilor și importanței acestor termeni în domeniul științelor educației. Cercetătorul Avanzini redă această legătură prin faptul că cele două noțiuni, care sunt dependente una de cealaltă, se apleacă asupra unui ,,obiect” care este un ,,subiect” în curs de formare, asupra căruia se desfășoară o acțiune prevăzută de o serie de principii și reguli.29

            Omul este singura ființă înzestrată cu conștiință de sine și capabilă să reflecte la condiția sa tragică. Astfel, educația și pedagogia pot influența în mod constructiv evoluția individului, pentru ca acesta să se preocupe mai mult de descoperirea unor sensuri și semnificații ale existenței umane, care să-l ajute să-și depășească condiția în mediul său de viață.

            Din punct de vedere epistemologic, reflexia pedagogică este o metodă de cercetare a fenomenului educației, aceasta din urmă constituind obiectul de studiu al mai multor știinte precum: psihologia, sociologia, biologia, economia, dar și artele frumoase.

            Pedagogia mai poate fi  considerată și „o interogație asupra educației”, asupra esenței și a trăsăturilor acesteia, a finalităților (idealuri educaționale, scopuri, obiective) și sarcinilor sale, a valorii, limitelor, conținuturilor, principiilor, metodelor și formelor ei de desfășurare, educația fiind mijlcită de pedagogie.

            În procesul de învățământ, care implică în aceeași măsură conceptele de educație și pedagogie, profesorul are rolul de a forma și modela personalitatea elevului, de a sprijini și încuraja elevii, de a-i instrui pe elevi și de a coopera cu aceștia.

            Un alt aspect important, care evidențiază relația dintre educație și pedagogie, se referă la comunicarea didactică/ pedagogică, care reprezintă un transfer complex, multifazial, prin mai multe canale ale informațiilor dintre două entități, care își asumă simultan sau succesivrolurile de emițători și receptori. Acest lucru semnifică conținuturi dezirabile în contextul procesului instructiv-educativ și presupune o interacțiune de tip feedback, privind atât informațiile explicite, cât și cele adiacente.30

            Comunicarea didactică presupune adoptarea a două strategii, ierarhică și reciprocă, predominând într-un anumit context prin prisma obiectivelor vizate a conținutului transmis, a metodelor și mijloacelor didactice desfășurate. Acest lucru se explică prin faptul că, în timp ce profesorul emite, locutorul-elev își construiește mesajul său, care urmează a fi returnat profesorului.31

            Canalele comunicării didactice au un rol important în implicațiile psihopedagogice. Astfel, se adopta utilizarea subsistemelor de semne verbale, paraverbale și nonverbale, ce pot funcționa atât simultan, cât și independent.32

Relația dintre educație și pedagogie este pusă în valoare și prin intermediul evaluării școlare, ca proces prin care se delimitează, se obțin și se furnizează informații utile, ce permit luarea unor decizii ulterioare. Evaluarea școlară se realizează prin trei momente relativ distincte, și anume: măsurarea, aprecierea rezultatelor școlare și adoptarea măsurilor ameliorative.33

În funcție de cantitatea de informație sau experiență încorporabilă de către elevi, axa temporală la care se raportează verificarea și sistemul de referință pentru emiterea valorizărilor, strategiile sau formele de evaluare se clasifică pornind de la aceste repere. Astfel, în funcție de cantitatea de informație sau experiența încorporabilă de către elevi, evaluarea poate fi parțială și globală. Din perspectiva temporală, se identifică evaluarea inițială sau predictivă, evaluarea continuă sau formativă și evaluarea finală sau sumativă. Sistemul de referință pentru emiterea valorizărilor are ca specific evaluarea formativă, clasificatorie și autocentrică.34

Considerată o știință aflată în faza empirică, pedagogia este știința care îmbină experiența educativă, ce cuprinde o serie de idei și practici cu valoare incontestabilă, numită pedagogia perennis, cu rezultatele cercetărilor bazate pe metode împrumutate din științele naturii, precum observația și experimentul, care se referă la pedagogia temporalis.

De-a lungul proceselor de umanizare și civilizare a omului, decantarea și cristalizarea gândirii pedagogice au depins direct de devenirea educației prin acumularea, tezaurizarea și transmiterea culturii, fapt ce definește conceptul de paideia.

O altă componentă a structurii educației o reprezintă normativitatea, care ajută la obținerea unor rezultate ale logicii acțiunilor, scopurilor și planurilor de acțiune rațională și eficientă35. Din punct de vedere pedagogic, norma este definită ca fiind un instrument, o modalitate de coordonare și de desfășurare a acțiunilor umane, care indică unul sau mai multe criterii obligatorii în realizarea acțiunii, condiții minimale de îndeplinit și după care se apreciază reușita acțiunii, numărul de acțiuni pe unitatea de timp, propoziții prescriptive de desfășurare optimă, indicații practice privind obligațiile, interdicțiile, permisiunile în acțiune, algoritmii de respectat.

Educația și pedagogia sunt două concepte care au la bază principiile didactice. Cele care se clasifică după caracterul general, se referă atât la principiul integrării organice a teoriei cu practica, cât și la principiul luării în considerație a particularităților de vârstă și individuale. De asemenea, există și principii care se impun cu dominanță asupra conținutului învățământului, și includ principiul accesibilității cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor și principiul sistematizării și continuității în învățare. Mai există o serie de principii care acționează asupra metodologiei didactice și a formelor de organizare a activităților, precum principiul corelației dintre senzorial și rațional, dintre concret și abstract în predare- învățare (principiul intuiției), principiul însușirii conștiente și active, principiul însușirii temeinice a cunoștințelor și abilităților.36

Dintre caracteristicile principiilor didactice, amintim caracterul legic, obiectiv, algoritmic, dinamic și sistemic.

Relația dintre educație și pedagogie este vizibilă și reliefată prin faptul că educația este un tip particular de acțiune umană, o intervenție sau direcționare, o categorie fundamentală a pedagogiei, prin intermediul căreia se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectiva societății.

1.1.3.      Formele educației și relațiile dintre ele: formală, nonformală, informală

După cum am afirmat în subcapitolul anterior, din punct de vedere etimologic, educația provine de la „educatio”( creștere, formare), dar își are sorgintea și în „educo-educare”(a crește, a forma, a instrui), respectiv „educo-educere” (a ridica, a înălța).

Educația, prin suma acțiunilor deliberate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau nesistematice de modelare și formare a omului din perspectiva unor finalități racordate la reperele socio-economico-istorico-culturale ale arealului în care se desfășoară, este activitatea complexă realizată în cooperare de educator și educabil în vederea formării și autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalității și sădirii unei mentalități pozitiv-constructiviste.37

În viziunea lui O. Șafran, printre funcțiile educației se numără cea cognitivă, sau de transmitere de cunoștințe, funcția economică, cu rolul de formare a indivizilor pentru activitatea productivă și axiologică, sau de valorizare și dezvoltare a potențialului de creație culturală.

            I. Nicola susține că funcțiile educației pot avea următoarele trăsături/ pot fi de forma: funcția de selectare și transmitere a valorilor de la societate la individ, funcția de dezvoltare a potențialului biopsihic al omului, funcția de asigurare a unei inserții sociale active a subiectului uman.

Referitor la formele educației, se disting trei ipostaze/ categorii, și anume: educația formală, educația nonformală și educația informală, fiind detaliate în următoarele rânduri.

Educația formală cuprinde totalitatea influențelor intenționate și sistematice, ce pot fi elaborate în instituțiile specializate precum școală, universitate, cu scopul de a forma personalitatea umană și de a introduce progresiv elevii în paradigmele cunoașterii prin intemediul tehnicilor culturale, în vederea obținerii unei autonomii educative. Specific educației formale este faptul că această dimensiune a educației oferă introducerea individului în tainele muncii intelectuale organizate, având oportunitatea de a-și forma cunoștințele.

Profesorul are rolul principal în educația formală, ajutând la valorificarea influențelor educative ale celorlalte forme de educație. Treptat, sistemul de învățămât s-a schimbat, nu mai există tradiții ale excursiilor școlare, ale corespondenței interșcolare, ale șezătorilor literare și istorice, pe care le trăiau cu însuflețire elevii. În prezent, inițiativa ,,Școala Altfel” implică atât elevii, cât și profesorii în activități interactive, de grup, în care educația formală, nonformală și informală se împletesc.

În ceea ce privește educația nonformală, această  formă a educației cuprinde activitățile educative ce se desfășoară în afara clasei, activități extrașcolare organizate de alte instituții, cum ar fi muzeele, bibliotecile,  palatele și cluburile elevilor. Ea are rolul de a evidenția necesitatea, modul, valorificarea influențelor formative, educative și a altor forme de organizare a realizării educației, în afară și după etapa școlarității: familia, instituțiile culturale, mass-media, instituții și organizații de copii și tineret. Aceste influențe pot fi corelate cu mediul extrașcolar în care participă educații, cu modurile de petrecere a timpului liber, cu includerea lor în diferite grupuri specific. De asemenea, educația nonformală poate avea valoare educativă, complementară educației formale, reflectând efectele pozitive sau negative de compensare, în măsura în care aceste instituții conștientizează obiectivele, conținuturile, organizarea, metodologiile lor specifice, respectă aspirațiile educaților.  Avantajele pedagogige ale educației nonformale se referă la faptul că această categorie este centrată pe cel ce învață, pe procesul de învățare, nu pe cel de predare, solicitând în mod diferențiat participanții, dispune de un curriculum la alegere, flexibil și variat propunându-le participanților activități diverse și atractive, în funcție de interesele acestora.

Activitățile educației nonformale se referă la programele europene pentru tineret (Socrates, Leonardo, Comenius, Erasmus+), ce includ vizite de studiu în țară sau în alte țări, mese rotunde, ateliere teoretice și practice (pictură, muzică, fotografie, graffitti, teatru, IT), activități culturale (vizite la muzee, centre culturale), jocuri interculturale („Derdienii”, „Trenul European”), jocuri de cooperare, discuții în grupuri mici sau în plen despre probleme care îi preocupă pe tineri la ora actuală. De asemenea, cuprinde și taberele pentru elevi și pentru studenți, palatele și cluburile elevilor sau asociațiile studenților, proiectele inițiate de organizații nonguvernamentale sau de alte instituții.

O altă categorie a educației o reprezintă cea informală, caracterizându-se prin totalitatea influențelor educative nesistematice, neorganizate, nesubordonate unor obiective și finalități explicite, care se exercită asupra individului. Include experiențele trăite sau valorile încercate în viata cotidiană. Printre cele mai semnificative influențe informale se numără cele oferite de mass-media, unele aspecte ale vieții în familie, influențele exercitate de grupurile de prieteni, colegi, dar și de diferite instituții culturale (muzee, teatre, biblioteci), religioase, politice, militare, sindicale.

Legătura și intercondiționarea formelor educației este vizibilă prin contribuția lor asupra formării și dezvoltării integrale a personalității umane. În acest caz, cea mai mare pondere o are educația formală, care se desfășoară în instituții speciale și valorifică resursele oferite de celelalte forme ale educației.

Formele educației reprezintă produsul epocii în care trăim și răspund unor nevoi reale ale educației. Este necesar ca educația formală să cunoască valorile și influențele efectuate prin intermediul educației ocazionale, nonformale și informale, să dețină o funcție de sinteză, de integrare a acestora în procesul unitar de formare și cultivare a personalității umane, mai exact a copiilor, a tinerilor și, de ce nu, adulților.

Cele trei forme ale educației constituie garanția eficientizării activității în sistemul de învățământ și pot fi puse reciproc în valoare printr-o cooperare armonioasă.

Un rol important în realizarea finalităților educaționale, a politicilor publice (educaționale sau culturale) îl au domeniile educaționale, cunoscute și sub denumirea de componente ale educației ca proiecție a finalităților. Aceste domenii sunt: educația intelectuală, educația morală, educația estetică, educația religioasă, educația tehnologică și profesională, educația fizică, educația sexuală. Fiecare domeniu educațional are o pondere extrem de semnificativă în formarea personalității  educatorului, dar cel mai mult a educabilului.

Într-un subcapitol ulterior, voi trata detaliat aspecte referitoare la domeniul educației estetice. 

1.1.4.      Factorii care influențează educația

            Educația este influențată de o varietate de factori, printre care se numără educabilitatea, teoriile fundamentale și mediile. Factorii reușitei școlare care influențează educația, conduc la reușita sau eșecul școlar. Un profesor exigent poate să inhibe un elev care este emotiv sau timid. Cei care sunt colerici trebuie să primescă sarcini, să fie responsabilizați, tocmai pentru a-și îndrepta temperamentul.

            Conceptul de educabilitate este definit ca fiind atât capacitatea omului de a fi receptiv la influențe educative și de a realiza, dar și ansamblul posibilităților de a influența cu mijloace educative formarea personalității fiecărui individ uman, în limitele psihogenetice ale speciei noastre și a particularităților înnăscute care conferă fiecăruia individualitatea sa genetică. Educabilitatea include factori precum ereditatea, mediul, educația, omul însuși/ sinele.

În ceea ce privește tipurile de educabilitate, se face distincție între educabilitatea manifestă și educabilitatea latentă. Deosebirea dintre cele două se observă prin semnificația termenilor, și anume, educabilitatea se referă la ceea ce poate realiza efectiv individul în contextul limitelor impuse de educația instituționalizată prin intermediul examenelor de selecție, iar cea latentă se referă la potențialul de învățare al individului, la capacitatea sa de a învăța cum să facă față unor situații concrete.

Între educabilitate și educație există o relație, pornind de la semnificația termenului de educabilitate, pe care S. Cristea îl consideră ,,caracteristică esențială a personalității umane care desemnează capacitatea acesteia de dezvoltare pedagogică progresivă, permanentă continuă”. De asemenea, s-a constatat că educația presupune educabilitate, și nu invers. De aici pornesc particularizările pentru relațiile graduale ale implicației. Astfel, cu cât educabilitatea este mai mare, cu atât șansele cresc sau, cu cât educabilitatea este mai problematică, cu atât complexitatea și dificultatea actelor educative va fi mai mare.

Relația dintre educabilitate și educație sau act educativ poate fi gândită și în termenii unei circularități permanente. Mai precis, prin educație, care presupune o potențială educabilitate, gradul de educabilitate ar trebui să crească cel puțin în sensul deschiderii spre educație, lărgirii disponibilității pentru educație.

Un alt factor de o importanță deosebită pentru educație reprezintă teoriile fundamentale, care face referire la relația dintre ereditate-mediu-educație și la interacțiunea factorilor dezvoltării umane. Astfel, teoriile fundamentale cuprind aspecte legate de ereditarism, ambientalism, epigenetism piagetian, homeorhesis epigenetic.

Referitor la relația ereditate-mediu, interacțiunile se evidențiază prin faptul că individul posedă un genotip, care este individual, și un potențial de formare, epigenetic, preponderent psihic. Se constată că, în raport cu acest potențial epigenetic, educația și factorii de mediu acționează cu mai mică sau mai mare libertate.

Relația ereditate-educație se referă la deficiențele ereditare, care implică limitări în educație, inducând necesitatea unor influențe pedagogice special și la potențialitățile ereditare supramedii, prin necesitatea asistenței educaționale speciale. Această relație include factorul „homeorhesisul epigenetic“ pentru a reliefa că influențele mediului și educația corelate pe fondul ereditar sunt fundamentale. Dacă mediul este inadecvat, iar educație este improprie, în acel moment se poate vorbi despre creșterea riscului retardării individului. De asemenea, suprainfluențarea socioeducațională poate duce la dereglări fizice și/sau psihice.

Între educație și mediu există o relație care se bazează pe concordanța/ neconcordanța influențelor care au efect asupra personalității umane greu controlabile, sau chiar necontrolabile.

Teoriile fundamentale pot fi ereditarise/ ineiste, ambientaliste, sau a dublei/ triplei determinări.

Cel de-al treilea factor care influențează educația se referă la mediile educaționale. Mediul cuprinde factorii naturali, artificiali și socio-umani/ socio-culturali, care influențează individul. Totodată, ,,mediul și individul constituie două entități corelative cu funcții complementare, prima oferind posibilități nelimitate pentru acțiunea celeilalte, iar aceasta îmbogățind și diversificând componentele celei dintâi”.

Mediul se află în concordanță cu educația, formând conceptual de „mediu educational”. Din punct de vedere pedagogic, mediul se poate defini ca fiind „ansamblul factorilor naturali și sociali, materiali și spirituali angajați în activitatea de formare – dezvoltare a personalității umane conform unor obiective stabilite în mod explicit și/sau implicit la nivelul comunității educative naționale, teritoriale, locale”.

În procesul dezvoltării ființei umane, contribuția eredității și mediului sunt necesare dar nu suficiente, singurul mediu cu valențe pozitive fiind cel educațional.

O altă categorie a mediului este reprezentată de cel social. Acesta acționează prin intermediul diferiților factori educaționali, precum: familia, școala, instituții și organizații culturale și/sau educative, mass media.

Principalele medii educaționale sunt: familia, școala, instituțiile de ocrotire social, instituțiile extrașcolare culturale, mediul și comunitatea profesională, comunitatea religioasă, extracomunitatea, comunitatea națională și cea internațională.

1.1.5.      Educația și provocările lumii contemporane

În lumea contemporană, sistemul educațional/ de învățământ românesc are la bază educația, învățământul cunoașterii în secolul XXI, dar și documentele și strategiile Uniunii Europene și ale Consiliului European.

După cum se observă și în subpunctele anterior tratate, din punct de vedere etimologic, educația provine din latinescul educatio, care este un substantiv derivat din educo-educare ce semnifică a crește, a hrăni, a îngriji, dar și din educo-educere, care face referire la a ridica, a înălța.

În prezent, conceptul de Societatea cunoașterii, sau Knowledge Society, este folosit în întreaga lume. Este o prescurtare a termenului Societate bazată pe cunoaștere/ Knowledge-based society, ce reprezinta mai mult decât societatea informațională/ informatică.

După părerea lui James W. Michaels, erele prin care a trecut și trece omenirea cuprinde era pietrei, a fierului, a agriculturii, a industriei, a tehnologiei, a cunoașterii. El susține că era informației se împarte între era tehnologiei și era cunoașterii care este partea superioară a erei informației. Fazele successive ale erei informației sunt societatea informațională, societatea cunoașterii și societatea conștiinței.

            Societatea cunoașterii are un rol important în educație prin fundamentele teoretico-metodologice, ce au la bază programarea, democratizarea și informatizarea procesului instructiv-educativ. Astfel, planificarea învățământului face parte dintr-un proces social mai larg precedat de prospectare și prognoză și urmat de programare, transformând fundamentele teoretice stabilite la nivel de prospectare și de prognoză în norme obligatorii de proiectare, realizare și dezvolatre a resurselor pedagogice (informaționale, umane, didactico-materiale, financiare) în cadrul organizației școlare. Democratizarea învățământului este noțiunea care reprezintă un proces social situat la limita de intersecție dintre sistemul de educație și sistemul politic, care vizează perfecționarea activității de conducere a școlii, la toate nivelurile sale. De altfel, informatizarea învățământului este un proces instructive-educativ social complex situat la intersecția dintre sistemul de educație și sistemul cultural, ce a fost condiționat în ultimele decenii de cerințele unei societăți postindustriale, informatizate. Acest concept are rolul de a asimila și valorifica noile tehnologii informative în activitățile proiectate la nivelul sistemului de învățământ, în contextul unor acțiuni specifice de alfabetizare computerială, însușire a cunoștințelor studiate la disciplinele de profil informatic, realizare a gestiunii învățământului, aplicare a instruirii asistate de calculator.

            Profesorul este pionul principal în crearea situațiilor de învățare în cadrul cărora elevul își conștientizează demersurile de învățare, rezultatele, neajunsurile și își perfecționează continuu activitățile de învățare. De asemenea, curriculumul învățământului obligatoriu este important în educație și într-o societate a cunoașterii. Așadar, el este proiectat astfel încât să contribuie la o dezvoltare individuală aflată în concordanță cu cerințele unei societăți a cunoașterii, ale unei societăți bazate pe respectul pentru ființa umană.

Relația dintre educație și societate trebuie construită astfel încât absolvenții unei trepte de școlaritate să fie formați pentru a ajunge să practice învățarea continuă prin creșterea receptivității față de dinamica schimbării, prospectarea aplicativității dezvoltărilor științifice și tehnologice, afirmarea gândirii critice sau divergente. Tot ei vor fi capabili să permită eliminarea din învățământ a barierelor dintre educația de tip academic și cea de tip pragmatic, respectiv dintre ,,a ști” și ,,a face”, ,,a cunoaște” și ,,a aplica”, punând accent pe formarea de competențe, să stimuleze promovarea prin sistemul de învățământ obligatoriu, dar și de către agenții politici, economici și sociali, a valorilor asociate cunoașterii continue și activității eficiente și să asigure existența educației civice, a educației tehnologice și a educației pentru viața privată.

            Documentele și strategiile Uniunii Europene și ale Consiliului European fac parte integrantă din domeniul educației, adoptând o strategie comună a învățământului la nivel global, în care este inclusă și România. Printre cele mai importante documente agreate în comun de Guvernul României și instituțiile europene, se numără Convenția de la Lisabona, Declarația de la Bologna, Declarația de la Copenhaga și Comunicatul de la Berlin.

1.1.6.      „Noile educații”. Educația interculturală (multiculturală)

Programele educative au rolul de a pregăti educabilii/ oamenii/ școlarii în vederea adaptării la problemele care se estimezează că le vor întâlni în viitor și pentru a optimiza capacitatea individului de a se adapta ușor la schimbare. Astfel, pentru educarea noului individ se vor face schimbări la nivelul conținutului educațional și a tehnologiei educației, ceea ce implică regândirea obiectivelor educative actuale. Noile conținuturi se referă la educația pentru pace, educația ecologică, educația pentru participare și democrație, educația demografică, educația pentru comunicare și presă, educația economică, educația comunitară, educația privind drepturile fundamentale ale omului, educația pentru o nouă ordine internațională, educația interculturală/ multiculturală, educația pentru sănătate, educația nutrițională,, educația economică și casnică modernă, educația antreprenorială, educația pentru timpul liber, educația pentru tehnologie și progres.

Introducerea ,,noilor educații” în sistemul educațional se poate face atât sub forma unor noi obiecte de învățămant, cu caracter interdisciplinar, cât și prin crearea unor module interdisciplinare introduse în cadrul disciplinelor tradiționale, sau prin infuzarea disciplinelor școlare existente cu noile conținuturi.38

Noile direcții pot fi implementate în educație și prin introducerea disciplinelor noi, ce promovează aceste tipuri ale educației, crearea unor compartimente speciale, în cadrul unor discipline de bază, sau prin introducerea de mesaje, ce țin de noile discipline.

Conceptul de ,,noi educații” este util în sistemele educative în care există o  problematică a lumii contemporane, nefiind epifenomene, ci apar datorită unor necesități în mediul școlar.

            O dimensiune a educației o reprezintă educația inter și multiculturală. Ea are rolul de a forma școlarilor o conștiință europeană, de a cultiva respectul și solidaritea față de cultura altor popoare, de a forma și dezvolta comportamentele și atitudinile inter și multiculturale, ce implică afirmarea fiecărei culturi cu normele sale specifice, dar și deschiderea către alte culturi.39

            Printre avantajele educației inter și multiculturale, se numără aptitudinea de a comunica eficient, cooperarea și instituirea încrederii la nivelul grupului, întărirea respectului de sine și al altora, toleranță față de opiniile diferite, luarea deciziilor în chip democratic, acceptarea responsabilității altora și a propriului eu, soluționarea problemelor interpersonale, aptitudinea de a evita altercațiile, adaptarea continuă la diversitatea culturală, fructificarea diferențelor culturale și a valorilor spirituale, locale și generale, în beneficiul personal și social, recunoașterea egalității valorice a culturilor.

            Educația interculturală și multiculturală se află în concordanță cu dialogul culturilor, având ca scop educarea elevilor spre ceea ce înseamnă diversitate, toleranță, solidaritate, pregătindu-i să trăiască într-o societate multiculturală. Totodata, elevii își pot dezvolta competențele de comunicare și cooperare.

            Rolul educației interculturale este fie terapeutic, aplanând unele conflicte, fie preventiv, deoarece previne unele conflicte. Prin intermediul educației interculturale se abordează din punct de vedere pedagogic, strategiile care au ca specificitate latura spirituală, pentru a evita riscurile ce apar în urma schimburilor ilegale dintre culturi, dar și pentru a recunoaște diferențele interculturale.

1.1.7.      Alternative educaționale (Step-by-Step, Montessori, Waldorf)

Modul de organizare școlară presupune utilizarea unor alternative educaționale în vederea eficientizării activității instructive-educative. În sistemul de învățământ, alternativele educaționale sunt acțiuni care se realizează prin raportare la finalitățile educaționale formulate la nivelul macro, al idealului și al scopurilor educaționale și la nivelul micro, al obiectivelor educaționale care direcționează procesul de învățământ. Dintre cele mai reprezentative alternative educaționale aplicate în învățământul preprimar și primar, cu deschideri spre învățământul secundar, amintim: Step by step, Montessori, Waldorf.

Programul Step by step, având denumirea originară provenită din Satele Unite ale Americii, creează un model educațional pentru a-i dezvolta elevului spiritul interdependent, punând accent pe colaborarea școlii cu familiile elevilor și pe implicarea părinților acestora în conceperea și organizarea activităților din școală. O altă caracteristică a acestei alternative educaționale este asigurarea dezvoltării aptitudinilor fizice, cognitive, emoționale, etico-morale, artistice, teoretice, sociale și practice ale copilului.

Montessori este un alt program educațional, fondat de Maria Montessori, cu scopul de a învăța copilul să gândească și să acționeze independent, într-o manieră responsabilă (M. Montessori, 1963, Italia). Această alternativă educațională are ca slogan ,,ajută-mă să pot face singur”, oferind copiilor posibilitatea de a-și dezvolta și evidenția potențialul pentru a găsi soluții propriilor probleme, învățând să fie automotivat. Principiile care stau la baza alternativei Montessori constau în pregătirea unui mediu cât mai natural, care să ajute la dezvoltarea și observarea copilului care trăiește în acest mediu, pentru a i se contura potențialul fizic, mental, emoțional și spiritual. Pentru a da randament, se optează pentru grupe combinate, unde cei mari îi ajută pe cei mici.

Pedagogia Waldorf are ca scop educarea omului în ansamblul său, prin intermediul mijloacelor specifice și accesibile fiecărei vârste, promovează ideea exploatării, dezvoltării sau perfecționării talentului descoperit. Această alternativă oferă mai multă libertate elevului, deoarece nu se folosește catalogul, nu se dau note, examene sau teme pentru acasă. Curriculumul Waldorf este specific artelor, lucrului manual, artizanatului, obiecte de studiu ce permit elevilor un contact cu o varietate de activități de bază ale omului, cum ar fi: torsul, țesutul, sculptura, pictura, forjarea, modelarea, noțiuni de limbaj, precum vorbirea, scrierea și lectura, dar și materii ca istoria, geografia, limbile străine, matematica și geometria, științele, desenul, activitățile corporale, religia.

1.1.8.      Educația permanentă. Autoeducația

Pornind de la citatul latinesc ,,Tota vita schola est” inițiat de Comenius, se înțelege că educația este o sursă inepuizabilă pentru sistemul de învățământ, realizându-se și efectuându-se pe tot parcursul vieții, cu rolul de a pregăti individul, în condițiile revoluției tehnico-științifice contemporane.

În pedagogia contemporană, noțiunea de educație permanentă are o mare importanță, desfășurându-se atât în școală, cât și în afara acesteia, mai precis toată viața. În plan temporal, educația permanentă se realizează pe toată durata vieții, din copilărie, până la vârsta a treia, iar în plan spațial, se articulează toate influențele educaționale exercitate într-o organizare formală, non-formală sau informală.

Educația permanentă interferează cu noțiunile de cultură globală, educație permanentă, educație recurentă, educația adulților, formare continua, dar se comportă diferit, chiar dacă au conotație identică.

            R. H. Dave susține că educația permanentă este „un proces de perfecționare a dezvoltării personale, sociale și profesionale pe durata întregii vieți a indivizilor”, iar Consiliul Cooperării Culturale al Consiliului Europei definește acest concept ca „un principiu organizator al întregii educații”.

            O caracteristică foarte importantă pentru educația permanentă, așa cum am specificat în definirea acestui concept, este că instrucția și educația se realizează pe tot parcursul vieții, asupra tuturor oamenilor, în toate sferele de actvitate socio-umană. Această afirmație este întărită de faptul că actul educativ trebuie conceput ca formare totală a omului, educația având un caracter sistematic, ce contribuie la realizarea adaptării continue a omului, atât în plan profesional, cât și social și cultural. De asemenea, prioritatea noțiunii de educație permanentă este de a dezvolta creativitatea și productivitatea gândirii și acțiunii umane.

            Conceptul de educație permanentă se bazează pe termenii fundamentali, precum viața, educația, având caracter universal și democratic. Acest lucru se referă la faptul că educația nu se termină odată cu finalizarea studiilor, ci este un proces permanent, în funcție de nevoi.

            Datorită faptului că este o funcție corectivă, educația permanentă are ca scop menținerea și ameliorarea calității vieții. Principiul educației permanente presupune reconsiderarea concepției referitoare la școală, educație, învățământ, pregătind elevul să fie deschis față de autoeducație și autoînvățare.

            Termenul de autoeducație provine de la grecescul autos, care înseamnă însuși, definindu-se ca o activitate conștientă, intenționată, desfășurată de un individ în vederea formării propriei persoane. Autoeducația are rolul de a dezvolta personalitatea, având în vedere trăsăturile intelectuale, morale, corporale, religioase, profesionale. Scopul autoeducației este stabilit de fiecare individ, în funcție de cerințele societății. Această dimensiune a educației, care se îmbină cu celelalte forme, se dezvoltă în perioada școlii secundare, mai precis la gimnaziu.

            Autoeducația se mai definește și ca ,,educație prin sine însuși”, fiind elementul de legătură dintre educație și educație permanentă. În contextul educației permanente există un raport echilibrat și continuu între educație și autoeducație, care depinde de o sumă de factori interni și externi.

            Din punct de vedere pedagogic, autoeducația utilizează metodele euristice, lucrul cu manualul, resursele extrașcolare, problematizarea, învățarea programată, ca mijloc de autoinstruire.

1.1.9.      Calitate în educație

Calitatea în sistemul de învățământ se realizează prin intermediul unor strategii impuse de metodologia asigurării calității în educație. Aceasta din urmă se bazează pe relațiile dintre următoarele componente, și anume: standarde și standarde de referință, indicatori de performanță, calificări. Asigurarea calității în educație se face prin pe baza proceselor de planificare și realizare efectivă a rezultatelor așteptate ale învățării, de monitorizare a rezultatelor, de evaluare internă și externă a rezultatelor, de îmbunătățire continuă a rezultatelor în educație. Procesele de asigurare a calității și componentele de calitate anterior menționate se deosebesc în funcție de nivelul de învățământ și, după caz, al calificării, tipul organizației furnizoare de educație și după tipul de program de studii.

Cadrul Național de Calificări Profesionale definește calitatea ca fiind nivelul de satisfacție pe care îl oferă eficacitatea ofertei educaționale din învățământ și formării profesionale. Controlul calității se realizează prin activitățile operaționale efectuate pentru îndeplinirea cerințelor de calitate prin reglementarea performanțelor, pentru a menține standardele și nu a le crea.

Îmbunătățirea calității în procesul de Educație și Formare Profesională (EFP) este asigurată prin rezultatele învățării, orientarea profesională, promovarea învățării pe parcursul întregii vieți, sprijin și evaluare. Asigurarea calității în EDP se face și prin inițiativele europene referitoare la îmbunătățirea capacității de ocupare a unui loc de muncă, o mai bună corespondență între cererea și oferta de formare și o îmbunătățire a accesului la EFP.

Asigurarea calității programelor de învățare și promovarea îmbunătățirii continue sunt dimensuni/ elemente ale unei culturi marcate prin excelență, ce sunt puse în valoare prin managementul calității. Misiunea, viziunea, valorile, politicile și strategiile instituției sunt elaborate de conducere, aceasta fiind responsabilă de monitorizarea permanentă a sistemelor și a proceselor.

Principalele responsabilități ale managementului sunt eficacitatea referitoare la calitatea și dezvoltarea curriculumului/ învățării, sprijinirea activă și implicarea directă în dezvoltarea și asigurarea calității programelor de învățare, dar și dezvoltarea și menținerea parteneriatelor eficiente cu factorii externi interesați.

ARACIP este o agenție înființată în anul 2007, subordonată Ministerului Educației și Cercetării Științifice, ce are rol important pentru calitatea în educație. În învățământul preuniversitar, Comisia de Evaluare și Asigurare a Calității este un compartiment la nivelul unităților de învățământ, cu lege proprie, care se adaptează la legea națională a educației.

1.2.  Educația artistică

1.2.1.      Generalități

Arta, considerată o reflectare a laturii creatoare a individului, este definită de Picasso ca fiind ,,o minciună care ne ajută să vedem adevărul”.

Încă din cele mai vechi timpuri, omul și-a exprimat gândurile, sentimentele și preocupările prin desen, în pofida faptului că principalele sale ocupații erau vânătoarea și pescuitul. Astfel, desenele rupestre sau cele cu reni, bizoni, mamuți și animale domestice, erau realizate cu degetul, cu pensule din fibră de scoarță sau cu dăltița.

            Primele manifestări în artele plastice sunt puse în valoare prin pictură, grafică, sculptură, artă decorativă și artă monumentală. Odată cu evoluția societății, artele plastice au progresat și ele, ducând la apariția unor noi genuri artistice, precum scenografia, grafica publicitară, designul industrial, designul vestimentar (moda), designul interior.

            Perioada civilizației contemporane a condus la popularizarea artei în ceea ce privește creațiile muzicale transmise la radio și televiziune, înregistrate pe discuri, pe casete audio ori video, spectacole și filme difuzate la televizor sau înregistrate pe casete video, dar și albume și reviste de artă.

            Noțiunea de kitsch este de origine germană și cuprinde creațiile de prost gust. De asemenea, kitsch-ul este considerat un fenomen al artei care înlocuiește creațiile artistice originale cu produse de artizanat ce imită arta populară autentică, suvenire, bibelouri, picturi de gang. Prin intermediul educației artistico-plastice, ca obiect de studiu, se poate elimina prostul gust și să fie promovat bunul gust, încă de la vârste fragede.40

            Artele cinetice, precum teatrul și cinematografia, ocupă un loc semnificativ în domeniul artelor. Alături de artele frumoase, imaginea, teatrul, filmul, televiziunea, arta video, sunt exemple orientative, care definesc creativitatea în cel mai plăcut mod posibil și, totodată, au rolul de a transmite emoția și de a dezvolta imaginația.41

            În viziunea lui Ion Șușală, disciplina Educațe plastică ar trebui să se numească ars matetica.

1.2.2.      Gramatica imaginii vizuale

În artă, la fel ca în limba română, gramatica imaginii vizuale se împarte în morfologie și sintaxă proprie. Considerată o ,,limbă universală”, arta frumosului este descoperită doar prin cultură și mediație.

Morfologia imaginii vizuale cuprinde linia, forma, culoarea (culori complementare, armonia culorilor, contrastele, acordurile cromatice, textura), în timp ce sintaxa imaginii vizuale include compoziția (închisă, deschisă, statică și dinamică), reprezentarea spațiului (perspectiva lineară, spațiul baroc, perspectiva aeriană, spațiul vedutei, spațiul icoanei), analiza plastică.42

            Elementele de limbaj plastic folosite în educația artistică sunt punctul, linia, forma, culoarea, compoziția.43

Punctul este elementul de limbaj plastic indivizibil, având semnificația unui început, unei origini, prin intermediul căruia ia naștere spațiul plastic. El poate fi de mai multe feluri, după cum urmează: pasiv, static sau dinamic. Prin mișcare sau vehiculație, acesta poate forma elemente precum linia și suprafața, iar manipularea punctului plastic generează efecte precum aerat-concentrat, mic-mare, ordonat-dezordonat. În cadrul orelor de educație plastică, elevii învață să obțină imaginea punctului prin exerciții propuse de profesor, care pot fi însoțite de melodii ritmice.

            Linia are aceleași stări potențiale și dinamice ca punctul plastic, fiind un mijloc de materializare a simțurilor, dar și de comunicare a inteligenței și afectivității. Ea are rolul de a reflecta stările sufletești, sentimentele, prin redarea liberă și spontană a unui desen. Indicii ce caracterizează linia, precum valoare, modulare și mișcare, pot sugera ideea de formă.

            Un alt element de limbaj plastic reprezentativ pentru artă este forma. Acest cuvânt provine din latină și înseamnă înveliș, iar din punct de vedere plastic, forma se referă la o ,,imagine elaborată și concretizată pictural, sculptural etc. cu elemente de limbaj și mijloace tehnice specifice pentru a deveni funcțională, adică pentru a face perceptibilă o idee plastică, fără ca aceasta să preexiste neapărat ,,învelișului” ei”.44 Forma se referă la înfățișare, aspect exterior sau proprietatea unei figuri, care poate fi o formă plană sau bidimensională.

            Culoarea reprezintă o însușire a luminii, care provoacă omului impresii, sentimente sau stări psihice diferite. Culorile pot fi clasificate în culori primare sau de bază (roșu, galben, albastru), culori binare de gradul I (oranj, verde, violet), culori binare de gradul II, obținute prin amestecul unei culori primare cu una din culorile vecine binare de gradul I, culori terțiare, care rezultă prin îmbinarea culorilor binare de gradul I, două câte două și culori complementare, care sunt așezate pe cercul cromatic pe același diametru. În artă, contrastele cromatice  au o importanți deosebită, fiind clasificate astfel: contraste complementare, contrastul închis-deschis (clarobscur), contrastul de calitate și de cantitate, contrastul simultan și succesiv, contrastul în sine, contrastul culorii, contrastul cald-rece.

            Compoziția plastică apare prin ordonarea și organizarea relațiilor esențiale ale elementelor de limbaj plastic studiate la școală, valorificând capacitatea creativă.

1.2.3.      Creativitatea și cultivarea artei în școală

Termenul de creativitate constă ,,într-o structură caracteristică a psihicului, care face posibilă realizarea unor producții, opere noi”. Acest concept este influențat de imaginație, care este un ,,proces de sinteză a unor reacții, fenomene psihice noi”, aptitudine, cunoștințe dobândite, inteligență, însușiri de caracter, dar și de activități creatoare influențate prin cerințele sociale, stadiul actual al științei, tehnicii sau artei, predecesorii, profesorii savanților sau ai artiștilor, societatea. Actul creator este definit prin fluiditate, plasticitate, originalitate, iar însușirile de caracter se referă la motivație, voință fermă, perseverență.

Pe lângă factori favorizanți, există și blocaje ale creativității, care se împart în blocaje sociale, metodologice și creative. Cele sociale includ conformismul, neîncrederea în fantezie, iar cele metodologice fac referire la rigiditatea algoritmilor anteriori și la critica prematură.

Un alt aspect important în educația artistică este dezvoltarea creativității. Aceasta se realizează prin metode pentru stimularea creativității, precum brainstorming-ul și sinectica, cât și prin cultivarea creativității în învățământ.

Obiectivele educative, conținutul învățământului, relațiile prietenoase cu elevii, mijloacele pentru dezvoltarea creativității, sunt procedee ce favorizează formarea unei atitudini creative și a aptitudinii de a căuta și a găsi probleme.45

Pentru a se desfășura procesul de creativitate, trebuie parcurse/ urmărite anumite etape/ faze, precum pregătirea, incubarea, iluminarea, verificarea. Ele ajută la găsirea unor soluții și la inventarea unor produse noi.

În școală, creativitatea vizează implementarea percepției, viziunii, expresiei imaginative pentru ca elevul să-și formeze această deprindere/ abilitate. Procesul de educare și formare a pesonalității elevului se bazează pe utilizarea desenului, picturii, modelajului și a creației artistice.

Referitor la artă, percepția și viziunea asupra acesteia conduc la elaborarea expresiei plastice. Creația artistică se realizează în funcție de tendințe și pulsiuni, de trăiri sau porniri individuale, de stări complexuale ideo-afective ale individului, declanșând expresia imaginativă.

Viziunea și expresia imaginativă au ca punct de pornire inspirația, ca dimensiune divină, ce are la bază impresia, contemplarea și meditația.

Educația artistico-plastică are ca scop să facă vizibile știutul și neștiutul, tăcutul din obiectivele văzute.46

1.2.4.      Tehnici utilizate în artele vizuale

Prin intermediul educației plastice ca obiect de studiu, elevii se obișnuiesc și adoptă limbajul specific, din literatura de specialitate, în vederea dezvoltării sensibilității și modalității de exprimare, de transmitere și receptare a unor conținuturi emoționale, prin intermediul desenului, picturii și a modelajului, și cu ajutorul imaginilor bidimensionale și tridimensionale.

În rândul artelor bidimensionale intră grafica (desenul, acuarela, pastelul, gravura), pictura (culori de apă, ulei), fotografia. Imaginea tridimensională cuprinde sculptura și arhitectura.47

Procedeele tehnice folosite în artele vizuale sunt: tehnica plierii hârtiei, tehnica colajului, tehnica imprimării țesăturilor având textura rară, tehnica picturii pe sticlă, tehnica picturii pe lemn, tehnica vitraliului, tehnici grafice, monotipia, tehnica mozaicului, tehnica sgraffito, fresca și tehnica modelajului.

Plierea hârtiei presupune crearea unor forme spațiale, artistice prin intermediul unor tehnici, precum origami, tangram, colaj și decolaj.

Colajul constă în lipirea pe același tablou sau pe o suprafață limitată a elementelor eterogene, pentru a obține un efect de ansamblu, de natură estetică. Tehnicile folosite în realizarea colajului sunt: tehnica formelor rupte, tehnica formelor tăiate din hârtie (papier-collé) și tehnica formelor din materiale textile.

Tehnica imprimării țesăturilor având textura rară presupune folosirea materialelor ca voal, fileu, plasa deasă, tuș negru, baițuri colorate, acuarelă diluată.

Tehnica picturii pe sticlă și tehnica picturii pe lemn sunt considerate tehnici tradiționale folosite în pictarea icoanelor.

Tehnica vitraliului datează încă din Evul Mediu și este folosită pentru decorarea catedralelor gotice, constând în asamblarea plăcilor de sticlă colorată în casete de plumb.

Tehnicile grafice ale gravurii sunt reprezentate prin linogravură, xilogravură, acvaforte și litografie.

Monotipia, denumită și monourma, reprezintă procedeul de lucru cu efect spontan, oferind copilului posibilitatea de exprimare rapidă a dispozițiilor sufletești, a ideilor și atitudinilor. Monourma este urma de pe desenul imprimat sau gravat în cerneală de tipar, care utilizează o suprafață netedă.

O altă tehnică folosită în artele vizuale este cea a mozaicului, care aparție artei monumentale și presupune asamblarea unor bucăți mici de forme colorate, din marmură, sticlă sau ceramică, fixate pe un suport, pe fața unui element de construcție (perete, pardoseală), pe un desen.

Tehnica sgraffito aparține tot artei monumentale, ca și tehnica mozaicului, fiind folosită în decorații exterioare sau interioare, pe placă de gips sau zid. Noțiunea de sgraffito provine de la cuvântul italian ,,zgâriat”.

Fresca este procedeul prin care culorile de apă sunt aplicate pe un suport proaspăt de tencuială, iar aceasta absoarbe culoarea pentru ca pictura să reziste cât tencuiala zidului pe care aste aplicată.

Tehnica modelajului este folosită în educația artistică pentru a învăța copilul să perceapă realitatea în mod tridimensional și pentru a-l ajuta să dobândească deprinderi practice și să-și dezvolte răbdarea și perseverența.48

1.2.5.      Metode de analiză a operei de artă

Educația artistico-plastică are ca scop atât dobândirea unor cunoștințe teoretice și practice de limbaj plastic, aplicarea lor în practică și dezvoltarea capacității de a aprecia și reda frumosul din natură și viață, cât și dezvoltarea capacității de înțelegere și analiză a unei opere de artă. Astfel, metodele prin care se analizează operele de artă sunt iconografia și iconologia.

Iconografia este metoda auxiliară a istoriei artei, prin intermediul căreia se descriu teme, motive ale operelor de artă, bazându-se pe perspectiva descriptiv-analitică. Această metodă presupune atât descrierea pre-iconografică, folosită în identificarea unor obiecte și evenimente, reprezentată cu ajutorul liniilor, culorilor și volumelor, cât și analiza propriu-zisă iconografică, utilizată pentru analizarea imaginilor, povestirilor și alegoriilor.

Iconologia este metoda ce trece de la stadiul analitic la cel sintetic, incluzând și iconografia la nivel științific. Interpretarea iconologică se realizează respectând unele principii, după cum urmează: istoria stilului, istoria tipurilor și istoria simptomelor culturale sau a simbolurilor.49

1.2.6.      Educația artistică plastică în școala românească

În sistemul de învățământ românesc, educația artistică-plastică are rolul de a iniția elevii în cunoașterea și folosirea mijloacelor de expresie plastică. Prin combinarea elementelor plastice se obține expresivitatea cromatică și acromatică, evidențiindu-se ideile și sentimentele. Noile expresivități apar și în urma proceselor de descompunere, secționare și recompunere în noi forme plastice a structurilor din natură. De asemenea, profesorii îi îndrumă/ învață pe elevi dialogul cu oprera de artă, descifrarea mesajului artistic al operei de artă în contextul epocii, să cunoască și să înțeleagă opera de artă. Elevii sunt instruiți pe parcursul orelor de educație artistică-plastică în așa fel încât să aplice în toate domeniile vieții, cunoștințele de limbaj plastic, dobândite în mod creativ.

Ca disciplină de învățământ, Educația artistică-plastică are ca obiectiv inițierea elevilor în vederea cunoașterii materialelor de lucru, a tehnicilor și procedeelor prin care se evidențiază elementele de limbaj plastic. Acestea din urmă se identifică prin următoarele componente: punct, linie, culoare, compoziție, formă. De asemenea, rolul Educației plastice în școală este de a dezvolta și a împlini elevul.

Desenul, pictura, modelajul sunt elemente importante, esențiale în artă, ce ajută elevul să descopere mijloacele de acțiune asupra materialelor diverse.50

1.2.7.      Interdisciplinaritatea și formarea estetică

Curriculumul școlar are rolul de a forma unele competențe fie prin disciplinele clasice, de sine stătătoare, fie complementar, difuz, inter- și transdisciplinar. Educația estetică presupune predarea disciplinelor, precum desenul, muzica, literatura.

Interdisciplinaritatea are rolul de a stabili și exploata conexiunile între idei, între limbaje explicative, între operații ori activități diverse sau specializate, în vederea diminuării diferențelor dintre disciplinele de învățământ clasice.

În învățământul preuniversitar, interdisciplinaritatea se identifică prin nivelurile rezervate autorilor de planuri, programe, manuale școlare, teste sau fișe de evaluare, prin punctele de intrare accesibile profesorilor și formatorilor și prin activitățile nonformale sau extrașcolare.51

Conceptul de interdisciplinaritate adoptat/ folosit de profesor vizează corelația obligatorie și minimală prevăzute de programele școlare sau impuse de logica predării noilor cunoștințe, dar și conexiunile disciplinare sistematice și elaborate care constituie expresia unei viziuni bi- sau pluridisciplinare.

Caracteristicile interdisciplinarității evidențiază faptul că aceasta este centrată pe cultura bogată și experiența pluridisciplinară a unui profesor și poate fi realizată în echipe de profesori cu specilități diferite.52

Comunicarea prin imagini este un mod de apropiere interuman. Chiar dacă oamenii nu cunosc o limbă străină, sau nu vorbesc, se pot apropia prin intermediul muzicii, dansului, picturii. Adina Nanu susține că ,,arta nu e știință aridă, ci un fel de a trăi- mai intens, mai deplin, mai frumos”, iar ,,comunicarea prin artă cere însă o condiție esențială: atenția și concentrarea asupra ei.”53

Datorită conceptului de comunicare prin imagine, prin artă, educația plastică vine să consolideze dezvoltarea copilului, să conștientizeze bunurile care sunt în jurul lui. Analizatorul vizual este cel mai important organ al corpului uman, pe care îl folosește artistul, prima dată fiind captat de impactul vizual.

1.2.8.      Strategii și metode ale educației artistice

Educația artistică adoptă metodele intuitive, mai puțin deductive, centrate pe materialitate, pe observație, pe explorarea senzorială și pe investigație.54

Principalele metode folosite în predarea desciplinelor artistice sunt: demonstrația didactică, specifică predării artelor, care include demonstrația pe viu a unor obiecte, fenomene sau acțiuni, demonstrația figurativă, demonstrația cu ajutorul desenului la tablă, demonstrația cu ajutorul metodelor fizice și grafice, demonstrația cu ajutorul imaginilor audiovizuale, demonstrația prin exemple; observația didactică, ce poate fi sistematică sau independentă; exercițiul didactic; metoda cazului; descoperirea didactică, ce cuprinde descoperirea independentă, dirijată, inductivă, deductivă și transductivă; brainstormingul; sinectica; metoda proiectelor.

Există două tipuri de metode: de cercetare și aplicate în procesul de predare-învățare-evaluare în sistemul de învățământ, care, la un moment dat, se identifică una cu cealaltă.

În sistemul de învățământ,  pentru a-și îndeplini/ duce la bun sfârșit finalitățile educaționale (idealuri, scopuri, obiective), procesul instructiv- educativ are nevoie de strategii de predare-învățare-evaluare. În cadrul lor, sunt incluse: metode și procedee de predare-învățare-evaluare, care pot să coincidă, depinde de aplicare; mijloace de învățământ; mijloace de cercetare. Toate acestea se completează, se identifică una cu cealaltă.

Metode utilizate la predarea disciplinei Educație plastică sunt: expunerea, conversația euristică, demonstrația didactică, observația didactică, metoda cazului, descoperirea didactică, problematizarea, modelarea didactică, algoritmizarea, brainstorming-ul, jocul de rol, instruirea programată.

Mijloace de învățământ cuprind mesaj didactic (obiecte naturale, originale; substitutive, funcționale și acționale-machete, mulaje, modele; suporturi figurative și grafice- planșe, albume fotografice) și facilitează transmiterea mesajelor/ informațiilor didactice (instrumente, jocuri didactice).

1.2.9.      Evaluarea lucrărilor artistico-plastice realizate de elevi

În procesul didactic, evaluarea este necesară pentru a stabili din punct de vedere obiectiv, nivelul cunoștințelor elevilor. Dintre tipurile de evaluare, cele mai folosite sunt evaluarea inițială, curentă sau formativă și evaluarea sumativă. În urma evaluării, se observă dacă obiectivele au fost atinse.

Evaluarea lucrărilor artistico-plastice realizate de elevi reliefează formarea gândirii plastice, deprinderile și cunoștințele elevilor, performanța pe care au atins-o până la momentul respectiv.

1.3.  Educația estetică

Noțiunea de estetică provine de la cuvântul grecesc aisthetikos, aflându-se în legătură cu termenul aisthesis, care înseamnă simțire.

Ca disciplină, educația estetică atinge tangențial problematica educativă și vizează identificarea frumuseții etalate de natură sau a operei de artă. De asemenea, ea presupune un demers metodic de integrare a individului în mediul formal, școlar, prin intermediul disciplinelor cu specific artistic sau extra-curricular, prin activitățile extra-școlare, care pun în valoare frumosul, trăirile artistice, consolidând gustul estetic autentic.

Prin definiție, educația estetică reprezintă o dimensiune a formării în vederea pregătirii persoanei pentru a recepta, interpreta, interioriza și crea valori estetice concrete în ceea ce privește arta, natura, conduita umană, comunitatea. Educția estetică are rolul de a spori împlinirea spirituală și imprimarea unui sens superior existenței persoanei.

Sublimul, comicul, tragicul, grațiosul, urâtul, ironicul, grotescul, fantasticul, absurdul sunt trăiri estetice aflate în legătură cu frumosul.

1.3.1.      Conceptualizare, statut, importanță, funcționalitate

În ceea ce privește conceptul de educație estetică, acesta se bazează pe teorie, conținutul și practica de predare și învățare referitoare la valorile estetice și la experiența estetică. Ca disciplină de învățământ, cuprinde o varietate de practici de predare specifice educației artistice.

Din punct de vedere al conceptului de estetică filosofică, educația estetică este punctul de pornire pentru aplicarea educației morale, filosofia estetică și filosofia artei suprapunându-se sau presupunându-se reciproc.

Scopul educației estetice este de a educa persoanele prin recunoașterea rolului perspectivei estetice în orice activitate umană.

Educația sensibilității, unul dintre obiectivele educației, pune accentul pe componentele cognitive, sau chiar pragmatice. Educația este centrată pe competențe sau structuri achizitive complexe care, alături de cunoaștere, se referă și la atitudine, sensibilitate, credință, ajutând la formarea spiritual-culturală.56

Ca experiență vitală, aurorală, totalizatoare și clarificatoare, experiența estetică se află în raport cu umanitatea și cu felul cum aceasta este înțeleasă, oferind libertate, profunzime culturală, înțelegere și discernământ.

Prin educația estetică, individul se îmbogățește și se dezvoltă personal, își construiește identitatea și poate să analizeze mai ușor operele de artă.

Educația estetică se află în strânsă legătură cu educația artistică, iar aceasta din urmă ,,apare ca un complement al formării elevului, nu atât în domeniul cunoștințelor, cât al învățării și perfecționării activării limbajelor simbolice. Aceasta participă la formarea sensibilității elevilor”.57

1.3.2.      Limbajul artistic – pion important în descifrarea mesajului unei lucrări de artă

vizuală

Limbajul pe care educația estetică îl folosește este același cu cel prin care arta se edifică și pe care îl vehiculează. În artă, limbajul poate fi abordat cu ajutorul metodelor riguroase, utilizat pentru a descifra mai ușor mesajul unei lucrări.

Din perspectivă semiotică, arta constituie o construcție expresivă coerentă de semne, iar din perspectivă comunicațională, ea devine un mijloc de comunicare care se bazează pe un sistem congruent de semne.

Arta este considerată un mijloc de comunicare între individualități, astfel că limbajul artistic mediază  stările de spirit, afectele și cunoștințele.

Diferența între limbajul verbal și cel artistic este că materiile artelor plastice și ale muzicii nu pot fi denumite limbaj deoarece nu au o semantică sau o sintaxă, chiar dacă semnele de alt gen decât cuvintele pot sa transmită semnificații. A comunica prin intermdiul artei nu înseamnă a vorbi despre un lucru pentru a înțelege semnificațiile sale artistice, însă ,,limbajul imaginilor acoperă o zonă a vieții interioare diferită de cea  a ideilor din care se nutresc cuvintele; se întâmplă uneori s-o abordeze pe aceeași, dar nu din  același unghi”.58

Limbajul artistic este caracterizat prin multitudinea de virtuți expresive pe care le are, generând funcții expresive noi și poate fi considerat un metalimbaj.

1.3.3.      Educația estetică în învățământul românesc

Sistemul de învățământ românesc pune la dispoziție o varietate de discipline obligatorii și opționale în vederea educării individului și pentru ca acesta să-și formeze o cultură generală. Astfel, educația estetică are rolul de a transmite elevului noțiunea de frumos, dezvoltându-i capacitatea de gândire, experiența de valorizare și sensibilizare.

Prin intermediul culturii estetice, individul poate să capete cunoștințe fie despre istoria, antropologia, filosofia artei, fie legate de tehnici artistice, limbaje artistice, teorii științifice. De asemenea, educția artistică oferă copiilor oportunitatea de a-și descoperi talentul, de a fi creativi și de a cultiva această bucurie a creației și a experienței artistice dobândite prin educația școlară.

1.3.4.      Kitsch-ul și educația pentru artă

La fel cum am specificat și în primul subpunct al subcapitolului denumit Educația artistică- Generalități, noțiunea de kitsch se referă la ,,analfabetismul” estetic, la o educație lipsită de înțelegere și receptivitate a artei.

            Conform cecetătorilor și a dicționarelor de specialitate, ,,kitsch-ul este un cuvânt german intraductibil, intrat ca atare în fondul de termeni internaționali ai esteticii și utilizat pentru a desemna arta de prost-gust, pseudo-arta, precum și toate acele produse estetice concepute în spiritul exploatării doar a unuia sau a unora dintre grupurile de stimuli ce intră în compunerea artei: stimuli de ordin biologic, de ordin etic, de ordin magic sau ludic”. Această afirmație relevă faptul că termenul de origine germană desemnează arta de calitate minoră, ieftină, poate chiar populară.59

            Pentru a diminua efectele fenomenului de kitsch, planul educațional cuprinde acțiuni ce se referă la sensibilizarea, experimentarea și interiorizarea reperelor frumosului autentic, prin exemplificarea cazurilor de artă autentică și pervertită. De asemenea, activitățile formale și nonformale, precum cercurile de artă plastică, ansamblurile folclorice, taberele de creație, dar și cursurile obligatorii și cele opționale, contribuie la educarea elevilor în ceea ce privește atitudinea acestora fața de noțiunea de kitsch și conștientizarea/ punerea în valoare a conceptului de artă de calitate.           

1.3.5.      Arta populară- identitate națională

Din dorința de a fi la curent cu ceea ce se întâmplă în perioada contemporană, mai exact să fim deschiși la tot ce este nou, în sistemul de învățământ nu se studiază istoria artei populare decât în școlile de profil. Excepție face literatura română, unde este abordat genul popular, prin studierea basmului, baladei, doinei.

Prin definiție, noțiunea de artă populară este de origine ancestrală, funcționând ca o sursă de conturare a profilului cultural și manifestându-se prin muzică, dans, literatură, pictură, artă decorativă, teatru.

Arta populară se întâlnește în două ipostaze, și anume: ipostaza ingenuă și ipostaza ,,conservată”. Ipostaza ingenuă sau primară, naturală de manifestare, este specifică colectivităților retrase care și-au păstrat obiceiurile nealterate, precum cele din Maramureș, Muntenia sau Bucovina. Cealaltă dimensiune, ipostaza ,,conservată”, se referă la activitățile culturale moderne, de genul ansamblurilor folclorice, muzeelor, festivalurilor.

Educația pentru artă populară urmărește să formeze publicul în vederea receptării, respectării frumosului și studierii formelor culturale.

Planul educațional acționează prin sensibilizarea și instrumentalizarea educatorilor, prin identificarea conform programelor de studiu, a ocaziilor și structurilor de conținut care se raportează la arta populară, prin introducerea unor opționale despre cultură și artă populară, prin organizarea unor activități extrașcolare.

Arta populară nu este considerată o artă plastică, ci este o exprimare uneori neșcolită, transmisă din generație în generație și practicată în școlile profesionale. Câteva exemple uzuale de artă populară pot fi: încondeierea ouălor, confecționarea costumelor tradiționale, produselor de artizanat, a lingurilor, arta textilă, olăritul, cioplitul lemnului.

1.4.  Pedagogia muzeală

1.4.1.      Scopul, obiectivele și importanța pedagogiei muzeale

Consiliul Internațional al Organizării Muzeelor (I.C.O.M.) definește muzeul ca fiind ,,o instituție permanentă, creată pentru conservarea, cercetarea, punerea în valoare prin diferite mijloace și mai ales expunerea pentru instruirea și educarea publicului, a colecțiilor de obiecte de interes artistic, istoric, științific și tehnic”.60

Pedagogia muzeală face parte din ansamblul științelor educației și constituie o relevantă dimensiune educativă. Prin intermediul acesteia se conturează practicile eficiente de ordin formativ, complementare activităților școlare curente, dar se și identifică și se validează strategiile care conduc la maximizarea virtuților formative ale spațiului muzeal.

Scopul pedagogiei muzeale este de a stimula interacțiunea din punct de vedere educațional între muzeu și școală, de a pregăti specialiști și categorii de public pentru valorizarea potențialului educativ oferit de mediul cultural. Pedagogia muzeală își mai propune să delimiteze și să stabilească o serie de obiective particulare ale educației muzeale, să evidențieze circumscrierea unor conținuturi, precum teme, idei, valori. De asemenea, dorește să se bazeze pe unele strategii de mediere a acestor predispoziții valorice, să proiecteze activități cu caracter cultural-educativ și de tematizare a posibilităților de întărire și de feedback referitor la receptivitatea în raport cu diferitele categorii de public.61

            Obiectivele vizate de pedagogia muzeală presupun generalizarea, sintetizarea și valorificarea experienței specialiștilor din muzeu, integrând-o într-un demers epistemologic coerent; fundamentarea teoretică și decelarea dimensiunilor formative ale activităților din muzeu; eficientizarea activității practice de influențare pe linie cultural-educativă a instituției muzeale.

            Muzeul, cunoscut ca și școala o veche instituție culturală, reprezintă un mod de cunoaștere didactică și de reinterpretare a realității, nu doar un mediu formativ. El are rolul de a dezvolta programe educative în beneficiul întregii comunități. Printre funcțiile îndeplinite de muzeu, se numără și cea educativă, de prezentare, promovare și receptare a valorilor concrete din anumite domenii, precum pictura, sculptura, literatura.

            Un alt aspect important ce definește/ evidențiază rolul muzeului într-o societate bazată pe cultură, se referă la formarea și dezvolatarea percepțiilor și trăirilor emoționale față de timp și temporalitate, la transmiterea tradițiilor în rândul tinerilor. Acest mediu cultural conferă identitatea individuală și colectivă prin intermediul respectului, autocontrolului și autodisciplinei.

            Activitățile extrașcolare sau cele care fac parte din ,,Școala, altfel!” sau ,,Să știi mai multe, să fii mai bun!”, se desfășoară în sala de expoziție, muzeu și în așezăminte cultural-istorice.

1.4.2.      Relația formal-nonformal-informal în educația muzeală

Mediul nonformal sau informal de învățare utilizează ca resursă educaționlă, muzeul. Educația formală se practică numai în școală.

În ceea ce privește educația nonformală, muzeul este considerat ca o ,,prelungire” a educației din școală. Aici, educația este programată, intenționată, atent proiectată, realizată de specialiști pedagogi, copiii/ elevii fiind obligați să fie prezenți.

Referitor la educația informală, educația prin intermediul muzeului este opțională, în funcție de ceea ce dorește și intenționează educatul să învețe, să afle. Acest tip de educație este autodirijată și poate fi fructificată/ îmbogățită/ valorificată la nivelul școlii, contribuind la culturalizarea suplimentară a educatului.

Între educația muzeală formală și cea nonformală există un raport ambivalent, pornind de la continuitate, complementaritate și întărire reciprocă, până la discontinuitate, inhibare sau opoziție una față de cealaltă.62

Muzeul poate fi considerat un teritoriu care ajută la fixarea cunoștințelor, asigurarea integrărilor, corelărilor cu caracter concluziv sau transdisciplinar, motivând procesul de învățare. Prezentarea elementelor de conținut din muzeu se face în funcție de programă, de disponibilitatea și talentul didactic al profesorului.

1.4.3.      Parteneriatele educaționale și pedagogia muzeală

Un proiect de succes presupune constituirea unui parteneriat adecvat, ce are în componență un grup de colaboratori diverși, care își însușesc rolurile și responsabilitățile. Constituirea parteneriatului se bazează pe raportul ,,costuri implicate – beneficii aduse proiectului”. Partenerii care participă la implementarea proiectelor fac parte din instituții sau entități ce ajută la completarea și extinderea serviciilor și activităților impuse de proiect.63

Parteneriatele educaționale sunt în strânsă legătură cu proiectele și programele educaționale, realizându-se între instituțiile publice (școli, universități, primării), dar și între cele publice și cele private (școală- agent economic). De asemenea, parteneriatele educaționale se organizează și la nivel național și internațional, un exemplu elocvent fiind parteneriatele Comenius.

Pedagogul ceh J. A. Comenius a introdus în secolul al VII-lea sistemul de organizare pe clase și lecții, această idee răspândindu-se rapid în întreaga Europa. Herbart și herbartienii (T. Ziller și W. Rein) au avut un rol important în evoluția acestui sistem. Herbartienii au fost vinovați de alunecarea spre formalism pedagogic, prin impunerea ,,treptelor formale” ale lecției ca structură valabilă pentru orice situație de învățare. Prin ,,Legea instrucțiunii”, acest sistem a fost introdus în România începând cu anul 1864. Din ianuarie 2015, elevii pot aplica pentru programul Erasmus+. Aceste mobilități, fie individuale, proiecte binaționale, multinaționale, transnaționale, oferă elevilor oportunitatea de a studia în străinătate.64

            Facilitatorul comunitar are un rol foarte important în elaborarea proiectelor, fiind activ în etapele de cercetare și mobilizare a liderilor, ceea ce ajută la dezvoltarea comunitară. Este necesar ca acesta să aibă sau să-și dezvolte cunoștințele și abilitățile pentru activitățile propuse. Astfel, un bun facilitator trebuie să comunic eficient, să se integreze în grup și să lucreze cu membri acestuia, să fie motivat și să aibă bine definite noțiunile referitoare la structura procesului de facilitare comunitară.65

            Un lucru important este că proiectele fac parte din programe. Astfel, proiectarea și managementul programelor educaționale presupun parcurgerea mai multor etape, precum cadrul de planificare al unui proiect pedagogic, schița unui design de produs, justificarea proiectului, etapele proiectului, contextul, scopul, obiectivele SMART, cicluri de viață a proiectelor, managementul de proiect, instrumentele de planificare a proiectului,  diagrama de tip GANTT, diagrama PERT, analiza PEST (E), analiza SWOT. De asemenea, pentru o mai bună conduită a proiectelor și, implicit a programelor, este necesar să se țină cont și de semnificația pedagodică a proiectului, de tipologia acestuia, pedagogia clasică, metode active, metoda proiectului.

            Pedagogia de proiect se bazează pe anumite funcții, și anume: terapeutică, didactică sau de producție, socială, politică.

Din punct de vedere al experienței personale, în anul 2005, am avut oportunitatea de a fi implicată într-un proiect care mi-a oferit o altă viziune și persepctivă asupra vieții, lucru pe care un tânăr din societatea modernă, într-un secol al globalizării, le are la dispoziție. Înainte de 1989 nu erau atâtea avantaje educaționale, schimburi de experiență. Am avut șansa de a fi/ lucra ca facilitator comunitar, implicându-mă în numeroase proiecte de voluntariat, parteneriate educaționale, pe plan, local, național, dar și internațional. De asemenea, am participat la cursul de Pedagogie Cercetășească, unde am avut șansa de a dobândi cunoștințe noi, care să mă ajute să îmbin educația formală cu cea nonformală și informală.

În sistemul de învățământ, regulamentul impus de Uniunea Europeană, de Parlamentul Uniunii Europene și de Comisia Europeană prevede crearea unei legături între educația formală, nonformală și informală, fiecare disciplină având un rol important.

1.4.4.      Exemple de bune practici

Muzeul județean Gorj, în parteneriat cu instituții de învățământ, școli, licee de cultură generală sau vocaționale, au dezvoltat în decursul ultimilor ani diverse programe de pedagogie muzeală, activități care se desfășoară în interiorul muzeelor, dar și în muzeu în aer liber, prin vizite.

De-a lungul timpului, au fost organizate ateliere de lucru, și chiar parteneriate cu alte instituții de cultură. Un exemplu de bune practici este proiectul de pedagogie muzeală, intitulat “În bătătura bunicilor”, desfășurat la Muzeul Arhitecturii Populare Gorj de la Curtișoara și la Filiala pentru Copii a Bibliotecii Județene “Christian Tell” Gorj. Prin aceste activități, copiii s-au familiarizat cu civilizația populară tradițională din județul Gorj, s-au jucat în aer liber, au văzut cum se pregătește șindrila de lemn, cum se folosesc roata olarului și războiul de țesut și cum se sculptează în lemn. De asemenea, au învățat să confecționeze brățări din mărgeluțe și să picteze icoane, să mențină tradițiile neamului, ale poporului și cele universale. Activitățile s-au desfășurat în perioada 22-26 iunie 2015, fiind la cea de-a patra ediție a proiectului de pedagogie muzeală, inițiat de Filiala pentru Copii a Bibliotecii Județene “Christian Tell” Gorj și Centrul Europe Direct Gorj în parteneriat cu Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” și Școala Populară de Artă Târgu-Jiu.  În cadrul activităților au participat 15 copii, atât din clasele primare, cât și din gimnaziu.

            Ca profesor de educație plastică am participat timp de patru ani la activitățile și atelierele de vacanță,  organizate de Biblioteca Județeană ,,Christian Tell”.

1.5.  Educația, în general, și educația artistică, în special, în municipiul Târgu-Jiu

După cum am precizat la începutul lucrării/ în primul capitol, educația a evoluat considerabil de-a lungul timpului.

Municipiul Târgu-Jiu din județul Gorj dispune de numeroase instituții de învățământ și culturale din cele mai vechi timpuri, fiind caracterizate prin unicitate și specificitate.

Sistemul de învățământ a evoluat continuu din perioada daco-geților și cea a Daciei romane până în prezent, prin dezvoltarea societății românești, prin structurile organizatorice, prin baza materială, prin formarea și perfecționarea personalului didactic, prin idei inovatoare.

Promotori ai culturii gorjenești sunt dascăli cu vocație, formatori de caractere autentice, printre care se numără Stanciovici-Brănișteanu, Alexandru Ștefulescu, Ștefan Bobancu, Iuliu Moisil, Lazăr Arjoceanu, Pompiliu Marcea, Spiru Haret (a făcut reformă în învățământ), Tudor Arghezi, Liviu Radu Pop (directorul Școlii de Ceramică și profesorul lui Iosif Keber), dar și profesori eminenți din epoca noastră/ contemporană.

Învățământul gorjean s-a dezvoltat în perioada 1831-1832, 1848-1864, în perioada haretiană pânî la primul război mondial, în perioada interbelică și în perioada contemporană, în funcție de două coordonate ce vizează formarea și dezvoltarea omului, dar și interesul activ și receptivitatea spiritelor locale, forme reprezentative pentru cultura din județul Gorj.

            Județul Gorj are în componență școli medii și școli speciale ce datează din epoca modernă, unele dintre ele fiind și în perioada contemporană. Dintre acestea fac parte școlile pedagogice, Școala Pedagogică de Educatoare, școli elementare și medii legate de activitatea industrială, Școala de Ceramică din Târgu-Jiu, Școala Elementară de Meserii din Novaci, Școala de Meserii din Vădeni, licee industriale, școli de meserii pentru fete, școli comerciale, școli agricole, școli teoretice. Prima școală a fost înființată în casa Măldărăscu.

            În Târgu-Jiu, educația artistică/ arta este practicată/ pusă în valoare în cadrul Școlii de ceramică, instituție descrisă ca o ,,mișcare culturală, economică și artistică”.66

            Școala de ceramică a apărut în anul 1894, din inițiativa lui Iuliu Moisil, Aurel Diaconovici, Viltold Rola Piekarski. Scopul înființării acestei școli a fost acela de ,,…a cultiva, pe lângă tehnica olăriei, aplicarea pe vase a splendidelor motive de artă țărănească, adevărata artă națională care izvorăște de-a dreptul din geniul poporului nostru. Pe lângă cultivarea motivelor de artă țărănească, în special de pe ouăle încondeiate de Paști, motive care se potrivesc foarte bine la vase de tot felul, s-au cultivat în școala noastră și motive artistice după vechile noastre biserici și mănăstiri, apoi motive luate din cărți religioase, din pomelnice, hrisoave, manuscrise ce aveam în muzeu”.67

            Personalul didactic specializat în domeniul artelor era alcătuit din G. Beneș, ceramist, I. Busuioc, arhitect, pentru noțiuni de istoria artelor, Aurel Diaconovici, inginer, pentru noțiuni de istoria artelor, Petre Chiriac, inginer, pentru desen geometric și constructiv, Iuliu Moisil, profesor pentru tehnologia ceramică și noțiuni de igienă, I. Schmidt, pentru modelaj, Iohan Wirnst, desen ornamental și pictură ceramică.

            Cele mai semnificative lucrări efectuate la Școala de ceramică sunt reprezentate de două epitafuri în ulei, pe mătase vișinie lucrate în stilul vestitului epitaf de la Tismana din 1681, care se întâlnesc la Biserica Sfinții Apostoli și la Catedrala din Târgu-Jiu. De asemenea, însemnate sunt și busturile lui V. Rola Piekarski și al lui Alexandru Ștefulescu, dar și vasul modelat în argilă de Vaidei aflat la muzeul liceului ,,Tudor Vladimirescu”  din Târgu-Jiu.

            Reprezentative pentru educație sunt tezaurele umane vii, din care fac parte scriitori, artiștii, artizanii, meșterii populari, olarii, creatorii de costume populare, rromii (lingurari, căldărari, confecționare cărămidă, tablă, potcoave, prelucrarea lemnului, domesticirea cailor, animalelor). Maria Lătărețu, Tudor Arghezi sunt personalități de seamă în istoria Gorjului și, implicit, a României.

1.6.  Instituții de cultură din municipiul Târgu-Jiu, județul Gorj, cu implicații în educația artistico-plastică școlară

            Cultura reprezintă un aspect relevant pentru societate, născut din ideea de a dezvolta gandirea, creativitatea, limbajul, comportamentul, modul de socializare. În sistemul de învățământ, cultura se formează prin intermediul profesorilor și se poate îmbunătăți prin intermediul educației nonformale, elevii având acces la instituțiile culturale.

Municipiul Târgu-Jiu cuprinde numeroase instituții de cultură, ce oferă accesul la o continuă dezvoltare personală și la punerea în evidență a valorilor culturale existente. Cele mai reprezentative instituții de cultură ale Gorjului cuprind Teatrul dramatic ,,Elvira Godeanu”, Comitetul de Cultură și artă, care mai târziu a fost denumit Comitetul pentru Cultură și Educație Socialistă, iar din 7 februarie 1990, poartă numele de Inspectoratul pentru Cultură al Județului Gorj, Casa orășenească de cultură ,,Mihai Eminescu”, Casa de Creație, denumită Centrul de îndrumare a creației populare și a mișcării artistice de masă, numindu-se din februarie 1990, Centrul de conservare și valorificare a creației populare, Școala Populară de Artă, Taraful Gorjului, denumită mai târziu Orchestra profesionistă ,,Doina Gorjului”, iar în prezent poartă numele de Ansamblul profesionist ,,Doina Gorjului”, Ansamblul ,,Maria Lătărețu”, Biblioteca județeană ,,Christian Tell”, Muzeul județean, Palatul și Clubul elevilor, Cinematograful ,,Sergiu Nicolaescu”.68

Prin intermediul Școlii Populare de Artă, a Ansamblului profesionist ,,Doina Gorjului” și a Ansamblului ,,Maria Lătărețu” sunt promovate tezaurele umane vii, tradițiile și obiceiurile, arta populară, jocul/ dansul popular, costumul/ portul.

Palatul și Clubul elevilor, muzeul și celelalte instituții de cultură contribuie considerabil la educația nonformală. Copiii sunt formați de dascăli, iar talentul și harul sunt valorificate lucrând suplimentar în mediul nonformal.

Note bibliografice

1 Cucoș, C., Pedagogie Ediția a II- a revăzută și adăugită, Ed. Polirom, 2006, Iași, p. 15

2 Dicționarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1975, pag. 291

3 https://ro.wikipedia.org/wiki/Educa%C8%9Bie

4 https://ro.wikipedia.org/wiki/Educa%C8%9Bie

5 Comenius, Johann Amos, Didactica magna, https://ro.wikipedia.org/wiki/Educa%C8%9Bie

6 https://ro.wikipedia.org/wiki/Educa%C8%9Bie

7 1992, p. 17, apud Cucoș, p. 39

8 Einstein, Albert, http://www.citate.ro/5-citate-albert-einstein

9 Rousseau, Jean-Jacques, https://ro.wikipedia.org/wiki/Educa%C8%9Bie

10 1976, p. 62, apud Cucoș, p. 39

11 1930, p. 79, apud Cucoș, p. 39

12 Hrisostom, Ioan, apud D. Fecioru, 1737, p. 9, apud Cucoș, p. 39

13 Georgescu, Florin, 1970, https://ro.wikipedia.org/wiki/Educa%C8%9Bie

14 Bârsănescu, 1935, pp. 159- 164, apud Cucoș, Pedagogie, p. 40

15 Cucoș, 2006, p.15

16 idem

17 https://ro.wikipedia.org/wiki/Educa%C8%9Bie

18 Cucoș, p. 39

19 1988, pp. 13- 16, apud Cucoș, 2006, p. 40

20 Nicola, 1993, p. 21, apud Cucoș, 2006, p. 41

21 Șafran, 1982, pp. 73- 74, apud. Cucoș, 2006, p. 41

22 Berger, 1973, p. 65, apud. Cucoș, 2006, p. 41

23 1981, p. 112, apud. Cucoș, 2006, p. 41

24 Freedman, 1993, p. 70, apud. Cucoș, 2006, p. 41

25 Cucoș, 2006, p. 41

26 Cucoș, 2006, pp. 41- 42

27 Cucoș, 2006, p. 43

28 Cucoș, C., Pedagogie Ediția a II- a revăzută și adăugită, Ed. Polirom, 2006, Iași, pag. 15

29 idem

30 Cucoș, p. 333

31 Cucoș, p. 334

32 Cucoș, p. 339 

33 Cucoș, p. 367

34 Cucoș, p. 379

35Călin, M.

36 Cucoș, C.

37 idem

38JINGA, I., 2000)/ Cucoș

39 cf. CUCOȘ, C., 1996, p.199

40 Dima, Victor, Manual pentru clasa a V-a, Editura Teora, 1998, București, pp. 3-5

41 Nanu, Adina, Educație plastică Manual pentru clasa a X-a, Editura Sigma, București, 2006, p. 3

42 Marian, Doina, Educație plastică Manual pentru clasa a IX-a, Editura Economică Preuniversitaria, București, 2004, pp. 15-39

43 Pavel, Victor, Educație artistică plastică Manual pentru clasele V-VIII, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996, pp. 11-41

44Șușală, I., Bărbulescu, O., Dicționar de artă, Editura Sigma, București, 1993, apud Educație artistică plastică Manual pentru clasele V-VIII, Editura Didactică și Pedagogică, R. A. București, 1996

45 Bălan, Bogdan, Boncu, Ștefan, Andrei Cosmovici, Teodor Cozma, Carmen Crețu, Constantin Cucoș (coordonator), Ion Dafinoiu, Luminița Iacob, Constantin Moise, Mariana Momanu, Adrian Neculau, Tiberiu Rudică, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 2005, pp. 54-56

46 Victor Pavel, Educația artistică plastică Manual pentru clasele V-VIII, Editura Didactică și Pedagogică, R. A. București,1996, p. 73

47 Doina Marian, Educație plastică Manual pentru clasa a IX-a, Editura Economică Preuniversitaria, București, 2004, pp. 41-83

48 Victor Pavel, Educația artistică plastică Manual pentru clasele V-VIII, Editura Didactică și Pedagogică, R. A. București,1996, p. 46-68

49 Victor Pavel, Educația artistică plastică Manual pentru clasele V-VIII, Editura Didactică și Pedagogică, R. A. București,1996, p. 75

50 Victor Pavel, Educația artistică plastică Manual pentru clasele V-VIII, Editura Didactică și Pedagogică, R. A. București,1996, p. 5

51 Constantin Cucoș, Educația estetică, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 139

52 Constantin Cucoș, Educația estetică, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 140

53 Adina Nanu, Vezi? Comunicarea prin imagine, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002

54 Constantin Cucoș, Educația estetică, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 142

55 Cucoș, pp. 282-301

56 Constantin Cucoș, Educația estetică, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 14

57 Carasso, 2002, p. 14, apud Constantin Cucoș, Educația estetică, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 15

58 Huyghe, 1978, p. 111, apud Constantin Cucoș, Educația estetică, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 50

59 Constantin Cucoș, Educația estetică, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 178

60 Iulian-Dalin Ionel Toma, Muzeul contemporan. Programe educaționale, Editura Institutul European, Iași, 2007, p. 209

61 Constantin Cucoș, Educația estetică, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 188

62 Constantin Cucoș, Educația estetică, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 188

63 Alois Gherguț, Elaborarea și managementul proiectelor în serviciile educaționale, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 116

64 Cucoș, Constantin, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 197

65 Manual de Facilitare Comunitară, World Learning Democracy Network Program, București

66 Pupăză, Grigore, Cheznoiu, C., Istoria învățământului din Gorj, Editura Newest, Târgu-Jiu, 2005, p. 108

67 idem

68 Pânișoară,Titu, Municipiul TÂRGU- JIU, Târgu- Jiu, Editurile „SPICON” și „DRIM EDIT”, 2002, p. 266