Educarea Constiintei de Drept

În sistemul de învățământ din țările civilizate studierea dreptului și educarea conștiinței de drept ocupă un loc important: fiecare tânăr trebuie să cunoască mecanismele de bază de reglementare a vieții juridice a societății, drepturile, libertățile și obligațiunile sale, organele la care să se adreseze în caz de violare a intereselor legitime să aibă o imagine clară despre corelația dintre drept și putere.

Prezenta lucrare a fost concepută ca o introducere în studiul de drepturi. Oportunitatea scrierii ei este condiționată de următoarele două aspecte. Pe de o parte, în toate Universitățile și Colegiile juridice, precum și la facultățile de profil din alte Universități ce studiază dreptul conform programelor de studiu sunt prevăzute cursuri de bază și speciale la „Drept civil”. Pe de altă parte în ultimii ani în România și Republica Moldova au survenit schimbări radicale în „codurile civile”.

Am elaborat această teză pornind de la câteva considerente. În primul rând mi-a servit drept imbold faptul că din punct de vedere juridic proprietatea este văzută ca o relație de apropiere juridică a bunurilor care se referă prin intermediul drepturilor reale, ale căror prerogative care se manifestă în anumite ponderi și limite de la un drept real la altul, potrivit reglementărilor juridice din diferite sisteme de drept – sunt posesiune, folosință și dispoziția juridică asupra bunurilor respective.

La început voi aborda semnificația unor concepte care sunt legate nemijlocit de proprietatea publică în dreptul civil, pentru a putea percepe materia în întregime, aici voi oferi câteva instrumente economice de bază pentru interpretarea și explicarea dreptului de proprietate. În acest sens teza va cuprinde patru capitole, fiecare capitol la rândul său va fi alcătuit din câteva paragrafe pentru a putea acoperi întreaga materie propusă de a fi realizată. Unele secțiuni vor conține și ele divizări pentru a crea o imagine cât mai reală a problemelor abordate în teză.

În fiecare capitol sunt amenajate trimiterile din doctrina de specialitate ce mi-au servit drept puncte de reper la elaborarea tezei, acestea vor fi de ajutor pentru a completa cunoștințele vis- a- vis de tema în cauză.

Primul capitol cu titlul „Caracteristica generală a dreptului de proprietate publică”, este împărțit în patru acțiuni ce se referă la aspectele legate de evoluția istorică a dreptului de proprietate, formele dreptului de proprietate precum subiecții și obiectele dreptului de proprietate publică.

Al doilea capitol se va referi la „Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică”, aici vor fi elucidate la modul cel mai general ceea ce este „Modul de dobândire a dreptului de proprietate publică’’, aici voi pune la iveală care sunt aceste moduri de dobândire a dreptului de proprietate publică, enumerâdu-le și caracterizînd-ule împarte.

Capitolul III „Încetarea dreptului de proprietate publică” va include prevederi la modurile de încetare a dreptului de proprietate publică.

Iar capitolul IV , se va intitula cu denumirea ,, Practica judiciară în materia dreptului de proprietate publică’’.

Am ales această temă „Dreptul de proprietate publică” deoarece consider că această temă este importantă, destul de actuală și niciodată tratată până la urmă.

Capitolul I. CARACTERISTICA GENERALĂ A DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Scurt istoric al proprietății. Aspecte generale privind proprietatea

Necesitatea aprofundării istorice a dreptului de proprietate este justificată de către juristul E. Lerminier care spunea că „dreptul trebuie studiat istoric: fără cunoașterea istoriei, a ceea ce a fost și a durat înainte de noi, am rămâne întotdeauna incompleți, ignoranți și nedrepți; dacă am încerca să disprețuim trecutul, am pierde înțelegerea prezentului și a propriilor noastre legi” (E. Lerminier, 1829).

Astfel, în cele ce urmează, vom analiza evoluția noțiunii de proprietate, respectiv drept deproprietate, în timp.

Termenul de proprietate provine din latinescul „proprietas, proprietatis” și semnifică propriu, neâmpărțit.

Conceptul de drept de proprietate este de o deosebită complexitate. El este considerat a fi rezultatul unei îndelungate evoluții a vieții și a gândirii juridice în cadrul sistemului de drept continental.

Dreptul de proprietate are un caracter istoric, fiind consacrat de normele juridice, apare odată cu statul și dreptul, urmând să dispară odată cu dispariția acestora.

El există în om, este inerent natural, independent de orice organizare a societății, este un drept care decurge din personalitatea și libertatea umană.

Noțiunile de proprietate și de drept de proprietate sunt folosite cu înțeles sinonim atât de Constituția Republicii Moldova, cât și de reglementările Codului civil.

Dacă vorbim de proprietate, vorbim cu siguranță și de proprietar care este titular al unui drept de proprietate, adică îndreptățit să exercite în nume propriu și în putere proprie prerogativele conferite de acest drept.

Cuvântul proprietate evocă adesea însuși lucrul pe care proprietarul și l-a apropriat și care de fapt constituie obiectul dreptului de proprietate.

Ideea de proprietate a existat odată cu apariția statului, dreptul de proprietate însă nu a fost cunoscut la început sub acest nume.

Prima consacrare juridică a acestuia a apărut în epoca celor XII Table, când pământul a ajuns la partajare, făcându-se astfel trecerea de la proprietatea colectivă la cea individuală.

Legea celor XII Table profesa cel mai respectabil cult pentru dreptul de proprietate și nici nu se putea altfel pentru că principiul proprietății era fundamental societății romane. Aceasta nu recunoștea decât un singur fel de proprietate, completă și perfectă și care era „dominium ex Jure Quiritium”. Mai târziu însă pe lângă această proprietate s-a distins și alta, incompletă, imperfectă, de dreptul ginților și recunoscută sub numele de „rem in bonis habere”.

Au existat mai multe denumiri sub care a fost recunoscut acest drept: mancipium, dominium și proprietas. Fiecare dintre aceste denumiri conține în ea fizionomia marilor epoci, prin care a trecut legislația și civilizația noastră.

În literatura de specialitate, dreptul de proprietate a fost definit pornindu-se de la o serie de elemente principale, și anume:

– dreptul de proprietate este un drept de apropriere, de însușire a unor bunuri materiale;

– prin apropriere sau însușire a bunurilor materiale trebuie înțeles nu un raport dintre om și lucru, ci raporturile sociale în cadrul cărora se realizează această însușire și care permit înfăptuirea ei;

– dreptul de proprietate, ca drept de apropriere, are un caracter istoric și de clasă;

– în conținutul dreptului de proprietate intră anumite prerogative ce aparțin titularului: posesia, folosința și dispoziția;

– titularul dreptului de proprietate exercită cele trei atribute în numele și în interesul său propriu.

O altă definiție a dreptului de proprietate a fost conturată în literatura socialistă: „Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv, ce dă expresie aproprierii – într-o anumită formă socială și ținând seama de sistemul raporturilor de clasă istoricește determinat – a unui lucru, drept care permite individului sau colectivității să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interesul său propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente”.

C.I. Emilian a arătat în lucrarea sa din 1871 „că prima noțiune de proprietate reiese chiar din personalitatea umană”, „acest drept este înnăscut în om, este o condițiune a ființei sale și, prin urmare, principiul care a decretat dreptul la proprietate derivă chiar dintr-o lege naturală”. De asemenea, spunea că „omul în virtutea dreptului său de conservațiune și în virtutea libertății sale poate să facă toate actele necesare ființii lui și de aci dreptul de apropriare a tutor lucrurilor nepropriate deja”.

Regimul proprietății popoarelor nomade. La început proprietatea popoarelor nomade s-a redus la aproprierea obiectelor și ființelor necesare pentru traiul rătăcitor: carul, în care erau purtate femeile, copiii, bătrânii și averea nomadului, calul care-l purta pe el, armele sale de atac și de apărare, iar la un stadiu mai înaintat al civilizației sclavii, care munceau pentru nomad. Însă nu toți nomazii aveau sclavi. Androfagii își ucideau prinșii și îi mâncau. Cu timpul acest obicei a luat sfârșit, astfel că ostaticul era cruțat de către învingătorul său.

Popoarele nomade în perioada cea mai primitivă, trăiau din vânat, iar mai târziu din creșterea vitelor. Acestea nu cultivau pământul și nu se stabileau în mod durabil pe un pământ determinat. Solul pe care se așezau temporar nu putea face obiectul unei proprietăți individuale, el putea fi considerat cel mult ca proprietatea întregului trib. Această proprietate este lipsită de orice caracter de stabilitate sau perpetuitate.

Progresul omenirii a determinat atribuirea diferitelor bucăți de teren spre cultivare, atunci când popoarele au trecut din starea nomadă la cea sedentară, astfel se stabileau pe pământurile pe care le cultivau, proprietatea prezentându-se atât sub forma unei coproprietăți a întregului grup de indivizi ce forma tribul, satul, cât și sub forma coproprietății familiale.

Coproprietatea tribului s-a mai întâlnit în Rusia, iar coproprietatea familială la sârbi.

Regimul proprietății în epoca statalității dacice. Trecerea de la organizația gentilică la organizația statală a determinat esențial raportul dintre proprietatea comună și cea privată în cadrul societății dacice. Proprietatea comună a pierdut teren în fața celei private în epoca patriarhatului dacic, obștea gentilică fiind cea care încă predomină. Proprietatea privată asupra bunurilor mobile a ajuns mai târziu să includă și bunurile imobile.

În obștea teritorială dacică din epoca formării statului, proprietatea asupra terenurilor arabile a rămas comună.

Terenul arabil era împărțit anual în loturi și repartizat prin tragere la sorți sau prin decizia sfatului obștii, unor membri ai comunității, însă recolta ce se obținea intra în proprietatea privată a celor care cultivau loturile respective.

Regimul juridic al proprietății la romani. Istoricii susțin că la început, proprietatea la romani, nu a fost individuală, ci colectivă și tocmai sub Numa a dobândit acest caracter.

Din războaiele de cotropire duse de Roma, în proprietatea statului, adică cea colectivă, au intrat ca obiect fie sclavii capturați în războaie, folosiți în diferite servicii administrative, fie pământul cucerit de la dușmani (ager publicus).

Romanii au ridicat proprietatea la înălțimea unei instituții sacre. Limitarea loturilor asignate cetățenilor nu era o simplă fixare a hotarelor, ci se făcea cu ceremonii care aveau ca efect de a imprima proprietății private caracterul unei sacralități religioase. Ei credeau ca există o zeitate care veghea asupra împărțirii pământurilor numită „zeul Termin”. Pietrele care despărțeau hotarele erau divinizate, iar cel care ar fi încălcat hotarele vecinului comitea un sacrilegiu, o crimă capitală, sacrificând zeilor atât pe el, cât și boii săi: „Denique Numa Pompilius statuit um qui terminum exarasset, et ipsum et boves sacros esse”. Astfel, romanii aveau un profund respect pentru dreptul de proprietate.

Legislația romană a fost consacrată odată cu apariția Legii celor XII Table. Odată cu aceasta s-a definit concret dreptul proprietății. Astfel că în această lege s-a consacrat dreptul de dispoziție asupra proprietății, unul dintre principalele sale atribute, s-au prevăzut modalitățile exacte de achiziționare a proprietății prin posesie și proprietatea individuală a devenit inviolabilă.

Încălcarea dreptului proprietății era mai aspru pedepsită decât încălcarea drepturilor unei persoane.

Pe vremea Legii celor XII Table proprietatea privată exista deja și asupra imobilelor și vechea proprietate comună mai lăsase numai câteva urme în instituțiile romane. Proprietatea privată, proprietatea quiritară, dominium ex jure quiritium (stăpânire după dreptul cetățenilor romani), era însă închisă în strâmte limite. Îi trebuiau pentru existența sa trei condiții sine quibus non: existența unui proprietar roman, existența unei proprietăți romane, existența unui mod roman de transmitere a proprietății. Dacă lipsea una dintre aceste condiții, proprietatea quiritară nu se năștea.

Deși proprietatea era accesibilă doar cetățenilor romani, pe lângă aceștia li se permitea dreptul de deținere al unei proprietăți și celor care dețineau ius commercium: latinii și peregrinii obișnuiți.

Odată cu trecerea timpului, Legea celor XII Table admitea uzucapiunea lucrurilor atunci când pentru transmisiunea lor intervenea tradițiunea, care cerea doi ani în cazul imobilelor și un an în cazul mobilelo.

Regimul proprietății în Evul Mediu. Proprietatea în Evul Mediu a suferit anumite schimbări. Dacă până acum am vorbit de o caracteristică independentă, exclusivă, simplă a proprietății, odată cu trecerea timpului aceasta își pierde aceste caractere, devenind dependentă și încărcată de sarcini.

După căderea Imperiului Roman, atributele proprietății au fost împărțite, astfel în persoana proprietarului nu mai regăsim posesia și folosința, ci acesta a păstrat doar proprietatea imobilului, concesionând în favoarea altei persoane celelalte atribute, proprietarul originar avea domeniul eminent, iar proprietarul concesionar avea domeniul util. Astfel, majoritatea pământurilor, numite și tenures, ajung să fie posedate de simpli cesionari. Pe măsura trecerii timpului, concesionarii au devenit proprietarii legitimi ai imobilelor, drepturile proprietarilor originari fiind uitate.

Invaziile barbare schimbă cursul dreptului de proprietate, astfel cunoaștem consecințe ale acestora: colectivismul de sat, colectivismul agrar și colectivismul familial.

Putem aminti trei feluri de colectivități: pământuri ale nimănui, care au fost comune și asupra cărora locuitorii aveau un drept comun, pământuri care aparțineau cuiva, dar asupra cărora toți aveau un drept de folosință, și pământuri ale particularilor asupra cărora vecinii pot să exercite unele drepturi. Drepturile care limitau dreptul de proprietate erau la originea servituților legale.

Revoluția franceză din anul 1789 a adus câteva schimbări în ce privește proprietatea imobiliară și mobiliară.

Proprietatea a devenit liberă (alodiale), temporară, iar proprietarul a dobândit un drept exclusiv asupra imobilului, acesta nemaifiind restrâns de alte drepturi suprapuse.

În ceea ce privește dezmembrămintele proprietății, acestea au fost reduse la două drepturi principale: uzufructul și servituțile.

Proprietatea mobiliară și-a păstrat majoritatea particularităților din dreptul roman, însă caracterul de individuală și absolută ale acesteia s-a conturat, astfel încât deținătorul a dispus de aceasta fără limite (putea să se folosească de el, să îl vândă sau chiar să îl distrugă).

În sprijinul conturării clare a caracterelor proprietății individuale (drept natural, imprescriptibil, inviolabil și sacru), a venit Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789 în art. 17 „nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru necesitate publică, constatată legal, evident necesară și sub condiția unei juste și prealabile despăgubiri”.

Proprietatea a devenit, în urma reglementărilor din dreptul francez, un drept natural, individual, suveran, exclusiv și perpetuu.

Regimul proprietății în dreptul românesc. Vechiul drept românesc era marcat de existența obștilor sătești la baza căreia stătea, din punct de vedere economic și juridic „stăpânirea de-a valma” a pământului agricol, a apelor, a pășunilor, a pădurilor, a turmelor etc.

În această perioadă a apărut și denumirea populară de obiceiul pământului sau legea țării care reprezenta mai degrabă o formă de „drept agrar”. Acesta a împărțit locuitorii satelor, târgurilor și cetăților feudale în pământeni și venetici. Legea țării acordă toate drepturile pământenilor și unele îngăduințe condiționate veneticilor. Drepturile pământenilor erau incluse în tradiția orală sub numele de legi: legea așezării, legea familiei, legea drumului, legea muntelui, legea pădurii, legea apei etc., iar drepturile veneticilor se numeau slobozenii.

Fondul funciar agrar era împărțit la început prin tragere la sorți, în folosința membrilor obștii. Obștea însă păstra asupra acestuia dreptul superior de supraveghere și control. Acest lucru încerca să protejeze înstrăinarea pământului unei persoane din afara obștii. Protecția s-a concretizat mai apoi în impunerea unui sistem de publicitate la înstrăinarea bunurilor aflate în stăpânire personală. Obștea avea drept de precumpărare și răscumpărare.

Noțiunea juridică de „pământ” a primit de-a lungul istoriei românești denumirea de moșie. Moșia semnifică pământul moștenit de la un moș. Aceasta era alcătuită din „părți de folosință” și „părți nefolositoare”, adică pustietăți.

În Țările Române proprietățile feudale se dobândeau prin moștenire legală, danie domnească în Țara Românească și Moldova, danie regală și princiară în Transilvania, acte juridice încheiate între vii, fie de vânzare-cumpărare, fie donații, fie schimburi, și desțeleniri sau lăzuire a pământurilor necultivate.

Tipurile de proprietate erau în funcție de titularii care o conduceau, astfel avem: proprietatea domnească,care cuprindea domeniul personal al domnului sau al regelui/principelui în Transilvania; proprietatea boierească în Țara Românească și Moldova și proprietatea nobiliară în Transilvania; proprietatea ecleziastică sau bisericească, aceasta fiind o proprietate stăpânită de biserică, aparținea episcopiilor, parohiilor sau mănăstirilor; proprietatea țărănească liberă, numită în Țara Românească moștenească și în Moldova răzeșească.

Dreptul de proprietate, fie că era individual, fie că era în codevălmășie, aparținea atât boierilor, moșnenilor și răzeșilor, cât și restului populației formată din șerbi până la Constantin Mavrocordat, ulterior, în lipsa proprietății asupra pământului, aceștia s-au transformat în clăcași. Această perioadă era marcată de procedura privind proprietatea imobiliară numită „hotărnicia moșiilor”.

Din punct de vedere legislativ, din cea de-a doua fază a regimului turco-fanariot putem aminti: Pravilniceasca condică a lui A.I. Ipsilanti (1780), Codul Caragea (1818) în Țara Românească, în Moldova Codul lui Andronache Donici (1814), Codul Calimach (1817).

În anii 1831-1832 în timpul celei de-a doua ocupații rusești, istoricii vorbesc despre existență.

Prin reformă agrară a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864, țăranii au fost împroprietăriți, aceasta prevăzând că sătenii clăcași „sunt și rămân proprietari pe terenurile de ei cultivate”.

Astfel, cele 2/3 din moșie date cu drept de folosință țăranilor muncitori intrau în proprietatea acestora fără despăgubire.

Codul civil intrat în vigoare în 1865, după modelul napoleonian de la 1804 tratează ca instituție centrală proprietatea.

Art. 480 C. civ. definea proprietatea ca fiind dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

Constituția din 1923 garanta dreptul de proprietate de orice natură și creanțele asupra statului și prevedea că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru caz de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită pe cale judecătorească.

Constituțiile din 1948 și 1952 prevedeau renunțarea la domeniul public, Constituția din 1965 statua că mijloacele de producție sunt proprietate socialistă.

Importanța dreptului de proprietate pentru indivizi și pentru societate a condus și la includerea în cuprinsul reglemtărilor internaționale consacrate drepturilor omului a unor prevederi menite să protejeze dreptul de proprietate privată.

În art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în anul 1948, se prevede că orice persoană are dreptul la proprietate și nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa. La rândul său, Convenția Europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la 4 noiembrie 1950 de statele membre ale Consiliului Europei, prin art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1, adoptată în anul 1952 include dreptul de proprietate în categoria drepturilor omului. Prevederea citată este în sensul că orice persoană fizică ori juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

În jurisprudența adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a statuat că noțiunea de „bunuri”, utilizată de art. 1 al Protocolului nr. 1 are o semnificație autonomă și include nu numai proprietatea bunurilor corporale dar și alte drepturi reale cum sunt dreptul de servitute, dreptul de uzufruct sau dreptul de concesiune.

Regimul proprietății în Republica Moldova. După cum am observat, în toate timpurile, proprietatea a frământat mințile nu doar specialiștilor în domeniul dreptului, ci și savanților filosofi și economiști. Au fost exprimate diverse opinii prin care s-a încercat și se încearcă descrierea acestui fenomen. Astăzi, în societatea contemporană, mai ales la noi în țară, ca, de altfel, și în alte țări aflate în perioada de tranziție, spiritul timpului este agitat de problema proprietății. Acest lucru este pe înțeles, or, în ultimul deceniu al secolului trecut, în Republica Moldova, au demarat un șir de reforme, inclusiv reîmpărțirea proprietății deținute în marea ei parte de către stat. De aceea, într-o perioadă, discursul public era dominat de ideea proprietății: câtă proprietate există, de unde provine, cui îi aparține, cine o merită, de cine trebuie administrată, cum trebuie taxată.

Dreptul de proprietate în Republica Moldova este recunoscut și ocrotit de lege. Proprietarului îi aparține dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi și a le administra. Posedarea bunurilor constă în stăpânirea efectivă a bunurilor, folosirea bunurilor constă în întrebuințarea calităților utile ale bunurilor, iar administrarea bunurilor în determinarea destinului bunurilor.

Proprietarul are dreptul să exercite față de bunurile sale orice acțiuni care nu contravin legilor și nu dăunează sănătății oamenilor și mediului înconjurător.

Înainte de a fi un drept, proprietatea este o realitate socială și economică. Asumarea calității de stăpân al unui lucru, dispunerea de acesta după bunul plac pentru satisfacerea nevoilor proprii, afirmarea acestor prerogative față de terți, cărora li s-a pretins să le recunoască și să le respecte, s-au născut înaintea dreptului.

Apropierea unui bun de către o persoană, puterile pe care aceasta le exercită asupra bunului, raporturile ce se pot stabili între persoane cu privire la bunuri, în scopul satisfacerii nevoilor proprii dar și a celor specifice comunității din care face parte, nu sunt invenții ale legiuitorului.

Acesta nu a făcut decât să sistematizeze și să organizeze raporturile de proprietate născute anterior, în acord cu ceea ce s-a considerat a fi interesul dominanat al societății situate pe o anumită treaptă a evoluției sale.

Proprietatea, ca realitate economică și socială, a constituit astfel premisa nașterii dreptului de proprietate, ea devenind un astfel de drept îndată ce a intrat în atenția autorității statale și a făcut obiectul regelementărilor. Anterior acestei regelemetări, proprietatea era mai puternică, în sensul că exercitarea sa de către stăpânul bunului nu cunoștea alte limitări decât cele consimțite prin respectarea tradițiilor comunității căreia acesta îi aparținea. Reglementarea proprietății și transformarea sa în drept de proprietate a adus cu sine și o serie de limitări, statul arogându-și poziția de exponenet al interesului general al societătii și edictând reguli precise pentru exercitarea sa.

În același timp, proprietatea a fost întărită prin garantarea dreptului de proprietate, crearea cadrului juridic necesar apărării sale față de eventuale încălcări de către terți, dar și prin extinderea câmpului său aplicativ asupra a noi domenii individuale. Un accent important al societății este proprietatea în noile ei forme recunoscute și ocrotite atât prin legea fundamentală, cît și prin alte legi speciale.

În Codul Civil al Republicii Moldova, din 26.12. 1964, termenul de proprietate este divizat în proprietate socialistă și proprietate personală. Astfel, la rândul său, proprietatea socialistă constituie proprietatea de stat (a întregului popor); proprietatea cooperatist-colhoznică; proprietatea organizațiilor sindicale și a altor organizații obștești.

Proprietatea personală servește drept unul din mijloacele de satisfacere a cerințelor cetățenilor.

Noul Cod Civil, în art.316, definește proprietatea privată astfel: ‚,Dreptul de proprietate este garantat. Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică pentru o dreaptă și prealabilă despăgubire. Exproprierea se afectuează în condițiile legii’’. Putem vorbi deci de o completare a atributelor și caracterelor proprietății.

În 1991 este adoptată Legea cu privire la proprietate, în care la art.1 al legii, este menționat că ,,dreptul de proprietate în Republica Moldova este recunoscut și ocrotit de lege. Proprietarului îi aparține dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi și de ale administra. Posedarea bunurilor constă în stăpânirea efectivă a bunurilor, folosirea bunurilor constă în întrebuințarea calităților utile ale bunurilor, iar administrarea bunurilor în determinarea destinului bunurilor’’.

Definiția și formele dreptului de proprietate

Până în prezent, în literatura de specialitate nu exista o concepție unanimă privind definirea dreptului de proprietate. Posibil, aceasta se datorează și importanței majore a termenului ce urmează a fi definit, precum și faptului că legiuitorul nu întotdeauna utilizează în noțiunea dreptului de proprietate elementele caracteristice numai acestui drept. Cu toate acestea, dreptul de proprietate urmează a fi definit în temeiul reglementărilor legale.

Legislația în vigoare nu conține definiția dreptului de proprietate. Atât art. 315 din Codul civil cât și art.1 din Legea cu privire la proprietate enumeră doar împutericirile proprietarului fără a defini acest drept. Astfel, art.315 alin.(1) din Codul civil dispune: proprietarul are dreptul de posesie, de folosință și de dispoziție asupra bunului.

În legislația altor țări, în definiția dreptului de proprietate se pune accentul pe atributele lui. De exemplu, Codul civil român definește, în art. 480, proprietatea ca fiind ,,dreptul pe care îl are cineva de a se bcura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege’’. În această definiție, legislatorul român se limitează doar la enumerarea a două împuterniciri ale proprietarului, a treia subînțelegându-se. Și această definiție a fost criticată de mulți specialiști ca având multe neajunsuri.

Codul civil francez, a constituit un model pentru numeroase coduri europene și nu numai, definește proprietatea, în art. 544 astfel: „dreptul de a se bucura și de a dispune de lucruri, în modul cel mai absolut , cu condiția de a nu face un uz interzis de legi sau de regulamente”.

Referitor la restricțiile ce pot fi aduse acestui drept, o parte a doctrinei le divid în două mari categorii: limitări generale de origine pretoriană care includ abuzul de drept și inconvenientele anormale de vecinătate; limitări speciale de origine legală și reglementară care cuprind la rândul lor, restricții de drept privat și restricții de drept public.

În dreptul francez actual se reține o definiție sintetică a proprietății, care este: “dreptul în temeiul căruia un lucru este supus în mod absolut și exclusiv voinței și activității unei persoane’’. Sunt și autori români care au acceptat această definiție, în care se observă că nu este necesară includerea caracterului absolut, exclusiv și perpetuu. Astfel, el este formulat ca fiind un drept real, potrivit căruia titularul se poate bucura și poate dispune de lucrul său în condițiile legii, cu respectul drepturilor omului.

Codul civil italian deși recunoaște că dreptul de proprietate este un drept complet, exclusiv și individual asupra unui lucru (art. 832), prin art. 836 impune obligația proprietarilor, cel puțin teoretică, de a utiliza bunurile proprietatea lor potrivit funcțiilor economice și exigențelor producției naționale.

Codul civil german de la 1900 dispune, în art. 903, că proprietarul, în măsura în care legea sau drepturile unor terțe persoane nu se opun, are facultatea să utilizeze bunul său așa cum dorește și de a împiedica orice ingerință din partea unei alte persoane, iar actuala Constituție germană în vigoare impune proprietarului exercitarea dreptului său conform cu natura lucrului și cu respectarea intereselor generale ale societății. Pe planul limitărilor dreptului de proprietate se face deosebirea între limitări ale puterii de dispoziție în raport cu terții și limitări ale puterii de dispoziție ce rezultă din lege; între limitări ale proprietății de drept privat și limitări ale proprietății ce derivă din raporturile de vecinătate.

La rândul său, Codul civil elvețian, elaborat sub dublă influență, franceză si germană, prevede, în art. 641, că proprietarul unui lucru are dreptul de a dispune în mod liber de el, în limitele determinate de lege. Literatura juridică elvețiană definește dreptul de proprietate ca reprezentând stăpânirea totală și exclusivă a unui bun, în limitele ordinii juridice, care conferă titularului său dreptul de a uza de lucru, de a se bucura de acesta și de a dispune de el material și juridic.

Pentru a defini dreptul de proprietate publică trebuie să ținem cont atât de aspectele generale ale acestui drept real, cît și de aspectele sale specifice. Prin urmare, dreptul de proprietate publică este un drept real, aparținând statului și unităților administrativ-teritoriale, care exercită asupra bunurilor mobile și imobile posesia, folosința și dispoziția, în mod exclusiv și perpetuu, în regim de drept public și în interes public (la nivel național sau la nivel local), în limitele și condițiile prevăzute de lege.

Sub aspectul determinării titularilor săi, dreptul de proprietate poate îmbrăca mai multe forme deși, din punctul de vedere al atributelor și caracterelor sale, este unic, în sensul că aparține în totalitate unui singur titular.

În Republica Moldova se admite funcționarea tipurilor de proprietate în diferite forme organizatorice: individuală, familială, cooperatistă, a societății pe acțiuni, a societăților economice, a întreprinderii și instituției de stat, municipală, a organizațiilor și mișcărilor obștești, a organizațiilor religioase, mixtă, inclusiv cu participarea cetățenilor și a persoanelor juridice din alte state, precum și alte forme de proprietate care nu sînt interzise de lege.

Prin prezenta Lege cu privire la proprietate în comformitate cu Constituția Republicii Moldova, se reglementează relațiile de proprietate pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Raporturile de proprietate neprevăzute în prezenta Lege se stabilesc de alte acte legislative ale Republicii Moldova, emise în conformitate cu ea, iar în cazurile prevăzute în aceste acte – și de hotărârile Guvernului Republicii Moldova.

Constituția Republicii Moldova, prin dispozițiile art.9, face doar o precizare de ordin general, cu privire la existența celor două forme de proprietate: publică și privată, fără a oferi și criteriile care stau la baza delimitării lor. În art.127 al.(3) din Constituție se precizează doar, că proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. Nici în Legea nr.459 cu privire la proprietate, nu găsim o definiție reușită a dreptului de proprietate a statului. Art. 31 al legii precizează, că din proprietatea de stat a Republicii Moldova fac parte bunurile ce aparțin Republicii Moldova ca stat cu drept de posesie, de folosință și de administrare. Ea se manifestă sub formă de proprietate de stat și proprietate municipală, avându-se în vedere, în ultimul caz, proprietatea unităților administrativ-teritoriale.

Evoluția legislativă a ultimilor 15 ani în Republica Moldova a demonstrat că nu există o interpretare comună pentru noțiunile ,,proprietate publică”, ,,patrimoniu public” și ,,proprietate de stat”, fiind frecvente cazurile în care aceste noțiuni se folosesc impropriu contextului și intenției legiuitorului. În legătură cu această constatare, considerăm necesar să facem unele precizări. Patrimoniul public este alcătuit din totalitatea drepturilor și obligațiilor statului, unităților administrativ-teritoriale sau ale entităților publice ale acestora, dobândite sau asumate cu orice titlu; fac parte din patrimoniul public drepturile și obligațiile referitoare atât la bunurile din domeniul public, cît și din domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale.

Statul că, dealtfel, și unitățile administrativ-teritoriale, în calitate de subiecte de drept, pot deține bunuri atât cu drept de proprietate publică, cît și cu drept de proprietate privată, iar utilizarea sintagmei ,,proprietate de stat” în contextul normativ nu este recomandabilă, deoarece aceasta va desemna doar apartenența bunurilor statului ca subiect de drept, dar nu că va clarifica regimul juridic al proprietății respective.

De menționat că noțiunile de proprietate publică și de domeniu public, respectiv de proprietate privată și de domeniu privat nu sunt sinonime. Proprietatea este o instituție juridică, iar domeniul reprezintă o totalitate de bunuri care fac obiectul proprietății.

De asemenea, trebuie reținut că sfera patrimoniului este mult mai largă decât cea a domeniului public, ea cuprinzând și domeniul privat, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial.

Se poate spune că relația dintre domeniu și patrimoniu este una ce desemnează domeniul ca fiind elementul constitutiv principal al patrimoniului.

Bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică constituie domeniul public și pot fi proprietatea statului, cele de interes național, sau proprietatea unităților administrativ-teritoriale, cele de interes local.

Punerea bunurilor statului sau ale unităților administrativ-teritoriale sub regimul a două forme de proprietate a fost necesară datorită faptului că nu toate bunurile unor astfel de titulari sunt strict și direct legate prin natura lor ori prin destinație uzului ori satisfacerii interesului public. Există în patrimoniul statului ori al colectivitaților locale și o categorie de bunuri care asigură funcționarea entităților publice, nefiind de uz sau de interes public direct, imediat, participarea lor la realizarea interesului general fiind indirectă, auxiliară sau bunuri care au servit sau urmează să servească acest interes. Domeniul privat poate fi astfel înțeles ca și “anticamera” sau “rezerva”domeniului public, în acesta regăsindu-se bunuri care prin natura lor sau prin afectare urmează să devină de uz/interes public sau bunuri care temporar sau la un moment dat nu sunt de uz/interes public ori bunuri care datorită degradării fizice nu mai pot îndeplini astfel de misiuni și trebuie casate, dezafectate.

Există mai multe abordări ale formelor dreptului de proprietate:

a) în funcție de subiectele dreptului de proprietate,

b) după modurile de dobândire,

c) după distincția dacă dreptul de proprietate nu este afectat de modalități,

d) după existența unor regimuri juridice diferite.

Principala distincție a formelor de proprietate este după regimul juridic, unde avem două forme: dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată.

Dreptul de proprietate publică și caracterele juridice ale acestuia

Dreptul de proprietate publică este acel drept patrimonial real aparținând statului și a unităților administrativ-teritoriale, care exercită posesia, folosința și dispoziția în regim de drept public în limitele prevăzute de lege.

În proprietatea statului și a unităților administrativ-teritoriale se pot afla atât bunuri ale domeniului privat, cât și bunuri ale domeniului public. Existența diferitelor categorii de obiecte în proprietatea statului se datorează următorilor doi factori:

statul este nevoit să-și garanteze securitatea, nu numai militară, ci și ecologică, alimentară etc.

statul îndeplinește o serie de funcții sociale, a căror exercitare necesită o bază financiară și tehnico-materială.

În art. 1 din Legea Republicii Moldova cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale, se menționează că: proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale este una dintre formele proprietății publice.

Proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale se constituie din patrimoniul ce aparține unităților administrativ-teritoriale respective: satului, comunei, orașului, municipiului, județului, unității teritoriale autonome Găgăuzia.

Patrimoniul unităților administrativ-teritoriale este format din bunurile domeniului public și bunurile domeniului privat.

Bunurile domeniului public constituie totalitatea bunurilor mobile și imobile, destinate satisfacerii intereselor generale ale colectivității din unitatea administrativ-teritorială.

Se declară proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale toate bunurile mobile și imobile, aflate pe teritoriul lor până la intrarea în vigoare a Legii privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, cu excepția bunurilor ce se aflau în proprietatea statului și în proprietate privată. Aceste bunuri pot fi transmise unităților administrativ-teritoriale în proprietate publică în condițiile prezentei legi.

Dreptul de proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale apare, de asemenea, asupra tuturor tipurilor de venituri și bunuri obținute de subiecții acestui drept în conformitate cu legislația, inclusiv în condițiile Legii cu privire la finanțele publice locale.

Dreptul de proprietate publică se poate exercita, pe de o parte, asupra bunurilor ce constituie domeniul public, iar pe de altă parte, asupra bunurilor ce formează domeniul privat.

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică presupun identificarea acelor elemente, care privesc aspectele de fond, de conținut, și cele de formă , prin intermediul cărora acest drept dobândește o identitate de sine stătătoare.

În funcție de acest aspect, caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică vor fi diferite.

Dreptul de proprietate publică, ce se exercită asupra bunurilor, dispune de următoarele caractere: absolut, insesizabil, exclusiv, imprescriptibil.

Dreptul de proprietate publică este exclusiv în sensul că nu este susceptibil de dezmembrare în ceea ce privește atributele posesiei și folosinței, atribute care nu pot forma conținutul unor drepturi reale (principale sau accesorii) care să aparțină unor persoane fizice sau persoane juridice.

Dreptul de proprietate publică ce se exercită asupra bunurilor care formează domeniul public este de asemenea:

 – inalienabil;

 – imprescriptibil (din punct de vedere achizitiv);

 – insesizabil. În schimb, dreptul de proprietate publică exercitat asupra bunurilor aparținând domeniului privat este alienabil și prescriptibil.

Unele dintre caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sînt prevăzute expres în anumite texte de lege, altele nu au o reglementare proprie, dar sunt deduse din esența și finalitatea acestui drept.

Caracterul inalienabil 

În conformitate cu reglementările legislației în vigoare, dreptul deproprietate publică exercitat asupra domeniului public este inalienabil, în sensul că bunurile (mobile și imobile) care constituie obiectul său sunt scoase în afara circuitului civil general. Caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică este reglementat în Constituția Republicii Moldova, Codul Civil al RM (p. 4, art. 296) și în alte acte normative, pentru anumite categorii de bunuri. Astfel, în art. 296 alin. 4 al CCRM: ,,bunurile proprietate publică sunt inalienabile’’.

De asemenea, în art. 5 alin. 2 din Codul funciar se prevede: ,,Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel’’. Aceste două texte de principiu nu exclud posibilitatea aplicării lor prin analogie și asupra celorlalte bunuri (mobile sau imobile) care formează domeniul public.

În conformitate cu reglementările legislației în vigoare, dreptul de proprietate publică exercitat asupra domeniului public, este inalienabil, în sensul că bunurile (mobile și imobile) care constituie obiectul său sunt scoase în afara circuitului civil general.

Extinderea caracterului inalienabil și asupra celorlalte bunuri ce aparțin domeniului public, se explică prin faptul că ele sunt afectate uzului public, fie în interes național, fie în interes local.

Bunurile din domeniul public vor fi inalienabile atâta timp cît se vor afla în proprietate publică. De îndată ce , prin hotărâre a organului competent,este dezafectat din domeniul public și trecut în domeniul privat, bunul va putea fi înstrăinat în condițiile legii.

Caracterul imprescriptibil 

Acest caracter presupune că bunurile domeniului public nu pot fi dobândite prin modul de dobândirea dreptului de proprietate precum este uzucapiunea. Astfel, codul civil prevede, la art. 296 alin. (4), că dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul public nu poate fi dobândit de către terți prin uzucapiune. Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății sau a unor alte drepturi reale prin posedarea neîntreruptă a unui bun mobil sau imobil în termenul și în condișiile prevăzute de lege (art.332, 333). .

Bunurile ce constituie domeniul privat al statului cu predominanță bunurile mobile, conform articolelor respective din Codul civil, acestea se prescriu prin simplul fapt al posesiei lor, fără a fi nevoie de vreo scurgere de timp. Se instituie astfel o prezumție de proprietate, potrivit căreia, cel care posedă un bun mobil este considerat a fi proprietarul lui. Însă dreptul de proprietate publică (asupra bunurilor din domeniul public), este imprescriptibil, atât din punct de vedere achizitiv cât și extinctiv. Exctinctiv, imprescriptibilitatea semnifică faptul că acțiunea în revendicare privitoare la un bun al domeniului public poate fi exercitată oricând, nestingându-se prin neexercitarea ei într-un termen prevăzut de lege.

Achizitiv, imprescriptibilitatea semnifică faptul că acțiunea în revendicare privitor la un bun din domeniul public nu poate fi paralizată de pârât prin invocarea dobândirii proprietății prin uzucapiune.

Caracterul insesizabil.

Acest caracter rezultă dintr-un alt caracter al bunurilor din domeniul public, caracterul inalienabil, pe care îl și comletează.

Caracterul insesizabil al bunurilor din domeniul public constă în imposibilitatea urmăririi lor, pe baza pretențiilor unor creditori.

Astfel, se pune problema dacă persoanele fizice sau persoanele juridice – în calitate de creditori ai statului pot urmări bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică sau dacă împotriva statului pot fi exercitate căile ordinare de executare silită. Răspunsul este negativ, în sensul că statul este considerat a fi totdeauna solvabil și, drept urmare, bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică sunt insesizabile.

Caracterul insesizabil al bunurilor proprietate publică este vizibil și în art.296 din Codul civil, astfel, în alin. (2) prevede că din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale fac parte bunurile determinate de lege, precum și bunurile care, prin natura lor, sânt de uz sau de interes public. Rezultă deci că vom fi în prezența bunurilor domeniului public în cazul în care: a) legea atribuie bunurile la domeniul public; b) deși nu sunt atribuite prin lege la domeniul public, bunurile vor face parte din acest domeniu dacă sunt de uz sau de interes public.

Dreptul de proprietate privată și caracterele juridice ale acestuia

Bunurile domeniului privat constituie totalitatea bunurilor mobile și imobile, aflate în patrimoniul public al unității administrativ-teritoriale, care au o destinație strict determinată, alta decât satisfacerea unui interes general.

Dreptul cetățeanului asupra bunurilor sale este protejat de Constituție, care prevede în art.46 că ,,Dreptul la proprietate privată, precum și creanțele asupra statului sunt garantate.

Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă…".

În Constituția Federației Ruse la art.35 este menționat că: ,, Dreptul de proprietate privată este protejată prin lege. Orice persoană are dreptul la proprietate, și de a poseda, folosi și dispune de ele atât individual cât și în asociere cu alții. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât prin hotărâre judecătorească. Exproprierea de proprietate pentru uz public se poate face numai cu compensația prealabilă și echitabil ’’.

Statul Republica Moldova are obligații internaționale privind apărarea dreptului de proprietate al cetățeanului. Aceste angajamente sunt prevăzute și în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul adițional: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Nici în Constituție, nici în Noul Cod Civil al RM nu sa adus definiția dreptului de proprietate privată, delimitarea lui de cel de proprietate personală, de dreptul deproprietate publică, deoarece este o noțiune nouă puțin cunoscută, caracterele dreptului de proprietate privată, o noțiune ce era ignorată de socialism.

Astfel la E. Salfa-Romano, dreptul de proprietate privată este dreptul care aparține persoanelor fizice și juridice, statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra unor bunuri mobile și imobile exercitând asupra lor atributele dreptului de proprietate (posesia, folosința și dispoziția) în mod exclusiv, și perpetuu, prin putere și interes propriu, în condițiile determinate de lege.

Dumitru C. Florescu aduce următoarea definiție: ,,Dreptul de proprietate privată este dreptul real care conferă titularului său exercitarea asupra lucrurilor a posesiei, folosinței și dispoziției, în mod exclusiv și permanent, prin putere proprie, în interes propriu în limitele și cu respectarea dispozițiilor legale’’.

Pentru a defini dreptul de proprietate privată, pe lângă aspectele de ordin general, trebuie să reținem și faptul că după legislația altor state, acesta poate aparține atât statului, cât și persoanelor fizice și juridice.

Dreptul de proprietate privată reprezintă, în concluzie, acel drept real care aparține persoanelor fizice și persoanelor juridice în virtutea căruia titularii exercită posesia, folosința și dispoziția asupra unor bunuri, mobile și imobile, care se află în circuitul civil în condițiile stabilite de legislația în vigoare.

Dreptul de proprietate privată poate aparține oricărui subiect de drept: persoanele fizice, persoanelor juridice, statului și unităților administrativ-teritoriale.

– Persoanele fizice. Orice persoana fizică poate fi subiect al dreptului de proprietate. Regula este că persoanele fizice sunt în cea mai mare măsură subiecte ale dreptului de proprietate privată asupra oricărui bun, mobile sau imobile, în mod nelimitat. Este de subliniat că posibilitatea nelimitată de a dobândi dreptul de proprietate privată asupra imobilelor aparține persoanelor fizice, cetățeni ai RM.

Persoanele fizice- cetățeni străini și apatrizi- pot fi titulare ale imobilelor, cu excepția terenurilor. Ei nu pot sa dobândească prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte, prin moștenire sau prin uzucapiune.

Este interzis străinilor și apatrizilor să dobândească peroprietatea asupra terenurilor atunci când aceștia sunt moștenitori. În caz de moștenire, considerăm că cei din această categorie de persoane fizice au dreptul la echivalentul valoric al terenurilor căror proprietate nu au capacitatea să le dobândească prin moștenire. Calitatea de moștenitor nu poate să le fie contestată, de aceea nu sunt îndreptățiti la eliberarea certificatului de moștenitor de către notarul public competent.

Terenul va fi preluat de comoștenitori, dacă sunt cetățeni ai RM, sau de către stat dacă nu mai sunt alți moștenitori, în termenul de 1 an moștenitorul urmînd a fi despăgubit în echivalent.

Atunci cînd terenul va fi dobândit de stat, este trecut în domeniul privat al acestuia , statul participând în raporturi specifice de drept civil. În privința trecerii la stat în mod gratuit sau prin plata echivalentului la valoarea reală, controversa se consideră înclinată în favoarea opiniei că străinul sau apatridul este îndreptățit la despăgubiri, deoarece statul nu se poate îmbogăți fără justă cauză.

– Persoanele juridice. Sunt titulare ale dreptului de proprietate privată. Persoanele juridice de drept privat sunt constituite din societațile comerciale cu capital privat sau cu capital de stat, persoanele juridice fără scop lucrativ, asociațiile, fundațiile, sindicatele.

Subiecte ale dreptului de proprietate privată sunt și societățile agricole, înființate, ca societați pe acțiuni de tip privat, cu personalitate juridică, dar fără scop comercial. Tot astfel sunt subiecte ale acestui drept și asociațiile cu scop lucrativ sub forma cooperativelor meșteșugărești, de consum și de credit.

Persoanele juridice de drept privat au calitatea de subiecte colective de drept, regimul juridic al proprietății private este același, caracterizat prin alienabilitate, insesizibilitate și prescriptibilitate, sub aspect achizitiv. În privința cooperativelor meșteșugărești, Curtea Constituțională s-a pronunțat că proprietatea acestora este supusă regimului de drept privat, și ca atare este neconstituțională.

– Persoanele juridice străine   pot să dețină acele bunuri care servesc scopului pentru care au fost înființate. Nu pot dobândi terenuri în RM prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte.

– Statul și unitățile administrativ- teritoriale, care sunt persoane juridice de drept public, pot fi la rândul lor titulare ale dreptului de proprietate privată. În cazul acestora dispozițiile legale se referă la domeniul privat al statului și unitățile administrativ- teritoriale.

Domeniul privat al statului și al unităților teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea acestor persoane juridice și care nu sunt în regim de domeniu public.

Destinația bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate privată, este de a satisface nevoile personale ale titularilor săi, acesta fiind posibil de realizare prin faptul că, aflându-se în circuitul civil general, lucrurile pot face obiectul oricăror acte juridice civile.

Obiectul dreptului de proprietate privată este constituit din orice fel de bunuri, în afara celor ce formează domeniul public al statului, care sunt expres indicate de lege.

Dreptul de proprietate privată are unele caractere juridice pe care le are și dreptul de proprietate publică, dar are și unele caractere specifice numai acestei forme de proprietate. Această diferențiere se justifică prin faptul că dreptul deproprietate publică are ca finalitate satisfacerea intereselor titularilor săi. În acest sens, menționăm că destinația bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate privată, este de a satisface nevoile personale ale titularilor săi, acesta fiind posibil de realizare prin faptul că, aflându-se în circuitul civil general, lucrurile pot face obiectul oricăror acte juridice civile. Dreptul de proprietate privată este: real, perpetuu, absolut (opozabil erga omnes), exclusiv, sesizabil, alienabil, prescriptibil. 

1. Caracterul real al dreptului de proprietate privată este determinat prin lege și presupune existența unui subiect activ determinat de la început, care își poate realiza dreptul independent de subiectul pasiv care este nedeterminat, formând totalitatea tuturor persoanelor.

2. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată constă în aceia că acest drept durează atâta timp cât există bunul, și că acest drept nu se stinge prin neuz, adică prin folosința lui. Dreptul de proprietate privată este un drept perpetuu, deoarece, pe de o parte, nu are o durată limitată în timp, iar pe de altă parte, că nu se pierde prin nefolosință.

3. Caracterul absolut al dreptului de proprietate privată apare în raport cu celelalte drepturi reale și nu în raport de exercițiul atributelor sale, adică el nu este absolut în sine ci în esență, deoarece legea stabilește anumite limite exercițiului său, ca exemplu, art.1 al Legii nr. 459 cu privire la proprietate prevede că proprietarul are dreptul să exercite față de bunurile sale orice acțiuni care nu contravin legilor și nu dăunează sănătății oamenilor și mediului înconjurător.

4. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate privată implică, în conținutul său, atât posibilitatea executării tuturor atributelor de către titulari, cât și posibilitatea dezmembrării acestora.

Titularul dreptului de proprietate privată este singurul care poate exercita atributele dreptului de proprietate chiar și când nu are bunul în posesie. În mod concret, dreptul de proprietate privată se poate prezenta, mai întâi, în plenitudinea atributelor sale, când toate cele trei atribute: posesia, folosința și dispoziția – sunt exercitate de către o singură persoană -proprietarul.

Într-o altă ipostază, titularul poate fi lipsit de atributele posesie și folosință, acestea formând conținutul altor drepturi reale exercitate de către alte persoane.

În acest fel se formează – ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată -alte drepturi reale (principale) care sunt rezultatul separării atributelor dreptului de proprietate.

Posibilitatea de dezmembrare a atributelor este specifică, așa cum am mai spus, numai dreptului de proprietate privată. 

5. Caracterul sesizabil al bunurior domeniului privat constă în faptul căele pot face obiectul urmăririi din partea creditorilor. În ceea ce privește bunurile domeniului privat ce aparțin persoanelor fizice, legislația conține reglementări speciale. Excepție de la această regulă fac bunurile enumerate în art. 85 din Codul de executare al Republicii Moldova, ce nu pot fi urmărite pe baza pretențiilor creditorilor. Această excepție se referă, în principiu, la bunurile din proprietatea persoanelor fizice. Conform prevederilor acestei norme, nu pot fi urmărite pe baza documentelor de executare forțată un șir de categorii de bunuri și obiecte, care fac parte din categoria bunurilor domeniului privat, precum și din categoria bunurilor domeniului public ce aparțin debitorului.

Dreptul de proprietate privată spre deosebire de dreptul de proprietate publică (cu excepția bunurilor domeniului privat) este sesizabil deoarece bunurile care formează obiectul său, când se află în patrimoniul unei persoane care, este în raport cu alta, fiind debitor, pot fi urmărite în scopul realizării creanței creditorului. Deci, creditorii pot urmări, când creanța lor a devenit exigibilă, orice bun – mobil sau imobil – care se află, la momentul respectiv, în proprietatea privată a debitorului (mai puțin bunurile exceptate de lege). De regulă, bunurile și veniturile ce se află în proprietatea privată a unei persoane, care are calitatea de debitor, sunt sesizabile.

6. Caracterul alienabil este un caracter specific doar dreptului de proprietate privată, și constă în aceea că bunurile ce formează obiectul acestei proprietăți se găsesc în circuitul civil. Astfel de bunuri pot face obiectul oricăror acte juridice civile, care au ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra lor, cu titlu gratuit, între vii sau pentru cauză de moarte.

Bineînțeles că există în legislație și mici restricții. Eventualele restricții privesc în special persoanele titulare ale dreptului de proprietate privată și nu dreptul însuși. De exemplu, bunurile cumpărate cu plata prețului în rate nu pot fi înstrăinate până la achitarea prețului. Sau, un imobil ipotecat pentru garantarea unui credit bancar, nu poate fi înstrăinat până la rambursarea integrală a creditului și nici nu poate fi urmărit de către alți creditori pentru satisfacerea cranțelor lor etc.

7. Caracterul prescriptibil – este specific dreptului de proprietate privată și constă în aceea că toate drepturile de proprietate privată pot fi apărate doar în limitele termenelor de prescripție.

Termenele de prescripție pot fi exctinctive sau achizitive. Bunurile imobile, terenuri și construcții, care fac obiectul dreptului de proprietate privată, sunt supuse prescripției achizitive, în sensul că pot fi dobîndite în proprietate de către persoanele care au posesia utilă asupra lor tot timpul prevăzut de lege, invocând uzucapiunea.

Prescripția achizitivă ca mod de dobândire a dreptului de proprietate imobiliară, devine eficientă numai dacă este constatată judecătorește, în sensul că hotărârea judecătorească obținută în favoarea sa de către uzucapant îi va servi acestuia ca act doveditor al existenței dreptului său de proprietate asupra imobilului în cauză.

În conformitate cu Cod Civil al Republicii Moldova pot fi dobândite prin uzucapiune atât construcțiile cât și terenurile.

În Legislația Federației Ruse nu se evidențiază domeniul public și privat al statului. Regimul juridic al bunurilor aflate în proprietate se stabilesc în dependență de subiectul dreptului de proprietate.

Subiectele dreptului de proprietate publică

Actele normative care reglementează dreptul de proprietate publică, prevăd și care sunt titularii săi în mod limitativ. În afara acestora, de regulă entități sau autorități publice, nici o altă persoană fizică sau juridică nu poate să fie titular al dreptului de proprietate publică.

În conformitate cu prevederile constituționale, subiecte ale dreptului de proprietate publică pot fi:

– statul;

– unitățile administrativ-teritoriale (raionul, municipii, orașul, satul sau comuna).

Astfel, art.127 alin.3 din Constituția RM dispune ,,proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale’’.

De asemenea, pot fi într-o oarecare măsură considerate obiecte speciale ale dreptului de proprietate publică și regiile autonome, societățile comerciale cu capital de stat și instituțiile publice.

Acestea formează o categorie aparte în sensul că nu se bucură de autonomie totală în exercitarea dreptului de proprietate ele sunt, de fapt, un administrator al patrimoniului național la fel ca și organele statului.

Statul este titular exclusiv al dreptului de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul domeniului public. La fel, unitățile administrativ-teritoriale au în proprietate exclusivă bunurile obiecte al domeniului public de interes local.

Administrarea domeniului public de interes național (proprietatea statului) se face de către organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului public de interes local (proprietatea satului, comunei, orașului, municipiului, raionului) se face de către primării.

Statul ca titular al dreptului dreptului de proprietate publică apare într-o dublă calitate și anume:

– în primul rând ca proprietar, calitate juridică în care el are toate prerogativele ce aparțin oricărui proprietar și participă, ca subiect de drepturi și obligații, la raporturi juridice civile, având, din punct de vedere juridic, o poziție egală cu cealaltă parte;

– în al doilea rând ca titular al puterii suverane, calitate juridică ce îi permite să intre în raporturi de drept constituțional, admnistrativ, financiar etc. În această calitate, statul are o poziție juridică superioară față de celelalte subiecte de drept care îi sunt subordonate.

Regiile autonome, prin importanța strategică a ramurilor în care se organizează și funcționează și prin natura bunurilor asupra cărora își exercită atributele, pot fi considerate, într-oarecare măsură, titular al dreptului de proprietate publică, exercitând, în anumite limite, toate atribuțiile conferite de un astfel de drept (posesia, folosința și dispoziția).

În acest sens, se precizează: ,, regia autonomă este proprietară bunurilor din patrimoniul său, în exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod autonom de bunurile pe care le are în patrimoniu sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită’’. Cum reiese din conținutul legislației, regiile autonome funcționează în ramuri ca: industria de armament, energetică, exploatarea gazelor naturale, poștă și transporturi feroviare și în alte ramuri stabilite de guvern. În sprijinul ideii că regiile autonome nu sunt subiecte de drept, ale dreptului de proprietate publică există o serie de argumente.

Astfel, făcând referire la modul de constituire, regiile autonome se pot înființa prin hotărâre a guvernului, pentru cele de interes național, sau prin hotărâre a organelor locale și nu principale ale administrației de stat, pentru cele de interes local.

Potrivit art.7 al Legii cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale, ,, autoritățile administrației publice locale exercită dreptul de proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale în baza actelor emise în conformitate cu Constituția, Legea cu privire la proprietate, prezenta lege, alte legi și acte normative.’’

1.4. Obiectele dreptului de proprietate de stat și a unităților administrativ-teritoriale

Nefundat bunul a fost desemnat prin lege ca fiind obiect al proprietății publice, nu mai este însă necesar să se dovedească și faptul că acesta este de uz sau interes public, dacă titular este statul sau o unitate administrativ-teritorială. Cu alte cuvinte, calificarea prin lege a unui bun ca aparținând proprietății publice este suficientă în asemenea situații pentru a face dovadă apartenenței bunului la domeniul public al respectivului subiect de drept.

Orice bun, indiferent dacă este calificat sau nu prin lege ca aparținând domeniului public, va face însă obiectul proprietății publice numai dacă a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care Republica Moldova era parte și a legilor în vigoare la data preluării sale de către stat.

Poate fi contestată apartenența unui bun la proprietatea publică de orice persoană interesată, dacă se invocă nevalabilitatea titlului cu care bunul a fost preluat de stat, soluționarea litigiului fiind de competența instanțelor judecătorești. Este vorba despre bunurile care fie au fost preluate cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data preluării, fie despre bunurile care au fost preluate pe căi de fapt, în absența oricărui temei juridic.

O concepție modernă privind bunurile în proprietatea publică include acele bunuri care aparțin statului și autorităților publice. Dar juriștii cad de acord în privința faptului că nu toate bunurile care aparțin statului și autorităților publice în proprietate țin de domeniul public, acestea (statul și autoritățile publice) având posibilitatea de a stăpâni și bunuri proprietate privată. Există bunuri care sânt în proprietate publică, adică în stapânirea exclusivă a statului și autorităților publice, bunuri care sânt inalienabile și deci nu circulă pe piață. Statul putând să-și realizeze dreptul exclusiv asupra lor numai prin darea în folosință a lor unor persoane juridice de drept public sau prin concesionarea acestora particularilor.

Domeniul public cuprinde bunurile care, prin natura lor ori prin destinația lor, sunt declarate prin lege că aparțin domeniului public. Domeniul public poate fi de interes național ori local.

Totalitatea bunurilor mobile și imobile care aparțin statului Republica Moldova formează proprietatea statului. Aceste bunuri sunt folosite în interese naționale, pentru întreaga societate.

Anumite bunuri ale statului, care au o importanță deosebită pentru stat și toată societatea, nu pot fi trecute din proprietatea statului în proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice (întreprinderi sau organizații). Aceste bunuri sunt denumite bunuri din domeniul public al statului, iar cetățenii, întreprinderile și organizațiile pot avea acces la aceste bunuri doar pentru a le folosi, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Bunuri din domeniul public al statului sunt:

– bogățiile subsolului;

– spațiul aerian;

– terenurile, apele și pădurile publice din domeniul public al statului;

– terenurile ocupate de drumurile naționale ;

– clădirile cu terenurile aferente, care sunt destinate pentru activitatea instituțiilor publice – Parlament, Președinție, Guvern etc.;

– întreprinderi și instituții de interes deosebit pentru stat și societate etc.

În Legea privind terenurile proprietate publică și delimitarea lor, la art. 4, sunt menționate terenurile din domeniul public și cel privat al statului:

    a) terenurile institutelor și stațiunilor de cercetări științifice, ale unităților de învățămînt agricol și silvic, destinate cercetărilor, producerii de semințe și de material săditor din categoriile biologice, precum și obținerii animalelor de rasă;

    b) terenurile fondului silvic proprietate publică a statului; terenurile fondului apelor proprietate publică a statului, inclusiv terenurile obiectivelor acvatice de suprafață situate pe teritoriul a două sau mai multor raioane, ori situate pe teritoriul unui singur raion și destinate protecției sistemului energetic, necesităților domeniului transporturilor și ale altor servicii de stat; terenurile obiectivelor acvatice de frontieră; terenurile declarate arii naturale protejate de stat; terenurile stațiunilor balneare de importanță națională; terenurile zonelor de protecție a apelor și zonelor sanitare, conform datelor din cadastrele respective;

    c) terenurile aferente clădirilor în care își desfășoară activitatea ministerele, alte autorități ale administrației publice centrale, instituțiile subordonate lor;

   d) terenurile ocupate de drumurile naționale, inclusiv de plantațiile rutiere, de poduri, viaducte, pasaje denivelate, tuneluri, de construcțiile de apărare și consolidare, de locurile pentru parcare și staționare și de alte dotări pentru siguranța circulației rutiere de căile ferate și de zonele lor de protecție, terenurile ocupate de conductele naționale și internaționale de transport al gazelor, de terenurile pe care sînt amplasați pilonii liniilor de transport electric de tensiune înaltă (de la 35 kV și mai mare), de alte rețele de transport proprietate publică a statului;

    e) terenurile destinate ocrotirii naturii, inclusiv ariile naturale protejate de stat, ocrotirii sănătății, activității recreative și terenurile de valoare istorico-culturală (rezervațiile istorico-culturale, parcurile memoriale, monumentele arheologice și arhitecturale etc.) care sînt de interes public național;

    f) terenurile destinate necesităților de apărare, necesităților organelor din subordinea Ministerului Afacerilor Interne.

De domeniul privat al statului țin terenurile aferente întreprinderilor de stat, alte terenuri care aparțin statului conform cadastrului funciar sau terenurile dobândite de stat, dacă nu fac parte din domeniul public.

Doar Parlamentul Republicii Moldova este în drept să includă un obiectiv sau altul în lista bunurilor domeniului public care aparțin statului Republica Moldova sau să excludă un obiectiv din această listă.

Guvernul Republicii Moldova, ministerele și alte organe centrale au drepturi și responsabilități ce țin de administrarea bunurilor care sunt proprietate de stat.

 Art. 5, din Legea privind proprietatea publică și delimitarea lor, sunt indicate terenurile din domeniul public și cel privat al unităților administrativ-teritoriale, astfel:

De domeniul public al satului (comunei), orașului (municipiului) țin:

a) terenurile aferente clădirilor în care își desfășoară activitatea primăria, instituțiile publice de interes local, cum ar fi: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile, instituțiile de educație și de învățămînt etc.

b) terenurile împădurite, cu excepția celor prevăzute la art.4 alin.(1) lit.b), fîșiile forestiere, terenurile destinate reținerii apei, terenurile zonelor de protecție a apelor și zonelor sanitare, terenurile destinate măsurilor antierozionale, coridoarelor ecologice și altor scopuri de protecție a mediului;

c) terenurile aferente obiectivelor de menire social-culturală proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale, terenurile ocupate de piețe, străzi, pasaje, terenurile folosite pentru căile de comunicație, terenurile ocupate de parcuri, grădini publice, scuaruri, terenurile folosite pentru cimitire și pentru alte necesități ale gospodăriei comunale locale;

d) terenurile destinate transportului rutier, feroviar, naval, aerian, transportului prin conducte, liniilor de telecomunicații, liniilor de transport de energie electrică, exploatărilor miniere și altor necesități industriale ale autorităților administrației publice locale, cu excepția celor prevăzute la art.4 alin.(1) lit.d);

e) terenurile zonelor verzi;

f) terenurile ocupate de obiective acvatice artificiale, cu excepția celor prevăzute la art.4 alin.(1) lit. b), precum și a celor aflate în proprietate privată.

De domeniul public al raionului, unității teritoriale autonome Găgăuzia țin:

a) terenurile aferente clădirilor în care își desfășoară activitatea consiliul raional și aparatul lui, administrația unității teritoriale autonome Găgăuzia, instituțiile publice de interes raional, instituțiile publice ale Găgăuziei, cum ar fi: biblioteci, muzee, spitale etc.;

b) drumurile de interes raional;

c) alte terenuri de interes raional.

De domeniul privat al satului (comunei), orașului (municipiului) țin:

a) terenurile neprivatizate aferente obiectivelor privatizate sau private, inclusiv cele aferente construcțiilor nefinalizate, precum și terenurile aferente obiectivelor din fondul de imobile nelocuibile date în locațiune (arendă) dacă nu fac parte din domeniul public;

b) terenurile neprivatizate aferente clădirilor și altor construcții date în proprietate privată în contul cotelor valorice, conform legislației cu privire la privatizare;

c) terenurile aferente întreprinderilor municipale dacă nu fac parte din domeniul public;

d) loturile neprivatizate ale întovărășirilor pomicole;

e) terenurile fondului de rezervă dacă nu fac parte din domeniul public; 

f) alte terenuri dobîndite de unitatea administrativ-teritorială dacă nu sînt destinate uzului public.

Atribuirea terenurilor proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale în gestiunea economică a întreprinderilor municipale, înstrăinarea, concesionarea, arendarea sau locațiunea terenurilor proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale se efectuează în condițiile legii.

Modul de organizare și funcționare a autorităților administrației publice locale în unitatea teritorială autonomă cu statut juridic special se reglementează în baza prevederilor fixate în Constituție, în Legea privind descentralizarea administrativă, în Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei și în prezenta lege.

Controlul asupra respectării legislației în unitățile teritoriale autonome cu statut juridic special se efectuează de către Guvern, prin intermediul autorităților publice centrale de specialitate, în condițiile prezentei legi.

Pornind de la domeniile de activitate ale autorităților administrației publice locale de nivelul întâi stabilite la art.4 al Legii privind descentralizarea administrativă, consiliul local realizează următoarele competențe:

a) decide punerea în aplicare și modificarea, în limitele competenței sale, a impozitelor și taxelor locale, a modului și a termenelor de plată a acestora, precum și acordarea de facilități pe parcursul anului bugetar;

b) administrează bunurile domeniului public și ale celui privat ale satului (comunei), orașului (municipiului);

c) decide darea în administrare, concesionarea, darea în arendă ori în locațiune a bunurilor domeniului public al satului (comunei), orașului (municipiului), după caz, precum și a serviciilor publice de interes local, în condițiile legii;

d) decide vânzarea, privatizarea, concesionarea sau darea în arendă ori în locațiune a bunurilor domeniului privat al satului (comunei), orașului (municipiului), după caz, în condițiile legii;

e) decide atribuirea și propune schimbarea destinației terenurilor proprietate a satului (comunei), orașului (municipiului), după caz, în condițiile legii;

f) decide asupra lucrărilor de proiectare, construcție, întreținere și modernizare a drumurilor, podurilor, fondului locativ în condițiile Legii cu privire la locuințe, precum și a întregii infrastructuri economice, sociale și de agrement de interes local;

f1) decide, în condițiile legislației în vigoare, asupra tăierii, defrișării arborilor și arbuștilor din spațiile verzi proprietate publică a unității administrativ-teritoriale și/sau asupra strămutării lor;

g) decide efectuarea auditului intern;

h) decide înființarea instituțiilor publice de interes local, organizează serviciile publice de gospodărie comunală, determină suportul financiar în cazul cheltuielilor bugetare, decide asupra regulilor de asigurare a curățeniei în localitate;

i) decide, în condițiile legii, înființarea întreprinderilor municipale și societăților comerciale sau participarea la capitalul statutar al societăților comerciale;

i1) decide asupra atribuirii terenurilor pentru amplasarea stupinelor;

j) decide, în condițiile legii, asocierea cu alte autorități ale administrației publice locale, inclusiv din străinătate, pentru realizarea unor lucrări și servicii de interes public, pentru promovarea și protejarea intereselor autorităților administrației publice locale, precum și colaborarea cu agenți economici și asociații obștești din țară și din străinătate în scopul realizării unor acțiuni sau lucrări de interes comun;

k) decide stabilirea de legături de colaborare, cooperare, inclusiv transfrontalieră, și de înfrățire cu localități din străinătate;

l) aprobă, la propunerea primarului, organigrama și statele primăriei, ale structurilor și serviciilor publice din subordine, precum și schema de salarizare a personalului acestora;

m)  aprobă statutul satului (comunei), orașului (municipiului) și regulamentul consiliului pe baza statutului-cadru și a regulamentului-cadru, aprobate de Parlament; aprobă alte regulamente și reguli prevăzute de lege;

n) aprobă bugetul local, modul de utilizare a fondului de rezervă, precum și a fondurilor speciale, aprobă împrumuturile și contul de încheiere a exercițiului bugetar; operează modificări în bugetul local;

o) aprobă, în condițiile legii, planurile urbanistice ale localităților din componența unității administrativ-teritoriale respective, precum și planurile de amenajare a teritoriului;

p) aprobă studii, prognoze și programe de dezvoltare social-economică și de altă natură;

q) aprobă, în condițiile legii, norme specifice și tarife pentru instituțiile publice și serviciile publice de interes local din subordine, cu excepția tarifelor pentru serviciile publice de alimentare cu energie termică, inclusiv aprobă regimul de lucru al întreprinderilor comerciale și de alimentație publică, indiferent de tipul de proprietate și forma juridică de organizare, precum și al persoanelor fizice care practică comerțul;

r)  aprobă limitele admisibile de utilizare a resurselor naturale de interes local;

s) aprobă simbolica unității administrativ-teritoriale, atribuie sau schimbă denumirile de străzi, piețe, parcuri și de alte locuri publice în aer liber, stabilește data celebrării hramului localității respective, conferă cetățenilor Republicii Moldova și celor străini cu merite deosebite titlul de cetățean de onoare al satului (comunei), orașului (municipiului), în condițiile legii;

s1) aprobă regulile de întreținere a cîinilor, a pisicilor și a altor animale domestice;

t) alege, la propunerea primarului, viceprimarul (viceprimarii), precum și îl (îi) eliberează din funcție, în condițiile prezentei legi;

u) numește, în bază de concurs desfășurat în condițiile Legii nr.158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, secretarul consiliului, modifică, suspendă și încetează, în condițiile legii, raporturile de serviciu ale secretarului, deleagă primarului competența evaluării performanțelor lui profesionale;

v) contribuie la organizarea de activități culturale, artistice, sportive și de agrement de interes local; înființează și organizează tîrguri, piețe, parcuri și locuri de distracție și agrement, baze sportive și asigură buna funcționare a acestora;

w) desemnează reprezentantul său în instanțele de judecată, în litigiile privind legalitatea deciziilor adoptate și în cele care rezultă din raporturile cu alte autorități publice; formează, din rîndul membrilor săi, în funcție de specificul și necesitățile locale, comisii consultative de specialitate pentru diferite domenii de activitate, modifică componența acestora;

w1) formează comisii administrative conform legislației în vigoare;

x) contribuie, în condițiile legii, la asigurarea ordinii publice, adoptă decizii privind activitatea poliției municipale, a pompierilor și formațiunilor de protecție civilă de interes local, propune măsuri de îmbunătățire a activității acestora;

y) contribuie la realizarea măsurilor de protecție și asistență socială, asigură protecția drepturilor copilului; decide punerea la evidență a persoanelor socialmente vulnerabile care au nevoie de îmbunătățirea condițiilor locative; înființează și asigură funcționarea unor instituții de binefacere de interes local;

y1) decide instituirea funcției de mediator comunitar în localitățile compact sau mixt populate de romi;

z) examinează informațiile consilierilor, ia decizii pe marginea lor; audiază dările de seamă și informațiile primarului, ale conducătorilor de subdiviziuni, întreprinderi municipale și instituții publice din subordine; ridică mandatul consilierilor în condițiile legii; inițiază, după caz, și decide desfășurarea referendumului local;

 z1) dispune consultarea publică, în conformitate cu legea, a proiectelor de decizii în problemele de interes local care pot avea impact economic, de mediu și social (asupra modului de viață și drepturilor omului, asupra culturii, sănătății și protecției sociale, asupra colectivităților locale, serviciilor publice), precum și în alte probleme care preocupă populația sau o parte din populația unității administrativ-teritoriale.

Bunurile din domeniul public de interes local al unității administrativ-teritoriale nu pot fi transmise în proprietatea privată a cetățenilor,  întreprinderilor și organizațiilor.

Bunurile care nu fac parte din domeniul public de interes local al unității administrativ-teritoriale sunt bunuri din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale. Aceste bunuri pot fi vândute sau transmise în folosința cetățenilor, întreprinderilor și organizațiilor, în condițiile legii.

Bunurile publice reprezintă o marfă sau un serviciu care oferit unui individ rămâne disponibil și altor persoane, fără cheltuieli suplimentare, acestea se clasifică în pure și mixte (impure).

Caracteristicile esențiale ale bunurilor publice pure sunt:

* non-rivalitatea consumului. Aceasta înseamnă că în situația consumului unui individ din acest bun, nu se diminuează disponibilitatea acestuia pentru alți potențiali consumatori. Altfel spus, este posibil un consum simultan din acest bun.

* non-excluderea. Aceasta se referă la imposibilitatea frânării consumului prin excluderea unor consumatori de la utilizarea sau consumul său.

Dacă un bun este asigurat în condiții de excludere sau consumul său nu este complet non-rival, acesta se numește bun mixt sau bun public impur, adică imperfect.

Bunurile publice se regăsesc în orice economie de piață. Ele nu sunt oferite în mod obligatoriu numai de sectorul public, fiind și piața privată implicată în asigurarea lor. Atunci când consumul unui bun este non-rival, dar permite excluderea în sensul că există un preț care permite accesul la el, consumul bunului public poate fi considerat ineficient. Aceasta, deoarece consumul suplimentar gratuit generează satisfacție consumatorului, dar cel pentru care trebuie suportat un preț este generator de insatisfacție și chiar reducere de utilitate. În acest fel, bunul public asigurat de către o piață privată nu permite atingerea nivelului optim al producției, respectiv consumului din acel bun.

Legăturile, respectiv întrepătrunderile și concurența dintre sectorul public și cel privat în domeniul bunurilor publice sunt evidente:

– un bun poate fi produs atât de sectorul public cât și de cel privat, situație în care acestea se află în concurență. Un exemplu în acest sens este învățământul public și privat care oferă servicii similare, dar de calitate și cu prețuri diferite;

– un bun poate fi produs numai de sectorul privat și atunci acesta nu prezintă caracteristicile bunurilor publice de consum non-rival și non-exclusiv. Este situația bunurilor rivale și cu excludere: hrană, îmbrăcăminte, locuințe etc. În aceste domenii, consumul dintr-un bun diminuează oferta, și astfel consumul pentru alți indivizi. În plus, producătorul impune excluderea unor indivizi de la consumul de bunuri prin prețul solicitat;

– un bun poate fi produs numai de sectorul public și acesta este un bun public pur, cum ar fi apărarea națională, străzile curate, legea etc. de care beneficiază toți consumatorii în același fel, fără discriminare și restricții de nici un fel.

Bunurile mixte prezintă caracteristici atât ale bunurilor publice, cât și private, ele pot fi cu non-excludere dar rivale, atunci când sunt oferite tuturor consumatorilor în aceleași condiții, fără costuri, dar excesul de cerere le suprasolicită și le face inaccesibile pentru alți consumatori. Mai există și bunuri mixte cu excludere dar non-rivale, atunci când accesul consumatorilor este frânat, prin practicarea unor restricții, de preț sau de natură tehnică și astfel, oferta nu este total satisfăcută de cerere și bunurile mai pot fi consumate de alți indivizi.

În această clasificare, includerea bunurilor mixte nu este rigidă în timp. Aceasta înseamnă că unele bunuri non-rivale pot deveni rivale sau pot exista transformări privind caracteristica de excludere. De exemplu, un stadion cu locuri neocupate la un meci care este un bun mixt care acceptă excluderea și este non-rival poate deveni rival, adică bun privat dacă tarifele se diminuează și crește cererea.

De asemenea, o stradă aglomerată care este un bun mixt cu non-excludere și rival poate deveni non-rival, adică bun public dacă se produce o descongestionare a traficului și accesul consumatorilor nu mai este frânat, eventual prin intrarea în folosință a unui alt traseu.

Un bun public pur poate deveni impur dacă se pierde una din cele douã condiții specifice. De exemplu, accesul gratuit la un traseu rutier îl face să fie un bun public. Dar perceperea unui tarif pentru utilizarea lui reprezintă o restricție prin care se pierde non-excluderea, iar bunul devine mixt; la fel, în situația aglomerării sale, bunul pierzând caracteristica de non-rivalitate.

Uneori, chiar și un bun privat poate să devină bun mixt. De exemplu, un produs privat oferit gratuit la început primilor consumatori printr-o politică promoțională se caracterizează în această perioadă prin non-excludere (prețul fiind zero) și rivalitate (consumul unor indivizi reducând oferta disponibilă pentru ceilalți indivizi).

Există trei categorii de bunuri oferite de sectorul public care fac obiectul procesului de determinare a prețului:

a) utilitățile numite monopoluri naturale ;

b) bunurile publice suprasolicitate ;

c) alte bunuri și servicii pe care sectorul privat le oferă în cantități insuficiente sau pe care sectorul public le produce și oferă, prin tradiție.

a) Utilitățile publice

Este considerată o utilitate publică, o societate comercială cu statut de unic ofertant de anumite bunuri sau servicii esențiale și face obiectul reglementărilor guvernamentale. Cele mai cunoscute utilități publice sunt societățile care oferă servicii de apă, electricitate, gaz si telefon. Controlul public se exercită fie prin atributele proprietății guvernamentale directe (sau naționalizate) așa cum se face Marea Britanie, fie prin reglementări publice, ca în SUA.

Agenții economici care reprezintă utilități publice se caracterizează prin cheltuieli ridicate pentru bunurile de capital și costuri medii joase. Cu alte cuvinte, nu sunt bunuri publice pure existând, cel puțin teoretic restricții de preț (sunt bunuri ce permit excluderea) și de acces (sunt bunuri rivale). Cu toate acestea, ele nu reprezintă bunuri private, fiind oferite în condiții avantajoase și existând rețele extinse de furnizare a serviciilor care să nu restrictioneze accesul pentru cei mai mulți consumatori. De aceea, pe termen lung, marii producători își permit să promoveze tarife inferioare micilor producători. Piața devine mai eficientă dacă funcționează o societate comercială mare decât mai multe firme mici.

În aceste condiții, piața prezintă caracteristicile monopolului. Costurile fixe (generate de exemplu la un furnizor de apă, de echipamente de tipul rezervoarelor, apeductelor și sistemului de distributie) sunt foarte mari comparativ cu cele variabile ceea ce face ca la creșterea producției, costul total mediu să fie descrescător. O nouă firmă care ar dori să pătrundă în acest domeniu ar trebui să-și construiască aceleași facilități ca și firma monopol, ceea ce i-ar provoca pierderi substanțiale în încercarea de a câștiga o cotă de piață.

Serviciile care reprezintă utilități publice sunt în general asigurate de companii publice sau firme private reglementate de stat. Apariția unui al doilea producător ar antrena creșterea costurilor medii și deci prețuri mai mari solicitate consumatorilor. De aceea, în domeniul utilităților publice este mai eficient să funcționeze o firmă mare, cu poziție de monopol.

b) Bunurile publice suprasolicitate

Bunurile publice se caracterizează prin non-rivalitate în consum. Parcurile, autostrăzile, plajele utilizate, fără a deveni aglomerate, nu limitează consumul celorlalți subiecți. Atunci când se manifestă o cerere în exces, pentru a se evita suprasolicitarea bunurilor publice, se practică eliminarea non-rivalității prin aplicarea unor tarife de acces. Astfel, se previne suprautilizarea bunurilor și se maximizează efectele oferite de facilitățile publice.

c) Alte bunuri produse de sectorul public

Sectorul public oferă numeroase bunuri și servicii pe care le furnizează piața și sectorul privat sau pe care acesta din urmă ar putea să le asigure dacă nu ar fi reglementări contrare. Cîteva exemple în acest sens vizează învățământul superior, colectarea deșeurilor sau producția unor băuturi alcoolice. Explicația care stă la baza implicării sectorului public în aceste activități se rezumă la externalități pozitive, la nivelul veniturilor și la tradiții.

Apariția bunurilor cu externalități pozitive (numite și bunuri benefice) oferă avantaje suplimentare societății față de cele de care beneficiază direct indivizii. Astfel, consumatorii individuali sunt dispuși să plătească mai puțin pentru aceste bunuri față de cât apreciază societatea în ansamblu. Pentru creșterea consumului de aceste bunuri, societatea sprijină fie producătorul privat, fie consumatorul și oferă serviciile la prețuri inferioare pieței. În această categorie se includ locuințele, îngrijirea medicală, educația, muzeele de artă etc .

Alte bunuri produse de sectorul public au ca scop principal generarea de venituri. De exemplu, operațiile și sistemul de loterie, sau producția de băuturi monopol de stat sunt generatoare de venituri . Dar, dincolo de acest efect, scopul implicării sectorului public în aceste domenii este limitarea criminalității și violenței. De asemenea, colectarea gunoiului reprezintă o activitate cu efect asupra sănătății publice și exemplele pot continua.

Doar Parlamentul Republicii Moldova este în drept să includă un obiectiv sau altul în lista bunurilor domeniului public care aparțin statului Republica Moldova sau să excludă un obiectiv din această listă.

Acele bunuri ale statului care nu fac parte din domeniul public sunt denumite bunuri din domeniul privat al statului. Aceste bunuri pot fi trecute din proprietatea statului în proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice (întreprinderi sau organizații).

Guvernul Republicii Moldova, ministerele și alte organe centrale au drepturi și responsabilități ce țin de administrarea bunurilor care sunt proprietate de stat.

Capitolul II. MODURILE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

2.1. Considerații generale

În prezent, prin moduri de dobândire a dreptului de proprietate se înțeleg mijloacele juridice în a căror bază se dobândește dreptul de proprietate.

Prin modalități sau moduri de dobândire a dreptului de proprietate, înțelegem mijloacele juridice care, potrivit legii, au menirea să contribuie la recunoașterea existenței unor bunuri în patrimonial unui titular, ori să opereze un transfer al dreptului de proprietate asupra unor bunuri dintr-un patrimoniu în altul. art. 320 alin. (1) Cod civil stabilește că dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoană pentru sine, se dobândește de către aceasta, dacă legea sau contractul nu prevede altfel, iar potrivit alin. (2) al acestui articol, dreptul de proprietate poate fi dobândit în condițiile legi, prin ocupațiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum și prin hotărâre judecătorească, când acestea este translativă de proprietate.

Potrivit principiilor și  prevederilor constituționale, precum și ale Legii administrației publice locale, statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice care au atât atribuții de drept public, cât și de drept privat, având și capacitatea  de a dobândi bunuri care le sunt necesare pentru exercitarea atribuțiilor în îndeplinirea  rolului care le revin, bunuri care, unele fac parte din domeniul public, altele, din domeniul privat.

În unele cazuri, bunurile pot fi dobândite prin mijloacele dreptului privat: prin acte juridice- contract de cumparare, de schimb, donații sau legate etc., sau prin fapte juridice civile-ascensiune, uzucapiune, comasare.

În alte cazuri, bunurile pot fi dobândite numai prin acte juridice de drept public, adică prin acte administrative de gestiune (contracte administrative) sau prin acte administrative de autoritate, prin care autoritatea publică obligă pe particular să cedeze bunul său, în anumite condiții stabilite prin lege, pentru realizarea unui interes general.

În dependență de formele de proprietate , distingem moduri de dobândire comune, cum ar fi, de exemplu, producerea bunurilor pe cale naturală sau încheierea actelor juridice civile, în temeiul cărora se transmite dreptul de proprietate de la o persoană la alta și moduri de dobândire specifice doar unei forme de proprietate.

În această categorie intră: bunurile fară stăpân; bunurile unor proprietari necunoscuți; bunurile găsite și predate poliției, neridicate de titularii lor în termen legal; bunurile abandonate în vămi sau neridicate în termenul prevăzut de lege; navele părăsite în porturi sau în apele teritoriale; succesiunile vacante, adică cele fără moștenitori legali sau cele la care moștenitorii renunță ori nu le acceptă în termenul legal.

2.2. Enumerarea modurilor de dobândire a proprietății publice

Statul dobândește dreptul de proprietate publică prin următoarele modalități:

2.2.1. dobândirea proprietății publice ,,pe cale naturală”.

Legea nu definește acest mod de dobândire al proprietății, dar are în mod evident în vedere bogățiile de orice natură care s-ar forma sau care vor fi descoperite în viitor pe teritoriul Republicii Moldova.

Aceasta se face prin dreptul de accesiune, proprietatea unui lucru mobil sau imobil de drept asupra tot ce produce lucrul și asupra tot ce se unește ca accesoriu, într-un mod natural sau artificial. Accesiunea poate fi mobiliară sau imobiliară.

Accesiunea imobiliară naturală se realizează fără intervenția omului și intervine în următoarele cazuri: aluviunea, avulsiunea, insulele și prundișurile și accesiunea animală.

 Aluviunea reprezintă creșterile de pamânt ce se fac succesiv și pe nesimtite la malurile fluviului și ale râurilor.

Adăugarea la un teren a unei bucăți smulse din alt teren prin acțiunea unei ape curgătoare se numește avulsiune.

Insulele și prundișurile reprezintă întinderi de uscat formate prin retragerea apelor care se găsesc pe râurile neplutitoare și nenavigabile.

Accesiunea imobiliară constă în extinderea dreptului de proprietate al proprietarului unui teren asupra animalelor și zburătoarelor care se instalează pe terenul respectiv, pe toată durata rămânerii lor pe acel teren.

Pe cale naturală se dobândesc resursele minerale, petrolul, gazele, cărbunii, orice bogăție a subsolului, în stare de zăcământ, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, împreună cu însăși platoul continental etc.

Cu privire la aceste bunuri nu este necesar ca statul să încheie vre-un act juridic cu proprietarul suprafeței de teren sub care s-ar găsi zăcământul sau să se săvârșească vre-un fapt juridic pentru a se crea sau dobândi dreptul său de proprietate. Dacă bunurile se formează ca fructe naturale ale unor bunuri proprietate privată ale altor titulari decât statul sau unităților sale administrative-teritoriale, ele vor deveni proprietate publică numai în măsura în care sunt menționate printre cele care nu pot fi decât proprietate publică, prin determinarea legii.

2.2.2. dobândirea proprietății publice prin achiziții publice

O modalitate specifică de dobândire a dreptului de proprietate publică este achiziția publică, care se realizează în condițiile Legii achiziției de mărfuri, lucrări și servicii pentru necesitățile statului, și a altor acte normative. Prin reglementarea metodelor și procedurilor achizițiilor publice de bunuri sau servicii se încearcă eliminarea deciziilor arbitrare în selectarea contractanților și plasarea comenzilor publice, eliminarea încercărilor de favorizare a unor agenți economici, astfel încât, ceea ce trebuie să primeze, să fie întotdeauna legea cererii și ofertei.

   Prin achiziție publică se înțelege dobândirea definitivă sau temporară de către o persoană juridică definită ca  o autoritate publică contractantă a unor produse, lucrări sau servicii prin încheierea unui contract de achiziție publică.

      Contractul de achiziție publică este considerat ca fiind contractul cu titlu oneros încheiat în scris între una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, unul sau mai mulți operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii publice sau de folosință publică.

      Există trei tipuri de contracte: contractul de lucrări, contractul de furnizare și contractul de servicii.

      Contractul de lucrări are ca obiect execuția unei lucrări  de interes public sau execuția unei construcții. De asemenea, el include proiectarea dar și execuția finală, ori realizarea prin orice mijloace a unei construcții care corespunde cerințelor impuse de autoritatea contractantă.

      Contractul de furnizare care are ca obiect, furnizarea unuia sau mai multe produse prin cumpărare inclusiv în rate, închiriere, în leassing cu sau fără opțiuni de cumpărare. Acesta va include obligatoriu operațiunile de instalare și funcționare.

Obiect al achizițiilor publice constituie bunuri de orice tip și servicii, a căror valoare depășește 10.000 lei, precum și lucrări, a căror valoare totală depășește 20.000 lei. Achizițiile de mărfuri, lucrări și servicii se efectuează pe bani publici, adică sânt finanțate integral sau parțial din bugetul național, bugetul unității administrative-teritoriale, bugetul asigurărilor sociale de stat, fondurile extrabugetare, mijloacele extrabugetare ale instituțiilor publice, împrumuturile externe, raportate la datoriile de stat directe sau indirecte.

Achizițiile publice sânt organizate de către Agenția Națională pentru Achiziții Publice în baza licitațiilor sau procedurilor alternative de achiziții, la care pot participa persoane fizice și juridice naționale și străine. Prin lege și alte acte normative este reglementată procedura de selectare a ofertelor și efectuare a licitației etc.

Contractul de achiziții publice se încheie cu respectarea următoarelor principii:

libera concurență;

eficiența utilizării banilor publici;

transparența;

tratamentul egal;

confidențialitatea, respectiv garantarea protejării tainei comerciale și a proprietății intelectuale a ofertantului.

2.2.3. dobândirea proprietății publice prin exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Altă modalitate specifică de dobândire a dreptului de proprietate publică este expropierea pentru cauză de utilitate publică, reglementată de utilitate publică, reglementată de Legea privind expropierea pentru cauză de utilitate publică, nr.488/1999. Potrivit art.1 al legii menționate, expropierea constă în transferul de bunuri și de drepturi patrimoniale din proprietate privată în proprietate publică, transferul către stat de bunuri proprietate publică ce aparțin unei unități administrativ-teritoriale sau, după caz, cedarea către stat sau către o unitate administrativ-teritorială a drepturilor patrimoniale, în scopul efectuării de lucrări pentru cauză de utilitate publică de interes național sau de interes local, în condițiile prevăzute de lege, după o dreaptă și prealabilă despăgubire. Poate fi expropiată orice persoană fizică sau juridică, titular a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale asupra obiectului expropierii.

În conformitate cu prevederile art.2 al Legii nr.488/1999, obiect al expropierii de interes național pot fi:

bunurile imobile, la care se raportă: terenurile, subsolul, bazinele de apă , pădurile, clădirile, construcțiile și alte obiecte legate de pămînt, a căror permutare este imposibilă sau le aduce prejudicii iremediabile, astfel încît nu mai pot fi folosite la destinație;

dreptul de folosință asupra bunurilor imobile pe un termen de pînă la 5 ani, dacă părțile nu convin asupra unui alt termen;

drepturile patrimoniale și persoane nepatrimoniale, legate nemijlocit de invențiile care pot contribui considerabil la asigurarea intereselor de apărare și de securitate ale țării,

valorile cultural-artistice și istorice de o importanță excepțională pentru sentimentele naționale ale poporului, precum și cele care atestă statalitatea țării;

dreptul de proprietate asupra reprezentanților florei și faunei , pentru care spațiul natural al Republicii Moldova este propriu dezvoltării și reproducerii și care se află pe cale de dispariție în lume, în cazul existenței pericolului real de dispariție și de nereproducere a speciei.

Expropierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărârea judecătorească.

Pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate în proprietate privată a comunelor, satelor, orașelor și municipiilor. Instanțele judecătorești competente vor putea hotărâ expropierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit legii.

Cei interesați pot conveni atât asupra modalității de transfer a dreptului de proprietate, cât și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, cu respectarea dispozițiilor legale privind condițiile de fond, de formă și de publicitate, fără a se declanșa procedura de expropiere.

Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local.

Pentru lucrările de interes local care se desfășoară pe teritoriul mai multor unități administrativ-teritoriale, utilitatea publică este declarată de o comisie compusă din președinții consiliilor unitățiloradministrativ-teritoriale respective. În caz de dezacord, utilitatea publică în cauză poate fi declarată de către Guvern.

Se poate declara utilitate publică în situații excepționale, în cazul în care, indiferent de natura lucrărilor, sunt supuse expropierii lăcașuri de cult, monumente, ansambluri și situri istorice, cimitire, alte așezăminte de valoare națională deosebită ori localități urbane sau rurale în întregime.

Declararea utilității publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile și condiționat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localități sau zone unde se intenționează executarea ei.

După declararea utilității publice, expropriatorul imobilului va executa planurile cuprizând terenurile și construcțiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum și a ofertelor de despăgubire. Aceste documente vor fi depuse la consiliul local al comunei, orașului sau municipiului pe teritoriul cărora sunt situate imobilele ce se supun aprobării pentru expropiere, în vederea consultării de către cei interesați, cu excepția documentelor lucrărilor privind apărarea țării și siguranța națională.

În aceste cazuri se depune la consiliul local numai lista cu imobilele propuse expropierii, proprietarii acestora și ofertele de despăgubire.

Comisiile numite de Guvern, pentru lucrările de interes național, vor fi alcătuite din: reprezentantul administrației publice centrale care coordonează domeniul de activitate pentru care se realizează lucrarea de utilitate publică, reprezentantul Ministerului Dezvoltării Teritoriului, Construcțiilor și Gospodăriei Comunale, reprezentantul Ministerului Finanțelor, primarii localităților pe raza cărora se desfășoară lucrarea de utilitate publică.

Expropriator, în înțelesul legii, este statul prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național, și municipiile, orașele și comunele, pentru lucrările de interes local.

Propunerile de expropiere a imobilelor și procesul-verbal prevăzut se vor notifica persoanelor fizice sau juridice titular de drepturi reale, în termen de 15 zile de la publicitate.

Cu privire la propunerile de expropiere, proprietarii și titularii altor drepturi reale asupra imobilelor în cauză pot face întâmpinare în termen de 45 zile de la primirea notificării.

Întâmpinarea se depune la primarul comunei, orașului sau al municipiului pe al căror teritoriu se află imobilul.

2.2.4. dobândirea proprietății publice prin acte de donație legate sau succesiuni

Potrivit art.1515 Cod civil, patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului, în baza dreptului de moștenire asupra unui patrimoniu vacant, dacă nu există nici succesori testamentari, nici legali sau dacă nici unul dintre succesori nu a acceptat succesiunea, sau dacă toți succesorii sânt privați de dreptul la succesiune. Succesiunea vacantă se transmite statului prin eliberarea unui certificat de succesiune vacantă. De regulă, patrimoniul succesoral va fi atribuit la domeniul privat al statului, dar nu se exclude nici posibilitatea transferării unor bunuri la domeniul public. Totuși, având în vedere și dispozoția art.1515 (3) Cod civil, se impune necesitatea unor reglementări legislative suplimentare la acest capitol.

Dreptul de proprietate publică poate fi dobândit de către stat sau unitatea administrativ-teritorială prin donații sau legate. În conformitate cu art. 81 alin. (4) din Legea nr.123/2003, donațiile și legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local, cu votul a cel puțin două treimi din numărul consilierilor aleși. Prevederi similar, privind donațiile și legatele cu sarcini în beneficial statului, nu există. Considerăm că donațiile și legatele cu sarcini, de asemenea, trebuie acceptate prin hotărâri ale Guvernului, deoarece acestea creează unele obligațiuni în sarcina Guvernului, care ar putea fi dezavantajoase pentru stat sau imposibile de executat.

2.2.5. dobândirea proprietății publice prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau a unităților administrative-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică

Această trecere operează pe baza hotărârii Guvernului, pentru bunurile aflate în proprietatea privată a statului, sau în temeiul hotărârii Consiliului General al Municipiului Chișinău ori a Consiliului local, pentru cele aflate în proprietate privată a acestora.

Hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată, în condițiile legii, la instanța de contencios administrativ competent în a cărei rază teritorială se află bunul.

Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăților comerciale, la care statul sau unitatea administrativ-teritorială este acționar, se poate face numai cu plată și cu acordul adunării generale a acționarilor societății comerciale respective. În lipsa acordului menționat, bunurile societății comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura expropierii, pentru cauză de utilitate publică și după o justă și prealabilă despăgubire.

Trecerea unui bun în domeniul public al statului în domeniul public al unități administrativ-teritoriale se face la cererea Consiliului General al Municipiului Chișinău sau a consiliului local, după caz, în hotărîre a Guvernului.

Trecerea unui bun din domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, respective a Consiliului General al Municipiului Chișinău sau a consiliului local.

2.2.6. dobândirea proprietății publice prin alte moduri prevăzute de lege

Rechiziția constituie, în anumite condiții, un mod excepțional de dobândire a dreptului de proprietate publică.

Prin rechiziție se subânțelege retragerea unor bunuri în posesia proprietarului în interesul societății, în modul și condițiile stabilite de lege, pe baza unor hotărâri ale puterii de stat, în cazul calamităților naturale, avariilor, epidemiilor sau în alte împrejurări excepționale, cu condiția achitării prețului folosirii bunurilor sau costului bunurilor rechiziționale, care nu s-au păstrat în natură.

Noul Cod Civil, prin art.342, stabilește că rechiziția bunurilor constituie deposedarea proprietarului și se admite, în modul și în condițiile stabilite de lege, în cazuri de calamitate natural, epidemie, epizootie sau altă sutuație excepțională, în temeiul unei decizii a autorității publice. Persoana al cărei bun a fost rechiziționat poate cere restituirea lui dacă, după încetarea situației excepționale, acesta s-a păstrat în natură. În ceea ce privește bunurile consumptibile sau perisabile, ele pot fi rechiziționate definitive, deci trec în proprietatea statului, cu condiția achitării unor despăgubiri proprietarului, care se calculează la prețul de vînzare cu amănuntul, în vigoare la data rechiziției, ținându-se seama de calitatea bunurilor rechiziționate.

Confiscarea este o sancțiune prevăzută de legea penală, administrativă sau cea civilă și constă în trecerea forțată și în mod gratuit în proprietatea statului, în temeiul unei hotărâri judecătorești sau a unei decizii administrative a tuturot sau numai a unor bunuri determinate individual sau în general, aparținând unei persoane fizice, cu excepția unor bunuri de uz casnic sau personal ori necesare exercitării profesiunii condamnatului sau a familiei sale. Noul Cod Civil, prin art.316 (5), stabilește că nu pot fi confiscate decât bunurile destinate sau folosite pentru săvârșirea de contravenții sau infracțiuni.

Art.106 al Codului Penal reglementează confiscarea specială a bunurilor, care constă în trecerea, forțată și gratuită, în proprietatea statului a bunurilor utilizate la săvârșirea infracțiunilor sau rezultate din infracțiuni. În cazul în care bunurile utilizate la săvârșirea infracțiunilor sau rezultate din infracțiuni nu mai există, se confiscă contravaloarea lor. Prin urmare, confiscarea specială, prevăzută de noul Cod penal, nu constituie o măsură de constrîngere pentru săvârșirea unei fapte ilicite, dar o măsură de siguranță de drept penal, cu caracter patrimonial, care constă în trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri sau valori, care au servit la săvârșirea faptei penale sau au rezultat din săvârșirea acesteia, ori sânt deținute contrar legii.

Poate fi confiscată doar averea dobândită ilicit. Bunurile dobândite licit, conform art.46 alin. (3) din Constituție, nu pot fi confiscate, iar caracterul licit al dobândirii se prezumă. În conformitate cu art.46 alin.(4) dinConstituție, pot fi confiscate doarbunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții.

Codul penal enumeră, la art.106, categoriile debunuri care pot fi supuse conficării, precum și persoanele cărora li se poate aplica sancțiunea.

Art.28 din Codul cu privire la contravențiile administrative stabilește de asemenea ca sancțiune confiscarea obiectului care a consituit instrumentul comiterii contravenției administrative sau obiectul ei nemijlocit.

Ca sancțiune civilă, confiscarea averii este prevăzută la art.40 alin.(4) și (5) din Legea nr.837/1996 cu privire la organizațiile obștești, care dispune că bunurile asociației obștești lichidate prin hotărâre judecătorească, în temeiurile indicate alin.(4), rămase după satisfacerea creanțelor creditorilor pot fi trecute cu titlu gratuit în proprietatea statului.

În conformitate cu această normă, asociația obștească poate fi lichidată prin hotărâre judecătorească în caz de :

pregătire sau înfăptuire a acțiunilor de schimbare prin violență a regimului constituțional sau de subminare a integrității teritoriale a Republicii Moldova;

pregătirea sau înfăptuirea a acțiunilor de răsturnare a autorităților publice legal constituite;

ațâțarea a urii și discordiei sociale, rasiale, naționale sau religioase;

violare a drepturilor și libertăților legitime ale cetățenilor;

crearea a formațiunilor paramilitare;

avertizare repetată a asociației obștești asupra necesității lichidării încălcărilor legislației, făcută, în decursul unui an, de organul care a înregistrat asociația.

După regula generală, bunurile pot fi confiscate prin hotărâre judecătorească. Art. 343 alin.(2) din Codul civil admite totuși posibilitatea confiscării bunurilor în baza unui act administrativ, stipulând: ,,în cazurile prevăzute de lege, bunurile proprietarului pot fi confiscate printr-un act administrativ. Actul administrativ cu privire la confiscare poate fi atacat în instanța de judecată’’. Un aemenea caz este prevăzut în Codul vamal,care admite confiscarea bunurilor în condițiile și în ordinea stabilită. Astfel, art.92 alin. (3) prevede că bunurile care constitue obiectul încălcării regulilor vamale și obiectele cu ascunzișuri speciale, folosite pentru trecerea peste frontiera vamală a bunurilor tăinuite, sînt confiscate, indiferent de timpul comiterii sau descoperirii acestor încălcări. Dacă proprietarul bunului nu este de acord cu actul administrativ de confiscare, acesta poate fi atacat în instanță de judecată.

Confiscarea anumitor bunuri, ca sancțiune de drept administrative, este prevăzută de legea pentru reglementarea sancționării contravențiilor care dispune că pot fi supuse confiscării obiectele ce au servit direct la săvîrșirea contravenției sau sunt produsul contravenției și cele dobîndite prin săvîrșirea ei , cu condiția de a aparține contravenientului. În acest caz, confiscarea este o sancțiune complimentară, ce se poate aplica alături de avertisment sau amendă.

Sânt supuse confiscării speciale bunurile:

a) rezultate din fapta prevăzută de Codul penal;

b) folosite sau destinate pentru săvîrșirea unei infracțiuni, dacă sînt ale infractorului;

c) date infractorului pentru a determina săvîrșirea unei infracțiuni sau pentru a-l răsplăti;

d) dobândite, în mod vădit, prin săvârșirea infracțiunii, dacă nu urmează a fi restituite persoanei vătămate sau nu sânt destinate pentru despăgubirea acesteia;

e) deținute contrar dispozițiilor legale (art.106 (29 din Codul penal).

Bunurile fără stăpân și cele abandonate

În conformitate cu art. 324 C.C.R.M., prevede că bunul mobil pierdut continuă să aparțină proprietarului său. Cel care a găsit un bun se obligă să-l transmită proprietarului său, fostului posesor, sau dacă nu poate fi stabilit stăpânul, se obligă să-l transmită autorităților administrației publice locale sau poliției. Bunurile a cărui proprietar nu este găsit în termen de 6 luni se întorc persoanelor care le-au găsit. Se consideră fără stăpâni bunurile mobile al căror proprietar a renunțat expres la dreptul de proprietate, bunurile abandonate, precum și bunurile care prin natura lor nu au proprietar.

Nu pot fi considerate bunuri fără stăpân acele bunuri ale căror stăpân este cunoscut, dar nu se știe locul aflării lui. În conformitate cu art. 323 C.C.R.M., posesorul unui bun fără stăpân devine proprietarul acestuia, prin ocupațiune de la data intrării în posesie în condițiile legii. Autorii români aduc altă definiție bunurilor fără stăpân. Astfel, prin bunuri fără stăpân se înțeleg lucrurile de orice fel, părăsite timp de un an de către titularii lor, necunoscuți sau absenți. Pentru ca un bun să fie considerat fără stăpân și să treacă în proprietatea statului, se cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

a) titularul bunului să fie necunoscut sau absent, adică să nu se știe cine este proprietarul bunului său, deși cunoscut, titularul este plecat de la domiciliul său și nimeni nu are știri de el;

b) bunul să fie părăsit în mod voluntar de către proprietarul său;

c) de la data părăsirii bunului să fie trecut un an, care se socotește de la data ultimului act de conservare sau de administrare făcut de titular, de un coproprietar, de o rudă sau de un mandatar, când data ultimului act poate fi stabilită precis, în caz contrar, termenul de un an se socotește de la data înregistrării procesului verbal întocmit de organele financiare și adresat instanței judecătorești de la locul situării bunului prin care se cere trecerea lui în proprietatea statului.

Hotărârea judecătorească pronunțată, marchează această trecere și tot instanța de judecată pronunță și restituirea bunurilor, la cererea fostului proprietar, dacă se constată că trecerea în proprietatea statului a fost ilegală.

Bunurile fără stăpân trec în proprietatea statului grevate de acele sarcini care au fost constituite asupra lor de către foștii proprietari, cu condiția ca eventualele sarcini să fi fost conservate prin măsuri legale de către cei interesați.

Tot bunuri fără stăpân mai pot fi considerate:

bunurile găsite și predate poliției, acre nu au fost ridicate de către cei ce le-au pierdut;

bunurile de orice fel, părăsite în locuri publice, de către deținătorii lor, dacă nu se poate stabili imediat identitatea deținătorului;

bunurile abandonate prin efectul unor legi speciale, adică bunuri care se află în păstrarea unor instituții și pe care proprietarii lor nu le ridică în termenele prevăzute în actele normative care reglementează această păstrare;

bunurile părăsite în vămi, precum și cele căzute în rebut vamal, adică nevămuite din culpa persoanelor fizice sau juridice private, în termen de 30 zile de la data înscrierii în registrul de evidență al vămii; dacă în termen de 15 zile de la înștiințarea importantului sau primitorului despre căderea în rebut vamal, bunurile nu sunt vămuite, ele trec în proprietatea statului. Bunurile perisabile nevămuite sunt valorificate în termen de 3 zile de la înscrierea în registrul de evidență vamală, sumele obținute fiind ținute la dispoziția celor în drept timp de un an de zile după care se fac venit la bugetul statului;

în situația când o navă este abandonată, părăsită în porturile sau apele teritoriale ale țării, în măsura în care mai prezintă o valoare economică, inclusiv încărcătura, trece în proprietatea statului după un timp, care după uzanțele maritime este apreciat ca suficient spre a se trage concluzia în mod cert că a fost abandonată, ori dacă s-a făcut o declarație din partea reprezentanților legali ai armatorului care se rezulte abandonul navei respective.

Dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului găsit se face în temeiul art. 325 C.C.R.M., conform căruia dacă proprietarul sau posesorul de bună credință nu pretind la transmiterea bunului găsit, aceasta este remis în temeiul unui proces verbal la cel care l-a găsit.

Comoara

Potrivit art. 327 Cod civil al RM, comoara este un bun ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, în condițiile legii, dreptul de proprietate. În cazul în care, într-un imobil, se descoperă o comoară, ea aparține jumătate proprietarului bunului imobil în care a fost descoperită și pe jumătate descoperitorului dacă aceștia nu convin altfel. Reeșind din aceste prevederi, comoara poate constitui, în anumite condiții, o modalitate de dobîndire a proprietății publice. Dacă comoara a fost descoperită pe un teren sau într-un alt imobil-proprietate publică, cel puțin jumătate din valoarea acestei comori trece în proprietatea statului sau a unității administrativ-teritoriale, de domeniul public al cărei aparține terenul sau bunul respectiv. Conform art.327(2), dacă descoperitorul a pătruns în imobil ori a căutat în el comoara fără consimțămîntul proprietarului, atunci lui i se cuvine nimic. Legislația în vigoare nu reglementează procedurile prin care autoritățile publice competente, acționînd din numele statului sau unităților administrativ-teritoriale, ar sancționa activități legate de căutarea comorilor pe proprietățile publice.

Dacă comoara se consideră monument istoric sau cultural, ea se transmite în proprietatea statului, iar descoperitorul și proprietarul imobilului în care a fost găsită comoara, primesc o recompensă de 50 % din prețul comorii. Dacă descoperitorul comorii a pătruns în imobil fără voia proprietarului, recompensa se plătește în întregime proprietarului (art.327(3) C.civ.).

Dobândirea dreptului de proprietate asupra comorii

Referitor la definirea comorii, Cdul Civil păstrează aceleași caractere atribuind acestei categorii orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, în condițiile legii, dreptul de proprietate. Dacă Codul civil din 1964 includea în categoria de comoară doar banii sau obiectele de valoare, Codul civil în vigoare, după cum se poate observa din art. 327, alin. (1), include orice bun mobil. Prin urmare, obiecte ale comorii pot fi nu doar banii și obiectele de valoare, ci orice bun mobil, dacă proprietarul bunului nu poate fi identificat. Se pot evidenția următoarele caractere ale comorii: a) obiect al comorii poate fi orice bun mobil; b) acest bun mobil trebuie să fie ascuns sau îngropat; de cele mai dese ori comoara fiind îngropată în pământ, ceea ce nu înseamnă că nu poate să fie ascunsă într-un bun mobil; c) proprietarul bunului ascuns sau îngropat să nu poată fi identificat.

Deși în art. 327, alin. (2) este vorba despre descoperirea comorii într-un bun imobil, trebuie să spunem că aceleași consecințe se pot produce și în cazul descoperirii unei comori într-un bun mobil. Codul civil în vigoare stabilește alte reglementări referitoare la soarta comorii decât cel din 1964. Regula generală în acest sens este împărțirea comorii jumătate proprietarului bunului imobil în care a fost descoperită și jumătate descoperitorului. Această regulă are un caracter dispozitiv, ceea ce permite părților (descoperitorului și proprietarului bunului în care s-a găsit comoara) sa stabilească și o altă proporție, de exemplu 80% la 20%. Comoara va aparține ambelor persoane cu drept de proprietate comună pe cote-părți, conform regulii indicate mai sus.

Concluzia, prin urmare, ar fi următoarea: în cazul în care comoara este descoperită de proprietarul fondului, acesta devine de unul singur proprietarul ei. în cazul în care este descoperită de o altă persoană, comoara va aparține, conform art. 327, alin, (2) CC, acestei persoane și proprietarului fondului în care a fost descoperită.

Descoperitorul nu poate pretinde la nici o parte din comoară dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimțământul proprietarului sau al posesorului. La dovedirea existenței sau lipsei consimțământului se pornește de la prezumția că acest consimțământ al proprietarului a existat. Contrariul urmează să fie dovedit de proprietarul bunului.

Dreptul asupra comorii îl are doar proprietarul bunului, nu și uzufructuarul, chiriașul, depozitarul și nici alte persoane similare care dețin bunul fără drept de proprietate. în unele cazuri, legiuitorul prevede expres acest lucru. De exemplu, art. 419 dispune că dreptul uzufructuarului nu se extinde asupra drepturilor nudului proprietar cu privire la comoara descoperită în bun.

În art. 327, alin. (3), este stabilită o excepție de la regula conform căreia dreptul de proprietate asupra comorii revine descoperitorului și proprietarului bunului în care a fost descoperită. Această excepție se referă la comorile care reprezintă o categorie specială de bunuri, și anume monumente ale istoriei și culturii. Astfel de comori sunt transmise în proprietate statului.

La rândul său, statul are obligația de a plăti descoperitorului și proprietarului bunului în care a fost descoperită comoara o recompensă de 50% din prețul ei. Recompensa se împarte egal între proprietar și descoperitor dacă acordul dintre ei nu prevede altfel. Descoperitorul nu va primi nimic dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimțământul proprietarului sau al posesorului. în acest caz, recompensa va fi acordată în întregime proprietarului.

Prevederile art. 327, alin. (4) impun concluzia că descoperitorul nu va avea dreptul la jumătate din comoară decât cu condiția ca descoperirea să fie efectul întâmplării. Această condiție nu este decât una specială, în virtutea căreia descoperitorul va putea primi jumătate din comoară. Condiția întâmplării nu joacă nici un rol în cazul în care comoara este descoperită de proprietarul bunului. Ea va aparține în întregime acesteia, indiferent de faptul dacă a fost descoperită din întâmplare ori în urma unor cercetări intenționate.

Descoperitorul însă va avea un drept asupra comorii doar dacă a descoperit-o din întâmplare. Articolul art. 327, alin. (4) dispune că dreptul asupra comorii nu îl au persoanele care au efectuat, în interesul unor terți, inclusiv în cadrul exercitării obligațiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în urma cărora a fost descoperită comoara.

Prin urmare, am putea evidenția două situații în cazul când persoana descoperă comoara intenționat: a) lucrările au fost efectuate la ordinul proprietarului și, așadar, nu poate avea nici un drept asupra comorii, aceasta revenind în întregime proprietarului; b) descoperitorul a întreprins fără acordul proprietarului acțiuni ce au dus la descoperirea comorii – caz în care legea, de asemenea, nu recunoaște nici un drept al descoperitorului asupra comorii.

Trebuie totuși să subliniem că descoperitorul nu va dobândi nici un drept asupra comorii doar în cazul în care proprietarul a ordonat expres efectuarea lucrărilor de căutare. Dacă însă descoperitorul a găsit o comoară în urma unor lucrări efectuate la ordinul proprietarului, dar în alt scop decât cel de descoperire a unor comori, descoperitorul are dreptul la comoară în condițiile art. 327.

Concluzia este că descoperirea unei comori din întâmplare înseamnă descoperire făcută în afară cercetărilor exprese de descoperire, această condiție fiind aplicabilă doar descoperitorului.

Amenda este o sancțiune civilă, administrativă sau penală, constând în obligarea subiectului la plata unei sume de bani, legal determinate.

Amenda civilă se stabilește prin hotărâre judecătorească, obligindu-l pe debiitorul unei obligații de a face sau nu a face, sau pe autorul unei fapte ilicite prin care s-a adus atingere unui drept personal nepatrimonial, să plătească în folosul statului o anumită sumă pentru fiecare zi de întîrziere pînă la îndeplinirea obligației, respectiv pînă la îndeplinirea măsurilor hotărâte de instanță pentru restabilirea dreptului încălcat.

Amenzile civile, care fac parte din forma clasică a clauzelor penale alături de penalitățile de întârziere și alte sancțiuni se varsă la buget dacă au caracter de pedeapsă civilă.

Acestea se stabilesc de obicei prin conținutul legal la unele contracte civile, parte obligatorie a căror este statul etc. Unele amenzi civile se stabilesc de instanța de judecată. În România, de exemplu, în baza art. 55 din Decretul nr. 31/1954, în cazul încălcării unui drept personal nepatrimonial, „dacă autorul faptei săvârșește fără drept, nu îndeplinește în termenul stabilit prin hotărâre faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanța judecătorească va putea să-l oblige la plată, în folosul statului, a unei amenzi, pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data termenului expirării de mai sus”.

Amenda contravențională este principala sancțiune ce se aplică în cazul săvîrșirii contravenției.

Amenda penală este o pedeapsă pecuniară ce constă în suma de bani pe care infractorul este condamnat să o plătească în contul statului.

De asemenea, se varsă la bugetul public și amenzile prevăzute de Codul de procedură civilă, în unele cazuri, cum sunt arătate art. 35, 95 alin. 5 și art. 405, în ipoteza înfăptuirii unor acte procedurale de către o persoană de rea credință.

În același sens, există astfel de prevederi și în Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, în art. 54 alin. 2 și 3.

Succesiunile vacante

În conformitate cu art. 1515 din Codul civil al Republicii Moldova, succesiunile rămase fără moștenitori, fie datorită faptului că defunctul nu a avut moștenitori și nici nu a lăsat legături, fir datorită faptului că moștenitorii existenței au renunțat, toți, la succesiune ori nu au acceptat-o în termenul prevăzut de lege, trec în proprietatea publică, în temeiul unui certificat de succesiune vacantă.

Pentru a intra în proprietatea succesiunii, statul are nevoie să obțină de la notariatul competent un certificat de vacanță succesorală.

Statul va culege succesiunea vacantă în totalitatea ei, cu întreg activul și pasivul, însă răspunderea statului pentru pasiv se va limita la întinderea activului primit.

În România, valorificarea drepturilor statului asupra succesiunilor vacante nu se va face după dispozițiile la Decretului nr. 40/1953 privitor procedura succesorală notarială. În baza acestor dispoziții, pentru a intra în proprietatea succesiunii, statul are nevoie să obțină de la notariatul competent un certificat de vacantă succesorală.

Impozitele și taxele se fac venit la bugetul de stat sau la bugetul unităților administrativ-teritoriale, devenind deci proprietatea lor.

Deși Codul civil al Republicii Moldova nu le reglementează, unele din cele mai frecvente modalități de dobândire a dreptului de proprietate sunt impozitele. Impozitele se stabilesc pe venituri, pe bunuri mobile și imobile. Ele sunt plătite de persoane fizice și juridice.

Calcularea se efectuează diferit în dependență de obiectul impozitării. Impozitele pe venituri se stabilesc atât pe salarii cât și pe veniturile din activitatea de antreprenoriat. Astfel impozitele pe salarii sunt stabilite în formă de cote procentule care cresc odată cu mărimea salariului. Considerăm, că la momentul actual salariul nu poate fi considerat venit atunci când el nu depășește coșul de consum precum și cheltuielile suportate de cetățenii statului nostru, de aceea trebuie să fie revăzut modul de calculare a impozitelor din salarii.

Sistemul de impozite stabilit în țara noastră este incorect, deoarece nu este întemeiat pe realitate. Pentru a fi corect trebuie mai întâi să se întemeieze pe calcularea reală a coșului minim de consum precum și pe divizarea bunurilor în bunuri de uz personal și bunuri folosite în activitatea de antreprenoriat. Astfel, de exemplu, dacă persoana are mai multe bunuri de același gen și acestea sunt folosite pentru a obține venituri, impozitarea lor trebuie să fie diferită. Iar salariul poate fi impozitat doar în acea parte care depășește coșul de consum.

Spre deosebire de impozite, taxele de stat sunt fixe de bani stabilite pentru serviciile ce le acordă organele de stat.

2.3. Modalități de gestiune a bunurilor proprietate publică

În baza analizei legislației actuale de specialitate, pot fi evidențiate următoarele modalități principale de folosire și de gestionare a bunurilor proprietate a unităților administrativ-teritoriale:

Darea bunurilor în administrare întreprinderilor municipale și instituțiilor publice;

Concesionarea obiectelor proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale;

Închirierea sau locațiunea bunurilor mobile și imobile proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale care au destinație alta decât cea agricolă;

Arenda bunurilor terenurilor și altor bunuri agricole.

Conform datelor cele mai des utilizate operațiuni de dare în folosință a bunurilor proprietate a unităților administrativ-teritoriale sunt: darea în arendă, administrarea în folosință gratuită și concesiunea.

1. Darea bunurilor proprietate publică spre administrare întreprinderilor municipale și instituțiilor publice

Pentru a asigura baza materială a întreprinderilor municipale și a instituțiilor publice, autoritățile locale deliberative pot decide în privința transmiterii spre administrare și folosință anumite categorii de bunuri proprietate a unităților administrativ – teritoriale: terenuri, încăperi și edificii, utilaje, tehnică, etc. Trebuie de menționat că darea în administrare nu duce la transmiterea dreptului de proprietate chiar și în cazul transmiterii bunurilor de la balanța autorităților administrației publice locale la balanța întreprinderilor municipale, ele sunt transmise doar pentru folosință și, de regulă, o astfel de transmitere se efectuează cu titlu gratuit și pe o perioadă nedeterminată. Se poate da în folosință gratuită pe termen limitat persoanelor juridice, fără scop lucrativ, care desfășoară activități de binefacere sau de utilitate publică, ori prestează servicii publice, dar cu caracter temporar.

În calitate de obiecte ale dării în folosință gratuită sunt menționate: automobile, casele de locuit, încăperile separate, terenuri, încăperile Poșta Moldovei, etc.

Printre beneficiarii folosinței gratuite se indică: poliția, persoanele fizice în cazul locuințelor, SA Telecom, Poșta Moldovei, Banca de Economii, care în principiu ar trebui să încheie contracte de arendă și să contribuie considerabil la bugetul local, ca niște agenți economici prosperi. Mai mult ca atât, darea în folosință gratuită a proprietății municipale nu se admite decât în cazuri excepționale și numai unor instituții publice sau altor subiecți, în baza argumentelor care ar confirma existența unui interes public general.

Concesiunea proprietății publice;

Printre modalitățile de executare de către unitățile administrativ-teritoriale a dreptului de proprietate prevăzute de legislația în vigoare, un loc deosebit îl ocupă operațiunea de dare în concesiune a bunurilor care se află în proprietatea unităților administrativ-teritoriale către persoane fizice și juridice de drept privat. Deși, această modalitate de gestionare este destul de eficientă, ea nu este folosită la nivelul corespunzător de către autoritățile publice abilitate, ceea ce limitează posibilitățile lor de soluționare a diverselor probleme sociale și economice ale comunităților pe care le conduc.

Potrivit art. 1, 4 și 7 din Legea nr. 534 din 1995, cu privire la concesiuni, concesiunea poate fi definită ca un contract prin care statul sau unitatea administrativ-teritorială cesionează (transmite) unui investitor (persoană fizică sau juridică, inclusiv străină), în schimbul unei redevențe (plăți), dreptul de a desfășura activitate de prospectare, exploatare, valorificare sau restabilire a resurselor naturale pe teritoriul Republicii Moldova, de a presta servicii publice, de a exploata obiecte proprietate de stat sau municipală, care conform legislației în vigoare sunt scoase integral sau parțial din dreptul civil, precum și dreptul de a desfășura anumite genuri de activitate, inclusiv cele care constituie monopolul statului, preluând gestiunea obiectului concesiunii, riscul rezumativ și răspunderea patrimonială.

Prin Concesionarea bunurilor proprietate publică (potrivit Legii nr. 436/2006 privind administrația publică locală) – consiliile locale administrează bunurile satului (comunei), orașului (municipiului), tot ele decid care bunuri ce aparțin domeniului public de interes local, să fie date în administrarea unităților economice și instituțiilor publice, să fie concesionate, închiriate sau arendate.

Concesiunea bunurilor permite unei persoane fizice sau juridice private să posede și să folosească în condițiile legii, un bun ce aparține domeniului public sau privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale. Terenurile, resursele naturale și bunuri mobile și imobile ale organizațiilor și întreprinderilor de stat pot forma obiectul concesiunii. Putem exemplifica unele categorii de bunuri ce pot fi supuse concesiunii. Astfel, infrastructurile rutiere, feroviare, portuare, aeroporturile civile; rețelele de transport prin conducte și de distribuție a gazelor combustibile; rețelele de transport și de distribuție a energiei termice și electrice; rețele de transport și telecomunicații; terenuri proprietate publică, plaje etc.

Contractul de concesiune se încheie între o autoritate publică numită concedent și o persoană fizică sau juridică privată, numită concesionar.

Contractul de concesiune se încheie între o autoritate publică numită concedent, care întotdeauna este o autoritate publică și o persoană fizică sau juridică privată, inclusiv străină, numită concesionar.

Potrivit art. 4 din Legea concesiunilor, Calitatea de concedent o poate avea:

Guvernul, în cazul concesionării terenurilor și altor resurse naturale;

Organele centrale de specialitate, în cazul concesionării bunurilor întreprinderilor de stat și a altor obiecte economice;

Autoritățile publice locale, în limita competenței lor, atunci când se concesionează bunuri și servicii publice de interes local.

Concedentul este întotdeauna o persoană de drept public, ca organ al administrației de stat, instituții publice, autorități publice locale. Atunci când obiectul concesiunii îl formează un serviciu public, concedentul este numai autoritatea publică care are sarcina satisfacerii unui anumit interes general prin organizarea și conducerea unui serviciu public. În cazul concesionării de bunuri, calitatea de concedent o are titularul dreptului de proprietate-statul sau, după caz, unitățile administrativ-teritoriale. Este important de menționat că fiecare dintre acești concedenți enumerați mai sus, au o competență diferită, determinată de forma de proprietate asupra bunului dat în concesiune.

Gestiunea bunurilor trebuie să-i permită investitorului să suporte investiția și să-și amortizeze cheltuielile aferente. Acesta este motivul pentru care concesionarea atât a serviciilor publice cât și a bunurilor publice, se face pe o perioadă foarte lungă, 50 ani. Exemple în acest sens sunt căile ferate, liniile de tramvai. Ea se utilizează în prezent pentru construcția și exploatarea de autostrăzi și de parcări subterane.

Contractul de închiriere sau locațiunea.

O altă modalitate de gestiune a bunurilor proprietate publică este contractul de locațiune, sau, cu alte cuvinte, închirierea acestora. De multe ori, în literatura de specialitate contractul de arendă și contractul de locațiune sunt privite ca sinonime. Totuși între aceste două noțiuni există o diferența privind obiectul supus încheierii contractului.

Locațiunea este un contract civil ce se reglementează în întregime de legislația civilă (cu unele excepții). Prin contractul de locațiune, o parte care este numită locatar se obligă să dea celeilalte părți un bun determinat individual în folosință temporară sau în folosință și posesiune temporară, iar aceasta se obligă să plătească chirie. Autoritățile locale participă la încheierea contractului de locațiune la egalitate cu alte subiecte de drept.

Obiect al locațiunii pot fi orice bunuri mobile și imobile care sunt individual determinate, neconsumtibile (adică pot fi folosite repetat, fără ca să fie consumată substanța acestora) și nefungibile (adică acele care nu pot fi înlocuite cu altele pentru executarea unei obligații) Nu pot forma obiect al locațiunii doar terenurile și bunurile cu o destinație strict agricolă. Pentru darea în folosință a acestor bunuri este prevăzut un contract special – arenda.

Contractul de locațiune a unui bun imobil trebuie să fie întocmit în scris. Contractul de locațiune a unui bun imobil pe un termen ce depășește 3 ani trebuie înscris în registrul bunurilor imobile. Termenul contractului de locațiune, spre deosebire de cel al contractului de arendă este de până la 99 ani.

Arenda și vânzarea terenurilor.

Arenda este contractul care este încheiat între o parte – proprietar, uzufructuar sau un alt posesor legal de terenuri și de alte bunuri agricole numit arendator- și altă parte numită arendaș cu privire la exploatarea acestora pe o durată determinată și la un preț stabilit de către părți.

Obiect al relațiilor de arendă sunt bunurile agricole aflate în proprietate publică sau privată, cu excepția celor scoase din circuitul civil sau în privința cărora, prin lege, sunt stabilite alte interdicții sau limitări. Pentru a înțelege mai bine aceste noțiuni este necesar de a înțelege mai întâi care sunt acele bunuri cu destinație agricolă.

Bunurile agricole sunt acele mijloace fixe, adică terenuri cu destinație agricolă, inclusiv din intravilanul localităților, și ale fondului de rezervă, mașini, utilaje și instalații destinate lucrărilor agricole, construcții, platforme și spații de depozitare destinate păstrării producției agricole, cu terenuri aferente acestora, animale care se folosesc în procesul agricol, și, după caz, mijloace circulante.

Contractul de arendă trebuie încheiat în formă scrisă, în caz contrar el devine nul. Dacă contractul de arendă este încheiat pe o perioadă mai mare de trei ani, atunci el trebuie înregistrat la oficiul cadastral teritorial. În cazul în care contractul este încheiat pe un termen mai mic de trei ani el va fi înregistrat la primăria localității în raza căreia se află terenurile și bunurile agricole.

Termenul contractului de arendă va fi stabilit de către părți dar nu va fi mai mic de un an și nu mai mare de 30 ani, excepție făcând terenurile cu plantații multianuale. La darea în arendă a terenurilor agricole în scopul sădirii unor plantații multianuale, termenul contractului de arendă va fi stabilit cel puțin de 25 de ani, în cazul când contractul nu prevede alt termen.

Legea nr. 198 din 2003, privind arenda în agricultură, stipulează că terenurile agricole proprietate publică se dau în arendă de către Guvern sau de către autoritățile administrației publice locale, în limitele competenței și în condițiile legislației în vigoare. Arendarea terenurilor agricole proprietate publică se face prin licitație publică sau în alt mod prevăzut de lege.

Capitolul III. ÎNCETAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

3.1. Noțiunea și modurile de încetare a dreptului de proprietate publică

Art. 337 alin. (1) Cod civil, reglementează temeiurile generale de încetare a dreptului de proprietate, și anume: dreptul de proprietate încetează, în condițiile legii, în urma consumării, pieirii fortuite sau distrugerii bunului, înstrăinării lui în temeiul unui act juridic, renunțării la dreptul de proprietate, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. Primele trei temeiuri, fiind condiționate de factori obiectivi, sânt aplicabile și dreptului de proprietate publică. Dintre celelalte temeiuri de încetare a dreptului de proprietate, prevăzute la alin. (2) al articolului menționat, nici unul nu este aplicabil dreptului de proprietate publică, datorită caracterelor și funcțiilor acesteia.

Dreptul de proprietate publică va înceta în urma trecerii bunului din domeniul public în domeniul privat, în condițiile legii. Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre de Guvern sau decizia consiliului local, dacă prin lege nu se dispune altfel. Hotărârea de trecere abunului în domeniul privat poate fi atacată, în condițiile legii, în instanța de contencios administrativ.

Dreptul de proprietate a unităților administrativ-teritoriale încetează în cazul în care bunurile respective pier, sunt distruse, înstrăinate prin modalități prevăzute de lege (inclusiv prin privatizare), sau au fost transmise în proprietatea statului sau a altor unități administrativ-teritoriale, în condițiile legii.

Dreptul de proprietate a unităților administrativ-teritoriale încetează prin modalități distincte în cazul bunurilor domeniului public și cele ale domeniului privat local.

Dreptul de proprietate publică asupra bunurilor domeniului public local poate înceata doar, daca bunul a pierit, a fost distrus sau a fost declasat (trecut în domeniul privat local), în conformitate cu prevederile prezentei legii.

Dreptul de proprietate privată a unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor domeniului privat local încetează prin: pierire (distrugere), privatizare, schimb și donație, trecerea lor în domeniul public local sau național (clasare), în condițiile legi; expropriere pentru cauză de utilitate publică națională, delimitare, transferare cu titlu gratuit în proprietatea statului sau a altei unități administrativ-teritoriale, alte modalități.

Oricare ar fi modalitatea de încetare a dreptului de proprietate a unităților administrativ-teritoriale, ea urmează a fi aprobată (constată) de către autoritatea publică locală deliberativă respectivă prin decizie adoptată în temeiul unei expertize și în conformitate cu Legea cu privire la administrația publică locală.

În calitate de modalitate specifică de încetare a dreptului de proprietate publică uneori este numită privatizarea. Însă, trebuie să menționăm că, în conformitate cu Legea cu privire la privatizare, nr. 627/1991, privatizarea este un proces de transmitere a bunurilor ce constituie domeniul privat alstatului si al unităților administrativ-teritoriale în proprietatea privată a persoanelor fizice și juridice, prin modalitățile prevăzute de lege. Așadar, bunurile aparținând domeniului public nu sânt susceptibile de privatizare, datorită caracterelor și funcțiilor îndeplinite de categoria dată. Afară de legea nominalizată, privatizarea proprietății private a statului și unităților administrativ-teritoriale este reglementată și prin legile privind programele de privatizare, legile individuale de privatizare, Legea privatizării fondului de locuințe, Codul Funciar și alte acte normative. Trebuie să atenționăm că, conform art.5, 12 ale Legii 523/1999 și art. 5 alin. (2) al Legii 981/2000, proprietatea publică a statului și a unităților administrativ-teritoriale este susceptibilă de privatizare, în condițiile legii. Aceste prevederi legislative sânt, după părerea noastră, un exemplu de utilizare necorespunzătoare a termenului ,,proprietate publică’’, deoarece pot fi supuse privatizării doar bunurile aparținând domeniului privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale și nicidecum proprietatea publică, care este inalienabilă. Inalienabilitatea operează numai în perioada cît bunul aparține domeniului public, astfel că, dacă prin decizia autorității publice competente bunul este dezafectat de domeniul public și trecut în domeniul privat, acesta intră în circuitul civil, putând fi privatizat.

Dreptul de proprietate publică poate înceta și în temeiul Legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, nr. 1225/1992, care reglementează procedura de restituirea bunurilor care au fost confiscate, naționalizate sau luate în alt mode de la persoanele, victime ale represiunilor politice care, ulterior, au fost reabilitate. În temeiul art. 12 alin. (2) al legii, atunci când bunurile confiscate, naționalizate sau luate în alt mod de la victimele represiunilor politice nu pot fi restituite în natură, pentru motivul că au fost atribuite la domeniul public al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale, se va recupera valoarea lor, luându-se ca bază prețurile în vigoare la data satisfacerii cererii. Plenul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, prin hotărâre cu privire la practica judiciară de aplicare a unor prevederi ale Legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, nr. 35/2003, explică chestiuni cu privire la procedura de examinare a acestor categorii de cauze și de aplicare alegii menționate.

Prin lege pot fi prevăzute și alte modalități specifice de încetare a dreptului de proprietate publică.

3.2. Dispariția unui criteriu de domenialitate – cauză de încetare a regimului domenial

Domenialitatea presupune cel puțin două criterii esențiale: proprietatea Statului sau a unității administrativ-teritoriale (a) și afectațiunea pentru cauză de utilitate publică (b). Consecința logică e că, atunci când cel puțin unul dintre cele două criterii dispare (ori amândouă), bunul în cauză va ieși din domeniul public. În principiu, „Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat". În mod riguros, însă, putem identifica patru modalități de încetare a regimului de domenialitate publică: „calea naturală", pieirea materială a bunului domenial, dezafectarea și pierderea proprietății publice (a titlului statului ori unității administrativ-teritoriale). Ultimele două situații merită puțină atenție.

a) Referindu-ne la domeniul public artificial, vom stabili că dezafectarea reprezintă un fapt material prin care un bun își pierde utilitatea publică, pe când declasarea este actul juridic – formal – prin care autoritatea competentă decide sau constată, după caz, că bunul în cauză nu mai servește utilității publice căreia îi fusese afectat.

Mai întâi trebuie să remarcăm o asimetrie, semnalată și de doctrina franceză: referitor la domeniul public artificial, sunt necesare atât dezafectarea de fapt, cât și declasarea de drept, chiar dacă bunul în cauză nu a fost clasat formal, dar a fost afectat în fapt. Aceasta reprezintă o regulă protectoare a domeniului public. De aceea, o declasare fără dezafectare va fi lipsită de efecte. Dar la fel se va întâmpla și cu o simplă dezafectare de fapt, în măsura în care aceasta nu este făcută de către autoritatea competentă. În schimb, dacă autoritatea publică dezafectează bunul domenial pentru că utilitatea publică a dispărut, declasarea devine obligatorie, căci bunul trebuie redat circuitului civil. Iar refuzul de a o face poate fi atacat, în opinia noastră, în contencios administrativ de către particularul care justifică vătămarea unui drept ori interes legitim.

Consecința cea mai importantă a acestei duble condiții este următoarea: vânzarea unui bun domenial declasat, dar nedezafectat în fapt, este nulă.

b) Încetarea domenialității ca urmare a pierderii proprietății publice. Ipoteza pare imposibilă, de vreme ce bunurile domeniale sunt inalienabile și imprescriptibile. Totuși, este vorba de situațiile în care, dintr-o cauză anterioară intervenirii regimului domenial (evicțiune, de pildă), Statul sau unitatea administrativ-teritorială pierde proprietatea asupra bunului. Ipotezele sunt rare, însă ele există: nulitatea unei vânzări făcute Statului de către doi particulari care fuseseră în eroare cu privire la autorul tabloului obiect al contractului (error in substantiam), revocarea unui legat având ca obiect o colecție de artă pe motiv că legatarul (instituție publică) nu și-a îndeplinit sarcinile.

O ipoteză interesantă este reglementată în art. 6 din Legea nr. 213/1998, a României, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia: „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat". (2) „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".

Așadar, principiul, extrem de coerent exprimat, este același: un bun imobil poate fi considerat ca aparținând domeniului public numai dacă titlul statului este neviciat; în caz contrar afectațiunea (și consecința sa, inalienabilitatea), nu poate „salva" bunul de la retrocedare. Așa cum vom vedea însă, trei ani mai târziu a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 iar principiul s-a schimbat.

3.3. Privatizarea, mod de încetare a dreptului de proprietate publică

 Dreptul de proprietate este un drept fundamental consfințit de Constituția Republicii Moldova. Sistemul economic bazat pe proprietatea privată s-a dovedit a fi cel mai eficient. Totuși, subiectiv expunîndu-ne, aceasta variază de la stat la stat. Republica Moldova s-a aflat într-o îndelungată perioadă de tranziție, care încă nici nu luase bine sfîrșit cînd a început valul privatizării proprietății de stat.

Cum am mai spus, economia unui stat ar trebui să se bazeze pe proprietate privată, dar totodată nu putem ignora faptul că acesta ca urmare a procesului privatizării, își pierde drepturile de posesie, folosință și dispoziție asupra bunurilor (terenurilor, în cazul nostru), ceea ce nu creează o situație favorabilă. 

Potrivit Legii cu privire la privatizare art. 1 alin. (1) privatizarea este un proces, efectuat de către organele puterii de stat și ale administrației de stat, de înstrăinare a bunurilor statului în proprietatea cetățenilor și asociațiilor lor (societăți pe acțiuni și economice, întreprinderi colective, cooperatiste, particulare și alte tipuri de întreprinderi bazate pe proprietatea private a cetățenilor Republicii Moldova). Sunt supuse privatizării bunurile organizațiilor obștești, asupra cărora statul și- a confirmat dreptul său de proprietate.

Termenul “privatizare” este de proveniență latină, “privatus”, ce se traduce ca: proprietar, individual. Teoreticienii și practicienii nu au susținut definiții exacte a privatizării. Unii susțin că: Privatizarea este un proces de transmitere a bunurilor ce constituie domeniul privat al statului sau al unităților administrativ- teritoriale, denumite bunurile statului sau ale unităților administrativ- teritoriale, în proprietate privată, prin modalitățile prevăzute de lege. În Legea Republicii Moldova nr. 627- XII din 04. 07. 1991 cu privire la privatizare și noua lege nr. 121- XVI din 04. 05. 2007 cu privire la administrarea și deetatizarea proprietății publice, se dă următoarea definiție pentru termenul privatizare- “se înțelege, în special, deetatizarea economiei, care reprezintă o separare a sferei statului de cea a întreprinderilor și introducerea unor mecanisme de reglementare descentralizate și a unor strstructuri stimulare a rezultatelor întreprinderilor, ce asigură un control eficient al managerilor, salariaților și proprietarilor. Privatizarea este o etapă a tranziției la economia de piață, ce constitue un act prin care patrimoniul de stat se transmite sau se vinde, parțial sau integral, persoanelor particulare societăților nestatale”.

Obiectivele privatizării sunt: întreprinderile, instituțiile și complexele patrimoniale unice, valorile mobiliare din societățile comerciale incluse în programele de privatizare, aprobate prin lege de către Parlament.

Privatizarea reprezintă nu doar schimbarea formei juridice a întreprinderilor publice în private, dar scopul ei este inițierea unei restructurări a întreprinderilor și o raționalizare a economiei. În viziunea economică, procesul de privatizare trebuie să-și propună ca scop îmbunătățirea alocării bunurilor existente, protejîndu-le, totodată, valoarea. Este importantă garantarea drepturilor de proprietate concomitent cu deplina recunoaștere a tuturor formelor de proprietate pentru sporirea eficienței alocării resurselor în general.

Conform art. 2 din legea privatizării, principiile de bază a privatizării sunt următoarele: asigurarea protecției sociale a populației, egalitatea drepturilor cetățenilor la primirea unei cote din bunurile statului, ce urmează a fi privatizate, înstrăinarea bunurilor statului atît cu plată cît și în mod gratuit, asigurarea publicității largi și a unui înalt grad de informare a populației asupra procesului de privatizare; accesul liber și egalitatea în drepturi pentru toți participanții la procesul de privatizare; acumularea veniturilor la buget; acordarea anumitor facilități, după caz, salariaților întreprinderilor supuse privatizării, inclusiv fondarea de întreprinderi populare; respectarea legislației în vigoare în procesul de privatizare; utilizarea metodelor de marketing bazate pe concurență, informarea amplă a potențialilor investitori, a populației despre obiectivele și rezultatele privatizării.

Privatizarea se admite în toate sferele culturii, economiei și ale sferei sociale a republicii moldova și se extinde asupra obiectelor patrimoniului statului și asupra resurselor naturale de pe teritoriul ei. Obiecte al privatizării sunt întreprinderile (asociațiile), instituțiile, organizațiile unitățile structurale ale asociațiilor, atelierele, alte subdiviziuni ale întreprinderilor, organizațiilor ce constituie complexe patrimoniale unice; partea proprietății întreprinderilor, aflate în proprietatea statului, investită în acțiuni și transmisă în posesie cetățenilor; obiecte nefinalizate, inclusiv clădirile de locuit. Se admite privatizarea parțial a întreprinderilor de către lucrătorii lor, contra bunuri patrimoniale ce le aparțin, în limita a 20 procente din valoarea întreprinderii. Lista întreprinderilor care urmează să fie privatizate parțial este aprobată de către Parlament.

Programele de privatizare stabilesc scopurile, sarcinile și particularitățile privatizării bunurilor statului sau ale unităților administrativ teritoriale în anumite ramuri ale economiei și pentru anumite perioade de timp. La programul de privatizare se anexează, cu parte integrantă, lista obiectivelor supuse privatizării. Sunt pasibile de privatizare și valorile mobiliare ( cotele de participanți) ale diferitor societăți comerciale și alte bunuri transmise de către persoanele fizice și juridice în proprietatea statului; acțiunile rămase nesolicitate contra bunuri patrimoniale; întreprinderile agricole; terenurile; obiectivele restituite în proprietatea statului sau a unităților administrativ teritoriale în urma rezilierii contractelor de vânzare- cumpărare.

Nu pot fi pasibile de privatizare obiectivele ce asigură capacitatea de apărare și securitate a statului, precum și ordinea publică; obiectivele ce fac parte din patrimoniul cultural național, incluse în Registru monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat; valorile materiale incluse în rezervele de stat și în rezervele de mobilizare; obiectivele a căror activitate constituie monopolul statului; bogățiile de orice natură ale subsolului, spațiul aerian, apele și pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei 6 economice și ale platoului continental; căile de comunicații precum și pasajele subterane pentru pietoni; terenurile din fondurile apelor, fondul forestier, fîșiile forestiere de protecție a apelor și cele din zonele sanitare; alte obiective care potrivit legislației în vigoare, fac obiectul exclusive al proprietății statului.

Privatizarea fondului locativ este un proces de înstrăinare, efectuat de organele puterii de stat, a fondurilor de locuințe aparținînd statului, organizațiilor obștești, asupra cărora statul și- a declarat dreptul de proprietate, altor asociații și întreprinderi cooperatiste de stat, construite din contul mijloacelor alocate din bugetul de stat, în proprietate privată cetățenilor Republicii Moldova și asociațiilor acestora (societăți pe acțiuni și societăți economice, alte societăți) pentru satisfacerea necesităților în locuințe și formarea unor stăpîni reali prin dreptul de a dispune liber de proprietatea imobiliară. Prin fondul de locuințe se subînțelege imobilele și spațiile locative din construcțiile care aparțin statului, indiferent de apartenența depertamentală, locuințele sovhozurilor și ale altor întreprinderi agricole de stat, inclusiv cele reorganizate după punerea în aplicare a Legii cu privire la privatizare precum și locuințe construite din contul mijloacelor de stat de către întreprinderile agricole de stat cu alte scopuri de proprietate.

Potrivit art. 46 din Constituția Republicii Moldova “dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate” fiecărui cetățean, în limitele și conținutul stabilit de lege. Art. 127 alin (3) prevede: “Proprietatea publică aparține statului sau unităților adminidtrativ- teritoriale”.

Proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale este una dintre formele proprietății publice, care se constituie din patrimoniul ce aparține unităților administrativ-teritoriale respective: satului, comunei, orașului, municipiului, raionului, unității teritoriale autonome Găgăuzia. Bunurile domeniului public constituie totalitatea bunurilor mobile și imobile, destinate satisfacerii intereselor generale ale colectivității din unitatea administrativ-teritorială. Se declară proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale toate bunurile mobile și imobile, aflate pe teritoriul lor pînă la intrarea în vigoare a Legii privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, cu excepția bunurilor ce se aflau în proprietatea statului și în proprietate privată. Aceste bunuri pot fi transmise unităților administrativ-teritoriale în proprietate publică în condițiile prezentei legi.

Patrimoniul ce aparține de drept unităților administrativ-teritoriale, precum și cel ce urmează a fi transmis acestora în proprietate publică în conformitate cu prezenta lege, inclus în Programul de privatizare, se privatizează conform legii.

CAPITOLUL IV. PRACTICA JUDICIARĂ ÎN MATERIA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Dosarul Nr.3-2482/07

Hotărîre

24 septembrie 2007 mun.Chișinău

Colegiul Civil și de Contencios Administrativ al Curții de Apel Chișinău

Avînd în componența sa pe:

Președintele ședinței de judecată Gh.Crețu

Grefierul O.Țurcanu

Judecînd în ședința deschisă cauza civilă la acțiunea lui Mihai Cotorobai, Ala (Vornices) Magariu, Daria Sapelchina și Angela Sapelnica către Consiliul Municipal Chișinău privitor la obligarea emiterii actului administrativ despre transmiterea terenului în proprietate privată, instanța

Constată:

Reclamanții Mihai Cotorobai, Ala (Vornices) Magariu, Daria Sapelchina și Angela Sapelchina s-au adresat în instanța de contencios administrativ a Curții de Apel Chișinău cu o acțiune către Consiliul Municipal Chișinău privitor la obligarea Consiliului Municipal Chișinău să emită Decizia, prin care să dispună transmiterea în proprietate privată lui Mihai Cotorobai, Ala (Vornices) Magagiu, Dariei Sapelchina, Angelei Sapelchina și Aliona Sapelchina, Mihail Vornices lotul de pămînt aferent casei Nr. 33 de pe șoseaua Hîncești din mun.Chișinău, ce se află în proprietatea lor.

În ședința judiciară reprezentantul reclamantului a susținut integral pretențiile invocate și instanței a arătat, că reclamanții sunt proprietari casei nr. 33 de pe șoseaua Hîncești din mun. Chișinău, care este amplasată pe un lot aferent cu suprafața 785 m2 , care corespunde limitelor normei stabilite. Reclamanții au depus o cerere la Consiliul Municipal Chișinău și au solicitat privatizarea lotului de pămînt aferent casei, dar au primit un răspuns prin care li s-a solicitat prezentarea documentelor necesare. Ulterior ei au prezentat colaboratorilor Direcției Funciare documentele respective, dar la 07.06.2006 au primit refuz din motivul, că casa lor este amplasată în perimetrul liniilor roșii de dezvoltare în perspectivă a șoselei Hîncești. Consideră refuzul nominalizat ca ilegal, deoarece contravine prevederilor legii, iar realizarea dreptului lor la privatizarea terenului nu lezează drepturile altor persoane sau ale statului. Totodată răspunsul de refuz în privatizarea terenului este nejustificat, fiindcă se bazează pe planul urbanistic general al mun. Chișinău, care nu este aprobat de organul competent și prin urmare n-are putere juridică. Din aceste considerente solicită admiterea integrală a acțiunii reclamanților.

Reprezentantul pîrîtului Radu Stîrcea în ședința judiciară nu s-a prezentat din motive necunoscute, dar a fost citat legal despre data, locul și ora examinării pricinii conform cerințelor art. 105 din CPC a R. Moldova (f.d.33). Totodată în referința sa depusă nu a recunoscut acțiunea și a solicitat respingerea din motivul, că terenul aferent casei nr. 33 de pe șoseaua Hîncești se află în perimetrul liniilor roșii de dezvoltare, inclus în planul urbanistic general a mun. Chișinău.

Ascultînd argumentele reprezentantului reclamanților și analizînd motivele invocate în acțiune în cumul cu materialele pricinii, instanța consideră acțiunea întemeiată, de aceea se admite integral ca întemeiată din următoarele considerente.

Art. 24 al. 3 din LCA a R. Moldova Nr.793-XIV din 10.02.2000 stipulează expres, că la examinarea acțiunii în anulare în materie de contencios administrativ sarcina probațiunii este pusă pe seama pîrîtului. Reieșind din aceste prevederi a legii instanța a stabilit cu certitudine, că pîrîtul nu s-a prezentat în ședință din motive neîntemeiate și nu a adus probe incontestabile, pertinente și admisibile în sensul prevederilor art. 121-122 din СPC a R. Moldova, ce ar respinge integral pretențiile invocate, de aceea instanța a pus la baza adoptării hotărîrii argumentele și înscrisurile prezentate de reclamant.

Conform extrasului din Registrul bunurilor imobile (f.d.29) reclamanții sunt proprietarii casei 33 de pe șoseaua Hîncești cu suprafața 62,2m2 din mun. Chișinău în temeiul contractului de privatizare nr.5-3746 de la 11.09.1996.

Din copia schemei de situația terenului și a planului cadastral (f.d.26-28) se vede, că terenul solicitat de reclamanți pentru privatizare are dimensiunile cu suprafața totală de 785m2 . La 16.02.2005 reclamanții au depus o cerere la Primăria mun. Chișinău și au solicitat transmiterea în proprietate privată a terenului de pămînt aferent casei nr.33 de pe șoseaua Hîncești (f.d.5), dar prin răspunsul de la 27.12.2005 (f.d.6) reclamanților li s-a solicitat prezentarea documentelor necesare pentru privatizare.

Ulterior reclamanții pe 08.05.2007 au depus o cerere și au solicitat eliberarea titlului de autentificare a dreptului deținătorului de teren, prezentînd documentele necesare (f.d.7), însă prin răspunsul de la 07.06.2007 cererea a fost respinsă în baza avizului negativ a Direcției Asistență Juridică a Primăriei mun. Chișinău din motivul, că terenul solicitat pentru privatizare este amplasat în liniile roșii de dezvoltare.

Din aceste considerente instanța socoate refuzul dat ca neîntemeiat, deoarece contravine prevederilor legii din următoarele motive.

În argumentarea concluziei date instanța menționează, că lotul de pămînt aferent casei a fost transmis reclamanților în folosință fără termen pentru construcția casei de locuit, iar Consiliul Municipal Chișinău ca organ al administrației publice locale neîntemeiat a refuzat transmiterea în proprietate privată a terenului.

Conform prevederilor art. 9 p. 6, 1 al. 1 subal.1, 20, 23 al. l din CF a R. Moldova, p. 2 a Hotărîrii Guvernului R. Moldova nr. 894 de la 21.09.1998 „Cu privire la unele măsuri pentru urgentarea procesului de împroprietărire”, p. III a Regulamentului cu privire la modul de transmitere în proprietate privată loturile de pămînt pe lîngă casă în localitățile urbane, aprobat prin Hotărîrrea Guvernului R.Moldova nr.984 de la 21.09.1998, loturi de teren de lîngă casa de locuit în orașe se trec în proprietate la cererea proprietarului casei, dar nu în folosință provizorie, iar autoritățile administrației publice locale organizează transmiterea în proprietate privată a loturilor de teren de pe lîngă casele de locuit, indeferent de locul amplasării și conținutul planului general de dezvoltare a localității date.

În așa împrejurări și în temeiul prevederilor art. 11 al. l din CF a R. Moldova, art.316 din CC a R. Moldova și art. 9, 46 din Constituția R. Moldova instanța de contencios administrativ a Curții de Apel Chișinău consideră necesar de a obliga Consiliul Municipal Chișinău să emită Decizia, prin care să dispună transmiterea în proprietate privată lui Mihai Cotorobai, Ala (Vornices) Magagiu, Dariei Sapelchina, Angelei Sapelchina și Aliona Sapelchina, Mihail Vornices lotul de pămînt aferent casei Nr. 33 de pe șoseaua Hîncești din mun. Chișinău, ce se află în proprietatea reclamanților.

Conducînduse de prevederile art.art.25-26 din LCA a R.Moldova a R.Moldova nr.793-XIV de la 10.02.2000 și art. art. 238-240, 242 din CPC a R. Moldova, instanța

Hotărăște:

A admite integral acțiunea reclamanților ca întemeiată.

A obliga Consiliul Municipal Chișinău să emită Decizia, prin care să dispună transmiterea în proprietate privată lui Mihai Cotorobai, Ala (Vornices) Magagiu, Dariei Sapelchina, Angelei Sapelchina și Aliona Sapelchina,Mihail Vornices lotul de pămînt aferent casei Nr.33 de pe șoseaua Hîncești din mun. Chișinău, ce se află în proprietatea reclamanților. Hotărîrea este cu drept de recurs în termen de 20 zile la Curtea Supremă de Justiție a R. Moldova.

Judecătorul: Gh. Crețu