Edoc.site Proiect [626669]

Capitolul I REGIMUL JURIDIC AL PROTECȚIEI AȘEZĂRILOR UMANE
1. Noțiunea de așezare umană
În țările industrializate, modelele de consum ale orașelor crează presiuni severe asupra
ecosistemului global, în timp ce așezările umane localizate în țările în curs de dezvoltare se confruntă
cu lipsa de materii prime și energie, cu absența dezvoltării economice și sociale de bază.
Pentru a defini cele două noțiuni „așezare umană” respectiv „cadre de la vie” este nevoie de o
încadrare în terminologia generală. În primul rând, prin „mediu” se înțelege ansamblul de condiții și
elemente naturale ale Terrei: aer , apă, sol, subsol, aspecte caracteristice ale peisajului, straturi
atmosferice, materii organice și anorganice, ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, valorile
materiale și spirituale, calitatea vieții, condițiile care pot influența viața omului etc.
În documentele internaționale se obișnuiește să se împartă mediul uman în : mediu natural,
mediu construit sau artificial și mediu social. În dreptul mediului interesează primele două, care sunt
supuse unei protecții juridice complexe atât pe plan intern cât și pe plan internațional. Mediul natural
împreună cu mediul artificial constituie mediul în care omul trăiește și își desfășoară activitatea .
„Mediul artificial” este mediul creat de mintea și mâna omului. Se compune din două elemente :
așezări umane și tot ceea ce este creat de om în afara așezărilor umane ( construcții și lucrări realizate
de om și așezate dincolo de perimetrul comunelor și orașelor : șoselele,autostrăzile,căi ferate, podurile).
Conceptul de mediu artificial privește în sens larg întreaga tehnosferă, totalitatea creației
materiale a omului și poate fi împărțit în două mari obiective: așezări umane și construcțiile din afara
acestor așezări. Tocmai de aceea, în perspectiva sarcinilor protecției mediului, toate ramurile științei și
tehnicii trebuie să prefigureze perspectivele vieții și activității oamenilor; toate invențiile și
descoperirile, tot ceea ce creează omul în mod artificial trebuie să corespundă cerințelor protecției
mediului
„Așezările umane” sunt sisteme ecologice complexe, antropice create de populațiile umane, în
care majoritatea transformărilor de materie, energie și informație este realizată de om. Așezările umane
există sub forme extrem de diverse. O așezare umană include construcții de locuințe, construcții
publice, instituții private, platforme industriale, piețe și străzi, locuri de odihnă și agrement adică tot
ceea ce se găsește în interiorul granițelor administrative și este creat de om. .
„Cadre de la vie” include elementele din definiția așezărilor umane dintr-o altă perspectivă,
mult lărgită. „La protection du cadre de la vie” presupune raportarea le nevoile umane, ființa umană
este reperul acestei definiri fiind centrul eforturilor pentru creearea unui mediu de viață sănătos. În
dreptul francez nu există noțiunea de protecție a așezărilor umane deoarece problemele principale ale
protecției cadrului de viață beneficiază de capitole separate (colectarea deșeurilor, calitatea
construcțiilor etc).
Așezările rurale se înfățișează ca o dublă realitate teritorială, concretizată prin locul de
concentrare a locuințelor (vatra) cât și prin locul de muncă (moșia). Ambele componente constituie o
singură unitate teritorială delimitată de hotarul obștii sătești. Din fiecare din cele două componente ale
ecosistemului rural, vatră și moșie, rezultă funcții și structuri care împreună configurează modul de
viață rural, adică colectivitatea respectivă în raport cu mediul înconjurător și sistemul de așezări rurale
și urbane . Acest mod de viață generează resurse și nevoi specifice, prin urmare unele caracteristici ce
trebuie extrase din contextul general al protecției așezărilor umane.
1

2. Protecția juridică a așezărilor omenești
2.1. Considerații generale
Așezările umane pot fi considerate sisteme ecologice complexe, create de populațiile umane.
Spre deosebire de ecositemele naturale, ecosistemul uman prezintă o ordine mult mai mare, ca urmare a
controlului exercitat de un centru integrator ad – hoc. Prin așezare umană se înțelege o localitate de
orice nivel ( oraș sau comună ) ce constituie o unitate administrativă și care cuprinde construcțiile de
locuințe, cele publice, locurile de odihnă și agrement, piețele și străzile, platformele industriale, în
general tot ce se găseste în interiorul granițelor administrative ale localităților și este creat de om.
Epoca contemporană este martora unei crize, unanim recunoscute, a mediului care pune în
pericol tot mai mult posibilitatea de locuire a planetei și capacitatea de supraviețuire a speciei umane.
Așezările omenești reprezintă factori de mediu antropici ( creati de om ) care sunt afectați de
poluare, dar în același timp pot agresa mediul, prin emisiile de noxe, zgomot, etc. Ele sunt componente
ale mediului artificial, creat de om, care este supus unei protecții juridice complexe, atât pe plan intern
cât și internațional. Planificând dezvoltarea așezărilor umane și procesul de urbanism trebuiesc evitate
daunele produse mediului natural și trebuiesc obținute maximum de avantaje economice și sociale, în
condițiile promovate de conceptul dezvoltării durabile. În general, dezvoltarea așezărilor omenești și
creșterea demografică afectează mediul natural, prin reducerea suprafețelor de teren împadurite,
poluarea atmosferei, apelor și solului și exploatarea intensivă a resurselor naturale.
Urbanismul urmărește stabilirea direcțiilor dezvoltării spațiale a localităților urbane și rurale, în
acord cu potențialul și cu aspirațiile locuitorilor acestora. El are ca scop principal stimularea evoluției
complexe a localităților, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu și lung.
Principalele obiective ale activităților de urbanism sunt:
a) îmbunătățirea condițiilor de viață prin eliminarea disfuncționalităților, asigurarea accesului la
infrastructură, asigurarea serviciilor publice și locuințelor, convenabile pentru toți locuitorii;
b) utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcțiile urbane adecvate și extinderea controlată
a zonelor construite;
c) protejarea și punerea în valoare a patrimoniului natural și cultural ( construit );
d) asigurarea calităților cadrului construit, amenajat și plantat, aferent tuturor localităților
urbane și rurale;
e) protecția localităților împotriva dezastrelor naturale.
Urbanismul trebuie să reprezinte o activitate:
– operațională, prin detalierea și delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a
teritoriului;
– integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităților;
– normativă, prin precizarea modalităților de utilizare a terenurilor și definirea destinației și
gabaritelor clădirilor.
La elaborarea planurilor de amenajare a teritoriului și de urbanism vor fi luate în considerare și
integrate principiile, obiectivele și cerințele dezvoltării social – economice durabile la nivel național,
zonal și local, în conformitate cu dispozițiile legislației naționale și internaționale, cu orientările și cu
prevederile strategiilor și ale programelor naționale, europene și globale pentru mediu și dezvoltare
durabilă.
Orientările și prevederile din planurile de amenajare a teritoriului și de urbanism se vor
fundamenta pe o analiză complexă a relației mediu – dezvoltare, care va include evaluarea impactului
acestora pe termen scurt și mediu.
2

2.2. Regimul juridic al activitatilor de urbanism si amenajarea teritoriului
În procesul de elaborare a planurilor de urbanism și amenajarea teritoriului și a localităților este
obligatorie respectarea principiilor ecologice pentru asigurarea unui mediu de viață sănătos.
Într-o societate tot mai urbanizată, strategiile din domeniul organizării și dezvoltării urbane
trebuie să urmărească și atingerea unor obiective de protecție a mediului. De altfel, din perspectivă
istorică, organizarea spațiului urban și conflictele diverse ale acestuia (zgomotul, circulația, poluarea
atmosferei) a constituit, adeseori, punctele de plecare ale mișcărilor ecologiste, mai dezvoltate in orșe,
decât în zonele rurale.
Legea protecției mediului nr. 137/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a
stabilit două mari domenii de promovare obligatorie a “principiilor ecologice” pentru asigurarea unui
mediu de viață sănătos: dezvoltarea social-economică a localităților și, respectiv, planurile de urbanism
și amenajare a teritoriului.
Pentru asigurarea unui mediu de viață sănătos, autoritățile administrației publice locale, precum
și, persoanele fizice și juridice au următoarele obligații:1
a) să îmbunătățească microclimatul localităților, prin amenajarea și întreținerea izvoarelor și a
luciilor de apă din interiorul și din zonele limitrofe acestora, să înfrumusețeze și să protejeze peisajul,
să mențină curățenia stradală;
b) să prevadă, la elaborarea planurilor de urbanism și amenajarea teritoriului, măsuri de
menținere și ameliorare a fondului peisagistic natural și antropic al fiecărei zone și localități, condiții de
refacere peisagistică și ecologică a zonelor deteriorate, măsuri de protecție sanitară a captărilor de apă
potabilă și lucrări de aparare împotriva inundațiilor;
c) să respecte prevederile din planurile de urbanism și amenajarea teritoriului privind
amplasarea obiectivelor industriale, a căilor și mijloacelor de transport, a rețelelor de canalizare, a
stațiilor de epurare, a depozitelor de deșeuri menajere, stradale și industriale și a altor obiective și
activități, fără a prejudicia ambientul, spațiile de odihnă, tratament și recreere, starea de sănătate și de
confort a populației;
d) să informeze publicul asupra riscurilor generate de funcționarea sau existența obiectivelor cu
risc pentru sănătatea populației și mediu;
e) să respecte regimul de protecție specială a localităților balneoclimaterice, a zonelor de interes
turistic și de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate și a monumentelor naturii. Sunt
interzise amplasarea de obiective și desfașurarea unor activități cu efecte dăunătoare în perimetrul și în
zonele de protecție a acestora;
f) să adopte elemente arhitecturale adecvate, să optimizeze densitatea de locuire, concomitent
cu menținerea, întreținerea și dezvoltarea spațiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori și a
perdelelor de protecție stradală, a amenajamentelor peisagistice cu funcție ecologică, estetică și
recreativă, în conformitate cu planurile de urbanism și amenajarea teritoriului;
g) să reglementeze, inclusiv prin interzicerea temporară sau permanentă, accesul anumitor tipuri
de autovehicule sau desfășurarea unor activități generatoare de disconfort pentru populație în anumite
zone ale localităților, cu predominanță în spațiile destinate locuințelor, în zonele destinate
tratamentului, odihnei, recreerii și agrementului;
h) să nu degradeze mediul natural sau amenajat, prin depozitări necontrolate de deșeuri de orice
fel;
i) să adopte măsuri obligatorii, pentru persoanele fizice și juridice, cu privire la întreținerea și
înfrumusețarea, după caz, a clădirilor, curților și împrejurimilor acestora, a spațiilor verzi din curți și
dintre clădiri, a arborilor și arbuștilor decorativi;
j) să inițieze, pe plan local, proiecte de amenajare, de intreținere și dezvoltare a canalizării.
1 Legea protecției mediului nr. 137/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare
3

Schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevazute ca atare în
documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent
de regimul juridic al acestora.
Autoritățile administrației publice locale au obligația de a asigura din terenul intravilan o
suprafață de spațiu verde de minimum 20 mp/locuitor, până la data de 31 decembrie 2010, și de
minimum 26 mp/locuitor, până la data de 31 decembrie 2013.2
Autoritățile administrației publice locale au obligația de a întocmi un program în care vor fi
evidențiate etapele de realizare a obligației prevăzute mai sus cu indicarea termenelor intermediare
propuse.
La elaborarea planurilor de urbanism și amenajarea teritoriului se respectă aceste prevederi și
reglementările speciale și se prevăd, în mod obligatoriu, măsuri de menținere și ameliorare a fondului
peisagistic natural și antropic al fiecărei zone și localități, condiții de refacere peisagistică și ecologică a
zonelor deteriorate și măsuri de dezvoltare a spațiilor verzi, de protecție sanitară a captărilor de apă
potabilă și lucrări de apărare împotriva inundațiilor.
Planurile de urbanism și amenajarea teritoriului se supun procedurii de evaluare de mediu, în
vederea obținerii avizului de mediu pentru planuri și programe, conform legislației în vigoare.
3. Agenda 21
3.1. Dezvoltarea durabilă
Agenda 21 a văzut lumina zilei la Conferința Mondială de la Rio (1992). Ea este un program
global de acțiune pentru o dezvoltare de durată. Agenda 21 este un exemplu elocvent pentru Global
Governance, ea fiind concepută astfel încât să cuprindă toate domeniile: de la "Agenda 21 Globală" și
până la nenumăratele proiecte din toată lumea din cadrul "Agendei 21 Locale".
În Preambulul Agendei 21 se spune: "Umanitatea se află într-un moment decisiv al istoriei sale.
Ne confruntăm cu o disparitate crescută între popoare și în cadrul acestora, o creștere a sărăciei, tot mai
multă foamete, tot mai multe boli și tot mai mulți analfabeți, precum și o deteriorare continuă a
ecosistemelor de care depinde bunăstarea noastră.
Prin integrarea și respectarea sporită a intereselor cu privire la mediu și dezvoltare vom reuși să
facem posibilă îndeplinirea necesităților de bază, ameliorarea nivelului de trai al tuturor oamenilor, o
protecție sporită și o mai bună administrare a ecosistemelor și un viitor mai sigur și mai prosper. Nici o
națiune nu poate face acest lucru de una singură. Dar împreună putem: într-un parteneriat global pentru
o dezvoltare durabilă."
Implementarea principiilor dezvoltării durabile la nivel local, înseamnă pentru început
identificarea problemelor sociale, economice și de protecție a mediului și formularea obiectivelor ce
trebuie atinse. Acestea urmează a se materializa într-o strategie, denumită Agenda 21 Locală, ce va fi
aplicată prin planuri locale de acțiune și proiecte concrete care să soluționeze problemele sociale,
economice și de protecție a mediului existente.
Agenda 21 Locală pune accentul pe participarea comunității și pe democrația locală lărgită,
oferind o modalitate de integrare a problemelor sociale, economice, culturale și de protecție a mediului.
Totodată, prin Agenda 21 Locală se realizează și evaluarea situațiilor actuale și a potențialului existent.
Agenda 21 Locală accentuează, de asemenea, rolul educației, considerându-se că educația
permanentă, care induce încredere, gândire creativă și un scop concret în viață, ca și cunostințele,
contribuie direct la durabilitatea locală și la acumularea de capacități. Esența unei abordări eficiente
2 www.anpm.ro – Site-ul Agentiei Nationale pentru Protectia Mediului
4

asupra dezvoltării durabile constă în integrarea unei game de politici și programe care se completează
unele pe altele în domeniile social, economic și protecția mediului.
Pentru a începe orice proces de schimbare în cadrul unei comunități trebuie să ia naștere dorința
de a face acest lucru. În primul rând trebuie conștientizat consiliul local ales, precum și comunitatea
locală de importanța acestui proces.
Filozofia trebuie să cuprindă aspirațiile de viitor ale comunității în ceea ce privește sănătatea,
modul de viață și calitatea acesteia, calitatea mediului local și direcțiile viitoare de dezvoltare
economică. În ansamblu, viziunea trebuie să ofere îndrumare și orientare spre direcția în care
comunitatea poate acționa.
Atât identificarea problemelor și cauzelor cât și formularea obiectivelor, stabilirea priorităților,
stabilirea țintelor și identificarea opțiunilor de acțiune se materializează în realizarea unei strategii
locale de aplicare a principiilor dezvoltării durabile, denumită Agenda 21 Locală.
După efectuarea acestor pași, se are în vedere trecerea la elaborarea Planului Local de Acțiune
și a listei proiectelor prioritare care vor soluționa în mare parte problemele sociale, economice și de
protecție a mediului existente în municipiul sau regiunea în care se implementează Agenda 21 Locală.
După raportul Comisiei Brundtland (1987), veritabil bilanț universal al politicilor privind
mediul înconjurător, a apărut o evidentă necesitatea de a combina dezvoltarea cu protecția mediului,
premisă a conceptului de dezvoltare durabilă și a noului principiu al “dezvoltării durabile”. 3
Acest principiu a fost proclamat și în cadrul “Declarației de la Rio” (pct.3), declarație semnată
de majoritatea statelor lumii, printre care și România, în cadrul Conferinței ONU pentru protecția
mediului și dezvoltare din iunie 1992. Conform principiului 3 al Declarației privind mediul și
dezvoltarea, “dreptul la dezvoltare trebuie realizat astfel încât să satisfacă echitabil nevoile privind
dezvoltarea și mediul înconjurător ale generațiilor prezente și viitoare”.
Analizând relația dezvoltare – mediu, André Beauchamp afirmă existența unei duble crize: a
mediului și a dezvoltării, precum și dificultățile reconcilierii acestor două realități.
Punând problema reîntoarcerii la etică în relația sa cu dezvoltarea și cu mediul, ajungem la
recunoașterea unei duble crize a mediului și a dezvoltării; spre a găsi o soluție pentru ieșirea din criză,
este necesară, deci, o nouă etică.
Comisia Brundtland propune, prin termenul de dezvoltare durabilă, o formă de reconciliere,
dezvoltarea durabilă presupunând satisfacerea nevoilor (principiul economic), respectul echilibrelor
ecologice (principiul ecologic) și luarea în considerație a echității între generații (principiul
solidarității).
Considerațiile privind mediul înconjurător și dezvoltarea trebuie să fie în centrul deciziilor
economice și politice.
Pentru aceasta, este necesară o modificare a structurilor instituționale pentru integrarea
problemelor mediului în toate deciziile.
Tot astfel, noi forme de dialog trebuie instaurate între puterea publică la nivel național și local,
mediul industrial și științific, grupuri ecologice și populație. Aceasta cere noi forme de participare a
publicului interesat în procesul decizional la toate nivelele și, deci, un acces total la informație4.
De asemenea, statul trebuie să adopte o strategie națională de dezvoltare durabilă, influențând
planurile și politicile sectoriale. Această strategie globală trebuie să aibă ca obiectiv asigurarea unui
progres economic echitabil pe plan social și să garanteze, în același timp, prezervarea resurselor și a
mediului înconjurător pentru generațiile viitoare.
3 Dreptul mediului si dezvoltarii durabile, Simona Maia Teodoroiu, Editura “Universul juridic”, 2009, pag. 314 A se vedea în acest sens și Convenția de la Aarhus din 25.06.1999 publicată în M. Of. P.I 224 din 22.05.2000 privind
accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, ratificată prin
Legea 86/2000, precum și H.G. 1115/2002 privind accesul liber la informația de mediu, publicată în M.Of. 331/15 ianuarie
2003
5

3.2. Protecția așezărilor umane
În țările industrializate, modelele de consum ale orașelor crează presiuni severe asupra
ecosistemului global, în timp ce așezările umane localizate în țările în curs de dezvoltare se confruntă
cu lipsa de materii prime și energie, cu lipsa de dezvoltare economică, esențiale pentru asigurarea
necesităților economice și sociale de bază.
Capitolul 7 al Agendei 21, propune planul de acțiune globală pentru promovarea dezvoltării
durabile a așezărilor umane. Obiectivul general urmărit în materie de așezări umane constă în a
îmbunătăți din punct de vedere social, economic și ecologic, calitatea așezărilor și a condițiilor de viață
și de lucru pentru toți, în particular pentru populația săracă din zonele urbane și rurale. Țărilor lumii li
se solicită să elaboreze strategii pentru dezvoltarea durabilă a așezărilor umane, ținând seama de
prioritățile și condițiile naționale.
În România, în cadrul procesului de dezvoltare social-economică a localităților și la elaborarea
planurilor de urbanism și amenajare a teritoriului este obligatorie respectarea principiilor și dispozițiilor
Legii protecției mediului:
Printre obiectivele generale majore ale amenajării teritoriului și urbanismului se regăsesc
obiectivele de îmbunătățire a calității vieții, cu precădere a grupurilor defavorizate și de utilizare
rațională și responsabilă a resurselor naturale:
Principalele obiective ale activității de urbanism sunt următoarele:
a) îmbunătățirea condițiilor de viață prin eliminarea disfuncționalităților, asigurarea accesului la
infrastructuri, servicii publice și locuințe convenabile pentru toți locuitorii;
b) crearea condițiilor pentru satisfacerea cerințelor speciale ale copiilor, vârstnicilor și ale
persoanelor cu handicap;
c) utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcțiunile urbanistice adecvate; extinderea
controlată a zonelor construite;
d) protejarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural construit și natural;
e) asigurarea calității cadrului construit amenajat și plantat din toate localitățile urbane și rurale;
f) protejarea localităților împotriva dezastrelor naturale.
Secțiunea 1 a capitolului II din Anexa Nr. 1 a H.G. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului
general de urbanism este în integralitate destinată regulilor referitoare la păstrarea integrității mediului
și protejarea patrimoniului natural și construit, cuprinzînd regulile de bază pentru modul de ocupare a
următoarelor categorii de terenuri:
• terenurile agricole din extravilan;
• terenurile agricole din intravilan;
• suprafețele împădurite;
• terenurile autorizate pentru construcții industriale necesare exploatării și prelucrării resurselor
subsolului;
• terenurile autorizate pentru executarea unor construcții care au legătură cu resursele de apă și cu
platformele meteorologice;
• zonele cu valoare peisagistică și zonele naturale protejate;
• zonele construite protejate.
Un alt aspect important pentru promovarea unui mediu de viață durabil îl constituie promovarea
și protecția sănătății umane.Atât o dezvoltare insuficientă care conduce la sărăcie, cât și o dezvoltare
inadecvată care generează consumuri exagerate, cuplate cu creșterea populației globului, pot avea ca
rezultat producerea unor serioase probleme de sănătate atât în cadrul națiunilor
din țările dezvoltate, cât și a celor din țările în curs de dezvoltare.
Astfel de măsuri trebuie să permită populației și comunităților acesteia să asigure dezvoltarea
durabilă. Capitolul 6 al Agendei 21, propune planul de acțiune pentru promovarea și protecția sănătății
umane la nivel global.
6

Capitolul II AMENAJAREA TERITORIULUI ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
1. Urbanismul și efectele lui asupra mediului
De-a lungul istoriei sale omul a cunoscut o evoluție ascendentă, înregistrând în mod continuu
noi și noi descoperiri. Această afirmație este destul de evidentă dacă privim sfârșitul mileniului doi:
avionul supersonic, trenurile de mare viteză, blocurile “zgârie -nori”, explorarea spațiului cosmic
ș.a.m.d. Drept urmare, amprenta dominantă a acestui secol o constituie nivelul de cunoaștere tot mai
ridicat al umanității și, în consecință, nivelul de trai al acesteia înregistrează astăzi în țările dezvoltate,
cota cea mai ridicată din istorie (acesta fiind determinat de transpunerea în practică a descoperirilor din
activitatea de cercetare -dezvoltare).
Tendința de dezvoltare tot mai accentuată capătă un caracter exploziv ca urmare a creșterii și
diversificării producției, a productivității activității economice tot mai ridicate, a metodelor, tehnicilor
și tehnologiilor utilizate, tot mai competitive.
Dar, nu trebuie uitat că primul factor care a stat la baza dezvoltării umane l -a constituit mediul
înconjurător: apă, aer, sol, subsol, vegetație și faună din care omul a extras fără încetare, uneori până
la epuizare resursele necesare – materii prime: lemn, sare, fier, cupru, cărbune, petrol, apă, substanțe
chimice – fără de care nu ar fi putut înregistra progresul ce caracterizează astăzi omenirea.
În evoluția sa, acest progres științifico -tehnic, s-a materializat într-o agricultură mecanizată și
chimizată, într-o industrie automatizată și robotizată, în mijloace de transport din ce în ce mai rapide,
mai confortabile și mai eficiente, omul stabilindu -și habitatul întâi în așezările rurale, apoi în orașe care
s-au dezvoltat atât pe orizontală cât și pe verticală.
În prezent, între progresul științifico -tehnic și noțiunea de urbanism se află o relație directă:
progresul a determinat dezvoltarea orașelor și intensificarea activității economico -sociale.
Urbanismul reprezintă o activitate de interes general, cu caracter continuu, care se desfășoară
pe întreg teritoriul național, având la bază principiul dezvoltării durabile – sustainable growth –
adică, deciziile generației prezente trebuie să asigure dezvoltarea societății fără a compromite dreptul
generațiilor viitoare la existență și dezvoltare.
Activitatea de urbanism are următoarele obiective principale:
-determinarea structurii funcționale a localității,
-utilizarea rațională și echilibrată a terenurilor necesare funcțiunilor urbanistice din localități,
-asigurarea unei locuiri corespunzătoare nevoilor oamenilor, în general, a unui nivel de trai
decent,
-asigurarea condițiilor pentru satisfacerea unor nevoi speciale ale copiilor, persoanelor vârstnice
și a celor handicapate,
-asigurarea esteticii compoziționale în realizarea cadrului construit și amenajarea cadrului
natural din localități,
-protejarea populației și a cadrului natural și construit de poluare și de riscurile naturale și
tehnologice previzibile,
-protejarea, conservarea, punerea în valoare și revitalizarea monumentelor istorice, precum și a
patrimoniului natural.
Activitatea de amenajare a teritoriului și de urbanism este finanțată în principal din bugetul de
stat și din bugetele administrațiilor comunelor, orașelor și județelor, dar pot participa și alte persoane
juridice și fizice.
Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, celelalte ministere, alte organe ale
administrației publice centrale, consiliile județene, orășenești și comunale pot solicita informații în
7

legătură cu proiectele majore de dezvoltare ale agenților economici, care sunt apreciate ca fiind
necesare pentru activitatea de amenajare a teritoriului și de urbanism la nivel național, respectiv local.
Documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism reglementează utilizarea terenurilor și
condițiile de ocupare a acestora cu construcții și constau din următoarele:
1.planuri de amenajare a teritoriului,
2.planuri de urbanism,
3.regulamente de urbanism.
Planurile de urbanism sunt:
– planul urbanistic general,
– planul urbanistic zonal,
– planul urbanistic de detaliu
– planul de dezvoltare locală
Regulamentele de urbanism sunt documentații cu caracter de reglementare și cuprind prevederi
referitoare la modul de utilizare a terenurilor precum și de amplasare, realizare și utilizare a
construcțiilor. Acestea sunt redactate sub forma unor texte scrise, însoțite, dacă este cazul de scheme
desenate explicative.5
Pe baza Planului Urbanistic General sau a Planurilor de Dezvoltare Locală, autoritățile
administrației publice locale eliberează: certificatul de urbanism, autorizația de construire, autorizația
de funcționare, autorizația de schimbare a destinației.
De asemenea, urbanismul se află în relație de intercondiționare și cu mediul înconjurător ,
orașul fiind în mare măsură dependent de ecosistemele care îl înconjoară. Astfel, efectele modificatoare
ale activității economico -sociale desfășurate într -o așezare urbană asupra mediului sunt mai evidente,
ca intensitate și răspândire – decât în cele rurale – în ultimele patru decenii, datorită dezvoltării
industriei, transporturilor și comerțului și practicării unei agriculturi intensive. Drept urmare,
ecosistemul urban este ecosistemul cu cel mai înalt grad de artificializare, parametrii ecologici care
caracterizează calitatea mediului au suferit modificări în compoziția chimică – atmosferă, sol și apă – în
urma activității menajere și industriale.
Din numeroasele elemente ce alcătuiesc ecosistemul urban, resursele umane sunt influențate în
mod direct. În istoria umanității dezvoltarea orașelor a avut efecte de sensuri contrare:
pozitive: la început, a fost un factor de dezvoltare, în orașe apărând primele manufacturi – germeni ai
industrializării, s-a mărit numărul de locuri de muncă, au crescut veniturile populației, s -a dezvoltat
cultura, au apărut primele universități etc.;
negative: pe parcursul dezvoltării a avut loc o explozie demografică, care a dat naștere la fenomene
dereglatoare pentru activitatea normală: șomaj, lipsa locuințelor și aglomerarea lor, lipsa hranei.
În consecință, echilibrul balanței resurselor umane devine instabil la nivel local, regional,
național și mondial, ca urmare a migrării populației rurale cu venituri mici, sau a celei din zonele
afectate de evenimente naturale, etnice, religioase sau militare și, drept consecință, a concentrării
populației în marile orașe. În aceste condiții este greu de determinat cum vor fi asigurate alimentele,
locuințele, asistența medicală și educația. În urma activității umane din industrie, agricultură,
transporturi, turism etc., elementele biocenozei și biotopului din ecosistemul urban cad pradă poluării.
Principalul factor al poluării orașelor este industria; aceasta fiind o cauză a dezvoltării așezărilor
urbane. Între industrie și urbanism există o intercondiționare, industria fiind un factor sine qua non al
urbanizării, și, prin urmare, acolo unde există industrie există și poluare.
Industria, ca activitate economică, eliberează în aer, substanțe chimice, particule și gaze (dioxid
de carbon (CO2), monoxid de carbon (CO), hidrocarburi nearse, amoniac (NH 3)), prafuri industriale;
deversează în apă și în sol reziduuri industriale nocive atât plantelor cât și animalelor etc.
5 Legea 350 din 6 iulie 2001, privind amenajarea teritoriului si urbanismul
8

Până nu demult, energia folosită în industrie era dată de arderea cărbunilor, lemnelor și
produselor petroliere, care provoca o importantă poluare a orașelor. Industrializarea excesivă care a
caracterizat orașele ultimelor decenii a fost cauza esențială a creșterii concentrației de dioxid de carbon
(CO2) în atmosferă; dacă la începutul revoluției industriale – cu baza energetică axată bazată pe petrol
și cărbuni – procentul de dioxid de carbon în atmosferă nu era decât de 0,030; astăzi acesta a ajuns la
valoarea de 0,033, iar pentru anul 2050 se prefigurează o valoare de 0,060.
Un alt exemplu reprezentativ al poluării industriale este dat de freoni (compuși chimici utilizați
în industria cosmeticelor și pentru instalații frigorifice) care, ajunși în straturile superioare ale
atmosferei, sub influența radiaților ultraviolete de mare intensitate, se descompun eliminând clor, fluor
etc., care atacă ozonul din atmosferă.6
Industria cu toate componentele sale (industria energetică, industria metalurgică, industria
chimică (produse cloro -sodice, acid sulfuric (H 2SO4), îngrășăminte chimice, produse petrochimice),
industria materialelor de construcții (ciment, var, cărămizi etc.) joacă un rol dublu în poluarea biosferei:
omul tehnicizat de astăzi consumă o cantitate de oxigen incomparabil mai mare pentru întreținerea
arderilor în uzine, pentru diverse procese tehnologice; consumă în continuu resurse naturale (petrol,
gaze, cărbune, fier, lemn) etc; în același timp industria emite produse și subproduse nocive mediului
înconjurător (polietilena, sticla, zgura, cauciucul, materiale radioactive – materiale greu biodegradabile)
care nu pot intra in circuitele naturale de refacere.
Un alt factor care contribuie la degradarea mediului din interiorul și din afara orașului îl
reprezintă agricultura. În sprijinul acestei afirmații se aduc următoarele argumente: folosirea
necorespunzătoare a irigațiilor care pot aduce apa freatică la suprafață și produce înmlăștiniri; folosirea
îngrășămintelor chimice, a pesticidelor (de exemplu, din răspândirea extrem de largă a DDT -ului,
detectat până și în ouăle pinguinilor din Antarctica, s -a tras concluzia că acesta s -ar putea structura în
lanțul alimentar uman, acumulându -se până la pragul de pericol).
Totodată, agricultura poate afecta calitatea mediului înconjurător prin zootehnie, necesară
pentru satisfacerea nevoii de hrană a populației urbane; astfel, din marile complexe zootehnice rezultă
însemnate concentrații de dejecții și ape uzate. Zootehnia reprezintă o sursă de poluare și prin
cantitățile mari de sodă calcinată și detergenți folosiți în acțiunea de igienizare.
De asemenea, agricultura, poate fi la rândul ei victima activității urbane prin extinderea
teritoriului localităților, ocuparea de terenuri de către construcțiile industriale, de către drumuri etc. În
ultimii ani se resimte tot mai puternic o extindere teritorială a orașului, extindere care acționează asupra
zonelor învecinate; se realizează astfel un flux continuu de distrugere a terenului arabil și, apoi, a
pădurilor datorită defrișărilor efectuate pentru extinderea culturilor agricole. Astfel, în cele mai multe
cazuri, punerea în circuitul agricol a unor noi suprafețe arabile se face pe seama defrișării pădurilor,
ducând treptat la dispariția acestora de pe mari suprafețe. Continuând, pe plan mondial, cu ritmul actual
de defrișare, de două hectare pe minut, se apreciază că pădurile ar urma să dispară complet în următorii
80-85 de ani.
Defrișările pentru mărirea suprafețelor arabile, concomitent cu practicarea unei agriculturi
intensive duc la scăderea apei freatice și la accentuarea dezechilibrului ecologic pe mari întinderi.
Sub efectul creșterii demografice și exodului rural așezările umane, și, în special, orașele devin o
amenințare pentru mediul ambiant. Suprafețele de teren sustrase agriculturii prin procesul de urbanizare
și industrializare în raport cu cele existente reprezintă cote importante în țările dezvoltate: 28,0% în
Belgia, 12,0% în Marea Britanie, 9,2% în Olanda. Și în România proporțiile acestui fenomen sunt
îngrijorătoare; de exemplu, capitala București are o populație de câteva ori mai mică decât a Franței,
Paris, dar ocupă o suprafață mai mare decât aceasta. Nu odată fixarea platformelor industriale s -a făcut
fără o preocupare pentru protejarea terenurilor arabile, ca și cum suprafața acestora ar fi nesfârșită.
6 Ecologie si protectia mediului , Florinela Ardelean, Vlad Iordache, Editura “Matrixrom”, 2009, pag.67
9

Drept urmare, principalul factor de producție din agricultură – solul – cade victimă activității
urbane, fie ca urmare a degradării lui printr -o activitate chimizată și mecanizată care forțează pământul
peste puterea și capacitatea sa de a furniza alimente pentru o populație urbană în creștere, fie prin
introducerea în compoziția chimică a acestuia a unor substanțe nocive: îngrășăminte chimice, reziduuri
industriale deversate în apele râurilor, apele de ploaie care adună substanțele otrăvitoare (uleiuri
minerale, benzine, detergenți) din orașe, reziduuri menajere care, în final, ajung în sol.
Un alt domeniu cu impact negativ asupra mediului, ca parte componentă și funcțională a
orașului, este cel al transporturilor. Acestea, pe lângă poluarea solului, apei și aerului constituie și un
puternic factor de stres asupra populației urbane prin numărul mare de mașini, poluarea fonică,
transformarea peisajului urban etc. Astfel, traficul rutier reprezintă principala sursă a emisiilor de oxizi
de carbon (circa 90%) și de oxizi de azot (circa 59%), ocupă o poziție mai modestă, dar comparabilă cu
celelalte surse, în ceea ce privește emisiile de bioxid de carbon, și are o influență mai redusă în privința
bioxidului de sulf (SO 2) (circa 4%).
Traficul rutier deține principala pondere în domeniul emisiilor de hidrocarburi volatile (circa
45%), precum și la emisiile de plumb, estimate a fi de peste trei ori mai importante decât cele generate
de sectoarele industriale. Contribuția la fenomenul de poluare a motoarelor folosite în transporturile
urbane.
Pe lângă poluarea aerului de către motoarele cu ardere internă prin: substanțe toxice, poluanți
atmosferici ușor sesizabili (fum, miros), gaze cu efect pe termen lung (bioxid de carbon), transporturile
afectează mediul înconjurător într -un mod agresiv, ca o consecință a dezvoltării economice din ultimii
patruzeci de ani care a condus la creșterea continuă a transporturilor de persoane (o sporire de 2,20 ori
a numărului de pasageri pe km) și de bunuri (de 1,75 ori tone pe km). Asemenea nivele de trafic
generează elemente de stres pe care populația le acceptă din ce în ce mai greu.
Având în vedere complexitatea problemei transporturilor (siguranța traficului auto, influența lui
asupra naturii), concluzia principală este aceea că în zonele urbane trebuie micșorată viteza maximă de
deplasare (sub 30 km/h), cât și intensitatea traficului (de exemplu, centrul orașului G öteborg nu este
supus circulației rutiere).
Pe lângă cele enumerate, transporturile afectează în sens negativ perimetrul orașelor prin
dezvoltarea infrastructurii și a rețelei de drumuri și căi ferate; de exemplu, pierderile de spațiu
provocate de construcția autostrăzilor sunt considerabile: o autostradă cu trei benzi pe sens degradează
cca. 8 hectare de teren pe km.
O altă sursă de poluare provenită ca urmare a activității urbane și ce afectează în mod vizibil
natura este cea a deșeurilor menajere și industriale. În prezent cantitatea acestor deșeuri a atins nivelul
cel mai ridicat datorită atât creșterii populației și agenților economici, cât și creșterii și diversificării
activităților urbanistice.
Principala problemă în cazul deșeurilor o constituie modul lor de gospodărire (generare,
incinerare, reciclare, refolosire). De altfel, semne privind considerarea dezvoltării deșeurilor au și
apărut sub forma scăderii ritmului de generare, sporirea nivelului de reciclare și, respectiv, de
incinerare a deșeurilor.
Industrializarea și dezvoltarea economică au dus nu numai la creșterea cantității de gunoi, dar și
la schimbări în structura lui. În timp ce hârtia și cartonul rămân componenta principală a deșeurilor
menajere în țările dezvoltate (între 15 -40% din greutatea totală a acestora), se constată apariția altor
categorii importante de deșeuri. Astfel, aluminiul, masele plastice și alte substanțe relativ noi le
înlocuiesc tot mai mult pe cele tradiționale: sticla, oțelul, fibrele sintetice.
În ultimele două decenii, aproape toate țările dezvoltate au ajuns la concluzia că datorită
cantităților enorme și a caracteristicilor gunoaielor produse, aruncarea lor pe terenurile virane sau
deteriorate devine nesatisfăcătoare ca metodă de depozitare. Toate aceste terenuri au scurgeri ce
favorizează pătrunderea în pânza freatică a substanțelor toxice antrenate de apa ploilor.
10

Arderea gunoiului nu este un proces curat. Se produc tone de cenușă toxică și se poluează
atmosfera. Combustia materialelor la temperaturi ridicate duce la ruperea legăturilor chimice care
eliberează o serie de substanțe toxice. Acestea pot polua aerul atmosferic sau pot fi luate de apa de
ploaie și transportate în pământ, către pânza freatică. Instalațiile de incinerare eliberează în atmosferă
oxizi de sulf și de azot, dioxili și furani (substanțe extrem de toxice, suspectate a cauza cancer și
defecte genetice), metale grele (plumb, cadmiu, mercur).
O altă formă de poluare o reprezintă apa cu care se răcește cenușa fierbinte: apa devine în mod
inevitabil contaminată cu substanțe acide și pune probleme deosebite pentru depozitare, dacă nu se
poate reutiliza.
Deși multe instalații sunt de tip energetic, cantitatea de energie produsă este cu mult mai mică
decât cea necesară pentru elaborarea materialelor care se incinerează. De exemplu, prin reciclarea
hârtiei se poate economisi de cinci ori mai multă energie decât se poate obține prin incinerarea ei; în
cazul polietilenei, prin reciclare se economisește aproape de două ori mai multă energie decât prin
incinerare.
Prin urmare, managementul deșeurilor menajere și industriale presupune dezvoltarea cât mai
multor opțiuni: reducerea surselor (deci evitarea acelor procese care conduc la producerea deșeurilor),
reutilizarea directă a produselor reziduale, reciclarea, incinerarea cu recuperarea energiei înglobate și,
numai ca ultimă soluție, gropile de gunoi. Deși guvernele prevăd programe și bugete pentru reciclarea
deșeurilor menajere și industriale, după un recent studiu realizat în SUA, 18 state din nord -est și vestul
mijlociu al SUA, vor cheltui de 8 -10 ori mai mult pentru instalațiile de incinerare decât pentru reciclare
în următorii cinci ani.
Din mulțimea activităților caracteristice orașului, nu trebuie uitată cea turistică, care prin
acțiunile de agrement și recreare contribuie în măsură mai mică sau mai mare la distrugerea naturii. Din
nefericire, turismul, ca activitate de bază pentru anumite orașe de profil, a condus în final la distrugerea
lor. Aceasta se materializează printr -un flux continuu de turiști, extinderea căilor de acces, schimbarea
profilului orașului dintr -un turistic într-unul industrial sau agricol care, în consecință, au condus la
artificializarea zonelor naturale.
Ca o concluzie, dezvoltarea anarhică a orașelor, care să nu țină cont de necesitățile și
trebuințele omului poate să ducă, în cele din urmă la distrugerea umanității. Depinde numai de om, de
voința sa dacă aceasta se va întâmpla sau dacă el își va schimba modul de a gândi despre localitatea sa,
despre societatea în care trăiește.
2. Impactul depozitelor de deseuri industriale si urbane asupra mediului
În general, ca urmare a lipsei de amenajări și a exploatării deficitare, depozitele de deșeuri se
numără printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact și risc pentru mediu și sanatatea
publică.
Principalele forme de impact și risc determinate de depozitele de deșeuri orășenești și
industriale, în ordinea în care sunt percepute de populație, sunt:
-modificări de peisaj și disconfort vizual;
-poluarea aerului;
-poluarea apelor de suprafață;
-modificari ale fertilității solurilor și ale compoziției biocenozelor pe terenurile învecinate.
Poluarea aerului cu mirosuri neplăcute și cu suspensii antrenate de vânt este deosebit de evidentă în
zona depozitelor orășenești actuale, în care nu se practică exploatarea pe celule și acoperirea cu
materiale inerte.
Scurgerile de pe versanții depozitelor aflate în apropierea apelor de suprafațăa contribuie la
poluarea acestora cu substanțe organice și suspensii.
11

Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deșeuri este un
proces ce poate fi considerat temporar, dar care în termenii conceptului de “dezvoltare durabilă”, se
întinde pe durata a cel puțin două generații dacă se însumează perioadele de amenajare (1-3 ani),
exploatare (15-30 ani), refacere ecologică și postmonitorizare (15-20 ani).
În termeni de biodiversitate, un depozit de deșeuri înseamnă eliminarea de pe suprafața afectată
acestei folosințe a unui număr de 30-300 specii/ha, fără a considera și populația microbiologică a
solului. În plus, biocenozele din vecinăatatea depozitului se modifică în sensul că în asociatiile vegetale
devin dominante speciile ruderale specifice zonelor poluate; unele mamifere, păsări, insecte părăsesc
zona, în avantajul celor care îi găsesc hrana în gunoaie (șobolani, ciori).
Deși efectele asupra florei și faunei sunt teoretic limitate în timp la durata exploatării
depozitului, reconstrucția ecologică realizată după eliberarea zonei de sarcini tehnologice nu va mai
putea restabili echilibrul biologic inițial, evoluția biosistemului fiind ireversibil modificată. Actualele
practici de colectare transport /depozitare a deșeurilor urbane facilitează înmulțirea și diseminarea
agenților patogeni și a vectorilor acestora: insecte, șobolani, ciori, câini vagabonzi.
Deșeurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sănătate datorită
conținutului lor în substanțe toxice precum metale grele (plumb, cadmiu), pesticide, solvenți, uleiuri
uzate.
Problema cea mai dificilă o constituie materialele periculoase (inclusiv nămolurile toxice,
produse petroliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate în comun cu
deșeuri solide orășenești. Această situație poate genera apariția unor amestecuri și combinații
inflamabile, explozive sau corozive; pe de altă parte, prezența reziduurilor menajere ușor degradabile
poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe și reduce poluarea mediului.
Un aspect negativ este acela că multe materiale reciclabile și utile sunt depozitate împreună cu
cele nereciclabile; fiind amestecate și contaminate din punct de vedere chimic și biologic, recuperarea
lor este dificilă.
Problemele cu care se confruntă gestionarea deșeurilor în România pot fi sintetizate astfel:7
-depozitarea pe teren descoperit este cea mai importantă cale pentru eliminarea finală a
acestora;
-depozitele existente sunt uneori amplasate în locuri sensibile (în apropierea locuințelor, a
apelor de suprafață sau subterane, a zonelor de agrement);
-depozitele de deșeuri nu sunt amenajate corespunzator pentru protecția mediului, conducând la
poluarea apelor și solului din zonele respective;
-depozitele actuale de deșeuri, în special cele orășenești, nu sunt operate corespunzător: nu se
compactează și nu se acoperă periodic cu materiale inerte în vederea prevenirii incendiilor, a
răspândirii mirosurilor neplăcute; nu există un control strict al calității și cantității de deșeuri care intră
pe depozit; nu există facilități pentru controlul biogazului produs; drumurile principale și secundare pe
care circulă utilajele de transport deșeuri nu sunt întreținute, mijloacele de transport nu sunt spălate la
ieșirea de pe depozite; multe depozite nu sunt prevăzute cu împrejmuire, cu intrare corespunzătoare și
panouri de avertizare.
-terenurile ocupate de depozitele de deșeuri sunt considerate terenuri degradate, care nu mai pot
fi utilizate în scopuri agricole; la ora actuală, în România, peste 12000 ha de teren sunt afectate de
depozitarea deșeurilor menajere sau industriale;
-colectarea deșeurilor menajere de la populație se efectuează neselectiv; ele ajung pe depozite
ca atare, amestecate, astfel pierzându-se o mare parte a potențialului lor util (hârtie, sticlă, metale,
materiale plastice);
7 Ecologie si protectia mediului , Florinela Ardelean, Vlad Iordache, Editura “Matrixrom”, 2009, pag.71
12

Toate aceste considerente conduc la concluzia că gestiunea deșeurilor necesită adoptarea unor
măsuri specifice, adecvate fiecărei faze de eliminare a deșeurilor în mediu. Respectarea acestor măsuri
trebuie să facă obiectul activității de monitoring a factorilor de mediu afectați de prezența deșeurilor.
3. Spațiile verzi – o problemă a urbanizarii actuale
3.1.Ofensiva dezvoltarii infrastructurii verzi a oraselor
Percepția generală asupra virtualelor riscuri ce decurg din degradarea ireversibilă a
ecosistemului planetar, în esență, prin procesul de urbanizare, a alimentat continuu, în ultimele două–
trei decenii, febra ecotivității. 8
Și oameni de afaceri ai lumii moderne au sesizat și valorificat această disponibilitate a omului,
de a-și trăi viața cât mai aproape de natură. Prin crearea unor oferte de ecoturism sau turism exotic, prin
promovarea unor produse ecologice obținute prin agricultura organică, prin promovarea unor stiluri de
viață simple, integrate în natură, aceștia au inițiat un trend ecologic ce tinde să devină tot mai
consistent, vizând, deopotrivă, modernizarea infrastructurii așezărilor umane, inițierea unor sisteme
inteligente de producere și conservare a energiei, menținerea parametrilor naturali ai apei și aerului,
recuperarea solurilor degradate ș.a.
În ultimii ani asistăm la o adevărată ofensivă a investigațiilor și acțiunilor angajate de diverși
specialiști (ecologi, eco-economiști, sociologi, agenți de marketing ș.a.) care încearcă să identifice
atitudinile, trăirile, speranțele, dar și îngrijorările oamenilor și instituțiilor față de evoluțiile ce au loc în
sfera consumului, a degradării mediului natural, a încălzirii globale, ori la nivelul dezastrelor ce
afectează deja zone largi din ecosistem.
La nivel mondial, modul de viață urban va îngloba, în anul 2008, mai mult de jumătate din
locuitorii planetei (adică în jur de 3,3 miliarde persoane), având, în prezent, un ritm mediu anual de
extindere de circa două procente. Acest fenomen va determina suprapopularea orașelor, mai ales în
țările în curs de dezvoltare.9
În condițiile suprapopulării orașelor, la marile probleme cu care se confruntă majoritatea
orașelor lumii, precum intensificarea traficului, poluarea atmosferică, criza de locuințe, acumularea de
deșeuri etc., se adaugă și reducerea, pe alocuri dramatică, a spațiilor verzi, prin convertirea acestora în
suprafețe ocupate cu construcții.
Restrângerea spațiilor verzi accentuează masiv riscurile ecologice urbane, având un impact
negativ imediat asupra viabilității și sustenabilității acestora, asupra calității vieții și stării de sănătate a
populației. Deja, de mai multe decenii, creșterea densității locuitorilor din zonele urbane produce o
„cerere” crescândă de spațiu. În paralel cu evoluția teritorială tentaculară a marilor orașe, s-au
modificat structura, arhitectura și design-ul urbanistic, de cele mai multe ori, în detrimentul spațiilor
verzi.
De aceea, în ultima vreme, numeroși agenți sociali se implică în ofensiva creșterii, prin diverse
mijloace, a suprafețelor verzi urbane, în foarte multe țări ale lumii. Este vorba despre așa-numita
gherilă verde, ce constă în crearea de spații verzi cât mai largi și cât mai numeroase, în special în
zonele urbane cele mai aglomerate, din Japonia, Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Canada,
Australia, Libia ș.a.
Subiectul acesta nu este lipsit de relevanță nici în cazul României. Dar a pune problemele în
termeni similari pentru o țară ca România poate părea șocant, cel puțin la prima vedere. Totuși, nici
8 Revista Calitatea Vietii, Editia XX, nr. 3–4, 2009, p. 249–270,
9 Raportul Agentiei Nationale pentru Protectia Mediului, 2009
13

măcar românii (larg recunoscuți pentru toleranța lor proverbială) nu pot ignora la nesfârșit faptul că, în
orașele lor, pot fi întâlnite numeroase spații intravilane, de diverse mărimi, abandonate (aflate în litigiu
sau în proprietatea nu se știe cui), nu rareori având rolul de depozit pentru gunoaie. Asta fără a mai
aminti fenomenele clasice pentru agricultura românească de după anul 1989, când întinse suprafețe
agricole sau despădurite, au rămas neutilizate și necultivate ani la rând.
În alte țări, în același spirit, al creșterii zonelor verzi din orașe, există și alte exemple demne de
urmat, chiar dacă par mai puțin radicale. În anul 2009, municipalitatea guvernamentală din Tokyo a
avut inițiativa plantării celei mai înalte cortine verzi din lume (29 m), pe principala clădire ocupată cu
birouri dincentrul orașului.
Aceasta a determinat reducerea efectelor emisiilor de dioxid de carbon din zonă, a diminuat
sensibil consumul de energie din timpul verii (cu aparatele de aer condiționat) și, nu în ultimul rând, a
probat noua tehnologie verde a Japoniei. Datorită acesteia, pe timpul verii, temperatura din birouri a
scăzut cu4°C, ceea ce a dus la extinderea acestei inițiative pe tot mai multe clădiri japoneze.
Plantele sunt sădite în câteva mici containere cu pământ, așezate la baza clădirilor și sunt
alimentate cu apă prin sisteme de senzori ce fac procesul extrem de eficient. Din păcate, asemenea
inițiative sunt prea puțin popularizate în lume, în pofida efectelor tot mai greu de suportat ale încălzirii
globale din mediile urbane.
În prezent, spațiul verde urban este definit variat, în funcție de „modurile în care influențează
diferitele aspecte ale vieții umane și ale sistemului urban ca întreg” (C. Stephens și P. Stair, Noi căi
pentru sănătatea publică urbană, în vol. Starea lumii 2007. Viitorul nostru urban, 2008, p. 214).
În Europa, unele cercetări privind evoluția spațiilor verzi sunt integrate în al V-lea Program cadru al
Uniunii Europene, sub titlul „Orașul de mâine și moștenirea culturală”. Astfel, Proiectul EC FP5
URGE (European CommunityFramework Programme 5 – Urban Green Environment) conceptualizează
spațiul urban ca pe un sistem împânzit de „spații verzi publice … utilizate direct pentru recreere activă
sau pasivă, ori utilizate indirect prin influența lor pozitivă asupra mediului urban accesibil cetățenilor,
servind diverselor nevoi ale acestora, ridicând astfel calitatea vieții în orașe”.
Proiectul COST C8 – Best Practice in Sustainable Urban Infrastructure10 apreciază că
„infrastructura urbană verde/albastră constă din toate suprafețele verzi din oraș, private și publice,
grădini, precum și suprafețe de pajiște, terenuri de pădure, parcuri sau cimitire și râuri, terenuri umede
și eleștee. Aceasta include și vegetația spontană de pe depozite, de pe marginea drumurilor, din lungul
căilor ferate, gardurilor/zidurilor și acoperișurile clădirilor”.
Infrastructura verde constituie mai mult decât suma spațiilor verzi și implică o viziune spațială
asupra rețelei ce leagă spațiile deschise, grădinile publice și private, parcurile publice, terenurile de
sport, loturile de grădini, terenurile de recreere din interiorul orașelor, inclusiv terenurile umede și
luncile de râu din imediata apropiere a orașului. Dezvoltarea acestei infrastructuri este un rezultat al
interacțiunii pe termen lung a sistemelor natural și uman și necesită atenție și grijă.
În România, Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele
urbane precizează că prin spațiu verde se înțelege „zona verde din cadrul orașelor și municipiilor,
definită ca o rețea mozaicată sau un sistem de ecosisteme seminaturale, al cărei specific este determinat
de vegetație (lemnoasă, arborescentă, arbustivă, floricolă și erbacee)” (art. 2). Prin această lege se
„reglementează administrarea spațiilor verzi, ca obiective de interes public, în vederea asigurării
calității factorilor de mediu și stării de sănătate a populației” (art. 1).
3.2. Beneficiile oferite de spațiile verzi
10 www.revistacalitateavietii.ro
14

Din perspectivă ecologică, spațiile verzi urbane sunt un adevărat moderator al impactului
activităților umane asupra mediului înconjurător.
Acestea au o contribuție importantă la epurarea chimică a atmosferei. Prin procesul de
fotosinteză, plantele consumă dioxid de carbon și eliberează oxigen, constituind, astfel, alături de
planctonul din oceane, principalele surse de oxigen ale planetei. Studiile actuale arată că un hectar de
pădure produce, în medie, 10 t de oxigen pe an și consumă 14 t CO 2. În decursul unei zile, o suprafață
foliară de 25 mp furnizează necesarul de oxigen pentru o persoană.11
Pe lângă epurarea chimică a atmosferei, ce menține bilanțul zi-noapte în favoarea producției de
oxigen, vegetația realizează și o epurare fizică a acesteia prin reținerea prafului și pulberilor.
Rezultatele cercetărilor științifice pun în evidență faptul că „o peluză de iarbă reține de 3–6 ori mai
mult praf decât o suprafață nudă, iar un arbore matur reține de 10 ori mai multe impurități decât o
peluză de mărimea proiecției coroanei acestuia pe sol”
În paralel cu epurarea chimică și fizică a atmosferei, vegetația realizează și o epurare
bacteriologică a acesteia, distrugând o bună parte din microorganisme prin procesul de degajare a
oxigenului șiozonului, îndeosebi de către conifere, și nu numai
Vegetația are un rol vital și în moderarea climatului urban. În orașe,construcțiile și suprafețele
pavate sau betonate creează un climat urban specific, cu temperaturi mai ridicate și o restricție a
circulației aerului, ceea ce conduce la producerea așa-numitului efect de „insulă de căldură”. În contrast
cu acesta, vegetația, prin efectul de umbră și de creștere a umidității aerului contribuie la crearea unui
mediu mai confortabil.
Un alt beneficiu adus de vegetație îl constituie atenuarea poluării fonice.Spațiile verzi, în
special cele compacte, constituie adevărate bariere pentru zgomote, contribuind semnificativ la
reducerea nivelului acestora, în perioada de vegetație. Unele cercetări arată că zgomotele, care în
mediul urban ating intensități cuprinse între 40 și 80 decibeli, pot fi reduse la jumătate în cazul
existenței unor
perdele arborescente cu o lățime de 200–250 m. 12
Spațiile verzi, atunci când sunt și naturale, au rolul de a păstra și perpetua vegetația naturală
autohtonă din zonele în care sunt situate orașele, prin furnizarea și conservarea habitatelor pentru
diferite specii, ce pot avea, uneori, o diversitate mai mare decât în habitatele rurale.
Beneficii sociale. Ca spații publice, spațiile verzi contribuie la creșterea incluziunii sociale, prin crearea
de oportunități pentru ca persoanele de toate vârstele să interacționeze atât prin contact social informal,
cât și prin participarea la evenimentele comunității.
Spațiile verzi pot constitui locuri de desfășurare pentru diverse evenimente sociale și culturale,
cum sunt festivalurile locale, celebrările civice sau desfășurarea unor activități teatrale, cinematografice
etc.. Astfel, acestea „ajută la formarea identității culturale a unui areal, sunt parte a profilului său unic
și dau un sens locului pentru comunitățile locale”
Spațiile verzi bine întreținute joacă un rol semnificativ în promovarea sănătății populației
urbane. Acestea oferă oportunități prin care încurajează un stil de viață mai activ, prin plimbări,
alergare, exerciții fizice, ciclism etc., inclusiv deplasări pe rutele dintre zonele locuite și/sau dintre
diferite facilități publice (magazine, piețe, școli). Unele studii arată că valoarea principală a spațiilor
verzi decurge din capacitatea lor de refacere a „stării de bine” a persoanelor care le frecventează.
Ele oferă citadinilor locuri liniștite pentru relaxare și reducere a stresului, pentru evadarea din
mediul construit și din trafic. Spațiile verzi răspund, așadar, în principal, nevoilor umane de recreere
și petrecere a timpului liber. În cazul persoanelor lipsite de venituri sau de timp, parcul rămâne soluția
cea mai la îndemână pentru activități recreaționale.
11 Iliescu, A.-F., Arhitectură peisageră, București, Editura Ceres, 2006. pag. 9412 Idem 11, pag. 95
15

De asemenea, spațiile verzi pot deveni, în anumite condiții, locuri de joacă pentru copii, contribuind la
dezvoltarea fizică, mentală și socială a acestora. Ele facilitează un necesar comportament de socializare
a copiilor.
Spațiile verzi urbane au o deosebită importanță și din punct de vedere estetic, deoarece
atenuează impresia de rigiditate și ariditate a oricărui mediu construit –mediu ce domină în orașe. Prin
valoarea amenajării lor peisagistice, spațiile verzi dau identitate așezărilor umane, constituind „o artă
accesibilă, ușor de înțeles și apropiată tuturor, pentru că folosește elemente naturale ce exercită o
atracție spontană” 13
Beneficii economice. Impactul pozitiv al spațiilor verzi se extinde și în sfera activării vieții
economice a orașelor. Un mediu plăcut ajută întotdeauna la crearea unei imagini favorabile asupra
centrelor urbane și, prin aceasta, poate spori atractivitatea pentru investiții și pentru oferta de noi locuri
de muncă.
Mai mult, prezența spațiului verde, prin aspectele benefice pe care le oferă locuitorilor (estetice,
de sănătate etc.), determină creșterea în valoare a zonelor urbane și, implicit, a valorii proprietăților
localizate în vecinătatea lor (Practical Evaluation Tools for Urban Sustainability – Green Blue).
Existența spațiilor verzi bine întreținute contribuie, de asemenea, la creșterea calității locuirii.
Cercetările au arătat că locuitorii acordă o valoare înaltă zonelor în care se află spații verzi de calitate.
De asemenea, spațiile verzi pot juca un rol semnificativ în dezvoltarea turismului.
Toate aceste beneficii aduse de sistemul spațiilor verzi urbane prin prisma celor trei funcții
(ecologică, socială și economică) sunt bine precizate și în Recomandarea Consiliului Europei No. R
(86)11 a Comitetului Ministerial al Statelor Membre asupra spațiului public urban, în sensul de spațiu
verde, și anume: „Spațiul public este o parte esențială a moștenirii urbane, un element puternic în
înfățișarea arhitecturală și estetică a orașului, joacă un rol educațional important, este semnificativ din
punct de vedere ecologic, este important pentru interacțiunea socială, vine în sprijinul dezvoltării
comunității și este încurajator pentru obiective și activități economice. Ajută la reducerea tensiunii
inerente și a conflictului din zonele deprivate ale arealelor urbane; are un rol important în oferta de
facilități pentru nevoile recreaționale și de petrecere a timpului liber a comunității și are o valoare
majoră în îmbunătățirea condițiilor de mediu, ajută la renașterea economică a orașelor, nu numai prin
crearea de locuri de muncă, dar și printr-o creștere a atractivității orașului, ca un loc pentru investiții și
afaceri și areale rezidențiale căutate”.
3.3. Politicile și managementul spațiilor verzi din orașele europene
Analizele internaționale și naționale asupra performanțelor spațiului verde urban recurg, mai
ales, la utilizarea unor indicatori comparativi între țări și, respectiv, între orașe. Sunt utilizați, în special,
indicatori cantitativi, cum ar fi: suprafața totală de spațiu verde în arealele urbane, ponderea suprafeței
de spațiu verde, suprafața de spațiu verde pe locuitor.
Conform Organizației Mondiale a Sănătății, norma de spațiu verde pentru un locuitor trebuie să
fie de 50 mp (9 mp/locuitor – minima). La nivelul Uniunii Europene, unde mediul urban reprezintă
habitatul pentru circa 70% din populație, standardele în ceea ce privește spațiile verzi sunt de minimum
26 mp/locuitor.14
Conform Planului Local de Acțiune pentru Mediu București, APM București, 2005,în România,
situația spațiilor verzi urbane este mult sub nivelul standardelor europene, media fiind de doar 18
mp/locuitor, datorită, în special, diminuării suprafeței acestora în ultimii 15 ani Suprafețele alocate
spațiilor verzi în cadrul orașelor europene depind atât de managementul actual al acestora, cât și de
tradițiile existente în domeniu, în diferite orașe ale continentului nostru. În contextul presiunii la care
13 Idem 11, p. 103.14 Nota de fundamentare – OUG nr. 108/10–10–2007, Monitorul Oficial nr. 698/16–10–2007.
16

este supus spațiul verde, suprafața acestuia și modificările survenite în totalul ei devin un indicator
important în evaluarea politicilor de planificare a „verdelui urban”.
Dar, pe lângă asigurarea unei suprafețe optime de spațiu verde, municipalitățile europene
trebuie să aibă în vedere și necesitățile diverselor grupe de utilizatori, cererile pentru varietatea unor
forme de recreere, îmbunătățirea mediului înconjurător urban, satisfacerea necesităților pentru
conservarea naturii și a locurilor importante din punct de vedere cultural.
În ceea ce privește Bucureștiul, acesta se încadrează în categoria orașelor în care percepția
populației asupra calității mediului înconjurător (în care sunt incluse și spațiile verzi) este destul de
scăzută. Astfel, studiul Diagnoza calității vieții,1990–2006, efectuat de Institutul de Cercetare a
Calității Vieții, relevă, la nivelul anului 2003, o pondere mai mare a persoanelor care consideră
calitatea acestui mediu ca fiind „proastă” și „foarte proastă” (37,2%), comparativ cu cele care apreciază
că aceasta este „bună” și „foarte bună” (26,6%). O schimbare de percepție se înregistrează în anul
2006, când se remarcă o creștere a ponderii persoanelor care opinează că mediul înconjurător are o
calitate „bună” și „foarte bună” (36,6%).
Ca urmare a diferențelor privind performanțele managementului spațiilor verzi, sunt
consemnate și o serie de probleme în mai multe țări europene. Una dintre acestea o reprezintă
menținerea inadecvată a spațiului verde urban ca spațiu public, generată de negarea responsabilității.
Alte studii consemnează incertitudinea privind responsabilitatea față de menținerea spațiului
verde, în unele zone de locuit, cum ar fi, de exemplu, cazul unor orașe spaniole (Simancas, Madrid), cu
repercusiuni asupracalității acestuia. Astfel, în timp ce autoritățile locale susțin că „spațiile publice care
sunt utilizate numai de locuitorii blocurilor înconjurătoare sunt responsabilitatea locuitorilor”, locuitorii
argumentează că „scuarurile sunt publice și, de aceea, cad în responsabilitatea autorităților” .15
Neajunsuri privind managementul (corespunzător) și menținerea adecvată a spațiului verde
urban se înregistrează nu numai în țările vest-europene, așa cum s-a arătat anterior, ci și în țările central
și est-europene. Doar că, în cazul acestora din urmă, ele sunt legate, în primul rând, de dreptul de
proprietate asupra terenului , nesoluționat încă sau aflat în litigiu, în zonele de locuit din cadrul arealelor
urbane.
Vânzarea celei mai mari părți a fondului de locuințe de stat, după 1990, a transformat chiriașii
în proprietari ai locuințelor, dar terenul pe care se situează locuințele poate fi în proprietatea unei alte
părți (municipalitate, proprietar individual etc.). Drept urmare, s-a ajuns la o situație echivocă, care
duce la evitarea îndeplinirii sarcinilor de către actorii implicați, pe motiv că nu se știe cui revine
responsabilitatea.
Menținerea unor zone de spațiu verde neglijat se poate datora, în unele cazuri, unor dispute între
instituții privind spațiul respectiv, scopul urmărit fiind câștigarea controlului asupra terenului, care,
ulterior, este exploatat pentru profit.
De asemenea, în țările central și est-europene, retrocedarea terenurilor către foștii proprietari și
dezvoltarea construcțiilor, în ultimii ani, au avut drept rezultat reducerea în dimensiune a spațiilor verzi
urbane, prin ocuparea unor suprafețe din cadrul lor cu construcții noi.
În plus, spațiul verde urban este supus unei mari și permanente presiuni ce vine din partea
potențialilor investitori, care sunt interesați de acesta pentru construcții. Un studiu de caz, în Polonia,
arăta că „în timp ce locuitorii zonei Wrzeciono menționau suprafețele verzi ca principala trăsătură care
face zona lor atractivă pentru locuit, managerii companiilor ce se ocupă cu construcția de locuințe…
consideră spațiile verzi ca locuri pentru investiții viitoare” .
O presiune crescândă asupra spațiului verde urban o reprezintă parcările, care au devenit o mare
problemă, în special în țările Europei centrale și de est, inclusiv în România. Această situație este, în
principal, consecința standardelor de planificare aplicate în perioada regimurilor comuniste înainte de
15 Raportul Institutului National de Statistica 2008
17

1989. S-a ajuns, în contextul unor facilități modeste de parcare și a unui număr din ce în ce mai mare de
autoturisme personale, la înrăutățirea situației spațiilor verzi urbane din cartierele rezidențiale. Tot mai
mulți sunt cei care își rezolvă nevoile de parcare cât mai aproape de locuință pe orice spațiu disponibil.

4. Situația spațiilor verzi urbane din România
În România, Constituția stipulează „dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos
și echilibrat ecologic” (art. 35).
După natura proprietății, spațiile verzi pot fi publice (parcuri, scuaruri, spații amenajate cu
dominantă vegetală și zone cu vegetație spontană ce intră în domeniul public) sau private (spații verzi
aflate în proprietate privată și care nu sunt utilizate în interes public).
Administrarea spațiilor verzi se face de către administrațiile publice locale, în cazul celor
publice, sau de către proprietarii acestora pentru cele private. Transformările teritoriale ale orașelor de-
a lungul timpului nu au ținut întotdeauna seama de menținerea unui echilibru între dezvoltarea urbană
și asigurarea necesarului de spații verzi.
În cele 319 așezări urbane din țara noastră, unde trăiește 55,2% din populație, ca urmare a
tendinței permanente de extindere a spațiului construit, în special în ultimele două decenii, s-a
înregistrat, de cele mai multe ori, o diminuare a suprafeței spațiilor verzi.
Datorită acestei situații, s-a ajuns ca suprafața medie a spațiului verde în România să fie astăzi
de numai 18 mp/locuitor, în timp ce, în Europa, aceasta este frecvent de 25 mp/locuitor. Având în
vedere că norma Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) este de 50 mp/locuitor, iar standardele
Uniunii Europene sunt de 26 mp/locuitor, rezultă că populația orașelor din țara noastră nu dispune, în
prezent, în multe cazuri, de necesarul minim de spații verzi.16
În ceea ce privește situația pe orașe, trebuie menționat faptul că Bucureștiul,cel mai mare oraș al
țării, cu peste 1,9 milioane de locuitori (respectiv 16,2% din populația urbană), deține o suprafață
medie a spațiilor verzi de doar 9,67 mp/locuitor – mult sub normativul UE și insuficient în raport cu
necesitățile minime ale populației.
Și în alte 24 de orașe, care intră în categoria orașelor mari (cu peste 100 000 de locuitori), ce
dețin 38,8% din populația urbană, situația nu este, în toate cazurile, cu mult mai bună. Doar patru orașe
mari se apropie de normele europene, având între 20 și 23 mp/locuitor (Iași – 20,6, Suceava – 20,31,
Pitești – 22,81, Satu Mare – 22,99) și numai două depășesc 24 mp/locuitor (Oradea – 24,3 și Sibiu –
24,8). Restul orașelor mari înscriu valori cuprinse între 2,4 și 17,85 mp/locuitor (Galați și, respectiv,
Bacău).
Situația este similară și în cele 81 de orașe mijlocii (cu populație între 20 000 și 100 000 de
locuitori), care cuprind 27,6% din populația urbană a României. În această categorie de orașe, numai 12
dispun de peste 20 mp de spațiu verde/locuitor, dintre care cinci (Odorheiu Secuiesc, Voluntari, Carei,
Drăgășani și Buhuși) se înscriu cu valori peste norma europeană de 26 mp/locuitor.
Ca urmare a reducerii spațiilor verzi urbane din țara noastră, prin OUG nr. 114/2007 pentru
modificarea și completarea OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, se prevede obligativitatea
autorităților administrației publice locale „de a asigura din terenul intravilan o suprafață de spațiu verde
de minimum 20 mp/locuitor, până la 31 decembrie 2010, și de minimum 26 mp/locuitor, până la
31 decembrie 2013” (art. II, alin. (1)). Pentru realizarea acestui deziderat, primăriile unor localități
trebuie să identifice terenurile neproductive sau deteriorate ce urmează a fi amenajate ca spații verzi. În
acest sens, a fost inițiat decătre Guvern (prin OU nr. 59 din 2007) Programul național de îmbunătățire a
calității mediului prin realizarea de spații verzi în localități, care are o perioadă de desfășurare de 10
ani, cu posibilitatea prelungirii acesteia.
16 Sursa: Anuarul Statistic al României (1980–2006), INS, București.
18

Prin acest program sunt finanțate proiectele depuse de administrațiile publice locale pentru
realizarea de noi parcuri sau pentru reabilitarea și extinderea unor parcuri existente. Astfel, la finele
anului 2007 erau în curs de finanțare din Fondul pentru Mediu 102 contracte în cadrul „Programului
național de îmbunătățire a calității mediului prin realizarea de spații verzi în localități” 17
Având în vedere prevederile legislative ale OUG nr. 114/2007 pentru realizarea standardelor
referitoare la suprafața spațiilor verzi urbane în conformitate cu normele Uniunii Europene, agențiile
județene pentru protecția mediului au în vedere o serie de obiective atât pentru menținerea și
îmbunătățirea spațiilor verzi, cât și pentru crearea unora noi.
Pot fi date ca exemple obiectivele prevăzute de către Agenția Regională pentru Protecția
Mediului Galați,18 și anume:
– stoparea diminuării și degradării spațiilor verzi intraurbane și periurbane;
– conservarea suprafețelor verzi existente;
– reabilitarea zonelor verzi intraurbane și periurbane degradate;
– eliminarea construcțiilor ilegale și redarea terenurilor pe care se află acestea sistemului spațiilor verzi;
– realizarea de noi spații verzi în interiorul localităților urbane;
– amenajarea parcurilor cu alei, locuri de joacă și mobilier specific;
– extinderea perdelelor de protecție în zonele industrializate.
Amenajarea de noi spații verzi, precum și reamenajarea celor existente trebuie să se înscrie în
procesul general de regenerare urbană, care presupune renovarea, în paralel, a ansamblurilor
rezidențiale vechi și refacerea infrastructurii, ca o condiție esențială a creșterii calității vieții populației.

4.1 Spațiile verzi din București
Considerat, cândva, oraș al grădinilor, Bucureștiul secolului al XXI-lea se confruntă, asemenea
altor mari orașe ale lumii, cu numeroase probleme urbane, care afectează tot mai mult calitatea vieții
locuitorilor săi. Între problemele la care trebuie să facă față această metropolă europeană se pot
menționa: aglomerația datorată densității mari a populației (de peste 8 000 de locuitori/kmp), traficul
auto intens și insuficiența locurilor de parcare, poluarea atmosferică (cu gaze generate, în special, de
traficul auto, și cu pulberi în suspensie), starea de salubritate precară, suprafețe reduse de spații verzi,
oportunități puține de agrement etc. Dacă la toate acestea se adaugă efectele climei temperate excesiv
continentale, caracteristice zonei de câmpie, accentuate de schimbările climatice globale, ne putem face
o imagine despre condițiile de viață ale bucureștenilor.
Una dintre marile disfuncționalități ale Bucureștiului derivă, așa cum am menționat, și din
insuficiența spațiilor sale verzi. Este vorba despre o adevărată „criză” a acestora, care s-a accentuat
după anul 1990, când „febra” construcțiilor a redus semnificativ „verdele” urban. Suprafețe importante
de spații verzi au fost ocupate cu mall-uri, blocuri sau restaurante, deși o serie de acte legislative
interzic modificarea statutului acestor zone și transformarea lor în spații construibile.
Conform datelor cuprinse în Raportul privind starea factorilor de mediu în anul 2005 al
Agenției pentru Protecția Mediului București, situația actuală a spațiilor verzi s-a modificat mult față de
anul 1989, atât la nivelul general al Capitalei, cât și al sectoarelor sale. Se remarcă o scădere drastică,
cu circa 50%, a spațiilor verzi, respectiv de la 34 712 237 mp în 1989, la 17 082 024 mp în anul 2004.
Cele mai mari scăderi s-au produs, în această perioadă, în sectorul 5 (cu 90,8%), dar și în sectoarele 1 și
2 (cu 55,4 și, respectiv, 50,4%), ultimele două fiind, în momentul de față, și unele dintre cele mai
atractive zone pentru realizarea de construcții, în special imobiliare.
În București există circa 40 de parcuri, dintre care unele, prin valoarea lor peisagistică sau
istorică, conferă identitate acestui mare oraș.
17 (M. Toti, 2008, p. 20).
18 www.arpmgl.ro – Site-ul Agentiei Regionale de Protectia Mediului Galati
19

Se apreciază că Bucureștiul a pierdut, din 1990 și până în prezent, peste1,5 milioane de arbori,
ritmul dispariției zonelor verzi fiind apreciat la 100 ha/an, fapt care explică înjumătățirea suprafeței
spațiului verde al Capitalei (Jurnalul Național nr. 4658/24 aprilie 2008, p. 5).
Specialiștii consideră că diminuarea suprafețelor spațiilor verzi, atât în cadrul intravilanului
Municipiului București, cât și în cel al altor orașe din țară, s-a datorat mai multor cauze. Este vorba, în
primul rând, de modul în care s-a aplicat Legea Fondului Funciar, care a permis retrocedări în
perimetrul spațiilor verzi. Având în vedere cererea crescândă pentru locuințe, în condițiile lipsei de
spațiu destinat construcțiilor, aceste terenuri retrocedate au reprezentat o miză deosebit de valoroasă
pentru dezvoltatorii imobiliari. S-a ajuns, în acest fel, la un conflict între populație, care s-a văzut
privată de spații publice destinate recreării și cu valoare de mediu și companiile imobiliare dispuse să-și
extindă afacerile prin acapararea, prin orice mijloace, a unor terenuri propice construcțiilor de locuințe
sau cu altă destinație (birouri, sedii de bănci sau firme etc.).
O altă cauză care a condus la reducerea spațiilor verzi urbane s-a datorat, în mare măsură,
„cârciumizării” acestor zone destinate pentru odihnă și agrement. Este vorba despre înființarea, după
1990, a unor spații comerciale în parcuri, pe anumite suprafețe de teren, în baza unor contracte
încheiate între deținătorii acestor unități și administrațiile locale, cu obligația de a respecta spațiul
verde. În cele mai multe cazuri nu numai că nu s-a respectat acest lucru, dar unitățile respective s-au
extins fără a avea autorizațiile necesare. Ca urmare, pe lângă mărirea suprafețelor betonate, au apărut și
construcții ilegale, care au micșorat în mod considerabil spațiile verzi.
Această stare de lucruri a generat o puternică campanie de presă pentru stoparea defrișărilor,
campanie susținută de numeroase ziare, între care pot fi menționate Jurnalul Național și România
liberă. În același sens militează și numeroase ONG, a căror acțiune vizează, de asemenea, păstrarea și
protejarea zestrei naturale a orașelor noastre.
În ceea ce privește reacția comunității la distrugerea și diminuarea spațiului verde urban, aceasta
a putut fi constatată și prin numeroasele sesizări primite.
Principalele aspecte ce se desprind din analiza sesizărilor venite din partea populației se referă la:
– existența unor spații verzi aflate în paragină, pentru care se propune o amenajare corespunzătoare;
– existența unor spații verzi în paragină, aflate probabil în litigiu sau intrate în posesia proprietarilor,
pentru care se solicită îngrădirea și salubrizarea;
– degradarea vegetației arboricole prin depozite de bitum și smoală, rămase în urma unor asfaltări;
– degradarea vegetației spațiului verde public, ca urmare a utilizării neadecvate a acestuia, respectiv
pentru parcarea autoturismelor;
– întreținerea necorespunzătoare a vegetației unor spații verzi, care nu mai poate fi un moderator al
factorilor climatici excesivi;
– lipsa de responsabilitate a factorilor implicați în realizarea salubrizării și igienei spațiilor verzi;
– folosirea improprie de către cetățeni a spațiilor verzi din jurul blocurilor respectiv pentru depozitarea
diverselor obiecte;
– existența unor deșeuri vegetale și menajere rămase după efectuarea de lucrări în spațiul verde de către
angajați ai Administrației Domeniului Public;
– propuneri pentru dotarea și înfrumusețarea unor parcuri;
– necesitatea îmbunătățirii calității spațiului verde pe unele bulevarde, alei secundare, precum și în
zonele adiacente blocurilor de locuințe;
– propuneri pentru o mai bună amenajare și dotare a unor parcuri;
– propuneri pentru evitarea distrugerii complete a spațiului verde în cazul realizării de parcări;
– solicitări pentru păstrarea spațiului verde, în pofida necesității realizării de parcări;
– sesizări privind defrișarea arborilor din spațiul verde de pe străzi și dintre blocuri, în scopul
amenajării de locuri de parcare;
– propuneri pentru amenajarea de noi spații verzi;
– necesitatea igienizării unor spații verzi;
20

– măsuri pentru îmbunătățirea stării vegetației prin plantări, udare etc.;
– insuficienta dotare cu mobilier a parcurilor (bănci, coșuri de gunoi etc.);
– propuneri de plantare a unor arbuști, cu rol de protecție contra noxelor provenite de la autoturisme;
– existența de instalații de joacă pentru copii neadecvate sau degradate, cu risc de accedentare, în caz
de utilizare;
– insuficiența spațiilor de joacă pentru copii și necesitatea amenajării altor locuri noi.
4. Autorizarea activităților cu impact asupra mediului
4.1 Evaluarea impactului asupra mediului
Obligația juridică de a lua în considerație mediul cu ocazia oricăror acțiuni sau decizii care ar
putea să-i aducă atingere presupune, pe plan administrativ, instituirea unor proceduri de autorizare.
Dintre aceste proceduri, în cele ce urmează, procedura evaluării impactului asupra mediului
ocupă un loc central ca instituție specifică dreptului mediului.
Obiectivul acestei proceduri administrative este simplu și logic: evitarea ca o nouă activitate justificată
și interesantă din punct de vedere economic în plan imediat, să se releve ulterior nefastă sau chiar
catastrofală pentru mediu.
Cu alte cuvinte, se urmărește prevenirea poluărilor și a altor atingeri ce ar putea fi aduse
mediului, evaluându-se din faza de proiect efectele acțiunilor antropice asupra mediului natural.
Cazuri de poluare grave, cum ar fi scandalul SEVESO din Italia, Bopal din India sau Copșa
Mică din România, ar fi trebuit să nu se fi produs.
Orașul Copșa Mică este situat în partea de nord-vest a judetului Sibiu, la confluența rîurilor
Tîrnava Mare cu Visa. Inaugurată în 1939, fabrica de prelucrare a zincului și a plumbului din
concentrate miniere a constituit un pas înainte pentru dezvoltarea economică a orașului. Totuși,
industrializarea forțată din anii „epocii de aur” a reprezentat o catastrofă ecologică pentru mediul
înconjurător, fiind realizată fără efectuarea vreunui studiu despre impactului ecologic asupra regiunii.
Instalațiile au fost mărite de la 4000 t/an la aproape 30 000 t/an și s-a inaugurat și o fabrica de negru de
fum.19
Cu toate că din punct de vedere economic a fost un câștig, pagubele pe plan ecologic, dar și
uman sunt foarte grave.Încă de la începutul anilor 50 s-au tras semnale de alarmă cu privire la depășirea
valorilor maxime admise a anumitor metale în atmosferă, precum cadmiu, plumb sau zinc.
De asemenea, vegetația a fost grav afectată, efectele fiind vizibile cu ochiul liber. Un exemplu aparte îl
reprezintă îl reprezintă Dealul Prostitei, care în trecut era ideal pentru cultivarea viței-de-vie, iar astăzi
prezintă doar o vegetație ierboasă săracă. Toate aceste plante, deloc sănătoase, ajung în urma
parcurgerii lanțului trofic, în țesuturile viețuitoarelor (oameni sau animale), cauzând afecțiuni grave.
Verdictul specialiștilor este unul dur: poluarea din Copșa Mică este intensă și foarte agresivă.
Spre exemplu, intoxicarea cu dioxid de sulf cauzează amețeli, afecțiuni pulmonare acute și chiar spasm
laringian ce provoacă decesul. Acidul sulfuric format prin dizolvarea dioxidului de sulf în picăturile de
rouă reprezintă cauza pentru care albinele nu pot trăi pe o suprafață cu raza de 15 km în jurul localității
Copșa Mică.
Desigur, nu excludem și situația ca, în anumite cazuri, anumite modificări ale echilibrului
ecologic să nu poată fi estimate, încă din faza de proiect.
Aceasta ar presupune ca mijloacele de investigare științifică din perspectiva ecologică să fie din
ce în ce mai avansate și mai nuanțate.
19 www.mediafax.ro
21

De fapt, procedura studiului de impact nu este altceva decât o punere în aplicare a unei vechi
înțelepciuni care spune că este mai bine să previi decât să vindeci.
În mod logic, pentru a preveni trebuie studiate dinainte consecințele și efectele unei acțiuni ce
se dorește a fi întreprinsă, ceea ce este o regulă de bun simț și reprezintă, totodată, o procedură care,
proiectând în viitor, poate determina luarea unei decizii în prezent.
Procesul de evaluare a impactului asupra mediului se rescrie, desigur, în cadrul reglementării
activităților cu impact semnificativ asupra mediului și se realizează pe baza legislației naționale 20
armonizată cu legislația comunitară în domeniu.
Conform definiției legale consacrată de OUG 91/2002 evaluarea impactului asupra mediului
face parte din procedura de autorizare fiind un proces menit să identifice, să descrie și să stabilească în
funcție de fiecare caz în parte și în conformitate cu legislația în vigoare efectele directe și indirecte,
principale și secundare ale unui proiect asupra sănătății oamenilor și mediului.
De altfel, constructorii, inginerii, economiștii, în general promotorii unor activități industriale
și-au precedat întotdeauna realizarea proiectelor lor de studii pentru a evalua soliditatea, utilitatea,
fiabilitatea întreprinderilor lor. Dar această documentație tehnică privea aspecte limitate având în
vedere realizarea proiectului în sine și rentabilitatea sa din punctul de vedere exclusiv al investitorului.
Prin studiul de impact, cercetările prealabile își schimbă natura și unghiul de vedere. Este vorba
de studierea inserției noului proiect în ansamblul mediului existent, de examinarea efectelor directe sau
indirecte, imediate sau îndepărtate, în mod individual sau colectiv, de gradul de suportabilitate al
mediului dat. Imperativul respectării mediului, obligând la abordarea unei viziuni globalizante, practic,
pornindu-se de la un proiect anume, se integrează, apriori, o serie de factori și elemente care sunt
implicate o dată cu realizarea proiectului respectiv.
Procedura studiului de impact a luat naștere în Statele Unite, fiind introdusă prin Legea privind
mediul înconjurător din 1970. În condițiile specifice ale sistemului administrativ și jurisdicțional
american, studiul de impact a devenit în Statele Unite o procedură sofisticată, larg dezvoltată de
tribunale, eficientă dar limitată21.
În Franța, cum orice decizie sau program ori activitate ce poate afecta mediul necesită o
reflecție prealabilă, aceasta, ia forma, după caz, a unei simple analize sumare (obișnuit calificată mini-
notă de impact), a unei note de impact sau, în fine, a unui veritabil studiu de impact22.
Belgia cunoaște, de asemenea, un sistem de evaluare a incidențelor asupra mediului. Astfel, în
Regiunea Wallonă, instrumentul specific care evaluează incidența unui proiect este prevăzut printr-un
decret (11/9/1985) și o hotărâre a executivului din 10/12/1987 ce au intrat în vigoare de la 24/1/1988.
Regimul juridic stabilit de aceste acte normative introduce un sistem de evaluare a incidențelor asupra
mediului care, integrat în procedura deciziei administrative, conferă dreptul de a fi realizat un proiect
determinat. Eliberarea oricărei autorizații, care ignoră sistemul de evaluare – nota de evaluare și, dacă
este cazul, studiul de incidență asupra mediului, atrage nulitatea acesteia.
Legislația română de protecție a mediului reglementează procedura de evaluare a impactului
asupra mediului cu fazele sale obligatorii: preliminare, efectuarea propriu-zisă și cea de analiză și
validare23.
Noua reglementare introduce obligativitatea studiului de impact pentru proiectele de investiții
noi cât și pentru modificarea substanțială a proiectelor existente, inclusiv proiectele de dezafectare în
cadrul procedurii pentru obținerea acordului de mediu.
La rândul lor, noile investiții sau activități precum și modificarea celor existente, pentru care
este obligatoriu acordul de mediu și, deci, și studiul de impact, sunt prevăzute în anexa II-a a aceleiași
legi.
20 Legislația în vigoare fiind: Legea Protecției mediului nr 137/1995 modificată și completată conform OG 91/2002, 21. Dreptul mediului, Mircea Dutu, Editura “C.H. Beck”, pag.44122. Idem 21, pag.44423. art.11 din Legea 137/1995 a protecției mediului și Ordinul M.A.P.P.M. nr.125/1996;
22

Evaluarea impactului asupra mediului se realizează însă numai pentru proiectele activităților cu
impact semnificativ asupra mediului – proiecte pentru care este necesară solicitarea acordului de
mediu, sau, după caz, a acordului integrat de mediu.
În Ordinul Ministrului 860/2002 se precizează procedura de evaluare a impactului asupra
mediului numită „ procedura completă de autorizare de mediu.”
Anexa 1.1 la Ordinul 860/2002 reprezintă un tabel care cuprinde activitățile din anexa 1 de la HG
918/2002 și activitățile din anexa 1 a OG 34/2002 care sunt supuse obligației evaluării și acordului de
mediu.
Soluția aleasă de legiuitorul român a fost aceea a întocmirii unei liste pozitive a tuturor
activităților care sunt supuse procedurii de evaluare a impactului asupra mediului. Cred că putem să
afirmăm că această procedură poate fi impusă chiar pentru activitățile care nu necesită acord de mediu
ci numai autorizație de mediu. In acest sens, putem exemplifica: parcuri pentru staționare, când
numărul vehiculelor depășește 300, stabilirea de căi navigabile, descărcări de material sedimentar în
lacuri și altele.
Există și posibilitatea întocmirii unei liste negative, care cuprinde activitățile pentru care nu se
cere studiu de impact; pentru activitățile nemenționate (toate cele care se pot determina pentru prezent
și viitor) fiind obligatoriu studiul de impact. În opinia mea lista negativă este mult mai eficace,
deoarece nu poate scăpa nici o activitate nouă ale cărei efecte nu sunt încă știute fără o evaluare
prealabilă.
Dezavantajul unor asemenea liste este faptul că nici o modificare nu se poate face decât tot pe
calea reglementării legale, ceea ce presupune în general o perioadă de timp mai mare, chiar dacă apar
situații noi, dintre care unele pot fi urgente și periculoase pentru sănătatea oamenilor și mediu.
De asemenea, credem că studiile de impact nu trebuie să se impună numai activităților care au
impact semnificativ asupra mediului ci și pentru planurile, programele și chiar legile susceptibile de a
afecta mediul. În acest sens, poate fi dat ca exemplu aprobarea – pe baza legii – a volumului maxim de
masă lemnoasă ce se recoltează anual24.
Exemplele, desigur, ar putea continua, chiar și numai dacă as enumera unele activități sau
domenii ale căror reglementări ar putea fi, în funcție de normele de protecție pe care le impun sau nu,
nefaste sau chiar catastrofale pentru mediu, cum ar fi, de pildă: regimul produselor și substanțelor
toxice, activitățile nucleare, deșeurile etc.
Fazele procedurii studiului de impact și organizarea desfășurării acestui demers tehnico-juridic
sunt în sarcina autorității pentru protecția mediului competente, care decide aplicarea lor.
Reglementările în domeniu prevăd cadrul minim al datelor necesare, după cum urmează:
a) cererea promotorului, cu descrierea proiectului sau a activității, care nu poate să fie adresată
către autoritatea de mediu decât în formă scrisă;
b) încadrarea proiectului sau activității propuse în categoria celor pentru care se impune sau nu
studiul de impact. Dacă în vederea acestei încadrări sunt necesare informații suplimentare se poate cere
titularului un studiu preliminar;
c) o primă analiză a scopului acțiunii propuse se face cu participarea autorităților pentru
protecția mediului, a unor experți și a reprezentanților administrației publice locale, ale căror zone pot
fi afectate de eventualele modificări ale mediului, generate de introducerea acesteia;
d) pe baza acestei analize, autoritatea pentru protecția mediului întocmește un ghidaj obligatoriu
pentru efectuarea propriu-zisă a studiului de impact, pe baza căruia va trebui întocmit și raportul.
Îndrumarul și lista celorlalte avize ce trebuie obținute se comunică titularului.
Cred că, în afara elementelor obișnuite dictate în funcție de natura proiectului, studiul de impact
ar trebui să aibă în vedere și analiza efectelor ce le-ar putea produce în afara jurisdicției naționale,
ținând seama de convențiile internaționale la care România este parte.
24. Legea nr.16/1991, Legea nr.42/1992, Legea nr.23/1993, Legea nr.12/1994 ș.a.m.d.
23

Un alt aspect asupra căruia ar trebui să se aplice analiza complexă a studiilor îl reprezintă
impactul cumulativ al poluărilor.
Consider că nu ar trebui să lipsească, de asemenea, o analiză a incertitudinilor științifice cu
privire la fenomenele astfel generate;
e) realizarea și prezentarea raportului se face de către titularul proiectului sau al activității, cu
concluzia la care s-a ajuns, cu variantele ce eventual au fost propuse, inclusiv cu cea privitoare la
renunțarea la acțiunea propusă. Conținutul raportului trebuie să aibă în vedeere următoarea structură:
– informații generale,procese tehnologice,deșeuri,impactul potențial și măsuri de reducere,
analiza alternativă,monitoritzarea, situații de risc, descrierea dificultăților,rezumat fără caracter tehnic,
documente anexate.
Consider că prezentarea raportului de către titular reprezintă o condiție legală a susținerii
propriei cereri de autorizare a acțiunilor propuse, el fiind, tot în virtutea legii, obligat să suporte și
cheltuielile legate de realizarea studiului;
f) autoritatea de mediu este ținută să facă o analiză a calității raportului la studiul de evaluare a
impactului și îl poate accepta ori dispune refacerea acestuia, motivând-o. Socotim că dispunerea
motivată a refacerii studiului de impact reprezintă, în sine, un act administrativ, care poate leza
interesele titularului proiectului sau activității propuse, fie prin cheltuielile suplimentare pe care le
provoacă, fie prin întârzierea punerii în aplicare a intențiilor acestuia, care poate fi, de asemenea,
păgubitoare. Așadar, acest act administrativ poate fi atacat, înainte de decizia definitivă de autorizare,
la instanțele judecătorești competente – în cadrul reglementării legale privind contenciosul
administrativ25;
g) concluziile raportului întocmit și acceptat după analiza preliminară de către autoritățile de
mediu se aduc la cunoștință și dezbatere publică. Crearea cadrului organizatoric și furnizarea
informațiilor pertinente și accesibile publicului pentru a putea participa la luarea deciziilor în cadrul
acestei proceduri de autorizare sunt, conform legii, în sarcina titularului proiectului sub controlul
autorității competente26.
La aceste dezbateri participă, în afara populației interesate, autoritățile administrației publice
locale și organizațiile neguvernamentale. Observațiile și concluziile dezbaterilor, consemnate, vor fi,
desigur, luate în considerație pentru luarea deciziei finale;
h) decizia finală se ia de către autoritatea pentru protecția mediului competentă. Aceasta se
motivează și se aduce la cunoștință publică.
Această aducere la cunoștință publică privește pe toți cei care au participat la dezbaterea
organizată, iar aceștia își pot manifesta eventualele nemulțumiri până la eliberarea autorizației.
Se observă, însă, că autorizația se eliberează sau se respinge motivat în termen de 30 de zile de
la decizia finală, iar aducerea la cunoștința publică nu are prevăzut nici un termen.
În lipsa unui termen stabilit de lege, această aducere la cunoștința publică poate opera și cu o zi
înaintea eliberării autorizației, dar și după eliberarea acesteia. Consider ca pentru stabilirea unui termen,
care să permită reacția publicului, chiar de către autoritatea centrală pentru protecția mediului – fiind,
de competența sa organizarea întregii proceduri;
Neîndeplinirea obligației de informare a publicului duce la nulitatea absolută a actului
administrativ și tot conform legii la sancționarea contravențională a titularului proiectului care nu și-a
îndeplinit această obligație.
i) decizia finală, fiind socotită o etapă de încheiere a analizei studiului de impact, ce are,
desigur, în vedere și celelalte condiții pentru eliberarea acordului de mediu, este luată ca punct de
plecare cât privește curgerea termenului pentru respingerea motivată sau emiterea acestuia. Termenul
este de cel mult 30 de zile de la luarea deciziei finale.
25. Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.26. Vezi art.64 lit.c, Legea nr.137/1995.
24

Logic, eliberarea acordului de mediu sau refuzarea motivată a eliberării lui nu poate să
concretizeze altă soluție decât pe aceea din decizia finală.
Decizia finală care se aduce la cunoștință publică este un act administrativ ce poate fi atacat de
orice persoană, autoritate locală sau organizație neguvernamentală care consideră că este lezată sau că
se poate aduce o atingere mediului înconjurător, termenul curgând de la data aducerii la cunoștință
publică.
Eliberarea sau respingerea motivată a acordului de mediu privește numai pe cel care a făcut
cererea în vederea obținerii acestei autorizări. In cazul respingerii motivate a cererii de a se elibera
acordul de mediu, titularul proiectului propus are dreptul de a contesta această respingere la organele
administrative competente și, după epuizarea acestor căi administrative, la instanțele judecătorești
conform dispozițiilor legale privind contenciosul administrativ.
Cu toate aceste distincții, care se pot face pe baza reglementării legale, acordul de mediu, odată
eliberat și pus în aplicare de către titular, poate fi atacat de orice persoană interesată sau de către orice
organizație neguvernamentală, dacă prin acesta s-a adus un prejudiciu direct sau indirect ori pentru
conservarea mediului înconjurător27.
De asemenea, în cazul unor atingeri grave sau ireversibile aduse mediului înconjurător,
autoritățile competente pentru protecția mediului pot să ceară o reexaminare și, eventual, modificarea
proiectului înaintea executării acestuia și chiar, în anumite situații, anularea acestuia.
4.2 Studiul de impact.
Petiționarul este acela care, pentru proiectele și activitățile pentru care este obligatoriu studiul
de impact, trebuie să prezinte autorităților competente rezultatul realizării acestuia, deci, raportul. El
trebuie, să suporte și cheltuielile aferente. Realizarea efectivă a studiului de impact nu se poate face
însă de către promotor, așa cum legislația unor state o prevăd. Este cazul Franței, unde petiționarul care
dispune de mijloace tehnice sau de cercetare proprii, poate realiza, el însuși, studiul de impact, care este
supus controlului, expertizării și analizării de către organele publice competente.
Legea română prevede expres că studiile de impact se realizează prin unități specializate,
persoane fizice sau juridice atestate28.
Condițiile impuse de lege privind atestarea, credem că au în vedere, în primul rând, capacitatea
tehnică și științifică a celor abilitați și, desigur, imparțialitatea lor. Atestarea cerută de lege echivalează
cu o garanție în acest sens.
Executantul studiului de impact trebuie să respecte îndrumarul cu problemele ce trebuie
analizate și modelul-cadru de întocmire a raportului, impuse de autoritățile competente pentru protecția
mediului. In analiza ce se efectuează nu poate lipsi o evaluare a stării inițiale a mediului și o previziune
științifică a efectelor pe care le-ar produse introducerea noii acțiuni propuse. Concluzia trebuie să arate
motivele pentru care proiectul poate fi reținut sau respins și să propună eventuale variante mai
favorabile mediului.
Persoanele fizice sau juridice, însărcinate cu executarea studiului de impact, răspund pentru
corectitudinea întocmirii raportului. Pentru realitatea și corectitudinea informațiilor furnizate răspunde
titularul proiectului sau acțiunii.
Atât executantul studiului de impact, cât și promotorul care l-a solicitat, răspund fiecare pentru
prezentarea unor concluzii și, respectiv, informații false.
Controlul studiului de impact se realizează atât de public, cât și de administrație.
27. A se vedea art.5 lit.d și art.8 din Legea 137/1995.28 A se vedea Ordinul 860/2002 privind aprobarea Regulamentului de atestare pentru elaborarea studiilor de impact asupra
mediului înconjurător.
25

– aducerea la cunoștința publicului a raportului studiului de impact și dezbaterea sa cu
toți cei interesați, care-și pot exprima reticențele sau chiar opoziția față de soluția propusă, presupune
accesul fără rezerve la toate datele și analizele, deci și a controlului.
– controlul administrativ se realizează de către autoritatea competentă, care poate
dispune refacerea studiului de impact sau completarea lui cu prilejul analizei preliminare.
După dezbaterea publică a raportului studiului de impact, acesta este supus unui nou control, în
care sunt avute în vedere și observațiile făcute cu acest prilej în vederea luării deciziei finale.
– controlul jurisdicțional se poate exercita, în opinia noastră, în cel puțin trei situații:
1. comunicarea prin act administrativ a rezultatelor analizei preliminare, prin care autoritatea publică
dispune refacerea sau completarea studiului de impact;
2. în urma aducerii la cunoștința publică a deciziei finale;
3. după eliberarea sau refuzul motivat al acordului de mediu.
Efectele studiului de impact. În primul rând, neefectuarea studiului de impact pentru
introducerea unor noi activități pentru care efectuarea sa este obligatorie atrage nulitatea absolută a
acordului sau a autorizației de mediu astfel eliberată.
Efectuarea studiului de impact și soluția favorabilă pentru realizarea avansată a proiectului de
raport nu scutește de răspundere promotorul pentru prejudiciile cauzate persoanelor, bunurilor sau
mediului, legate de realizarea proiectului.
Soluția favorabilă a unui studiu de impact, în baza căruia s-a eliberat acordul de mediu, nu poate
fi o piedică pentru o decizie de suspendare a executării proiectului în caz de pericol iminent.
4.3 Procedura de autorizare
În cele de mai sus am dorit să evidențiez rolul special pe care îl joacă studiul de impact în
cadrul procedurii de autorizare a activităților economice și sociale cu impact asupra mediului
înconjurător.
Un mijloc juridic folosit atât pe plan internațional, cât și la nivel național pentru protecția
mediului îl constituie metoda autorizărilor.
Legea română a protecției mediului instituie, în principal, pentru autorizarea, în anumite
condiții, a unor activități ce reprezintă un potențial pericol pentru mediu , două categorii de autorizații:
a. – acordul de mediu și acordul integrat de mediu
b. – autorizația de mediu și autorizația integrată de mediu
a) Acordul de mediu, după cum am precizat mai sus, se solicită pentru acele activități care
presupun lucrări de realizare a proiectului înainte de darea în funcțiune a obiectivului investiției. Pentru
realizarea unor asemenea proiecte, pentru investiții noi sau modificarea celor existente, eliberarea
acordului de mediu are ca stâlp central realizarea studiului de impact, ceea ce reprezintă, credem, cu
unele excepții, diferența principală în raport cu autorizația de mediu.
Acordul de mediu este valabil până la darea în funcțiune a obiectivului dar nu mai mult de 5 ani
de la data eliberării.
Acordul integrat se solicită conform dispozițiilor legale.
b) Autorizația de mediu . Obținerea acestei autorizații este obligatorie pentru punerea în
funcțiune a obiectivelor noi care au acord de mediu. Noua lege a mediului impune obținerea
autorizației de mediu și pentru activitățile existente, în termen de un an de la intrarea în vigoare a
acesteia.
26

Deși autorizația de mediu sau, după caz, autorizația integrată de mediu este unica autorizare
necesară pentru darea în funcțiune a unor obiective ce nu implică lucrări de construcții-montaj, există și
unele excepții29.
Aceste excepții se referă la unele activități ce pot avea un impact negativ considerabil cât
privește echilibrul ecologic al unor ecosisteme naturale. Este vorba de importul și exportul plantelor și
animalelor din flora și fauna spontană și defrișarea vegetației forestiere din afara fondului forestier,
acestea fiind supuse procedurii de evaluare a impactului.
Condiții legale comune ambelor categorii de autorizații : ambele autorizații se eliberează după ce au fost
obținute toate celelalte avize și autorizări necesare.
Atât acordul cât și autorizația de mediu nu se pot emite dacă activitățile respective nu se
încadrează în standardele și normativele în vigoare.
Ambele autorizații pot fi revizuite, dacă apar elemente noi, necunoscute la data emiterii lor.
Așadar, ele nu sunt acte administrative care să constituie drepturi opozabile unor noi reglementări sau
în cazul schimbării unor condiții.
Autorizațiile la care ne referim pot, tot asemenea, să fie suspendate în cazul neconformării
titularului față de condițiile pe care le prevăd. Suspendarea operează după ce titularul a fost somat și s-a
stabilit un termen pentru conformare. Ea durează până la realizarea condițiilor precizate în autorizație,
dar nu mai mult de 6 luni. După scurgerea acestui termen de suspendare se oprește executarea
proiectului sau se dispune încetarea activității.
Bilanțul de mediu și programul pentru conformare sunt proceduri care pot fi dispuse de
autoritatea competentă de mediu pentru activitățile existente care nu întrunesc condițiile de autorizare30.
a) Bilanțul de mediu este o procedură destinată obținerii de informații asupra cauzelor și
consecințelor efectelor negative cumulate anterior și anticipate. Aceste informații furnizate de bilanțul
de mediu fac parte din acțiunea de evaluare a impactului asupra mediului.
Bilanțul de mediu este obligatoriu în modificarea activităților cu imapct asupra mediului sau
încetarea precum și la schimbarea titularului unei activități inclusiv prin proceduri de vânzări de
acțiuni, vânzări de active, fuziune, diviziune, concesionare, dizolvare urmată de lichidare în condițiile
legii.
Titularul activității este obligat la efectuarea bilanțului.Acest bilanț este esențial pentru
stabilirea obligațiilor ce-i revin pentru refacerea calității mediului degradat în zona de impact datorată
activității pe care a desfășurat-o.
Bilanțul de mediu este supus revizuirii de către autoritatea pentru protecția mediului, care
stabilește și planul de conformare pentru noul titular.
Odată cu transferul proprietății sau activității, noul titular poate să negocieze, cu vechiul titular,
transferul unor obligații ce-i reveneau către acesta din urmă. Astfel cum rezultă din art.15 alin. final al
Legii nr.137/1995, fiind vorba despre un transfer al răspunderii, noul proprietar va fi îndreptățit să
beneficieze, odată cu preluarea răspunderii ce revenea antecesorului său, de compensații și facilități din
partea acestuia. Este, credem, evident că înțelegerea dintre fostul proprietar și noul proprietar va trebui
validată de autoritatea competentă pentru protecția mediului.
b) Programul pentru conformare este un plan de măsuri cuprinzând etapele care trebuie
realizate la intervale de timp precizate de către titularul activității. Acest program pentru conformare
este stabilit de autoritatea de mediu care apreciază situația activității respective și posibilitățile de
aducere a acesteia la condițiile impuse de reglementările legale. Acest program ar trebui să fie
rezultatul negocierii dintre autoritatea de mediu și titularul activității respective.
Odată stabilit programul, care ar trebui să joace rolul unui contract, la expirarea fiecărui termen
acordat, în caz de neconformare, autoritatea pentru protecția mediului dispune încetarea activității.
29. A se vedea Anexa II, pct.8 – literele g) și I) din Legea 137/1995.30 A se vedea reglementarea din Legea 137/1995 modifcată pentru aprobarea procedurii de realizare a bilanțului de mediu;
27

Reglementarea legală precizează că dispoziția de încetare este executorie.
Din experiența altor state, cum ar fi, de exemplu, S.U.A., acest gen de “program flexibil” dă
rezultate mult mai bune decât o dispoziție administrativă rigidă.
În prezent programul pentru conformare reprezintă un instrument administrativ extrem de util
până la îndeplinirea condițiilor legale pentru eliberarea autorizației integrate de mediu.
5.4 Autorizațiile de mediu
Autorizațiile de mediu reprezintă instrumentele juridice care îmbracă forma unui act
administrativ, eliberate în condițiile prevăzute de reglementările legale privind procedura de autorizare
de către autoritățile administrative centrale și teritoriale care au în competență protecția mediului.
În urma modificării și completării Legii 137/1995 prin OUG 91/2002 aprobată prin Legea
29/2003 la autorizațiile de mediu reglementate inițial se reglementează o nouă autorizație, avizul de
mediu pentru planuri și programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului precum și acordul
integrat de mediu și autorizațiile integrate de mediu.
Avizul de mediu se eliberează în urma evaluării de mediu pentru anumite planuri și programe.
Definiția legală precizează că evaluarea de mediu constă în „elaborarea raportului de mediu,
consultarea publicului și a autorităților competente implicate în implementarea unor anumite planuri și
programe, luarea în considerație a raportului de mediu și a rezultatelor acestor consultări în procesul
decizional și asigurarea informării asupra deciziei luate, conform legislației în vigoare.
Relativ logic această definiție sintetizeză practic procedura legală. În cadrul definițiilor din
anexa menționată este definit și avizul de mediu pentru planuri și programe emis de autoritatea
competentă (conform legii) care confirmă integrarea aspectelor privind protecția mediului în planul sau
programul supus adoptării. Este vorba, desigur, de respectarea obligativității de a lua în considerație
protecția mediului pentru orice strategie, politică, plan de dezvoltare pentru a se ajunge la o dezvoltare
durabilă.
Domeniile specifice avute în vedere pentru evaluarea de mediu a anumitor planuri și programe
sunt: amenjarea teritoriului și urbanism, utilizarea terenurilor agricole, agricultura, silvicultura,
piscicultura, transportul, energia, industria inclusiv activitatea de extracție, gospodărirea deșeurilor,
gospodărirea apelor, telecomunicațiile și turismul.
Procedura EMPP se finalizeaza prin emiterea Avizului de mediu de catre autoritatea publica
pentru protectia mediului competenta, pe baza proiectului de plan sau program si a Raportului de
mediu.
Raportul de mediu, care cuprinde și rezultatul evaluării de mediu pentru planurile și programele
respective se anexează la planul sau la programul înaintat spre aprobare la nivel național, regional sau
local.
Autoritățile competente emit aviz de mediu pentru planuri și programe, ca urmare a efectuării
evaluării de mediu și a anlizării raportului de mediu. Avizul de mediu pentru planuri și programe are
aceeași perioadă de valabilitate ca și planul sau programul pentru care a fost emis, în cazul în care nu
intervin modificări ale respectivului plan sau program.
Procedura de evaluare de mediu, structura raportului de mediu și condițiile de emitere a avizului
de mediu pentru planuri și programe, inclusiv cele cu efecte transfrontieră, se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului.
Aprobarea planurilor și programelor este condiționată de existența avizului de mediu pentru
respectivul plan sau program.
Evaluarea de mediu, la care ne-am referit mai sus, nu se efectuează pentru planurile și
programele financiare sau bugetare sau pentru cele al căror unic scop este apărarea națională ori a
protecției civile.
28

Autoritățile competente pentru eliberarea avizului de mediu sunt autoritatea publică centrală
pentru protecția mediului și autoritățile publice teritoriale pentru protecția mediului.
Astfel, situațiile, sus menționate, se referă la avizul de mediu pentru stabilirea obligațiilor de
mediu luate în considerare ca prevederi ale unui program conformare, în vederea asumării acestora de
către părțile implicate în cazul schimbării titularului unei activități cu impact asupra mediului și sau
modificarea ori încetarea unor astfel de activități inclusiv pentru situațiile enumerate în alineatul
precedent.
Acest aviz este emis cu scopul cunoașterii impactului asupra mediului, oferindu-se,astfel,
posibilitatea unor tranzacții între părțile implicate precum și a asumării responsabilităților.
Un alt aviz de mediu eliberat de autoritatea centrală privește, are în vedere în primul rând protecția
mediului și se referă la omologarea produselor de uz fito-sanitar.
Acordul de mediu
Solicitarea și obținerea acordului de mediu sunt de asemenea obligatorii pentru proiectele publice sau
private de investiții noi sau de modificare a celor existente ce ar putea avea impact asupra mediului.
Acordul integrat de mediu stabilește condițiile de realizare a unei activități încă din etapa de
proiectare care sa asigure că instalația corespunde cerințelor legislației în vigoare (OUG34/2002
privind prevenirea, reducerea și controlul integrat al poluării aprobată prin Legea 645/2002).
Acest acord poate fi eliberat pentru una sau mai multe instalații ori părți ale instalațiilor situate pe
același amplasament.
Autorizația de mediu se eliberează după obținerea celorlalte avize, acorduri ori autorizații.
Autorizația integrată de mediu se eliberează pentru activi tăți cu impact semnificativ asupra
mediului, care se supun evaluării impactului asupra mediului, activități care fie sunt prevăzute expres în
lege, fie sunt supuse etapei de încadrare în procedura de evaluare a impactului asupra mediului.
Pentru activitatile existente care nu intrunesc conditiile de autorizare autoritatea competenta pentru
protectia mediului dispune efectuarea bilantului de mediu in termen de maximum un an de la data
constatarii neîndeplinirii acestor condiții și negociază cu titularul activității programul pentru
conformare, pe baza concluziilor și recomandărilor din bilanțul de mediu31
Pentru obtinerea autorizatiei de mediu activitatile existente care nu sunt conforme cu normele si
reglementarile de mediu in vigoare sunt supuse, conform deciziei autoritatii competente pentru
protectia mediului, unui bilant de mediu; bilantul de mediu se solicita, conform deciziei autoritatii
competente pentru protectia mediului, inclusiv in cazul derularii procedurilor prevazute la alin. 2

Cap. III EFECTELE SCHIMBARILOR CLIMATICE ASUPRA ASEZARILOR UMANE
1. Schimbarile climatice
Cercetările științifice din ultimii ani confirmă faptul că încălzirea globală este un rezultat direct
sau indirect al activităților umane (arderea combustibililor fosili, schimbarea folosinței terenurilor etc.),
care determină schimbarea compoziției atmosferei globale și care se adaugă la variabilitatea naturală a
climei, observate pe o perioadă de timp comparabilă.
31 Legea nr.137/1995 privind protectia mediului, art. 10, alin. 2).
29

Efectul de seră se datorează absorbției selective de către moleculele gazelor cu efect de seră
(dioxid de carbon, metan, protoxid de azot, hidrofluorocarburi, perfluorocarburi, hexafluorura de sulf),
a radiației termice emise de Pământ, și reemisia ei izotropă, atât în spațiul extraatmosferic, cât și spre
Pământ.
Prin creșterea concentrațiilor acestor gaze în atmosferă, efectul de seră se intensifică, iar
transportul de energie și umiditate în sistem se perturbă, fapt care determină dezechilibre la nivelul
sistemului climatic.
Sectoarele industrial, comercial, rezidențial și de infrastructură (inclusiv alimentări cu energie și
apă, transporturi și depozitarea deșeurilor) sunt vulnerabile la schimbările climatice. Impactul principal
al schimbărilor climatice asupra zonelor urbane, infrastructurii și construcțiilor este legat, în principal,
de efectele evenimentelor meteorologice extreme, precum valurile de căldura, cǎderi abundente de
zăpadǎ, furtuni, inundații, creșterea instabilității versanților și modificarea unor proprietăți geofizice.
Astfel, planificarea urbană și proiectarea unei infrastructuri adecvate joacă un rol important în
minimizarea impactului schimbărilor climatice și reducerea riscului asupra mediului antropic.
Planificarea teritoriului poate oferi un cadru integrat, ce permite conexiuni între vulnerabilitate,
evaluarea riscului și adaptare, putând conduce la identificarea celor mai eficiente opțiuni de acțiune.
Aceste sectoare sunt direct afectate de modificarea temperaturii și regimului precipitațiilor, sau indirect,
prin impactul general asupra mediului, resurselor naturale și producției agricole. Sectoare precum
construcțiile, transporturile, exploatările de petrol și gaze, turismul și industriile aflate în zone costiere,
sunt afectate de schimbările climatice.
Alte sectoare, precum industria alimentară, prelucrarea lemnului, industria textilă, producția de
biomasă și energie din surse regenerabile, sunt sectoare potențial afectate. România a ratificat
Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (UNFCCC) prin Legea nr. 24/1994,
angajându-se să acționeze pentru realizarea obiectivului acesteia: „stabilizarea concentrațiilor de gaze
cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să prevină perturbarea antropică periculoasă a sistemului
climatic, nivel care trebuie realizat într-un interval de timp suficient, care să permită ecosistemelor să
se adapteze în mod natural la schimbările climatice, astfel încât producția alimentară să nu fie
amenințată, iar dezvoltarea economică să se poată desfașura într-o manieră durabilă”.
România a ratificat Protocolul de la Kyoto prin Legea nr. 3/2001, asumându-și angajamentul
privind stabilirea unor măsuri, ținte și perioade clare de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră și
reducerea emisiilor de gaze cu efect de serǎ, pentru perioada 2008 – 2012, cu 8% față de anul de bază
1989.
Pentru îndeplinirea angajamentelor asumate la nivel european și internațional, sub Protocolul
de la Kyoto, în anul 2008, a început elaborarea Strategiei și a Planului Național de Acțiune privind
Schimbările Climatice, în vederea stabilirii cadrului pentru implementarea politicilor, măsurilor și
acțiunilor care vor fi realizate în acest domeniu până în anul 2012.
În cursul anului 2008, au fost implementate o serie de acțiuni având ca scop: îmbunătățirea
inventarului național al emisiilor de gaze cu efect de seră, implementarea schemei de comercializare a
certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, operarea Registrului național al emisiilor de gaze cu
efect de seră, stabilirea cadrului legislativ privind adaptarea la schimbările climatice, continuarea
participării la mecanismele Protocolului de la Kyoto , intensificarea activităților de conștientizare a
publicului cu privire la impactul și adaptarea la schimbările climatice. De asemenea, a fost creat cadrul
pentru înființarea Sistemului național pentru estimarea nivelului emisiilor antropice de gaze cu efect de
seră rezultate din surse sau din reținerea prin sechestrare a dioxidului de carbon (SNEEGHG).
Astfel, au fost stabilite atribuțiile și modul de colaborare între instituțiile responsabile, datele
necesare construirii rapoartelor, etapele procedurale privind estimarea nivelului emisiilor antropice,
raportarea, arhivarea și stocarea informațiilor, cu scopul de a asigura transparența, consistența,
comparabilitatea, și acuratețea Inventarului Național al Emisiilor de Gaze cu Efect de Seră (INEGES),
30

în contextul respectării obligațiilor asumate de România sub Protocolul de la Kyoto și/sau prevăzute de
legislația europeană.
Tot în acest an, a fost elaborat primul Ghid al României privind adaptarea la efectele
schimbărilor climatice, document care evidențiază impactul schimbărilor climatice și care cuprinde
recomandări și măsuri de adaptare pentru fiecare sector afectat.
2. Acțiuni pentru reducerea emisiilor de gaze cu efecte de seră. Utilizarea mecanismelor
prevăzute de Protocolul de la Kyoto
Pentru reducerea costurilor acțiunilor de limitare și reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră,
Protocolul de la Kyoto prevede utilizarea a trei mecanisme flexibile de cooperare internațională:
– implementarea în comun (JI);
– mecanismul de Dezvoltare Curată (CDM);
– comercializarea Internațională a Emisiilor (IET).
Aceste mecanisme sunt „voluntare”, ceea ce înseamnă că țările își formulează și aplică propria
politică privind utilizarea, sau nu, a acestora. Mecanismele JI și CDM asigură reducerea de emisii, prin
dezvoltarea unor proiecte specifice în țările eligibile în care condițiile de realizare sunt mai avantajoase.
România s-a implicat cu succes în realizarea proiectelor de investiții de tip Implementare în Comun,
prin colaborarea cu diferite state, în vederea realizării transferului de tehnologie pentru reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră, creșterea eficienței energetice a obiectivelor unde se realizează
aceste investiții și îmbunătățirea calității mediului.
Astfel, au fost încheiate 10 Memorandumuri de Înțelegere cu Elveția, Olanda, Norvegia,
Danemarca, Austria, Suedia și Franța, Italia, Finlanda și Banca Mondială (în cadrul Fondului Prototip
al Carbonului – Prototype Carbon Fund).
Pentru România, proiectele JI constau în acțiuni de modernizare, reabilitare, îmbunǎtǎțirea
eficienței energetice și implementarea tehnologiilor „prietenoase cu mediul”, pentru:
– construcția instalațiilor de cogenerare sau transformarea unor centrale termice încentrale de
cogenerare;
– schimbarea combustibilului în instalațiile de producere a energiei sau în instalațiile industriale, și
utilizarea combustibililor cu conținut scăzut de carbon;
– reabilitarea sistemelor de încǎlzire centralizată;
– promovarea energiei neconvenționale și construcția instalațiilor de producere a energiei de tip
„energie curatǎ”;
– recuperarea metanului de la depozitele de deșeuri urbane;
– reabilitarea și eficientizara unor grupuri de termocentrale;
– împǎdurirea și/sau reîmpǎdurirea unor suprafețe de terenuri.
Obiectivul Strategiei tematice pentru mediul urban, adoptate la nivel european, de a “contribui
la o mai bună calitate a vieții printr-o abordare integrată privind zonele urbane”, coroborat cu efortul de
a contribui la “un nivel mai înalt al calității vieții și a bunăstării sociale a cetățenilor, prin asigurarea
unui mediu în care nivelul poluării nu generează efecte nocive asupra sănătății umane” a definit, pentru
anul 2008, prioritățile, direcția, și mijloacele prin care această strategie să poată fi aplicată.
Din această strategie rezultă că cele mai multe orașe se confruntă cu un set comun de probleme
de bază, precum cele legate de calitatea aerului, trafic intens, nivelul crescut de zgomot, construcții de
calitate scăzută, terenuri abandonate, emisii de gaze cu efect de seră, zone nesistematizate, generarea de
deșeuri și ape uzate, asigurarea serviciilor publice către populație.
Printre cauzele acestor probleme sunt creșterea utilizării resurselor pe locuitor, creșterea
numărului de gospodării individuale, modificările demografice, creșterea numărului de mașini
proprietate personală. Soluțiile trebuie să fie orientate spre viitor, să ia în calcul aspecte legate de
31

prevenirea riscurilor, anticiparea schimbărilor climatice sau reducerea progresivă a dependenței de
combustibilii fosili.
Activitățile din mediul urban constituie surse de poluare pentru toți factorii de mediu, de aceea,
acestea trebuie controlate și dirijate, astfel încât să se reducă la minim impactul asupra mediului.
3. Procesul de urbanizare și amenajarea teritorială
Scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea, la nivelul întregului teritoriu,
a politicilor economice, sociale, ecologice și culturale, stabilite la nivel național și local pentru
asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale țării.
Până în anul 1990, construcțiile de locuințe se executau cu preponderență pe verticală, având
drept scop menținerea cu orice preț a suprafețelor delimitate prin planurile de sistematizare aprobate.
Perioada cuprinsă între anii 1990 – 2007 se caracterizează printr-o expansiune accelerată asupra
extravilanului și zonelor limitrofe ale orașelor prin construcția de noi cartiere cu sprijinul Agenției
Naționale pentru Locuințe.
S-au impus construcții de locuințe cu unul sau două etaje pentru a se îmbunătăți indicatorii de
confort ai populației, de creștere a suprafeței zonelor verzi și luciului de apă pe locuitor, s-au extins
liniile de transport în comun concomitent cu racordările la apă, gaze, electricitate, precum și creșterea
gradului de siguranță a clădirilor și locuitorilor acestora.
În acest context s-au elaborat Planurile de Urbanism General care, armonizate cu Planul Urban
de Management de Mediu, fac posibilă și creativă adaptarea la necesitatea rezolvării prezente și
viitoare a nevoilor fiecărui oraș.
Urbanizarea privită ca un proces continuu, dinamic este o activitate operațională , prin detalierea
și delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului; integratoare , prin
sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităților; normativă , prin precizarea
modalităților de utilizare a terenurilor, definirea destinațiilor și gabaritelor de clădiri, inclusiv
infrastructura, amenajările și plantațiile.
Astăzi, zonele urbane sunt zone complexe: rezidențiale, industriale, culturale, administrative,
științifice,de învățământ, comerciale, având căi de comunicație interne și externe complexe.
La nivelul anului 2008, extinderea ecosistemelor urbane produce impact asupra mediului, datorită
faptului că cea mai mare parte a populației trăiește în zone care nu au asigurate serviciile de bază (apa
potabilă, sisteme de canalizare, colectarea și tratarea deșeurilor, locuințe adecvate, asistența sanitară,
hrana, transportul și energia).
Dezvoltarea unui sistem urban este în mod substanțial influențată de aplicarea unui management
adecvat, axat pe următoarele ținte principale: dezvoltarea infrastructurii și asigurarea accesului la
această infrastructură; asigurarea accesului la locuință; protecția mediului ambiant.
În România, s-au înregistrat fluctuații ale numărului populației urbane în raport numărul
populației din mediul rural astfel:
– la nivelul anului 1985, cele două procente au fost egale (50% în mediul urban și 50% în mediul
rural,11.370.092 populație rurală și 11.354.744 populație urbană);
– evoluție ascendentă în perioada 1986 (11.540.494) – 2001(12.243.748);
– evoluție descendentă, ajungând, de la 12.608.844 locuitori (la 1 iulie 1990), la 11.913.938 locuitori (la
1 iulie 2006) și la 11.877.659 (la 1 iulie 2007).
Crește continuu procentul populației urbane în raport cu populația din mediul rural creștere relevată de
tabelul 10.1.1. Analiza numărului de locuitori din municipiile și orașele țării, arată că 6,2% au o
populație între 5.000 – 9.999 locuitori, 11,3% dintre acestea au între 10.000 – 19.999 locuitori, urmate
de cele cu o populație cuprinsă între 20.000 – 49.999 locuitori, care au o pondere de 14,4%.
32

sub 300.000. 32
Calitatea vieții în mediul urban este determinată de calitatea aerului, nivelul de zgomot,
gestionarea deșeurilor de orice natură, situația spațiilor verzi și a zonelor de agrement, calitatea
serviciilor (de toate tipurile) oferite populației.
3.1 Dezvoltarea zonelor rezidențiale
Zonele rezidențiale devin astăzi una din cele mai disputate probleme. Construcțiile rezidențiale
trebuie să răspundă din punct de vedere al costurilor de achiziție (puterii de cumpărare), siguranței
personale, costurilor de întreținere, încadrarea armonioasă în cadrul urbanismului general. Omul a fost
permanent preocupat de obținerea unui adăpost adecvat, care să-l protejeze față de elementele
defavorabile ale naturii și care să-i asigure un mediu sigur și confortabil. O locuință ideală favorizează
sănătatea fizică și confortul psihic, conferind în același timp un sentiment de securitate ocupanților săi,
ea constituind cadrul propice pentru dezvoltarea personalității umane și totodată o punte de legătura a
individului cusocietatea.
În același timp, locuinta este și va rămâne refugiul, dar și legătura omului cu semenii săi, iar prin
această natură bivalentă a sa, ea va interacționa permanent cu mediul exterior, de aceea nu poate fi
privită ca o entitate izolată și independentă.
Calitatea vieții este o componentă esențială în dezvoltarea socio-economică a României. Pentru
locuitorii orașelor și municipiilor, adică pentru peste 55% din populația României, calitatea vieții este
strict condiționată de calitatea serviciilor de gospodărie comunală și a mediului în care trăiesc.
În structura serviciilor de gospodărie comunală sunt incluse: alimentarea cu energie electrică și
gaze; captarea și distribuția apei potabile; canalizarea și epurarea apelor uzate și meteorice; producția și
distribuția energiei termice pentru încălzire și apă caldă; întreținerea străzilor, spațiilor verzi și
obiectivelor din domeniul public; transportul local public, administrarea, întreținerea șii repararea
fondului locativ de stat; colectarea, transportul, depozitarea și eliminarea definitivă a deșeurilor
menajere.
Zonele rezidențiale sunt proprietate majoritar de stat sau majoritar privată, după cum fondurile
care contribuie la realizarea lor sunt bugetare și private.
Ponderea locuințelor construite cu fonduri private este superioară celor asigurate din fonduri bugetare.
Balanța fondului de locuințe relevă dinamica construcțiilor rezidențiale în mediul urban corelată cu cea
din mediul rural. Potrivit cerințelor actuale, multe locuințe au fost transformate în spații de utilitate
comercială prin construcții noi și adăugiri la cele existente.
Un nou concept numit Casa Verde este tot mai des luat în discuție. Noile norme de eficientă
energetică impun tehnici de constructie care izolează tot mai bine clădirile. În prim plan, stă consumul
de energie primară pentru încălzirea, respectiv prepararea apei calde menajere din surse regenerabile.
Deja se realizează la cerere, pentru primării, studii de fezabilitate din care să rezulte raportul
cost-beneficiu al instalațiilor de panouri solare, pompe de caldură, eoliene, panouri fotovoltaice. Aceste
studii sunt necesare susținerii dosarului în programul de înlocuire sau completare a sistemelor ce
folosesc energii convenționale, cu sisteme care folosesc energii neconvenționale cum sunt radiația
solară, puterea vântului, căldura geotermală.
Pentru acest program pilot s-a întocmit inclusiv Harta Solară a României care demonstrează că
sistemele solare sunt eficiente.33
32 Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008
33 Sursa: Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, Energii Regenerabile
33

În principal, urbanizarea spațiului este datorată: mutării activităților industriale, artizanale și a
serviciilor la periferiile orașelor sau în mediul rural, dezvoltării infrastructurilor de transport (rețele
feroviare, șosele, autostrăzi, linii electrice).
3.2 Concentrările urbane
Experiența statelor Uniunii Europene demonstrează că zonele metropolitane bine conduse ajung rapid
la competitivitate economică (politicile economice, pot atrage în mod eficient fonduri și investitori, își
pot dinamiza sectoarele construcțiilor, serviciilor și turismului), iar dezvoltarea lor viitoare este una
durabilă (politicile economice, culturale, sociale, ecologice sunt armonizate).
Un astfel de proiect urmărește decongestionarea marilor orașe, dezvoltarea arhitecturală unitară,
accesarea fondurilor europene destinate dezvoltării regionale și, prin aceasta, crearea unor condiții
civilizate de viață pentru toți locuitorii zonelor metropolitane.
Aflată încă "în germene", zona metropolitană Galați-Brăila se va extinde și se va compune din
localitățile Galați, Brăila, Baldovinești, Vădeni, Zagna-Vădeni, Lacu Sărat, Chișcani, Vărsătura, I.C.
Brătianu plus alte comune din împrejurimile celor 2 mari orașe dunărene. Se estimează că populația
acestei zone metropolitane va fi în jur de un milion de locuitori și va deveni cea de a doua aglomerare
din România, incluzând cel mai probabil un nou aeroport internațional și un nou pod peste Dunăre în
zona orașului Brăila.
Impactul economic al programului se reflectă în stimularea și diversificarea mediului de afaceri
din Galați și Brăila, precum și atragerea de noi investiții străine în zonă. Beneficiarii proiectului sunt
Primăria Municipiului Galați și firmele locale, dar mai ales sunt cetățenii orașului, în special tinerii.
Costul proiectului a fost estimat la 14.537.000 Euro.
Primăria intenționează, prin acest proiect, să ofere gălățenilor peste 2.000 de unități locative.
Zona Metropolitană Constanța are o populație de circa 500.000 de locuitori și reprezintă prima
structură administrativă de acest tip din România, fiind alcătuită din 14 localități: Constanța, Năvodari,
Eforie, Ovidiu, Basarabi, Techirghiol, Mihail Kogălniceanu, Cumpăna, Valul lui Traian, Lumina,
Tuzla, Agigea, Corbu și Poarta Albă. Metropola va reuni 70% din populația județului, pe 33% din
suprafața acestuia.
Primăria Corbu are un proiect ambițios privind transformarea comunei în stațiune turistică. În
afară de plaja mării, interesantă este și zona de agrement pe cale de realizare lângă Lacul Corbu.
Primăria vrea să amenajeze un mic port pentru ambarcațiunile de agrement (ski-jet, hidrobiciclete sau
bărci cu motor). Totodată se lucrează la un plan urbanistic zonal pentru toată zona riverană Marii Negre
aflată în zona comunei.
Densitatea medie a populației pe țară este de 90,3 locuitori/km 2. Cea mai mare densitate se
înregistrează în municipiul București, 8.117 locuitori/km 2. Urmează județele: Ilfov, Prahova, Iași,
Galați, Dâmbovița, Brașov, Bacău, Cluj, Constanța cu densitatea cuprinsă între 101,6 și 185,8
locuitori/km2, iar cea mai mică densitate (cuprinsă între 29,5 locuitori/km 2 și 60,3 locuitori/km 2) se
înregistrează în județele Tulcea, Caraș – Severin, Harghita, Bistrița Năsăud, Arad, Mehedinți, Covasna,
Alba.
București, capitala țării este cel mai mare oraș și principalul centru politic, administrativ,
economic, financiar, bancar, educațional, științific și cultural din România. Capitala are o suprafață de
238 km2, o populație de 1.931.838 locuitori, ceea ce reprezintă 8,96% din totalul populației și 16,26%
din populația urbană.
Marea majoritate a suprafeței orașului București este ocupată de construcții și rețeaua de
transport (auto și căi ferate). Principalele probleme cu care se confruntă Bucureștiul sunt cele specifice
dezvoltării urbanistice ale marilor orașe: suprafață mică, dezvoltare preponderent pe verticală, lipsa
spațiilor verzi, salubrizare deficitar efectuată, trafic auto intens în toate zonele orașului, poluare
atmosferică generată de traficul auto și de centralele termice.
34

4. Aspecte privind influența asezărilor umane asupra mediului
4.1 Situația spațiilor verzi și a zonelor de agrement
Spațiile verzi reprezintă o categorie funcțională în cadrul localităților sau aferentă acestora, al cărei
specific este determinat, în primul rând, de vegetație și în al doilea rând de cadrul construit, cuprinzând
dotări și echipări destinate activității cultural-educative, sportive sau recreative a populației. Prin spațiu
verde se înțelege spațiul public cu acces nelimitat sau specializat de interes municipal, spațiul pentru
sport și agrement, spațiul plantat pentru protecție și păduri de diferite tipuri (conform regulamentului de
urbanism al Municipiului București).
Caracterizându-se prin suprafețe, amplasări, amenajări și folosințe diferite, spațiile verzi se
grupează în două categorii distincte: spații verzi de folosință generală sau publice, (parcuri, grădini,
scuaruri și fâșiile plantate, amenajările sportive publice, pădurile de agrement accesibile întregii
populații) și spații verzi de folosință limitată (aferente locuințelor, dotărilor social-culturale, zonelor
industriale, căilor de comunicație, zonelor de protecție sanitară, grădinilor botanice și zoologice,
pădurile și plantațiile forestiere destinate ameliorării climatului).
Importanța spațiilor verzi în ansamblul localităților este determinată și de ponderea mare a
acestora în totalul suprafeței cuprinse în perimetrele construibile. Aceste suprafețe sunt determinate
folosind indicele suprafață spații verzi pe locuitor, care variază între 9 – 13 m² pentru orașele mici (până
la 20.000 locuitori), între 12 – 20 m² (pentru orașele mijlocii cu 20.000 – 100.000 locuitori) și între 17 –
26 m² pentru orașele mari (peste 100.000 locuitori).
Acești indici cuprind, atât suprafețe normabile (parcuri și grădini orășenești, grădini de cartier,
grădini în complexe de locuit), cât și suprafețe nenormabile (spații plantate aferente dotărilor, fâșii
plantate etc.).
Vegetația, element fundamental al mediului natural, constituie componenta principală a spațiilor
verzi. Principalul scop al amenajării spațiilor verzi îl constituie ameliorarea stării mediului înconjurător
și armonizarea peisajelor modificate sau amenajate cu cele naturale, astfel încât să fie create condiții
ambientale optime desfășurării activităților sociale.
Se poate considera că în ultimii ani nu este asigurat necesarul de spații verzi, s-a accentuat
fenomenul de degradare a spațiilor verzi (în special raportul normelor globale, al dotării și echipării în
cartierele de locuințe), iar suprafața acestora a scăzut, situându-se sub nivelul necesarului și al
prevederilor din normative.
Evoluția suprafețelor ocupate cu spații verzi nu a fost tot timpul ascendentă, între anii 1990 –
2006 constatându-se o fluctuație continuă.
Referitor la situația spațiilor verzi la nivel de județ rezultă că, în majoritatea orașelor,
suprafețele cu spații verzi se situează sub nivelul necesarului și al prevederilor din normative și mult
sub norma europeană care prevede o suprafață echivalentă de 30 – 40 m²/ locuitor.
În municipiul București , în anul 2004, suprafața de spațiu verde era de 17.082.024 m 2, în timp
ce suprafața parcurilor și grădinilor aflate în administrarea Primăriei Municipiului București era de
2.490.630 m2. Pe baza observațiilor efectuate, între anii 1990 și 2006, se constată o accentuată tendință
de degradare și de scădere a suprafețelor verzi (cu circa 50% între 1990 și 2005). Astfel, suprafața
spațiului verde cu acces nelimitat care revine unui locuitor al Capitalei a scăzut din 1989 până în 2002,
de la 16,79 m2 la 9,38 m2 (9 m2/locuitor minima stabilită de către Organizația Mondială a Sănătății).
Parcurile sunt destinate pentru odihnă, recreere, și pentru manifestări culturale, sportive etc.
Pentru a fi posibilă amenajarea acestora, trebuie respectate principiile ce stau la baza proiectării
spațiilor verzi și mai ales principiul funcționalității și compatibilității.
Scuarurile (mici grădini publice aflate de obicei la o încrucișare de străzi sau în mijlocul unei
piețe) reprezintă o categorie importantă de spații verzi cu acces nelimitat, intens frecventate sau
35

traversate de vizitatori și trecători, sunt mai răspândite în cadrul orașului și răspund operativ nevoilor
de odihnă și lectură de scurtă durată sau realizării unui efect decorativ deosebit.
Pentru menținerea, întreținerea și crearea de noi spații verzi, se prevăd următoarele obiective:
– stoparea diminuării și degradării spațiilor verzi intraurbane și periurbane;
– analiza suprafețelor intraurbane existente, reglementarea și monitorizarea acestora;
– conservarea suprafețelor spațiilor verzi;
– reabilitatea zonelor intra și periurbane verzi degradate;
– elaborarea raportului anual de evaluare și monitorizare a suprafețelor verzi urbane;
– eliminarea a 60% din construcțiile ilegale intraurbane și redarea terenurilor, pe care se află acestea,
circuitului spațiilor verzi recreative sau de joacă.
De asemenea, se prevăd în mod obligatoriu măsuri de menținere și ameliorare a fondului
peisagistic natural și antropic al fiecărei localități și zone, condiții de refacere peisagistică și ecologică a
zonelor deteriorate și măsuri de dezvoltare a spațiilor verzi.
Aceste măsuri sunt: realizarea de noi spații verzi în interiorul localităților urbane și
îmbunătățirea celor existente; continuarea acțiunilor de plantare a puieților de salcâm, stejar, molid, tei
și gard viu în parcuri și sub masiv, amenajarea parcurilor cu alei, locuri de joacă, bănci; urmărirea
respectării normelor regulamentului general de urbanism privind raportul număr locuitori/spații verzi în
localitățile urbane; extinderea perdelelor de protecție în zonele industrializate.

4.2 Poluarea fonica
Unul dintre elementele de importanță majoră pentru derularea normală a activităților umane pe
timp de zi, seară și noapte este confortul acustic definit de menținerea nivelului dezgomot în parametrii
recomandați.
Datorită ritmului alert de desfășurare a actvităților zilnice, zgomotul devine unul dintre cei mai
influenți factori de stres, care conduce la creșterea oboselii și perturbează activitățile umane. Din acest
motiv poate fi considerat ca unul dintre “efectele secundare” negative ale civilizației.
Tendința de formare de aglomerări urbane de mari dimensiuni are drept consecință mărirea
numărului de surse de zgomot, fenomen care se accentuează mai ales în zonele adiacente arterelor de
circulație și activităților industriale.
Sursele principale de zgomot în mediul urban includ transportul rutier, feroviar, aerian și
activitățiile din zonele industriale din interiorul aglomerărilor.
Activitățile specifice din sectorul construcțiilor, activitățile publice, sistemele de alarmare
(pentru clădiri și autovehicule) precum și cele din sectorul specific de consum și de recreere
(restaurante, discoteci, mici ateliere, animale domestice, stadioane, concerte în aer liber, maniferstări
culturale în aer liber) sunt alte surse generatoare de zgomot specifice vieții de zi cu zi a unei societăți
umane.
Dezvoltarea tehnologică, creșterea rețelelor de trafic, aeroporturile vor amplifica în continuare
problemele legate de zgomot, generate de activitățile specifice acestora, dacă nu se iau măsuri de
planificare și de prevenire a acestui fenomen. Pentru oprirea acestei tendințe s-au adoptat măsuri
legislative de diminuare a nivelurilor de zgomot prin acțiuni “la sursă”, asupra elementelor generatoare
de zgomot, cât și “la receptor”, asupra elementelor ce trebuie protejate față de zgomot (locuințe, spitale,
școli, locuri de odihnă, parcuri etc.)34
34 Sursa: Agențiile Regionale pentru Protecția Mediului
36

În anul 2009, la Garda Națională de Mediu au fost înregistrate peste 1.000 sesizări cu privire la
disconfortul fonic. Sesizările au avut ca subiect, atât surse staționare de zgomot (activități industriale,
aparate sau instalații de condiționare a aerului), cât și surse mobile (trafic auto).
De asemenea au fost sesizari care se refereau la disconfort fonic produs de concerte, discoteci,
evenimente în aer liber de promovare a unor acțiuni civice sau altele (inclusiv reclame). Cel mai mare
număr de reclamații au fost înregistrate în Municipiul București (308); în urma acestor sesizări au fost
aplicate 17 sancțiuni în valoare de 542 mii lei. Valoarea ridicată a sancțiunilor, rezultă din faptul că au
fost aplicate sancțiuni conform O.U.G. nr.195/2005 , cu privire la nerealizarea măsurilor impuse, cu
ocazia controalelor anterioare, cu privire la reducerea surselor generatoare de zgomot.
Principalul obiectiv în domeniul zgomotului prevăzut în cadrul celui de-al VI-lea Program de
acțiune pentru protecția mediului constă în reducerea numărului de persoane afectate în mod regulat și
pe termen lung de nivele ridicate ale zgomotului, de la un număr de 100 milioane de persoane în anul
2000, cu 10% până în anul 2010 și cu 20% până în anul 2020. Pentru limitarea acțiunii surselor de
zgomot este necesară adoptarea unei strategii adecvate, susținută de reglementări legislative
corespunzatoare.
Principalele mijloace de combatere a zgomotului sunt: reducerea nivelului de zgomot la sursă;
măsuri urbanistice specifice; măsuri de protecție fonică a construcțiilor și clădirilor; protecția directă a
omului expus zgomotului.
Îmbunătățirea stilului de condus al șoferilor prin organizarea de cursuri pentru ca aceștia să
învețe să conducă „silențios și lin”, plata taxei de aglomerare pentru cei care vor să staționeze în centru,
crearea de culoare unice pentru autobuze pentru a nu mai frâna brusc, suprafețe mai netede de
deplasare, interzicerea curselor de motociclete noaptea, interzicerea virajelor, demarajelor, frânărilor
bruște și stilul de condus haotic, sunt obiective punctuale pentru reducerea zgomotului traficului rutier.
4.3 Efectele gestionării deșeurilor asupra stării de sănătate a populației
Deșeurile municipale reprezintă totalitatea deșeurilor generate în mediul urban și rural din
gospodării, instituții, unități comerciale, agenți economici (deșeuri menajere și asimilabile), deșeuri
stradale colectate din spații publice, străzi, parcuri, spații verzi, deșeuri din construcții – demolări
generate în gospodării și colectate de operatorii de salubritate și nămoluri de la epurarea apelor uzate
orășenești.
Gestionarea deșeurilor municipale presupune colectarea, transportul, valorificarea și eliminarea
acestora, inclusiv monitorizarea depozitelor de deșeuri după închidere. Unele activități de gestionare a
deșeurilor pot prezenta un potențial risc pentru mediu, deoarece diferitele metode de gestionare implică
emisia unor poluanți în mediu. Gestionarea neadecvată a deșeurilor conduce la numeroase cazuri de
contaminare a solului și a apei subterane, afectând sănătatea umană.
Poluarea aerului cu mirosuri neplăcute și cu suspensii antrenate de vânt, este deosebit de
evidentă în zona depozitelor orășenești actuale neconforme, în care nu se practică exploatarea pe celule
și acoperirea cu materiale inerte.
Numeroase depozite de deșeuri orășenești sunt, de fapt, gropi neamenajate corespunzător
acestui scop, lipsindu-le împrejmuirile, impermeabilizarea, sistemul de drenare și colectare a
scurgerilor și infiltrațiilor. Principalele forme de impact și de risc, determinate de depozitele de deșeuri
orășenești și industriale, în ordinea percepției populației sunt:
– modificări de peisaj, disconfort vizual și olfactiv;
– poluarea aerului;
– poluarea apelor de suprafață și subterane.
Cel mai mare proiect ecologist organizat până acum în țara noastră – "Let's Do It, Romania!" – ,
care își propune curățarea mormanelor de gunoi generate de oameni în arealele naturale ale țării, într-o
singură zi, se va desfășura la 25 septembrie 2010.
37

De Ziua de Curățenie Națională, toți românii sunt așteptați să participe la "schimbarea la față" a
României. Proiectul este inspirat din inițiativa Estoniei, unde 50.000 de voluntari au luat parte la ziua
de curățenie organizată la data de 3 mai 2008. Ideea a devenit un adevărat fenomen, și alte țări urmând
exemplul Estoniei: Letonia, Lituania și Portugalia sunt state în care ideea a avut de asemenea succes,
iar pe listă s-au înscris, în afara României, Slovenia și India. România este cea mai mare țară din
Europa în care se va organiza acest proiect.
Echipa de organizare cuprinde 60 de voluntari, atât membri ai unor ONG-uri, cât și persoane
fizice. Până la acest moment, proiectul a reușit să adune peste 20.000 de susținători individuali, prin
intermediul rețelelor de socializare, care se pot transforma în voluntari în ziua stabilită pentru curățenie.
În afara obiectivului evident, curățarea țării de deșeuri, proiectul are și o importantă componentă de
educare și responsabilizare a populației, în ceea ce privește grija față de mediul înconjurător. "Let's Do
It, Romania!" este proiectul tuturor celor care cred că în România se întâmplă și lucruri pozitive, atunci
când fiecare este dispus să contribuie, chiar cu foarte puțin: o singură zi, pentru o Românie curată.
În aprilie 2010 proiectul intră într-o etapă foarte importantă, cartarea, realizată cu ajutorul
voluntarilor înscriși prin intermediul site-ului proiectului. Aceasta presupune determinarea mormanelor
de deșeuri din arealele naturale și stabilirea coordonatelor acestora cu ajutorul GPS-ului, informațiile
fiind ulterior încărcate într-un soft special. Rezultatul final al acestei acțiuni este harta deșeurilor din
România, în baza căreia vor putea fi estimate resursele necesare pentru reușita proiectului, inclusiv
numărul de voluntari necesari în ziua de curățenie.
În acest moment sunt înscriși pentru cartare 1.543 de voluntari din 3.500 necesari la nivel
național, iar acțiunile propriu-zise vor începe în județul Cluj. S-au alăturat proiectului ca parteneri atât
autorități centrale: Ministerul Mediului și Pădurilor, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și
Sporturilor, Agenția Națională Apele Române, Jandarmeria Română, Regia Națională a Pădurilor –
ROMSILVA, Ministerul Culturii și Cultelor, Administrația Parcul Natural Bucegi, M.D.R.T.
Etapele incluse în derularea "Let's Do It, Romania!" sunt: înscrierea voluntarilor pentru echipa
centrală (și formarea echipelor de lucru); realizarea hărții deșeurilor (care include procesul de cartare);
comunicarea (anunțarea și mobilizarea diferitelor tipuri de public); acțiunea de curățare (practic ziua de
implicare masivă a populației); încheierea (evaluarea impactului, concluzii, predarea ștafetei mai
departe).
Conform legislației de mediu, operatorii economici au obligația de a valorifica deșeurile proprii,
prin reciclare, valorificare energetică și tratare (pentru diminuarea gradului de periculozitate). La
sfârșitul anului 2009, erau în funcțiune 199 depozite pentru deșeuri municipale, din care: 20 depozite
de deșeuri conforme cerințelor Directivei 1999/31/CE ; 179 depozite neconforme cerințelor Directivei
99/31/CE, care vor sista depozitarea etapizat, până la data de 16 iulie 2017.
Un obiectiv major al este de a implementa acțiuni, proceduri și investiții de mediu în vederea
atingerii țintelor propuse. Se urmărește, de asemenea, încurajarea participării publicului la luarea
deciziilor în probleme de mediu.

CAPITOLUL IV – CASA VERDE
1. Prezentarea pe scurt a programului
38

Scopul acestui Program este imbunatatirea calitatii aerului, apei si solului prin reducerea
gradului de poluare cauzata de arderea lemnului si a combustibililor fosili utilizati pentru producerea
energiei termice folosite pentru incalzire si obtinerea de apa calda menajera.
Spre deosebire de varianta initiala a programului, acum fiecare beneficiar va depune dosar cu
cererea de finantare la Agentia Judeteana pentru Protectia Mediului, se va analiza dosarul, se publica
dosarele acceptate, beneficiarul achizitioneaza produsele, acestea se instaleaza si apoi transmite o
cerere de decontare si i se transmit banii in cont.
Finantarea se acorda astfel:
a) Pana la 6.000 lei pentru instalarea panourilor solare (doar termice, nu si fotovoltaice)
b) Pana la 8.000 lei pentru instalarea pompelor de caldura
c) Pana la 6.000 lei pentru instalatie de producere a energiei termice pe baza de peleti, brichete,
tocatura lemnoasa, precum si orice fel de resturi si deseuri vegetale, agricole, forestiere, silvice.
Criterii de eligibilitate:
– Este eligibil solicitantul care indeplineste cumulativ urmatoarele conditii
– persoana fizica ce are domiciliul pe teritoriul Romaniei
– este proprietar/co-proprietar al imobilului pe/in care se implementeaza proiectul
– nu are obligatii restante la bugetul de stat, bugete locale
– in activitatea desfasurata anterior inceperii proiectului nu a incalcat dispozitiile legale privind
protectia mediului si nu sponsorizeaza activitati cu efect negativ asupra mediului
Nu este eligibil solicitantul care detine in proprietate un imobil format din teren cu una sau mai
multe constructii, dintre care unele proprietati sunt comune, iar restul sunt proprietati individuale,
pentru care se intocmesc o carte funciara colectiva si cate o carte funciara individuala pentru fiecare
unitate individuala aflata in proprietate exclusiva, care poate fi reprezentata de locuinte si spatii cu alta
destinatie, dupa caz.
Cheltuieli eligibile:
– achizitia de instalatii pentru producerea de energie termica, inclusiv pentru inlocuirea sau completarea
sistemelor clasice de incalzire cu sisteme care utilizeaza energie regenerabila
– cheltuieli cu montajul si punerea in functiune a sistemului, efectuarea, verficarea probelor si
incercarilor
– taxa pe valoare adaugata
Sunt eligibile cheltuielile efectuate dupa semnarea contractului de finantare nerambursabila.
Dosarul de finantare va cuprinde:
– cerere de finantare nerambursabila, completata prin tehnoredactare computerizata si semnata de
solicitant, in original
– declaratie pe propria raspundere a solicitantului, completata si semnata de catre solicitant, in orginal
– copie dupa actul de identitate al solicitantului
– extras de carte funciara care sa ateste dreptul de proprietate/coproprietate al solicitantului asupra
imobilului pe/in care se va realiza proiectul, in original, sau autorizatie de construire emisa
solicitantului, in copie legalizata pentru imobilele aflate in constructie, valabile la data depunerii
– certificat de atestare fiscala privind plata obligatiilor la bugetul local, in original, valabil la data
depunerii dosarului de finantare, eliberat de catre organele competente de pe raza carora isi are
domiciliul solicitantul
– adeverinta privind existenta contului bancar al solicitantului finantarii, emisa de o banca comerciala,
in original
– un plic pe care se va completa numele si adresa completa a solicitantului, titlul programului:
39

"Programul privind instalarea sistemelor de incalzire care utilizeaza energie regenerabila,
inclusiv inlocuirea sau completarea sistemelor clasice de incalzire" , precum si sesiunea de
depunere.
Casa Verde începe la sfârșitul lunii iunie cu subvenții fixe, în loc de procent din investiții. A
fost alocata pentru 2010 suma de 110 milioane de lei, bani care vor fi repartizați pe județe, în funcție de
numărul de locuitori. Este cea mai justa solutie gasita in prezent, astfel ca indiferent de puterea
financiara a unui judet sau altul, practic se ofera posibilitatea ca, proportional la nivel de tara, sa se
porneasca de la echitate reprezentativa si sanse egale.
Programul "Casa Verde destinat persoanelor fizice ar urma să înceapă la sfârșitul lunii iunie,
ideea subvenționării unui procent din investiția în sistemele alternative de căldură și apă caldă fiind
abandonată și înlocuită cu acordarea unor subvenții fixe pentru fiecare tip de instalații.
Ministrul Mediului, Laszlo Borbely, a anunțat într-o conferință de presă, că reprezentanții
ministerului au finalizat deja Ghidul aplicantului pentru programul "Casa Verde", actul fiind publicat in
Monitorul Oficial.35
Ministrul a arătat că persoanele fizice care doresc să-și completeze sistemele tradiționale de
încălzire și apă caldă la case cu instalații alternative ecologice vor beneficia de subvenții fixe din partea
statului, și nu de un procent din investiție, așa cum fusese anunțat inițial. Astfel, pentru "centrale de
pellete/pelleti" statul va aloca suma de 3.000 de lei , pentru o instalație de panouri solare statul va
da 6.000 de lei și pentru pompele de căldură, 8.000 de lei .
Aceste sunt valori maxime și nu sunt condiționate de valoarea totală a investiției. Firește, dacă
cineva vrea o instalație mai sofisticată de, să zicem, panouri solare, și-o poate face, însă nu-i vor fi
decontati decât 6.000 de lei.
Totuși suma de 6.000 de lei reprezintă circa jumătate din costurile pentru cumpărarea și
montarea unui sistem de panouri solare care să deservească o casă de dimensiuni medii. Astfel – casa de
dimensiuni medii se refera de fapt la situatia unei familii alcatuite din maximum 2 adulti si 2 copii –
calcularea necesarului de apa calda se face in functie de numarul de persoane, nu de suprafata casei.
A fost aleasa varianta unor subvenții fixe pentru că fiind primul an se încearcă testarea piaței,
pentru a se vedea cum va fi primită inițiativa.
Sistemul va fi cumpărat apoi de pe piața liberă și montat de o firmă care nu va mai trebui să
treacă prin vreun proces de avizare. La final, beneficiarul va prezenta factura pentru instalație, iar după
ce autenticitatea acesteia este verificată, primește subvenția aferentă tipului de lucrare pentru care a
optat.
S-a ales să nu se mai mearga pe varianta firmelor autorizate și s-a lăsat la latitudinea viitorului
proprietar alegerea furnizorului in ideea că proprietarul este direct interesat să beneficieze de o lucrare
de calitate.
Trebuie menționat că proiectul guvernamental “Casa Verde” vizează încurajarea echipării
locuințelor cu echipamente de încălzire ecologice. Desigur, statul și întreaga lume ar dori să folosești
energia solară sau cea eoliană și pentru electricitate, dar investiția ta ar fi destul de mare.
Nu toate zonele sunt fezabile pentru energie solară și eoliană. Proprietarul unei locuințe trebuie
să se gândească foarte bine înainte de a monta un astfel de sistem si sa consulte un specialist din
domeniu in prealabil. 36
Pentru localizarea zonele geografice din România care favorizează captarea de energie
regenerabilă au fost elaborate harta solara si harta eoliana a Romaniei. A se vedea anexa nr. 1 si nr. 2
Astfel din acestea reiese ca unele zone sunt mai avantajate in acest domeniu:
Zonele de munte. O mare parte a Carpaților este neprielnică montării de panouri solare,
radiațiile fiind destul de scăzute în intensitate. Singurele zone muntoase în care merită să fie montate
panouri solare sau fotovoltaice sunt grupele Bucegi și Făgăraș (Carpații Meridionali) și Munții
35 www.mmediu.ro Site-ul oficial al Ministerului Mediului36 Nicolae Floristean, reprezentant al firmei brașovene Girasolar. Sursa: www.communicatedepresa.ro
40

Banatului (Carpații Occidentali). O soluție pentru aceste zone o reprezintă energia eoliană, deoarece
vântul are o viteză medie de peste 6 m/s. Atenție însă la zonele de depresiune, deoarece cele mai multe
nu au potențial eolian. O soluție ar fi pompele geotermale, dar montarea acestora ar costa destul de
mult, iar temperatura furnizată iarna ar fi insuficientă pentru o “independență” termică.
Zonele de podiș și deal. Podișul Dobrogei și cel al Moldovei sunt zone în care se poate profita
de viteza vântului. Pe lângă instalațiile eoliene, în Dobrogea și sudul Moldovei se poate opta și pentru
panouri solare și fotovoltaice, nivelul mediu al radiațiilor fiind unul destul de ridicat. În zonele de podiș
și deal dintre Carpații Meridionali și Câmpia Română se recomandă montarea de panouri electrice, dar
nu și de centrale eoliene. Podișul Transilvaniei este o zonă cu potențial solar mediu și cu potențial
eolian destul de slab. În zonele de deal și podiș se poate miza pe energia geotermală, acestea fiind
capabile să ridice temperatura la 10 grade iarna și să o diminueze cu alte 10 vara.
Zonele de câmpie. Locuitorii din Câmpia Română pot valorifica cel mai ridicat nivel al
radiațiilor solare din România prin montarea de instalații de captare a energiei solare. Zona are
potențial eolian foarte scăzut, o investiție bună fiind montarea unei pompe geotermale, mai ales pentru
aportul acesteia la răcirea locuinței pe timp de vară, când temperatura din casa dumneavoastră poate
scădea cu până la 10 grade. În Câmpia de Vest, potențialul eolian este scăzut, dar soluții ar fi pompele
geotermale și, mai ales, energia solară (potențial mult peste media națională). Zona de câmpie din
nordul Moldovei are potențial eolian scăzut și solar mediu.
Money Channel face o ancheta interesanta si ajunge la concluzia ca a avea o casa verde e
numai si numai de bine: dai un ban, dar stai în față. Altfel spus, cumperi o casă mai scumpă, dar reduci
cheltuielile de întreținere. Este vorba despre construirea unei locuințe pasive: o casă cu transfer termic
redus, care nu elimină noxe, și care prin economia de energie reduce substanțial costurile de întreținere.
Conceptul de casă pasivă este dezvoltat cu succes în Germania și țările nordice, unde reprezintă
40% din totalul locuințelor. În România, domeniul este abia la început, dar s-au făcut pași importanți
față de anii trecuți, când nu exista niciun proiect de casă pasivă.
La sfârșitul anului se vor pune în vânzare locuințele din primul complex de vile construite pe
sistemul caselor pasive. Situat în Buftea, într-o zonă în plină dezvoltare rezidențială, pe un teren de
4.000 de mp, complexul Adnana Residence este format din patru vile, care utilizează energiile
alternative. În timp ce o casă clasică poate avea pierderi de energie, care apar la îmbinări, o casă pasivă
se comportă precum un termos. Locuințele sunt dotate cu pompe de caldură și panouri solare, total
nepoluante.
Casa pasivă este aproape un ideal pentru toată lumea, pentru că datorită scumpirii produselor
petroliere, consumurile casnice vor deveni o povară. “Printr-o casă pasivă, prin încălzirea alternativă,
energie solară și încălzirea cu pompe de căldură, reducem costurile aproape 70%".37
Costurile de întreținere ajung la 150-170 de euro pe lună, în timp ce pentru locuințele tradiționale,
întreținerea ajunge si poate depasi 500 de euro pe lună.
Costurile sunt între 2 și 3 ori mai mari decât pentru un sistem de încălzire normală, deci
investești în tehnologie, dar ai avantaje pe perioadă lungă de timp, în primul rând este fără mentenanță.
Diferența este maxim 20-25% față de o casă normală, deci dacă o casă normală se face cu 750 de mp,
corect vorbind din punct de vedere tehnologic, ar înseamna 900 de euro pe mp.
Elemente tipice pentru casele pasive sunt cele trei rânduri de geam, bariera impotriva vaporilor și
nivelul ridicat de termoizolație. Aceste case sunt prietenoase cu mediul, pot avea structură până la 8
etaje și o durată de viață de 100 de ani. Casele pasive pot fi gata în termen de 6 luni-1 an
37 Andrei Apetrei, director Quantum Consulting & Management. Sursa: www.communicatedepresa.ro
41

2. Informatii necesare pentru obtinerea finantarii Programului CASA VERDE

Scopul Programului îl reprezintă îmbunătățirea calității aerului, apei și solului prin reducerea
gradului de poluare cauzată de arderea lemnului și a combustibililor fosili utilizați pentru producerea
energiei termice folosite pentru încălzire și obținerea de apă caldă menajeră, precum și stimularea
utilizării sistemelor care folosesc în acest sens sursele de energie regenerabilă, nepoluante, prin
finanțarea din Fondul pentru mediu a proiectelor privind instalarea sistemelor de încălzire care
utilizează energie regenerabilă, inclusiv înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire.38
Conform Ordinului nr. 950 din 17 iunie 2010 pentru aprobarea Ghidului de finanțare a
Programului privind instalarea sistemelor de încălzire care utilizează energie regenerabilă, inclusiv
înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire f inanțarea Programului se realizează din
veniturile Fondului pentru mediu. Programul se derulează în limita fondurilor prevăzute cu această
destinație prin bugetul anual al Fondului pentru mediu, aprobat conform legii. Suma alocată sesiunii,
distribuită pe județe conform numărului de locuitori, se publică o dată cu anunțarea deschiderii sesiunii
de depunere a dosarelor de finanțare, prin dispoziție a Președintelui Administrației Fondului pentru
Mediu.
Etapele sesiunii de finanțare sunt următoarele:
a) publicarea pe pagina de internet a Autorității a ghidului și a anunțului de deschidere a sesiunii de
finanțare;
b) depunerea dosarelor de finanțare;
c) analiza conformității administrative și a eligibilității solicitantului și a proiectului;
d) aprobarea dosarelor de finanțare selectate;
e) postarea pe site-ul Autorității a listei dosarelor de finanțare aprobate și respinse;
f) soluționarea contestațiilor;
g) încheierea contractelor de finantare
Dosarul de finanțare va cuprinde:
a) cerere de finanțare nerambursabilă, completată prin tehnoredactare computerizată și semnată de
solicitant, în original;
b) declarație pe propria răspundere a solicitantului, completată și semnată de către solicitant, în
original;
c) copie de pe actul de identitate al solicitantului;
d) extras de carte funciară care să ateste dreptul de proprietate/coproprietate al solicitantului asupra
imobilului pe/în care se va realiza proiectul, în original, sau autorizație de construire emisă
solicitantului, în copie legalizată pentru imobilele aflate în construcție, valabile la data depunerii;
e) certificat de atestare fiscală privind plata obligațiilor la bugetul local, în original, valabil la data
depunerii dosarului de finanțare, eliberat de către organele competente de pe raza cărora își are
domiciliul solicitantul;
f) adeverință privind existența contului bancar al solicitantului finanțării, emisă de o bancă comercială,
g) un plic pe care se va completa numele și adresa completă a solicitantului, titlul programului:
"Programul privind instalarea sistemelor de încălzire care utilizează energie regenerabilă, inclusiv
înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire", precum și sesiunea de depunere.
Un solicitant poate depune, în cadrul sesiunii de finanțare, un singur proiect. În cadrul aceluiași
proiect se pot cumula două tipuri de instalații.
38 e-casaverde.ro Site oficial cu informatii de interes general privind Programul Casa Verde
42

Dosarul de finanțare 39conținând toate documentele obligatorii menționate mai sus va fi depus
personal la sediul agenției județene pentru protecția mediului pe raza căreia domiciliază solicitantul iar
documentele se vor depune într-un singur exemplar.
Personalul agenției județene pentru protecția mediului pe raza căreia domiciliază solicitantul, cu
responsabilități în derularea Programului, verifică conformitatea administrativă a documentelor și
completează fișa de conformitate.
După constatarea conformității, cererea de finanțare primește număr de înregistrare de la
agenția județeană pentru protecția mediului, în ordinea sosirii.
Documentele depuse de către solicitant, însoțite de fișa conformității administrative, vor fi
introduse în plic de către personalul agenției județene pentru protecția mediului pe raza căreia
domiciliază solicitantul și înaintate Autorității.
Cererea de finanțare se completează prin tehnoredactare computerizată. Nu se acceptă cereri
de finanțare cu ștersături sau completări făcute manual.
Verificarea conformității administrative se face de catre Agenția județeană pentru protecția mediului pe
raza căreia domiciliază solicitantul: procedează la verificarea existenței în dosar a tuturor documentelor
solicitate, în formatul solicitat, completând fișa conformității administrative și, ulterior, înregistrează
cererea de finanțare nerambursabilă.
Dosarele de finanțare conforme din punct de vedere administrativ se trimit în plic sigilat
împreună cu fișa conformității administrative completată, la Autoritate.
În cadrul sesiunii de depunere, Comisia de analiză numită prin dispoziția președintelui
Autorității procedează la:
a) verificarea informațiilor înscrise pe plicul conținând dosarul de finanțare;
b) deschiderea plicului conținând dosarul de finanțare al solicitantului;
c) analiza eligibilității solicitantului și a proiectului;
d) înaintarea către Comitetul director al Autorității a centralizatorului cuprinzând proiectele selectate,
precum și a centralizatorului cuprinzând proiectele neselectate la finanțare.
Comisia poate solicita documente sau informații suplimentare cu privire la documentele depuse,
în vederea clarificării dosarului de finanțare, dacă pe parcursul analizei se constată necesitatea
furnizării lor. Solicitanții au obligația de a furniza, în maximum 10 zile lucrătoare de la data solicitării,
documentele și informațiile solicitate; în caz contrar, dosarul de finanțare este respins.
Aprobarea dosarelor de finanțare
După avizare, Comitetul director al Autorității propune spre aprobare Comitetului de avizare al
Autorității centralizatorul cuprinzând proiectele selectate si avizează centralizatorul privind proiectele
respinse.
Comunicarea rezultatelor
Comunicarea hotărârii Comitetului de avizare al Autorității privind proiectele aprobate, respectiv
centralizatorul cuprinzând proiectele respinse se realizează prin postarea pe site-ul Autorității.
Contestații
Se poate depune contestație privind decizia Comitetului director la sediul Autorității, în termen de 10
zile de la data comunicării rezultatelor, respectiv postarea listei cu dosarele de finanțare respinse
pe site-ul Autorității.
Comisia de soluționare a contestațiilor, numită prin dispoziția președintelui Autorității,
analizează motivele respingerii și înaintează Comitetului director propunerea de aprobare sau
respingere a contestației.
Autoritatea soluționează contestația în termen de 15 zile de la înregistrarea acesteia la
registratura Autorității.
Acordarea finanțării
39 Ordinului nr. 950 din 17 iunie 2010 pentru aprobarea Ghidului de finanțare a Programului privind instalarea sistemelor de
încălzire care utilizează energie regenerabilă, inclusiv înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire
43

Solicitantul a cărui cerere de finanțare a fost aprobată se prezintă la sediul agenției județene
pentru protecția mediului pe raza căruia domiciliază, pentru semnarea contractului de finanțare
nerambursabilă, având asupra sa actul de identitate, în original.
Se consideră renunțare la finanțarea aprobată neprezentarea solicitantului pentru semnarea
contractului de finanțare nerambursabilă în termen de 60 de zile de la comunicarea aprobării dosarului
de finanțare, respectiv publicarea pe site-ul Autorității a listei dosarelor de finanțare aprobate.
Contractul de finanțare nerambursabilă
Contractul de finanțare nerambursabilă se întocmește în două exemplare originale, dintre care
unul pentru Autoritate și unul pentru beneficiar. Contractul de finanțare nerambursabilă intră în vigoare
la data semnării acestuia de către părțile contractante și este valabil până la data de 15 decembrie a
fiecărui an.
Dosarul de decontare va fi depus la sediul Autorității nu mai târziu de data de 31 octombrie a
fiecărui an.
În condițiile neexecutării de către beneficiar a obligațiilor din contractul de finanțare
nerambursabilă, acesta poate fi reziliat, beneficiarul fiind înștiințat asupra rezilierii contractului prin
"Notificare de reziliere a contractului pentru finanțare". Rezilierea contractului de finanțare
nerambursabilă din culpa beneficiarului are drept consecință restituirea, în termenul precizat în
notificare, de către beneficiar a finanțării primite, sub formă de plată de daune interese în cuantum egal
cu suma trasă din finanțarea nerambursabilă acordată, la care se adaugă dobânda legală pentru suma
acordată, la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, calculată de la data plății.
În cazul nerestituirii finanțării, Autoritatea procedează la executarea contractului de finanțare
nerambursabilă, în condițiile Codului de procedură fiscală. În cazul în care încetarea contractului
intervine înainte de decontare, beneficiarul nu este obligat la plata de daune interese.
Decontarea cheltuielilor eligibile
Suma aprobată nu se poate suplimenta, beneficiarul trebuind să asigure din surse proprii
finalizarea proiectului. Autoritatea nu acordă plăți în avans și finanțează cheltuieli eligibile efectuate
după semnarea contractului de finanțare nerambursabilă. De asemenea, Autoritatea nu efectuează plăți
pentru facturile reprezentând avansuri în baza contractelor încheiate între beneficiarii finanțării și
furnizorii de servicii/produse/lucrări aferente proiectului.
Odată cu depunerea dosarului de decontare, beneficiarul este obligat să facă dovada achitării
integrale a serviciilor/produselor/lucrărilor aferente proiectului.
Documente obligatorii necesare decontării
Beneficiarii finanțării vor depune la sediul agenției județene pentru protecția mediului unde
domiciliază solicitantul, dosarul de decontare conținând următoarele documente:
a) cererea de tragere, conform anexei nr. 1 la contractul de finanțare nerambursabilă, completată
integral prin tehnoredactare computerizată și semnată de beneficiar;
b) contractul de execuție, în copie legalizată;
c) factura fiscală/facturile fiscale, în copie (se va/se vor prezenta și în original, în vederea certificării
conformității de către personalul agenției județene pentru protecția mediului responsabil cu derularea
Programului);
d) documente bancare privind achitarea facturilor fiscale prezentate (extrase de cont cu viza instituției
financiar-bancare însoțite de O.P.-uri) și/sau chitanță;
e) proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor în original;
f) certificatul de garanție emis de producător pentru instalație, în copie;
g) un plic pe care se va completa numele și adresa completă a solicitantului, titlul programului:
"Programul privind instalarea sistemelor de încălzire care utilizează energie regenerabilă, inclusiv
înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire", precum și numărul și data contractului de
finanțare nerambursabilă în baza căruia se solicită decontarea.
Condiții generale ale documentelor depuse în vederea decontării:
44

Factura depusă în vederea decontării va trebui să îndeplinească următoarele condiții:
a) să fie completată integral și corect;
b) să fie emisă înainte de data depunerii cererii de tragere la Autoritate și după data semnării
contractului de finanțare nerambursabilă;
c) să precizeze data și numărul contractului conform căruia se emite și perioada în care au fost
executate lucrările aferente.
3. Aplicabilitatea relativ imediata a Programului Casa Verde
Începând cu data de 1 iulie 2010, Programul privind instalarea sistemelor de încălzire care
utilizează energie regenerabilă, inclusiv înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire,
denumit popular Programul "Casa Verde" va fi operațional, iar persoanele fizice își pot depune
dosarele de finanțare nerambursabilă la agențiile județene de mediu din localitățile unde domiciliază.40
Bugetul alocat Programului pentru anul 2010 este de 110 milioane lei, fiind distribuit la nivelul
fiecărui județ, în funcție de numărul de locuitori al acestuia și poate fi consultat în anexa comunicatului
de presă.
Scopul acestui Program este îmbunătățirea calității aerului, apei și solului prin reducerea
gradului de poluare cauzată de arderea lemnului și a combustibililor fosili utilizați pentru producerea
energiei termice folosite pentru încălzire și obținerea de apă caldă menajeră.
Prin finanțarea nerambursabilă din Fondul pentru mediu a proiectelor privind instalarea
sistemelor de încălzire care utilizează energie regenerabilă, inclusiv înlocuirea sau completarea
sistemelor clasice de încălzire, se încurajează utilizarea sistemelor care folosesc sursele de energie
regenerabilă, nepoluante.
Programul, care se adresează exclusiv persoanelor fizice, constă în acordarea unor sume fixe,
din bugetul Fondului pentru mediu, în funcție de tipul instalației, astfel:
– până la 6.000 lei pentru instalarea panourilor solare;
– până la 8.000 lei pentru instalarea pompelor de căldură;
– până la 6.000 lei pentru instalație de producere a energiei termice pe bază de peleți, brichete, tocătură
lemnoasă, precum și orice fel de resturi și deșeuri vegetale, agricole, forestiere, silvice.
În cadrul acestui Program, poate aplica solicitantul care îndeplinește următoarele condiții:
– este persoană fizică care își are domiciliul pe teritoriul României;
– este proprietar/coproprietar al imobilului pe/în care se implementează proiectul; imobilul trebuie să nu
facă obiectul unui litigiu în curs de soluționare la instanțele judecătorești, vreunei revendicări potrivit
unei legi speciale sau dreptului comun, unei proceduri de expropriere pentru cauză de utilitate publică;
– nu are obligații restante la bugetul de stat, bugete locale, conform legislației naționale în vigoare;
– în activitatea desfășurată anterior începerii proiectului nu a încălcat dispozițiile legale privind
protecția mediului și nu sponsorizează activități cu efect negativ asupra mediului.
Acest program vine ca o continuare a politicii care a fost dusa pentru incurajarea utilizarii
energiilor regenerabile – si pentru stimularea efectiva a acestui sector, dupa modele europene de
succes. Astfel de proiecte vor functiona foarte bine in Romania, mai cu seama ca harta solara, dar si cea
eoliana – pe care vi le prezentam, deja, cu un an in urma – denota un potential bun al tarii noastre
pentru utilizarea unor tehnologii curate.
Ideile de ecologizare a propriei locuinte nu prea erau la indemana, din cauza costurilor ridicate
si a timpului lung de amortizare a unor astfel de investitii. Programul Ministerului Mediului vrea sa
excluda aceste problema a costurilor efective, si sa incurajeze aceasta metoda de ecologizare a
locuintelor din Romania prin sisteme de incalzire care utilizeaza tehnologii curate.
40 www.mediafax.ro
45

Avantajele Programului Casa Verde: Desigur, nu doar finantarea reprezinta un avantaj
notabil al acestui program! Avantaje importante sunt si cele care se vor simti in timp: adica, scaderea
facturii la apa calda cu circa 60%, iar factura la incalzire, cu circa 30%.
În general, construirea unei clădiri eco (casa verde) este percepută ca fiind mult mai
costisitoare. Un studiu recent, realizat de World Business Council for Sustainable Development, a
relevat că aceste costuri sunt supraestimate cu 300%, deși specialiști ai pieței imobiliare estimează că
prețul unei clădiri eco nu-l depășește decât cu 17% pe cel al uneia obișnuite.
Însă pentru a atrage interesul publicului, arhitecții, inginerii și dezvoltatorii construiesc adesea
într-un stil futurist și împing tot mai departe granițele estetice. Foarte important pentru clădirile verzi
este ca ele să fie construite în armonie cu mediul în care se află.
Certificatele verzi . Pentru fiecare megawatt (MW), un producător de energie regenerabilă
primește un certificat verde. Încurajați sunt cei care valorifică energia solară, care primesc două
certificate pentru un MW. Ce poți face cu aceste hârtii primite de la stat? Le vinzi către numele mari
din industrie, care sunt obligate de stat să cumpere un număr de certficate verzi proporțional cu nivelul
de poluare de care sunt responsabili. Un astfel de certificat va putea fi vândut cu o sumă între 40 și 50
de euro.
Ce este o clădire „verde”?
O clădire eco folosește eficient resursele, fie că este vorba de energie, apă sau materiale. Totodată, ea
are un impact scăzut asupra mediului (datorită reducerii poluării) sau asupra sănătății oamenilor
(datorită îmbunătățirii calității aerului).
O serie de calcule au arătat că poluarea produsă de clădiri este tot mai mare.
• Atât în Stale Unite, cât și în Uniunea Europeană, clădirile utilizează 40% din totalul de energie
consumat
• 38% din cantitatea totală de dioxid de carbon din SUA este generată de clădiri, iar 21% de case
• Clădirile din SUA sunt responsabile de 12% din consumul total de apă pe zi. Clădirile „ verzi”
folosesc numeroase tehnici pentru a elimina impactul lor asupra mediului și asupra oamenilor:
• Folosesc surse alternative de energie: panouri solare sau fotovoltaice
• Au acoperișuri cu grădini, plante și copaci, pentru a folosi apa de ploaie
• Utilizează pietriș presat pentru locurile de parcare, în loc de asfalt sau beton
• Se folosesc materiale de construcție considerate „verzi”, precum: plante care se regenerează repede
(bambusul, de exemplu crește foarte repede), paie, lemn din păduri certificate, roci prelucrate, metal
reciclat, fulgi de hârtie, pământ compresat, argilă sau nisip.
• Au ferestre eficiente care, prin așezarea lor, captează mai multă lumină naturală și scad necesarul de
iluminare electrică
• Pereții, tavanele și podelele sunt izolate
• Generează la fața locului energie precum cea solară sau cea eoliană
• În plus, atunci când este posibil, materialele folosite ar trebui să fie extrase și prelucrate local, în
apropierea viitoarei construcții, pentru a economisi energia folosită la transportarea lor.
Conceptul de casă pasivă este dezvoltat cu succes în Germania și țările nordice, unde reprezintă
40% din totalul locuințelor. În România, domeniul este abia la început, dar s-au făcut pași importanți
față de anii trecuți, când nu exista niciun proiect de casă pasivă.

46