Edoc.site Gheorghe V Bratescu Vrajitoria De A Lungul Timpulu [624908]

Licență

Edoc.site Gheorghe V Bratescu Vrajitoria De A Lungul Timpulu [624908]

Byadmin ianuarie 1, 2024

de-
;

heorghe V. Bratescu
VRĂJITORIA a
lungul timpului
1985
Editura Politică
București

Cuprins
Redactor ADELA BECbEANU IANCU-
Coperta ION MINCQ (coperta a tV-a după Goya). . . . . . rț
Cuvînt înainte . ' . " . ș •……………………………….
] Nașterea și evoluția unei ciudate profesiuni 19
" -. 19
1.începuturile . . • •'
,- '. ". *l
2.Magia și religia . . – • • •
3.Practici și manifestări vrăjitorești străvechi. ^
Inițieri, recuzită, dans ………………………………………..
4.Magie și folclor în tradiția românească : : ș*>•>
.,..,. .» « ș 63
5.Originea superstițiilor . , = • • »
II.Divinația . . îî ! î S ! ! * * ! 73
………………………………………. • 73
1. De la magie la șarlatame . •
2 Ghicitoria în antichitatea greeo-romană : :
" 84
3.Ghicitoria, variații pe aceeași tema . . •
4.Aberațiile exaltaților. Evocări, prevestiri, ^
profeții……………………………………………. • ' ' 131
5.Marile oracole și enigmele lor ș . * . . • •
III.M a g i a n e a g r ă . : : : ' . * • ' • * ' ' l
1 .C e e s t e ș i c e f a c e v r ă j i t o r u l ? ' . " • * • 1
2 .I s t o r i a l u i S a t a n . D e m o n i s m u l . " . ' . " •
3 .P o s e d a ț i ș i o b s e d a ț i . . . • *
4.A n i m a l e l a s t î l p u l i n f a m i e i ' . • ' • :
5

5.Ritualuri și tehnici de magie neagră ; . W&
6.Arsenalul vrăjitoresc ……………………………; . 1 8 4
I V . D o I a m a g i e I a ș t i i n ț ă . . . . . : . 2 0 4
1 .A s t r o l o g i a s a u g h i c i t u l î n s t e l e ' . " . " . . 2 0 4
2.A l c h i m i a…………………………………. • r ; ; . 2 1 4
3 .M a g i a t ă m ă d u i t o a r e . . . . ' . " . r . 2 2 8
V. Ocultismul fără enigme . ; . ." . . . 250
1.Scamatoriile orientale. Misterele ktmaismului
tibetan, dervișii, fachirii …………………………………… 250
2.Iluzionismul………………………………………….. . . 259
3.Spiritismul . . . . ; ………………………………..264
4.Secte și societăți oculte ………………………………. 276
î n c h e i e r e . . . . . : ; : . / . . . . 2 8 5
P o s t f a ț ă . . . : : m, : ; : . . . . 2 9 5 '
B i b l i o g r a f i e s e l e c t i v ă . . ' ? : " . . . , „

Cuvînt ifialnte
Cea mai veche preocupare a omului, reprezentînd do –
vada evoluției sale, o constituie, fără îndoială, încercarea
de a se cunoaște pe sine, precum și de a înțelege natura
înconjurătoare. în aceasta nu trebuie văzut doar un produs
al simplei curiozități, ci dorința lui de a afla răspunsuri
unor între'bări dramatice privitoare la existență și modul
de a supraviețui pe o planetă cu ample modificări ale cli –
mei, faunei, florei, cu catastrofale evenimente, urmate de
tragedii zguduitoare, pe care ființa umană căuta să le
priceapă.
Dibuind, omul a învățat cu greu și chinuitor de încet
să înfrunte duritățile naturii, adaptîndu-se ei, imitînd-o
pînă la obsesie. Acest mod de comportament, ce s-a dovedit
de-a lungul timpului a fi vital, stă la baza credințelor
mîtico-magice, precum și la cea a tehnicii și științei.
Desigur, cunoașterea constituia, la începuturile ome –
nirii, un bun al tuturor, fiind absolut necesară vieții și
— de aceea — ea se transmitea din generație în generație
în mod deliberat, obligatoriu. Era timp suficient atunci
pentru toți spre a privi cerul, a observa în detalii fine
comportamentul fiecărei specii de animale, de care aveau
nevoie pentru hrană, pentru a se apăra ; să stabilească,
prin încercări, vegetalele comestibile, ori să caute materia
primă pentru unelte și arme.
Omul își punea, de asemenea, întrebări cu privire la
fenomene ce-1 intrigau, anume nașterea, evoluția și moar –
tea în natură. încercînd să răspundă acestora, investigînd
tot ce îl înconjura, el și-a clădit explicații pornind de la
natura sa umană, asemuind acesteia totul. Magia s-a născut

în condițiile în care cunoașterea lumii era încă rudimen –
tară, în credința omului din vechime, practica magică apă –
rea ca singura capabilă să-1 ajute, iar vraciul, vrăjitorul,
șamanul — doar ei — puteau să determine fenomenele a-i
fi favorabile.
Aceste personaje deosebite reprezentau, totodată, depo –
zitul viu de cunoștințe al grupului social, tezaur mental pe
care îl apărau prin taină și-1 transmiteau doar celor aleși.
Ca atare, cunoașterea umană a pierdut caracterul său de
grup, pe care 1-a avut inițial, căpâtînd treptat forme noi,
ducînd, în final, la apariția unor caste deținătoare ale ști –
inței (la nivelul -ei de atunci). Cît de amplu era volumul
acestor acumulări de observație și experiență îl poate proba
istoria științei, care deține un impresionant set de cunoș –
tințe provenit încă din preistorie. Acestea au fost îmbo –
gățite și transmise de-a lungul timpului în bună parte de
către magi sau vrăjitori, acei „savanți" anonimi străvechi.
Mai bine de 60 de milenii ei au deținut cheile cunoașterii,
pînă cînd știința, bazată pe experiment, pe rațiune s-a
născut și s-a impus ca singura modalitate valabilă de a
înțelege și utiliza natura, de a o adapta nevoilor umane.
Investigația științifică de început, cu forme ce par bi –
zare omului modern, nu putea fi altfel decît naivă, într-o
lungă perioadă în care gîndirea era centrată pe satisfacerea
nevoilor materiale imediate. Se pornea, deci. cum era firesc
să fie atunci, de la practica imediată. Folosirea, aplicarea
au precedat cercetarea științifică ce avea să explice natura
prin clasificarea faptelor, obiectelor și fenomenelor deja
cunoscute.
Evoluția de la irațional, reprezentat prin așa-zisele ști –
ințe oculte * (magia ** incluzînd divinația, astrologia, alchi –
mia, cabala etc.) la rațional, deci la știința autentică s-a
desfășurat lent, în răstimpul cîtorva milenii, proces ce con –
tinuă încă, cu intensitate evident redusă, dacă se are în
* De la latinescul ,,occultus" — ascuns, tainic. ** Termenul magie provine de la cuvîntul „imga", desem- •nînd în dialectul accadian noțiunea de preot. în limba asiriană „imga-' devine „maga", printr-o simplă transformare fonetica, fără a fi afectat sensul inițial al cuvîntului. Dar la greci, care vor adopta practici orientale vrăjitorești, „magheia" însemna și „religia magi lor", ceea ce dă o indicație în plus asupra faptului că procedeele magice noi erau privite într-un mod deosebit față de cele tra diționale, autohtone, aflate mult mai aproape de gîndirea primi tivă. Romanii vor spune „magus" preotului persan, vraciului, dar și actului do vrăjitorie.
8

vedere că încercările unora de a teoretiza doctrine ezote –
rice * perimate, sau că existenta unor concepții vulgare,
retrograde, anacronice în rîndul unor categorii de oameni
nu ating aceeași amploare.
Avînd ca obiect manipularea unor pretinse fenomene
supranaturale, inaccesibile cunoașterii obișnuite, ocultis –
mul se autoconsideră privilegiu al unor grupe de inițiați,
tradiție moștenită din timpuri imemorabile, cînd secretele
profesiunii de vrăjitor și, mai tîrziu, cele ale castei preoți –
lor, trebuiau apărate, în scopul păstrării poziției economice
și sociale a celor ce le dețineau.
Credința în existența unei foarte vechi sinteze absolute
a cunoașterii, cuprinsă în doctrinele și ritualurile ezoterice,
se clatină o dată cu progresul înțelegerii și explicării feno –
menelor naturii. în, mod firesc a urmat transferul spre ra –
țional. Desprinderea de ocultism s-a făcut greu, timid, pe
măsura evoluției condițiilor economico-sociale, cu eforturi
și nu de puține ori cu sacrificii supreme ale unor oameni
' curajoși care, degajîndu-se de imobilismul gîndirii și de
conservatorism, s-au îndepărtat treptat de magie, punînd
astfel temei cunoașterii științifice.
ș Prin marile figuri ale gîndirii mondiale, cunoașterea
umană a progresat continuu, detașîndu-se de „științele
ezoterice" și „științele vulgare", specifice perioadelor de
început ale societății ce și-au pus amprenta, așa cum se va
încerca a se demonstra în volumul de față, o perioadă în –
delungată, asupra gîndirii și mentalității omenirii, apro-
piindu-se pînă la identificare de rațional.
Ce sînt așa-zisele științe oculte ? Mai au ele dreptul la
existență ? în ce măsură cunoașterea istoriei ocultismului
poate contribui la înțelegerea dezvoltării științei și tehni –
cii, a gîndirii, în decursul timpului ? La aceste întrebări
încearcă să răspundă volumul de față, care trece în re –
vistă principalele manifestări ale ocultismului, din cele
mai vechi timpuri, pînă astăzi.
Fără îndoială, aceasta este o sarcină dificilă, date fiind
vastitatea și mulțimea aspectelor ce se cer enumerate și
explicate, fie și succint, complexitatea problemelor abor –
date, lipsa unor cercetări aprofundate, exhaustive, de spe –
cialitate etc. a unor metodologii și termeni unanim ac –
ceptați.
* Din grecescul „esoterikos" — pentru inițiați.

In volum, observațiile, argumentele necesare sint redaie
astfel încît lectura să fie inteligibilă pentru toate catego –
riile de cititori, prezentîndu-se doar acele momente și per –
sonaje care marchează evoluția ocultismului. Ordonarea
metodică și conotația au fost, în unele cazuri, modificate
față de uzanțe, în funcție de realitatea istorică și în lumina
celor mai recente evaluări. Nu însă în detrimentul științei.
Privit în mod obiectiv,- analitic, ocultismul se prezintă ca
un fenomen ce se manifestă pe planuri diverse —
social, cultural și- individual. Sub aspect istoric, evo –
luția ocultismului a urmărit pe cea a civilizației, cu
puternice influențe din partea infrastructurii și a supra –
structurii, astfel că această evoluție aparține procesului fi –
resc de dezvoltare a omenirii. Determinat de condițiile
social-economice, de stadiile gîndirii, de mentalitățile
etico-sociale și, în ultimă instanță, de credințele laice șl
religioase, acest fenomen poartă marca evenimentelor isto –
rice majore, contribuind uneori la declanșarea unor fapte
de o deosebită importanță pentru cursul istoriei.
Au existat perioade de ascendență ca și de declin ale
ocultismului. Uneori, credințele în forțe oculte, mai ales
în vrăjitorie, au avut un caracter epidemic și nu o dată
s-au soldat cu tragedii, sub raport psihic și fizic, de la mici
încăierări familiale sau" tribale, declanșate de moartea
cuiva, pusă pe seama manoperelor oculte, malefice ale
inamicilor, pînă la pogromurile împotriva așa-zișilor eretici
din evul mediu, stîrnite de isteria antidemonică, dar și
de interese de clasă oprimatoare.
Sigur, există o sumedenie de explicații, date de către
diverși autori, privitoare la apariția și conservarea gîndirii
magice și la exercitarea practicilor oculte. Adesea se con –
sideră că apelarea la vrăjitorie, tla divinație etc. ar fi o
consecință a nivelului redus de cunoaștere a fenomenelor
complexe ale naturii și societății. Argumentul este, deși 1 -suficient, valabil pentru epocile trecute, dar el nu co-
spunde cu realitatea existenței credinței în diferite forme
ocultism la persoane instruite, despre care nu se poate
trma sub nici un motiv că ar fi ignorante. Problema
vine cu atît mai complicată cu cît în relația dintre prac-
antul ocultismului și cel care apelează la serviciile sale
nasc Uneori raporturi de corespondență psihică, de trans-
îere a gîndurilor. Bineînțeles, în acest raport nimic nu te
supranatural, totul ținînd de natura umană, așa cum ș
va putea observa din lectura acestui volum.
10

S-a acreditat ideea că gindirea magică are un caracter
primitiv sau că ar fi specifică primitivilor, iar, ca urmar-
logică a argumentației, persistența ocultismului ar trebui
înțeleasă ca âtavism sau reminiscență a mentalităților so –
cietăților subdezvoltate'. Supoziția este infirmată de însu.v
mecanismul gîndirii. Omul a operat permanent cu aceleași
valori generale, a avut aceeași logică, indiferent de epoeu
în care a trăit. Sentimentele se mențin și ele ; dragoste«
ura, iubirea, indiferența etc. nu pier chiar dacă apar d i-
ferit la un individ saoi altul, în funcție de anumiți faeton.
ce țin mai ales de temperament, instrucție, gradul de edu –
cație, stăpînirea de sine, condiții social-istorice etc. Acestea
acționează asupra gîndirii dîndu-i conținut. Evident, con –
ținutul gîndirii va fi variabil datorită gamei extrem de
nuanțate a sentimentelor, dar și presiunii concepțiilor so –
cietății, opiniilor generale, credințelor, obiceiurilor, modei,
iar nu în ultimă instanță moralei.
Vor fi deci întotdeauna indivizi mai sensibili, iar alții
mai rezistenți din punct de vedere psihic. Credințele, obi –
ceiurile țin în primul rînd de educație. Prin urmare, cu
cit formarea umană, instrucția, vor fi mai conciliante cu
ocultismul, mai îngăduitoare față de ignoranță, persistența
magiei, a divinației și astrologiei tămăduitoare etc, a tu –
turor formulelor himerice de rezolvare a cazurilor limită,
va fi evidentă.
Neîndoielnic, ocultismul a avut.un rol de supapă socială
atîta vreme cît soluțiile științifice au lipsit. Dar formele
de vrăjitorie practicate cu scop de răzbunare, chiar cri –
minală, nu și-au aflat justificarea sub raport etic niciodată,
fiind sancționate întotdeauna prin oprobriu public.
Ocultismul a putut furniza răspunsuri provizorii la în –
trebări tulburătoare pentru existența cuiva. însă aceste
răspunsuri nu pot avea niciodată încărcătura adevărului,
ci sînt doar pseudo-explicații, avînd darul de a echilibra
individul numai pe moment. Rezolvarea permanentelor
probleme ale vieții nu se poate produce decît prin efortul
individual de modelare a conținutului gîndirii și psihicu –
lui, și, în mod esențial, de rezolvare a contradicțiilor sociale
generatoare de înstrăinare acută a omului. Nefericirea,
durerea, frustrația, refuzul nu vor putea fi vindecate prin
găsirea unui „țap ispășitor" oferit de magie, de exemplu,
sau prin speranțe iluzorii date de astrologie și ghkitorie,
ci prin autocontrol și stăpînire a gîndirii ajutate de ame –
liorarea condiției umane. Sugestia și autosugestia joacă un
1 1

rol major în întreținerea ocultismului. Se face apel la
acestea de către persoane aflate în situații critice, reacțiile
lor psihologice favorizînd și dirijarea gîndirii către absurd,
în aceste condiții, indivizii mai slabi își transferă orizon –
tul gîndirii de la rațional la irațional, la ocult, nutrind spe –
ranțe pe care realitatea tăioasă, dură, oarbă, nu i le poate
oferi. Și, cu cît credința acestora în forțe oculte va fi mai
puternică, cu atît speranțele iluzorii vor crește. In mod
direct proporțional, neîmplinirea speranțelor, întemeiate
pe credința rezolvărilor cu ajutorul ocultismului produce
stări deprimante, drame sufletești iremediabile.
Pe de altă parte, cînd o situație socială sau interperso-
nală este fără ieșire, apelarea la magie apare la unii indi –
vizi ca un mijloc posibil de a pedepsi ceva sau pe cineva
mai puternic, agresivitatea stăpînită pînă atunci eliberîn-
du-se sub o formă psihică. Coincidențele între acțiune și
efect, chiar arareori și distorsionat observate, sînt de na –
tură să întărească, prin sugestibilitate ori superstiții, anu –
mite convingeri. Un singur eveniment absolut întîmplător
poate avea răsunet definitiv, hotărîtor în stabilirea relației
eauză-efect.
In fine, obiceiurile rituale, credințele favorizează per –
sistența ocultismului. Imaginația individuală și colectivă,
convingerea puternică, cuvîntul, exprimarea gestică, at –
mosfera generală vin să-i mărească forța sugestivă. In
asemenea condiții sînt absolut firești aparițiile, în diferite
perioade istorice, a unor deliruri ocultiste. Un prim delii
colectiv a fost cel de natură psihologică, născut în anti –
chitatea greco-romană, exprimat prin credințele în oracole,
auguri și divinație în general. De același fenomen țin
exacerbările fals științifice privind transmiterea la distanță
a gîndirii și grafologia fantezistă. Delirul astronomic s-a
extins pe aproape un mileniu, din Asia în Europa, consti –
tuind baza superstițiilor privind influența stelelor asupra
destinelor umane. Tot în antichitatea Orientului Apropiat
poate fi regăsită geneza delirului aritmetic, a credințelor
himerice în puterea numerelor. Delirul psihochimic, de
genul alchimiei și radiesteziei, este de dată ceva mai re –
centă avînd, de altfel, și o viață mai scurtă, iar delirul
biologic se constituie ca o creație a epocii moderne, gru-
pînd practici oculte ca spiritismul, astrologia medicală,
vindecarea „cu mîinile goale", transferul de sensibilitate.
In fine, delirul futurologic continuă, pe un plan modern,
12

prin forme- actuale de divinație, străvechi practici evident
iluzorii de scrutare a viitorului prin mijloace oculte.
Magia și, în general, ocultismul constituie erori i'uțâ
de datele științelor naturii. Nu-i mai puțin adevărat că
tocmai din aceste erori ale magiei au derivat unele noțiuni
ale științei, o disciplinare a gindirii, ca și unele viziuni ac –
ceptabile asupra vieții. De bună seamă, de aici nu trebuie
să se înțeleagă că magia a dus direct la explicația știin –
țifică, dar ea a favorizat un prim pas către aceasta. Dacă
la apariție, magia, astrologia, alchimia etc. își au o expli –
cație, astăzi, practicarea ocultismului nu numai că nu st
jusâfică, sub incidența cunoașterii științifice, dar ea de –
vine dăunătoare atît pentru individ, cît și pentru socie –
tate, constituie un pericol la adresa progresului, o frînă
pentru dezvoltarea umanității.
Gîndirea științifică refuză irealul, himericul, apelînd
la capacitatea de discernămînt, la puterea de analiză cri –
tică, la consecvență în analiză, de care omul este capabil.
Ea refuză explicații pseudo-științifice, spiritualiste privind
desfășurarea fenomenelor, căutînd conexiunile reale, con –
crete, posibile a fi repetate experimental. „Toate aceste
reprezentări false despre natură, după cum arăta Engeis,
despre firea omului însuși, despre spirite, puteri magice
etc. nu au la bază de cele mai multe ori decît un element
economic negativ ; dezvoltarea economică redusă a perioa –
dei preistorice are drept completare, iar pe alocuri și drept
condiție, ba chiar_ drept cauză, reprezentările false despre
natură".
Preocupări filosofice cu privire la fenomenul magiei
apar și la alți gînditori, printre care Fichte, Schelling, No-
valis, Comte, însă tehnicile și diferite alte aspecte legate
de acest produs social străvechi au început a fi cercetate
mai temeinic de către etnografi doar după anul 1870. Aceste
observații directe, științifice, eliberate de prejudecăți re –
ligioase au fost în măsură să arunce lumini noi într-un
domeniu pus la index de teologie. în plină dezbatere a
teoriilor evoluționiste ale lui Ch. Darwin și H. Spencer,
de dominare încă vie a concepțiilor și prejudecăților colo –
nialiste, comentarea teoretică și concluziile filosofilor și
etnografilor timpului vor fi adesea aberante, denaturînd
realitatea. Acum se creează în mod artificial o scară a in –
teligenței, plecînd de la maimuță, considerată strămoșul
direct al omului, pînă la omul civilizației occidentale. Pe
această scară diversele populații și popoare erau plasate
13

pe trepte diferite, în funcție de manii V,- țările lor spirituale
și uneori de producția materială.
Tot în perioada de început a cercetărilor în domeniul
magiei se nasc interpretări arbitrare privitoare la evoluția
religiei. De pildă, se considera că interpretările magice ar
premerge celor religioase, ambele avînd un caracter strict
spiritual ; că politeismul ar anticipa monoteismul. Ba mai
mult, A. Comte a schițat o schemă conform căreia conști –
ința religioasă ar precede filosofia (metafizica), iar aceasta
concepțiile științifice-pozitive despre natură. E. B. Tylor
(1871) și J. Frazer amplifică controversele aducînd în dis –
cuție noi teorii, primul susținînd că magia reprezintă, în
esență, o eroare intelectuală, persistența ei fiind un. ata-
vism, al doilea că acest fenomen social constituie manifes –
tări incipiente ale științei, despărțind net magia de religie.
Marret și Goldenweiser au încercat să combată tezele res –
pective, invocînd, cel dintîi, existența comună în magie și
religie a pasiunii și emoției, celălalt făcînd o apropiere
forțată între religie și știință pe planul viziunilor despre
lume și viață. Durkheim respinge aceste considerații, pe
temeiuri solide, pornind de la opoziția .dintre sacru și pro –
fan, ajungînd la concluzia că magia nu este o decădere în
profan. Pentru Max Weber magia ar avea rolul de paznic
al iraționalului, regăsind la originea fiecărei religii nu
magia, ci tocmai un atac al acestora împotriva practicilor
magice. Malinowschi (1918) înțelegea magia ca o pseudo-
știință, adică o încercare de cunoaștere practică a fenome –
nelor, ritualurile magice fiind utilizate cu precădere în
scopul înlăturării eșecurilor economico-sociale și indivi –
duale. Lowie îl completează cu elemente de cercetare care
arată că „primitivul" nu are noțiunea de supranatural în
accepțiunea curentă a lumii civilizate și nici nu distinge
realul de miraculos. La aceeași cohcluzie subscriu Rad-
cliffe-Brown, G. Goode (1951), Goody (1961), M. și R. Wax
(1963), Nadei (1970), Rosengren (1976) ș.a. * în ce privește
rolul mitului în magie se remarcă unele contribuții ale
gînditorilor români, ca de exemplu Blaga, care considera
că există șase funcții ale gîndirii magice (poetică,
religioasă, ontologică, cognitivă, pragmatică și vital-
sufletească), Mircea Eliade care dă mitului interpre tări
emoționale și cosmice și C. I. Gulian care supune aten ției
denaturările iraționaliste sau metafizice din diferite școli
și curente privind complexitatea miturilor.
J4

Mai trebuie adăugat că prelucrările subiective, lipsite
de temei științific au dat naștere unor speculații, astăzi
perimate, privitoare la așa-zisa mentalitate primitivă. în –
tre alții, L. Levy-Bruhl credea că populațiile primitive au
o gîndire pre-logieă, fapt care ar justifica interpretările
magice asupra naturii, iar S. Freud asemăna ritualurile
magice cu unele simptome nevrotice obsesive. Alte ase –
mănări făcute arbitrar între gîndirea magică și aceea a
copilului și alienatului mintal au fost, în cele din urmă,
supuse unor ample reconsiderări, suferind masive infir –
mări, ca urmare a cercetărilor de teren din ce în ce mai
frecvente de la sfîrșitul veacului trecut și din primele
decenii ale actualului secol.
Potrivit concluziilor actuale magia este considerată, în
ordine istorică, pre-știință. In ordine epistemologică ea
apare ca o pseudo-știință sau cvasi-știință, iar din punct
de vedere gnoseologic drept para-știință. Sistematizate,
numeroasele elemente ale magiei pot fi grupa te în : em –
pirice, mitice, rezidii vulgarizate din învățături ezoterice,
fragmente de filosofii străvechi, gîndire concretă „sălba –
tică" (C. Levi-Strauss), gîndire regresivă, analogii, psiho –
somatică, psihotronică și abscons.
Magia apare astăzi ca obiect de studiu necesar istoriei,
filosof iei, medicinei, antropologiei, sociologiei, psihologiei,
entografiei, lingvisticii, istoriei științelor, artei și culturii,
a ziaristicii chiar, ca-mijloc de înțelegere a diferitelor as –
pecte ale evoluției gîndirii, proiectată spre performanțele
umane majore, spre progres. Oricît ar părea de paradoxal,
cunoașterea istoriei ocultismului oferă posibilitatea apre –
cierii cu discernămînt a realului, demarcării acestuia de
ireal. Din necunoașterea evoluției ocultismului, a istoriei
lui, se poate naște tentația căutării de argumente pentru
justificarea unor false fenomene, unor fapte ireale, ca și
capitularea în fața explicațiilor pretins științifice, care
—ș în fond — ascund o puternică încărcătură de ignoranță
și misticism. Drept urmare, unii oameni, chiar de forma –
țiune științifică, devin uneori, fără voia lor victime ale
unor viziuni oculte, acceptînd cu ușurință sugestii pseudo-
științifice, sub presiunea soluționării, prin mijloace facile,
a unor situații grele. Graba de .a accepta „noul", fără dis –
cernămînt, nu poate avea decît consecința erorii. Neprinsă
în realitatea istorică, aparența științifică este izvorul pri –
mejdiei ratării, a înlocuirii investigației raționale cu for –
mule ocultiste,
15

Demersul.ocultismului nu poate sfîrși decît ca eroare
dramatică. Propagatorii săi au fost și vor fi doar cei care
îl profesează și doar ei îl vor apăra din motive cu totul
diferite de cele care implică proba adevărului.
Ocultismul este învins de știință. O victorie care re –
prezintă, de fapt, izbînda progresului și a omului împo –
triva trecutului întortocheat și tenebros al cunoașterii și
formării conștiinței.
Titlul acestei cărți ar trebui poate explicat. Ne-am
putea întreba de ce s-au folosit termenii vrăjitor-vrăji –
torie și nu mag-magie, ori ocult-ocultism, așa cum apar în
diverse lucrări mai vechi.
Se știe că noțiunea de magie a pătruns în limba ro –
mână destul de tîrziu, ca rezultat al amplificării circulației
literaturii religioase creștine. Dar magul nu avea, inițial,
înțelesul de persoană care se ocupă cu practici vrăjitorești,
t:i de om învățat, cititor în stele, ca în legenda privitoare
la nașterea lui Iisus Christos. Ulterior, prin intermediul
limbii franceze, cuvîntul magie a primit un sens mai larg,
corespunzător definițiilor din etnografia apuseană, anume
acela de sistem de practici și formule cu ajutorul cărora
magicienii (adică persoanele care se ocupă cu magia) cred •
«»ă pot supune sau răsturna legile naturii ori provoca fe –
nomene miraculoase. In sens figurat, magia a devenit în
limba română sinonimă cu farmecul, cu încîntarea, apro-
piindu-se instinctiv de formele îndelung utilizate. Dar at –
mosfera de farmec și încîntare o dă vraja, care nu este
altceva decît noțiunea de magie tradusă în limba română,
mai bogată însă în sensuri decît sinonimul livresc deoarece
include, pe lîngă conceptul academic reprezentînd siste mul
de practici și formule, alte aspecte legate de acțiunea
vrăjii : descîntecul, blestemul, recuzita etc. Cuvîntul
„vrajă" a înlocuit pe cel de farmec în perioade mai
vechi, acest proces fiind ilustrat» atît de conținutul
basmelor românești, de folclor, cît și de superstițiile
ce evocă străvechi ritualuri mitico-magice desacralizate,
concepții religioase perimate, decăzute în sfera vrăjitoriei.
Iată de ce, într-un volum adresat nu neapărat specialistu- .
lui, ci în primul rînd marelui public termenul românesc
vrajă este preferat străinului magie. De altfel Charles
Hainchelin (Les origines de la religion, Paris, 1950) ca și
alți cercetători consideră magia drept vrăjitorie. Extin zând
analiza asupra întregului fenomen reprezentat de vrăjitorie,
de-a lungul evoluției existenței omenești, vom
16

observa o perpetuare a formelor de magie în raport direct
cu stadiul de organizare socială, cu condiția economică a
diferitelor populații, cu nivelul de cultură și conștiință, cu
concepțiile etice etc. Vrăjitoria are variante aparent indi –
vidualizate — divinația, astrologia, alchimia, spiritismul
etc. -—, toate derivînd însă Una din alta, sprijinindu-se re –
ciproc, interferîndu-se continuu. Aceste manifestări se
constituie în așa-zisul ocultism, bazat pe o concepție obscu –
rantistă potrivit căreia în natură ar exista forțe miste –
rioase, supranaturale, cu care numai anumiți indivizi,
anume inițiați, ar putea comunica. în acest punct, vrăji –
toria, religia, misticismul se întîlnesc ca forme ale concep –
ției idealiste despre lume.
Fără îndoială, omul epocii noastre, dominată de cea
mai profundă revoluție tehnico-științifică pe care a cunos –
cut-o istoria, mareînd un uriaș salt în toate domeniile cu –
noașterii, în creșterea capacității creatoare, nu poate apela
la ocultism* ca procedeu de rezolvare a problemelor, de
oricare natură ar fi ele. în condițiile amplei dezvoltări a
cunoașterii naturii și fenomenelor, cînd omul cucerește
Cosmosul și intră în intimitatea atomului prin forța minții
sale, devenind stăpîn nu numai pe destinele sale, dar sub-
ordonîndu-și natura, mobilizînd-o și utilizînd-o pentru în –
făptuirea scopurilor progresului, ocultismul ca formă ve –
tustă a gîndirii și practicii individului limitat, înapoiat, se
plasează în sfera preocupărilor retrograde, a manifestări –
lor care degradează și înjosesc omul. Iată de ce el se res –
pinge singur, ca non-practică și non-cultură, ca formulă
aberantă, arierantă și păgubitoare pentru societate și
individ.
„ Autorul mulțumește pentru sprijinul ce i-a fost acordat
în realizarea acestui volum colectivelor Bibliotecii Acade –
miei Republicii Socialiste România, Bibliotecii Centrale de
Stat și Laboratorului interdisciplinar de educație mate-
rialist-științifică de la Academia „Ștefan Gheorghiu". își
exprimă totodată gratitudinea față de încurajările, sfatu –
rile, observațiile și informațiile competente date de prof.
univ. dr. Paul Popescu-Neveanu, conf. univ. dr. Gh. Vlădu-
țescu, conf. univ. dr. Aurelian Tache, conf. univ. dr. Octa-
vian Nistor, dr. Constantin Daniel, dr. Răzvan Theodorescu,
dr. Dardu Nicolăescu-Plopșor, dr. Vasile Boroneanț, ing.
Gabriel Gheorghe, Nicolae Cernea, Rodica Bichis.
17

I.
Nașterea și evoluția unei ciudate
profesiuni
1. începuturile
Primele manifestări ale vrăjitoriei trebuie căutate încă
în pleistocen *, cînd hominizii își făureau uneltele lor ru –
dimentare și începeau a stăpîni focul. Totul era greu și
potrivnic. Chiar și supravegherea focului, element trans –
format din inamic în amic, care-1 ajuta să se apere de frig,
ca și de fiarele sălbatice ce nu cutezau să treacă pragul
zonei din jurul vetrei veșnic vie. Lîngă foc, ființele rațio –
nale se simțeau în siguranță, îrisă ele nu uitau pericolele
care le pîndeau dincolo de acesta. Fumul, flăcările, cenușa
au devenit obiecte de meditație, dar și de spaime. Erau
mai multe temeiuri de frică. Nimeni nu știa să aprindă
focul, ci doar să mențină vie flacăra dobîndită cine știa în
ce împrejurare, poate cînd trăsnetul a aprins o creangă.
Orice neglijență în întreținerea vetrei putea avea implica ții
dramatice, fatale chiar, în viața colectivității, lipsită de
căldură și apărare. De aceea fotul devine de la -început
obiectul' celei mai mari atenții. Un membru al colectivită ții
este însărcinat cu întreținerea lui. In această îndelet nicire
nu trebuie să vedem neapărat un cult, ci un aspect al
diviziunii muncii. Că ulterior ea s-a transformat într-uri
ritual, este o altă problemă. Deocamdată, stînd adunați în
preajma focului, bătrînii și tinerii, femeile și bărbații pri –
vesc tăciunii, jocul unduitor al flăcărilor. Și parcă, din
mijlocul vetrei, înălțîndu-se o dată cu fumul, apare o
făptură ur iașă, transparentă, ce va pieri în cele din urmă.
* Prima epocă a cuaternarului, în care au avut loc^glaciațiile
și interglacintiiie și a apărut omul.
19

Careva cu imaginație a asemuit umbra cu făptura unui
membru ale colectivității, mort de curînd, poate un frate,
cineva, o rudă apropiată, păstrați în memorie necontenit.
Iar ceilalți au găsit plauzibilă părerea, căci adesea fumul,
ca și norii, pot întocmi, în dansul lor bizar, forme dintre
cele mai neașteptate. Ulterior, apariția din ziua precedentă
este pusă în legătură cu un eveniment dramatic la care
grupul fusese martor. Cum întîmplările tragice erau frec –
vente atunci, în lupta necruțătoare cu natura, orice coinci –
dență devenea tot mai credibilă. Din această succesiune a
coincidențelor, care căpăta caracter statistic inconștient, s-
au născut credințele pe care noi astăzi le catalogăm
superstiții. Ceea ce și sînt, în fond, numai că, în trecutul
foarte îndepărtat, acestea aveau puteri indestructibile.
Obișnuit să-și rezolve necazurile singur, omul primitiv
căuta căi de ieșire din impas, de evitare a răului pe care
apariții de umbre, neînțelese de el decît ca semne pre
vestitoare de rău, îl sensibilizau. Și tot așa i s-a părut că
anumite gesturi, poate scuipatul în foc, în sîn, întreru-
peau șirul necazurilor, al întîmplărilor nefaste. Era, de
sigur, tot un joc al hazardului, al coincidențelor, despre
care el nu știa nimic, doar își închipuia că prin asemenea
gesturi poate anula cursul firesc al evenimentelor sau le
poate declanșa. Prin urmare omul vedea, simțea efectul
unor întîmplări previzibile și stăpînite de el prin diferite
manevre. Totul era, firește, închipuire. însă, căpătînd gi
rul credinței, chiar fără a fi de natură religioasă, în min
tea lui naivă ea purta pecetea „adevărului". Abia în pa
leoliticul mijlociu (100 000—50 000 ani în urmă) strămoșii
omului vor ajunge să statornicească cultul morților, dez
voltat treptat de-a lungul „a zeci de mii de ani. Sigur,
există numeroase explicații privind geneza, persistența și
evoluția credinței în spirite. '
în orice caz, mai întîi a fost observația faptelor și apoi
efectul, adică procesul de formulare a unor explicații
pri-,vind evenimentele extraordinare. Omul era în
imposibilitate de a înțelege tot ce se petrecea în jurul
său. Fiind însă o ființă rațională, el judeca, emitea
explicații și răspunsuri propriilor interogări, ajutat doar de
imaginație și de construcții intelectuale. Erau soluții de
natură psihologică, subiective, ireale, dar pe care le-a
acceptat, căci ele îi satisfăceau orgoliul capacităților sale.
Omul confunda obiectul cu subiectul, luînd ca realitate
impresiile sale, în doiala fiindu-i necunoscută. Găsită
această cale a imagi-
20

nației, omul avea să-și populeze universul cu tot felul de
i'or'țe supranaturale, pentru a da viață lumii. Munții, cîm-
piile, apele, stîncile, orice trebuia să aibă duhul, spiritul
său. Cînd omul izbîndea în ceva, el credea că aceasta se
datora nu lui, ci forțelor supranaturale care l-au ajutat.
Iar cînd avea un necaz, tot aceleași forțe erau implicate.
Fără îndoială, planeta nu prea ospitalieră îl înspăi-
mînta. Frigul, ploile torențiale, revărsarea apelor, cutre –
murele, erupțiile vulcanice, incendiile de păduri, furtunile,
molimele etc. îi provocau temeri îngrozitoare, viziuni de
coșmar — regăsite și astăzi în miturile esențiale ale po –
poarelor lumii. Frica de necunoscutul imprevizibil îi spo –
rea și mai mult credința în forțele supranaturale. Nedu –
meriți în privința fenomenelor naturii, oamenii primitivi
erau cu atît mai întrebători asupra propriei lor ființe, pri –
vită într-un mod aparte. Trupul era socotit un fel de lăcaș
al sufletului, de aceea corpurile morților erau înhumate
în locuința comună, crezîndu-se că omul nu moare, ci cade
într-un somn adînc. Mormintele găsite în peștera Cha-
pelle-aux-Saints sînt o dovadă în acest sens. Morții erau
așezați în groapă cu capul pe o pernă de piatră, acoperiți
cu pietre ca să nu fie striviți de pămîntul de deasupra,
avînd alături unelte, arme și alimente. Groapa se afla lingă
vatra de foc, sau chiar sub ea. Deci în mentalitatea acelor
îndepărtate timpuri se stabilise deja o relație între căldură
(energie) și viață. De altfel putem să remarcăm aici em –
brionul viitoarelor reflecții filosofice antice, care vor ve –
dea în suflet o substanță similară flăcării. Poate — așa cum
remarcă V. Gordon Childe — oamenii credeau că moar –
tea se datora lipsei de căldură, așteptînd ca, din moment
în moment, pus lîngă vatra încinsă, defunctul să revină
la starea animată. Nu-i vorba aici de nici o credință mis –
tică, ci de o explicație logică pe care și-o dădeau oamenii
atunci, corectă, adecvată nivelului de înțelegere primitivă
a fenomenelor naturii. Apelul la magie nu avea semnifi –
cația unei credințe religioase, ci însemna o componentă
a praxisului, o cale comodă și unanim acceptată pentru a
se ieși din impasul dilemelor.
Magia avea un caracter consolator deoarece celui care
o profesa nu-i trecea prin minte să transforme lumea în
care exista, într-una mai bună, cum propun credincioși –
lor toate marile religii. Pximitivul solicita și „obliga" forțe
supranaturale să-1 ajute în acțiunile sale. El nu se con-
21

sidera cu nimic vinovat în fața naturii, ci se simțea ne –
ajutorat, fiindu-i teamă de tot ce nu cunoștea. îi venea
în ajutor magia, care a dăinuit astfel mii și mii de an
înainte ca divinitățile să fi fost inventate, fucînd apel doa
la practicile de imitare a naturii, fără ca acestea să aib
vreo semnificație mistică. Magia s-a constituit ca o form
de dialogare primitivă a omului cu mediul înconjurato;
și ca o modalitate de soluționare a unor probleme dificile
acute. Cu alte cuvinte, magia apare ca un ansamblu d
tehnici prin care omul spera să înțeleagă, să-și explice ș
să stăpînească realitatea, să și-o facă nepotrivnică. Astfe.
în paleoliticul supexior (circa 50 000—8 000 de ani îi
urmă), oamenii au ajuns în stadiul unei civilizații capabih
să exprime în piatră sau pe piatră gînduri, sentimente,
atitudini cu caracter practic. S-a spus că statuetele, arta
rupestră * ar reprezenta o expresie a sentimentului de
frumos care se năștea, deci a esteticului sau a rel/giei in –
cipiente. Fără îndoială vom regăsi arta în aceste demon –
strații ale pjasticii primitive, dar o artă fără intenție de
artă și cu atît mai puțin o manifestare pură religioasă. Oa –
menii din paleoliticul superior se gîndeau în primul rînd
la asigurarea existenței lor, la perfecționarea metodelor de
agonisire a hranei și îmbrăcămintei, de păstrare a integri –
tății corporale. In teribilul efort ei se simțeau mai pu –
ternici luîndu-și ca aliate forțele enigmatice ale naturii
pe care erau convinși că le puteau stăpîni cu ajutorul ma –
giei. Fenomenul îl confirmă figurinele străvechi de piatră
cu caracter magic și mai ales desenele descoperite de-a
lungul timpului, începînd cu anul 1841, pe pereții unor
peșteri. Analiza de ansamblu a multitudinii de desene ru –
pestre'relevă că reprezentările așternute cu vopsea sînt
rezultatul unor repetări și suprapuneri de figuri, născute
dintr-o acumularp de activități necoordonate, desfășurate
prin tradiție, generație după generație. Peste tot, la Les
Combarelles, Lescaux, Altamira, Lorthet, Cuciulat în
România și în aite peșteri, în masa de desene dezordonate
se disting piese ce sugerează direcții, sensuri, concepții
magice. Asemenea exprimări plastice fac ca „artistul"
anonim să se detașeze cu opera sa de masa inertă a gra –
fiilor din jur. Creația lui capătă, deodată, o valoare nouă.
Este valoarea informației care are puterea de a transmite
evenimente, întâmplări neobișnuite. Aceste -întâmplări nu
* Denumirea dată grafiilor, picturilor făcute pe stînci și pe pereții cavernelor. \
22

puteau fi puse decit în legătură cu vinătoarea, cu lupta
pentru stăpînirea unor terenuri sau ape pline cu pește,
apariția unor turme bogate, nașterea unui copil, moartea
cuiva. Evident, dacă ar fi. fost inventată scrierea, omul
ar fi notat aceste întîmplări. Dar ea nu exista. Și atunci,
purtătorul de vești, care era și cel ce presta actul magic,
așa cum arată studiile etnografice făcute asupra unor
aborigeni australieni și africani, imortaliza evenimentele
cvi mijloacele și în maniera desenului, singura posibilitate
a acelor vremuri pentru fixarea și transmiterea continuă,
îi. masă, a gîndirii.
Arta își are, prin urmare, originea în necesitatea omu –
lui de informare, dar mai ales de instrucție. Ea s-a născut
din dorințe de comunicare în procesul dezvoltării muncii
și a societății. Un pas înainte față de grafiile izolate, soli –
tare l-au constituit rudimentele de compoziții plastice cu
sens. Dar și aceste povestiri desenate sau gravate nu se
făceau de dragul unor simple exprimări artistice, ci aveau
un scop practic direct, de transmitere a unor experiențe,
întotdeauna sub autoritatea ceremonialurilor magice de
inițiere. Solemnitatea dădea un plus de efort pentru pro –
ducerea reprezentărilor cît mai expresive, mai corecte,
mai inteligibile tuturor. în acest context, o scenă de pe un
fragment de os găsit în peștera Lorthet (Pirineii Supe –
riori), pe care au fost gravați mai mulți reni trecînd un
rîu plin de pești, este semnificativă. De ce și-a propus
gravorul primitiv să înfățișeze acest moment, subliniind
atît de. plastic faptul că renii se aflau în apă ? Ei bine, el
a dorit să învețe pe tinerii ce urmau să intre în rîndul
maturilor și asistau la ceremonia inițierilor, că renii alun –
gați în apă au putut fi ajunși și vînați cu ușurință. Era
redată aici, ca un memorator, tehnica celui mai facil mij –
loc, la acea vreme, de a captura animale atît de prețioase,
cum erau renii, pentru economia primitivă. De altfel, tri –
burile nordice practică și azi, în mod curent, extraordi –
nar de vechiul procedeu de vînătoare inventat de oamenii
cavernei din Pirinei.
Iată cum apar limpede legăturile dintre necesitățile
practice umane și magie reprezentată prin artă, simulta –
neitatea acestor legături cu nivelul de dezvoltare a for –
țelor și relațiilor de producție. în aceste caractere rezidă
unicitatea și originalitatea artei rupestre, care s-ar putea
numi arta magico-informațională primitivă. Imortalizînd,
aidoma unei plăci fotografice moderne, imagini din viață,
23

scene din munca lor. ariiștii primitivi sau, de ce nu, pro –
fesorii și publiciștii rudimentari, au lărgit sfera reprezen –
tărilor despre realitate, dînd impuls cunoașterii, contri –
buind la întărirea legăturilor' sociale.
In mezolitic și neolitic, perioade ale epocii pietrei si –
tuate convențional de arheologie în medie între mile –
niile X—III î.e.n., magia evoluează puternic. Gîndirea
umană, reprezentată de Homo sapiens recens, produce în
mezolitic una dintre cele mai ingenioase născociri — arcul
și săgeata — care presupun acumularea unei experiențe
îndelungate și un spirit ascuțit, cunoașterea multor in –
venții anterioare. Arcul și săgeata, ca și alte noi arme de
vînătoare și unelte de muncă (tesle, topoare, cuțite etc.)
cu minere din lemn sau os au contribuit substanțial la
ușurarea muncii oamenilor în general, la dezvoltarea vî-
nătorii. Se nasc în acest timp o serie de legături econo –
mice și sociale, ca urmare a înrudirii și unirii diferitelor
triburi pe baza căsătoriilor exogame. Pe de altă parte,
crește sensibil populația umană ; sînt ocupate de om,
treptat, noi regiuni. Concomitent cu vînătoarea organi –
zată inteligent, în grupuri, se dezvoltă și culegerea siste –
matică a hranei vegetale, care se va transforma ulterior
în recoltare. Vînătoarea presupunea observarea și cu –
noașterea animalelor, a obiceiurilor acestora, iar culegerea
implica deosebirea dintre plantele comestibile și cele
dăunătoare. în sfîrșit, toate acestea cereau corelarea în –
vățămintelor practice cu observația meteorologică, succe –
siunea anotimpurilor și evoluția cerească a Soarelui și a
Lunii, dar și perpetuarea cunoștințelor practice și a rela –
țiilor umane ce reprezintă o experiență colectivă, trans –
misă din om în om, din generație în generație, din colec –
tivitate în colectivitate, prin precept social ori sub formă
de instrucție sau reguli tradiționale. Copiii erau educați
de mamă, băieți și fete în comun, pînă la o anumită
vrîstă, apoi adolescenții treceau în grupul maturilor nu –
mai după inițierea în tainele activităților de care depin –
dea însăși existența lor. Toate informațiile esențiale se
primeau sub o formă ceremonială, în secretul bine regizat
de către vrăjitori și mai tîrziu de șamani, magia marcînd,
din momentul inițierilor, toate acțiunile, cursul întregii
vieți al fiecăruia dintre neofiți. Acest procedeu de educa –
ție permanentă conferea praxisului cotidian un atribut
magic. Cînd omul învață cum să țintească un animal ca
să-1 ucidă sau cînd dansează în jurul acestuia, sub condu-
24

cerea vrăjitorului, el nu o iace spre a satisface voința unei
divinități și nici de a o îmbuna ori de a o atrage de partea
sa, ci pur și simplu din credința că, prin comportarea de o
anumită -manieră, va izbîndi, dovedindu-și în primul rînd
lui însuși că este tare și curajos și, mai cu seamă acționînd
în grup, va reuși să realizeze ceea ce de unul singur îi era
greu sau imposibil.
Etnografia a surprins la vechile triburi australiene ce-
remonialuri magice de vînătoare, în care bărbații se adu –
nau în jurul desenului unui cangur mîzgălit pe pămînt cu o
substanță colorată, executînd un dans puternic ritmat, ' în
care mimau împungerea desenului cu sulițele. Nici o^
deosebire între acest desen și cele descoperite în peșteri și
pe stînci, atribuite omului primitiv din Europa și Africa
de Nord. Animale desenează numai populațiile de vînători.
Omul de Cro-Magnon, care se hrănea cu scoici, nu a
putut face picturi parietale. în arta parietală magia
este permanent prezentă. Ea rezultă din existența masivă
a figurilor de animale, excelent executate, în poziții spe –
cifice scenelor de vînătoare. Oamenii sînt rareori dese –
nați, de regulă fiind mascați sau deghizați, astfel încît un
privitor își dă lesne seama că aceste grafii înfățișează vră –
jitori sau spiritele lor protectoare. La Altamira, Castillo,
Trois-Freres, Font de Gaume, alături de contururile ani –
malelor, împunse cu vîrfurile lăncilor, vopsite în preala –
bil, ale vînătorilor primitivi, se văd pe un fond în tonuri
de roșu pînă la negru, impresiunile' palmelor unui bărbat,
al căror sens este descifrat de etnografie, în urma unor
observații făcute asupra obiceiurilor populațiilor primitive
din Oceania și Africa. Este un gest magic cu înțelesul :
,.Așa să fie !" sau „Al meu să fie !" (vînatul ucis indicat
prin culorile roșu sau negru). Cît de important era de –
senul în străvechea practică vrăjitorească ne spune faptul
ca materiile colorante (ocru și mangan, în pastă sau praf)
erau căutate la mari depărtări, presupunînd eforturi și pe –
ricole pentru procurarea lor. Se desena din temeiuri prac –
tice, imediate, niciodată fără sens sau din simplă pier –
dere a vremii. Oricare punct, linie, desen, ca și culoare,
avea semnificația sa magică. Albul și roșul simbolizau viața
și moartea, purul și impurul, bărbatul și femeia. Negrul,
de asemenea, avea sensul morții, al întunericului. Aceste
semnificații s-au păstrat, de altfel, pînă astăzi. Le vom
găsi chiar în folclorul românesc, în panglicile care gătesc
steagul călușarilor și costumul „mutului", în pomul pur-
25

tat Ia ..Sîmbra oilor", ca și în șnurul mărțișorului, fără ca
sensurile magice de odinioară să mai fie cunoscute astăzi,
fiind de mult pierdute pentru cei ce practică prin tradi ție
aceste obiceiuri. Participanții la actele de magie nu erau
interesați asupra detaliilor animalelor pictate, decît în
măsura în care acestea corespundeau viziunii lor cu-
tumiare și scopului practic dorit. Vietățile puteau fi fără
oehi, fără urechi (să nu vadă, să nu audă pe vînător), dar
săgețile nu trebuiau să lipsească deoarece acestea aveau
forța magică și nu vînatul, mentalitate care poate fi sur –
prinsă în desenele din grotele Les Combarelles și Font-de-
Gaume (Franța). De reținut este faptul că desenatorul
primitiv nu reprezenta aici ceea ce el vedea în «natură, ci
numai ce știa că este necesar ceremonialului magic. Vîna –
tul era înfățișat, de regulă, în poziția cea mai favorabilă
vînătorului.
Este ca și cum s-ar desena o planșă didactică. De fapt,
fiecare bărbat al colectivității se străduia să cunoască per –
fect comportamentul animalului, începînd această preocu –
pare din copilărie. La vechii indieni americani, unde a
putut fi studiat mai îndeaproape modul în care erau de –
prinse regulile vînătorii, tatăl își pregătea fiul cu rigu –
rozitate în toate amănuntele.. Iată o astfel de ,,lecție"'
relatată de un etnograf american : „Cînd vrei să ataci peș –
tera ursului, nu ataca din față ; furișează-te pe la spate
și aruncă mai întîi o pătură sau o piatră în fața deschi –
zăturii. Ursul nu o să se repeadă de la început, ci mai întîi
o să întindă capul și o să asculte ; de-abia mai pe urmă
iese, ca și cum nu i-ar păsa de nimic, și se pune pe labele
dindărăt în fața peșterii înainte de a ataca. în timp ce
se așază, țitește-i inima'" *. Asemenea sfaturi, care, fără
îndoială erau date și de omul carvernelor fiilor lui,
ilustrează legătura adîncă dintre colectivitate și realitatea
obiectivă, implicarea gîndirii în acțiune și experiment.
Bineînțeles, s-a ajuns treptat la reprezentări schematice,
Ja simple contururi cu valoare de simbol magic. Dar după
mii de ani de experiență.
Solomon Reimach, cel care a inițiat o interpretare
științifică apropiată de adevăr a artei magice a primitivi –
lor, autor al monumentalei lucrări Artă și magie (1903),
pune în circulație ideea că întreaga artă preistorică nu
* După C. I. Gulian, Originile umanismului și ale culturii, București. 1967.
26

putea fi un lux sau un joc, ci expresia unor practici ma –
gice, avînd ca obiect procurarea hranei.
în ce privește informația purtată prin viu grai și aici
se vor produce inovații, perfecționări. Comunicările încep
a fi făcute mai expresive cu ajutorul gesturilor, sugerînd
imagini convenționale. Limbajul sărac, din perioadele ..co –
pilăriei"' omenirii, se dezvoltă, se îmbogățește cu noțiuni,
abstractizări și generalizări. Perfecționarea gîndirii și a
limbajului înaripează imaginația, care poate fi redată
cîteod'ată și sub forma unor povestiri magice, cu false in –
formații. Ținînd de domeniul posibilului, oamenii — obiș –
nuiți prin tradiție să creadă — le adoptă și le stratifică,
le conservă spre a le verifica în practică. Vor trece mii și
mii de ani pînă cînd omenirea va ajunge să elimine din
tradiție asemenea informații sau, dimpotrivă, să le con –
firme definitiv. O ilustrare a acestui fenomen îl constituie
o serie de credințe arhaice, cum ar fi cea a zburătorului,
.spre pildă. Zburătorul, sau mai bine spus imaginea oa –
menilor cu aripi, a fost inițial rodul fabulației unui po –
vestitor, transmisă și fixată în conștiința umanității prin
circulația informațiilor ca fapt real. Veridicitatea acestei
informații a urmărit generațiile pînă la crearea aparatelor
de zbor. Realizarea ideii, născută cu mii de ani în urmă,
a anulat caracterul ei inițial de falsă informație. Dar nu
întotdeauna produsele imaginației pot căpăta un final
real.
Pseudo-informațiile născute în climatul magic au găsit
o largă audiență în colectivitatea umană, ca urmare a ni –
velului extrem de scăzut al practicii, a cunoașterii rudi –
mentare a naturii, gradului încă inferior de abstractizare,
precarei conștiințe sociale și slabei culturi spirituale.
Pseudo-informațiile au putut genera și alimenta mereu
supranaturalul, fetișizarea șl la urmă sacralizarea unor
obiecte sau animale. In povestirile mitieo-magice se re –
flectă, în fond," năzuințele de progres ale umanității. As –
pirațiile cu conținut minim, pe potriva dezvoltării socie –
tății mezolitice, determinau eforturi, adesea sortite
eșecului, dar niciodată înfrîngerile nu epuizau experimen –
tele, nu frîngeau tenacitatea repetării încercărilor. Acest
dinamism propriu 1-a caracterizat întotdeauna pe om.
Pentru oamenii din mezolitic care nu cunoșteau scrisul
spre a fixa cunoștințele, informațiile transmise oral sau
figurativ constituiau — ca și în paleolitic — unul dintre
cele mai puternice mijloace de păstrare a practicii și de
27

perfecționare a ei. Se petrece însă un fenomen bizar. O
serie de pseurio-informații, de zvonuri, agreate prin con –
ținutul lor corespunzător uaor deziderate generale, ajung
a li adoptate, în mod subiectiv, ca verMice, iar informa –
țiile reale, dar neplăcute în conținut, neconforme cu do –
rințele unanime, să fie respinse de către comunitate. De
aici un vast complex de erori, o puternică frînă^în sfera
cunoașterii, speculate — nu dezinteresat — de vraci*,
șamani **, vrăjitori, de căpetenii, de vîrfurile unor colec –
tivități umane din ce în ce mai numeroase, mai greu de
organizat, dificil de hrănit și de stăpînit, comparativ cu
cele din paleolitic. In final, informațiile reale, despre fapte,
fenomene, evenimente, perfecționări ale practicii etc.
ajung alături de pseudo-informații în lumea miturilor și
legendelor. Mitul, care avea să joace un rol foarte im –
portant în cultură, se va constitui aparent ca un camu –
flaj al gîndirii magice, el devenind o formă facilă, memo-
rizabilâ. de înfățișare a unui model pentru societate. în
asemenea condiții, cunoașterea a evoluat pe un drum pre –
sărat cu mituri, legende, imagini mistice, care se substi-
tuiau noțiunilor, preceptelor, activității intelectuale co –
recte, raționale.
Pe de altă parte, practicîndu-se un asemenea transfer
al cunoștințelor prin intermediul magiei, la sursele vechi,1
îndelung verificate, s-au încorporat noi șuvoiuri de in –
formații, astfel că suprapunerile de informații, masa de
cunoștințe noi, confirmate prin practică, au dinamizat, au
impulsionat procesul de readaptare a tradiției sociale și
implicit a vrăjitoriei la realitățile evidente.
* Vrăjitori specializați în executarea de manevre magice ți prepararea empirică de droguri având ca scop vindecarea bolna -vilor. Prin extensie, denumirea de vraci a fost acordată, în pe -rioade apropiate epocii contemporane, și medicilor.
** Șamanismul este un ansamblu de concepții și practici ma -gice, incluzînd credințe în existența spiritelor bune și rele, în forța formulelor și gesturilor de alungare a duhurilor rele sau de tămăduire, în puterea farmecelor și descîntecelor, precum și în posibilitatea ghicirii viitorului prin diferite manopere, inclusiv a stărilor extatice. Șamanii — profesioniștii care execută aseme -nea manopere — sînt încă prezenți la populații din Asia de Nord și Centrală, Indonezia și Oceania, ca și din America și Africa. Cuvîntul șaman provine din limba tungusă avînd înțelesul de „om surescitat, frenetic". Prin intermediul limbii ruse, acest termen s-a răspîndit în întreaga Siberie, pătrunzînd în secolul al XVIlI-lea și în vocabularul unor popoare europene.
23

Omul credea din superstiție în forța sporită pe care
i-o puteau da practicile vrăjitorești, ceea ce reprezenta
atunci în trecutul evoluției sale nu o atitudine retro –
gradă, ci o reacție pe măsura nivelului de înțelegere și de
interpretare a realităților mediului neprielnic care îl în –
conjura, dar mai ales față de teama ce i-o inspirau posi –
bile nereușite, unele cu consecințe fatale pentru întreaga
colectivitate. Etnograful și exploratorul polar danez Knud
Kasmussen (1879—1933) relatează în memoriile sale o ex –
plicație ce i-a fost dată în anul 1910 de către șamanul
eschimos Ana privitoare la necesitatea respectării de că tre
tribul său a vechilor „obiceiuri magice : ,.Cînd te întreb de
ce este viața așa cum este, nici tu nu poți arăta cau zele !
Așa este și așa trebuie să fie. Și toate obiceiurile noastre
din viață vin și spre viață merg. Ne e frică de vreme rea,
cu care trebuie să ne luptăm spre a smulge hrana
pămîntului și mării. Ne e frică de sărăcie și foamete în
colibele noastre reci de zăpadă. Ne e frică de bolile pe
care în fiecare zi le vedem în preajma noastră. Nu de
moarte ne temem, ci de suferințe. Ne e frică de oamenii
noștri și de sufletele fiarelor ucise la vînătoare. Ne e frică
de spiritele pămîntului și aerului. Iată de ce străbunii
noștri s-au înarmat cu toate vechile reguli de viață,
elaborate de expei'iența și înțelepciunea generațiilor. Noi
nu știm de ce au fost create aceste reguli, nici nu bă –
nuim de ce. dar le respectăm, ca să ne fie dat să trăim
iinștiți. Sîntem atît de neștiutori, cu toată mulțimea noas tră
de formule magice, îneît ne e frică de tot ce nu cunoaș tem.
Ne e frică de cele povestite în legende și tradiții. De aceea
noi ne păstrăm cu strășnicie obiceiurile și respec tăm tabu-
urile noastre".
Dominat de asemenea concepții, omul se agață ine –
rent de magie, procedeu practic, liniștitor și reconfortant
totodată, antrenînd psihicul uman. Obiectivele inițiale ale
magiei au fost, după cum s-a văzut, dobîndirea hranei,
prin acțiuni de asigurare a puterii asupra vînatului (des-
tructive), și sporirea frecvenței animalelor bune de vî-
nat, prin formule, de transmitere a forței (fecunditate).
în cadrul concepțiilor magice un loc important îl ca –
pătă modelele mitice. Ele sînt personificări ale momentu –
lui real, iar procedeele magice se inspiră din modul de
comportare uman al momentului. Credința în magie evo –
luează continuu, deșt practicarea vrăjitoriei nu este sin –
crona cu răspîndirea concepțiilor privind eficacitatea in-
29

tervențiilor nefaste vrăjitorești. Creșterea încrederii, prin
contagiune psihică, în magie naște noi forme ale acesteia.
Magia devine un mijloc de exprimare înaintea acțiunii și
de relaxare în fața eșecului.
în același timp, vrăjitorul se transformă tot mai mult
într-un profesionist. Recrutat întîi din rîndul indivizilor
cu mai multă personalitate, memorie și talent (dramatic),
pentru manifestări ocazionale, cum ar fi inițierile tine –
rilor, acesta va sfîrși prin a deveni, în societățile evoluate
și un fel de „paratrăsnet" psihic al colectivului, el fiind
considerat ca un fel de depozitar al forțelor aducătoare
de nenorociri.
De la practicile inițiale, rudimentare, vrăjitoria trece
spre forme și variante tot mai cpmplexe, născute una din
alta de-a lungul timpului, reflectînd în fapt dezvoltarea
socială, diversele. stadii ale acesteia, mentalitățile domi –
nante la un moment dat, în funcție de nivelul cunoașterii
umane, al eticii. Din vrăjitoria benefică, de început, va
decurge magia așa-zisă albă sau „de mîna dreaptă", me –
nită a avea întotdeauna efecte pozitive. O altă categorie
de vrăjitorie, cea negativă, va contura magia neagră sau
„de mîna stîngă", destinată să producă efecte catastro –
fale — moarte, nebunie, boală, în general nenorociri. Ma –
gia pozitivă va fi exercitată la început de întreaga colec –
tivitate și mai tîrziu de vrăjitor, vraci, șaman, în timp ce
magia negativă va pretinde dintotdeauna ca oficiant nu –
mai pe vrăjitor.
O sistematizare a categoriilor, formelor .și variantelor
de magie, așa cum se vor dezvolta ele încă din neolitic,
surprinde moduri de acțiune și tehnici diferite, consti –
tuind inovații ale oficianților, maniere ce se răspîndesc
treptat pe suprafețe mereu mai întinse, căpătînd, pînă la
urmă, carapteri de universalitate. Dacă se are în vedere
modul în care se produc, există magia naturală (care este
cea mai veche), acționînd prin tehnici, și magia ceremo-
nială, care face apel la invocarea sprijinului unor spirite.
In ce privește tehnica magiei ea va cunoaște o mai largă
diversificare. Magiile mimetice, de exemplu, sînt con –
struite pe baza imitării prin gesturi, dans, cîntec, vorbe
(incantație, binecuvântare, blestem, descîntec) a unor fe –
nomene sau procese naturale (nașterea a ceva sau a cuiva
etc), în ideea de a se provoca declanșarea acestora. Ma –
gia „contagioasă" reprezintă o altă categorie în această
clasificare, desemnînd manipulările asupra unui obiect care
30

a fost în contact cu ținta acțiunii. Există apoi magia des-
tructivă, protectoare, divinatorie (ghicitoria), de pactizare
cu demonii, de dragoste, de război, de fecunditate, meteo –
rologică, ilicită (canibalism) etc.
Analizînd elementele constitutive ale magiei, catego –
riile, formele și variantele acesteia, pot fi surprinse o serie
de aspecte empirice, mitice, învățături și informații prac –
tice, gîndire concretă, psihosomatică, abscons (formule
aparent absurde repetate în incantații și descîntece) etc.
Toate acestea conferă magiei un caracter extrem de larg
și greu de pătruns în întregime. Potrivit gîndirii magice,
lumea este compusă din „ființe" și nu din „obiecte". Ori –
cum ar fi înfățișate aceste ființe, relațiile dintre ele sînt
întotdeauna omenești, Ființe, obiecte, spații au forța lor,
mai mare sau vmai mică, In ce privește posibilitatea trans –
ferării acestor forțe, de la o persoană la alta, modalită țile
capătă aspecte diferite : transmitere directă, moște nire,
împrumut, schimb, viclenie, furt și chiar cumpă rare —
atitudinii apărute pe măsura modificărilor etice, de la o
societate la alta. în sfîrșit, execuția ritualurilor ma gice
tinde să realizeze atît amplificarea forței dorite de cel ce
ia parte la acestea, cît și relații cu alte ființe. Ori zontul
magic oferă promisiuni acolo unde omul se consi deră
inabil în fața fenomenelor, acțiunilor pe care do rește să
le biruie sau să le depășească conform dorinței , lui. Și
magia neagră are orizontul, său, atunci cînd se cere
aplicarea unei sancțiuni prin violență, o răzbunare în fața
unor acțiuni ostile impuse individului. In ce pri vește
superstiția,' ca element al magiei, ea se va ivi din observația
statistică distorsionată, neadecvată a legături lor dintre
cauză și efect. Este o situație proprie necunoaș terii,
ignoranței,
Viziunea magică se concretizează deci în fenomene
de natură intelectual-afectivă (credințe-superstiții), prac –
tici și acțiuni magice. In ce privește mentalitatea magică,
aceasta ar fi după unii autori o vrăjitorie difuză, în timp
ce vraja s-ar constitui ca o magie individualizată.
2. Magia și religia
Momentul apariției embrionului sacrului, ca produs ai
vieții psihice și sociale, exprimînd în formă fantastică re-
3 1

Jaîiiie interumane și om-natură, poate fi presupus a ii
avut loc, cel puțin în cîteva zone europene, doar- ni pe –
rioada legată de afirmarea omului de Cro-Magnon. Atunci
s-au dezvoltat cele dinții forme de colectivitate în care
exista o structură rudimentară, dar bazată pe principi/
conștiente, anume ginta. în acea perioadă, omul își dez –
voltă elementele de gîndire, este capabil de unele abstrac –
tizări, după cum o dovedesc manifestările sale artistice.
Dar el nu ajunsese a-și reprezenta încă lanțul relațiilor
eauză-efeet decît într-o măsură redusă, corespunzător
— firește — nivelului său limitat de cunoaștere. Natura
era pentru omul de Cro-Magnon o uriașă forță necunos –
cută și imprevizibilă. Din această cauză el atribuia ade –
sea unor factori imaginari efecte vizibile, concrete. Sub
influența acestei -gîndiri, practicile magice îmbracă un ca –
racter tot mai pronunțat de ritual, repetat continuu,
uneori aproape zilnic, ca în cazul magiei de vînătoare.
Astfel s-a ajuns ca oamenii să lege execuția riguros exactă
a ritualului de rezultatul acțiunii tehnice șj, statistic, con-
firmîndu-se succesele practicii, ei nu puneau aceasta pe
seama perfecționării armelor și tehnicilor de vînătoare, de
exemplu, ci atribuiau efectelor un conținut misterios. în
mod similar a fost interpretat și rezultatul unor lucrări
exclusiv tehnice.
Rezultatul unei operații oarecare, spre pildă uciderea
unui animal, era, probabil, în gîndirea vânătorului primi –
tiv efectul unor forțe enigmatice înglobate de săgeata care
provoacă moartea. O dovadă în acest sens ar putea s-o
constituie formulele magice culese de etnografi de la di –
ferite triburi africane și sud-americane. Vînătorii dan –
sează în jurul unei săgeți, fie cu o săgeată sau lance în
mînă, repetînd mereu : ,,Du-te și ucide". Obiectele și
.ființele, fenomenele naturale au fost fetișizate, întreaga
lume fiind populată de duhuri ; practicile magice se fă –
ceau pentru îmbunarea acestor ființe supranaturale care
vor deveni mai apoi, într-o altă etapă a istoriei umane,
zei. în acest fel, magia își schimbă sensul de la începu –
turile sale, ajungînd o modalitate de evitare a confrun –
tării dure între natură și om, în fond de escamotare a
muncii, înlocuită, printr-o formulă verbală sau gestică, cu
eredința că, astfel, lucrurile se vor rezolva de la sine.
Practicile magice legate de înmormîntare, concepțiile
despre viață și moarte care evoluează tot mai mult spre
reprezentări rupte de concret determinate de neputința
32

individului în fața naturii dezlănțuite denaturează realul.
palpabil, generează fantezii, erori despre obiecte și fe
nomene, cărora li se atribuie valori stranii și pînă la urmă
supranaturale. Procesul era firesc, obiectiv și el nu putea,
duce decît la construirea unei lumi himerice, deosebită
fundamental de orizontul magic. Fără îndoială aici nu
poate fi vorba de o revelație sacră, ci numai de produse
ale activității cerebrale umane. Știința a demonstrat că
activitatea psihică și conștiința sînt inseparabil legate de
materie, de creier. _
în orice societate există indivizi aberanți, cu o fan –
tezie maladivă. Asemenea anormali au trăit și în trecutul
omenirii. Istoria cunoaște nenumărate exemple de exal –
tare în masă, provocată de diferiți „vizionari". Apologe ții
diferitelor religii aruncă în cîrca religiilor adverse , menea
fenomene stîrnite de indivizi cu malforn
intelectuale. în fond, la originea religiilor se află și m;
festări cognitive — interpretare fantezistă a realității
conjurătoare, vehicularea informațiilor false privind j
ducerea de evenimente supranaturale.
Contactele între grupurile de oameni constituiau le
juri de amplificare a bagajului de informații. Pe ace; bază,
tehnica se perfecționa «nai rapid, viața devenea
acceptabilă, munca mai productivă. în mecanismul aer-
fiecare rotiță se influența reciproc — într-un lanț <.
tinuu — care" lega gîndirea de muncă, munca de ini'or: ție,
jnformația de observație și observația din nou de ;..ș oire. în
acest lanț, informația juca rolul de cheie de b< flancată
fiind de munca și observație.
Aceasta constituie în fapt o etapă în dezvoltarea –
torică a informației, consemnată de începerea vehicul ]
mesajelor din cadrul grupurilor mici de oameni, în ev –
rior, către restul umanității, așa cum putea fi privita < .-ș
atunci. Noul aspect se va amplifica în paleoliticul s–,șș-
rior, la Homo sapiens. Formidabilul asalt al lui
sapiens spre suișurile cunoașterii este vădit în pi
de fenomen de masă, trăsăturile culturii sale fiind
–
teristice populațiilor unor teritorii uriașe. Toate u
toate armele, toate locuințele, toate monumentele
logice pe care memoria pămîntului le-a păstrat de
ani, vorbesc limpede despre o tendință de apropo
nivelare a cunoștințelor, care s-a produs la un r.
dat, ca și cum fiecare grup omenesc, fiecare colec s-
jir fi sfătuit împreună, chiar la mari depărtări.

modului de rezolvare a uneia sau alteia dintre numeroa –
sele probleme ridicate de cursul vieții economice și so –
ciale, la nivelul respectiv. La răspîndirea informațiilor o
importanță extraordinară trebuie să fi avut contactul în –
tre diferitele grupuri, ca urmare a apariției exogamiei,
adică a interzicerii căsătoriei în interiorul aceluiași grup,
aceasta fiind permisă doar între membrii unor ginte di –
ferite. Exogamiei i s-au dat felurite explicații — preîn-
tîmpinarea incestului, evitarea „pîngăririi" sîngelui /.sa –
cru" al grupului, practicarea tradiției răpirii femeilor etc.
în realitate, exogamia are cauze de ordin economic.
în paleoliticul superior apar noi condiții care au ca
efect modificarea concepțiilor acumulate despre viață și
moarte, ele luînd aspectul credințelor magico-religioase.
Potrivit acestor credințe, mortul ar dontinua să supra –
viețuiască nu în imediata apropiere a» celorlalți membri
ai grupului în care trăise, așa cum se crezuse în perioa-'
dele anterioare, ci pe alte tărîmuri — pămîntești, subpă-
mîntești sau cerești. Necropolele 'mezoliticului, dar mai
cu seamă cele ale neoliticului atestă în mod indubitabil
credința de factură religioasă într-o lume a spiritelor
subzistînd în paralel cu practicile de necromanție*. Pro –
babil că atunci s-au jiăscut Superstițiile referitoare la ac –
țiunea nefastă a strigoilor, care ies din mormînt spre a
provoca rău celor râmași în viață. Și tot de atunci pro –
vin, se pare, și obiceiurile sinistre de a tăia în bucăți sau
de a scoate inima morților declarați moroi **, după cum s-
au găsit, în necropole, osemintele unor cadavre astfel
mutilate.
Credințele despre suflet și viața de apoi aveau să de –
vină tot mai dominante în epocile următoare, iar în pa –
ralel se dezvoltau a uite • practici specifice magiei
„negre".
Ecouri ale obiceiul acelor vremuri îndepărtate au
fost observate la triburile australiene, al căror nivel nu
depășise orînduirea gentilîcâ. Potrivit credințelor lor nu
oricine poate invoca spiritele, acest drept și putere re –
venind șamanilor. Spre deosebire de vraci, care pretind
că lecuiesc numai prin intermediul manoperelor magice,
șamanul își ia în plus ca ajutoare spiritele, socotite, de alt –
fel, forțele ce l-au și inițiat în profesiunea lui. în tribul
* Procedeu magic de invocare a morților în vederea aflării viitorului.** Stn.-"i aducători de nenorociri.
34

Avanda. de pildă, șamanul se „consultă'' permanent în
cursul manoperelor sale vrăjitorești cu spiritul care-1
protejează". Alături de asemenea manifestări ale vrăji –
toriei dăinuie credința triburilor australiene într-o viață
a sufletului după moarte. Unii consideră că spiritele mor –
ților rămîn pe pămînt, alții că ele se înalță la cer. Dar cu
toții sînt de acord că, scurt timp de la moartea trupului,
sufletul decedatului dispare și el. Drept consecință, foarte
adesea cadavrele sînt lăsate în aer liber, pe pămîntv lîngă
focul taberei, sau sînt atîrnate în copaci, după care toți
pleacă din zona respectivă. Alte triburi afumă trupurile
morților și le poartă cu ele în peregrinările lor prin deșer –
tul australian. Există și obiceiul endocanibalismului, le –
gat de superstiția strigoilor, acela ca întreaga hoardă să
mănînce trupul mortului.
La popoarele Oceaniei practicile magice cu caracter
de necromanție sînt extrem de diferite, potrivit stadiilor
diverse de dezvoltare socială în eaie acestea se află, de
la orînduirea primitivă, pînă la societatea împărțită pe
clase. Șamanii, vrăjitorii sînt profesioniști. Ei invocă, de
regulă, spirite pentru a ghici viitorul, a face bine sau rău,
a executa condamnările la moarte, a provoca natura etc.
în Polinezia diferențierea de clasă se oglindește direct
în magie și necromanție. De pildă, se crede că după moarte
sufletele căpeteniilor au o soartă diferită de cea a oame –
nilor de rînd. Primii ar avea parte de un pămînt fericit,
o insulă aflată spre apus sau în cer, în timp ce sufletele
celorlalți coboară sub pămînt, în întuneric. Locuitorii din
– Tonga erau convinși că spiritele șefilor continuă să
trăiască după moartea fizică a trupului, spre deosebire de
sufletele oamenilor obișnuiți, care pier odată cu trupul.
în insulele Palau din Micronezia pot fi găsite alte ele –
mente privind dezvoltarea magiei. Există aici profesiu –
nea bine statornicită de kalit (galid) — atribuită ghicitori –
lor în spirite, vracilor, ca și preoților. Orice sat are un
kalit, profesiune ereditară, deoarece tatăl își inițiază co –
pilul destinat a moșteni titlul respectiv, indiferent dacă
este băiat sau fată. în credința locală; oamenii de rînd se
transformă după moarte în „delep", aceștia locuind în
insula Nyaur, de unde revin acasă din cînd în cînd. Doar
kaliții puteau invoca delepii, îi „vedeau"' și „vorbeau" cu ei, spre a le solicita sprijinul în oricare problemă a celor
rămași în viață.
35

La populația Kubu (vînători nomazi) din Asia, există
concepția că unii oameni se transformă după moarte în
spirite, iar alții pier definitiv. Cei care îi pot deosebi pe
unii de ceilalți sînt numai șamanii (dukum, malim) care
ar avea,darul de a intra în comunicai'e cu spiritele și de
a face vrăji. Alte populații nomade din pădurile virgine
ale Peninsulei Malaya — semangii — cred că sufletele mor –
ților pribegesc undeva spre apus, de unde se pot întoarce
noaptea sub formă de păsări, ca să sperie prin țipete pe
cei rămași în viață. Vracii-șamani (gala) practică invo –
carea sufletelor, chemate numai în scopuri binefăcătoare,
nefiind cunoscută magia neagră.
Credințele străvechi ale băștinașilor din insulele An-
damane aproape au dispărut. Cu toate acestea încă mai
pot fi urmărite vestigii ale unei lumi primitive, de vînă –
tori. Andamanii nu știau să aprindă focul, nu aveau ani –
male domestice. Concepțiile lor,despre viață și moarte
întruneau forme profund arhaice, îmbinate cu altele evo –
luate. Vracii și șamanii (oko-djumu sau okopaiad) erau
recrutați numai dintre cei care aveau accese de epilepsie,
considerată de localnici nu boală, ci dovada sigură a co –
municării cu spiritele. Cînd vraciul sau șamanul făcea o
astfel de criză, toți sătenii erau convinși că sufletul vreu –
nui mort, intrat în trupul acestuia, putea determina îm –
bolnăvirea sau moartea dușmanilor celui ce solicita ma –
noperele vrăjitorești. în general, oko-djumii erau utilizați
pentru a aduce în sprijinul cuiva forțele distrugătoare
ale spiritelor, în scop de răzbunare.
Forme de necromanție găsim, de asemenea, la tribu –
rile de amerindieni-irokezi, algonkini, muskongi, sioux —
ajunse în stadiul de trecere de la orînduirea gentilică ma –
triarhală, la cea gentilică patriarhală. în Africa neagră»
continent cu un evantai larg de stadii de dezvoltare so –
cială, se practică chemarea sufletelor morților pentru a-i
ajuta pe oameni să depășească unele necazuri.
în epocile metalelor, dovezile arheologice atestă fap –
tul că religia coexista cu practicile vrăjitorești de care în –
cerca să se detașeze, dar de la care nu înceta să împru –
mute ceea ce convenea activității sacerdotale.
La babilonieni, ca și la vechii egipteni se cunosc cre –
dințe în sufletele morților născute din concepții mitico-
magice. După babilonieni, morții plecau într-o lume sub-
părnînteană, tristă și fără speranță, pe cînd egiptenii ofe –
reau decedaților șansa obținerii unei recompense pe alte
3fi

lărîmuri, corespunzătoare celor făptuite în cursul vieții.
Totodată era răspîndită și practica necromanției. Mano –
pere neoromantice, -ca și prestații vrăjitorești diferite erau
în uz și la vechii evrei, cărțile sfinte ale acestora vorbind
adesea despre vrăjitori, ghicitori și prezicători ai viito –
rului.
Invocarea spiritelor era de asemenea practicată e'u
magii, profeții și ghicitorii perși, greci și romani. Un h;r
aparte în istoria vrăjitoriei, avînd la bază necromanția, îl
ocupau misterele eleusine, consacrate zeiței grecești D<
-meter. Inițial, cultul avea un caracter local, dezvoltat pe
baza unor vechi credințe și ritualuri de rriagie agrară sim-
bolizînd succesiunea anotimpurilor. Dar, începînd cu se –
colele VI—V î.e.n. el se extinde în toată Grecia. Pe ba va
acestui cult, la Eleusis ia naștere un ritual secret, avînd
ca temei o doctrină mistică privitoare la soarta suflete –
lor după moarte, completată cu practici prin care adepții
sperau să-și dobîndească fericirea dincolo de mormînt. To –
tul era legat de mitul răpirii Persephonei de către Hades,
zeul Lumii subpămîntene. Jumătate de an Persephone râ-
mînea lingă soțul ei, Hades, în împărăția subpămînteană
iar cealaltă parte a anului venea pe pămînt, sosirea ei
fiind marcată de reînvierea naturii. Numele lui Hades
era evitat de greci, socotit aducător de nenorociri, zeul
fiind invocat sub numele de Pluto (zeul cel bogat). Mis –
terele de la Eleusis prevedeau o dublă inițiere a adepți –
lor, primăvara și toamna, ritualurile avînd loc noaptea, :n
secret. în aceste credințe se poate observa sincretismul
magie-religie dar în ele se regăsesc și forme embrionare
ale necromanției ce se va dezvolta în evul mediu.
Romanii, care îi imitau pe greci în ce privește credința
în Lumea subpămînteană, au preferat plăsmuirea Cîm-
piilor Elișee, unde ajungeau sufletele virtuoșilor. Convinși
tă morții rămîneau în relații cu cei vii, romanii cultivau .
necromanția. într-atît de îndătinată era credința în „ma –
terializarea" sufletelor, încît se organizau fastuoase cere –
monii, iar sibilele» făceau farmece pentru a determina
apariția umbrelor. Mitologia greco-romană abundă în
povestiri despre spiritele morților și, de altfel, întreaga
literatură antică, începînd cu Odiseea lui Homer și Eneida
lui Virgiliu, nu face altceva decît apologia credinței în
sufletele celor decedați.
* Femei legendare cărora H se atribuia darul profeției.
37

In spațiul carpato-danubiano-pontic, populațiile traco-
getice au cunoscut și ele același fenomen spiritual. Stră –
vechi manifestări legate de necromanțîe, simultane cu
cultul morților, existente încă în perioada pretracică,' sînt
regăsite în folclorul românesc. Tradiția așa-numită „Pa-.
sărea sufletului", de exemplu, este păstrată din acele vre –
muri, pînă astăzi în unele zone din Transilvania, Olte nia
și Moldova. Păsările morții sînt cioplite în lemn,
închipuind un porumbel cu coada răsfirată, ca a unei rîn-
dunici. Ele se pun în vîrful unor stîlpi în formă de obe –
liscuri sculptate de asemenea în lemn, colorate cu vopsea
roșie și neagră. După trei săptămîni, porumbelul este în –
gropat. Stîlpii prezintă o mare asemănare cu cei totemici,
cunoscuți la popoarele primitive, avînd rolul de a proteja
mortul împotriva duhurilor rele. La început, numai stîlpul
avea această funcție, extinsă apoi și la porumbel. Se crede
că sufletul omului colindă — sub formă de pasăre —
locurile din apropierea casei șd mormîntului, precum și pe
acelea pe unde și-a purtat pașii în viață, în primele zile
și chiar pînă la șase săptămîni după moarte. Chipul cio plit
închipuind porumbelul are funcția de lăgaș de odihnă al
sufletului, care se întoarce din cînd în, cînd din pere grinările
sale. mai ales noaptea, în apropierea mormîn tului.
Sigur, asemenea credințe bizare și superstiții au ali –
mentat folclorul cu producții fantastice despre strigoi și
vedenii, povestite din gură în gură, făcînd obiectul unei
bogate literaturi poporane. Strigoii sau moroii ocupă un
loc aparte în folclorul, românesc. Deveneau strigoi, în vi –
ziunea populară de odinioară, acei oameni care în cursul
vieții avuseseră.'purtări reprobabile, dar mai cu seamă
vrăjitoarele, descîntâtoarele,. lunaticii (somnambulii), si –
nucigașii, cvimiiialii și cei născuți cu căiță (pieliță ce în –
velește capul unor prunci*la naștere). Folclorul păstrează
o serie de reguli și indicii referitoare la recunoașterea mo –
roilor, de descîntece pentru alungarea lor, ca și de prac –
tici vrăjitorești săvîrșite în scopul distrugerii strigoilor.
Pitorescul lor este inedit, prin naivitate, însă el relevă
cu pregnanță un fenomen de o deosebită importanță is –
torică, constituindu-se ca un argument al continuității
poporului nostru în spațiul carpato-danubiano-pontic.
Și vechii slavi aveau reprezentări superstițioase cu pri –
vire la. așa-zișii ..morți necurați"', fără nici o legătură. însă,
cu cultul familial sau gentilic. In general ..morții necu-
38

rați" inspirau o teamă teribilă, ca foști vrăjitori sau indi –
vizi care cunoscuseră un sfîrșit straniu. Slavii nu aveau
frică de sufletul mortului necurat, ci de trupul acestuia,
deoarece, în credința lor, el ieșea din mormînt spre a dăuna
celor vii. Asemenea morți purtau numele de upîri (Ia sîrbi
__vampiri). Vrăjitorii erau însărcinați să scape obștea de
upîri. Practica lor urma un fel de ritual magico-religios.
Cadavrul era deshumat și străpuns cu un par din lemn
de plop tremurător, iar după urechi i se înfigea un dinte
de la o grapă. Astfel maltratat trupul mortului se con –
sidera că nu mai putea face nici un rău.
începutul dualității magie-cult religios a fost marcat
de constituirea instituției șamanilor. Aceștia nu mai sînt
simpli indivizi care știu cum trebuie să procedeze co –
lectivitatea pentru a stimula, impresiona sau forța na –
tura. Ei se sprijină atît pe ceremonialul magic, cît și pe
„forța" spiritului unui strămoș ce-i „ajută" și, prin ei,
întregul trib. Instituția șamanilor va evolua spre religie.
Dar ea nu va putea submina vrăjitoria, care va dăinui si –
multan, în paralel, ca o anti-religie.
Forme arhaice de șamanism au păstrat vechile triburi
australiene, acestea oferind o imagine a modului în care
s–a petrecut trecerea de la vrăjitorie la credințe religioase.
în aceste colectivități se menține vraciul care execută ma –
gia tămăduitoare, „lecuind" bolnavii prin practici ce țin
de medicina populară. însă există și șamanul, ce acțio –
nează asupra bolnavilor nu prin anumite tehnici directe,
ci abstract, invocînd intervenția spiritelor, aflate în slujba
lui sau îmbunate de el. Iată deci, față în față, străvechea
magie și forme primare ale religiei caracteristice epocii" de
descompunere a orînduirii gentilice. Tot aici existența si –
multană a vrăjitorului, ca și a șamanului care aduce
ploaia este o dovadă a debutului procedeului de transfer
a diferitelor ritualuri din sfera vrăjitoriei, în speță magia
meteorologică, în cea a religiei, înfățișată de șamanism.
Cum religia, chiar rudimentară, refuză a se ocupa de re –
lațiile amoroase, magia sexuală sau de dragoste a con –
tinuat însă a rămîne la australieni în apanajul vrăjitoru –
lui ; acesta descîntă podoabe simple pentru tineri care
cred că purtîndu-le își măresc farmecul personal și atrac –
ția către sexul opus.
Magia neagră poate fi pusă în corelație cu apariția
totemismului, adică a credinței că între un grup de <>a-meni și un grup de obiecte materiale, cel mai adesea o
39

specie de animale, ar exista o legătură. In practicarea
totemismului se întîlnesc subiectul (grupul uman) și
obiectul (totemul). A existat, totodată, un totem'ism pe
sexe și un altul individual, acesta din urmă fiind în ge –
neral apanajul vracilor, vrăjitorilor, ghicitorilor și căpe –
teniilor, deci al vîrfurilor colectivităților, oglindind efecte
ale inegalităților sociale. Australienii nu văd în totem o
divinitate sau, în genere, ceva superior lor. Nu există o
divinizare a totemului, ci doar credința într-o înrudire a
omului cu totemul său, pe care fiecare îl numește „fratele
nostru mai mare", ,.părintele nostru", „carnea noastră",
„prietenul nostru". Indivizii se identifică cu totemul lor,
din acest proces luînd naștere interdicția de a ucide sau
de a mînca ființa reprezentînd totemul, ea fiind conside –
rată tabu. Tabu-urile se vor extinde ulterior, cunoscînd ș
alte aspecte, noi direcții, dar aceste fenomene țin de is –
toria religiei, medicinei, dreptujui etc. Prescripția este căl –
cată numai cu prilejul anumitor ritualuri, cînd se gust"'
puțină carne de totem, în credința că astfel se mențin;
legătura cu ființa înfățișată de acesta. în cadrul ritualu –
rilor totemice, șamanii sau vrăjitorii, după caz, evocă — în
interpretare religioasă, ori în povestire magică — istorii
ale gintei sau obștei. O altă variantă a mitologiei tote –
mice este credința observată la triburi australiene că
omul ar fi încarnarea vie a spiritului totemului său (ra-
tapa), ascuns într-un embrion uman, lăsat de către stră –
moșii mitici în anumite locuri (stînci, copaci, grote etc.)
Magicianul indică diferite locuri femeilor, care trec pe
acolo în credința că vor rămîne însărcinate. Cînd acest
lucru se întîmplă, firește din cauze pur biologice, ele au
convingerea că poartă în pîntece embrionul mitic și co –
pilul născut va aparține totemului locului respectiv
Tot de totemism este legată credința în însușirile spe ciale
ale unor obiecte cu semnificații de embleme. Cea mai
răspîndită categorie de astfel de embleme sînt șuringu-
rile, reprezentate printr-un fel de plăcuțe de lemn ovali-
zate sau pietricele acoperite cu desene schematice și sim –
bolice. Șuringurile sînt legate, în credința tribului, de un
strămoș totemic, aparținînd întregii colectivități. La fel
și obiectele mai mari în formă de baston, romb, cruce,
confecționate special pentru ceremonii totemice. Există
o relație între om și totem, fiecare dintre acești factori
influențîndu-se reciproc. De ș pildă, se crede că totemul
poate scăpa omul rit' un pericol, dar și că omul are pu-
40

terea de a determina anumite stări ale totemului, ca spre
pildă înmulțirea acestuia. Prin astfel de convingeri su –
perstițioase, se reflectă sentimente, sau conștiința legă –
turii membrilor comunei primitive cu teritoriul ei.
Rezultatul unor asemenea credințe, va fi vizibil și în
magia neagră. De pildă, aborigenii australieni care se tem
îngrozitor de farmece, cred cu putere că orice nenorocire
abătută asupra lor — boală, accident, moartea rudelor
apropiate — sînt datorate vrăjilor făcute de dușmani,
chiar și în cazurile în care cauza este evident alta. Iată
de ce ei recurg la serviciile vrăjitorului, care trebuie să
ghicească cine este și unde se află dușmanul care a pro –
dus prin vrăji nenorocirea. După ce vrăjitorul „desco –
peră vinovatul", împotriva acestuia se trimit răzbunătorii,
însărcinați a-1 pedepsi, cel mai adesea cu moartea. în
această fază de practicare a magiei negre nu mai apare
neapărat un profesionist deoarece toți membrii colectivi –
tății se pricep cum să pricinuiască un rău ; țintesc de de –
parte în direcția celui vizat un os sau un bețișor anume
prelucrat, rostesc descîntece aducătoare de nenorocire sau
blesteme. Este așa-zisul tip inițiala de magie, în care ac –
țiunea (țintirea) se declanșează în mod concret, iar conti –
nuarea (deci zborul obiectului vătămător către cel vizat)
este atribuită unei forțe magice. A doua fază a vrăjii o
constituie strecurarea pe ascuns a osului sau bețișorului
descîntat îritre lucrurile celui împotriva căruia se îndreaptă,
blestemul.
Etnografia menționează cazuri în care o asemenea
vrajă într-adevăr avea rezultate. Aceasta deoarece în– tr-
atît de mare și de răspîndită era credința în vrăji, în- cît
cel care găsea la el obiecte descîntate destinate morții se
descuraja imediat, se autosugestiona puternic, nu mai
mînca și nu se odihnea, chinuit de gînduri, pînă cînd intru
într-o stare de apatie totală, de epuizare fizică și morală,
soldată, într-adevăr, cu moartea. Sigur, asemenea cazuri
întăreau superstițiile, credința în vrăji. Bineînțeles că tra –
gediile erau frecvente într-o lume bîntuită de concepții
șmagice. Era suficient ca un om să fie bănuit de vrăji –
torie, pentru ca acesta să fie* imediat supus răzbunării ce –
lor ce se considerau năpăstuiți. Reacția socială pentru stă –
vilirea acestor vendete, care amenințau decimarea trep –
tata a colectivităților și așa destul de reduse numeric, a tost specializarea cîle unui individ'din grup în profesia
41

ce vrăjitor aducător de nenorociri. La unele triburi aus-
Taliene, acesta se numea raggalk, noțiunea respectiva
M.'mnificînd profesionistul în practicarea magiei negre.
Vrăjitorii raggalk, erau apărați de obște chiar cu forța ar-
rielor, asupra lor pericolul răzbunării fiind micșorat, cu
.–•șît mai mult cu cit descîntecele erau îndreptate numai f-
pre triburile inamice.
Interferența între magie și religie va deveni mai evi –
dentă în religiile evoluate, monoteiste. Este elocvent, de
pildă, că religia creștină preia, între altele, înseși practi –
cile necromantice, specifice perioadelor străvechi ale
magiei. De pildă, apostolii.creștini vorbesc cu Iisus, „ma –
terializarea" acestuia avînd loc ,în fața lor. Cristos reînviat
„apare"' pentru a da curaj discipolilor săi. Avînd acest
exemplu, primii creștini vor rămîne supuși practicilor
moștenite din vechime, timp de mai multe veacuri, pînă
cînd Biserica va interzice credincioșilor săi orice legătură
cu spiritele, rezervîndu-și' dreptul de a interpreta mate –
rializările, așa-zisele „viziuni" de personaje sacre.
întrepătrunderile magiei cu peligia, preluarea în ri –
tualurile religioase a unor străvechi practici magice,
desacralizarea și laicizarea de ceremonialuri mitico-magice
și de cult sînt manifestări într-o permanentă mișcare,
evoluînd pe orbita progresului social și dezvoltării con –
științei, emancipării treptate a gîndirii folozofioe, moralei
artei, politicii și dreptului de sub sancțiunile sacerdotale
3. Practici
și manifestări vrăjitorești străvechi. i
Inițieri, recuzită, dans
în trecutul îndepărtat omul era mai dependent ca ori-
cînd de practica înaintașilor deoarece singurul mijloc aJ
supraviețuirii îl constituia cunoașterea și îndemînarea.
căpătate prin transmitere directă de la individ la individ.
In asemenea condiții, experieațele umane, informațiile cu
valoare socială nu puteau fi lăsate la voia întîmplării, sau
în posesia unui singur- individ, existînd riscul major ca
ele sâ se piardă prin,cine știe ce împrejurare, acest fapt
implicînd primejdia prejudicierii întregului grup. Feno –
menul respectiv este valabil și astăzi, cînd cunoștințele
42

generațiilor anterioare sînt transmise celor tineri de către
persoane instruite, calificate și t;u experiență, în cadrul
unui sistem de învățămînt, indiferent de forma acestuia,
în trecutul îndepărtat al omenirii, procesul de „învăță –
mînt" era continuu, de la cei vîrstnici, la cei tineri și se
făcea pe mai multe căi. Prima formă o constituia imitarea
părinților de către copii. Etnografia menționează că la
populațiile primitive din Africa și Australia, ca și la eschi –
moși, băieții se joacă imitîndu-și tatăl cînd acesta face un
arc săgeți sau obiecte casnice, meșterind și ei aceleași
obiecte, dar pentru amuzament, corectați fiind, în preocu –
parea lor, dacă cumva greșesc. De la 6—7 ani, copiii în cep
a se exersa, de asemenea imitîndu-și tatăl, în vede rea
participării ulterioare la vînătoare și pescuit. Și nu numai
părinții participă la educația celor mici, dar și bu nicii.
Modurile în care a decurs inițierea tineretului în tainele
vieții la populațiile primitive se pare că au fost foarte
diverse. Trebuie că, celor mici, le erau arătate con cret cele
mai felurite fenomene ale naturii, atît cît erau cunoscute,
puși să repete mereu, povestind ce păsări și co paci au văzut,
să le descrie exact, ce zgomote au auzit și cum le-au
deosebit, dacă acestea erau produse de vînt, de un anumit
animal sau de om. Apoi învățau să descifreze urmele lăsate
pe iarbă. în pădure, pe pâmînt de către o vietate, fiind
lăuclați sau certați, în funcție de însușirea cunoștințelor, de
către cei în vîrstă. Fetele deprindeau, de la mame și bunici,
ce fructe, rădăcini și plante sînt bune ș de mîncat, cînd,
cum și unde să le caute, să deosebească ouăle de păsări și
reptile, insectele comestibile de cele care nu sînt bune de
mîncat, să prepare mîncarea, să facă obiecte casnice.
Educația se continua cu inițierea în viața omului ma –
tur, cu deprinderea responsabilităților acestuia față de el
însuși și față de colectivitate. în acest moment trebuie
să fi intervenit un element nou, cu încărcătură gravă,
anume ceremonia magică, desfășurată după un anumit
tipar, cu toată forța de impresionare, în unicul scop de a
grava în memoria adolescentului clipa de neuitat a trece –
rii la maturitate. în acele zile de inițiere, învăluite în
misterul practicilor vrăjitorești, toate credințele — ma –
gice, mistice — se împleteau, se întretăiau, se suprapu –
neau permanent asaltînd și fixîndu-se în memoria ti –
nerilor. '
43.I

Inițierea constituia o perioadă de mare încercare, pe
care adolescentul trebuia să o suporte cu curaj, dovedind că
merită să fie trecut în rîndul maturilor. Cît de aspre erau
aceste perioade de încheiere a adolescenței o arată
obiceiurile triburilor australiene, bine studiate. Băieții
erau -izolați de colectivitate, puși să respecte tot felul de
interdicții, după care erau supuși unor examene de o rară
cruzime — smulgerea dinților, crestarea pielei, circum- |
cizie, afumarea la fumul focului de tabără. în același timp,
ei învățau obiceiurile, miturile, legendele și regulile se crete
ale tribului. După' care dădeau „examen". Fetele
participau, de asemenea, la inițieri, la împlinirea vîrstei
de căsătorie, dar acestea erau mai puțin crude, constînd
mai ales în pregătirea lor ca femei și mame.
Cu 15 000 de ani în urmă, tinerii care luau parte la
inițiere studiau îndelung desenele făcute pe pereți, in
locuri,ascunse, luminate slab doar de o feștilă de mușchi
înfiptă în grăsime, ceea ce /narea atmosfera de mister. în –
tr-o firidă aproape inaccesibilă a grotei de la Montespan
se pot vedea cu claritate urmele celor care stăteau așezați
în fața unui desen magic, aidoma tinerilor care participă
la ritualurile de inițiere ale unor triburi sălbatice de
astăzi. In perioada de inițiere, ei erau încercați și asupra
talentelor de desenatori. Se păstrează din peștera Li- meul-
Dordogne mai multe schițe de desene rupestre fă cute pe
pietre de prund, un fel de caiete de elev, pe care vrăjitorul
a făcut corecturile sale.
S-ar putea trage concluzia că teți inițiații deveneau
magicieni. Bineînțeles că nu. Aceștia se recrutau numai
din wndul anumitor persoane, îndeosebi al celor care
aveau un anumit comportament, pe care medicina actuală
îl clasează în rîndul psihopatiilor. Se cunosc din etnogra –
fie mai multe ^nodalitați prin care viitorul vrăjitor căpăta
„puteri speciale'' necesare a întreține raporturi cu spiri –
tul totemului, cu spiritele morților, sau cu un spirit per –
sonal care să-1 ajute la înfăptuirea magiilor. O cale era
aceea ca învățăcelul să se retragă într-un loc complet
izolat, unde, respectînd o serie de restricții, să primească
sprijinul spiritelor. O altă procedură o constituia iniție –
rea, sub directa supraveghere a „maestrului", îndelungată
și. violentă, plină de privațiuni și umilințe, capabilă să
declanșeze stări nevropatice.
La tribul australian Aranda, novicii deprindeau profe –
siunea de la diverși vrăjitori. Dar cel care dorea să fie
44

inițiat și de spirite se ducea noaptea la o anumită peșteră,
socotită drept locuința acestora și se culca acolo, la in –
trare, pentru ca astfel să capete puterea lor. Asemenea
vrăjitori erau denumiți birrarki, deosebindu-se de cei
obișnuiți. La micronezieni, profesiunile de vrăjitor și ghi –
citor sînt ereditare, de altfel ca și la tribul asiatic Vedda
(Sri Lanka).
Ceremoniile de inițiere a vrăjitorului cuprindeau ade –
sea momente simbolizînd moartea și învierea lui, ca ur –
mare a „intrării spiritelor în trup". Mult mai tîrziu for –
mula de inițiere magică primitivă va fi modificată de sa –
cerdoți care, atribuindu-și rolul de intermediari între cre –
dincioși și divinități, se vor înconjura de mistere spre a
apăra puterile castei. Doar ei, preoții indieni, egipteni sau
greco-romani, trebuiau să știe că statuile mișcătoare ale
zeilor erau manevrate prin mecanisme și nu însuflețite
de forțe supranaturale ; doar ei se pricepeau cum să
măsluiască oracole etc. Ba mai mult, preoții dețineau cal –
culele calendarelor, știau să prevadă timpul și eclipsele,
să construiască temple și monumente consacrate cultului
Prin urmare, preoții din antichitate au ajuns să dețină în
secret o mare parte a cunoștințelor acumulate în acea
vreme. Profesiunea de preot se deprindea în temple, no –
vicii fiind inițiați în misterele religioase ani îndelungați,
ei formind o clasă specială din care se recrutau nu neapă –
rat slujitori ai altarelor, ci și oameni de stat, comandanți
de oști, toți cei hărăziți să conducă destinele mulțimilor.
Fiii regilor, ai nobililor erau în mod curent inițiați în ase –
menea mistere. La chaldeeni, egipteni, evrei, greci, ro –
mani,- la geto-daci, inițierile în mistere se constituiau ca o
suită de probe grele, cu iz alegoric. Homer, și el un inițiat,
descrie cu fantezie aceste ritualuri, îmbrăcîndu-le într-o
haină mitică. în gropile de inițiere în care tinerii stăteau
chirciți, mimînd poziția foetusului în pîntecul matern, se
află adevărul. Apa rece în care tinerii erau obligați să se
arunce, precum și cei trei judecători ai morților sugerează
examenele la probele fizice. Alte încercări de curaj pentru
inițiați vor fi imaginate de Homer ca infern. In fine, în –
cheierea perioadei de inițiere care prevedea trecerea no –
vicilor prin flăcări spre a se curăța de tot ce e impur, pă-
mîntesc, va fi înfățișată sub forma Olimpului luminat de un alt soare.
Comportamentul vrăjitorului dintotdeauna a fost
toarte divers și bizar. Asemenea personaje, așa cum apar
45

ele încă din paleolitic, și cum pot fi urmărite și acum ia di
ferite populații aflate în stadii inferioare de dezvoltare so –
cială, își impuneau să se manifeste, să se îmbrace și si
mănînce altfel decît semenii lor. De pildă, luau masa la
alte perioade ale zilei decît obștea, dormeau în timp ce
toți ceilalți erau treji, hălăduiau noaptea ; făceau în așa
fel încît purtarea lor să atragă atenția și să provoace
teamă. Printre regulile oculte, transmise din vechime, se
remarcă cele cu caracter general și anume interdicțiile ca
vrăjitorul să se culce direct pe pămînt sau să îngenun –
cheze, să consume grăsime sau altă carne decît părțile
macre dintr-un animal, cît și alte obligativități precum
portul de măști și de îmbrăcăminte femeiască, ungerea
șpermanentă a corpului cu grăsime. O altă.normă o consti –
tuia datoria vrăjitorului tînăr de a întreține pe cel de la
care învățase profesiunea.
Peștera Trois-Freres (Franța) oferă, spre exemplu, în
desenele sale rupestre, imaginea vrăjitorilor străvechi în
exercițiul activității lor, cu nimic modificată față de cea
studiată de etnografie la populații actuale aflate la un sta
diu inferior de dezvoltare socială. Imaginile de pe pereții
grotei arată că vrăjitorul era deghizat într-un animal ciu
dat, semănînd cu un iepure cu coarne de cerb. Modelele
desenate ale costumelor cu care se îmbrăcau vrăjitorii
paleoliticului se întîlnesc mai pretutindeni, nu numai în
grote, dar și pe stîncile din Tassili (Sahara). Veșmintele
dădeau constant impresia unor apariții îngrozitoare : om-
bizon, om-cal sau om cu cap fără nas, gură și urechi, cum
este așa-numitul „Marele zeu marțian" de la Jabbaren
(Africa). . ș
Vrăjitorii se serveau fie de astfel de costume, făcute
din blană, fie numai de simple confecții hidoase, închi –
puind capete de animale șau păsări inexistente în natură,
așa cum apar ele în grotele La Madeleine, Commarque-
Dordogne și altele.
Recuzita vrăjitorului se arată bogată. Un asemenea
personaj dispunea de unelte și culori preparate de'el pen –
tru tatuajele rituale. Apoi confecționa figurine, în general
cu aspect animalier, pe care le „înzestra" cu puteri ma –
gice, în cadrul unui ceremonial. La cerere, vrăjitorul fă –
cea păpuși, închipuind o anumită persoană, căreia i se
înfigeau ace în „inimă" sau „în pîntec", în timpul descîn-
tecelor, cu gîndul că aceasta va avea de suferit dureri,'
sau chiar moartea. Străvechea manoperă persistă încă în
46

Sicilia, America de .Sud și Asia, ca și la o serie de triburi
orimitive africane și polineziene. Vrăjitorul se servea tot-
dată de baghete magice, unele sculptate cu excepțională
răbdare, practică existentă încă din paleolitic, după cum
atestă piesele găsite în grota Isturitz (Basses-Pyrenees),
Alte tipuri de obiecte și ustensile pentru uz vrăjitoresc,
utilizate în trecutul omenirii, observabile și astăzi la popu –
lații din Malaezia, sînt capcanele pentru spirite rele, un
fel de colivii în care urmau să fie capturate acestea, spre
a nu impieta asupra succesului vînătorii. Capcanele res –
pective apar pe pereții grotelor pictate în paleolitic, cu
forme diferite, ele primind denumirea convențională de
tectiforme.
în sfîrșit, vrăjitorii din paleolitic se serveau de anu –
mite semne magice — triunghiuri, dreptunghiuri, ovaluri,
serii de puncte — pe care le desenau în diferite zone ale
peșterii, cu sensul de a apăra locul respectiv de influenta
spiritelor rele. Practica persistă și astăzi și o vom regăsi
chiar în religiile moderne. O cruce, spre exemplu, dese –
nată undeva, are în mintea credinciosului valoare de pa –
văză împotriva necuratului. Putem vedea aici un argu –
ment al modului în care religiile au preluat din vrăjitorie
unele practici care conveneau unui anumit nivel de dez –
voltare a gîndirii, dar și al faptului că gîndirea religioasa
s-a născut, așa cum s-a arătat, la mult timp după ce omul
făcea apel la propriile lui forțe, prin intermediul magiei,
pentru a învinge asperitățile puterilor ostile.
Practicile vrăjitorești erau "întotdeauna însoțite de
declamații ritmate, de dansuri și cîntece, însă aceasta nu
înseamnă neapărat că magia este autoarea unor astfel de
procedee, deoarece mișcarea ritmică intră în firea umană
Și nu numai a ei, ci și a marilor maimuțe. Lucrări recente
semnalează, de pildă, că cimpanzeii aii un dezvoltat simț
al ritmului. S-a putut observa $i filma un moment reve –
lator. In perioada împerecherii, masculii se țin unii de
alții, ca într-o horă, efectuând ronduri în pas cadențat,
lovind puternic cu talpa în pămînt. în jurul grupului se
mvîrt lent femelele. împodobite cu liane și frunze, conduse
de un cimpanzeu, care bate din palme.
Pornind de la această observație apare clar că dansul
nu a intrat în viata umană ca un gest magic, ci, dimpotrivă,
magia și 1-a însușit la un moment dat spre a amplifica
ceremonialul practicilor sale. Oricum s-ar fi petrecut acest
lenomen. rămîne de acceptat că omul primitiv dansa și
47

cînta în scopuri practice, mai curînd decît ca amuzament.
O dovedesc cercetările etnografice, ca și studiul artei ru –
pestre. O scenă dintr-o peșteră de la Ariege (Franța) înfă –
țișează un vrăjitor purtînd o mască, îmbrăcat cu o piele
de cal, dansînd și cîntînd în același timp cu un instrument
bizar, în formă de arc, părind că vrea sa vrăjească două
animale ierbivore "aflate în fața sa. La Mege-Teyjat (Fran –
ța) a fost găsit un corn de cerb pe care era gravată o scenă
cu trei bărbați mascați dansînd, iar la Cogul (Spania), pe
peretele unei grote, o pictură străveche surprinde un grup
de femei rotindu-se ritmic în jurul unui bărbat.
Toate aceste dansuri, despre care ne informează arta
primitivilor, sînt uimitor de asemănătoare cu ceremonia-
lurile magice de vînătoare și de fecunditate observate de
etnologi la populații din junglele Oceaniei și Americii
de Sud.
Oamenii au folosit dansul ca pe un mijloc de înfrun –
tare a naturii, considerîndu-1 totodată o parte a acesteia.
Un mit al triburilor Caiaungung din Brazilia este foarte
elocvent în ceea ce privește concepția respectivă. Narațiu –
nea arată că, într-o zi, oamenii — conduși de un personaj
mitic, denumit Cuyumere — s-au dus să vîneze. In pădure
au ajuns într-un luminiș. în mijlocul căruia se afla un
copac înalt. Pe trunchiul arborelui se rezemau cîteva cren –
guțe cu frunze. Cum stăteau și se întrebau ce putea fi
aceasta, deodată vînătorii au văzut că crengulețe încep să
se miște în ritm, sărind de jos în sus. Și ei le-au imitat miș –
carea, dînd naștere dansului.
Cum trebuie să fi fost dansurile în trecutul îndepărtat,
ne arată ceremoniile triburilor actuale studiate de etnologi.
Se dansa în ritmul produs prin lovirea cu putere de pă-
mînt a picioarelor, prin bătutul palmelor, ciocnitul unor
pietre anume destinate acestui scop alcătuind cel mai sim –
plu instrument muzical din lume, cum este litofonul des –
coperit la Ndut Lieng Krak (Vietnam). Se intonau melodii
simple, grave, o repetare de sunete, în acompaniamentul
unor instrumente rudimentare, ca arcul vibrator desenai
pe pereții peșterei Trois-Freres, pyunkung-ul din 16
lame de jad găsit în Peninsula Coreea, fluierul de os care
apare în așezările neolitice. Maniere de a executa astfel
de dansuri primitive cu caracter magic se regăsesc și as –
tăzi la triburi primtive din Gabon, Congo, Africa de Sud,
America de Sud, India, Insula Ceylon, Insulele Anda-
mane de Nord.
43

Mișcările de dans erau executate puternic ritmat, în
timp ce vrăjitorul rostea formulele lui menite să producă
diferite efecte! Ele imitau, simbolic, mersul și comporta –
mentul animalelor, unduirea în vînt a plantelor, Soarele,
Luna. în simbol magic, dansul în cerc, reproduce puterea
Cosmosului, a astrului zilei, dătător de viață. Mișcările în
spirală și serpentină înfățișează fazele lunare.
Dansurile de vînătoare mimează toate gesturile celor
care participă la urmărirea și uciderea animalelor, chiar și
mișcările pradei, care vrea să fugă. Stăpîniți de teamă
si îndoială că nu vor reuși, bărbații dansează în jurul
desenului – sau semnului care înfățișează vînatul ur –
mărit, surescitați pînă la exaltare, convinși că, prin aceasta
ei își vor spori forțele, iar animalul căutat va fi mai repede
•găsit. Așa procedează triburi Sin Sri Lanka și Polinezia.
Unele triburi africane execută dansuri magice în jurul să –
geților, cărora ei își închipuie că astfel le transmit forțe
magice. La tribul Vedda, dansul săgeților este poate cel
mai simplu, evocînd vremuri de început ale acestui ritual
de vrăjire a armelor. Mai întîi se formează un cerc de
bărbați, care încep să se miște lent, în ritmul unei melodii
tărăgănate, înconjurînd o săgeată înfiptă în pămînt. Ei pri –
vesc numai la ea, fără a se uita unul la celălalt. Se întorc
pe rînd fiecare la stînga pe piciorul drept și cu stîngul bat
în pămînt. După această figură trec mai departe aplecînd
corpul mult înapoi. Fac o jumătate de întoarcere, se opresc
pe piciorul stîng și bat cu dreptul în pămînt. Pașii acestui
dans de vînătoare par a fi universali și constanți în timp,
fiind descriși și în Odiseea lui Homer. La populațiile pri –
mitive, dansurile magice de vînătoare sînt foarte nume –
roase. Etnografii au selectat, numai în sudul Africii, circa
30 de tipuri* de asemenea manifestări.
Există apoi dansuri cu caracter magic, caracterizate prin
utilizarea măștilor sau a unor obiecte — bastoane, funii,
frunze etc. —, participanții imitînd mersul animalului sau
zborul păsării. Ele sînt practicate de toate triburile cu dez –
voltare socială similară cu cea din paleolitic. Dansurile ma –
gice ale focului se execută încă și acum în multe zone din
Oceania și Africa, participanții învîrtindu-se în cerc, în
sens contrar mersului Soarelui pe bolta cerească. Toate
dansurile magice folosesc pantomimâ, în care rolul de
frunte îl deține vrăjitorul. Ecouri ale acestora pot fi ob –
servate și în unele dansuri folclorice românești, cum sînt
49

călușul, paparudele și altele, avînd la origine practici de
magie imitativă și de inițiere.
Vrăjitorii au dansurile lor, pe care numai ei au dreptul sa le
execute, îmbrăcînd pentru această ceremonie măști și costume
speciale din fibre vegetale, piele sau blană. Pie tricele sau bucăți
de metal legate ici colo, făcînd zgomot în timpul mișcărilor
(aidoma zurgălăilor la călușari), ornamen tații cu desene bizare,
forme curioase și adesea înspăimîn- tătoare dau vrăjitorilor un
aspect cu totul ieșit din comun. 'Uf|| Aceștia se acompaniază în
cursul dansului de o tambu rină, în care lovesc ritmic cu un
bețigaș. sau cu doua ver gele de lemn, două pietre etc., ce sînt
ciocnite unele de al tele. Tot prin bătăi în tamburină ei subliniază7
anumite cuvinte din descîntece. Fiecare detaliu al îmbrăcămintei
și instrumentelor utilizate are semnificațiile sale magice.
Tot atît de importante ca înfățișarea vrăjitorului, dan –
sul, muzica, recuzita de rigoare sînt manopere cu caracter
magic. Printre acestea un loc aparte îl au limbajul special
utilizat în cursul ritualurilor, diferitele gesturi teatrale și
trucuri, rostirea de formule sau de blesteme, lovirea ori
stropirea -cu apă a asistenței, emiterea de sunete stranii
sau de strigăte ascuțite, simularea căderii în transă sau a
conversațiilor cu duhuri etc.
In ce privește limbajul, vrăjitorii învață încă din novi –
ciat expresii al căror sens doar ei îl cunosc, precum și '
rostirea de anagrame (de pildă „amam" în loc de „mama").
Se cunosc cazuri în care populații întregi și-au însușit pro –
cedee magice de comunicare verbală, în scopul feririi lor de
blestemele vecinilor, considerind că acestea nu îi vor putea
lovi atîta vreme cît sînt proferate într-o limbă deosebită de
a lor. în Noua Guinee, această concepție a avut consecințe
cu totul neobișnuite. Recurgîndia-se la „șiretlicul'" ca dife –
rite cuvinte, inițial comune tuturor locuitorilor unei zone
întinse, să fie pronunțate altfel tîecît în mod general, prin
trecerea timpului s-a ajuns ca fiecare sat să aibă o limba
proprie, astfel că două comunități vecine nu se mai înțeleg
astăzi deloc între ele.
Limbajul diferă de la o categorie la alta .de vrăjitori, în
funcție de diviziunea lor pe specialități, formulă apărută,
probabil. în neolitic.
melanezieni, care au un nivel arhaic de organizare
soi și culturală, acest fenomen este mai evident. Există
aic. .nbaje ale vrăjitorilor care fac numai magie agri-
col:, ,,-eșfia fiind un fel de legumicultori primitivi, deoa-
50

ece numai ei sînt chemați la săditul plantelor cu tubex*-
euli cultură foarte delicată, dar nu și la răsăditul pomilor,
treabă comună, fără riscuri. Vrăjitorii specializați în pes –
cuit se exprimă în alte formule, fiind folosiți să facă ble –
steme numai în legătura cu alungarea rechinilor și a altor
specii periculoase, ca și descîntece la construcția bărcilor,
însă nu și la ridicarea de case, ori la prinderea peștilor
mărunți, operații lipsite de pericole pentru omul de rînd.
Magia gospodărească, o altă specialitate, are și ea un lim –
baj specific, vrăjitorul fiind adus să-și exercite atribuțiile
doar atunci cînd, de pildă, confecționarea unui obiect cas –
nic este dificilă, comportînd eforturi și riscuri mari de ac –
cidentare, în sfîrșit și ghicitorii se exprimă altfel decît
publicul lor.
La microneziepi — aflați în stadiul matriarhatului —
magia neagră este profund îndătinată. Limbajul vrăjitoru –
lui nu mai are un caracter secret, ci un stil impresionant,
el sugerînd antropofagia.
Triburile de vînători din Țara de Foc — ona, iahgan <i
alakaluf -— astăzi aproape dispărute, aveau așa-zișii ieka-
nuși, un fel de șamani-vraci, care încercau să tămăduiaseă
bolnavii, prin practici uneori șarlatanești, uimind asistența
prin rostirea unor cuvinte de neînțeles, dar și „scoțînd"
— prin tehnici de prestidigitație — din corpul suferinzi –
lor, pietricele sau larve (ținute bine ascunse în mîneci).
Deosebit de impresionabile pentru audiența credulă sînt
manevrele șamanilor asiatici. Cel mai spectaculos apare
momentul intrării în transă. Șamanul pregătește această
situație atent, în mod gradat. Mai întîi el se forțează să
imite mișcările și strigătele diferitelor animale și păsări.
Apoi acompaniază aceste manevre cu refrene, iodlere * și
onomatopee, ca și cu vorbe neînțelese de auditoriu, pe care
acesta le.califică a fi un limbaj secret. Iată cum descriu
martorii oculari ședința unui șaman iakut : „Totul este
•straniu. Nu se știe de unde izbucnește un strigăt ascuțit,
alternativ, penetrant ca o lamă de oțel. Și totul reintră
deodată în liniște. După aceea, noi strigăte, cînd joase,
cînd înalte, cînd înainte, cînd în spatele șamanului, tin-
zînd să se dezlănțuie misterios. Bale și tremurături ner –
voase, hohote isterice, iar strigăte și bătăi de tamburină
scurte, întrerupte, apoi din nou liniște. Șamanul sare și
* De la „Zodler", cîntec popular austriac executat numai din sunete guturale.
51vocal,

strigă, cînd nu te aștepți. După care bate liniștit în tam –
burină, murmurînd un cîntec straniu. Cîntecul și ropotu
tobei se amplifică în crescendo. Se ajunge la paroxism
Șamanul scoate un muget, întinzîndu-se cu brațele întinse,
ca un vultur lovit, cu venele umflate, bolborosind cuvinte
neînțelese".
„Limbajul" acesta semănînd cu strigăte de pasăre, ame –
stecate cu frînturi de cuvinte, impresionează asistența care
crede că șamanul vorbește cu spirite în limba lor, fie pentru
a le îmbuna, fie spre a le goni. Oricare șaman „dispune"
de spirite protectoare și ajutătoare, un fel de „armată-'
invizibilă ce se află sub comanda lui, îndeobște șamanii
siberieni suferă de așa-zisa „isterie nordic^", asemănă –
toare cu epilepsia. Medicii au constatat că șamanii sînt în –
totdeauna oameni anormali, predispuși la accese. Șamanii
siberieni au capacitatea de a bolborosi necontenit, și de a
executa numere rudimentare de iluzionism, care impresio –
nează și măresc superstiția spectatorilor,'cu atît mai mult
cu cît ritualurile lor sînt executate noaptea, la lumina fă –
cliilor sau a unui foc. Șamanii siberieni practică magia tă –
măduitoare, piscicolă și ghicitoria, recurgînd la tot felul
de trucuri, sesizate și descrise de etnografi.
La triburile amerindiene californiene, ritualurile vrăji –
torilor cuprindeau și folosirea narcoticelor, a fumului de
tutun etc. în triburile sioux și mandan șamanii erau în –
deobște tămăduitori, lucrînd individual sau în asociații. Ei
organizau ceremonii în vederea vindecării unui bolnav prin
mijloace magice, incluzînd practici de medicină populară.
Metodele de lecuire, raționale în fond, au primit o tentă
de mister prin ritualul în care au fost incluse. Predomina
magia catharctică (purificatoare) care, în concepția primi –
tivă, putea produce nu numai vindecarea unor boli sau
Ijraumatisme, dar și evitarea nenorocirilor. La triburile
nord-amerieane, singura metodă de purificare era baia'de
aburi efectuată într-o gheretă cu bolovani încinși, peste
care se turna apă. La cele din America centrală, Mexic și
Peru, un rol similar îl avea luarea de sînge, în timp ce în
America de Sud se utilizau substanțe vomitive.
Magia străveche, cu practicile ei. a fost prezentă și în
spațiul carpato-danubiano-pontic, urme ale acesteia fiind
observabile în multe credințe și obiceiuri, ceremonialuri și
manifestări folclorice, ca și în altele catalogate astăzi ca su-
5?

iții. Anumite practici magice și ritualurile credințelor
trăvechi, desacralizate, a căror origine s-a pierdut din
memoria colectivă, se. regăsesc în viața cotidiană, atît la
populația rurală, cît și la cea urbană, chiar și în zilele
noastre, ceea ce dovedește nu numai larga lor răspîndire,
dar și puternicele lor rădăcini.
Printre aceste practici cu caracter mitico-magic se in-.
dud, astfel, spectacolele folclorice ale scaloianului — ca
magie meteorologică, junii — ca magie de inițiere, apoi
mărțișorul — ca magie sexuală -și altele. Trecute din
domeniul nud al magiei primare, în cel al șamanismului
(căci ce poate fi altceva decît o rămășiță a acestei insti –
tuții, așa-numitul vătaf din ceremonialul junilor ?) practi –
cile arhaice au căzut cu scurgerea vremii în desuetudine.
Unele au fost uitate, altele au devenit „superstiții" sau fol –
clor, ori au fost preluate de către ritualurile religioase
creștine. Incantații populare, basme și descîntece evocă de
asemenea reminiscențe ale magiei.
Viața spirituală a satului românesc oferă astfel un
orizont larg pentru descoperirea unor recuzite, practici,
obiceiuri, gesturi, expresii, fragmente de mituri, rețete
tămăduitoare care aveau cîndva un rol bine precizat în
mentalitatea populară.
4. Magie și folclor în tradiția românească
Populația carpato-danubiano-pontică nu cunoștea în
trecutul îndepărtat o distincție între magia pozitivă și cea
negativă, adică între practica de a folosi forțe supranatu –
rale în scopuri benefice sau, dimpotrivă, spre a produce
efecte vrăjitorești cu intenția răzbunării. Ambele forme de
magie erau desemnate, probabil, printr-un singur termen,
indiferent dacă ritualurile se înfăptuiau de către oricare
membru al obștei sau de un individ specializat ca preocu –
pări. Toate practicile de acest gen erau denumite „farmece".
t-ă este așa o dovedește limba română păstrătoare a ter –
menului respectiv încă din perioada daco-romană (phar-
macum în limba latină). Geto-dacii dispuneau de cuvinte
proprii limbii lor pentru a desemna vrăjitoria sau vrăji –
torul, unele ajunse pînâ la noi sub formă modificată de-a
53

lungul mileniilor, ca boscorodeală, boscănitură * sa
vîlfă ♦* (?), altele părăsite sub presiunea influenței roman
ori după creștinarea daco-romanilor. Cercetările în ace.,
dorneniu lipsesc. Insă important este faptul că limba ro
mână păstrează o mulțime de termeni privitori la magic
De pildă, ,.farmec" este sinonim cu nu mai puțin de 48 d<
cuvinte, din care 19 de origine latină, 10 din limbile neo –
latine, 6 autohtone, 6 cu etimologie necunoscută, 5 din lim –
bile slave și cîte unul din turcă și ungară, fapt ce demon –
strează cel puțin două fenomene. Mai întîi puternicul ecou
al credințelor și: practicilor străvechi prezent în conștiința
populară. Apoi dinamica îmbogățirii vocabularului referitor
la vrăjitorie de-a lungul timpurilor datorită interferențelor
_pe care cultura românească le-a avut cu popoarele
euro-"pene. Este interesant că, din limbile populațiilor
limitrofe spațiului carpato-danubiano-pontic, au intrat în
uzul' vorbirii românești foarte puțini termeni privitori la
practicile magice, în schimb termenii de origine
românească sînt mai numeroși în vocabularele ucrainian,
ungar, sîrbo-croat, bulgar, chiar ceh și polonez, ceea ce
explică, încă o dat i vechimea practicilor magice. în
această zonă a conține tului. Din termenii slavi doar"
„vrajă" a. căpătat o circ lație integral națională, tinzînd
aparent să înlocuias vechiul „farmec", însă acest proces se
explică prin fapt î că substantivul respectiv a fost
asimilat foarte timpuriu, sub influența terminologiei
liturgice slavone statornicită în zona balcanică, care a
fost adoptată și de clerul creștin
* Există cel puțin-12 termeni românești cu rădăcina „bos" exprimînd practici vrăjitorești (boscărie, boscoană, bosocăraie etc.) cărora dicționarele le acordă diferite etimologii, inclusiv autoh -tonă. De pildă boscorodeală se crede a fi varianta românească a ucraineanului „bozkorodity". ISJimplogia propusă de către unii cercetători români ridică semne de întrebare deoarece în limba ucraineană termenii cu rădăcina s,boz" smt infinit mai puțin nu -meroși cînd ei numesc vrăjitoria^'-față de limba română ; apoi este greu de explicat transformarea lui ,.boz" în ,.bos" așa cum apare în românește, procesul fiind mai probabil invers, ceea ce duce la concluzia că familia respectivă de cuvinte a fost adoptată de ucrai-nieni din română.** S-a propus ca etimologie așa-zisul cuvînt bulgăresc „vlahva", din care ar fi derivat românescul vîlvă. Dar „vlah". în
limbile slave denumește pe român. Prin urmare, chiar limba bul -gară arată că noțiunea a fost luată din limba română, nu invers. Apoi în folclorul românesc există „vîlva băii", zînă bună, care oferă celor îndrăgiți de ea comori dintr-o mină de aur. Acest per^ sonaj nu apare în folclorul bulgăresc. In plus, mine de aur nici nu există în Balcani ci numai în Transilvania. Prin urmare vîlva (vilfăi nu poate fi decît un vechi cuvînt românesc.
54

•oroanesc. Esențial este în toată aceasta problema nu va –
rietatea atît de largă a vocabularului legat de magie, ci
faptul că în accepțiunea populară toate cuvintele exprimă
același lucru, fiind clar câ aici ne aflăm nu în fața unor
jmpruniuturi de noțiuni, ci numai de termeni utilizați pe
plan regional.
Vrăjile constituiau o tehnică individuală, cunoscută și
practicată de un anumit membru al colectivității, aparți-
nînd unei categorii sociale specializate, cea a vrăjitorilor,
un fel de elită. Credințele și superstițiile magice erau însâ
apanajul tuturor. Vrăjile se făceau rar și numai în anumite
cazuri. La serviciile vrăjitoriei nimeni nu apela decît atunci
cînd avea nevoie de un sprijin cel puțin psihic, spre a iz-
bîndi în ceva, într-o acțiune cu efect pozitiv pentru solici –
tator sau negativ pentru dușman. Vrăjitorii erau deținătorii
unor cunoștințe magice, dar — în același timp — și crea –
tori de formule magice. De aici și proverbele : „Cîte sate
și bordeie atîtea obiceie" și „Cîte babe, atîtea vrăji". în ge –
neral gestul, ritualul; obiectul destinat vrăjilor erau foarte
diferite. Același fenomen îl prezentau așa-numitele for –
mule vrăjitorești, în fapt rostirea de cuvinte cu caracter
magic. O formulă nu putea fi preluată altfel decît „furata",
adică prinsă pe furiș de către novice, care crea pentru fie –
care caz în parte variante de descîntec servindu-se de ma –
terialul stereotip al imaginilor intuitive. De multe ori, el
recurgea la reproducerea în proză a acestor imagini, sub
formă de povestire mitică liberă, atunci cînd nu avea re –
surse de versificare spontană. Din acest punct de vedere,
unii cercetători au atribuit vrăjitorului și calitatea de rap –
sod al poeziei, al versificației magice. Un vrăjitor putea să
reproducă fără încetare numeroase balade, colinde, le –
gende, dar nu avea capacitatea să recite o poezie lirică.
Se poate trage de aici concluzia că persoanele consacrate
magiei trebuiau să posede o anumită structură psihică, un
talent care le îndrepta mai mult spre genul epic și mai
ales spre cel dramatic. Iată de ce practica vrăjitorească
putea fi nu neapărat moștenită de la un înaintaș, ci și o"
creație personală. Oricare vrăjitoare sau vrăjitor avea da –
toria să găsească soluții magice în domeniul în care de-
5a c^ se Pricepe, existînd anumite specializări. Existau
vrăjitoare car£ știau „să alunge ploile" și „să aducă
ploaia", „să depărteze bolile" etc. Unii vrăjitori acționaue unul singur, iar alții se serveau de ajutoare.
55

Se cunosc o mulțime de procedee vrăjitorești, a căror
sistematizare ne permit descifrarea unor practici foarte
vechi în istoria omenirii, în general și a poporului român în
special. Astfel, vînătoarea și pescuitul erau odinioară înso –
țite de practici magice. De pildă, cînd se pleca la vînătoare
cu o armă nouă, aceasta trebuia trecută mai întîi prin foc.
Apoi se ungea cu sîngele primului animal doborît. Se mai
credea că unii vînători aveau noroc prin faptul că dispu –
neau de vrăji sau că aveau spiriduși. Spiridușul era un
obiect folosit de vrăjitori, căruia i se atribuiau, între altele,
calități magice și posibilitatea de a fi interpretul între pu –
terile supranaturale și vrăjitor. El era ținut ascuns, fiind
confecționat din părți de animale. Spiridușul ca și mătră –
guna magică era un fel de amuletă aducătoare de avere.
de succes în toate acțiunile, de noroc în general. Animalele
care scăpau vînâtorului erau catalogate ca fiind dotate cu
„iarba fiarelor". Despre „Iarba fiarelor" există o întreagă
literatură, numeroase basme și legende fiind presărate cu
calitățile magice ale acesteia. O credință din Maramureș
spune că Pintea Viteazul ar fi apelat la moașa lui, o vrăji –
toare, spre a-1 fermeca și a-i da iarba fiarelor, ,,ca să nu
se prindă de el glonțul".
Mătrăguna-avea un loc aparte în folclorul vrăjitoresc.
Ea era frecventă în vrăjile de dragoste, folosindu-se îm –
preună cu hreanul. Mătrăguna se aducea din locuri întu –
necoase, din păduri, „de unde nu se aude cocoșul cîntînd
și pasăre ciripind și nici pisicile mieunînd", adică de foarte
departe. Procedeul aducerii mătrăgunei era complicat, exi-
stînd mai multe variante, dar în general el decurgea astfel :
aouă fete sau-douâ femei bătrîne se duceau la culesul plan –
tei, pe nemîneate. într-o anumită zi. în drum, spre locul
de unde se culegea, nu vorbeau cu nimeni, ca nu cumva să
le bănuiască intențiile. Ajunse la pădure, acestea căutau
planta spunînd un anume descîntec. Cînd o găseau, cule –
gătoarele se dezbrăcau, goale, îngenunchiau, se plecau de
trei ori pînă la pâmînt cu fața la răsărit, o înconjurau apoi
de trei ori. în tot acest timp fâcînd vrăjile cuvenit:5. Mătră-
guna era scoasă cu sapa și culcată spre răsărit. în qroapa
formată prin dezrădăcinare se așezau pîine, sare și eventual
un ban. simbolizînd plata pentru mătrăgună ..altfel nu-i de.
leac și se răzbună". Groapa era astupată bine cu pămînt.
după care culegătoarele făceau trei plecăciuni spre .apus.
în continuare, cele. două personaje se așezau spate în spate,
una cu ''aia !a răsărit, aita cu fala spre apus. Cea de la
56

DUS ridica mătrăguna și o preda celeilalte. Ritualul scoa –
terii mătrâgunei era diferit în funcție de scopuri. Exista,
de pildă, scoaterea mătrâgunei pentru „măritat", „drago –
ste", ,,ioc"' »urit"> pentru „lege", „boală'' și chiar pentru
moarte". în vraja pentru fidelitatea iubiților sau a soților,
femeile executau un anumit ritual făcut în cimitir. Ase –
menea manifestări pot duce la ipoteza existenței unui cult
magic al mătrâgunei în trecutul îndepărtat, ale cărei re –
miniscențe au ajuns pînă la noi.
Folclorul magic la poporul român este imens, literatura
etnografică actuală constituind doar o infimă parte din
ceea ce însemnau odinioară credințele în vrăji. Orice ac-
tiune, indiferent în ce sferă de activitate se plasa, își avea
tehnica ei magică. Existau vrăji pentru bărbați și pentru
femei, pentru diferite vîrste și îndeletniciri, pentru „bine"
și pentru „rău" etc. Erau vrăji pentru prinderea hoților,
dar și a hoților pentru a nu fi descoperiți, pentru neveste
pentru ca bărbatul să le fie credincios etc.
Fiecare vrajă avea și antidotul ei, cunoscut și aplicat
numai la intervenția vrăjitorului. Existau nu numai vrăji
cu caracter individual, ci și cu aspect colectiv, în această
categorie funcționînd în special magia meteorologică. Pro –
totipuri străvechi ale acestor practici magico-vrăjitorești
sînt ritualurile pentru alungarea ploilor, risipirea norilor și
îmbunătățirea timpului, unele transformate cu timpul în
manifestări folclorice desfășurate în întreaga țară (Papa –
rudele) ceea ce arată cu limpezime nu numai forța de dăi –
nuire a unor tradiții desacralizate, dar și impresionanta
unitate culturală care a existat dintotdeauna în spațiul car-
pato-danubiano-pontie. Firește, nu numai asemenea obice –
iuri-folclorice vorbesc despre rituri magice. Colindele ce
au ca temă vînătorească cerbul și căprioarele, de pildă, se
înfățișează cel mai elocvent ca reminiscențe poetice ale
unor străvechi ceremonialuri de inițiere. în general, multe
colinde laice sînt expresii ale practicilor magice. De ase –
menea, unele jocuri mimice cu măști de animale sau cu
personaje în travesti obișnuite de Anul Nou, ca și altele
cum sînt nunta țărănească, derivă din străvechi practici
și rituri magice. „Brezaia", cu cap de animal sau pasăre,
cunoscută în Muntenia, cu tot cortegiul ei bizar de oameni
mascați, de pildă, se leagă de vechile rituri dionisiace, avînd
wigine tracică, îri timp ce „Turca", precum și „Plugușo-
rul'- evocă practici ale magiei gesturilor, magiei de fe –
cunditate și magiei imitative.

Desigur, desprinderea din mulțimea imaginilor versifi –
cate și a elementelor diverse depuse prin scurgerea tim –
pului peste riturile și ceremoniile magice străvechi este
o operație extrem de dificilă și nu de puține ori o asemenea
întreprindere duce pe cercetător la constatarea că un obicei
care la prima vedere părea un rit magic arhaic să se dove –
dească a fi o creație folclorică destul de recentă. Sau, dim-
potrivă, o versificație folclorică cu forme moderne să as –
cundă întrînsa ecourile unor emoționante procedee magice,
cu valoare de document. Oricum, însă, există certitudini
că majoritatea obiceiurilor românești de primăvară își trag
originile din credințele magice primitive și unele" chiar din
practicile de inițiere sau vrăjitorești'. Mihai Pop * descrie
sistematic și doct asemenea manifestări folclorice în care
pot fi recunoscute elemente ale gîndirii și tehnicilor ma –
gice, cum ar fi-călușul, obiceiurile legate de naștere, cele
cu privire la schimbarea stării civile, de nuntă și de moarte.
Printre credințele magice, un loc aparte îl ocupă cea
privitoare la fermecătoarele de mană. Noțiunea de „ma –
nă1' ** este comună unui mare număr de limbi de pe în –
treaga planetă, ceea ce dovedește atît uriașa răspîndire a
unor credințe, cît și persistența lor de-a lungul mileniiloi.
Mana are în general sensul de forță sau putere specială < -ș
se manifestă prin efecte neobișnuite. Apariția noțiunii c
mană a avut loc probabil în condițiile unor prefaceri si
eiâle, de diferențiere internă a colectivității umane în pi
rioada stabilizării profesiunii de vrăjitor, a ocupațiilor bir
conturate de agricultor și crescător de vite. Aceste stă
sociale noi și-au răsfrînt preocupările practice, concret*
pe plan magic, prin care se căutau soluții pentru rezolvi*
rea unor probleme cotidiene sau pentru depășirea momen –
telor de criză prin manipulări rituale, ca singură modali –
tate de înfruntare a fenomenelor și naturii înconjurătoare
Credința în spirite, în forțe enigmatice, a favorizat geneza
conceptului de mană. în credința primitivilor, orice ființă
sau obiect își avea mana sa. Un pom care dădea fruct;
multe, un vînător care aducea acasă mai multe animal
ucise, o armă mai eficace își datorau aceste calități man<
ce se găsea în ele.
. Legătura între magie și noțiunea de mană este esen –
țială, mentalitatea primitivă neputînd fi înțeleasă corect
fără a desluși rostul acestei relații. Mana despărțită de ma-
* Obiceiuri' tradiționale românești, București, 1976. ** In Ijiteratura străină „mana"
58 *

gic nu are nici un sens, cu atât mai mult cu cit un concept
atît de general, exprimînd ideea existenței unei forțe oculte,
reprezintă punctul forte al manifestărilor umane străvechi.
Prin mană, oamenii nu căutau să explice succesele sau ne-
realîzârile lor, ci să le exprime. Iată de ce întîlnirea acestei
noțiuni într-o limbă modernă arată cu certitudine exis –
tența în trecutul poporului respectiv a unor credințe și
ritualuri magice. La români, folclorul păstrează extraor –
dinar de viu un evantai bogat de manifestări care evocă
acel străvechi concept de mană, desacralizaț și dezbrăcat
de sensurile oculte avute cu mii de ani în urmă. Mai mult,
sensurile manei la primitivii contemporani coincid uimitor
.cu concepțiile existente pînă nu de mult la poporul ro –
mân.
Sensurile manei în limbajul românesc sînt numeroase :
ca boală a viței de vie, ca nori de praf gălbui formați din
polenul pădurilor de brad, ca spumă alb-gălbuie ce plutește
primăvara pe apele de munte, ca „ploaie cu soare", ca
„mierea cîmpului", „mana cerului" cu care se hrănesc al –
binele. Cel mai răspîndit sens al manei era atribuit în cre –
dințele populare românești substanței alimentare, în spe –
cial din grîu și lapte, reflectându-se aici o consecință a în –
deletnicirilor populației carpato-danubiene. în nici un caz?
ea nu reprezintă o influență biblică, această concluzie fiind
sprijinită și pe faptul că în textele ebraice, conceptul res –
pectiv nu apare decît într-un singur moment, anume în
acela al exodului poporului evreu, constituindu-se ca o
explicație a supraviețuirii evreilor conduși de Moise * în
pustiu, prin consumul de „mană". Se pare că această mană
a vechilor evrei ar fi fost grăunțele arbustului alhagi, din
familia leguminoaselor, denumite în arabă chiar prin cu-
vîntul de mană sau o altă plantă. Revelator este faptul că
la poporul român sensurile manei sînt extrem de diverse,
deosebindu-șe calitativ de cele ale vechilor evrei. Mana în –
semna, la un popor de agricultori și păstori prin excelență,
*nai întîi o calitate deosebită a griului și a laptelui sau a
cîmpului, a vitelor. Abundența este calificată prin „cîmp
mănos", „bucate mănoase", „vacă mănoasă". In afara griu –
lui și laptelui, mana a constituit un atribut și al altor sub –
stanțe alimentare : mană ca rod âl viței de vie, mana pomi-lf)r (fructelor)- mana albinelor (mierei) etc, Vechimea mare
f( * ^ea mai impunătoare personalitate a Vechiului, Testament, ctator al mozaismului, conducător și eliberator al poporului evreu 'ș«•ralU si loj.islat-.n-.
59

a concepției magice respective în folclorul românesc
evidentă și în ritualurile pentru conservarea manei.
Nu exista îndeletnicire care să nu-și fi avut superstjJ
țiile ei și nici o superstiție fără tehnica sa de magie, ca g e,|
neratoare de acțiuni sau fenomene. Practici de magie alba l
ca și de magie neagră, au fost moștenite din vremuri strâ-J
vechi, cum o dovedesc ceremoniile ieșirii la arat, la semă-l
nat, ca și la strînsul recoltei, în care se regăsește arhaicul I
cerc magic, reprezentat prin înconjurarea plugului și boi- 1
lor de trei ori de către plugar (înaintea începerii lucrului),
a colacilor și coronițelor folclorice.
Deosebit de pitorești erau manoperele vrăjitorilor de I
mană. Aceștia erau cunoscuți sub diverse denumiri, potrivit I
zonelor geografice. In Transilvania și Bucovina se numeau [
strigoi, în Oltenia și Muntenia — vrăjitori, în Banat
moroi sau strigai, în Maramureș — boroscăi. Același sens!
îl au și denumirile de moroance, moroștence, moronițe, mo-
roande, mohoande, halele, pocitoare, slăbănoage, loajnițe,
hîrcoi, bombănitori, săgetători, stricători, lăutori ele.
Vrăjitorii de mană erau mai mult femei, de aici majori –
tatea denumirilor ca substantive de gen feminin. Se cre –
dea că vrăjitorii sau vrăjitoarele de mană puteau fi cu –
noscuți chiar de la naștere, sorociți fiind chiar de moașă.
Folclorul este plin de povestiri și legende pitorești, evo-
cînd vrăjitoarele de mană, care — dezbrăcate — deseîntă
și „mulg" laptele vacilor de la distanță, alungă norii de
ploaie, „iau rouă", „fură Luceafărul", „aduc grindină și
foamete în lume". Altele leagă limba clopotelor, ca acestea
să nu se mai audă, iau mana animalelor domestice etc. în
unele povestiri populare vrăjitoarele de mană „zburau'
pe un „cal de strigă", făcut dintr-un om sau călătoreai
călărind pe limbi de meliță, pe știubee, cotoare de matur;
ori pe alte obiecte. Exista credința naivă că vrăjitoarei'
pentru a putea zbura, își dădeau pe corp cu o unsoare spe –
cială, care le făceau mai ușoare.
In credințele magice, cînd vrăjitoarele zburau sau erau
în căutarea manei, corpul lor rămînea culcat acasă.
Atunci era momentul să li se ia puterea, suficient fiind cc>
trupul să le fie întors, astfel îneît capul să stea acolo unde-:
fuseseră picioarele. Drept urmare, cînd duhul vrăjitoare;
se înapoia acasă, el nu mai găsea gura spre a intra în corp
și acesta murea.
Alte povestiri folclorice vorbesc despre puterea vrăji –
toarelor de mană care era atît de mare. îneît și demonii s<
60

ele. Se credea apoi că vrăjitoarele ar fi
avut
u d
ț ta să se prefacă în diferite animale, mai cu seamă în
°sici sau cîini, de obicei cu blană neagră, dar și în lupi,
^ai viței, păsări, vulpi, păianjeni, roți sau luminițe care Cboară noaptea pe cer. Există și alte povestiri care înfâți-
ează diferite modalități de a obliga vrăjitoarele să resti –
tuie mana. De pildă, unii băteau vaca lipsită de mană, zi-
cînd : ,,Eu nu bat vaca mea, ci bat pe acela care i-a luat
laptele". Atunci vrăjitoarea de mană trebuia să apară și
«ă aducă laptele spre a scăpa de ciomăgeală. Alții își lo –
veau în același scop sumanul sau fierbeau laptele de la vaca
fără mană, după care îl băteau cu o crenguță de zmeur spu-
nînd : „Nu bat laptele, ci pe acela care i-a luat mana". Sau
aruncau un ficat de vacă într-un furnicar, la marginea pă –
durii," adăugind : ,,Eu nu arunc ficatul de vacă, ci pe al
aceluia care mi-a luat laptele de vacă". Și-1 lăsa acolo sâ-1
mănînce furnicile. Se mai obișnuia a se lua o oală nouă cu
un capac tot nou, fierbîndu-se în ea urină de la vaca fără
lapte. în toate cazurile exista credința că vrăjitoarele de
mană veneau repede să dea laptele înapoi. Potrivit vechi –
lor superstiții, vrăjitoarele ele mană erau conștiente de gra –
vitatea faptelor lor, știind că după moarte vor deveni
strigoi.
Tema vrăjitorului de mană era frecventă în practicile,
credințele, povestirile populare și basme. Ele nu erau un
simplu joc al fanteziei populare, ci ecouri difuze ale unor
concepții magice foarte vechi, care-și aveau rolul lor bine
determinat în viața omenească de odinioară. Metamorfoză –
rile vrăjitorilor în diferite animale nu pot fi decît urme
ale relației străvechi între mana și reprezentările de tabu
Și totem. Chiar și omonimele și toponimele sugerează în
cuprinsul lor ideea de mană. Unul dintre acestea este nu –
mele Manole, corespunzînd, potrivit afirmației unor autori,
vechiului nume biblic Immanuel, cu semnificația
„Dumne-«u este cu noi". Cercetările etnologice au atestat
că-nu-yiele respectiv nici pe departe nu are origine biblică,
fiind ș-'S fapt o creație carpato-danubiană. El aparține
legendarului Meșter Manole. a cărui baladă circulă în
întreaga 1 er>insulă balcanică. Balada, capodoperă a poeziei
populare romanești, relevă scenariul unui ritual magic
arhaic al construcției, bazată pe" jertfă, în scopul
transferului pu-"•ern sufletului celui sacrificat în corpul
construcției ce vl<rria a fi ridicată. Poporul român păstrează,
de altfel, un ș'"•ieg panteon cu semnificație magică,
desacralizată, pri-
61u
t ă

vjtoare la construcții, care confirmă existența din vremuri
sstrâvechi a conceptului de mană. De pildă, grinzile de 1$
temelia casei se numesc urși (cu înțelesul manei transfe-
rate de la aceste animale puternice). Căpriorul, cu coarnele
lui (vietate intrată în simbolistica magică încă din mezo-
li tic) trecea mana sa în grinzile acoperișului (denumite
căpriori), învestindu-le cu forță, spre a apăra casa împo –
triva furtunilor, ploilor, zăpezilor etc.
. în orice caz, la români, prezența manei în folclor poate
fi explicată în strînsă legătură cu interesele și dorințele oa
menilor. Produs al subiectivității, ea a primit o formă cvasi-
obiectivă. – –
O trăsătură cu totul deosebită privind atitudinea popu –
lară față de mană și în general față de'-vrăjitorie o reflectă
mulțimea de legende care înfățișează omul ca o entitate
mai presus de forța magică. întotdeauna el înfruntă for-
țele malefice și le biruie nu atît prin putere fizică, ci cu
ajutorul inteligenței, istețimii și foarte adesea uzînd de
viclenie. Se întrevăd aici atît înclinația realistă a poporu –
lui, cît și trăsăturile ritos morale ale sale, ca o moștenire
din timpuri imemorabile.
în cele din urmă, obiceiurile folclorice relevând ritualuri
străvechi, se constituie ca fapte culturale complexe, poli –
valente, lipsite astăzi în întregime de conținutul lor ma –
gic, pe care poporul nu-1 recunoaște și nu-1 celebrează ca
atare. Ele ramîn simple tradiții laice, cu o puternică în –
cărcătură emoțională alimentată de o superbă prospețime.
Ritualurile cu tentă magică păstrate de folclor sub
forme uneori absconse reflectă de fapt străvechi acte d<
comunicare umana sub forma reprezentărilor mitieo-ma-
gice. Asemenea acte au avut o certă valoare psihologică
sugestie (cînd se oficiau prin intermediul vrăjitorului) și
autosugestie (cînd indivizii erau convinși că intră în legă –
tură cu forțele magice). în orice caz, toate manevrele pen –
dinte de magie erau privite cu suficient respect, îndătinîn-
du-se nu ca ritualuri religioase, ci ca modalități tehnice,
menite să ajute individul în activitățile lui practice.
Procedeele, riturile, care compuneau spectacolul ma –
gic primitiv s-au pierdut pentru totdeauna. Dar acestea
pot fi bănuite sau — parțial — reconstituite, prin cerce –
tări multidisciplinare moderne. Desigur, concepțiile stră –
vechi par astăzi cu totul bizare și nu de puține ori fără
sens, lipsite de suportul realității. Dar aceasta o știrn
acum, după sute de mii de ani de evoluție și experiență
62

ană Iată de ce pentru acei oameni care au trăit eu mii
^m nț m urmă se cuvine să avem toată considerația și să
bservăm cu înțelegere credințele lor naive. Nu cu ace-
f asi sentimente vom pHvi însă manoperele actuale de vră-
torie, acțiuni iluzorii, fără nici o acoperire logică, dovezi
lle ienoranței crase și oprimării.
5. Originea superstițiilor
Superstiția, așa cum este ea definită filologic, apare
ca o credință primitivă, bazată pe rămășițe ale magiei și
animismului, pe concepții retrograde, neconforme cu ni –
velul cunoașterii științifice, pe admiterea forței spiritelor
bune și rele, a miracolelor, farmecelor, vrăjilor, semnelor
prevestitoare, numerelor fatidice etc.
Originea, sursele care au alimentat superstițiile, evo luția
acestora sînt cercetate temeinic de etnografie și an –
tropologie, care au realizări importante în acest domeniu,
descoperindu-se sensurile unor credințe fnitico-magice
străvechi desacralizate. încercînd o sistematizare a pro –
ducțiilor folclorice românești, mai cu seamă a acelora le –
gate de muncile agricole, de schimbarea anotimpurilor,
putem surprinde orizontul magic al acelor oameni care
au trăit în paleolitic la poalele Carpaților. Este evident că
acest orizont se confunda cu cel al realității observate, în –
țelese de lumea văzută magic, așa cum apărea ea la po –
porul român, pînă în urmă cu cîteva decenii, fiind con –
cretă, circumscrisă la cea în care trăia fiecare individ, în
relieful și natura înconjurătoare, în practica de zi cu zi.
-Se trage din vremuri străvechi, ale practicii magiei de
yînătoare, superstiția că persoane sau animale întîlnite
m drum sau la plecarea în călătorie, adică „ce ies îpainte",
»ce taie calea" au o anumită semnificație pentru rezulta tul
acțiunii. De pildă, exista odinioară convingerea că dacă
cineva îți iese în cale cu vase goale (cană. doniță, ulcior
stc.) acțiunea nu reușește. Dar ea trebuia să aibă sorți
de izbîndă atunci cînd vasele erau pline cu apă. întîlnirea cu un iepure, cu o pisică sau „întoarcerea din drum" se
socoteau ca „semne rele" fiind de asemenea reminiscențe
^ie magiei de vînătoare. în trecut vînătorii și pescarii se
emeau a fi întrebați unde se duc, în credința că o ase-menea întrebare ar fi urmată de pierderea norocului
63

scontat de aceștia. Cînd se transporta un obiect magi
persoana respectivă nu trebuia să se uite înapoi sau s
J/ie văzută, ori să vadă pe careva, să vorbească etc.
în concepția magică, născută probabil în mezolitie
asemenea atitudini aveau ca scop evitarea dezlănțuiri
forțelor supranaturale ostile, care trebuiau deci ocolite,
păcălite, astfel încît acțiunile vrăjitorești să nu-și piardă
„puterile". Tot urme ale credințelor magice străvechi re –
prezintă superstițiile legate de atitudini ireverențioase
față de elemente sau fenomene ale naturii, închipuite ca
forțe supranaturale. De pildă, era oprit să se scuipe îna –
intea soarelui sau a vântului, a căror răzbunare se aștepta
a fi extrem de dură în acest caz. Așa-numitele locuri rele
sau oprite, din credințele populare, erau în realitate ecouri
ale magiei. De pildă, superstiția că așezarea căciulii (sau
pălăriei) pe masă și pe^at ar fi semn rău, indicînd boala
sau moartea posesorului obiectului respectiv, ține de ma –
gia tămăduitoare, ca și de faptul de p. sta „pe urma" unui
bolnav, ceea ce semnifica posibilitatea contagiunii. Cimi –
tirele, răscrucile, podurile, stîncile, peșterile, morile, casele
părăsite erau numite „locurile rele", bîntuite de ființe de –
monice.
In aceste concepții vom descoperi stratificări nu numai
de practici magice, dar și de experiențe. Astfel, pentru
vînătorul din vremurile străvechi, apariția unui om sau a
unui iepure nu puteau însemna altceva decît neșansă în
acțiunea sa, doarece era absolut limpede că în zona res-*
pectivă nu se găsea nici o vietate. Din două motive : ori –
care drumeț speria și alunga vînatul, în timp ce iepurele
fugea de celelalte animale. Apoi vraciul știa, tot din ex –
periență, că atingerea unui om bolnav ducea la molip-
sire ; tot astfel așezarea de obiecte pe culculșul unui su –
ferind sau frecventarea, unor locuri în care au trăit
indivizi bolnavi. Bineînțeles, vraciul nu putea avea nici o
idee despre principiile medicinei, așa cum sînt înțelese ele
astăzi, dar el observa totul cu atenție și trăgea concluzii-
Interdicțiile pe care le dădea, și pe care toți le respectau,
rezultau de aici și, evident, ele se dovedeau corecte.
Basmele românești conțin episoade fantastice, popu –
late cu zmei și zîne, ființe cu puteri magice, care duc o
viață apropiată de cea umană. Altele primesc puteri sau
forme supranaturale cum sînt pricolicii și vîrcolacii, dar
mai cu seamă șolomarii. Potrivit credințelor populare °~
•tă
Jomarii sînt persoane care merg călare pe balauri și poar
64

oloile și furtunile după bunul lor plac. Ei „au învățat"
meseria lor sub pămînt sau într-o peșteră timp de șapte
-*ni în ce privește pricolicii și vîrcolacii aceștia ar fi, con –
form superstițiilor, oameni vii sau morți care se prefac
noaptea în lup sau în cîine, dîndu-se peste cap de trei ori,
pricinuind rele celor pe care îi întîlnesc. Puteri nefaste
au și alte ființe imaginare cum sînt ielele, închipuite ca
ni^te zîne frumoase, dar stricătoare. Există apoi „muma
pădurii" personaj cu puteri miraculoase și aspect înfri –
coșător, simbolizînd elementul rău.
-Toponimia românească este bogată în evocări magice,
păstrate de popor : „Valea zînelor" (Bucegi), „Peștera
zmeilor" (la izvoarele Someșului Cald), „Ochiul pămîn-
tului" (în șesul Cricăului) etc.
Timpul, văzut prin prisma magiei era și el prezent în
tradițiile populare românești. De pildă, practica descîntă-
toarelor prevedea ca „apa neîncepută" să fie luată de la
izvor înainte de răsăritul soarelui și pe nemîncate. Des-
cîntecele pentru „cășunătură", de asemenea nu trebuiau
să se facă după răsăritul soarelui. în zorii zilei se făceau
descîntecele de dragoste și scăldatul în rouă (pentru sănă –
tate) — ca magie tămăduitoare. In schimb, imediat după
asfințitul soarelui începea timpul rău, în care demonii și
vrăjile vătămătoare își desfășurau acțiunile nefaste. De
aici o serie de precauții magice care astăzi par cu totul bi –
zare, fără noimă : nu se împrumuta nimic din casă (ca să
nu se ducă norocul), nici chiar gunoiul nu se scotea afară
(spre a nu avea pagube prin efectul vrăjilor). De aseme –
nea, seara nu se aducea apă în casă, fără a se arunca în
ea un tăciune aprins sau a se sufla în vas de trei ori, ca
pavăză împotriva eventualelor acțiuni vrăjitorești potriv –
nice. In general oamenii credeau că orice acțiune era pe –
riculos a fi întreprinsă noaptea în afara locuinței, spațiul
fiind străbătut în concepția lor de ființe supranaturale :
zmei, iele, pricolici, vrăjitori, strigoi etc, care puteau
cauza numai nenorociri. Ivirea zorilor, vestită de cîntatul
cocoșilor, era momentul dispariției acestora. O singură
excepție se cunoaște : în asfințit se recomanda doar înce –
perea semănatului, imediat după culcatul păsărilor, arun-
cindu-se boabele cu ochii închiși, „pentru ca zburătoarele
sa nu vadă semințele și să nu mănînce holda".
Asemenea reminiscențe de ritual magic au dat naștere
la multe povestiri populare, care încîntă prin savoarea lor,
ca povestirea lui Vasile Zaiu din Băișoara, în- anul 1940 j
65

„Un șogor de-al meu s-a sculat sară în casă și o văzut o
capră la fereastră. El o gîndit că-i dracu. Omu a luat să-
curea și o ieșit afară la ușă și iacă aci pe pomol o dat cu
săcurea și i-o tăiat capu. Dimineața o văzut că-i capra
vecinului". De unde se pot observa nu numai concepțiile
magice ale satului românesc de acum cîteva decenii, dar
și modul neînfricat în care omul simplu știa să înfrunte
puterile demonice.
Tot ce se întîmpla în timpul nopții avea o dublă sem –
nificație : una pozitivă, adică cea care urma ordinea na –
turii și o alta magică. Mișcarea unei crengi, o lumină ne –
cunoscută, strălucirea cerului erau interpretate în primul
rînd în sens magic, explicația naturală fiind cel mai ade –
sea ignorată.
Timpul nopții era cel al vrăjilof. Vrăjile de dragoste,
ca de pildă culegerea mătrăgunei, se produceau, cum s-a
arătat, după un anumit ritual. La fel și florile de ferigă
se căutau în noaptea de Sînziene * de către vrăjitoare,
care luau mana holdelor. Luatul manei se făcea tot înainte
de răsăritul soarelui. In general manoperele de magie
neagră se desfășurau noaptea.
Dacă noaptea își avea regulile ei magice, tot astfel zi –
lele săptămînii cunoșteau o sumedie de opreliști, variind
de la o colectivitate la alta. De pildă, se obișnuia să nu se
scoată gunoiul din casă lunea (ca uliul să nu mănînce pă –
sările domestice). De asemenea nu se împrumuta nimic
lunea, marțea și vinerea (ca să nu fie pagube în casă).
Miercurea și vinerea nu se prindeau boii întîia oară la
jug și în aceleași zile nu se cocea pîine (căci lua cuptorul
foc). Exista, de altfel,.o regulă transmisă din femeie în fe-
* Sînzienele (Drăgaicâ) sînt celebrate prin tradiție la 24 iu -nie, sărbătoarea populară marcînd coacerea grînelor. Ceremo -nialul, care amintește un vechi ritual magic, avea în trecut mai multe momente : fetele din sat alegeau pe cea mai frumoasă din tre ele, o numeau sînziană, după care o petreceau la cîmp cu alai O împodobeau cu cunună bogată de spice legate cu panglici co lorate, iar lor își puneau coronițe din flori albe de sînziană (Galium mollogo) sau galbene de drăgaică (Galium verum), îi dădeau o cheie simbolică a hambarelor, apoi se înapoiau toate în sat, cîn-tînd și chiuind. Ajunse în sat, sînzienele aruncau coronițele lor
peste case sau le puneau la streașină spre a juca, în final, dansul sînzienelor, înșirate una după alta. Probabil ceremonialul era cîndva mult mai complex, fiind presărat și cu alte dansuri, as -pect relevat de expresia populară „a sări (juca) Drăgaicâ", cu
sensul de a- țopăi nebunește.
66

meie. sub formă de cîntec, cu tentă evident magică : „Vi –
nerea iar nu torc,/Nu fac pline și nu spăl./Nu spăl lunea,
ioia și sîmbăta./Marțea și miercurea nu fac leșia".
Timpul, în viziunea omului dominat de credințe ma –
gice, era o înșiruire de zile bune și de zile rele (faste
si nefaste), sărbătorile mareînd momentele esențiale ale
anului, legate îndeosebi de schimbarea anotimpurilor și
fazele muncilor agricole. în mentalitatea magică, spre
pildă, în prima zi a anului se putea afla tot ce se va pe –
trece' pînă la sfîrșitul acestuia. De aici rezultă vechile
obiceiuri de Anul Nou, începînd cu cele din noaptea de
31 decembrie. Atunci fetele își ghiceau, ca să vadă dacă
se vor mărita, nu se închideau ușile și nu se dormea pe
întuneric (ca să intre norocul în casă). Bărbații spărgeau
cepe. prorocind în foile lor. cum va fi vremea — uscată
sau ploioasă. Roșeața cerului, gerul, zăpada din ziua de
Anul Nou aveau și ele rosturi de magie meteorologică,
„prevestind" belșugul, bucuria, sau nenorociri în cursul
lunilor viitoare. In ziua de Anul Nou se soroceau pomii
nerodiți, iar animalele „vorbeau între ele despre soarta
ș stăpînilor". Credințe magice stau ascunse în sărbătoarea
de Arminden, vestitoarea primăverii, în credințele legate
de Rusalii și multe altele.
Legăturile cauzale între fenomenele naturale și anu –
mite întîmplări erau explicate în maniera naivă a magiei.
Astfel; cînd cînta țarcă, țipa cucuvaia sau o găină ,,co-
coșea" se credea că se vestea ceva de rău. La fel cînd se
bătea ochiul drept, cînd urla cîinele, cînd se visa porci,
înflorirea pomilor a doua oară, eclipsele și cometele erau
luate drept prevestiri ale unui război sau ale morții. Evi –
dent, teama de nenorociri, nesiguranța zilei de mîine, frica
față de fenomenele naturii, ignoranța au generat aseme –
nea concepții, fără nici o bază reală.
Practicile puerile de odinioară par lipsite de rost acum,
cînd ne ajung sub forma superstițiilor, în care doar naivii mai pot crede. Dar în vechime descîntecele, vrăjile erau
considerate drept mijloace pentru rezolvări posibile ale
unor situații acute. Tehnica acestor practici apărea, doar
cu cîteva decenii în urmă, foarte diversă și ea avea, fără
îndoială, un caracter și mai amplu în trecutul îndepărtat.
Un element interesant îl constituie aici așa-numita dozare a ritualului vrăjitoresc, constînd în repetarea deseîntece-»
67

lor conform unei anumite ordini, adăugarea de noi ver –
suri ia fiecare tură de recitări magice etc. Astfel, în magia
tămăduitoare se obișnuia ca șapte femei bătrîne să pos –
tească o zi pentru a determina însănătoșirea unui bolnav.
Se postea, de asemenea, nouă marți (de luni pînă în seara
de marți, cînd se iveau stelele), „ca să se împlinească
ceva"'. Apoi, pentru ca descîntecele să aibă eficacitatea
dorită ele erau repetate de mai multe ori, în general de
trei, șase sau nouă ori. Unele vrăjitoare considerau „de
leac", deci eficace, doar a noua repetare. Altele pretin –
deau dimpotrivă că vindecarea vine de la toate cele
nouă descîntări luate la un loc, deci de la fiecare
în parte. Spre deosebire de acestea, exista șî pă –
rerea că doar una din cele nouă repetări este de
leac, dar care anume nu se știa. Procedeul repetărilor ss
explică, de regulă, prin credința în proprietatea magică
individuală a anumitor numere, în special trei, șase și
nouă. Valoarea magică a numerelor se întîlnea și în dife –
rite ocazii independente de timp, cunVar fi — de pildă —
persoanele care trebuiau să îndeplinească o acțiune magică:
șapte femei bătrîne, șapte popi, trei copii. Sau numărul
obiectelor pentru ritual : nouă cărbum', unsoare de nouă
feluri, apă din șapte izvoare etc. în descîntece sînt adesea
invocate ființe magice al căror număr este nouă sau nouă –
zeci și nouă.
Prin urmare, unele numere primesc în concepția ma
gică o individualitate proprie, fiind dotate cu puteri spe
ciale, transmisibili obiectelor, ființelor și acțiunilor care
le folosesc. în mentalitatea populațiilor primitive studiata
de etnologi, credința în valoarea magică a numerelor este
puternică, ceea ce poate–indica rolul deosebit al dozării
în cadrul ritualurilor magice în trecutul îndepărtat al ome
nirii._*
Sigur că omului modern, familiarizat cu datele știin –
ței, nu-i vine greu să înțeleagă că viața este un proces de
desfășurare a timpului biologic, ea decurgînd în ritm ascen –
dent și descendent, că planta, un animal, oricare ființă, cit
de mică sau mare, se naște, se dezvoltă, atinge maturitatea
deplină, un apogeu biologic, după care începe să moară
treptat. Acesta nu mai este, azi, nici un mister, fenomenul
fiind dovedit de știință. In gîndirea magică însă, viața
apărea altfel. Ea era formată dintr-o succesiune de mo-
68

mente deosebite, atît structural cît și calitativ, care trebu –
iau celebrate prin ceremonialuri rituale specifice.
Populația pretracică, apoi tracii și geto-dacii au privit
viața în același spirit magic. Cum gîndeau acei oameni de
demult ne vorbește mulțimea de obiceiuri, odinioară cu
caracter miticormagic, păstrate în folclorul românesc.
Cel mai important moment din viața unui individ era
considerat, cum este și logic, nașterea. Acțiunile magice
menite să slujească viitorului copil începeau chiar din
timpul sarcinii femeii, care trebuia să respecte o serie de
prescripții, de indicații tabu, menite a împiedica trans –
miterea unor defecte asupra ființei din pîntecul său. De
aceea, gravida care vedea un om urît, sau un animal pocit,
trebuia „să-și aducă aminte" de starea în care se afla pen –
tru ca nu cumva copilul să semene cu ființele văzute de
ea. De asemenea, nu avea voie să pună mîna pe flori și
apoi pe trup, „ca să nu aibă copilul pete" ; să nu dea cu
piciorul în cîini și pisici „că va face copilul cu păr pe trup"
și altele. în cazul în care uita sau încălca interdicțiile,
numai descîntătoarele puteau să-i vină în ajutor. însă,
cînd o gravidă zărea un om frumos, ea trebuia să-i calce
pe urmă, zicînd : „Calcu-ți urma, / iau-ți forma, / pruncul
meu / în chipul tău !"
în timpul nașterii existau, de asemenea, tot felul de in –
dicații magice : ușile să stea încuiate „ca să nu poată
nimeni fermeca pe noul născut" ; copilul să se nască pe
un obiect oarecare „că atunci pe ce gîndește se împlinește";
să nu fie nimic încuiat sau înnodat în odaia de naștere și
să nu știe nimeni în sat că pe femeie au apucat-o durerile
facerii „că naște mai ușor".
Ritualurile continuau și după naștere : copilul era scăl –
dat în apă cu flori „ca să fie frumos", înainte de a fi trecut
prima oară la sîn i se dădea apă de pe un clopot „să-i cînte
gura frumos", în leagăn i se puneau diferite obiecte de fier „pentru a depărta spiritele rele". Contra "deochiului
se anina ceva roșu. Alte credințe de origine magică se re –
fereau la tăierea buricului, aruncarea „casei copilului1'
(placenta), a scaldei (apa de la baia copilului) etc. Un sin –
gur substrat corect puteau conține asemenea practici venite d*n adîncurile trecutului omenesc, anume concepția că încă de la naștere trebuie vegheat asupra formării omului, de –
oarece atunci i se urzește întregul fir al vieții. Trebuie
69

menționat aici că. în concepția magica, oricare om ji
cursul vieții prestabilit de ursitoare*.
Perioada magică a copilului avea o durată de șase săptâ-
mîni socotite de la naștere. In acest timp se luau toate mă –
surile pentru ca spiritele rele să nu facă pruncului vreun
rău ori să-1 schimbe cu altul. în concepția respectivă
mama trebuia să nu stea niciodată cu spatele la copil sau
să doarmă altfel decît cu fața la el „pentru ca smeoaicele
să nu îl fure". Din aceleași considerente se puneau în lea –
găn un cățel de usturoi, fier și o mătură. Dacă pruncul se
îmbolnăvea, repede i se schimba numele, în credința că
astfel se năștea o altă ființă, care nu avea boala celei pre –
cedente. Tot în legătură cu primele momente ale vieții
existau și alte reguli magice, toate ilustrînd reguli de ini –
țiere străvechi, menite să fixeze în mintea viitoarelor
mame, sub formă de precepte, cerințe necesare ocrotirii
foarte atente a copilului.
Practici magice străvechi a^ existat și în legătură cu
căsătoria. De altfel, acest moment solemn era precedat în
satul românesc de vrăji pentru ursit și dragoste, iar cele –
brarea căsătoriei era însoțită de multe manifestări cu
caracter magic, care nu respectau ritualul religios, în ideea
naivă că astfel se vor putea determina șansa conjugală,
buna înțelegere între soți, bunăstarea viitoarei familii,
nașterea a cît mai mulți copii. înmormîntarea cuprindea,
de asemenea, elemente magice „pentru împăcarea suflete –
lor morților cu cei vii", dar mai cu seamă pentru a-i feri
pe cei în viață de urmările eventualei transformări în
strigoi a defuncților.
Magia a constituit în trecut o tehnică, a cărei lipsă în
activitatea umană era odinioară de neconceput. Ea era
prezentă nu numai în momentele esențiale ale fiecărui om,
ci și în procesul muncii. De pildă, agricultorul ieșea la
semănat, deci efectua o muncă, dar el însoțea acest tra –
valiu cu un anumit ceremonial menit să „apere" efortul
* Ursitoarele sînt personaje din mitologia românească, în -vestite cu puteri supranaturale de a orîndui destinul noului năs -cut. Conform credințelor populare, ursitoarele, în număr de trei pînă la nouă, sînt înfățișate ca fecioare purtînd la brîu o furcă și torcînd un 'fir. Lungimea firului indică și pe cea a vieții-înainte de a hotărî soarta cuiva, ursitoarele se sfătuiau asupra a ce urmau să dăruiască : frumusețe, urîțenie, bogăție, sărăcie,^ glo~ rie, nimicnicie etc, Se considera că un copil la căpătîiul căruia ursitoarele nu s-au înțeles asupra destinului lui va avea o viața zbuciumată.
70

-u cum era acela, amintit anterior, de a arunca cu ochii !achiși pe ogoare primele semințe. O astfel de atitudine
magică s"a născut, evident, din observația că păsările, prin
atacul lor asupra ogoarelor sînt capabile a micșora re –
colta. Corelată cu conștiința că în întuneric și cu ochii
închiși văzul nu mai este eficace sau dispare, această
observație a dus la practica de magie imitativă, în speță
însămînțarea ogoarelor în timpul nopții. Mai practică ar fi
fost instalarea unor momîi, dar asemenea mijloace se vor
inventa mult mai tîrziu, tot ca urmare a observației com –
portamentului păsărilor.
în aceeași categorie de manifestări intra obiceiul ca
ouăle puse la clocit să aibă nume feminine (ca să iasă
puicuțe).
Tot din perioade străvechi a ajuns pînă la noi obiceiul
superstițios al libațiilor, adică umplerea unei cupe cu vin,
apă sau lapte, gustarea conținutului, apoi vărsarea aces –
tuia în semn de omagiu adus unor forțe supranaturale.
Gestul, în parte transformat, s-a păstrat, de regulă, la ce –
remoniile funerare populare, ca și în tradiționala închi –
nare a paharului, la oricare petrecere.
De asemenea are o origine mitico-magică superstiția
că vărsarea solniței și împrăștierea sării constituie un semn
al unei viitoare supărări. Sarea avea în trecut un preț
enorm, utilizată fiind și ca obiect de schimb, la unele popu –
lații, datorită greutății procurării ei. Romanii își plăteau
soldații și în bulgări de sare, de unde și denumirea de sa –
lariu (lat. salarium — soldă, salariu). La geto-daci, potri vit
cercetărilor-efectuate de D. Nicolăescu-Plopșor, sarea
constituia obiect de ofrandă, ea fiind depusă la altare în
vase special confecționate (fructiera dacică). în asemenea
condiții risipirea sării putea să nu declanșeze iritarea ?
Ceea ce nu se mai justifică astăzi.
Enunțarea și explicarea exhaustivă a superstițiilor este
dificilă chiar în cuprinsul unei lucrări ample, cu atîț. mai
mult efortul devine imposibil într-un eseu succint. în orice
caz, pentru omul modern, superstiția — cunoscută fiind ca
un ecou al unor credințe străvechi, al căror sens inițial
s-a pierdut, prin desuetudine și desacralizare — nu poate
avea decît valoarea unui produs folcloric, rezervat studiu –
lui etnografiei, antropologiei, istoriei religiilor. Este clar
că atîta vreme cît se cunosc sursele, geneza, evoluția și
involuția credințelor care au dus la apariția diferitelor
71

concepții obscurantiste, atitudinea superstițioasă nu se ma
justifică în timpurile noastre.
Cercetarea științifică actuală demontează, piesă c
piesă, toate așa-ziscle științe oculte, de la divinație (ghici
torie), pînă la spiritism și magia albă, arătînd că aceste.
se sprijină pe superstiție, pe care o alimentează în acelaș
timp.
Știința a dovedit cu deplină forță că stă în puterea omu –
lui să aprofundeze cunoașterea legilor naturii, să investi –
gheze mai temeinic materia, să pătrundă în tainele cel;
mai ascunse ale vieții. Nu există nici un domeniu în care
știința să nu aibă acces și mai ales să nu rezolve problemele
cunoașterii. De acest context, superstițiile care nu au'nie
o legătură cu realitatea, cu experiența concretă a umanită –
ții, se detașează ca un produs anacronic, de origine mis –
tică, fără argumente cît de cît justificatoare. în fața pres –
tigiului științei, a puterii rațiunii, orice gest superstițios.
dincolo de încărcătura sa antagonică, apare ca o expresia
a ignoranței și nu numai atît, ci și ca formă penibilă de
respingere a valorilor gîndirii umane, a produselor rațiunii
obținute cu uriașe sacrificii de-a lungul îndelungatei istorii
a omenirii.

II.
Divinația*
1. De la magie la șarîatanie
Cele mai vechi informații scrise despre magie datează
de 6 000 de ani, provenind din Egipt și Mesopotamia. Do –
cumente din perioade mai apropiate, greco-rornană,
vorbesc despre practicile magicienilor, care nu mai sînt
identice cu cele mitico-magice primitive, deși poartă vizibil
amprenta acestora. Vrăjitoria este confundată cu un ritual
oarecare. La mezi **, de pildă, magii constituiau o castă
deosebită, aceștia ocupîndu-se cu astronomia, medicina și
ghicitul. Toate știrile vechi sînt de natură să indice faptul
indubitabil că practicile magiei au fost preluate de religie.
în localuri consacrate zeilor, preoții efectuau ceremonii și
ritualuri, în fond magie, ajutîndu-se de procedee obișnuite
acesteia : extaz, dans, cîntec, incantație etc, dar și de tru –
caje, de anumite dispozitive și mecanisme, prefigurînd
pfocedeele iluzionismului, capabil să uimească mase în –
tregi de oameni și să-i facă să considere scamatoriile drept
miracole.
în acest stadiu, casta sacerdotală va inventa o mulțime
de legende, încercînd să justifice preluarea practicilor ma –
gice de către religie. Astfel, ca fondator al magiei va fi de –
cretat, la greci, zeul Hermes, care 1-a ajutat pe Ulise să
învingă vrăjile Circei. Alte povestiri mitologice înzestrează
de asemenea cu puteri de vrăjitor diferite divinități. Le-
* Din divinatio (lat.), prevestire, ghicire. Categorie de practici Gagice, oculte, superstițioase efectuate pentru ghicirea viitorului. ** Triburi indoeuropene care în secolul VIII î.e.n. au întemeiat statul Media (Iranul de Nord).
73

gende cu caracter biblic vor conferi titlul de ctitori ai ma –
giei lui Seth, al treilea fiu al lui Adam și Eva, ca și lui
Cham — al doilea fiu al lui Noe —, iar persanii îl vor con –
sidera drept creator al magiei pe profetul lor Zarathustra.
Dar, cercetările atestă că, inițial, tipul evoluat de magie-
religie, așa cum se observă el în antichitate, apare mai
întîi în India, nu în Orientul Apropiat sau în Europa. Magii
indieni se dedicau studiului naturii și filozofiei. Observa –
tori meticuloși ai tuturor fenomenelor care li se ofereau
privirilor ei se străduiau să descopere cauzele acestora,
fiecare fenomen fiind înregistrat în anale și analizat com –
parativ. Această activitate, bazată pe observații și date
logice, ar putea fi considerată un început de știință.
Din India, noul tip de magie va' trece la chaldeeni unde
era folosită în scopuri practice avînd ca obiect, pe de o
parte» cunoașterea vegetalelor, mineralelor și metalelor,
iar pe de alta, precizarea diferitelor fenomene climatice
și duratei sezoanelor agricole, fiind prin aceasta o pre –
cursoare a meteorologiei. Manoperele magice ale chalde-
enilor se vor transfera apoi la egipteni, popor extrem de
credul și superstițios, unde vor fi acaparate de clasa sa –
cerdotală. Preoțimea egipteană, făcînd un mister din cu –
noștințele sale, se va transforma astfel, de-a lungul unei
îndelungate perioade, în unică depozitară a progresului
uman, cu scopul bine conturat de a domina poporul și a
contrabalansa puterea militară regală.
Un rol deosebit a jucat magia în tradiția ebraică. Căr –
țile sfinte ale evreilor sînt presărate cu tot felul de aluzii
la magie, la practici aduse din trecutul îndepărtat al ome –
nirii, înveșmîntaje în forme rituale.
în orice caz, magia era privită în Orient cu un anumit
respect, atitudine care răzbate și în literatura religioasă
creștină *. Antichitatea europeană, mai rațională, va vedea
într-un mod diferit vrăjitoria, detașînd-o oarecum de re –
ligie, spre a aureola, cu calitate de mag, unele persona –
lități ale gîndirii. De pildă, pentru grecii antici, Orf°u,
poetul și muzicantul legendar, fiu al regelui trac Oia-
gros, ce îmblînzea cu lira sa fiarele și urnea arborii din loc,
* In Evanghelia după Matei se menționează că, la nașterea pruncului Iisus, magi de la Răsărit au venit călăuziți de o stea, aducînd cu ei daruri scumpe : aur, smirnă și tămîie. Printre acești magi s-ar fi aflat însuși Baltazar (numele biblic al lui Nebonid, ultimul rege al statului chaldeo-babilonean, care a domnit între anii 555—539 î.e.n., fiind detronat de Cyrus II. care a adoptat Ș1
titulatura de rege al Babilohului).
74

el-a un magician. Dar și Homer, Pitagora, Platon, Lycurg,'
Calisthene și alții, care călătoriseră în India, Chaldeea și
Egipt, treceau drept inițiați în magie și propovăduitori ai
cunoștințelor căpătate în timpul voiajelor. Lumea romană
era plină și ea de magicieni. împăratul Domițian avea mai
mulți magi în anturajul său, în timp ce Adrian a în –
cercat să lupte, cu vrăji, împotriva vrăjitorilor. Marc-Au-
reliu se afla permanent însoțit de astrologul său Arnuphis,
egiptean de origine, pe care îl consulta asupra sorților ac –
telor sale. Alexandru-Sever va institui cursuri publice de
astrologie ; Dioclețian credea cu putere în profețiile unui
druid*, adus de el special la Roma pentru a face oficiul
de ghicitor, iar împăratul Constantin, înaintea convertirii
sale la creștinism, a făcut jertfe după ritualurile magice.
Spiritul caustic al romanilor nu ierta excesele .în practi –
carea magiei. A rămas astfel cunoscută întîmplarea anec –
dotică a tatălui împăratului Caracalla, care, înebunit de
moda prorocirilor, s-a căsătorit cu o femeie urîtă, rea și
cicălitoare numai pentru faptul că oracolul din Cumes îi
prevestise acesteia că se va mărita cu… stăpînul lumii, cre –
dulul sperînd că el va fi acela, în urma însurătorii. Ora –
colul s-a dovedit însă mincinos. în imperiul .roman, magia
a cunoscut secole de-a rîndul o mare dezvoltare. Orașele
și satele erau pline de ghicitori și vrăjitori. Fiecare loca –
litate își avea statuia sa, copacul său, grota sa miracu –
loasă și nu exista individ care să nu poarte mereu asupra
lui un talisman. Magia servea ca bază tuturor științelor
incipiente în acea vreme și chiar medicina nu era decît
o adunătură de formule enigmatice. Medicul Xenocrate din
Aphrodisium, de pildă, a alcătuit un tratat al artei vinde –
cării bolilor, în care recomanda incantațiile și amuletele
ca remedii în diferite maladii. Persoanele cărora li se furau
-obiecte recurgeau mai repede la vrăjitori și ghicitori, de –
cît la magistrați, pentru a prinde hoții. In sfîrșit, împărații,
generalii, persoanele cu funcții în imperiu se adresau cu
regularitate ghicitorilor, pentru a afla de la aceștia desti –
nele țării. Boala — adică practicarea magiei — a ajuns la
un moment dat atît de gravă, încît au început a fi făcute
tot felul de sacrificii umane sălbatice, inclusiv tăierea de
Prunci pentru a se ghici viitorul în măruntaiele lor. Au
fost secole de barbarie, dominate de fanatism și supersti –
ție, în care magia degenerase într-un delir al înșelăciunii,
servind ambițiilor castei preoților.
* Preot celt.
75

Alterarea magiei, specifică antichității europene, a de –
venit vizibilă încă din secolul VII î.e.n. Sub presiunea con –
tinuă, masivă a cererii de manopere vrăjitorești, tagma
magilor crește din punct de vedere numeric, îngroșîndu-și
rînduriîe cu tot felul de persoane avide după cîștiguii
ușoare și rapide. Nici pe departe ei nu mai profesau ve –
chile ritualuri magice, ci doar trucuri facile. Asemenea
„magi"', ocupați cu ghicitoria, astrologia, tămăduirea boli –
lor etc, fâcîndu-și singuri reclama că posedă, cheile știin –
țelor oculte, că stăpînesc arta miracolelor și ascunzișurile
destinului, vor reuși în final să treacă în ochii vulgului
ignorant,, pe care-1 uimeau cu tertipurile lor, drept .per –
soane privilegiate de zeități, pentru care nimic nu era im –
posibil.
Triumfînd impostura, arta inițială a magilor își pierd-
puritatea, inocența sa primitivă, devenind o grosolană adu
natură de manopere iluzioniste, formule bizare, gestur
actoricești și practici superstițioase. Degenerarea magie
în șariatanie a trezit reacția unor fildsofi ai antichității.
Democrit (460—370 î.e.n.), figură remarcabilă a timpului
său, care a învățat la școala magilor, în scopul căpătării
unor mai profunde cunoștințe de istorie naturală, s-a an –
gajat primul în lupta deschisă, publicînd lucrări împotriva
ghicitoriei, demonstrînd contrafacerile acesteia, menite a
prosti mulțimea. Lucian (120—180 e.n.), în pamfletele sale
Dialogurile zeilor și Dialogurile morților, supune ghicitoria
unui atac frontal, lucid și ferm, bazîndu-se pe o fină ob –
servație. Cu toate aceste luări de poziție, profesiunea de
magician, fiind foarte bănoasă, atrăgea, firește, numeroși
tineri, amatori în a deprinde tainele ei. Marea majoritate
a acestora frecventau magii bătrîni, ca novici, nu cu scopul
de a cunoaște fenomenele-naturii, metalele și plantele,
obiectivul inițial, de căpătîi al magiei, ci de a învăța pun –
gășiile divinației, deoarece acestea erau cele care aduceau
profiturile meseriei. Curînd, divinația ajunge o categorie
aparte a magiei, bine conturată și, la rîndul ei, se va divide
într-o gamă din ce în ce mai largă de variante.
Chaldeenii au fost cei dintîi care au trecut la o aseme –
nea departajare a divinației. Intr-atît de mulți erau ghici –
torii chaldeeni și atît de dispersați, încît numele poporului
lor devine în întreaga lume antică sinonim cu divinația.
Sub domnia lui Nabucodonosor II (605—562 î.e.n.) existau
patru categorii de magicieni : khartuminii — fermecă –
tori, posedînd exclusiv dexteritatea de a fascina eu ochii
76

si de a produce iluzii fantasmagorice ; asafinii-tălmâci-
tori de vise ; khasdinii — ghicitori în aștri si meskhaf i-
njj __ vrăjitori care utilizau droguri preparate din ierburi
veninoase, sînge, cadavre și tot felul de materii dezgustă –
toare. Primele trei categorii de magi erau considerate ca
fiind de elită, onorante. Asafinii, de pildă, erau consultați
de faraoni, în timp ce khasdinii erau chemați să dea sfaturi
în problemele majore ale cetății. Fiecare rege își avea, de
fapt, astrologul său, personaj devenit foarte important în
stat. Pe vremea lui Moise, khartuminii erau extrem de pri –
cepuți și de abili, trucurile lor semănînd perfect cu iluzio –
nismul, ei posedînd și tehnica hipnotismului. însuși Moise
deținea puterea de a hipnotiza, dexteritate învățată de la
doi magicieni ai faraonului.
Clasa sacerdotală, indiferent de religia căreia îi apar –
ținea, accepta și ea diferitele forme ale magiei, așa cum
s-au afirmat ele în anumite etape ale dezvoltării, făcînd
însă distincția între divinație și vrăjitoria negativă, fără
a le repudia însă în vreun fel.
2. Ghicitoria în antichitatea
greco-romană
Epidemia ghicitoriei a străbătut Orientul antic spre a
acosta pe țărmurile Europei, contaminînd regii, filosofii,
comandanții de oști, ca și masele largi. Divinația și vrăji –
toria făceau casă bună, alături de alte asemenea domenii
oculte, dezvoltîndu-se, contribuind la sporirea credulității
generale, a superstițiilor.
Cel mai vestit ghicitor al antichității greco-romane a
fost Tiresias, fiul lui Chariclo, pe care Pindar 1-a supra –
numit „sublimul interpret al zeilor", formulă care arată
acceptarea ghicitoriei ca formă de aflare a destinului prin
voința divinităților (pe căi directe), dar și pătrunderea tot
P^iai pronunțată în gîndirea religioasă a acestei posibilități
iluzorii de cunoaștere a viitorului. Tiresias a cunoscut de
două ori celebritatea în fața contemporanilor săi. Mai întîi
Prin modul în care ghicea, apoi prin faptul că era herma –
frodit, amănunt ce a stat la baza unei legende, mult gus –
tate pe atunci. Tiresias — se spunea — a fost rugat de
către Jupiter și Junona să indice cui îi place mai mult
căsătoria, bărbatului sau femeii ? Ghicitorul, în corpul
căruia erau reunite ambele sexe, a mărturisit :
77

„Femeia îl face pe bărbat să creadă că el ar dori mai
mult căsătoria". Junona, supărată de acest răspuns, 1-g
blestemat să rămână orb. Dar Jupiter, pentru a-1 consola
pentru teribila nenorocire, i-a dăruit arta ghicitului și o
viață de cîteva secole.
Alte legende îi conferă ghicitorului darul de a înțelege
„graiul" animalelor și al insectelor, glasul brizei mării și
al vîntului, sensul strigătelor și zborului păsărilor, „puteri"
în care pot fi recunoscute, de fapt, tehnicile de scamator
ale lui Tiresias. Pe seama lui sînt puse de asemenea multe
profeții. Sigur, toate sînt legende care, dezbrăcate de ro –
mantismul timpurilor eroice, nu mai rămîn altceva decît
ignoranță. Despre Tiresias, poezia epică greacă are multe
povestiri, mai cu seamă în „Ciclul teban". Mitul lui consti –
tuie aici o înșiruire de povestiri, prorociri, oracole, divi –
nații, înfățișînd plastic mentalitatea acelor timpuri, per –
sonificarea pe plan mitologic a profesiunii de proroc și
ghicitor. Cea mai, vestită legendă în legătură cu Tiresias
este aceea a lui Oedipus, care fusese sortit să-și ucidă ta –
tăl, anume pe regele Tebei, Laios, și să se însoare cu mama
sa. Aflînd aceasta, în urma consultării oracolului, Laios își
abandonează fiul în munți. Dar nu scapă de soartă, fiind
omorît chiar de Oedipus mulți ani după aceea, fără ca
nici unul dintre ei să știe că erau părinte și fiu. Ulterior
Oedipus ajunge la Teba și printr-o serie de împrejurări
se căsătorește cu regina Iocasta, fără a ști că aceasta îi era
mamă. în cetate izbucnind o molimă, tebanii au întrebat
oracolul de la Delphi care ar fi remediul ca ei să scape de
nenorocire. S-a dat răspunsul clar : „Alungați din cetate
pe ucigașul lui Laios". Oedipus 1-a chemat pe ghicitorul
Tiresias să afle de îndată cine era criminalul. Și bătrînul
1-a arătat pe rege, spunînd :.- „Tu însuți ești ucigașul pe
care-1 cauți și fără să știi te-ai căsătorit cu propria-ți
mamă"'. Neîncrezător în vorbele lui Tiresias, Oedipus a în –
treprins cercetări, descoperind că ghicitorul nu mințise.
Iocasta, mama lui, nu a putut suporta adevărul și s-a si –
nucis, iar Oedipus și-a scos ochii. Fiind alungat de tebani,
spre a scăpa de năpasta abătută asupra cetății, el pornește
într-o tristă pribegie, însoțit de fiica sa Antigona.
Sofocle va dezvolta magistral, într-o impresionantă tra –
gedie clasică — Oedipus rege — această incredibilă po –
veste. Tema a intrat în istoria culturii mondiale, fiind re –
luată, pentru virtuțile sale etice, și de alți creatori de fru –
mos, pînă în zilele noastre, printre care și George Enescu.
78

gjFreud va plasa tragedia lui Oedipus la baza psih-
analizei sale — „Complexul Oedipus"'.
Un mare ghicitor al antichității a fost și Calchas. fiul
lui Thestor din cetatea Mykene. El a însoțit pe grecii cnre
au asediat Troia. Calchas ghicea trecutul, prezentul și vi –
itorul, fiind considerat părintele ghicitoriei. Pe seama lui,
ca și î11 cazul lui Tiresias au fost puse multe legende, prin tre
care și aceea, la fel de celebră, legată de sfîrșitul troian,
imortalizată în capodopera homeriană Iliada. Potrivit aces-
teia, flota grecilor, acostată la Aulida, nu putea pleca mai
departe spre falnica Troie, deoarece pe mare sufla continuu
un vînt potrivnic. Vîntul era trimis de zeița Artemis, înfu –
riată pe Agamemnon, ce ucisese căprioara sacră. în tabăra
grecilor au izbucnit boli, certuri și se aștepta o răscoală,
întrebat Calchas ce trebuia făcut, el a spus căpeteniilor
oștii că zeița Artemis se va îmbuna numai dacă frumoasa
fiică a lui Agamemnon, Ifigenia, va fi jertfită. După o
serie de peripeții, în care. Agamemnon, Menelaos, Achile
și Clițemnestra au încercat să evite -uciderea pe altar a
frumoasei fecioare, iar armata era pe cale să se răzvră –
tească, cerînd moartea acesteia, Ifigenia a consimțit să se
lase pradă jertfei. Calchas însuși se pregătea să-i taie ve –
nele cînd zeița Artemis a răpit-o punînd în locul ei o că –
prioară, care a fost ucisă și arsă pe altar. Imediat vîntul
și-a schimbat direcția devenind prielnic. Legenda conti –
nuă, spunînd că Ifigenia ar fi devenit preoteasă a zeiței
Artemis în Taurida (Crimeea de astăzi).
Povestirea, dincolo de originalitatea ei, surprinde un
moment important din istoria ritualurilor greco-romane,
anume înlocuirea sacrificiilor omenești cu jertfe de ani –
male. Ficțiunea literară redă, în mod artistic, motivația
sacerdotală, precedentul care va fi urmat de aici, neschim –
bat și doar arareori încălcat, comunicînd modificări ma –
jore umane în etica antică. Mai apare, totodată, limpede
faptul că marii magicieni jucau în cazuri speciale și rolul
de executori ai sentințelor capitale, oficiind cîndva și ac –
tul sacrificiilor umane.
O altă legendă îl prezintă pe Calchas ghicindu-și sieși,
activitate fără precedent în profesiune. Avînd această forță,
se arată în povestire, și-a prezis că va muri în ziua în care
grecii vor cunoaște un profesionist mai abil decît el. Ghi –
citorul care 1-a întrecut pe Calchas a fost Mopsus. Potri –
vit textelor vechi, Mopsus s-a bucurat de o imensă repu –
tație. Regii, prinții veneau să-1 consulte în privința reuși-
79

telor afacerilor lor, iar conducătorii de oști îi cereau să le
spună care va fi rezultatul bătăliilor. Marele ghicitor d
venise într-atît de vestit încît a fost divinizat, iar oracol
din Cilicia a primit numele său. Se credea că el era f.
de zeu. Apollo și Manto, fiica prorocului Tiresias, i-ar u
fost părinți. După cucerirea Tebei de către egipteni, Manto
și-a însoțit tatăl, bătrîn și infirm, în pelerinajul acestuia
către Delphi. Dar, pe drum, a murit, obosit, fiica lui stabi-
lindu-se în orașul oracolelor, unde a deprins arta ghicitu –
lui. Călătoria lui Tiresias amintește de finalul tragediei lui
Oedipus, această similitudine fiind de natură să sublinieze
caracterul de ficțiune a istoriei celor două personaje.
Tot atît de fabuloasă este și legenda întrecerii dintre
Mopsus și Calchas, încheiată prin învingerea-și moartea
lui Calchas, deoarece acesta nu a reușit să ghicească tot
atît de bine ca rivalul său. Legenda confruntării celor doi
ghicitori, dincolo de amuzamentul ei, este în măsură să
arate; în fapt, soarta înfruntării dintre vechea școală de
ghicitori antici, încă destul de primitivă, reprezentată prin
Calchas și cea nouă, a unor profesioniști mai abili, de tipul
lui Mopsus, care operau acum nu numai cu manevrele
cunoscute, dar și cu alte procedee, inclusiv jocul cifrelor.
Este foarte posibil ca legendele despre dexteritatea lui
Mopsus în a calcula rapid și exact să aibă un sîmbure de
adevăr, o asemenea facultate pe care o au unii oameni
constituind, atunci, un miracol pentru o lume de ignoranți
și analfabeți, dar nu și pentru noi, cei de astăzi. Indivizi
capabili să execute, în minte, calcule complicate nu repre –
zintă miracole. Sînt, de altfel, cunoscute și analizate de
știință exemple de asemenea oameni.
Un caz celebru este acela: al lui Giacomo Inaudi din
Onorator-Piemont (Italia), care nu știa carte, dar învățase
să socotească fără a deprindie semnele cifrelor. El calcula
totuși, cu mare ușurință, extrăgînd și rădăcini pătrate sau
cubice complicate. In 1880, avînd doar 13 ani, a impresio –
nat pe membrii Societății de antropologie din Paris și pe
reputați matematicieni. Astronomul Camille Flammarion
i-a pus întrebarea : dacă pe planetă se naște în fiecare
secundă un copil, cîți prunci vor fi într-un secol ? Băiatul
a calculat mental problema și a indicat cifra : trei mi –
liarde o sută cincizeci și trei milioane, șase sute de mii-
Dar ea nu corespundea cu cea socotită pe hîrtie de asis –
tenți. Atunci Flammarion 1-a făcut atent că nu avusese
în vedere anii bisecți. Ianudi uitase acest amănunt. Dar a
80

reluat calculul și 1-a comunicat imediat. Era perfect. Acest
fenomenal calculator ajunsese la asemenea performanță
încît făcea socoteli sau numărători de obiecte la prima
vedere, în timp ce vorbea cu publicul. Pur și simplu se
juca cu cifrele, amuzînd pe cei din jur, rezolvînd cele mai
complicate probleme, fără a face apel la creion și hîrtie.
Calculatori de genul lui Inaudi au mai fost semnalați
în decursul vremii. Memoria lor demonstrează excepțio –
nala forță a gîndirii umane, care însă nu putea fi explicată
cu mijloacele reduse ale științei din trecut, ceea ce a făcut
posibil ca odinioară asemenea performeri să treacă în ochii
contemporanilor ca favoriți ai zeilor. Mopsus, marele ghi –
citor al antichității trebuie să fi fost un astfel de fenomen.
Ghicitorii antici, aproape întotdeauna membri ai unui
colegiu sacerdotal, dar fără ca prin aceasta să fie conside –
rați preoți, își exersau profesiunea în cea mai înaltă stimă
din partea tuturor, deoarece nimeni nu punea la îndoială
probitatea lor, deși, analizîndu-le manevrele, în lumina
cunoștințelor actuale, ele apar cu limpezime drept simple
spectacole de iluzionism, în cel mai bun caz. Probabil, în
antichitate nici divinatorii înșiși nu-și dădeau seama, ade –
sea, că profesiunea lor era o negustorie de iluzii, așa cum
chirurgii dinaintea anului 1860 nu gîndeau că operînd cu
instrumente nesterilizate deveneau autorii celor mai teri –
bile infecții, pe care, din ignoranță, le puneau pe seama
slabei rezistențe a bolnavului. Doctorul Joseph Lister
(1827—1912), propunînd asepsia și antisepsia chirurgicală,
a scos din criză această ramură a medicinei, dîndu-i o ori –
entare nouă. Tot astfel cum Albert von Bollstădt, supra –
numit Albertus Magnus (1193—1280), făcînd o distincție
netă între cunoașterea reală a naturii și manevrele vrăji –
torilor și iluzioniștilor, a determinat, în bună măsură,
opinii ce au dus la așezarea divinației pe un plan peiorativ.
In afara celor trei superghicitori intrați în istorie (Ti-
resias, Calchas și Mopsus), literatura antică ne transmite
o lungă listă de personaje din elita artei divinației. Prin –
tre aceștia se află Helenus, unul dintre cei cincizeci de co-
Pii ai regelui Priamus, care a prezis, ca și alții, sfîrșitul
Troiei. Amphiaraus, participant la expediția argonauților, a fost onorat ca erou și i s-a- instituit un oracol la Orophos,
m Attica. Fiul lui Amphilocus, care a luptat în războiul
troian, a fost, de asemenea, un ghicitor memorabil. Altui
rnare prezicător, Branchus, i s-a ridicat chiar un templu
la Milet, fondîndu-se, de asemenea, aici, oracolul Bran-
8 1

ehizilor. Herophile (ca și Cassandra, de altfel) are meritul
de a fi prevestit, conform textelor mitologice, că frumoasa
Helena va fi cauza ruinei Troiei. într-o altă legendă se
vorbește despre ghicitorul Calamus care i-a prezis Jui
Alexandru cel Mare că va muri în următoarele trei zile
după întîlnirea cu el. Calamus s-a înșelat totuși puțin,
Alexandru cel Mare sfîrșind bolnav, dar nu în trei zile,
ci peste șase. Să fi observat el pe fața marelui războinic
semnele morții ? Oricum se știa că Alexandru era sufe –
rind, fiind scuturat de frisoane violente. Plutarh relatează
despre . zvonurile privind asasinarea prin otrăvire a lui
Alexandru de către un grup de complotiști condus de An-
tipater. Iolaus i-ar fi dat regelui, aflat la Babilon, o cupă
cu vin în care turnase o apă vrăjită, rece;' distilată dintr-o
anumită stîncă. Apa se putea culege și păstra ca o rouă
ușoară numai într-o copită de măgar, deoarece era atît
de acidă încțt spărgea oricare vas obișnuit. în astfel de
amănunte se întrevăd, desigur, manopere ale magiei negre.
Ghicitorul Laempon era întreținut la Atena pe cheltu –
iala statului. Se spune că s-a petrecut pe vremea lui o în-
tîmplare ciudată. într-o fermă a lui Pericle s-ar fi născut
un berbec cu un singur corn. Locuitorii cetății aflînd, s-au
tulburat, grăbindu-se să-1 întrebe pe Laempon ce putea
însemna aceasta. El a răspuns, fără ezitare, că una-din
cele două facțiuni care tulburau liniștea orașului va fi
învinsă și că puterea va aparține stăpânului fermei unde
fusese fătat berbecul. Puțin timp după aceea, previziunea
s-a îndeplinit, de unde se poate observa cît de informați
erau ghicitorii în domeniul manevrelor politice.
La romani, care i-au copiat pe greci în practica ghici –
tului, depășindu-i însă cu mult, a existat un număr imens
de profesioniști intrați ș*i ei în legendă. Printre aceștia,
textele vechi îl citează pe Surina, contemporan cu Caius
Iulius Gaesar. Pe cînd împăratul se afla în Forum, încon –
jurat de prietenii săi politici, ghicitorul s-a repezit și a
strigat cît a putut de tare : „Cezare, ia garda cu tine la
Idele lui Marte !" împăratul 1-a privit ca pe un nebun și
a spus rîzînd amicilor săi : „Acesta-i un exaltat. Nu vă
neliniștiți". Dar previziunea a fost corectă, Cezar fiind
asasinat chiar la Idele lui Marte. Fapt care arată, dacă
dăm crezare literaturii, că ghicitorul Surina dispunea de
o rețea de informatori foarte versați.
82

Ghicitorul Thrasyl, presat cu insistență de Tiberiu, cu
utfdmintea de a-i dezvălui viitorul, i-a spus acestuia : „Te
șo<< să nu mă socotești mincinos dacă îți dezvălui că tu vei
ajunge Cezar." Tiberiu a surîs fără a comenta răspunsul
ghicitorului, întrebîndu-1 în continuare : ..Pentru că te văd |
tît de abil în cititul viitorului, ia spune-mi cîte zile mai
a; de trăit !" Ghicitorul, cunoscînd obiceiurile sîngeroase
ale lui Tiberiu, a intuit că făcuse o greșeală, deoarece
prorocirea sa deranjase pe viitorul împărat. Spre a scăpa,
s-a prefăcut că-și consultă steaua și, adoptînd o mimică de
surpriză, adăugă cu voce tremurîndă : „Chiar în clipa
aceasta mă amenință pericolul morții !" împăratul i-a răs –
puns : „Ai ghicit Thrasyl, deoarece mă gîndeam să-ți tai
capul. Dar răspunsul tău te-a salvat. De aici înainte am
să te iau în serviciul meu."
O istorie care demonstrează istețimea, prezența de spi –
rit a ghicitorilor antici, capabili să pună în dificultate, une –
ori, chiar minți foarte luminate. Bineînțeles, asemenea
detalii vin să explice și aprecierile monarhilor făcute la
adresa marilor ghicitori, în al căror comportament se în –
trevăd calitățile celor mai versați consilieri politici ai tu –
turor timpurilor. Și, în fond, mulți dintre aceștia, chiar
trebuie, considerați ca atare.
Antichitatea greco-romană a mai cunoscut și alți ghici –
tori, ale căror nume au ajuns pînă la noi ca Phyne,
Theoclimene, Agias, Thisis, Ephebolus, Ophyne, Merops,
Abas, Abaris-scitul, Thellias etc.
Femeile au practicat și ele ghicitoria, numărul lor
nefiind inferior bărbaților. Printre cele mai strălucitoare
ghicitoare, textele antice menționează pe Cassandra, fiica
lui Priam, cea care a anunțat ruina Troiei și moartea lui
Agamemnon. Chariclo, mama lui Tiresias, Daphne,
Aglaonice, Phyto, Phennis și Erychto se bucurau de în –
credere în fața grecilor. Carmentei, care a fost o vestită
ghicitoare la Roma, potrivit spuselor unor autori antici, i
s-a ridicat un templu în oraș. Tot atît de vestite la ro –
mani a fost Debora, ca și Martha-siriana.
Nebunia ghicitului a născut încă în antichitate o va
rietate foarte mare de metode pentru „dezvăluirea" viito
rului. Fiecare magician, fiecare ghicitor se specializase
într-o anumită tehnică. Erau, de pildă, întrebate asupra
viitorului zăpezile, vuiturile, fîntînile, 'copacii, tot ce
exista în natură. -1
83

3. Ghicitoria, variații pe aceeași tema
Mania ghicitului a cunoscut, din antichitate pînă în
zilele noastre, momente de ascensiune și regres, corelate
— fără excepție — cu evoluția marilor evenimente isto
rice, economice, sociale și religioase. întotdeauna ghici
torii au înflorit în perioade de frămîntări.și au decăzut în
cele de echilibru și liniște. Fenomenul este explicabil
deoarece războaiele, calamitățile economice și cele pro-
vo.cate de natură, epidemiile pustiitoare, sînt capabile să
mărească numărul persoanelor afectate psihic, contingent
care se adaugă clientelei clasice a ghicitorilor, recrutată din
rîndul persoanelor cu concepții dominate de superstiții,
traumatizate fizic și moral, labile. -j
Dacă din acest punct de vedere cantitativ ghicitoria a
marcat suișuri și coborîșuri de-a lungul vremii, calitativ
ea nu a depășit QU nimic formulele stabilite încă pe vre –
mea chaldeenilor, deoarece chiar procedee apărute în
decursul perioadelor modernă și contemporană ale istoriei
diferă doar ca recuzită de cele antice, practic constituind
variații pe aceeași temă.
Sînt de remarcat încercările ghicitoriei care — evo-
lu.înd din fazele primare extrem de simple ale trecutului
omenirii — pedalează sincron cu moravurile, cu credin –
țele și obiceiurile existente pe diferitele trepte de dezvol –
tare socială, recurgînd mereu, însă, la același punct slab
al psihicului : credulitatea. De regulă, faptele se petrec
astfel : cel care ghicește speculează cu cinism naivitatea
omenească, urmărind un singur scop și anume profitul
material.
Cu atît mai gravă devine activitatea ghicitorului cu
cît ea operează asupra psihicului, determinînd direct acte
și gesturi fără acoperire reapi din partea celor care se pre –
tează a apela la divinație. Istoria divinației reprezintă o
cavalcadă de forme de interogare falsă a viitorului, pă –
răsite pe rînd după respingerea lor socială spre a. face loc
altora noi, încâ necompromise, dar tot atît de penibile
în esență.
Iată o posibilă clasificare a tipurilor și formelor de
ghicitorie, din care se poate desprinde mai_ bine cît de
persuasive pot fi înșelătoria și ignoranța.
Tălmăcirea viselor (oneiromanția) este, după necro-
manție, cea mai veche manieră de ghicit. Antiphon (479—
411 î.e.n.), Democrit (c. 460—c. 370 î.e.n.), Dioscoride
84

(sec 1 e.n.) și alți gînditori antici au descris o mulțime de
jntîmplâri ale tălmăcitorilor de vise, ba, mai mult, ei au
compus chiar tratate de oneiromanție (ghicitul în vise),
pierdute de-a lungul timpului, dar despre a căror existență
știm din alte texte vechi. Printre tălmăcirile cele mai in –
teresante citate în diferite opere antice, se află r>sul He-
cubei, soția lui Priamus, regele Troiei. Ea a visat că
născuse o flacără. Cum era gravidă, prezicătorii i-au tăl –
măcit că va aduce pe lume un fiu ce avea să determine
incendierea cetății. Cînd, în fine a născut pe Paris, Hecuba
s-a gîndit să abandoneze pruncul pe muntele Ida. Cu toate
acestea, potrivit legendei, destinul s-a împlinit. Crescut de
niște păstori care l-au găsit, Paris revine la Troia, mai
tîrziu, fiind recunoscut de părinți. Zeița Aphrodita îl ajută
să răpească pe Helena, soția lui Menelaus, regele Spartei
și să o ducă la Troia. Răpirea Helenei de către Paris a
constituit, potrivit legendei, cauza declanșării războiului
troian, încheiat cu distrugerea prin foc a legendarei cetăți.
Inventarul relatărilor de acest gen este enorm. Dar ce
credit li se poate acorda atîta vreme cît toate povestirile
despre vise, așa-zise celebre, au fost plăsmuite multă
vreme după consumarea diferitelor evenimente la care se
refereau ?
Oneiromanția ajunge în secolele XII—XIII să fie consi –
derată știință, părere cu totul eronată, deoarece exami –
narea viselor — așa cum se, practica ea în veacurile tre –
cute, nu putea avea la bază explicațiile științifice — for –
mulate mult mai tîrziu — potrivit cărora visele reprezintă
o reflectare abstractizată a realității în care acestea își
află, cum au dovedit-o unele reproduceri experimentale,
întregul lor fundament obiectiv. Fără îndoială, visul ră-
mîne și astăzi oarecum învăluit în enigme. Toți oamenii
visează, chiar și unele animale, după cum s-a putut observa.1
Stările onirice reprezintă forme periferice ale activității de
reflectare a creierului, fiind condiționate de trăirile majore
ale ființei, fără a se suprapune acestora. Din punct de
vedere fiziologic, visele îndeplinesc o funcție de echili –
brare cerebrală, de descărcare informațională, fenomen
urmărit și înregistrat clinic. întreruperea experimentală a
viselor a avut drept urmare apariția de tulburări neuro-
Psihice, fapt care demonstrează necesitatea vitală a stării
onirice.
Este un fapt demonstrat că nimeni nu visează în afara
experienței sale de viață. Nu se poate, de exemplu, ca o
85

persoană să viseze, fie și în formă fantasmagorică, un
obiect sau un fapt oarecare, dacă nu 1-a perceput anterior
direct sau indirect, prin simțurile și capacitatea sa infor –
mațională. Un orb din naștere nu are vise vizuale, ci
numai auditive și tactile, un surdo-mut, la rîndul lui nu
aude, ci vede în timpul somnului.
Derularea rapidă a informațiilor cerebrale păstrate în
subconștient, în timpul stărilor onirice, poate să determine
unele imagini și stări stranii, care nu există în realitate.
Tocmai aceste fenomene au fost interpretate, în mod su –
perstițios ca semne ale destinului. Sigmund Freud consi –
deră că acest „mozaic" oniric este un „joc" în care se
exprimă dorințe și temeri inconștiente. Dar, cercetări mai
noi au dovedit că visul poate fi determinat și 'de stimuli
exteriori, ceea ce arată că între experiență, deci între rea –
litate și vis există raporturi directe.
Toate aceste considerații ale științei sînt în măsură să
explice nu numai fenomenul oniric, dar să și arate că,
psihologic, conținutul .unui vis poate fi interpretat, nu însă
în sensul modalităților tălmăcitorilor de ocazie, ci de pe
platforma cunoașterii științifice. Prevestirile din vise, așa
cum. sînt ele explicate de psihologi, constituie simple acte
de manifestare a unor trebuințe, dorințe și așteptări ale
individului, păstrate în subconștient. Ele nu au nimic
supranatural, fiind pure manifestări ale creierului.
Literatura care combate oneiromanția este vastă, ea
aducînd argumente temeinice privitoare la iluzia posibili –
tății ghicirii în vise a viitorului. Cu atît mai bizare par,
în lumina cercetărilor moderne, puzderia cărților și tabe –
lelor, ba chiar a „tratatelor" de oneiromanție răspîndite
în lume chiar și în secolul XX. ,-
Visele erau tălmăcite inițial de ghicitorii în stele,
adesea stipendiați de monarhi. iDar existau și ghicitori la
îndemîna oricui. începînd cu secolul al XVIII-lea,
oneiromanția devine o ocupație efectiv vulgară. Tălmă –
citorul trebuia să cunoască o serie de reguli, absolut bi –
zare, necesare interpretării viselor. De pildă, el se inte –
resa asupra zilei și orei la care s-a produs visul, circum –
stanțelor acestuia. Potrivit regulilor oneiromanției, visele
care aveau loc după căderea nopții trebuiau să se înde –
plinească într-un spațiu de timp cuprins între 10—30 de
zile. Cu condiția ca persoana care a visat să fie tînără și
să nu fi adormit cu stomacul prea plin. în aceste situații,
perioada se modifica. Semnificațiile scenelor visate se
86

schimbau și ele, tot în funcție de ora la care apăruseră
ele. Dacă visele se petrecuseră la miezul nopții ele tre –
buiau să se realizeze într-o perioadă cuprinsă între o lună
și un an ; dacă se petrecuseră înainte de apusul soarelui,
totul trebuia să se înfăptuiască în cursul acelei zile ; la
amiază, imediat ! Originea acestei concepții stranii este
egipteană, fiind preluată de greci și, prin ei, răspîndită în
întreaga Europă.
Clasificarea viselor după principiul zodiacal este o in –
venție arabă. Iată cîteva astfel de departajări aberante :
5 ianuarie — 2 februarie : conjunctură propice interpre –
tărilor ; 3 februarie — 4 martie : conjunctură nefavorabilă
tălmăcirii viselor ; 5 martie — 2 aprilie : vise cu conse –
cințe bune etc. Regula poartă amprenta credinței reli –
gioase arabe, suprapusă tradițiilor astrologice.
în orice caz, perioadele bune pentru tălmăcirea viselor
coincid cu marile sărbători musulmane, în timp ce spa –
țiile de timp nefaste se leagă de anumite întîmplări din
viața lui Mahomed. Sînt semnificative, spre pildă, pe –
rioadele socotite bune pentru vise, care se suprapun
marilor intervale de interdicții alimentare, cum ar fi Ra-
madanul și acele 10 zile consacrate „Călătoriei la Mecca".
Zilele care succed acestor ritualuri au caracter de festin,
denumite Bairam și Bairamul mic, perioade considerate
nefaste, propice adeveririi viselor care prevestesc doliul.
Sigur, departajările sînt rodul unor observații empirice,
bazate pe constatarea că decesele surveneau, într-o frec –
vență mai mare, atunci cînd se făceau excese alimentare
și fizice, de regulă în timpul Bairamului. în schimb pe –
rioadele de post, privite sub același aspect, erau calme.
Faimosul magician Cagliostro a stabilit, în anul 1753,
noi reguli de interpretare a viselor, bazate pe, evoluția
Lunii. Astfel, fiecare zi avea semnificația ei, urmărind po –
ziția pe cer a Selenei. în prima zi, visele aduceau noroc ;
într-a doua erau mincinoase ; într-a treia se cereau a fi
îndeplinite imediat și așa mai departe, pînă în cea de-a
treisprezecea zi. Dacă s-ar urma sfaturile lui Cagliostro
ar rezulta cinci zile anual fără nici o indicație specială.
De unde se poate constata cît de ridicole puteau fi așa-
zisele reguli de tălmăcire a viselor.
în arsenalul ghicitorilor în vise au apărut, după seco –
lul al XVIII-lea, o serie de semnificații particulare ale
literelor visate, cerință ivită ca urmare a creșterii numă –
rului știutorilor de carte, tot astfel cum în secolul al
87

XlX-lea ya fi inventai; un tabel de tălmăcire a cifrelor
drept urmare a proliferării loteriilor. Cît de ilare puteau
fi astfel de tabele pot sugera unele exemplificări. Astfel
apariția în vis a literei a era interpretată ca semn al unei'
acuzații viitoare injuste ; b — plăceri și amor ; c — că –
sătorie fericită ; e — cîștiguri sau pierderi bănești ; m —.
tristețe, doliu etc. Originea acestui tablou este franceză.
Studiul comparativ al textelor care-1 redau de-a lungul
deceniilor evidențiază succesive modificări ale diferitelor
sensuri, nu lipsite de semnificații, privind „logica" ghi –
citorilor în vise. Spre exemplu, litera ,,1" avea înainte de
perioada napoleoneană valoarea de glorie și onoare, su –
gestie venită de la prenumele Louis, purtat de numeroși
monarhi ai Franței. După încoronarea ca împărat a lui
Napoleon, sensul literei „1" va fi transferat literei „n", sigla
lui Napoleon, devenită ea nobiliară, în timp ce prima va
căpăta o valoare nouă, corespunzătoare noii situații im –
pusă fostei case domnitoare, adică austeritatea. Litera „t"
avea sensul de mari onoruri, prin analogie cu palatul
Tuilleries din Paris, rezidența suveranilor Franței, dar
și al puterii executive după Revoluția franceză. Litera
„m" cu semnificația de doliu, venea de la substantivul
„mort", „a" de la „acusation" (acuzare, incriminare, în –
vinuire, imputare, reproș) etc.
La fel de bizare sînt sensurile acordate cifrelor de că –
tre oneiromanți. Un tabel de origine italiană, din secolul
al XlX-lea, conține un număr de 22 de cifre fiecare cu
sensuri diferite : 1 — abilitate, inițiativă ; 2 — mister ;
3 — fecunditate, virtute etc. Autorul anonim al acestui
tabel, care a continuat să circule și în secolul nostru, fiind
utilizat de astrologii moderni, susține că asemenea „ ar –
cane majore", cum denumește el sensurile celor 22 de nu –
mere, sînt luate din Cartea lui Thot, zeul civilizator la
vechii egipteni, • confundat de greci cu Hermes, pe care
neoplatonicienii l-au denumit „Hermes Trismegistul",
adică, „cel de trei ori foarte mare". Afirmația este menită
să dea mai multă greutate textului, lipsit de orice fun –
dament logic. Cu atît mai mult cu cît vechii egipteni nu
puteau visa scrieri de cifre inventate mult mai tîrziu de
către arabi. In plus, însăși motivația magică a existenței
celor 22 de „arcane majore" și nu mai multe (cifra repre –
zintă numărul de zile necesar incubației și ecloziunii unui
ou de bufniță) demonstrează aberația respectivă.
88

Tălmăcitorii în vise susțineau că puteau determina
perele cîștigătoare la loterie utilizînd un calcul simplu si
un tabel de cifre grupate pe luni. Pentru luna ianua- l.;e
=pre a da numai un singur exemplu, după ei, erau fa –
vorabile cifrele 1, 3, 19, 27, 31, 40 și 90.
în fine, alte reguli prevedeau ca sensurile imaginilor
din vise să fie răsturnate, de pildă, dacă apărea în somn
un mort, aceasta însemna „sănătate înfloritoare" ; tot. ce
sugera antinaturalul era considerat malefic ;' numerele
impare, tot ce venea de la dreapta, albul și albastrul, erau
socotite benefice etc. In asemenea norme pot fi surprinse
credințe magice străvechi, preluate de greco-romani din
divinația orientală și răspîndite în Europa.
Imaginile onirice erau rînduite pe apariții : umane,
; păsări, patrupede, pești, reptile și batraciene, insecte,
pgetale, fructe, flori și legume. Apoi pe culori. Evident,
temenea clasificări, subordonări, grupări, aranjamente și
>coteli au un caracter pur imaginar și nu sînt, în fond,
scît ridicole „inovații" speculate însă cu sîrg de cei in-
îresați în obținerea cîștigurilbr. Ridicole sînt sensurile
nor obiecte specifice civilizației actuale, date în cărțile
recente de tălmăcire a visurilor, frecvente în Occident,
cum ar fi acordeonul, cablul, telefonul, cinematograful,
racheta cosmică etc, interpretările absolut bizare, stupide
la care recurg ghicitorii în necontenită goană după cîștig.
în fața unor asemenea absurde inovații orice comentarii
sînt inutile,
Ghicitul în semne corporale provine de la chaldeeni și
egipteni. El are ca obiect devoalarea unor evenimente
viitoare prin observarea și tălmăcirea unor mișcări re –
flexe ale membrelor, tendoanelor, mușchilor, organelor
corpului omenesc, al formelor petelor de pe piele etc. Pro –
cedeul a traversat mileniile, ajungînd pînă în zilele noas –
tre, fiind practicat încă în • unele medii ignorante. Ghici –
tul în^ semne avea, se pare, o deosebită răspîndire la popu –
lația daco-rornană, după cum reiese din aluziile în acest
sens cuprinse în unele texte ale autorilor antici. în mod
cert, în evul mediu, populația românească folosea curent
^tălmăcirea semnelor". Cărțulii populare cu caracter di-
vmatoriu, denumite „Trepetnice" au pătruns în țările
române în secolul al XVII-lea, conținutul lor suprapunîn-
du-se superstițiilor locale. Traducerea uneori neîndemî-
ftatecă în limba română a făcut ca nu de puține ori aceste
texte să aibă un limbaj bizar sau ilar ca în exemplele ur-
89

mătoare : „Chica de se va clăti, în oaste 7 ani vei merge
și vei veni sănătos la casa ta" ; „Fruntea de se va clăti
spre o țară vei merge și mulți ți se vor închina" ; ,,Ceafa
de se va clăti, o veste rea te va întrista iar apoi te va
bucura", „Nasul deoparte de se va clăti, boerie sau oste –
neală multă" etc.
In secolul ai XlX-lea și începutul celui următor a
existat o avalanșă de broșuri, mai toate intitulate stereo –
tip : ,.Tălmăcirea semnelor ce se fac ia om, precum : bă –
taia ochilor, a buzelor, și în scurt toate mișcările și în –
cheieturile corpului omenesc ce sînt date de la natură".
Tot sub formă de superstiție au supraviețuit maniere
de divinație în semne pe unghii, cum ar fi noițele. Naivi –
tatea acestor predicții redată în broșurele de „tălmăcire
a semnelor" tipărite în secolul trecut este amuzantă : „De
vor fi noițe albe pe unghia degetului mare făgăduiește no –
roc la oaste sau la însurătoare, iar negre pe acel loc dim –
potrivă" ; „Semnele albe pe degetul ce arată, noroc de la
cele duhovnicești și mireni, cinste și bogăție, iar cele ne –
gre semne ne arată pagube și răutate și lucru de jude –
cată" ; „Semnele albe pe unghia degetului de lîngă cel mic
se făgăduiește cu milă de la stăpînii cei mari cinste și bo –
găție, iar negre dimpotrivă" etc.
La francezi și spanioli, semnele pe unghii aveau alte
semnificații. Erau luate în considerație plasamentul „noi-
țelor", ca și tonurile de culoare, acestea fiind „citite" în
grade de comparație. Același procedeu era aplicat și asu –
pra tonurilor. Cu cît acestea erau mai pronunțate, previ –
ziunea era socotită mai sigură.
O altă formă de divinație o constituia aceea a ghicitului
în alunițe, practicată încă de vechii egipteni. La poporul
român s-au păstrat diverse indicii privind practicarea în
trecutul îndepărtat, pe scară larga, a acestei modalități
de interpretare a destinului cuiva. Există păstrată în vor –
birea curentă expresia „Ce îți este scris, în frunte ți-e
pus !", exprimînd exact reminiscențe ale practicii respec –
tive, sensurile inițiale ale formulei divinatorii pierzîn-
du-se, aceasta transformîndu-se în dicton.
în evul mediu vest-european, semnele de pe piele erau
atent cercetate mai cu seamă de anchetatorii Inchiziției,
care urmăreau să surprindă în formele lor dovezi ale vi –
novăției unor persoane suspectate de vrăjitorie. O pata,
o aluniță care sugera un bob de mei, la subsuoară, de
exemplu, putea fi luat drept „pecete a diavolului" Ș*
90

arestatul ajungea pe rug fără prea multe formalități. O
cruce sau o floare erau semne salvatoare, însă.
începând cu sfîrșitul secolului al XVIII-lea, pînă în
perioada actuală, divinația prin alunițe și pete pe piele a
recîștigat terenul pierdut, reintrînd în preocupările ghi –
citorilor, preocupați de a face avere. Evident, o pigmen –
tare mai puternică este, în viziunea omului civilizat, un
simplu accident dermic sau un semn ereditar, fără semni –
ficații anume în ce privește derularea vieții indivizilor.
"Insă, potrivit părerii ghicitorilor fiecare punctișor de pe
corp putea semnifica ceva. De pildă, o aluniță pe pomeții
obrazului ar fi un semn al norocului, mai ales în dragoste.
De unde și obiceiul femeilor, care a dăinuit multe veacuri,
de a-și face singure o aluniță pe față.
Fizionomistica este o denumire modernă a unei mai
vechi forme de divinație după trăsăturile feței omenești :
ochi, păr, gură etc. Pretinsă știință, fizionomistica își ex –
trage „principiile" din ghicitul în stele. De altfel, în cursul
evului mediu, citirea viitorului după fizionomie purta de –
numirea de „semnătură astrală", în ideea falsă că înfăți –
șarea fiecărui individ ar fi influențată încă de la naștere
de către conjunctura astrală a momentului. Fără îndoială,
ideea era cu totul ridicolă și de aceea adesea persiflată
chiar în antichitate. Știința a demonstrat că toate caracte –
rele biologice, inclusiv aspectul exterior al corpului, sînt
moștenite conform unei legi riguroase a naturii — eredi –
tatea. Prin urmare, culoarea părului, a ochilor etc. se
transmit de la părinți la copii, nu se dobîndesc în mod ar –
bitrar în funcție de poziția unui astru oarecare pe firma –
ment. Sigur, psihologii, medicii moderni sînt astăzi în mă –
sură să surprindă pe fața cuiva suferințe de ordin fizic
sau psihic. Anumite colorații ale pielii, globului ocular^
buzelor, chiar ale părului pot spune multe specialistului,
dintr-o singură privire, fără ca acesta să apeleze la exa –
mene de laborator. Boli ale aparatului cardiovascular, de
ficat, de rinichi, intoxicații și altele își arată prezența pe"
fața suferindului. Dar de aici pînă la tabelele „savante"
ale fizionomiștilor, este o distanță imensă. Ghicitoria după
aspectul feții consideră, spre a da numai cîteva exemple,
ca pârul blond determină incertitudinea în viață, în schimb
Părul roșu reușite. Spinii ar trebui să fie toți diplomați sau afaceriști, iar persoanele cu părul creț, neapărat bo –
gate. Fruntea era privită, de asemenea, ca un element de
Predicțiet Astfel, o persoană cu fruntea înaltă era desti-
9 1

nată succeselor în viață. Sprîncenele cele mai favorabile
pentru viitorul cuiva se înfățișau arcuite, nasul perfect
trebuia să aibă o lungime egală cu a frunții și distanța
dintre nări la fel cu lățimea ochiului ș.a.m.d.
Tabelele fizionomiștilor cuprind zeci de asemenea con –
siderații divinatorii, constituindu-se, în fapt, ca o colec –
ție ilustrativă a stupidității. Practica de la care s-a pornit
în alcătuirea zecilor de indicații, absolut fanteziste, pri –
vind posibilitatea ghicirii viitorului cuiva prin studierea
fizionomiei sale se află ancorată întc-o extrem de veche
concepție privind anumite puteri magice ale ochiului. Sim –
bolismul ochiului apare în magia primitivilor. In acele
vremi de început ale culturii umane, visul era înțeles ca
o realitate privită cu un ochi interior — anume ochiul
somnului. Prin extensie, s-a crezut că morții nu pierd
această facultate, că ei văd în continuare cu ajutorul mi –
raculosului ochi. Dar ochiul acesta al mortului, care ve –
ghea pe cei vii, putea trage în neființă alte persoane. De
aici o altă credință bizară și ritualuri magice, ac6perirea
feței cu mască funerară, menită să îmbuneze privirea de –
functului, ai cărui ochi ficși speriau. Din asemenea con –
cepții au izvorît o serie de valori și simboluri fanteziste
ale ochiului, corelări și asocieri ale acestuia cu alte or –
gane ale corpului, cu sufletul și personalitatea fiecăruia.
Forța activă a ochiului primește valori magice („ochi
bun" și „ochi rău"), interdicția privirii tabu-ului și evi –
tarea unui asemenea sacrilegiu prin acoperirea ochilor cu
palma, gest ajuns semn ritual în'unele religii. Ochiul va
căpăta, tot din această credință cu privire la magicul pri –
virii, potența tămăduitoare și va inspira credința deochiu-
lui, pentru a contracara starea produsă de „ochi răi".
Există aici și o încărcătură de realism, de observație em –
pirică privind forța hipnotică a unor persoane. Ochiul
drept, urmînd principiul general magic al direcțiilor, va
fi socotit benefic, iar cel stîng, malefic. Din aceste cre –
dințe străvechi va persista superstiția privind „bătaia"
pleoapelor. Și tot de aici vor rezulta noi sensuri : „ochiul
vigilenței" (care vede și prin somn) sau „ochiul stăpînu-
lui" (care urmărește în scop de pedeapsă). Din asocierea
jchiului cu lumina a rezultat credința în „ochiul-foc" și
n „ochiul-astru". Aștrii vor fi deci „ochii cerului", idee
lin care se va naște asocierea între „ochi-adevăr" Și ochi-
justiție", regăsită și în credințele creștine.
92

Extrăgîndu-și falsele principii din asemenea concep-
*ji fizionomistica nu a făcut altceva decît o operă de mu –
tilare culturală. Fără îndoială, așa-zisa știință magică a
fizionomiei se bazează pe interpretări arbitrare, fiind în
fapt ° ocupație vulgară, alimentată din corpul imens al
superstiției.
Ghicitul în apă (hidromanția) se afla pe un plan pre –
ferențial în varietatea procedeelor mantice ale antichită ții,
probabil și prin faptul că acestui element i se atri buiau nu
numai forțe magice, dar era luat în considerare si de
filosofi, ceea ce îi conferea o importanță suplimen tară.
Există puține indicații exacte asupra modului cum- procedau
ghicitorii spre a „afla" viitorul cuiva în'undele apei, dar se
știe bine că erau mai multe metode de utili zare a lichidelor
ca mijloc al mantiei. Cea mai răspîndită era practica de a
se privi îndelung într-un vas plin Ai apă, în timp ce
magicianul rostea formule ciudate. în cele din urmă se crea
o atmosferă propice inducerii iluziilor, chiar a
halucinațiilor, la care contribuia și jocul strălu cirii
undelor. Uneori, ghicitorii aruncau în apă frunze de laur,
după care cel căruia i se ghicea trebuia să bea cîteva'
înghițituri, de regulă trei, ceea ce grăbea apariția de halu –
cinații. Iluziile vizuale erau apoi povestite magicianului,
care le interpreta aidoma tălmăcitorilor de vise. Transpa –
rența unei suprafețe, ca mijloc halucinogen se regăsește
și în cristalomanție, adică în ghicitul cu ajutorul bilei de
sticlă naturală. Susurul izvoarelor, al fîntînilor arteziene,
. generatoare de iluzii auditive, se adăuga procedeelor hi-
dromantice, completate și cu alte variante, ca de pildă,
gastrornanția. o tehnică foarte veche. Gastromanția se fă –
cea, de regulă, prin mijlocirea unui „ghicitor posedat"
care, privind într-un vag cu puțină apă, pe fundul căruia
ardea o luminare, răspundea prin semne, dînd din cap,
afirmativ sau nu, la întrebările celui interesat. Se evocau
totodată genii (duhuri, divinități protectoare ale unei fa –
milii) ori demoni care „spuneau" ghicitorului ce anume
vedeau în unde. Profesionistul, asemenea preoților oraco –
lelor de mai tîrziu, interpreta viziunile. In fine o formulă
de gastromanție o constituia tălmăcirea iluziilor optice
ale unor copii puși să privească îndelung în apa din- tr-
un vas.
Hidromanția — după cum se poate observa — are ele –
mente ce o plasează într-o perioadă străveche a magiei, cmd aceasta nu fusese preluată integral de către practica
93

religioasă. Antichitatea greco-romană deținea procedeu]
catoplrimanției (ghicitul în oglindă), existînd probabil sj
la populațiile pretracice și traco-getice, de unde s-ar fj
putut transmite în substratul de credințe și obiceiuri ale
românilor. De pildă, în noaptea Anului Nou fetele, dez –
brăcate și despletite, obișnuiau să privească într-o oglindă
la lumina unei luminări, spre a-și vedea ursitul.
De fapt, toate suprafețele lucitoare — apa, cristalul
natural, sticla, uleiul, cerneala, vinul, foaia metalică etc. -—
au căpătat, de-a lungul timpului, utilizări în ghicitorie,
prin proprietățile lor de a determina automatisme senzo –
riale, vizuale, halucinații. Puzderia de procedee de ghicit
avînd la bază suprafețele lucitoare s-a micșorat treptat,
ajungînd a fi respinse din punct de vedere social. Hidro-
manția va găsi însă soluții de modernizare, fapt ee de-
monstrează tendința divinației de a se adapta la menta –
litatea vremii.
Ghicitul în foc (piromanția). Din cele mai vechi tim –
puri, focul a fost considerat element magic, deea ce ex –
plică și faptul că el a constituit obiect de venerație mai
puțin ca zeitate de sine stătătoare, rămînînd o simplă dar
esențială energie pentru uzul uman practic. Lîngă foc
s-au născut, pe pereții peșterilor, acele jocuri de umbre
capabile să stîrnească cele mai bizare fantezii în mintea
oamenilor, aflați pe o treaptă inferioară de recunoaștere.
Pe bună dreptate se poate afirma că focul a avut puterea
să-1 propulseze pe om dincolo de condiția primară, atît
pe plan material, cît și spiritual. Iată de ce, probabil,
primele manifestări cu adevărat religioase trebuie cău –
tate în cultul focului, fenomen asupra căruia domnea
convingerea că el reprezintă viața și moartea. Mitolo –
gia abundă în exemple de gîndire'" străveche, prezentă pe
întregul pămînt, care acordau focului dimensiuni primor –
diale. Focul alungă tenebrele întunericului, încălzește,
strălucește ; este o armă împotriva animalelor sălbatice,
dar și contra spiritelor răufăcătoare. Focul este lumină,
prieten sau inamic. Filosofii Indiei și Greciei considerau
focul în numeroase ipostaze : solar, meteoric, viu, sub –
teran, organic, astral. Că focul ar fi fost furat zeilor de
către Prometheus, în dorința lui de a veni în ajutor oa –
menilor sau că va fi realizat prin frecarea lemnelor, cum
povestește mitul chinez al înțeleptului Sui-jen, aceasta
nu pare a avea în practica divinației, nici o valoare.
94

pentru piromanție prezintă interes „semnele" pîl-
pîirilor, ale flăcărilor sau ale jocului de lumini provocat
(je tăciuni incandescenți. De pildă, dacă se urmărea a se
ști în ce măsură existau sorți favorabili într-o acțiune
oarecare, cel interesat se ducea la ghicitor și, cu mîna lui,
făcea un foc, potrivit sfaturilor primite. Ghicitorul rostea
descîntecele în tot acest timp. Cînd izbucneau flăcările,
se oprea, le privea cu atenție și interpreta „viitorur' după
forma și direcția acestora. Cărbunii aprinși dădeau și ei
felurite indicații vrăjitorului, după variația strălucirii,
formă, micile flăcări care îi înconjurau, scînteile care iz –
bucneau etc. Fumul avea și el bogate simboluri, rezultate
tot din direcții, culoare, forme, grosimi, iar sfîrîitul fo –
cului suna ca un fel de voce misterioasă, ce spunea multe
ghicitorului.
în fine, focul mai juca și rolul de purificator în cere –
moniile divinatorii. Mai precis, fumigațiile erau utilizate
ca băi magice, concurînd cu apa izvoarelor, care avea ace –
lași rol, în special pentru profeți. Adevărul este că toate
așa-zisele semne ale focului nu valorau nimic pentru ghi –
citor, atîta vreme cît riu-și putea da seama ce dorea clien –
tul său să afle. Prin întrebări discrete, el se lămurea.
După care producea tălmăcirile, astfel încît să facă plă –
cere celui care îl plătea, să-1 satisfacă psihic. Cum limba –
jul ghicitorilor a fost stereotip și ambiguu dintotdeauna,
cel mai adesea manevra reușea pe deplin, chiar dacă
nimic nu era adevărat din ce spunea profesionistul vîn-
zător de iluzii.
Desigur, în mișcările flăcărilor și ale fumului nu se
află nici un semn al destinului. Există astăzi suficiente
explicații științifice privind combustia, influențată de
gradul de umiditate a lemnului și a aerului, de curenții
atmosferici, de esența lemnoasă care arde etc.
Strîns legate de ghicitoria prin foc sînt capnomanția
(care utilizează ca element de ardere nu lemnul, ci grăun –
țele, în special cele de susan) și cricomanția (în care se
incinerează boabe de orz). Tehnica era simplă : pe căr –
bunii încinși se arunca o grămăjoară oarecare de semințe,
care începea imediat să fumege. în jocul fumului, creator
de iluzii optice, ghicitorul tălmăcea viitorul. Procedeul
avea răspîndire în special la popoarele semite. Potrivit
Unor surse antice, el ar fi devenit tradițional la triburile
din zona de deșert, unde lemnul lipsea sau se procura cu
greutate. O varietate a capnomanției și în general
95

a pîromanției era da-phnoinanția, adică ghicirea viitorul^
în fumul degajat prin arderea frunzelor sau cracutelor
de laur. O manieră străveche, descrisă încă de Thokritos
(315—250 î.e.n.).
Cephalomanția, o altă formă de piromanție, era divi –
nația bizară, utilizată numai atunci cînd se dorea a se
descoperi un răufăcător. Pe jeraticul încins era așezat in
acest scop un cap de măgar și ghicitorul începea să pro –
nunțe formule magice, în care introducea numele pe
soanelor bănuite a fi făptașele furtului, crimei etc. Dai
falca încinsă pe foc trosnea în momentul în care se pr
nunta un nume, exista credința că acel om era vinovj
Drept urmare, toată năpasta cădea asupra acestuia, fă
nici o altă cercetare.
O manieră de piromanție era, de asemenea, siăeroma șșșș
ția, care consta țn "aruncarea unui număr impar de paie
pe un fier înroșit. Prorocirile erau făcute pe baza mișcă –
rilor, firelor, modului cum acestea luau/foc și a fumului
degajat.
Maniera în care se efectuau previziunile în piroman –
ție lasă să se întrevadă faptul că acest mod de divinație a
premers oracolelor, Tiind deci extrem de vechi.
Geomanția, adică ghicitul „în pămînt" are o istorie
destul de veche, tehnica fiind creată, probabil, de vrăji –
torii triburilor din preajma țărmurilor mării. La această
ipoteză duce observarea directă a geomanției ce subzistă
încă în Peninsula Arabică, fără a se mai face apel la texte
antice. Vrăjitorul întinde nisip pe o planșetă, împă-rțin-
du-1 în patru dreptunghiuri. Ia cîteva pietricele și le
aruncă pe nisip. Poziția pietrelor, putînd fi oricare, este
interpretată de ghicitor, care pretinde, celor ce îl cred, că
urmele din nisip îi spunj. prezentul, trecutul și viitorul
clientului. Doctorul J. Maxwell a studiat la începutul ac –
tualului secol acest mod de divinație. „M-am lăsat pe
mina unui ghicitor în nisip, scrie el. Arabul avea o figura
gravă și ochi pătrunzători. Precizia indicațiilor sale m-a
surprins și nu-mi puteam explica prin ce mijloace știa
atîtea amănunte despre mine. La încheiere, ca să mă dea
gata, a luat o mutră perplexă, spunîndu-mi că nu știe
precis dacă eram cadiu (judecător) sau medic. Atunci am
înțeles tot. Pungașul se informase bine asupra persoanei
mele și nici nu era greu să o facă în acel tîrg musulman
medieval. Știa precis că sînt medic, dar cabotinismul său
îl pierduse. Șiretenia lui de analfabet îi jucase o festă, cre-
96

zînd că mă va impresiona printr-o punere în scenă ațît de
ieftină, făcînd pe naivul. Ce naiba, l-am întrebat, oare tu,
credincios al Coranului, nu mai știi cum arată un judecă –
tor ? Ghicitorul s-a fîstîcit, confirmînd astfel bănuielile
mele intime. Era un șarlatan".
Literatura veche menționează numeroase variante ale
geomanției. Printre acestea amintim sephramanția, adică
ghicitul în cenușă. Procedeul consta în presărarea cenu
șii pe o suprafață plană, după care cel care dorea să i se
ghicească punea întrebările de rigoare deasupra tablei.
Sub acțiunea presiunii aerului, stratul de cenușă era spul
berat, formând diferite imagini, servind ca bază de inter
pretare divinatorie. Sephramanția poate fi considerată,
din acest punct de vedere, ca precursoare a ghici
tului în cafea, apariție mai recentă dar tot cu aceeași în
cărcătură aberantă, ca și formele străvechi de divinație.
, Ceara și plumbul topite, alcătuind diferite figuri prin
răcire, în apă, au servit și ele interpretărilor divinatorii
geomante. .
Aeromanția era o formă de ghicitorie efectuată prin
interpretări subiective ale unor manifestări atmosfe –
rice — vînt, curcubeu, halouri solare sau lunare, forma
și viteza de deplasare a norilor. Istoria este presărată cu
multe asemenea „descifrări" de semne cerești. Se poves –
tește că în timpul jefuirii Ierusalimului de către Antio-
chos s-ar fi văzut pe cer un cavaler pe un cal de aur ;
iar pe vremea lui Titus, tot aici, s-ar fi observat în nori
care de luptă și soldați înconjurînd orașul. în realitate,
asemenea viziuni nu sînt decît produsul halucinațiilor
colective, apărute în momente de mare tensiune psihică.
Cîteva exemple, studiate de psihologii contemporani,1
sînt edificatoare. Printre acestea mai aprofundată este
analiza științifică a unei halucinații colective petrecută în
august 1914, pe frontul francez, cînd un grup de soldați
irlandezi ar fi „văzut" pe cer, la Mons, îngeri cu săbii în
mină porniți împotriva frontului german. Cum în acel
moment tocmai erau executate fotografii aeriene, confor –
mația norilor a putut fi în detaliu cercetată, demonstrîn-
du-se pe viu deformarea prin halucinație a realității : no –
rii într-adevăr aveau forme bizare, dar erau totuși nori
adevărați.
Chiromanția sau tehnica de a prezice întîmplările
viitoare, destinul unui individ prin cercetarea liniilor din
palmă s-a practicat din cele mai vechi timpuri. Informații
97

referitoare Ia această formă de ghicit ne parvin de 1.,
chaldeeni, asirieni și egipteni. Cît de răspîndit era ghici-
tul în palmă arată faptul că numai la vechii evrei existau
mii de chiromanți. Grecii și romanii agreau, de aseme –
nea, acest mod de divinație. Însuși împăratul Augustus
trecea în ochii contemporanilor săi ca un excelent ghici –
tor în palmă, ceea ce nici nu era de mirare, deoarece el
dispunea de destinul tuturor supușilor, știind dinainte
ee-1 putea aștepta pe acela căruia îi privea palma, mai
cu seamă atunci cînd era vorba de un înalt funcționar,
general sau curtezană.'
O serie de autori prestigioși s-au referit la
chiroman-, ție. Printre aceștia Democrit, Aristotel, apoi
Avicennă s-au prefăcut a da crezare istorioarelor
privitoare, la previziunile făcute de vestiți chiromanți.
Ghicitul în palmă se face aplicînd o tehnică destul de
sofisticată, profesionistul dispunînd de un limbaj speci –
fic, asemănător cu cel al astrologilor. Protuberantele din
palmă și de la articulațiile degetelor au, de pildă, denu –
miri de planete. Există o complicată hartă a palmei utili –
zată de chiromanți. De fapt, în lucrările consacrate aces –
tei forme de ghicit sînt circa o sută de variante de
cartografii chiromantice, corespunzătoare așa-ziselor „spe –
cii de mîini".
Nu poate fi ignorat un fapt științific, acela că forma,
volumul, direcția liniilor și amprentele, culoarea pielii
pot ilustra o fizionomie a palmei, care oferă posibilități
de intuire a vîrstei, temperamentului, profesiunii, stării
de sănătate a celui examinat. De aceea, un ghicitor versat
poate recunoaște ușor dacă un om este artizan, muncitor
sau intelectual, studiind uzura .:și culoarea pielii, defor-
mațiile degetelor, mușchii și venele, alte elemente. De
altfel, psihologii moderni, ca și medicii știu că, uneori,
starea de sănătate poate fi surprinsă prin studiul palme –
lor. Ca, de altfel, și profesiunea.
In tehnica ghicitorilor, mîinile osoase, dure, îngro –
șate, anunță de exemplu frămîntări psihice, în timp ce
mîinile delicate, cu pielea fină sînt semne ale unei vieți
sedentare. Mișcările involuntare ale mîinilor sînt alte
semne care trădează temperamentul unui individ, dacă
acesta este din fire calm, impulsiv sau nepăsător. Sînt
realități speculate abil de chiromanție, cu mii de ani în
urmă, ceea ce explică în bună parte succesul ei. Dar, de
la aceste considerente, pînă la pretenția aflării viitorului
98

prin cititul „liniilor" din palmă este însă o distanța
enormă. Cercetări moderne, vizînd nu neapărat vesteji –
rea chiromanției, ci stabilirea cu exactitate, a valorii reale
predicționale a acesteia, au avut ca rezultat demonstrarea
faptului că ghicitul în palmă nu reprezintă o metodă ști –
ințifică, nefiind verificabilă în experiment. Următorul
test efectuat poate fi edificator. Unui expert în chiroman-
ție i s-a remis mulajul palmei unei persoane pe care nu
o cunoștea. Ghicitorul a studiat îndelung „harta" liniilor
și a dat în scris interpretările sale, prevestind — între
altele — o viață lungă pentru posesorul palmei respec –
tive. Numai că mulajul fusese executat de către experții
unui muzeu de medicină legală după mina unui tînăr
mort cu cîtva timp înainte…
Absurditatea credinței că planetele Sistemului 'nostru
solar ar putea influența forma, culoarea, direcția protu –
berantelor și liniilor palmei apare evidentă.
Ornithomanția sau ghicitul prin tălmăcirea compor –
tamentului, mișcărilor și aspectului păsărilor consti –
tuie o prelungire a străvechilor credințe magice, născute
din observarea lumii animale.
Dacă luăm în considerație comportamentul față de
lumea animală — insecte, păsări, mamifere, pești — așa
cum poate fi el studiat acum la populațiile aflate pe trep –
tele inferioare de civilizație, constatăm o mare naivitate
care a stăpînit populațiile străvechi. Ele credeau că lumea
vie le este asemănătoare, că orice ființă gîndește, vor –
bește, se comportă uman. Cu timpul, observarea repetată
a realității a avut drept urmare modificarea treptată a
acestei concepții, ajungîndu-se la concluzia că animalele
nu au totuși o viață și trăiri identice omului, dar că ek
fac mișcări și acțiuni ghidate de forțe enigmatice. Urme
ale acestei mentalități se regăsesc în basmele românești
ca și ale altor popoare. în care animalele vorbesc, dau
sfaturi înțelepte pentru ca omul sa izbîndească sau dim –
potrivă. Insă ființele înzestrate cu asemenea calități mi –
raculoase nu sînt oricare, ci numai acelea purtătoare ale
unor puteri magice, ori chiar zeități transformate prin
puterea vrăjilor.
în antichitate, asemenea credințe capătă sancțiune re –
ligioasă. Indienii, egiptenii, chinezii, mesopotamienii, apoi
tracii, grecii și romanii, geto-dacii. vechii slavi, goții dis –
puneau fiecare de un panteon foarte bogat populat cu
animale divinizate. Mitologia greacă este. poate, cea mai
99

pitorească din acest punct de vedere, imaginînd o varie–
tate derutantă de ființe cu forțe excepționale puse să
acompanieze divinități sau să se lupte cu ele. însuși Zeus,
cel mai puternic dintre zeii olimpieni, a fost învins de
Typhon, un balaur uriaș, cu o sută de capete. Apollo se
încaieră cu șarpele Python. Artemis cutreieră pădurile cu
o haită de clini dăruiți de Pan. Toți zeii se deghizează în
mamifere, păsări, pești, spre a-și atinge unele sco –
puri ascunse. Oamenii se puteau și ei transforma în dife rite
vietăți, sub acțiunea vrăjilor sau a voinței zeilor. Mai mult
divinitățile își dispută speciile de animale. Fiecare zeu
era reprezentat de către o vietate oarecare. Astfel, acvila
i-a fost atribuită lui Zeus, corbul și mai tîrziu uliul Iui
Apollo, măgarul — Hestiei, calul lui Poseidon, coco șul și
cocorul zeiței Demeter, barza — Herei, șarpele lui
Asclepios, cucuveaua — Artemisei, albinele erau ale mu –
zelor etc. Toate aceste ființe, spre a enumera numai pe
cele înzestrate cu forțe divine de către greci, erau apro –
piate omului, care vedea în mișcările și comportamentul
lor voința zeilor.
Exista însă o ierarhizare în clasificarea lumii animale.
Pe treapta cea mai de jos se, aflau peștii și reptilele. Apoi
veneau patrupedele, la rîndul lor departajate după cri –
terii de inteligență. Cel mai sus se situau înaripatele. Dar
și în rîndul păsărilor gradația era prezentă. Primau zbu –
rătoarele care se urcau în înaltul cerului, ele fiind con –
siderate ca apropiate zeilor, de la care aduceau mesaje
pentru pămînteni. Să fie oare mitologia cea care a stat
la baza tehnicilor ornithomanției, adică a divinației prin
actele instinctive ale păsărilor sau invers, această tehnică
să fi oferit condiții de reflecție și creație culturală sub
forma mitului ? Oricum este clar că ornithomanția și
mitologia au mers mînă în smînă.
în acele vremuri, Democrit considera că muzica a fost
creată prin imitația ciripitului păsărilor, în timp ce Aristo-
fan (c. 445—386 î.e.n.), aducea argumente menite să
convingă că zburătoarele sînt cele mai reușite ființe de
pe pămînt, atingînd — după el — perfecțiunea. Pe de
altă parte, partizanii metempsihozei vedeau în aripate un
fel de vehicule ușoare ale sufletelor comunicative, care
poartă de grijă oamenilor. Păsările albe erau întotdeauna
reprezentări ale duhurilor. însuși Plutarh scria că păsă –
rile, datorită marii lor rapidități, inteligențe și abilități,
se află în serviciul zeilor, iar zborul, ciripitul, sunetele
100

emise de acestea nu ar fi altceva decît mesaje divine pe
care oamenii trebuie să se străduiască a le -înțelege. Ace –
leași convingeri le vom întîlni la Euripide (480—406 î.e.n.),
iar mai tîrziu la Porphyr (234—305 î.e.n.).
Desigur, nu toate păsările erau considerate de orni-
thomanție ca apte a furniza prorociri. Pe primul loc
erau cotate cele de pradă, existînd concepția că ele se
aflau în grația supremă a zeilor. Aceste zburătoare, soli –
tare, cu individualitate caracteristică, carnivore, erau de –
numite chiar păsări-proroc. Substratul credinței în pă-
sările-proroc este extrem de vechi, dominînd concepția
tuturor popoarelor antichității asiatice, nord-africane și
europene. El trebuie căutat în legătura primară pe care
omul cavernelor o făcea între viață, căldură și sînge ba –
zată pe constatarea că un trup mort nu mai are sînge și
nici căldură. De. aici și acel apetit al spiritelor pentru
sînge. în concepțiile străvechi păsările de pradă aveau
două atribute demne de a fi interpretate ca similare spi –
ritelor. Primul îl constituia zborul, deci circulația prin
aer, aidoma duhurilor. Al doilea, modul de hrană, cu alte
cuvinte devorarea victimelor, a sîngelui acestora. Identi –
tățile între comportamentul păsărilor și credința în spi –
rite erau evidente la antici. Potrivit mentalității acestora,
păsările, fiind reîncarnări ale morților, puteau fi deter –
minate să dezvăluie viitorul. Ca atare, ar fi fost suficient
să se dea acestor păsări o mixtură de carne și sînge, pre –
parată în atmosfera incantațiilor magice, pentru ca ele
șă-și exteriorizeze facultățile divinatoare. O proporție în –
semnată avea în compoziția magică a amestecului respec –
tiv ficatul, acesta fiind considerat ca organul înzestrat cu
însușiri profetice. Devorarea ficatului ducea, deci, la trans –
miterea și sporirea virtuților respective în corpul păsă-rii-
proroc. Amănunte ale concepției respective sînt pre zentate
în Theogonia lui Hesiod (sec. 8 sau 7 î.e.n.). Eschyl (c. 525
—456 î.e.n.), de asemenea, se referă la același mod de
înțelegere a devorării ficatului. Dar, în lumina cerce tărilor
moderne, substratul trebuie să fi fost cu mult mai vechi,
încă de pe vremea cînd ficatul era, în concepția Gagică,
sediul sufletului, deci al spiritului, care — așa cum s-a
văzut — avea virtuți profetice. In acest mod, alături de
păsările-proroc (ornithomanția) s-a păstrat și ghicițoria în
ficat (hepatomanția).
101.

Oricum s-ar fi petrecut evoluția ornithomanției, ea
era deja constituită în vremea lui Homer, fiind practicata
cu abilitate de Calehas, Helenos, Halitherses, Melampus
Amphiaraos, Tiresias și alți ghicitori. Locul de prove –
niență al acestei bizare maniere de ghicit, după mișcări] v în zbor, după sunetele emise de păsări sau alte compor –
tamente ale acestora este adesea considerat a fi Grecia,
pornindu-se de la dramaticul mit al lui Prometheus pe –
depsit de Zeus ca un vultur uriaș să-i mănînce zilnic fi –
catul care, peste noapte, se regenera. Dar, faptele par a
fi fost cu "totul altele, deoarece încă înainte de înflorirea
civilizației grecilor, ornithomanția exista în Phrygia și în
Peninsula Arabică.
Păsări aducătoare de noroc, fatidice, erau socotite ac –
vila, ca mesager al lui Zeus, vulturul, corbul, cioara ceriu-
șie și, uneori, lebăda. Egiptenii și romanii considerau și
alte păsări drept faste. în același timp, unele păsări erau
considerate aducătoare de nenorocire/sau de rău augur.
Concepțiile în acest domeniu difereau. Prezența și mai cu
seamă strigătul cucuvelei noaptea era un semn al morții
sau al bolii la mai toate popoarele, credință transmisă
pînă în zilele noastre, sub formă de superstiție, și la
români. Atenienii, care aveau ca pasăre divină cucuveaua,
considerau, dimpotrivă, drept un semn de noroc țipătul
acestei răpitoare nocturne, iar prezența ciorii cenușii ca o
indicație a zeilor'că se va produce o întîmplare rea, ne –
prielnică. Ornithomanția presupunea, din partea ghicito –
rului, o înțelegere nu numai a comportamentului diferi –
telor zburătoare, ci și a „limbii" acestora. Nu era vorba
despre o anume conversație cu păsările, ci de interpre –
tarea sunetelor emise de "ele, fie ca favorabile pentru cel
căruia i se ghicea, fie nefavorabile (un cîrîit de exemplu).
Augurii reprezintă o formă tîrzie a ornithomanției. Au –
gurul era membru al unui colegiu sacerdotal special care
avea ca atribuție prevestirea evenimentelor sau tălmă –
cirea voinței zeilor după zborul și cîntecul păsărilor, ori
prin examinarea măruntaielor animalelor sacrificate. Au –
gurii erau priviți ca persoane foarte importante, avînd
rangul de primi demnitari în stat. Numărul augurilor era
variabil. La Roma, de exemplu, existau inițial trei au-
guri, selecționați din rîndul familiilor foarte distinse. Mai
tîrzlu, numărul lor va crește treptat, ajungînd în cele din
urmă la cincisprezece. Apariția și ceremonialul augurilor
erau impresionante. îmbrăcați în robă de purpură, pur-
102

tînd coroană de lauri, ei veneau maiestos la altar. Se
opreau în fața acestuia și se întorceau solemn cu fața spre
Răsărit, ridicau brațul circumscriind o parte din cer cu
un baston augural, după care așteptau în liniște ca prin
spațiul marcat de ei pe firmament să treacă o pasăre.
Cînd, în sfîrșit zburătoarea apărea, se stabileau punctele
de intrare și de ieșire ale acesteia din zona circumscrisă.
Dacă pasărea era zărită prima oară la stînga, semnul era
de bun augur și invers, la dreapta era de rău augur. De
aici mai multe expresii ca „de bun augur" sau „de rău
augur", adică bun sau rău prevestitor, folosite și azi, dar
fără sensul de odinioară. Nu oricare pasăre servea drept
purtătoare a semnului divin, ci doar acvila, vulturul,
uliul, șoimul, corbul, cioara cenușie, bufnița și porum –
belul. Apariția unui porumbel alb (pasăre de bun augur
întîlnită în miturile potopului lui Deucalion și Noe) era
atît semnul izbînzii, cît și al păcii, acest ultim simbol per-
petuîndu-se pînă astăzi.
Puii sacri jucau un rol anume în ceremoniile augurale.
Nici o decizie în Senat sau în Armată nu putea fi luată
la Roma înainte ca augurii să se pronunțe, după obser –
varea modului cum ciuguleau aceștia grăunțele. Cînd
puii sacri, lăsați liberi în curtea templului', se repezeau cu
aviditate la semințele de grîu, se credea • că auspiciile
— deci împrejurările — sînt favorabile desfășurării ac –
țiunilor proiectate. Dacă refuzau să mănînce, auspiciile
erau nefavorabile și prin urmare se anulau proiectele.
Augurii. ca oameni de stat, conduceau, în fapt. imperiul
deoarece toate actele importante de decizie, inclusiv cele
privitoare la război, erau adoptate în funcție de recoman –
dările lor. Or tocmai acești auguri se pricepeau de mi –
nune să interpreteze „voința" zeilor, în funcție de inte –
resele personale, familiale sau de grup. Cicero descrie
maniera naivă, dar totuși eficientă în care aceștia ma –
nipulau opiniile. Cercetarea puilor sacri se făcea, prin
tradiție, în fața împăratului și a senatului. Prin urmare
totul se desfășura fără ascunzișuri. Dar, dacă anumite
interese cereau ca păsările să ciugulească repede boabele,
ele erau ținute nemîncate un timp oarecare, înainte de a
fi aduse în curtea templului pentru ceremonia auguralâ.
Bineînțeles, bietele aripate, astfel tratate, se aruncau li –
teralmente asupra grăunțelor, devorîndu-le. Prin urmare,
auspiciile erau favorabile… Se putea face și invers, adică
103

puii să fie îmbuibați în prealabil. Rezultatul era perfect
previzibil : auspicii nefavorabile.
Secretele profesiunii de augur trebuiau să fie ținute
în cea mai deplină strictețe. înainte de a fi primiți în co –
legiul sacru, fiecare dintre auguri se angaja prin jurămînt
să nu divulge niciodată misterele pe care le deținea. Se
pretindea aceasta de teamă ca instituția să nu fie discre –
ditată. Totuși, manoperele augurilor au ajuns de domeniul
public. într-atît de ponegriți au devenit, încît cuvîntul ,mi –
nister" (stîng), care semnifica în vorbirea augurilor „semn
bun" a primit în vorbirea curentă sensul invers (defavo –
rabil, rău, pervers), fiind preluat și*de limbile neolatine cu
înțelesuri aproximativ similare. Augurii au început să de –
cadă total ca instituție, începînd cu anul 313, după Edictul
de la Milano, care proclama libertatea de credință și ega –
litatea în drepturi a creștinilor în Imperiul roman și au
dispărut în timpul împăratului Theodosiu cel Mare (379—
395), cel care a decretat creștinismul ca unică religie în
stat, interzicînd cultele păgîne. Cu toate acestea, o relicvă
a lor se regăsește în cîrja episcopilor creștini, simbol al
bastonului augural, care și el își are originea în practica
rituală a unor vechi religii, inclusiv cele orientale (indiene
și chineze), însemnînd, la rîndul său, toiagul arhaic al păs –
torilor, întîlnit pretutindeni în lume și astăzi.
O variantă a probei puilor sacri a constituit-o alec-
torymanția, utilizată atunci cînd se dorea a se afla nu –
mele cuiva. în această manieră, după moartea, în anul 373,
a lui Valens Flavius, pe cîmpul de luptă de la Adriano-
pol cu goții răsculați, a fost desemnat ca împărat Theo –
dosiu cel Mare. Alectorymanția certifică un fenomen in –
teresant, anume acela că, după căderea instituției augu –
rilor, ornithomația a continuat să fie practicată sub forme
mascate și în epoci mai tîrzii.
Haruspiciile, o altă formă de ghicitorie, foarte rafi –
nată, cu caracter ritual, era cunoscută și aplicată de către
o anumită categorie de preoți ghicitori romani, care pre –
tindeau că pot afla viitorul examinînd măruntaiele ani-,
malelor sacrificate. Practica a fost cunoscută în maniere
diferite și de indieni, chaldeeni, egipteni, vechii evrei,
ceea ce arată că Roma împrumutase sistemul din Orient.
Ghicitorii în măruntaie de animale examinau pe rînd,
respectînd o anumită ordine : ficatul, intestinele, fierea,
inima, carnea încă palpitîndă a victimei. După aceea ur-
104

-, măreau flăcările rugului pe care ardeau .sacrificiul. în ri –
tual ei se mai foloseau de tămîie, vin, apă și făină spre a
completa, jertfa și a face binevoitoare divinitățile ce ur –
mau să dezvăluie viitorul. Mai erau observate, ca „semne"
de prorocire, comportamentul vietăților înainte de a fi
sacrificate, felul cum acestea veneau spre altar : tîrîte ori
în mers liber, dacă erau resemnate, dacă sîngele țîșnea
cu violență din artera tăiată sau se scurgea cu încetul.
Culoarea sîngelui, contracțiile fibrelor musculare consti –
tuiau, de asemenea, „indicații divine". După ce se scurgea
sîngele din vietatea sacrificată pe altar, preotul-ghicitor
îi despica pieptul și pîntecele. O inimă mică sau bolnavă,
un plămîn foarte voluminos sau de culoare alburie anun țau
un dezastru. Mai mult, dacă vreunul dintre aceste
organe alunecau din mîna sacrificatorului, dezastrul
anunțat urma să fie și mai mare. Urma arderea jertfei,
prilej de alte „prorociri". De pildă, cînd fumul se înălța
drept în sus, cu repeziciune, clar, pur, zeii erau favora –
bili. Dimpotrivă, dacă rugul se aprindea greu ; flacăra,
în loc să se înalțe în piramidă, descria linii curbe și lăsa
un fum greu ; jertfa nu ardea în întregime ; dacă vîntul
sau ploaia stingeau focul — se credea că va avea loc o
mare nenorocire, o catastrofă. In fine, arderea smirnei,
al cărei fum trebuia să fie perfect alb spre a dovedi fa –
voarea divinităților, încheia solemnitatea.
Ghicitul prin acte involuntare ale animalelor este o
variantă a ornithomanției. Alături de păsări (mesageri ai
zeilor), o oarecare valoare divinatorie au primit în ve –
chime și ființe nezburătoare : patrupedele, reptilele, peștii
și unele insecte. Originea acestei forme de divinație, con –
siderată de scriitorii antici ca vulgară, nobilă fiind doar
ornithomanția, trebuie căutată în străvechea credință că
tot ce era însuflețit avea vocație divinatorie. Dar, încă din
antichitate au fost considerate superstiție prorocirile
făcute pe baza comportamentului altor vietăți în afara
păsărilor.
O reminiscență a acestei maniere de ghicit este șori-
celul-ghicitor, întîlnit și astăzi prin bâlciuri, dresat să ex –
tragă „horoscoape" dintr-un pachet. Sistemul extragerii
biletelor norocoase, denumit cliromanție, este foarte
vechi. Se pare că metoda, simplă și expeditivă, ar fi o
invenție a grecilor antici. în Ciclul troian se povestește
episodul luptei dintre Hector și Aiax. Hector chemă pe
unul dintre eroii greci să se lupte piept la piept cu el. Aces-
105

tei provocări i-au răspuns nouă viteji odată: Agamemnon,
Diomedes, cei doi Aiax, Idomeneus, Meriones, Eurypylos'
Thoras și Ulise, fiecare dintre ei socotind că avea drep –
tul la luptă. Cum trebuia ales numai unul, eroii au hotâ-
șrît, sfătuiți de Nestor, să tragă la sorți. S-a scris numele
fiecăruia pe cîte o frunză și toate au fost puse în coiful
lui Agamemnon. Nestor a scuturat frunzele, una căzînd pe
pămînt. Pe ea era numele lui Aiax, deci cel ales de sorți.
Acest sistem foarte vechi s-a transmis la toate popoa –
rele, din, antichitate pînă astăzi. El este totodată precurso –
rul tuturor formelor de extragere a numerelor cîștigă-
toare la loteriile și tombolele moderne.
Ghicitul în actele instinctive ale omului. Rostirea fără
voie a unor cuvinte (de unde „cuvinte fericite" și „cu –
vinte fără noroc"), ca și spasmele și tresăririle involun –
tare (ochi, membre, trup) au avut și ele vocație divina-
torie. Ecouri ale acestei vechi forme de ghicit se regăsesc
în diferite superstiții existente la poporul român. Se zi –
cea, de pildă, că, dacă două persoane rosteau odată un
cuvînt, „a pierit un drac" sau dacă cineva avea un frison
nervos scurt ,,că a trecut moartea pe lîngă el", iar dacă
tiuia urechea „îl vorbea cineva". Se înțelege că nu are
rost credința în asemenea naivități, deoarece viața de zi
cu zi, practica nu le-a confirmat niciodată, însă ele au
persistat ca un automatism, similar urării de „noroc" sau
„sănătate", care se face, aproape involuntar, cînd cineva
strănută. Probabil, odinioară, strănutul avea valoare de
predicție, cunoscută și de daco-romani. O dovadă ar fi
însuși verbul ,,a strănuta" care vine din latinescul „ster-
nutare", termen ce desejmiează una din cele trei clase
principale ale interpretării în divinația romană, alături
de „sollisatio membrcț-um" (convulsii și palpitații) și
„tinnitus aurium" (țiuitul în ureche). Fiecare din aceste
categorii de semne conținea valoarea ei : strănutul era
indiciu de boală, palpitațiile de înșelăciune sau pagubă
și zgomotele în urechi vorbe „de bine" sau „de rău".
Arithmomanția sau ghicitoria cu ajutorul numerelor
este o invenție antică, ea fiind precedată de anumite
practici magice ce aveau loc cu prilejul împărțirii hranei
cuvenite'fiecărui membru al colectivității. La polinezieni,
operația împărțirii și distribuirii peștilor prinși, într-o
ieșire pe ocean, se făcea de către șeful tribului, asistat de
către vrăjitor, dualitatea aceasta fiind recunoscută de
obște prin faptul că primul reprezenta autoritatea, iar
106

secundul puterea invocată ce adusese belșugul. Împărțeala la
polinezieni cît și la alte populații aflate pe o treaptă
inferioară de organizare socială nu se făcea prin numă rare,
ci prin grămezi. Fiecare primea o grămadă similară cu un
„martor", alcătuit dintr-un număr de pești, ani- , male,
blănuri, obiecte etc, cuvenite tuturor, care se punea
deoparte. Cînd cineva era nemulțumit și protesta, vrăji torul
făcea comparația pe loc, în văzul tuturor, desfăcînd
grămezile în piesele componente : „Una la tine, una în
grămada-martor" și tot astfel, refăcînd grămezile alături
pînă epuiza stocurile. Dacă prin această manevră se re –
făceau simultan atît grămada celui ce protesta, cît și cea
„martor", reclamantul era sancționat, uneori cu pierde rea
unei părți din ce i se cuvenise, cantitate care se re distribuia
colectivității.
Este, probabil, cea mai veche dovadă a începuturilor
gîndirii matematice, cînd oamenii încă nu știau să nu –
mere și nici să socotească, plasînd operațiile aritmetice în
sfera magiei. De altfel, măsurătoarea, numărătoarea au
apărut mult mai tîrziu pe scara evoluției civilizației. O
demonstrează înseși cuvintele sanscrite „namati" și „na
mas", primul cu înțelesul „a se cuveni" (distribui), al doi –
lea cu sensul „porție anuală". In grecește, cuvîntul na –
mati a devenit „nemo" (a distribui, a împărți), din el de-
rivînd mai tîrziu o altă noțiune aceea de „nomos" (lege).
Tocmai aceste noțiuni stau la baza latinescului „nume-
rus", care nu mai are înțelesul de „grămadă", ci de „nu –
măr". Dar calea de la „grămadă" la „număr" a fost ex –
trem de lungă și de anevoioasă, reprezentînd o elaborare
sinuoasă. Există diferite supoziții privitoare la evoluția de
la magie la matematica pură, fiecare cu valorile și li –
mitele lor.
Unele triburi actuale, trăind în jungla ecuatorială,
încă mai utilizează degetele mîinii ca pe un fel de răboj,
spre a desemna un număr oarecare de animale vînate.
Numărul exprimă mîna, așa cum poate fi ea observată ca
semn magic pe pereții peșterilor paleoliticului, unde omul
și-o imprima cu sens de stăpînire : o mină (de obiecte,
deci cît cuprindea ea), sau un pumn — sensuri rămase
pînă astăzi în tradiția multor popoare, inclusiv la cel ro –
mân. Așa cum se poate observa la unele comunități tribale
primitive din America de Sud, degetele ajung la un mo –
ment dat să exprime numere. Mai întîi unu, care este ară –
tătorul, sugerînd că tocmai acest deget era acela care in-
107

dica „grămada", iar mijlociul.va deveni „doi", adică mai
mulți. Acest sistem cu baza de numerație doi se află la
temelia abstractizării numerelor și, în general, a gîndirii
matematice. Din considerente magice, fiecare număr
a primit un nume, care nu putea fi rostit oricum, ci în tr-
o anumită ordine : unu, doi, trei, patru și așa mai de parte.
Scrierea matematică s-a născut tot ca urmare a cerințelor
de ordin" practic.
Matematica în forme rudimentare era cunoscută
și folosită de asemenea de egipteni, babilonieni, hitiți și
hurriți. Fenicieni^ dețineau și ei un sistem de numerație
zecimal, dar foloseau și pe cel sexagesimal. Cu vechii
evrei numerația începe să capete o fațetă nouă. Asistăm
acum la nașterea unui fenomen bizar. Dominați de men –
talități mistice și superstiții, evreii antici ajung să vadă
în numere, în rezultatele, calculelor, un fel de forță enig –
matică, o putere intrinsecă, pe care nu și-o puteau ex –
plica deoarece nu ei inventaseră sistemele de numerație și
nici procedeele aritmetice ca să-și dea searr/a de origi –
nea pur umană a acestora. Pentru vechii evrei, ca și pen –
tru alte populații antice, aritmetica va căpăta cu încetul,
o fațetă mistică. Lui Moise i se vor „revela", pe muntele
Sinai, potrivit legendelor biblice, cele zece porunci, nu –
măr explicat ca derivație din sistemul zecimal. Dintr-un
alt sistem, sexagesimal, va veni numărul 12, care apare
atît de frecvent în Biblie : cele douăsprezece triburi din
Israel, douăsprezece pîini, douăsprezece porți de intrare
ale Ierusalimului descris de Ezechiel, iar mai tîrziu, aceeași
cifră va intra în mitica Noului Testament ca o continuare
a mentalității iudeo-creștine primitive (doisprezece apos –
toli, ceasul al 6-lea, trei zile și tr_ei nopți etc). Apoi vor
apare în sistemul zecimal : 40 de zile și 40 de nopți pos –
tite de Iisus în pustiu, 5 pîini gentru 5 000 de oameni,
10 000 de galbeni, cinci fecioare nechibzuite și cinci fe –
cioare înțelepte și altele.
Matematica indiană, prin excelență magică, era repre –
zentată de cea folosită în ritualul vedic și brahmanic. Ri –
tualul vedic țintea să obțină desfășurări de acțiuni co –
respunzătoare structurii universului și fenomenelor
naturii, în ideea supunerii sau controlării acestora. Ma –
tematica indiană clasică aduce totuși un element de ex –
cepție, care va fi răspîndit ulterior de arabi, anume intro –
ducerea lui zpro.
108

în ceea ce privește matematica chineză antică, ea va
folosi denumiri monosilabice destinate pentru primele
zece numere, existînd indicii că acestea erau utilizate cu
sens magic încă din „mezolitic. Geometria lor se apropie,
de asemenea, de magie, chinezii fiind — de altfel — in –
ventatorii primului pătrat magic. Potrivit legendei, acesta
era înscris pe spatele broaștei țestoase pe care Cerul a
făcut-o să iasă din rîul Lo. Calculele matematice se fo –
loseau în tehnicile divinatorii adică în astrologie, „baghe –
tele aruncate" (procedeu de tragere la sorți, în care pier –
dea cel căruia îi revenea un pai mai scurt) și în geomanție
pentru descoperirea celor mai favorabile locuri de am –
plasare a caselor și mormintelor.
In Europa, numeratia traco-getkă, și ea de origine
magică, pare a fi cea mai veche de pe continent, o dovadă
concretă oferind în această direcție sanctuarele-calen-
dar prezente în spațiul' locuit de geto-daci și mai ales
cel aflat la Grădiștea Muncelului (construit, după unele
ipoteze, în mileniile 4—3 î.e.n.). Poziția aliniamentelor,
grupările de semne din aceste „calculatoare" în aer liber,
superioare din punct de vedere al preciziei și anterioare
sanctuarelor-calendar de la Stonehenge (Marea Britanie),
arată că geto-dacii cunoșteau numeratia sexagesimala, fo –
losită de magii-astronomi și păstrată prin tradiție cel
puțin pînă în secolul al II-lea e.n., prin urmare mult timp
după ce aceasta fusese abandonată de civilizația greco-
romană.
Matematica elenă, și ea foarte veche, utiliza unele
procedee specifice de scriere a numerelor, probabil destul
de asemănătoare celor din Mesopotamia și Egipt. Aici se
află punctul de pornire al Arithmos-ului, credință care
atribuia primelor zece numere, dar și altora, proprietăți
magice excepționale, secrete. Aceasta nu înseamnă că
matematica elenă era bazată în general pe irațional. Gre –
cii au inventat atît o zeitate a matematicii, pe Arithmos,
al cărei nume va desemna ordinea și armonia, ritmul —
cuvînt de altfel derivat de aici —, cît și^calculele bazate pe
idei științifice. Arithmos mai avea și sensul de număr na –
tural*. Pitagorâ spunea că Aritmetica este cea mai fru –
moasă dintre științe. Dar această știință, pe care o lăuda
cu atîta pasiune, va rămîne multă vreme ocultă, tăinuită
* în concepția grecilor, numărul natural (2, 3, 4…) era eliberat de muncile calculului și ferit de posibilitatea schimbării într-un număr neîntreg.
109

celor ce nu făceau parte din grupul sau mai curînd din
secta pitagoreicilor. Matematica devine la vechii greci un
fel de „beție intelectuală". Iar de aici, cu încetul, un mis –
ter, decăzînd în superstiție, apropiindu-se de vrăjitorie.
Magia intervine larg în matematică, operînd cu regu –
lile sale comune. Fiecare număr va căpăta o semnificație,
alta decît cea obișnuită. Astfel. 1 va reprezenta numărul
unității, adică acela care există prin el însuși. După
Pitagora, 3 și 4 aveau proprietatea de a oferi plăceri
miraculoase. Numărul 7 era binecunoscut de inițiați și
magi, regăsindu-se în practici mitico-magico-rituale,
în legende, ca și în incantații, în folclorul vrăjitoresc și
tămăduitor (cele 7 planete, cei 7 înțelepți, 7 zile ale săp-
tămînii, 7 minuni ale lumii, 7 capete ale hydrei, 7 vaci
grase, 7 vaci slabe, 7 plăgi ale Egiptului, 7 brațe ale can-
delabrului israeliților, 7 îngeri ai Apocalipsei, 7 trompete
ale Apocalipsei, 7 munți ' a i Apocalipsei, 7 generații ale
zeilor celților, 7 păcate capitale și așa mai departe). In
numeralogie, după 1, cel de-al doilea număr al stăpînirii
de^sine, ca și al posesiei este 11. In privința lui 12, acesta
se află la baza unei numerații magice. Sînt 12 luni ale
anului, 12 munci ale lui Hercule, 12 semne ale Zodiacului
etc. Numărul 13 avea semnificația faptului nefast, jueînd
un rol cu totul special în vrăjitorie, ca și în religie. în
fine, 19 era numărul lui Apolio sau al Cosmosului.
Anticii, ca și cercetătorii moderni, nu au elucidat le –
găturile de cauzalitate care- au dat semnificații magice
diferitelor numere decît într-o oarecare măsură. în ce
privește numărul 7, conținutul magic își are originea în
astrolatrie și astrologie, ca și în anumite sisteme stră –
vechi de împărțire a timpului pe săptămmi. Numărul ma –
gic 12 are aceeași proveniență. Cu privire la cifra 19,
despre ea există o mențiune a lui*Hesiod care aruncă o
lumină asupra concepțiilor legate de aceasta. Cifra era
asociată circumferinței planetare, așa cum era ea ima –
ginată de vechii greci. în credința anticilor, abisul se află
străjuit de un zid din aliaj de cupru, pe care Noaptea îl
înconjura de trei ori în zborul său circumplanetar. Acesta
reprezenta limitele lumii, locurile hidoase, spațiile fără
sfîrșit. locul de petrecere^al nemuritorilor. Număru! 9
este un multiplu al numărului trei. De trei ori cîte trei
rotiri în jurul zidului de bronz dădea cifra 9. Deci, 9 zile
cu 9 nopți, plus 1, numărul unității, fac 1 9. Același număr va
fi găsit in mitologiile asiro-babiloniană, egipteană, greacă
110

și geto-dacică. în sfîrșit, 19 redă circumferința, 360 de
grade: căci 19X19 fac 361, minus unitatea 1 — 360.
Continuînd asemenea speculații, magii-matematicieni
au acordat numere și zeităților. Cifrele utilizate în Biblie
exprimă și ele concepții magico-matematice prezente
la evrei. Semnul masculin venea în concepția veche direct
de la Dumnezeu, care-1 făcuse pe Adam după chipul și
asemănarea sa, fiind deci impar. Impar era și Satana (1)
de altfel, ca unic reprezentant al Răului. Numerele pare
aparțineau femeilor, deoarece Eva fusese al doilea om pe
Pămînt. Numărul 9 a fost mereu luat în calcul atît de au –
torii Bibliei, cît și de magi. De pildă, între altele, 9 a fost
utilizat ca bază de calcul a anului cînd a survenit potopul
lui Noe (Deucalion). Acest an ar fi, după Biblie, 1656 de
la Creație. Citind cifrele în ordine inversă se obține cifra
6561. Or aceasta rezultă din înmulțirea : 9X9X9.
Asemenea calcule pur speculative au dus, cum era și
firesc, mai întîi la nașterea unei aritmeticolatrii și ime –
diat la divinația matematică. Divinația matematică se ba –
zează pe numere, calcule, entități elementare și numele'
cifrelor. Astrologii înșiși se numeau la început matemati –
cieni. Principiile divinației • matematice erau bazate pe
așa-zisele proprietăți speciale ale numerelor pare și im –
pare și cu siguranță acestea au pătruns în Grecia din
Egipt, probabil prin Pitagora, dacă nu chiar înaintea
acestuia.
Numerele care serveau ca bază de calcul pentru ghici-
torii-matematicieni erau 3, 7 și 9, cărora li se atribuiau
o putere interioară, credință moștenită prin superstiție.
Numărul 3, de pildă, apare ca o speculație, anume achi –
ziționarea puterii unității prin dualitate, adică a sumei
celui mai mic număr impar cu cel mai mic număr par.
Numărul 7 corespunde — cum s-a arătat — planetelor
cunoscute de antichitate, iar numărul 9 provine din în –
mulțirea cu el însuși a numărului 3.
Potrivit concepției ghicitorilor-matematicieni, întreaga
viață umană ar fi fost marcată de aceste cifre. Ba
chiar unele fenomene ale naturii (potop, cutremure etc.)
și evenimente istorice ar fi fost condiționate tot de cifrele
respective. Teoria a fost extinsă și asupra vieții intra –
uterine a fătului. Ghicitorii-matematicieni își reprezentau
viața ca pe o progresie calculată în raport 'cu poziția aș –
trilor pe firmament. Ei împărțeau întregul parcurs al
existenței unui individ pornind din momentul procreației
111

acestuia. Pentru ghicirea viitorului recurgeau la așa-zisele
perioade septenafe. Anii care corespundeau lui 7 sau
multiplilor săi erau considerați de pildă „climaterici".
Printre acești ani de „criză" se distingeau alții mai mult
sau mai puțin norocoși sau periculoși. Astfel, asemenea
ani puteau fi- cei ai unor diferite multiplicații ca 7X3 ;
7X7 ; 7X9 ; 7X14. Un singur an, 49, era considerat ca
moment al crizei maxime, obținut prin ridicarea la pă –
trat a numărului 7. Existau și ghicitori partizani ai pe –
rioadei novenare, 9X9=81, cifră considerată drept li –
mită a vieții atinse de Platon, Xenocrate, Demys din He-
racleea, Diogene Cinicul și Eratosthene. Alții conciliau
cele două sisteme, pretinzînd că cifra 49 era critică pen –
tru indivizii proveniți dintr-o naștere nocturnă ș} 81 din-
tr-o naștere diurnă. Sau că primul număr marchează o
criză pentru corp, i,ar celălalt pentru suflet. în tehnica
acestor ghicitori existau metode de combinare a numere lor
7 și 9, prin multiplicarea lor. Se obțineau, astfel „ani
dublu critici", cărora li s-a dat numele de „andronas".
Adepții teoriei „cifrei care subjuga oamenii" susțineau că
un mare număr de persoane celebre muriseră la vîrsta
de 63 de ani.
Dar toate aceste speculații puteau sau nu să satisfacă
amatorii de soluții practice cu care ghicitorii, pretinși
gînditori, evaluau viața mijlocie sau durata maximă a
existenței cuiva.
Deosebit de aceste bizare concepții .asupra numerelor,
cu 300 de ani înaintea erei noastre apare un alt procedeu
magic, conceput de evrei, anume utilizarea literelor ca
simbol pentru cifre. Procedeul a fost denumit „cabala".
Potrivit tehnicii cabalei, orice noțiune care trebuia să fie
ținută secret era exprimata printr-o cifră oarecare, de
fapt o sumă, rezultată prin adunarea tuturor literelor,
transformate în numere, care alcătuiau cuvîntul în cauză.
Procedeul magic al înlocuirii literelor prin cifre, uti –
lizat mai apoi și de greci, precum și de toți ghicitorii prin
numerație și calcul matematic a dăinuit o perioadă destul
de îndelungată, el ajungînd sub forme diferite pînă în zi –
lele noastre. în Europa a fost răspîndit de semiți, în spe –
cial de chaldeeni, ale căror cunoștințe în magie și divi –
nație erau renumite pretutindeni, ca și de evrei. Literele
ebraice exprimate prin cabala aveau, între altele, valorile :
v (vav)-6 ; n (nun)-50 ; k (kaf)-100 ; r (reș)-200 etc. în
grecește, valorile erau : 1 pentru a ; 2 pentru b ; 3 pen-
112

tru g ; 4 pentru d și așa mai departe. Ghicitorii care-și
întemeiau prezicerile pe cabala, după ce stabileau valoa rea
unui nume dat, efectuau în continuare calcule com plicate,
alcătuind — pe baza acestora — cuvinte sau îm binări de
cuvinte cu valoare numerică similară, rezulta tele
matematico-literare stînd la baza interpretărilor di-
vinatorii. In același limbaj al cifrelor erau camuflate anu –
mite cuvinte secrete sau cu proprietăți magice într-o se rie
de texte vechi evreiești. Modul în care erau concepute
textele cu incluziuni de cabala este poate cel mai elocvent
ilustrat de Apocalipsă, a cărei redactare aparține unui iu-
deo-creștin, realitate atestată chiar în limbajul textului
grecesc, presărat cu iudaisme și construcții gramaticale
greșite, deosebită categoric de celelalte cărți ale 'Noului
Testament. Viziunile apocaliptice sînt copiate în covîrși-
toarea lor majoritate, uneori ad-literam, din Vechiul Tes-
tament, contribuția originală a autorului fiind minimă,
însă în text apar, ca noutate, o serie de cifre al căror sens
poate fi elucidat numai utilizînd procedeul cabalei. Ferdi-
nand Benary, reluînd tehnica în anul 1841, a reușit să
descopere nu numai anumite semnificații ale diferitelor
numere din Apocalipsă, dar și data cînd a fost scris acest
text atît de comentat de-a lungul a 1 900 de ani. Perfor –
manța este valoroasă, cu atît mai mult cu cît Apocalipsa
se înfățișează atît ca una din cărțile sfinte ale creștinis –
mului, dar și ca o operă de divinație magică, cu rădăcini
foarte vechi în cultura umană.
Demonstrația lui Benary, bazată pe analiza de factură
cabalistică, pornește de la numerele 7 ; 666 și 616 care
apar frecvent în Apocalipsa. Benary ajunge la concluzia
că în esență textul respectiv este un document cu caracter
politic, protestatar, nu religios. Autorul acestuia s-a refe –
rit mascat la împărații romani Augustus, Tiberius, Cali-
gula, Claudius, Nero, Galba și Othon. Din succesiunea
evenimentelor relatate alegoric mai rezultă un fapt și
anume că textul a fost scris în anul 69 și nu mai tîrziu ;
ba mai mult, imediat după proclamarea ca împărat a lui
Othon. Cifra 666 îl desemna — după calculele lui Benary —ș
pe Nero, incendiatorul Romei, care a declanșat prima
persecuție împotriva creștinilor și a reprimat răscoala din
Iudeea, izbucnită în anul 66. într-atît se temeau iudeo-
creștinii de acest asasin, care ucisese la Roma chiar pe
apostolii Petru și Pavel, încît autorul Apocalipsei i-a as-
113

îs numele după procedeul cabalei, de teama urmăririi
persecuției.
în 1883, F. Engels, referindu-se la descifrările din ca-
ă efectuate de Benary cu privire la Apocalipsă, sub-
la, între altele : „Așadar, această carte plină de mister
'ine acum pentru noi cît se poate de clară".
0manieră de divinație bazată pe valorile numerice
ost și cea denumită „Metoda aritmetică". Inspirată de
ala, ea consta în a reprezenta în cifre literele compo-
ite ale numelui celui care urma să i se ghicească. De
lă, litera alpha avea valoarea 1, beta 2 etc. Prin adițio-
ea numerelor se obținea o sumă, dată ca valoare a nu-
ui. Apoi se proceda la continue împărțiri cu numerele
*ice 7 și 9, pînă rezulta un rest nedivizibil perfect, că-
t i se aplicau interpretările „matematicianului". Cal-
x\ nu era atît de simplu pre*cum s-ar crede, deoarece
îsformarea unui nume într-un număr era supusă urior
mite reguli care variau de la un sistem la altul. Sînt
oscute mai în detaliu evaluarea prin monade (sau uni-
1folosită de greci, precum și regula de divinație
arabă
imită ,,hisab-en-nim".
} variantă a divinației matematice, a cărei vechime
leocamdată — nu poate fi stabilită cu precizie, o CQU-
tie ghicitul în bobi, cunoscut în țările române. în orice
această formă de aflare a viitorului cu ajutorul se –
nior (linte, mazăre, năut, porumb etc.) pare anterioară
îelor secole ale mileniului actual, deși formulele ma-
rostite în timpul ghicitului au, uneori pe alocuri, tente
iine. Divinația respectivă apare ca o .creație locala,
nd regăsită nici măcar ca variantă a ghicitoriei antice
ești, de unde se poate deduce că ea provine din cul-
traco-getică. Vrăjitoarea opera cu 41 de semințe
i), rostind un text magic, repetat continuu. 'iecare
număr de boabe avea o anumită semnificație, ildă, un
bob reprezenta o veste care se va primi grab- de unde
expresia românească „un bob zăbavă", cu esul
„imediat, numaidecît". Potrivit aranjamentului ut
aleatoriu al bobilor, ghicitorul combina, după re-
anume, înțelesurile generale ale numerelor ieșite pe
re rînd în parte și între rînduri. Nu este nevoie de t
că, în colectivitățile mici, rurale, atît necazurile,
preocupările cuiva erau prea bine cunoscute de toți, n
orice caz de ghicitor ori ghicitoare, astfel încît în-
auna clientul pleca mulțumit, cele spuse fiind, <Je
114

fapt, pe gustul și în intențiile lui. Aici se afla măiestria
ghicitorului, anume de a produce o stare de dispoziție fa –
vorabilă, de încredere și optimism celui căruia îi ghicea,
fiind știut că numai astfel își putea asigura un aflux de
clientelă. Căci, un ghicitor pesimist,. care vede doar rău,
boală, moarte, dezastru, nu are nici o șansă în a-și pro –
fesa meseria, omul avînd nevoie organică de speranță, ca
hrană psihică. Iată de ce cînd bobii ,,se închideau", sem –
nul era nefast și ghicitul se repeta. Evident, dînd de trei
ori în bobi, combinațiile se modificau, ghicitorul găsind
aici posibilitatea de a da satisfacție clientului cu vorbele
cele mai agreabile.
Pentru fiecare dorință sau întrebare a persoanei ce
apela la ghicitul în bobi erau folosite 41 de semințe. Cînd
întrebarea se schimba, a 41-a boabă se arunca, fiind înlo –
cuită cu alta nouă. Se află aici o concepție străveche pri –
vind numărul 1, după care acesta reprezintă elementul
unității, al existenței, al voinței și cuvîntului. Numerele 3
și 4 aveau încă pe vremea pitagoreicilor, deci în anul 500
î.e.n., faima unor însușiri miraculoase. Enigmatic rămîne
însă numărul 40, care apare și în credința creștină, anume
în pomenirea, la 9 martie, a celor 40 de mucenici din Se-
vasta cînd, prin tradiție, la această dată, populația româ –
nească obișnuia să prepare anumite mîncări, să facă „po –
meni" și să închine băuturi. Aceste practici tradiționale,
amintind de ritualuri magice ale tracilor și geto-dacilor,
au origini cel puțin în epoca bronzului, dacă nu mai vechi.
Unele ipoteze pornesc de la semnificațiile culorilor alb și
roșu, prima cu valoare de pur (masculin), a doua de impur
(feminin), care, îmbinat în șnurul mărțișorului, dau sensul
cuplului fecund, de geneză, sau, mai corect, de reînviere
a naturii. Iată de ce purtarea șnurului alb-roșu are loc
numai într-o anumită perioadă a anului, primăvara, cînd
pămîntul înverzește. Numărul 40 apare în gîndirea mi- tico-
rituală probabil din neolitic, reprezentînd de patru ori
degetele ambelor mîini. Care era semnificația magică a
cifrei rămîne deocamdată o enigmă. Legată direct de
acest număr avem, apoi, noțiunea de sarcofag (adică mîn-
cător de carne), obiect executat dintr-un calcar care de –
termină degradarea părților cărnoase ale cadavrelor în
40 de zile (40 de zile din Noul Testament, 40 de zile pen-
tru pră/nuirea decedaților, 40 de zile pentru împărțirea
de apă după moartea cuiva în tradiția populară româ –
nească e1c).
115

Oricum, ghicitul în bobi se constituie ca o componentă
străveche a unor credințe moștenite de poporul român din
vremuri imemorabile, dezvelite însă de conținuturile ini –
țiale, cu o încărcătură probatorie a continuității istorice
neîntrerupte a românilor.
Cartomanția (ghicitul în cărți) are o istorie deatul de
recentă. Despre ghicitul în cărți în formele actuale, men –
țiuni sigure nu se cunosc decît spre mijlocul secolului al
XVI-lea. Cea mai timpurie mărturie documentară provine
din anul 1534, scriitorul și umanistul francez Frangois
Rabelais vorbind despre un anumit procedeu de ghicit pe
care el îl numește „tareau", alterînd, de fapt denumirea
italiană „tarocchi",. Italia fiind, probabil, țara de origine
a cartomanției, fapt ce pare a fi atestat într-o lucrare a
lui Francesco Marcolino Forli apărută la Veneția în 1540.
La 1642, după cum este menționat într-un vechi dicționar
italian-francez (1662), .cuvîntul tareau evoluase în „tarote",
pentru ca la sfîrșitul secolului al XVII-lea să se fixeze,
definitiv, în „tarot", întrebuințat în mod frecvent la p u-
ral. Originea cuvîntului italian „tarocchi" este obscură,
putînd fi o derivare de la „taroccare" (a striga, a drăcui)
sau o contrafacere de factură neolatină a unui termen an –
tic oriental. în orice caz, originile îndepărtate ale taroți-
lor ar trebui căutate în antichitatea indiană, chineză și
egipteană, unde se întîlnesc tehnici de cartomanție pri –
mitivă, piesele de ghicit fiind făcute din plăcuțe de piatră
sau din foi de plută desenate cu figuri ori semne, grupate
cîte patru. Procedee asemănătoare aveau, de asemenea,
vechii arabi și triburile germanice. După modelul taroți-
lor, miniaturistul francez "Grigonier va desena pe pielicele
de oaie, în anul 1392, primele cărți de joc pentru a-1 distra
pe regele Carol al "Vl-lea. Dar acestea reprezintă doar
precursoarele adevăratelor cărți de joc și ghicit.
Taroții medievali europeni erau niște cartonașe impri –
mate cu figuri colorate, de formă dreptunghiulară, ase –
mănătoare cărților de joc care le-au succedat. Prin tra –
diție, deși nu există documente sigure, cartomanția cu
taroți s-ar fi răspîndit în Europa datorită țiganilor nomazi,
dar probabil aceasta este o legendă, mult mai plauzibilă
fiind vehicularea prin intermediul magicienilor-călători
de origine italiană, care hălăduiau de-a lungul și de-a
latul continentului. Ulterior, ghicitul în cărți a ajuns să
fie practicat de către o anumită categorie de profesioniști
în întreaga lume.
116

Ghicitul se face prin „citirea cărților", adică prin in –
terpretarea desenelor alegorice imprimate pe cartonașe.
Oricare eartonaș reprezintă un tarot (taroc — în româ –
nește), figurile colorate avînd o anumită semnificație.
Cel mai vechi și mai complet procedeu de ghicit în cărți,
utilizat și astăzi de unii profesioniști este „Oracolul
femeilor" sau „Marele joc", avînd 78 de cartonașe impri –
mate în cromolitografie *, cu desene imitînd miniaturile
secolului al XV-lea. Taroții sînt de două categorii. Un
număr de 52 aparțin așa-ziselor „Arcane minore" și 22 fac
parte din „Arcanele majore", termeni înprumutați din
practica antică. La creștinii primitivi „Arcani disciplina"
era, de pildă, obiceiul de a păstra în secret momentele cele
mai importante ale cultului, din teama profanării lui de
către păgîni. Oricare cartonaș, denumit tarot, • este prins
în anumite formații „tas", suprapuse una alteia, ca rîn-
durile într-o carte. Ghicitorul întoarce tarot cu tarot, pe
față de la dreapta spre stînga, începînd cu rîndul de jos,
continuînd cu rîndul superior, dar de la stînga spre
dreapta, potrivit manierei bustrofedon, utilizată în scrieri
orientale vechi. Pe această baza se formulează oracolul,
care diferă în interpretare în funcție de sex, vîrstă și
uneori de profesiune, apoi de sensul întrebărilor la care
dorește să afle răspuns cel ce apelează la ghicitor. Imagi –
nile taroților, ca și denumirile lor constituie indicii pre –
cise privind perioada apariției cartomanției cît și sursele
care au stat la baza acestei maniere de ghicit. Astfel, de –
senele evocă arta Renașterii, care descoperă natura și
viața, reinventînd pe un plan original imagistica romană
constituită, într-un spațiu al superstițiilor, monștrilor și
miracolelor de factură orientală. Arta gotică, preluînd ase –
menea idei ciudate, face să renască, în plastică și grafică, o
lume fantastică, în interiorul lumii reale. Supranaturalul
este exprimat prin ființe înfricoșătoare sau ilare, care
sugerează fondul antic asiatico-african șlefuit prin rafi –
namentul greco-roman. Din această modă a desenelor de
ființe misterioase, aberante, cu membre de jivine, fără
trup sau fără cap, de obiecte însuflețite sau plante uma –
nizate, care invadează Renașterea își trage sorgintea gra –
fica taroților. Ca și în bestiariile antropomorfe medievale,
prezente în paginile cronicilor, în arhitectura catedralelor
gotice, a palatelor și chiar pe fațadele locuințelor mai mo-
* Un procedeu poligrafic de reproducere a imaginilor în mat multe culori.
117

dește, desenele de pe cărțile de ghicit urmează o ordine
inspirată din succesiunea diferitelor părți, capitole și pa –
ragrafe biblice, manieră explicabilă pentru perioada de
bigotism creștin a secolelor XV—XVI în care a luat pro –
babil naștere neocartomanția. O parte din desene simboli –
zează astfel esența primelor capitole din „Facerea", consi –
derată prin tradiție a fi întîia carte a lui Moise. Primul
tarot reprezintă deci „Haosul"; al doilea „Lumina"; al trei –
lea „Plantele" ; al patrulea „Cerul" ; al cincilea „Omul și
animalele" etc..în afara acestora semnele evocă Raiul, pe
Eva mușcînd din fructul oprit, pe Dumnezeu și pe Diavol,
„Dărîmarea Templului", „Judecata de apoi", „Sosirea Me-
siei", toate, de asemenea, de inspirație biblică. Ap^oi, alți ta-
roți personifică dreptatea (binele), despotismul (ralil), cum –
pătarea, forța, prudența, norocul, moartea. Sînt exprimate
grafic și unele aspecte ale sistemului social feudal : regi,
regine, cavaleri, alți nobili, preoți, călugări, ca și însemne
heraldice — cupă, sceptru, spată, monedă, /cele mai frec –
vent utilizate în secolele XVI—XVII. Semnificațiile ur –
mau desenele, potrivit unei reguli raționale. „Lumina"
(înfățișînd Soarele) era un tarot favorabil, această carac –
teristică rezultînd din superstiții mai vechi, cu rădăcini
în credințele antice egiptene privind zeul Ra sau gre- co-
romane referitoare la Apollo.
în secolele XIX și XX sînt inventate noi jocuri,distrac –
tive, de societate și de noroc, prin folosirea pachetelor de
cărți de joc. Cartea de joc a ajuns nelipsită în localuri
anume deschise pentru organizarea de pariuri : cafenele,
tripouri, cazinouri, cluburi, dar și la petreceri familiale.
Industria cărților de joc generează atît simplificarea gra –
fică a reprezentărilor cît și formule noi de divinație, co –
respunzătoare perfecționărilor tehnice. Vechiul tarot cade
în desuetudine, căci noile pafchete de cărți de joc nu mai
cuprind clasicele imagini, ci altele, schematizate, reduse
ca număr.
Ghicitorii în cărți francezi au inventat spre sfîrșitul
secolului al XIX-lea sisteme mai simple de divinație, de –
numite „La reussite-oracle" și ;,La reussite-passe-temps".
Acestea din urmă mai poartă denumirea de „patience"
sau „pasiență" în românește, numele acestei formule in-
dicînd exact destinația jocului, adică „trecerea sau pier –
derea timpului". Există cel puțin 50 de procedee de pa –
siențe care, în viziunea celor care le folosesc, ar indica
reușita sau nereușita într-o anumită problemă. Fiecare
118

iprocedeu poartă un nume, absolut arbitrar, ceea ce
indică subiectivismul cartomanției de acest gen.
Pasiențele reprezintă un exemplu elocvent al modului în
care divinația încearcă să se adapteze condițiilor de
moment. Tot atît de evident este faptul că fiecare formă
de ghicit, inclusiv cartomanția, sfîrșește prin a fi
respinsă social și aruncată în sfera superstițiilor.
Cafesomanția sau ghicitul în cafea, este, de
asemenea, un sistem recent de divinație. El se bazează
pe interpretarea fantezistă a unor semne lăsate de
drojdia (zațul) fierturii fainei de cafea pe pereții ceștii,
după consumarea băuturii.
Patria cafelei este regiunea Kaffa din sudul Ethiopiei.
Tîrziu, în evul mediu, arabii o vor folosi, preparînd bău –
tura îndeobște cunoscută astăzi în întreaga lume. Prin
arabi, consumul de cafea s-a răspîndit apoi în Egipt, iar
după anul 1577, cînd Mecca a fost cucerită de otomani,
și în Asia Mică. Primele cafenele au fost deschise la
Istan-bul către mijlocul secolului al XVI-lea, acestea
devenind curînd localuri de întîlniri politice, ceea ce a
determinat pe cîțiva sultani să le interzică activitatea.
Cu toate acestea, cafenelele au reînviat mereu,
ajungînd foarte populare. Turcii au extins apoi consumul
de cafea în Europa. Este interesant că primele cafenele
europene apar în Balcani, Bucureștii fiind, de altfel,
gazda celor dintîi localuri de această factură de pe
continent. în 1667 exista în oraș o cafenea ținută de un
oarecare Hannie, fost sei men împărătesc, dar vechimea
acestor „prăvălii", după expresia lui Constantin C.
Giurescu, trebuie să fi fost mai mare, datînd — probabil
— din secolul al XVI-lea, cînd influența
constantinopolitană se accentuează. Prima mare cafenea
europeană a fost deschisă la Londra, spre sfîrși- tul
secolului al XVII-lea. Alte mari cafenele au fost ame –
najate în 1683 la Viena și mai tîrziu la Paris. Aceste
localuri, răspîndite din Arabia în Europa, sînt
leagănul ghicitului în cafea.
Cafesomanția face parte din grupa oracolelor așa-zis
deductive. -Divinația constă în interpretarea arbitrară a
unor semne sau închipuiri de figuri produse de zațul ca –
felei, după același tipic al observării formelor create de
albușul de ou, de plumbul și ceara topită aruncate în
apă. Drept urmare, ghicitul în cafea poate fi considerat
o transpunere modernă a unor maniere de divinație
antice.
119

Pentru a-și impresiona clientela, ghicitorii în cafea
recurg la un anumit ritual pentru prepararea băuturii,
avînd totodată și o tehnică de realizare a zațului, astfel
încît acesta să lase pe pereții ceștii urme cît mai clare.
Sînt utilizate în acest scop ibrice și cești speciale, cantități
bine dozate de făină de cafea.
Interpretarea semnelor din zaț diferă de la ghicitor la
ghicitor, în funcție de imaginația fiecăruia, adesea contra –
dictorie, arătînd o dată mai mult ridicolul acestei forme de
divinație, subiectivismul cafesomanției.
Roata norocului este un procedeu de divinație apărut
în secolul al XlX-lea în Rusia. El constituie o imitație
grafică, foarte comodă, a rudimentarei „rdți a norocului"
din bîlciuri și a sofisticatei rulete din cazinouri. Roata
norocului de origine rusească este înfățișată de un cadran
identic celui dte ceasornic, desenat la dimensiuni foarte
mari, pe hîrtie. Pentru aflarea „viitprului" se aruncă o
pietricică deasupra cadranului. Numărul din dreptul unde
aceasta s-a oprit reprezintă o trimitere spre mai multe
tabele oracol, tipărite, care dau răspunsuri tip, la între –
bări tip. Atît numărul întrebărilor, cît și al răspunsurilor
variază de la o „roată" la alta, în funcție de autorii bro –
șurilor respective. Prima broșură intitulată chiar „Roata
norocului" a fost imprimată la Moscova în anul 1805. O
primă traducere din limba rusă în română a acestor bro –
șuri s-a făcut în anul 1836. Volumul cuprindea 99 de în –
trebări, 99 de roate și 99 de trigoane ale norocului, pre –
cum și l'O89 de răspunsuri. Atît întrebările, cît și
răspunsurile-oracol sînt naive și ilare, de genul „biletelor
de papagal" și al „răvașelor de plăcintă" (alte forme pue –
rile de ghicit).
Au fost inventate și alte maniere de ghicit, una mai bi –
zară decît alta ca, de pildă, divinația după încrețiturile
formate într-un vas cu apă de suflul produs prin rostirea
deasupra suprafeței lichidului a unor cuvinte de către
persoana interesată ; în făină (urmînd tehnica sephraman-
ției); în topor (axinomanție); în chei (cleidomanție); în
ciur (coscinomanție); în lămpi (lampadomanție); în li-
ghean (lecynomanție); în mușchi (myomanție); în boabe
de strugure (staphylomanție); în lemne (xylomanție); în
scris (graphomanție) etc, totul fiind de natură să arate
nu numai imaginația fecundă a șarlatanilor care se pretind
scrutători ai viitorului prin mijloace oculte, dar și uimi –
toarea credualitate a clienților acestora.
120

Dar, indiferent de formele sub care apare, ghicitoria
reprezintă o manieră vetustă de interogare a viitorului.
Incapabilă prin natura ei subiectivă să răspundă așteptă –
rilor general umane, ea a cunoscut un declin continuu,
sfîrșind prin a fi declasată, blamată și respinsă social. Din
acest punct de vedere, apelul la ghicitorie constituie un
act anacronic, condamnabil, mai ales într-o societate ci –
vilizată, evoluată și sub raport cultural.
4. Aberațiile exaltaților. Evocări,
prevestiri, profeții
Evocările erau în antichitate chemarea cu mijloace ma –
gice a umbrelor celor decedați, chemarea acestora fiind
făcută pentru a se obține diferite detalii privind soarta
cuiva sau mersul unor evenimente.
Divinația respectivă se întîlnește în antichitatea înde –
părtată, legendele și miturile grecești indicînd ca posesori
ai secretelor evocării umbrelor pe Circe, Theoride, Thi-
moethe și Thessala. Cu timpul acest procedeu al magiei
va fi preluat de religie, începînd a fi evocați nu morți obiș –
nuiți, ci zei și semizei. Primele forme ale ciudatei maniere
de divinație vor fi evocările zeilor tutelari ai unui templu,
cărora — spre a-i îmbuna — li se aduceau jertfe. Dreptul
de evocare a zeului tutelar revenea în exclusivitate ma –
relui preot. Vrăjitorii-ghicitori evocau însă numai divini –
tăți ale Infernului, în mod special pe zeița Hecate *.
Ritualul evocărilor se efectua într-o manieră lugubră.
Vrăjitorul își făcea manoperele seara, pînă la miezul nopții,
moment care — în mentalitatea magică — însemna sosirea
noii zile. Locul evocărilor era ales, de regulă, într-o peș –
teră întunecoasă, la lumina unei făclii de rășină, care dă –
dea o flacără roșietică. In această atmosferă de mister,
vrăjitorul se așeza în fața unui altar de sacrificiu, încon –
jurat cu crini de pădure, pe care era așezată statuia din
ceară roșie, albă și neagră a zeiței Hecate. Apoi jertfea
bufnițe, lilieci, un cocoș negru sau chiar noi născuți. Po-
* înfățișată ca o ființă hidoasă, cu trup de femeie și trei ca -pete, Hecate, sub denumirea de Trivia, era considerată și divinitate a încrucișărilor de drumuri, fiind favorabilă drumeților, pe care îi apăra de vrăji, dar și vrăjitorilor, deoarece răspîntiile erau zone prin excelență consacrate magiei.
121

trivit ritualului acesta sinistru, ficatul victimelor era ars
pe altar, timp în care vrăjitorul trasa de trei ori cu bagheta
magică un cerc în jurul focului, pronunțînd o formulă
anume.
Alți vrăjitori utilizau mijloace și mai bizare, practici
care frizau hidoșenia și demența, pentru a-și impresiona
asistența. Titus Lucretius Carus (99—55 î.e.n.) descrie prac –
ticile de evocare ale unei vestite vrăjitoare — Harmo-
nida — la care asistase. Femeia, într-o agitație delirantă,
și-a înfipt un ac în brațul stîng, lăsînd să curgă sîngele
ei peste cel al unei bufnițe bătrîne, amestecîndu-le cu ba –
gheta sa magică. După aceea, ca o nebună^ s-a pornit să
țopăie, să facă piruete, descriind cu bagheta*(Jiferite forme
în aer și pronunțînd gutural tot felul ne cuvinte de neîn –
țeles. Acest preambul fiind încheiat, Harmonida a sacrifi –
cat o oaie neagră pe un rug de crini de pădure și lemn de
chiparos, a aruncat deasupra sîngele ' amestecat anterior
pe altar și a implorat pe Hecate să lase umbrele morților
la ea. Cîteodată scena se repeta cîteva zile la rînd, astfel
încît pînă la urmă, persoanele care așteptau aparițiile de
umbre, suprasolicitate nervos, cu credință în puterea vră –
jitoarei, chiar aveau impresia că văd sufletele morților
proiectate pe fundalul grotei luminate de flăcările în per –
manentă mișcare.
Scrieri vechi, .anonime, datînd în special după apariția
creștinismului în Imperiul roman, dau în vileag faptul că
vrăjitorii specializați în evocări aveau ucenici care, la un
anume semnal, făceau să apară pe pereții cavernelor
forme vaporoase, ce puteau fi ușor luate drept imagini ale
defuncților. Descrierea procedeelor utilizate de ucenici
arată că ei cunoșteau tehnica teatrului de umbre *. Dacă
se adaugă la aceasta modul grosolan în care vrăjitorul, de
obicei ventriloc, „primea" răspunsuri de la „umbrele mor –
ților", combinînd, în fapt, un dialog fictiv deoarece el în –
treba și tot el răspundea, tabloul „minunilor" devine
complet.
La asirieni, egipteni, greci și romani, vrăjitorii-ghiei-
tori puteau fi întîlniți mai pretutindeni. în Thessalia exista
o categorie specială de evocatori, alcătuită numai din fe –
mei, denumite psihagoge. Spre deosebire de vrăjitorii-
ghicitori, acestea se îndeletniceau cu atragerea umbrelor
* Teatrul de umbre este un gen de spectacol practicat încă în China și Japonia. Personajele, luminate din spate, sînt văzute ' evoluînd ca niște umbre pe un ecran do pînză.
122

morților, prin incantații, spre a le vîna și împiedica să mai
revină într-un anumit loc. Se cunoaște o povestire refe –
ritoare la două asemenea psihagoge aduse special la
Spartha, spre a .vîna umbra lui Pausanias, care „apărea"
noaptea în templul Minervei, răspîndind groaza în cetate.
Lipsa de scrupule a tuturor acestor pungași, extinderea
fără margini a practicii evocărilor a stîrnit în cele din
urmă replica autorităților de stat și religioase. La Roma,
în anul 365 e.n., cînd nebunia evocărilor, incantațiilor și
altor practici vrăjitorești atinsese paroxismul a fost dat
un praescriptum * de urmărire și ucidere a tuturor per –
soanelor care se ocupau cu magia. A fost prima mare vînă-
toare de vrăjitori din istoria omenirii.
Figurinele magice erau o variantă de vrăji pornind de
la evocările de umbre ale decedaților. La egipteni și la
greci această îndeletnicire purta numele de „magie infer –
nală", fiind practicată numai de către vrăjitoare, rău vă –
zute în societate, îndeobște locuind solitar. Ritualul era
făcut în prezența celui care dorea să se folosească de vrăji.
Vrăjitoarea declama formulele magice cu o voce mono –
tonă, ținînd în mînă o bufniță,' pe care o „amenința", din
cînd în cînd, cu un cuțit. La sfîrșitul acestui prim tur de
vrăji, ea ucidea pasarea răspîndindu-i sîngele în jurul unui
rug de crini de pădure, invocînd. în același timp, anumite
spirite. Urma o altă fază. Cu ochii larg deschiși și mîinile
tremurînde vrăjitoarea apuca o figurină magică, bleste-
mînd-o. Cu un stilet ascuțit împungea locurile închipuind
ochii, inima, ficatul, pîntecele. îi tăia o mînă, ori un pi –
cior, o flagela. Toate în ideea că supliciile păpușii de ceară
urmau să fie îndurate, în urma vrăjilor, de către persoana
căreia îi erau adresate răzbunările.
Aparițiile de divinități sub înfățișări umane sînt re –
latate într-o mulțime de lucrări antice, reflectînd antro –
pomorfismul ** caracteristic religiei grecilor din perioada
homerică. în concepția grecilor, apoi și a romanilor, zeii
veneau adesea printre muritori, amestecîndu-se uneori în
treburile acestora, încurcîndu-i sau ajutîndu-i. Desigur,
totul se petrecea în imaginația oamenilor, care vedeau
pretutindeni numai zei și zeițe, guvernîndu-le acțiunile
tot așa precum în trecutul omenirii toate cauzele unor în-
* Ordin.** Antropomorfismul este caracterizat prin aceea că divinită-Vile iau înfățișări omenești, acționează și se comportă ca oamenii, avînd însă față de aceștia forțe supranaturale și nemurirea.
123

tîmplări erau puse pe seama forțelor magice. Cum s-ar
spune, aceeași idee, altfel pieptănată. în atmosfera de
superstiție căreia nici mințile unor oameni luminați ai an –
tichității nu i s-au putut sustrage, decît cu rare excepții,
aparițiile de umbre, spectre, gorgone, harpii, a tot felul
de ființe erau la ordinea zilei și nimeni nu se mira dacă
cineva furniza povești referitoare la diferiți monștri iviți
ici, colo. Vrăjitorii-proroci se întreceau, alături de tau –
maturgi, a se declara posesori ai forței de a produce apari –
ții diverse. Toată lumea era pregătită să vadă, să audă, să
întilnească o ființă supranaturală. Sub imperiul acestei
psihoze s-au născut relatările unor întîmplări incredibile
pentru omul modern, dar perfect valabil în trecut. Iată
citeva mostre.
Potrivit legendei, trei corifei ai gîndirii antice Pita-
gora, Thaîes și Socrafce aveau obiceiul să se retragă uneori
în locuri izolate, pentru a medita în liniște. Cu aceste pri –
lejuri, ei ar fi văzut, fiecare, apărîndu-le îr/față, demoni.
Platon, care avea multă imaginație, vorbea despre apari –
țiile unui anume Erus, mort de multă vreme, ce-i ținea
disertații savante despre bine și rău în lume. Un meticu –
los observator al fenomenelor naturii, Plinius cel Tînăr,
era convins că zeii infernului îl aveau sub ocrotire
deoarece, o dată, Galinius i-ar fi „apărut" de pe altă lume
spre a-1 anunța despre această favoare. Oricare ar fi fost
autorul fiecărei istorioare în parte, problema rămîne
aceeași, deoarece aparițiile fantastice nu sînt decît rodul
imaginației sau al unor stări psihice speciale.
Un argument în sprijinul ipotezei că narațiunile des –
pre apariții erau pure invenții^ oferă scrierile cu caracter
istoric ale lui Plutarh. El afirmă între altele, referitor la
Brutus, că acesta, tulburat de^faptul că, adesea, își „vedea"
geniul lui rău, l-ar fi întrebat pe Cassius, care-i era pri –
eten, ce să facă spre a scăpa de vedenii. Cassius i-ar fi
răspuns că aparițiile sînt neliniștile momentului, totul fiind
datorat febrei din creier care produce numai fantome.
Din aceste cuvinte pot fi surprinse nu neapărat opiniile
lui Cassius referitoare la așa-zisele apariții de figuri su –
pranaturale, ci concepția critică bazată pe un examen logic
a lui Plutarh, autorul real al dialogului, privitoare la cau –
zele ce determinau fenomenul psihic respectiv.
Alte apariții, așa cum sînt relatate de scriitorii antici,
poartă vizibil motivații politice ale unor acțiuni memora –
bile, cum ar fi hotărîrea lui Flavius Claudius Iulianus de
124

a accepta să devină împăratul Romei, în anul 360 la cere –
rea presantă a trupelor din Gallia. împăratul Iulianus in –
fluențat de neoplatonism, a renegat religia creștină, de
unde i s-a tras și denumirea de Apostatul, probabil din
rațiuni politice (fiind amenințat de popoarele Orientului
Apropiat). El a redeschis templele și a dat un edict de to –
leranță pentru necreștini. Măsuri care nu i-au liniștit pe
perși, aceștia atacînd imperiul. Iulianus a încercat să dea
greutate propriilor hotărîri, povestind prietenilor că actele
sale i-ar fi fost dictate de un geniu ce-i apărea în clipele
de meditație.
Prevestirile. Superstițioșii antici vedeau avertismente
ale providenței în cele mai mici 1/. uri, în cele mai neîn –
semnate mișcări ce se petreceau în jurul lor. Atît grecii,
cît și romanii priveau de pildă, ca pe un neîndoielnic semn
al soartei, apariția unui corb, a pisicii, vulpii, a altor păsări
sau mamifere, ca și a șerpilor. Unele întîlniri erau con –
siderate favorabile, altele dimpotrivă. De pildă, dacă cineva
da ochii cu un cal alb sau observa o rîndunică, în timp ce
mergea undeva, pentru el aceasta nu putea fi decît un
indiciu categoric că în ziua respectivă îi va merge bine.
Dar dacă întîmplător fugea prin fața lui vreun șoarece sau
o pisică neagră, el credea că totul îi va fi potrivnic. Ase –
menea credințe își aveau izvorul în magie, alimentate fi –
ind de feluritele forme ale divinației, dar mai cu seamă
în ghicitoria prin animale și păsări, foarte făspîndită. Re –
licvă a acestor concepții bizare, fără nici un temei real,
poate fi considerată superstiția de a privi ca semne de
nenoroc traversarea drumului de către o pisică neagră sau
întîlnirea cu un popă, ghinionul fiind anulat, dacă tot în –
tîmplător se ivesc atunci un militar sau un cal alb.
Anumite cuvinte erau considerate, de asemenea, ca
avertismente ale destinului. Astfel, spre a cunoaște dacă
o acțiune oarecare se va desfășura cu succes, anticul,
ieșind din casă, căuta să deslușească în vorbele primului
om cunoscut pe care îl întîlnea acele cuvinte cu valoare
de previziune. De pildă, cuprinderea cuvîntului „bine" în
prima frază, reprezenta un semn favorabil. Superstiția
mergea pînă acolo încît dacă o asemenea întîlnire se solda
cu o conversație ce i se părea drept semn neprielnic, ac –
țiunea proiectată era suspendată pentru ziua aceea. Sau,
dacă lucrurile se repetau și a doua zi, doar vrăjitoria și
aducerea de jertfe puteau fi remedii pentru îmbunarea
sorților. Spre a evita asemenea situații, romanii obișnuiau
125

să pronunțe cuvîntul ,,bine" de J.a primele fraze schim –
bate cu cineva. Formulele actuale de binețe „Bună ziua !",
„Bine te-am găsit !" etc, aici își au originea, ele perpetu-
îndu-se ca fraze stereotipe, cu caracter de politețe, pier-
zîndu-și semnificația inițială.
« Desigur, nimeni nu ia. în serios, astăzi, aparițiile în –
tâmplătoare de animale sau cine știe ce combinații de cu –
vinte rostite de primul întâlnit pe stradă. însă, în trecut,
aceste momente puteau duce la efectuarea unor acte ma –
jore, angajînd une6ri averea personală sau chiar viața de
stat, dacă în cauză se afla un conducător de oști. Istoria
este plină de astfel de evenimente care au dus la răstur –
nări de situații majore. Lucius Paulus, de exemplu, pre –
ocupat de războiul pe care îl pregătea împotriva perșilor,
era gata să dispună începerea ostilităților cînd, din întâm –
plare, a întîlnit-o pe Tertia, fiica lui, plînsă și dezolată,
întrebînd-o care era cauza tristeții sale, fata i-a răspuns
printre lacrimi : „Sărmanul Perse, o să moară !" Lucius
Paulus, luînd drept o voce a destinului exclarr/ația copi –
lei, a renunțat la război. El și-a dat seama, mai târziu, că
Tertia se referea nu la perși, ci la micuțul ei cîine Perse,
dar, din punct de vedere al înțelegerii lucrurilor, așa cum
se derulau ele în mintea anticilor, aceasta nu avea nici o
valoare. Lucius Paulus însuși se explică, scriind că impor –
tantă pentru el fusese fraza rostită ca pură întâmplare,
„deoarece prea bine ar fi putut întâlni pe altcineva, care
să-i spună altceva."
Dar și alte întîmplări au avut de-a lungul secolelor
urmări tot atît de importante. în lucrări antice se men –
ționează că Marcus Tullius Cicero (106—43 î.e.n.), asasinat
din porunca lui Antonius, prevăzuse moartea sa prin fap –
tul că un corb a ciocănit într-atîț întf-un cadran solar din
grădina lui încît 1-a răsturnat. De, asemenea, în antichi –
tate, vederea unui bursuc pe timp de ploaie se credea în
mod superstițios că nu anunța nimic bun ; la fel apariția
unui iepure. O vulpe prinsă în capcană, dar care. datorită
efortului, reușea să scape, prevestea o schimbare în desti –
nul vînătorului. Alte animale pronosticau evenimente mai
put.in grave, prin mișcările făcute de ele sau chiar prin
poziția corpului. O coadă întoarsă indica o afacere foarte
complicată, iar pe jumătate îndoită însemna un dezastru.
Cel care. fiind nemîncat, vedea o pisică mîncînd un șoa –
rece, trebuia să se aștepte la o nenorocire. Orăcăitul broaș –
tei, boul care trăgea cu putere aerul în plămîni și îl ex-
12fi

pira cu forță, zborul unei rîndunici razant cu solul erau
semne de ploaie. Măgarul care mergea în curmezișul dru –
mului și-și ținea urechile sus anunța o puternică vijelie ;
dacă el se învîrtea în praf însemna că se modifică tempe –
ratura aerului. Cîntecul sprințar al unei ciocîrlii, planarea
elegantă a păsării în aer anunțau o zi frumoasă sau re –
venirea vremii bune după o perioadă ploioasă. Barza ca-
re-și abandonase cuibul avertiza fie o prăbușire de teren,
fie ruina casei. Strigătul corbului sau al stăncuței auzit
la stînga, cel al unei cucuvele perceput pe o casă, urletele
lamentabile ale cîinelui erau semne sigure de boală sau
moarte. Un cocoș care nu cînta la miezul nopții prevestea
ceva rău, dar dacă acesta cînta la amiază nu încăpea în –
doială că trebuia să fie bine pentru cei ai casei. Un șarpe
rulînd în spirală pe un drum, cu capul ridicat amenință –
tor, vestea o surpriză venită din partea dușmanilor, dar
dacă, dimpotrivă, fugea speriat, totul era bine.
Și obiectele se aflau în măsură să dea naștere la pre –
viziuni. De exemplu, constituia semn rău vărsarea unei
căni cu vin, căderea unui copac, a unei statui, a ramurilor
dintr-un arbore, ciocnirea unui picior de celălalt în timpul
mersului, ruperea unui cordon la sanda. Un tăciune care
sfîrîia în cenușă indica primirea unei vești ; un cărbune
încins care se reaprindea era semn bun ; dar stingerea
focului și fumegarea lui puternică, dimpotrivă. Apoi, trei
torțe, trei lămpi sau trei candele aprinse în casă anunțau
că va muri cineva în timpul anului, amintind de semnul
celor trei furii (Alecto, Magaera și Tisiphone — genii care
pedepseau fărădelegile oamenilor), ori al celor trei moerae
(Atropos, Clotho și Lachesis — zeițe care călăuzeau des –
tinele omenești) sau al „celor trei capete ale Cerberului",
aflat de strajă la porțile Hadesului.
Cît temei aveau toate aceste credințe, aceste practici
de autoghicire ? Din primul moment am fi tentați să le
considerăm pe toate superstiții. Privind totuși, cu spirit
critic, noianul de păreri, departajăm semne care într-ade –
văr aveau o bază probantă. Sigur, o vulpe care scăpa din
capcană, arăta pentru un om lipsit de prejudecăți nu o
viitoare nenorocire, ci proasta îndemînare a vînătorului,
iar un cîine care ține coada într-un anumit fel reprezintă
pentru chinolog o anumită stare a animalului — teamă
(atunci cînd poartă coada între picioare), furie (cînd își
ține coada orizontală), îmbîrligată (calm) etc. Dar dacă pă –
sările zboară aproape de firul ierbii, într-adevăr se pro-
127
I

duce o modificare în presiunea atmosferică. Căci insectele
presate de aer și obligate să evolueze foarte jos sînt cău –
tate acolo de păsări. în general însă, credințele în semne
prevestitoare constituie relicve ale practicilor magice, că –
zute în desuetudine de-a lungul timpului, ale căror ri –
tualuri au fost abandonate.
Prorocirile. Literatura referitoare la prorociri este
abundentă. Ceea ce degajă, în primul rînd, poate fi numit
incertitudine, deoarece cititorului cu simț critic îi vine
greu să considere ca reale faptele derulate cu nonșalanță
de diferiți autori. în orice caz, nici un comentator de
prorociri nu descrie fapte petrecute sub 'ochii lui. Anti –
chitatea era plină de profeți, însă asemenea personaje vor
continua să apară pînă în zilele noastre. în general, pro –
fețiile antice nu constituiau opere religioase, ci'discursuri
politice, făcute pe un ton sentențios, asemănîndu-se mult
cu oracolele sibyline.- Sînt cunoscuți în istoria religiilor o
mulțime de proroci care prevesteau viitorul stînd în
fața apelor, sub un copac, la răspîntii, în locuri ferite, în
zone socotite prin excelență magice. Frazele lor erau ale –
gorice, ambigue, foarte adesea identice cu oracolele gre-
co-romane, fiind deci supuse interpretărilor.
între prorocire și prevederea științifică există o deo –
sebire de esență. Desigur, cunoașterea viitorului este o
necesitate profund umană. Ea a existat dintotdeauna. O
vom găsi și la micile colectivități care, sub presiunea na –
turii inospitaliere încerca să afle dacă ziua următoare le
va fi favorabilă găsirii unui animal de vînat, dar și la
popoare mari — indieni, chinezi, egipteni, greco-romani,
traci — în aceeași măsură preocupați să știe ce le rezervă
viitorul în acțiunile majore aje ființării lor. Pentru omul
limitat în posibilitățile cunoașterii, înspăimîntat de feno –
menele naturii, pătrunderea în viitor nu putea fi posibilă
decît prin bunăvoința puterilor paranormale — duhuri,
zeități. Iar metoda de combatere a acestora nu putea fi
decît paranormală, sub forma divinației, adică a revela –
ției, a inspirației supraomenești.
Spre deosebire de prorocire, pronosticul, prevederea
sînt dimensionate pe baza criteriilor reale umane. Lipsit
de prevedere, omul ar fi pierit de mult. El a învățat să
descifreze mersul vremii și, legat de aceasta, ritmul și
roadele muncilor agricole. Observînd natura a reușit să-i
surprindă fenomenele, să le cunoască și să le reconsidere.
Toate afirmațiile bazate pe observații de acest fel, probate
128

statistic, deci științifice, fac posibile răspunsuri reale la în –
trebări. Prevederea și știința au mers împreună în toate
timpurile. Le vom găsi de altfel în forme diverse și în
antichitate. Astfel, Pherikide, maestru al lui Pitagora, a
examinat cu atenție apa dintr-un puț și, după ce a gus-
lat-o, a anunțat că în acea zi va avea loc un seism, ceea ce
s-a și întîmplat. Procedeu absolut corect, confirmat de
tiința modernă, deoarece, înainte de un mare cutremur,
apa din fîntîni își schimbă atît nivelul cît și compoziția
chimică. Filosoful Anaximandru a prevăzut, de asemenea,
un cutremur, după o alunecare masivă de teren. Cîteva
ore după acest pronostic, într-adevăr, fenomenul a avut
Joc. Nu mai puțin științifice au fost previziunile agrare
făcute de Zoroastru, Moise și alți așa-numiți taumaturgi,
ale căror cuvinte erau luate drept prorociri, revelații di –
vine, în realitate, ei cunoșteau perfect multe fenomene
naturale, aveau forța corelării dublată cu o deosebită in –
teligență. Cu nimic mai prejos decît aceste mari
persona-. itați ale istoriei religiilor au fost Thales,
Aristotel, De-mocrit, Pliniu cel Bătrîn și alți gînditori ai
antichității, care treceau drept taumaturgi, dar ei aveau
capacitatea de a pronostica asupra fenomenelor
meteorologice. Hiero glife egiptene prezintă mai multe
semne prevestitoare ale furtunii, verificabile ca perfect
exacte și în zilele noastre. Thales, care a studiat în Egipt, a-
compus de altfel, un mic tratat privitor la semnele ce
anunțau modificări at mosferice, putînd fi considerat
prin aceasta un precursor al meteorologiei. Dioscoride,
Pausanias și alți scriitori an tici au contribuit, de asemenea,
la stabilirea unor norme, unor criterii necesare efectuării
previziunilor.
Probele adevărului. La vechile popoare, noțiunea de
justiție era destul de vagă. Pricinile erau ascultate și ju –
decate de sfatul bătrînilor sau de căpetenia locală, însă în
cele mai frecvente cazuri executarea sentințelor, ca și
tehnica de probare a adevărului intrau în atribuțiile vră –
jitorului sau preoților-sacrificatori.
In istoria antichității sînt descrise multe procedee de
„evidențiere" a adevărului, inechitabile și crude, dar care
atunci erau socotite drepte. Astfel de tehnici aveau un
caracter de divinație.
Balanța justiției este o invenție extrem de veche, fiind
folosită nu ca simbol, ca la greco-romani, ci la propriu de
către vechii indieni. Ea se aplica dacă plutea un dubiu
asupra unei afaceri oarecare. în asemenea situații se uti-
129

lL:a un ritual în care bănuitul era așezat pe talerul unei
balanțe uriașe, iar pe celălalt se puneau greutăți pînă ce
echilibrul era stabilit. După care, pe creștetul acuzatului
se potrivea cu grijă o scoarță de lemn cuprinzînd în –
scrisul acuzației ce i se aducea. Dacă balanța înclina
spre talerul pe care era așezat omul, acesta «ra declarat
imediat vinovat. In caz că atîrna în partea opusă sau ră-
mînea stabilă, acuzatul era socotit inocent și absolvit de
urmări.
Preoții vechilor evrei practicau „proba apei amare",
în bănuielile de adulter privind o femeie. Ei obligau pe
bănuită să înghită apă amestecată cu praf adunat de pe
lespezile templului. In credința populară, această apă
amară avea proprietatea de a otrăvi pe soția criminală, dar
nu producea nici un rău celei caste. Sigur, totul depindea
de curățenia din templu și de rezistența organismului fe
meii supuse probei. O astfel de băutură era de multe ori
sursa unor maladii ale aparatului digestiv, cu consecințe
chiar fatale, '
Japonezii și tătarii foloseau de asemenea lichidele pen –
tru proba adevărului, în cupa oferită bănuitului se pu –
nea în apă o bucată de pînză (sau hîrtie) mîzgălită cu
caractere magice. Cel vinovat trebuia să fie apucat de du –
reri atroce de stomac imediat ce înghițea conținutul cu –
pei, în schimb inocentul rămînea sănătos. Nu era vorba
aici despre nici un efect miraculos, o serie de scrieri vechi
arătînd că preoții sau vrăjitorii preparau anume lichidul
înaintea efectuării probei. Acesta putea fi apă obișnuită
sau otravă, în funcție de voința „judecătorilor". Proba
adevărului prin lichide a fost practicată și în Africa. Dar
cum, în general, băutura era otrăvită, bănuitul refuza de
regulă înghițirea ei. în acest caz, spre a scăpa de răzbu –
narea celui păgubit, acuzatul era obligat să se răscum –
pere. Grecii și romanii au avut și ei acest obicei cu ca –
racter magic.
în primele secole ale erei noastre, proba adevărului se
diversifică, începînd a fi utilizate focul și apa clocotită.
„Proba de foc" consta în a obliga pe bănuit să țină în
mină, pe durata unui anumit timp, o bară încinsă sau să
pună palma pe o tablă înroșită. Pentru magii și vrăjitorii
chaldeeni, egipteni și greci, proba nu constituia un peri –
col deoarece ei cunoșteau rețete de alifii care protejam
pielea. Pomezile capabile să-i apere de efectele probei de
130

foc erau achiziționate de culpabili contra unor onorarii
substanțiale. în schimb inocenții, de regulă, erau victime
sigure deoarece nu veneau pregătiți.
5. Marile oracole și enigmele lor
Ghicirea viitorului și prevestirile erau ]« grecii artici
o parte integrantă din viața și activitatea lor.
Prezicătorii și profeții, care circulau nestingheriți și.
neconcurați, au ajuns, la un moment dat, să reprezinte
toate categoriile divinației, începînd cu așa-zișii înțelepți,
inspirați de zei, care adoptau o atitudine solemnă, pînă
la șarlatanii ordinari. Ei sondau „secretele" viitorului și
își reglau conduita în consecință, indiferent dacă era
vorba de micile necazuri familiare, Sn cazul'unei persoane
particulare sau de acte decisive pentru cetate, cînd era
vorba despre rege. însă curînd se va amesteca religia și
preoții vor prelua arta divinatorie. Era mult preș impoi-
tant acest domeniu, ca să fie lăsat exclusiv .în mina ghi –
citorilor ambulanți. Acum vor lua ființă, pe lingă marile
temple, locuri anume unde se va practic hicitul viito –
rului, după anumite reguli și canoane, de e preoți spe –
cializați în a da răspunsuri la întrebările or ce îi soli –
citau. Insușindu-și fără scrupule pi cile magiei,
preoțimea templelor a inventat, totodată ehnică inge –
nioasă, capabilă să tulbure mințile naivi și credulilor
care alcătuiau lumea antică.
Un loc aparte în categoria celor care p îcau ghicitul
viitorului îl ocupau sibilele (sibyllae), fe;. considerate
de grecii antici și mai tîrziu de romani, ca fiind posesoare
ale unor forțe oculte. Aceste femei erau descrise în scrie –
rile antice în mod cu totul fabulos, fiind înconjurate de
enigmele unor tradiții extrem de vechi, la ale căror surse
n-au reușit să ajungă înșiși filosofii vechii Elade. Cerce –
tările moderne surprind însă la sibîle credințele magice
orientale. Sibilele trăiau într-o singurătate inaccesibilă,
.plină de mister. Apăreau nu se știe de unde și dispăreau
nu se știe în ce direcție. Sigur, aceasta făcea parte din
arta lor de a-și influența auditoriul, în care se văd remi –
niscențele vrăjitorului primitiv, ca șî ale șamanului, de a se comporta cu totul altfel decît semenii lor. Se îrn-
brăcau și vorbeau bizar, cu anumite. modulații în glas,
1 3 1

care le conferea farmec, fiind considerate a avea legături
cu forțe malefice. Platon vorbește despre o asemenea si-
bilă, Herophile din Erythrae, in Lydia, unde aceasta făcea
profeții într-o peșteră. Sentințele profețite de ea semănau
cu cele ale Pythiei din Samos, ca și cu ale sibilelor de 'la
Delphi, Colophon, Phrygia și Cumae, în Italia, ceea ce
arată că toate erau inițiate în același chip.
Cea mai vestită prezicătoare de acest fel a fost, po –
trivit scrierilor, Sibylla, de la care s-ar fi tras denumirea
meseriei. După tradiția grecilor, această femeie ar fi trăit
cu două-trei secole înainte de războiul troian, prin urmare
în perioada „Marii migrații egeene" (sec. 13 î.e.n.) ; s-au
bucurat, de asemenea, de celebritate., Demophila, „Athe-
naîs, Nysa, Melanchrena, Deîphobe, Tiburtina și altele.
Răspunsurile pe care le dădeau, în numele diferiteloi
zeități, celor care le solicitau erau întotdeauna întorto –
cheate, obscure, putînd fi .interpretate în mai multe sen –
suri, adaptîndu-se tot atît de bine evenimentelor dintre
cele mai opuse. Formulele ambigue erau necesare, sibilele
specializîndu-se în exprimarea lor, deoarece prorocirile
nu trebuiau să treacă niciodată drept subiect al unor erori,
„zeul" fiind chemat slȚ aibă întotdeauna dreptate. Este de
înțeles că răspunsurile ferme, directe erau evitate cu grijă,
sibilele știind cel mai bine că acestea nu aveau sorți de
adeverire, condiție în care și-ar fi pierdut clientela. în
scrierile antice s-au păstrat adesea oracole sibiline. De
pildă, cîhd mezii au vrut să știe dinainte cum se va în –
cheia războiul pe care-1 porniseră împotriva babilonienilor,
consultînd o sibilă, au primit următorul răspuns : „Vic –
toria va aparține celor care slăvegc cel mai mult pe zei".
Pe de altă parte, solii babilonienilor au căpătat de la
aceeași femeie un răspuns similar^ care dovedește șiretenia
sibilelor. Astfel, indiferent cine ar fi învins, era egal din
punctul de vedere al prorocirii.
Povestirile străvechi despre sibile, interpretate în Iu;
mina datelor moderne ale medicinei, dezvăluie limpede
și starea lor precară de sănătate, căci acestea apar ca
femei bolnave de isterie sau căzute într-un puternic extaz,
.cauzat de excitațiile mistice extrem de intense ce și le
provocau.
Cu timpul arta divinației sibilelor va evolua, ea apărînd
sub o formă superioară ca ritual în oracole. Astfel ea a
intrat în sfera religiei, dar și a politicii, deoarece în mod
sistematic preoții uzau de sistemul oracolelor pentru a
132

manipula în interiorul guvernării laice, după propriile lor
interese.
Dodona este cel mai vechi oracol din Grecia. El a func –
ționat în Epir, ca o relicvă a credințelor magice străvechi.
Particularitățile oracolului par a sugera cultul unui zeu
carpato-danubian sau al unor populații indo-europene. La
mare cinste, în perioada cînd civilizația elenică se desfă –
șura în nord, oracolul de la Dodona va trece în plan secund
mai tîrziu, cînd elenismul se deplasează spre sud, fără
însă ca renumele său să fie uitat vreodată.
Potrivit legendei, faimosul oracol din Epir ar fi fost
fondat imediat după potopul lui Deucalion. In credința
vechilor greci, Deucalion fiul lui Prometeu, era căsătorit
cu Pyrrha, fiica Pandorei. Povestea acestei perechi mito –
logice, care prefigurează povestirile biblice despre Noe,
ar putea sugera că oracolul de la Dodona ar fi avut o ve –
chime uriașă. Dar cercetările arheologice efectuate, în-
cepînd cu anul 1832, au scos la iveală faptul că sanctuarul
respectiv a fost întemeiat în epoca bronzului.
Preoții care se închinau lui Zeus aveau în comporta –
mentul lor manifestări șamaniste. Cînd făceau prevestiri,
ei se culcau pe pămînt, ca și cum ar fi auzit din interiorul
planetei răspunsurile la întrebările ce li se puneau. Alături
de preoți, un rol de seamă îl aveau aici preotesele, un gen
evoluat de sibile. Herodot, Pindar, Strabon și Euripide au
arătat că aceste profetese erau întotdeauna grupate cîte
trei. Ele ghiceau la rădăcina unui stejar uriaș de unde
pornea un izvor. Aici era punctul central al oracolului.
Preotesele făceau oracole, pretinzînd că aud voința lui
Zeus după modul în care foșneau frunzele arborelui și
după zborul porumbeilor. „Voința lui Zeus" era cercetată,
de asemenea, într-un bazin de bronz în care se aruncau
daruri. Bazinul era mărginit de statuia unui copil care
ținea în mînă un bici. Cînd vîntul bătea, șfichiul cu cap
metalic lovea pereții vasului, producînd o rezonanță, in –
terpretată de preoți, în felul lor, ca răspuns al lui Zeus.
Cît timp au fost făcute oracolele în aer liber în Epir
nu se cunoaște. Dar, la un moment dat acolo a fost ridicat
un templu, dărîmat spre sfîrșitul secolului III î.e.n. de către
generalul etolian Dorimac. O mulțime de superbe ofrande
au fost distruse atunci, însă oracolul și-a conservat pu –
terea. O nouă construcție a fost făcută, spre a fi din nou
ruinată, definitiv, în secolul I î.e.n., de către traci. Cu
toate acestea, multă vreme după a doua devastare, locul
133

va fi în continuare frecventat, oracolele fiind făcute ca
și în trecut sub bătrînul stejar, pînă cînd creștinii vor
construi acolo o biserică.
Delphi. Dominat de cele două piscuri ale Parnasului,
orașul antic Delphi se înfățișează și azi călătorului în toată
măreția sa. A fost considerat locul cel mai sfînt al Greciei,
unde se întrunea consiliul Amphyctionilor. Și tot aici pro –
fetizau celebrele pythii. Stînci, culmi sălbatice, munți pră –
păstioși, vale strimtă, golașă și întortocheată, totul dădea
locului un aer de mister, la care se adăuga peștera din
spatele templului înălțat spre venerarea zeului luminii
Apollo. De fapt tocmai această grotă era centrul de
atracție al sanctuarului, aici profesîndu-se oracolele. în po –
deaua de calcar a cavernei se deschidea o crăpătură, din
care, se spune, ieșeau aburi reci, provocatori de extaz. S-a
făcut mult caz de interpretarea acestei informații antice,
mulți cercetători moderni considerînd că într-adevăr în
peșteră ar fi avut loc emanații de7 bioxid de carbon și
vapori de sulf capabile să producă intoxicații urmate de
stări de delir. Supoziție neconfirmată, însă, de prospec –
țiunile geologice recente. Că era vorba totuși de o ema –
nație naturală sau de stări de transă autoprovocăte priri
inhalarea de aburi halucinogeni artificiali, problema ră-
mîne deschisă, fără ca prin aceasta să se schimbe fondul
chestiunii, anume existența unui centru al ghicitoriei,
bazaf pe o tehnică îndelung practicată și perfecționată,
deservit de un personal abil și versat, prea adesea introdus
în treburile politice.
La Delphi, pe care anticii îl considerau „buricul Pă-
tnîntului", profețiile se efectuau în numele lui Apollo prin
mijlocirea unor femei numite pythii sau pythonise. Timp
de trei zile înainte dfe ziua hărăzită oracolelor, pythonisa
ținea un post sever, se ungea cu uleiuri în compoziția că –
rora intrau droguri excitante și se îmbăia în „ fîntîna
Castalia, umplută cu apă în care fuseseră macerate frunze
și crengi de laur. La ieșirea din bazin, pythia bea mai
multe cupe din această apă, apoi preoții o conduceau în
templu, unde îi dădeau să înghită lichiorul profetic, un
amestec de vin dulce și plante halucinogene. După un ase –
menea tratament, pythia era adusă în peștera oracolelor»
plină de mulțimea pelerinilor. Cu părul despletit, ea se
așeza încet pe trepiedul sacru de aur, inspirînd „vaporii
profeției" care se ridicau din podeaua grotei (probabil
134

fumul unor plante halucinogene, arse în apropierea
peșterii, transmis printr-o conductă secretă în cavitatea
subterană a oracolului). Intoxicată de substanțele pe care
le înghițise, le -respirase și le întinsese pe trup, pythia
intra în criză, acest moment fiind pregătit de preoți care
invocau pe Apollo, de mulțimea credincioșilor ce se rugau
și, în general, de întreaga atmosferă de mister ce domnea
acolo, la lumina făcliilor. Fața pythiei devenea lividă,
ochii începeau să i se rotească și să se dea peste cap, corpul
intra în convulsii oribile, sudoarea i se prelingea-pe frunte
și balele i se iveau la colțurile buzelor. Acum era clipa
întrebărilor, pe care preoții le repetau cu insistență, pînă
cînd pythia scotea câteva cuvinte sau fraze de neînțeles
pentru mulțimea ce asculta uluită și prosternată. Acesta
era oracolul. După o oră de asemenea delir profetic, pythia
era condusă cu tot alaiul în chilia ei, unde se prăbușea
sfîrșită, rămînînd acolo cîteva zile, pînă mai prindea
puteri. Dacă nu cumva o moarte subită punea capăt crizei
teribile, provocata de suprasaturarea corpului ei cu tot fe –
lul de substanțe toxice.
După plecarea pythiei, preoții se retrăgeau într-o în –
căpere sacră, delîberînd asupra interpretărilor ce urmau să
dea cuvintelor rostite de profetesă. De obicei, ei — fiind
perfect informați asupra pulsului vieții politice și so –
ciale — potriveau răspunsurile astfel încît să convină in –
tereselor lor de castă sau unui rege care îi mituise în
prealabil. Alteori le exprimau cu dublu sens, fapt ce nu-i
angaja cu nimic.
Pythonisele erau recrutate de preoți numai dintre fe –
tele cu psihic labil, sau posedate, termen care indica în
înțelegerea anticilor indivizii ce manifestau simptome pe
care medicina actuală le-ar defini ca specifice epilepsiei,
în ochii anticilor asemenea oameni nu treceau drept bol –
navi. Dimpotrivă, se'considera că stările lor, despre care
știm acum că erau anormale, proveneau din contactul pe
care-1 stabileau cu divinitățile.
Treptat, oracolul de la Delphi începe să decadă, la
aceasta contribuind nu atît pythonisele, cît preoții tem –
plului putrezi de corupți, dedați șarlatanismului, pe care
nici nu se mai străduiau să-1 disimuleze. Plutarh a scris
un tratat despre cauzele degenerării oracolelor, a căror
decădere era considerată o mare nenorocire^rJentru Grecia.
Aceste opinii nu aveau însă decît acoperire sentimentală,
deoarece s-a văzut că desuetudinea oracolelor nu a avut
135I
i

nici % urmare politică sau socială, așa cum își închipuia
reprezentantul Academiei platonice. Oracolul de la Delphi
va intra într-o rapidă decadență după cucerirea macedo-
niană. Prădat de Sylla și Nero, obiect al unei încercări de
restaurare sub Antonini, el va dispare definitiv din istorie
după Edictul de la Milano (313 e.n.), astăzi revenind în
atenție doar ca un splendid loc turistic.
în lumea antică existau în afara oracolelor de la Do-
dona și Delphi un număr destul de mare de asemenea
instituții consacrate diferitelor divinități. O categorie im –
portantă de oracole erau cele ale zeităților pămîntului —•
Gaia, Demeter și Themis. Ele evocă rămășițe ale menta –
lităților primitive, magiei imitative, meteorologice și de
fecunditate, practici străvechi prelucrate și reorganizate
de religie, astfel încît să corespundă scopurilor ei. Oraco –
lele respective dau cel mai elocvent exemplu al trecerii
magiei, în special meleorologice și agrare, pe tărîmul cre –
dințelor religioase, prin filiera gîndirii mistiee despre re –
încarnarea sufletelor. Totul pleca de la observația „reîn –
vierii" naturii „— primăvara și a „morții" acesteia —
toamna. Ciclul anotimpurilor odată descoperit și inter –
pretat pe plan mistic avea sS ducă la căutări pentru gă –
sirea și a altor „taine" ale naturii umane, la explicarea
destinului acesteia. Ajuns să prevadă viitorul mediului viu
care-1 înconjura în funcție de schimbarea anotimpurilor,
omul va încerca, prin extensie, să ghicească evenimente
legate da viața semenilor săi.
în ochii grecilor dis. primele vîrste ale civilizației, Gaia
era o divinitate cu caracter profetic prin excelență. Gro –
tele, izvoarele, un copac, sau chiar mormintele dintr-un
cimitir, puteau fi tot atîtea locuri propice pentru oracole
în aer liber. Aici preoții povesteau despre zei și forțele
lor, pregătind momentul prorocirilor, la care ei înșiși
participau activ.
Un oracol celebru din această categorie era cel de la
Olimpya. Urmînd tradiția etnică, prorocirile de aici erau
inspirate de Gaia, pentru ca ulterior ele să fie făcute „din
voința" lui Zeus. La Aegira, Gaia avea, de asemenea, un
templu și un oracol analog cu cel al lui Apollo din Argos.
Oracolul de la Patrae, asociat zeiței Demeter, era așa cum
îl descrie literatura, de natură necromantică. Zeiței Themis
îl erau închinate sanctuare în diverse locuri, dar numai
două sau trei din acestea pot revendica și numele de
oracole.
136

Alte oracole aparțin divinităților apelor, în care rolul
prim revenea nimfelor, capabile, în concepția anticilor, să
profetizeze și să inspire pe proroci. Nimfele erau acelea
care contribuiau la descoperirea locurilor miraculoase unda
puteau fi fixate oracolele, dar nu fondau pentru ele în –
sele oracole complete și stabile. Cu toate acestea, Plutarti
și Pausanias vorbesc despre un oracol al nimfelor, de mult
dispărut, din care, pe vremea lor, rămăsese doar o vagă
amintire. Nimfele puteau inspira prorocii numai în
preajma izvoarelor, apelor, dar mai ales a fîntînilor, cre –
dință care va trece, peste milenii, în diferite religii evo –
luate, tot felul de proroci și vizionari fiind instalați în
asemenea locuri. Alături de nimfe, sirenele dezvăluiau că –
lătorilor viitoare aventuri, dar ele nu au constituit nici –
odată un oracol. în schimb, Pontus, fiul lui Gaia, perso-
nif icînd- marea, era invocat în templul de la Delos, unda
exista un oracol al zeităților apelor.'
Oracolele aparținînd divinităților tocului erau rare:
Dintre divinități, lui Helios, asemănător lui Apollo, cară
ziua străbate cerul în carul său tra,s de patru armăsari,'
coborînd seara în apele oceanului spre a-și răcori tele –
garii, i se atribuia facultatea prorocirilor, el fiind un
profet călător, fără a avea un anume oracol al său. în
schimb Selena, zeița Lunii din mitologia romană, identi –
ficată cu Artemis, sora geamănă a lui Apollo, avea două
oracole, unul la Thalamae și al tur la Epidauros Limera,'
ambele pe malul mării, sub cerul liber.
Oracolele olimpienilor. Lîngă templele lui Zeus existau,1
de regulă, – oracole. Dar Zeus era invocat și în oracolela
altor divinități, cum ar fi cele de la Dodona, Colophon,"
Delos, Pytho și Claros. Un gen aparte de oracole erau cele
așa-zise ianide, patronate atît de Zeus cît și de Ianus, fiul
lui Apollo. Deschise tot timpul, ele semănau cu un fel da
prăvălii, în care se vindea ghicitoria, mai pe nimic, ne –
gustorilor, militarilor, femeilor necăjite sau înamorate >u
chiar atleților ce doreau să-și afle șansele înainte de în –
ceperea întrecerilor. Inventarul oracolelor, mai mult sau
mai puțin celebre în antichitate, este bogat, cuprinzînd
între altele sanctuarele lui Poseidon de Onchestos ; cela
medicale ale lui Pluton de la Acharaca, Limon Hierapolis,
Eana etc. ; Dionysos, patronul viilor, sărbătorit în veselia,
cîntece, dansuri și băutură, avea și el o serie de oracole
'„medicale" printre care cel de la Amphikleia, într-o grotă,
parțial inaccesibilă, considerată un fel de refugiu al
137

zeului. Pan, Af rodi ta, Hermes, Hera și Athena, de fapt
toate divinitățile olimpiene, dispuneau de altare și, bine –
înțeles, de oracole, plasate ici-colo pe întinsul teritoriu al
Greciei continentale și insulare.
Cumes și cărțile sibiline. Antichitatea romană va imita
concepțiile grecești, inclusiv instituția oracolelor. O deose –
bită reputație avea oracolul de la Cumes în Peninsula ita –
lică, consultat în afacerile cele mai importante. Tehnica
ghicitului era ingenioasă și nu dădea niciodată greș da –
torită faptului că preoții templului de la Cumes aveau o
mulțime de complici. Cînd un oarecare sosea pentru a
consulta oracolul, era luat în primire, imediat, de emisarii
clerului, care intrau în vorbă cu el, căutînd discret să afle
ce dorea să i se ghicească. Omul, ajungînd în £ața alta –
rului, depunșa acolo, în scris, întrebările sale, pe care
preoții le bănuiau, fiind informați în prealabil de „colabo –
ratorii" lor. Astfel, ei răspundeau de o manieră ce uimea
pe naivul client. '
Romanii păstrau în arhivele lor o culegere de cărți si –
biline, conțînînd destinele Cetății Eterne. Cărțile sibiline
erau rareori consultate, la început numai cînd o calami –
tate se abătea asupra capitalei imperiului. Prima colecție
de cărți sibiline a ars în timpul incendiului templului lui
Jupiter Capitolinul, petrecut sub dictatura lui Sylla (138—
78 î.e.n.). Atunci Senatul a dispus trimiterea unor comisari
speciali în Etythreea, Samos precum și în diferite loca –
lități pentru a culege o nouă colecție, care a fost depusă
în templul reconstruit. Potrivit normelor oracolului si –
bilin, se celebrau la Roma, la fiecare o sută de ani, Jocu –
rile seculare, reorganizate de Augustus. Ulterior, jocurile
vor fi făcute la intervale mai scurte.
Cărțile sibiline au fost consultate, ultima oară, cu pri –
lejul unui eveniment major, de către Aurelian, în anul 289,
în timpul năvălirii marcomanilor. Deși au fost arse în
anul 410, din ordinul lui Stilicon, se mai păstrează o co –
lecție de cărți sibiline, în patru volume. Dar acestea sînt
doar contrafaceri, pline de precepte ostile credinței în zei
și inspirate din ideile monoteiste iudaice.
Oracolele egiptenilor se deosebeau mult de cele greco-
romane. Egiptenii, despre care Herodot a spus că erau cei
mai evlavioși dintre oameni, au cunoscut poate primii di –
vinația fastuoasă bine regizată, incluzînd mijloace meca –
nice și tehnici de iluzionism primitiv. Cel mai adesea era
138

^consultat" zeul Amenhotep. Era de fapt chestionată sta –
tuia care reprezenta divinitatea și care „dădea răspunsuri"
lâ întrebări privind cele mai felurite pricini prin mișcări
ale trupului. De pildă, dacă statuia se înclina, aceasta avea
semnificația aprobării sau afirmației. In cazul în care ea
rămînea nemișcată, faptul era înțeles ca o negație sau dez –
aprobare. Au fost găsite de către arheologi sanctuare cu
statui ale lui Amenhotep, la picioarele căreia se aflau mici
stele dîn calcar, gravate cu plîngerile unor oameni din
toata categoriile sociale, ca și papirusuri ce relatau diferite
întîmplări petrecute în aceste oracole egiptene. Era consul-
fât, de asemenea, și zeul Amon, la statuia căruia erau
(Jepuse plăci din calcar sau argilă, avînd gravate, alături
de imaginea divinității, ochi și urechi. Semnul era conside –
rat un fel de constrîngere a zeului de a privi și asculta pe
cel ce-i cerea sau îl ruga cele mai felurite lucruri. într-un
papirus se arăta cum se proceda, da obicei, spre a afla
voința și sfaturile lui Amon. De pildă, cînd un anume Tu-
ttimes a fost acuzat de delapidare, au fost redactate două
texte contradictorii. într-una prezumtivul delapidator era
învinuit iar în cealaltă se spunea că nu ar avea nici un
amestec în afacerea respectivă. Un scrib a citit scrisorile
răspicat, cu glas tare, după care zeul a fost întrebat de că –
tre preot dacă vrea să judece. Statuia s-a înclinat aprobînd.
Atunci scribul a reluat lectura. Amon s-a aplecat de două
ori, cînd s-a citit papirusul în care Tutumes era declarat
nevinovat. Acesta fiind semnul zeului, acuzația a fost in –
terpretată ca neîntemeiată, iar persoana respectivă a fost
reintegrată în funcție. Statuile lui Amon erau consultate
de regulă și în problemele de stat.
Arheologii au descoperit secretul acestor statui K i-
toare. Ele dispuneau de sisteme mecanice care perm u
manipularea mâinilor și brațelor, rotirea sau aplicare i-
pului, deschiderea ori închiderea ochilor și a gurii, L-
narea trupului etc. La Luvru, de altfel, se află expi o
asemenea statuie înfățișînd pe zeul Anubis, cu un meca –
nism de închidere și deschidere a gurii, permițînd mimarea
vorbirii.
Statuile cu mecanisme ilustrează gradul de cinism la
care ajunsese preoțimea, ce nu se da în lături de a utiliza
tot felul de tertipuri pentru a întreține credulitatea cre –
dincioșilor. O combinate oarecum bizară între riturile egip –
tene și cele elenice, în care principala zeitate din Africa
de Nord. Ammon-Re se confunda cu europeanul Zeus, §
139

constituit-o oracolul Iui Jupiter — Ammon din Lybia. Aid
se practicau atît procedeele tradiționale egiptene, constînd
în interogarea statuii zeului, animată cu ajutorul unor me –
canisme, cît și interpretarea foșnetului frunzelor arborilor,
susurului apei și zborului porumbeilor sacri, manieră spe –
cifică oracolelor de tip elenic. Răspunsurile erau date fiex
„direct" de zeu,' prin mișcarea sprîncenelor statuii, fie ver –
bal, de un ventriloc.
Și la Endor, oraș antic situat pe teritoriul Israelului de
sstăzi, profetesa se comporta ca un ventriloc, putînd deci
vorbi fără a-și mișca buzele, astfel încît cei prezenți aveau
impresia existenței unei persoane nevăzute -care li se
adresa.
Masa ignoranților nu avea cum să descopere puzderia
de mijloace șarlatanești cu care preoțimea întreținea fana –
tismul și credința în oracole. Bănuite însă încă de gînditori
lucizi ai antichității, Aceste procedee necinstite aveau să
fie date în vileag de arheologie începînd abia cu secolul
si XlX-lea.

III.
Magia neagră
1. Ce este și ce face vrăjitorul ?
Magia neagră este înțeleasă în termeni consacrați ca o
activitate desfășurată de anumite persoane, indiferent de
sex și vîrstă, pentru înfăptuirea a ceva malefic, suprana –
tural, apelînd într-o astfel de acțiune la ajutorul unor
genii ale răului (demoni) cu care s-ar afla în legătură se –
cretă. Această încercare de definiție are în vedere accep –
țiuni relativ recente pe scara istoriei deoarece, în trecutul
îndepărtat al omenirii, așa cum s-a mai subliniat, magia
nu făcea o departajare între „bine" și „rău". Se credea că
vrăjitorul dispune de un anume spirit, de forțe suprana –
turale capabile să provoace atît binele cît și răul.
Procedeul de a apela la demoni, apoi, mai tîrziu, la
diavol pentru a produce efecte răzbunătoare (magia nea –
gră) se va contura cu claritate abia la superstițioșii asiro-
chaldeeni. Ei sînt inventatorii unei practici, care va deveni
clasică în vrăjitorie, anume transmiterea forțelor magice
prin intermediul apei descîntate. Astfel, asiro-chaldeenii,
care se credeau loviți de vrăji se scăldau "de șapte ori în
apele sacre ale Tigrului sau Eufratului crezînd că vraja,
ca și demonul la care făcuse apel vrăjitorul advers, vor
rămîne în valuri. Apoi, socoteau că, stropind locul „vră –
jit" cu apă sacră, toți demonii vor fugi. Apa reprezenta
și la geto-daci un element magic purificator. Fluviul Du –
nărea era cinstit ca sacru, apele sale fiind considerate pur –
tătoare ale unor, forțe supranaturale capabile să insufle
curaj, sănătate, tămăduire.
141
J

O altă practică ce va persista în vrăjitorie, anume
substituția persoanelor prin figurine, a fost, de asemenea,
reimaginată de asiro-chaldeeni, prin perfecționarea unor
practici primitive. Executată din lut, ceară sau bitum, fi –
gurina reprezenta pe cel căruia trebuia să-i fie transmis
un rău prin diferite manopere vrăjitorești. Asiro-chalde-
enii utilizau, de asemenea, practica de a face un nod la o
sfoară, sperînd câ astfel vor lega vrăjile, iar dacă se recur –
gea la arderea nodului, gestul avea semnificația de a dis –
truge incantațiile inamicului. Incantațiile vizau evocarea
tuturor demonilor și solicitarea forțelor acestora. Formu –
lele magice ale vrăjitorilor erau rostite pe înserat, pentru
ca forțele întunericului, prezente numai noaptea, să le
poată asculta.
Egiptenii vor imagina noi practici de magie neagră,
spre a se „apăra" de vrăji. Printre acestea era frecvent
utilizat procedeul imposturii, în care caz persoana care
se credea urmărită de vrăji căuta să scape de' ele dîndu-se
drept altcineva. De pildă, ea se adresa unui șarpe, consi –
derat exponent al răului : „Nu ai nici o putere asupra mea,
căci eu sînt zeul Horus !", sau crocodilului : „Dinții tăi nu
mă pot atinge, deoarece eu sînt Osiris". Cartea lui Thot
a egiptenilor, un tratat primitiv de magie, cuprindea for –
mule pentru unirea părților unui om decapitat, însufle –
țirea unei păpuși de ceară, citirea unor texte ascunse sau
pentru,a face pe cineva invizibil, ori de a despărți în două
apele unui lac sau ale unui fluviu, procedeu ce amintește
de trecerea biblică a evreilor lui Moise prin Marea Roșie.
La poporul evreu, în pofida restricțiilor ferme, a cate –
gorisirii ca păcat a practicii ghicitoriei și vrăjitoriei (Deu~
ierdnom, XVIII, 10—14), apelarea la manopere de magie
neagră se bucura de o accepțiune mai mult sau mai puțin
unanimă. Semnificativ este faptul că efecte ale magiei ne –
gre sînt prezentate ca minuni ale lui Moise. Transforma –
rea toiagului în șarpe și a apei în sînge, aducerea de
broaște, țînțari și tăuni, moarte în vite, bube pe egipteni,
grindină, lăcuste și întuneric,' uciderea întîiului născut
(Ieșirea, IV, VII—XII), trebuiau să fie tot atîtea semne
teribile, de factură politico-religioasă, pentru a convinge
faraonul că evreii sînt ocrotiți de forțe'divine.
în patrimoniul spiritual greco-roman magia neagră va
intra tîrziu, comparativ cu alte popoare antice. Ea va fi
în principal o acțiune de provocare a metamorfozelor, în
genere transmutatoare. Vechii greci vor fi inventatorii fii-*
142

trelor (capabile, în credința lor, să schimbe forme, să
producă efecte sancționare), precum și ai vampirilor.
Romanii vor prelua aceste plăsmuiri dezvoltîndu-le, extin-
zîndu-le. Magia neagră, răspîndită în întregul imperiu, va
cunoaște la Roma frenezia, obligîndu-1 pe împăratul Au-
gustus să ardă în piața publică două mii de cărți magice
confiscate de la vrăjitori. Tiberiu va deporta în Sardinia
patru mii de persoane' acuzate de vrăjitorie. însă magia
neagră va persista deoarece corupția Romei imperiale, ca
și influența superstițiilor, acționau mină în mînă. în acea
societate bîntuită de imoralitate, ignoranță, ambiții nemă –
surate, cupiditate, neînfrînată, lux excesiv,.alături de să –
răcie, oprimare, cruzime, mai curînd se făcea apel la vră –
jitor pentru ca acesta, cu ajutorul forțelor sale, să provoace
bogății sau amor, ori sancțiuni îngrozitoare inamicilor. Si –
gur, se puteau invoca și zeii în asemenea acțiuni, dar
aceștia erau — în conștiința vulgului — prea nobili pen –
tru a se preta la asociații nedrepte, nedemne.
Victoria creștinismului asupra credințelor politeiste va
da, la început, o lovitură puternică magiei negre. Nici un
individ, devenind creștin, nu simțea nevoia să facă uz de
vrăjitor, ca atunci cînd se închina la idoli, atîta vreme cît
Dumnezeul lui cel nou îl veghea și-1 sprijinea, singura sa
obligație fiind respectarea credinței. Experții în otrăvuri,
în filtre și parfumuri, toate personajele misterioase și
eeremonialurile lor magice au trebuit să iasă din scenă.
Statuile zeilor au fost aruncate, templele și-au închis por-
țiîa, oracolele au căzut în uitare, iar reminiscențele vechi –
lor practici magice, atunci cînd se potriveau doctrinei.creș –
tine, au fost asimilate, introduse în ritualurile noi, sub
fdrme parțial voalate. Cele în flagrantă neconcordanță cu
creștinismul vor fi catalogate ca superstiții și adesea tre –
cute, în categoria ereziilor.
Sintetizînd acest moment, mai mulți autori antici re –
latează că, puțin timp după victoria creștinismului în Im –
periul roman, o voce misterioasă ar fi fost auzită pe țăr –
murile Mării Egee, zirînd : „Marele Pan a murit!" Este,
desigur, o formulă alegorică meniți să sugereze că anticul
zeu universal al naturii, născut din credințele mal vechi,
de factură magică, era sfîrșit; că orice credință în forțele
naturii, orice tentație omenească privind observarea fe-
țxomenelor naturale, trebuiau să dispară. Iată aici o reac –
ție, firește extremistă, de negare a tot ce aparținea trecu –
tului. Credința în zei și natură a căzut în primele momente
143

cile creștinismului european, dar proclamînd aceasta, preo ți
mea creștină va constata destul de repede că își micșo rează
posibilitățile de argumentație. Drept urmare, vechile
concepții mitico-magice vor fi adaptate în conformitate
cu cerințele clericale și trecute printr-un șir de concilii
bisericești, ținute în anii 442, 567, 743 etc. pînă spre
anul 1400, spre a se stipula în final că tot ce nu venea de
la Dumnezeu, era trimis de diavol. în felul acesta, chiar
și cultul focului, atît de hulit de creștinii antici, era salvat,
transformat, admis indirect în formula arderii de luminări
și mirodenii în biserică. De la diavol vor veni toate tenta –
țiile, tot răul. Diavolul apare pretutindeni în casă, în patul
tinerilor căsătoriți, în mintea cuiva, în trupul celor, pose –
dați. Fenomenele cele rele, distrugătoare vor fi cînd
,,mînia lui Dumnezeu",^ cînd „puterea diavolului", după
împrejurări. Cu toate apestea, se va vedea că normele creș –
tinismului, chiar restructurate, nu puteau suplini integral,
fără rezerve, nevoile spirituale, veșnic umane7.- Zeii amo-
rului, ai veseliei, ai vieții și luminii, patronii divinației
adică ai tendinței omenești de cunoaștere a viitorului, nu
mai existau și nimic nu îi înlocuia, într-o religie ce se
va dovedi cu încetul intolerantă, rigidă și dogmatică.
Prin urmare, în disperarea lor, cauzată cine știe de ce
nenorocire, oamenii își vor aminti de magie, cufundată,
aparent, într-un somn letargic. Reluate, practicile magice
străvechi se vor moderniza, în concordanță cu mentalită –
țile noilor vremuri. Vrăjitorii vor face acum apel nu la
duhuri sau genii ale răului, ci la diavol, cu care pactizează.
Vracii, vrăjitorii, reveniți în actualitate, ofereau posi –
bili lăți pentru atingerea unor scopuri pe care Biserica nu
le putea da. Tot mai mulți sînt aceia care fac apel la
practicile magiei, fără a se teme de Satan, ba — dimpo –
trivă — invocîndu-1 în credința că promite ceea ce
Dumne-:<(}u le refuză, adică bogăție, amor, sancționarea
inamicilof ele. și că diavolul le poate da imediat. Filtrele
de dragoste, blestemele, descîntecele, farmecele, toate
formele de magie capătă acum aspecte creștine,
schimbîndu-se formele de odinioară, dar nu și' fondul.
Zeii binevoitori vor fi transformați în sfinți, inclusiv
Venus * patroana iu birii. Fiecare boală trimisă de
necuratul va primi izbăvi-
* Sf. Celestina (din latinescul „Caelestis"), corespunzînd în greacă cu Urariia sau Afrodita (Venus) și Sf. Paraschiva, din „pa-raskene" (vineri) sinonim cu Afrodita (Venus).
144

torul său : durerile de dinți pe Sfîntul Medard.; furuncu –
lele pe Sfîntul Claudiu, durerile de sîn pe Sfîntul Mam-
mard ; lepra pe Sfîntul Lazăr, epilepsia pe Sfîntul Ioan ;
colicile pe Sfîntul Agapie etc, după modelul mitologiei
greco-romane, instaurîndu-se astfel un fel de pact între
păgînism și creștinism. Poseidon, Hestia vor fi transfor –
mați în diavoli. Și iată cum, creștinii, ignoranți în tot.ce
se petrecea cu ei, vor deveni, ei înșiși, adepți ai magiei
negre. Satan va reuni în persoana sa imaginară toate mi –
cile divinități adorate cîndva de păstori, jucătorii de noroc,
invocatori, ghicitori, supraviețuitoare ale cultelor olim-
piene, pe care creștinismul le repudia.
Cultul diavolului devine astfel marea preocupare a
evului mediu european, obsesia creștinilor. Satan era vă –
zut, auzit pretutindeni. El intră în biserici, pătrunzînd în
icoane și fresce, alături de sfinți, în casele nevoiașilor, ca
și în palate, în suflete, cuprinzînd mentalitatea generală,
dînd vrăjitoriei un avînt "extraordinar. Existau trei cate –
gorii de invocatori ai diavolului. în prima se plasau toți
cei care se considerau persecutați de Dumnezeul creș –
tin — prea sever cu ei și prea îngăduitor cu no –
bilii și mai marii preoțimii — aceștia exprimînd în cultul
diavolului o formă de revoltă. O a doua categorie o consti –
tuiau naivii încrezători în poveștile despre diavol, avizi de
îmbogățire, de putere, care se lăsau prinși în jocul ceremo –
niilor bizare, al vrăjilor, profanărilor de morminte, sadis-
melor, mergînd pînă îa crimă. în fine, erau apoi ghicitorii,
vînzătorii de amulete, șacrificatorii de găini negre, evoca –
torii și necromanții, care atrăgeau clienții prin practici
nocturne pline de mister.
Din evul mediu, vrăjitorii au început a face uz de cele
mai ciudate mijloace pentru a impresiona pe cei ce fă –
ceau apel la magia neagră. în felul acesta, practica vrăji –
torească Va căpăta repede un nimb de superioritate, spo –
rind superstițiile și credința în forțele diavolilor.
2. Istoria lui Satan. Demonismul
Credința în spirite răufăcătoare este extrem de veche,
ea stînd deopotrivă, așa cum s-a mai arătat, atît la baza
magiei, cît și la cea a religiei. Demonii vor avea locul lor
bine definit în credințele asiro-babilonienilor, asemenea
145
J

ființe supranaturale manifestîndu-și „forțele răufăcă –
toare" mai cu seamă noaptea, credință care se va perma –
nentiza, prin contagiune spirituală, la alte popoare, parve-
nind nealterată pînă astăzi. în timp, astfel de forțe male –
fice vor ajunge a fi conduse de zei, ca Rudra și soția sa
Rudrănî, temuți de vechii indieni, care credeau că aceștia
locuiau în munții din nord, de unde se năpusteau în bande
asupra oamenilor spre a le aduce tot felul de nenorociri.
Acest element nou, care se adaugă concepției despre dia –
vol, ilustrează modul în care panteonul * imita evoluția
organizării sociale. în cazul respectiv era marcată apariția
puterii nobiliare, reprezentată de Rudra și Rudrănî. La
vechii japonezi, infernul se afla undeva sub pămînt, unde
trăia zeul focului aidoma împărăției lui Hades a grecilor
și a lui Orcus, la romani, unde se duceau morții și de unde
veneau strigoii, ca să facă rău celor de pe pămînt.
Zeul Seth al egiptenilor înfățișează ideea de rău opusă
binelui, el fiind reprezentat aproximativ asemănător cu
viitorul diavol iudeo-creștin. Seth era un fei de om, eu eap
hidos și urechi mari, avînd în plus o coadă lungă despicată.
Ideea de iad și de diavolii care îl'stăpînesc a fost mai
limpede înfățișată în religia iranienilor antici. în concep –
ția religioasă a lui Zoroastru, Angra-Mainyu era personi –
ficarea nesupunerii, a imoralului și nedreptății, Angra-
Mainyu stătea în fruntea unei armate îa întuneric. Oastea
lui cuprindea demoni de ambele sexe, vrăjitori și vrăji –
toare, ca și geniile rele. Armata iui Angra-Mainyu sporea
necontenit, primind sufletele păcătoșilor și ale inamicilor
iranienilor. între forța binelui condusă de Ahura Mazda
și cea a răului ar fi existat Q. luptă încă de la începutul
lumii. în timp ce Ahura Mazda se străduie să aducă nu –
mai bine oamenilor pe care i-|a creat, inamicul său Angra-
Mainyu caută să-i distrugă, răspîndind în lume boli, min –
ciună, crime, insecte și plante otrăvitoare, cataclisme,
războaie, lupte fratricide etc. Este aici o evoluție remarca –
bilă, pe plan etic, a concepțiilor antice, o sinteză a puzde –
riei de demoni aerieni, tereștri, acvatici, marini, subte –
rani, dușmani ai luminii, rațiunii, iubirii, ideilor,
materiei etc.
Concepțiile vechilor evrei exprimă foarte instructiv
procesul de cristalizare atît a demonologie! **, cît și al an-
* Ansamblul divinităților, zeităților wnel mitologii sau religii. ** Studiul concepțiilor privitoare ia demoni.
143

gelologiei *. Astfel, în perioadele străvechi ale istoriei lor,
evreii nu făceau mari deosebiri între îngeri și demoni, ca
exponenți ai binelui și răului. De pildă, îngerul pus la
poarta Edenului era un heruvim. Or, Kherubinul era în
concepția evreilor- un sfinx cu înfățișare monstruoasă,
fiind alcătuit din părți de trup omenesc, de vultur, leu și
taur. De altfel, aceste ființe care întruchipau sfinxul vor
deveni mult mai tîrziu, în literatura sacră creștină, cele
patru figuri apocaliptice. în contact cu credințele vecini –
lor lor, evreii vor sintetiza și vor perfecționa treptat con –
cepțiile despre demoni. Cei mai vechi demoni la evrei
erau reprezentați prin creaturi cvasi-umane, cu staturi
uriașe, uneori monstruoși, păroși. Numele de demon se
aplica tuturor celor care se dovedeau hoți, criminali, ca –
lomniatori, în general răufăcătorilor, apoi asupritorilor.
inclusiv cuceritorilor militari, animalelor feroce, ca și unor
evenimente obișnuite din viață cu caracter nefast, neca –
zurilor sufletești, pasiunii sentimentale, bolilor, ideilor
obsesive.
în orice caz demonologia evreilor nu este mai veche
decît perioada captivității babiloniene, fapt consfințit și
în Talmud. In perioada 586—538 î.e.n. dogmele zoroas-
triene au fost preluate și sintetizate de evrei potrivit mo –
ralei lor. Acum apar foarte probabil cele șapte nume ale
noțiunii de Rău, personificate în Beel-Zebub, Sammăel,
Python, Asmodeu, Belial, Lucițer și Satan.
Beel-Zehub (dumnezeul-muscă) era divinitatea locală
a fenicienilor din Accaron, unde i se ridicase un templu.
Pe lîngă templu ființa un oracol, care a fost consultat, în –
tre alții, de Achaziah, regele iudeilor, îngrijorat de o rană
făcută într-un accident. După consultul respectiv, remar –
cabil ca eveniment pentru vechii evrei, Beel-Zebub a fost
denumit de către aceștia „prințul demonilor".
Sammăel își datorează existența fanteziei rabinilor. In
comentariile lor mistice asupra Pentateuchului — cele
cinci cărți atribuite lui Moise — Sammăel este considerat
prinț al demonilor și adversar închipuit al lui Moise. După
comentatorii 'Pentateuchului, Sammâel mai era și prințul
morții, iar după demonologul medieval Dom Calmet el
trebuia să prezideze „Judecata universală". Mai exista cre –
dința, la alți comentatori, că Sammăel asmuțise șarpele să
* Studiul credințelor în îngeri.
147

o înșele pe Eva, îndemnînd-o să, muște din fructul oprit
și să-i dea și lui Adam să mănînce.
Python, nume cu rezonanță greacă, ce a surprins de
la început pe traducătorii vechi ai Bibliei, are o origine
dintre cele mai ciudate. Pentru prima oară apare acest
termen în Deuteronom, fiind folosit pentru a desemna ilu
minații, sau pe cei care aveau spirit profetic. în secolul al
IlI-lea î.e.n., grămăticii comunității eseniene, făcînd o tra
ducere în grecește a Bibliei, au încercat să explice terme
nul respectiv. Pătrunși de elenism, ei leagă cuvîntul de
Apollo, zeu solar și al profețiilor, cel care ucisese șarpele
Python. Cum la evrei exista mitul șarpelui satanic, între
acest personaj bibKc și Python s-a creat o legătură. Py
thon a devenit astfel spirit al demonilor. « – . :
Asmodeu era duhul cel rău care ucisese pe cei șapte
bărbați ai Sarei înainte de a se uni cu ea ca soți. Un al
optu}lea bărbat, tînărul Tobie este trimis de îngerul Rafael
să o ia de nevastă pe Sara, care tocmai își pusese în gînd
să se sinucidă de rușine și durere. Tobie, auzind poves –
tea fetei, a încercat să refuze, afirmînd că Sara era pose –
dată de un demon ce ucidea pe orice bărbat care se apropia
de ea. însă îngerul Rafael 1-a învățat un șiretlic, anume
ca, intrînd în camera nupțială, să ducă cu el o cățuie în
care să ardă inimă și ficat de pește. Simțind mirosul, As –
modeu a fugit în părțile de răsărit ale Egiptului. în duhul
lui Asmodeu se regăsește o legendă orientală veche, pre –
luată în scrierile rabinice, care au făcut din Asmodeu că –
petenie a regatului umbrelor, un demon exterminator.
Adoptat de credința evreilor, în jurul lui Asmodeu se țes
noi povești.
Belial prezintă un curios exemplu asupra a ceea ce
poate deveni, în concepția mistică, un cuvînt obișnuit. Ini –
țial era în ebraică un simplu» substantiv, cu dublă semni –
ficație — „nimicnicie, răutate" și „pierdere, nenorocire".
Mai tîrziu devine adjectiv, cu sensul de „rău, om care
nu poate suferi jugul, rebel". Cu timpul, cuvîntul dă naș –
tere expresiei „copil al lui Belial", adică „copil răutăcios"
utilizată frecvent în Biblie pentru a desemna unele per –
sonaje răufăcătoare. Cum numele unor divinități asiriene
și feniciene erau precedate de particula „bel" (beel), de
exemplu Beel-Zebub, Bel-Phegor etc. acestea aii fost re –
pede apropiate cuvîntului ebraic „belial", căpătînd, în
concepția vechilor -evrei, sensul de demoni, opuși lui
Yahve.
148

Lucifer, regăsit în limbajul Bibliei, are o origine la-
tină, semnificînd „cel care aduce lumină". Ca și la Belial,
denumirea ascunde o eroare de interpretare, făcută de
Origene, ^Eusebie, Athanasie, Grigore cel Mare, Tertulian,
Ambrozie și alții care au crezut că deslușesc în Lucifer
„căderea Îngerului" din concepția creștină. în fapt, totul
era o confuzie deoarece în textul inițial Babilonul era
comparat cu Luceafărul (denumirea planetei Venus). Dar
traducătorii latini au confundat Babilonul-Luceafăr cu în –
gerul căzut în iad, păstrînd pentru căpetenia diavolilor
denumirea de Lucifer, care va trece mai apoi în toate
limbile neolatine europene cu accepția de mai marele ia –
dului.
Satan, cu semnificația ebraică „adversar, inamic, ca –
lomniator", intră în nomenclatura demonologică începînd
cu Cărțile regilor componente ale Vechiului Testament.
Dar el va găsi și consacrarea creștină. Satan apare ca un
acuzator și un inamic al oamenilor, dar și ca un rival ai
lui Dumnezeu. în timp ce Dumnezeu este personificarea
binelui, Satan devine cea a răului.
Catolicismul în special va face din Satan un personaj
care va bîntui sufletele bieților credincioși. El va fi jude –
cătorul exterminator, ale cărui sancțiuni au forme infer –
nale. Figura lui Satan înspăimîntă, reduce la tăcere, tero –
rizează. Pe de altă parte, același Satan va fi invocat de
vrăjitori, în manoperele lor de magie neagră. în secolul
al III-lea ghicitorii și vrăjitorii vor fi catalogați ca pacti-
zanți cu Satan, concepție venind din textele biblice și
eare va stărui în veacurile următoare cu consecințe tra –
gice. Secolul al V-lea va aduce o definiție teologică a con –
cepției despre diavol, prin dezbaterile Conciliului de la To-
ledo (anul 447), în timp ce Conciliul de la Constantinopole
(anul 547) va stipula „eternitatea prezumată a demonilor".
Secolele X și XI vor găsi la Bizanț o incredibilă răspîn-
dire a credințelor în Satan, ajunse aproape un cult.
La poporul român, imaginea diavolului dispunea în
trecut de unele reprezentări pitorești. Circula, de pildă,
în secolele trecute, o legendă mistică privitoare la Aves-
tița — aripa Satanei, demon imaginat cu părul lung pînă
la călcîie și ochi de foc, avînd unghii asemenea secerilor,
iar din gură îi ieșeau flăcări. în vechea credință populară,
Avestița, care putea să se transforme în muscă, pisică, ogar,
găină, capra, femeie și grăunte de mei, avea nouăsprezece
nume : Avestița, Avaruza, Brano,. Pabirono, Zaea, Liba,
149

Muza, Dezana, Nazarana, Petia, Grobina, Grango, Labra,
Cadachia, Năfruța, Necorînda, Grădina, Zuza și Zura de
Zano. în literatura populară românească din secolul al
XVIII-lea apar și alte denumiri ale diavolului, cum ar fi
Samca, Naiba, Avezuia, Glicoda, Ghiropa, Scorbia (Scorpia),
Goia, Ioha, Paha, Zezaia, Teohola Oaleda, Suduca, Ve-
zena, Zalina, Chieva, Verbeza, Zolobina, Vielftava, Tichiuță,
Nichiduță, Michiduță, Borza, Necuratul, Diavol, Scaraoțchi,
Drac și multe altele. Demonii sînt imaginați în chipuri
diferite, adesea neobișnuite pentru reprezentările de fac –
tură creștină, ca de exemplu sub formă de duh necurat,
monstru înaripat, babă urîtă, persoană paralitică, vînt rău,
boală, umbră.
în galeria demonilor își fac totodată apariția și perso –
naje bizare care construiesc mai cu seamă poduri, în
schimbul unor jertfe umane, sau al vinderii sufletului
cuiva, în această credință regăsindu-se — de fapt — stră –
vechiul mit al sacrificiului constructorului, perpetuat în
folclorul românesc sub forma Legendei Meșterului Manole.
Din această succintă trecere în revistă a denumirilor
diavolului utilizate de români rezultă că, în spațiul car-
pato-danubian, onomastica demonică cu rezonanțe stră –
vechi este, în orice caz, mult mai colorată decît în restul
Europei. S-ar putea ca această paletă să fie atît de bogată
datorită includerii în categoria demonilor, după apariția
creștinismului, a unor zeități păgîne, autohtone sau ale
vecinilor, fenomen întîlnit și la alte, popoare.
Entitatea Satanei, alcătuită printr-o lungă evoluție
dintr-un ansamblu de legende, lasă să se degaje sinuozi –
tățile mentalităților omenești de-a lungul timpului, nai –
vitatea și uneori nebunia colectivă, toate născute din ig –
noranță și patimă. Astfel în întunericul superstițiilor care
acoperea mințile europenilor evului mediu aparițiile de
diavoli au ajuns fapte obișnuite. Toată lumea „suferea"
de pe urma dracilor, contagiunea cuprinzînd chiar și spi –
rite mai luminate. De cum se întuneca oamenii se bari –
cadau în locuințe ; nimeni nu mai îndrăznea să circule pe
drumuri de teama diavolilor, vrăjitorilor și strigoilor,
care — se credea — puneau noaptea stăpînire pe tot ce
era în afara caselor. Totul decurgea în acest spirit abe –
rant, ca și cum așa trebuia să fie. Nimeni, sau aproape ni –
meni, nu se întreba cît adevăr era în mulțimea poveștilor
transmise din gură în gură. în orice țap, în oricare mă-
150

gar sau pisică era văzut diavolul. Orice babă putea trece
drept vrăjitoare și unealtă a Satanei, doar prin faptul că
mergea cocîrjată.
In asemenea condiții, Biserica își simte autoritatea
știrbită, amenințată. Trebuia intervenit grabnic, printr-o
acțiune intransigentă față de magie. Nu era pentru prima
oară cînd se lua o atitudine cu caracter extremist contra
vrăjitoriei, perioadele de jprigoană și toleranță alternînd
în decursul istoriei în funcție de condițiile economico-so-
ciale și politice ale vremii. Astfel, între creștinii primelor
secole ale erei noastre, magi și preoți păgîni s-a purtat
timp îndelungat un fel de întrecere în domeniul miraco –
lelor, fiecare dintre aceștia atribuindu-și capacitatea pro –
ducerii lor. Disputa era destul de inegală deoarece magia
dispunea de un arsenal bine pus la punct în decursul
multor milenii de experiență, în timp ce creștinismul re-
cargea timid la mijloacele magiei. Nu mai era ca pe vre –
mea biblicului Moise, care biruise cu minunile lui pe vră –
jitorii egipteni. Iată de ce, chiar creștinii înclinau să creadă
că miracolele erau făptuite mai curînd de zei decît de co –
religionarii lor. Tertulian (sec. III) este chiar indignat, cum
reiese dintr-o patetică scriere, de faptul că adoratorii lui
Jupiter pretindeau că jertfele aduse de ei au determinat
zeul să trimită o ploaie binefăcătoare pentru cîmp, cind
— spunea el — acest merit era al creștinilor care adresa –
seră rugăciuni lui Dumnezeu. O legendă creștină veche
confirmă acest stadiu de rivalitate pașnică între vrăji –
torie și creștinism. Potrivit povestirii, Sfîntul Petru ar fi
fost obligat să se ia la întrecere cu un celebru vrăjitor in –
dian de pe atunci — Simon Magul — și să-1 învingă pen tru
a demonstra că dumnezeul creștinilor este mai pu ternic.
Dar mentalitatea de competiție și toleranță față de
magi și vrăjitori se modifică pe măsură ce Biblia devine
cartea de căpătîi. împăratul Constantin cel Mare (sec. IV)
este primul monarh creștin care ia atitudine împotriva
magiei, dezlănțuind cea dintîi prigoană a creștinismului
împotriva adversarilor săi, sub pretextul — declarat — de
uneltire cu diavolul și — nedeclarat — de stăvilire a con –
curenței fățișe pe care ghicitorii păgîni o făceau noii cre –
dințe. Clemens Magnus Maximus, proclamat împărat de
către trupele romane din Britania (anul 383), care n-a fost
străin de asasinarea împăratului Grațian, duce mai de –
parte prigoana, transformînd-o în mijloc de suprimare a
151
j

adversarilor săi politici, învinuindu-i de vrăjitorie sau de
erezie, după împrejurări, sprijinindu-se de textele biblice
că : „Pe vrăjitori să nu-i lăsați șă trăiască !" (Ieșirea,
XXII, 18) și „Cel ce jertfește la alți dumnezei, afară de
Domnul-, să se piardă" (Ieșirea, XXII, 20). Secolele V—IX
vor fi din nou aproximativ tolerante cu vrăjitoria, Bise –
rica considerîndu-se suficient de puternică pentru a nu
continua prigoana sîngeroasă împotriva acelora care re –
curgeau la farmece, blesteme, „fapt de legat cununii, băr –
băție, fertilitate" sau ghicitorie, mulțumindu-se doar cu
sancțiuni derizorii : amenzi, încarcerare, pînă se căiau vi –
novații și, eventual, tortura moderată. Vrăjitoria seco –
lelor V—IX păstra încă mult din caracterele antice,- dia –
volul — sub diferitele sale denumiri — ca și întreaga lui
suită nu era considerat ca patron al magiei negre. De alt –
fel, farmecele, blestemele, vrăjitoriile pentru producerea'
răului, inclusiv a unor fenomene meteorologice potrivnice,
se făceau numai de către anumite categorii de''persoane
(„Malefica") ; ele beneficiau, în concepția timpului, de
sprijinul unor forțe supranaturale ce nu se puteau con –
funda în nici un caz cu Satan de factură iudeo-creștinâ.
Biserica avea o poziție proprie tactului misionarului față
de asemenea atitudini, pe care le considera vulgare, super –
stiții, chiar prostie, și — în orice caz — reminiscențe ale
vechilor religii, care trebuiau combătute, nu sancționate.
Nenorocirile, indiferent de natura lor, abătute asupra oa –
menilor erau privite de Biserica creștină doar ca pedepse
divine pentru necredință sau păcatele oamenilor. In
secolul al Xl-lea, Papa Grigore al VH-lea interzicea de
altfel pedepsirea vrăjitoarelor, ca răzbunare pentru apari ția
de molime sau calamități, tocmai din aceste conside rente.
Mai mult, chiar în același secol relatările orale despre
fapte vrăjitorești erau blamate de preoți, acestea fiind
socotite „aiureli jalnice" și abateri de la dreapta- credință,
clerul combătînd din toate puterile superstițiile referitoare
la puterile supranaturale ale unor magi. Re zonabila
politică ecleziastică s-a dovedit eficace. Politeis- mul
dispare cu tot cortegiul lui de alegorii și ritualuri naive,
religia nouă, mai serioasă, mai profundă, detro nează zei.
Căutările teoretice și încercările teologilor de adaptare
a ritualurilor păgîne la cerințele noii credințe au durat un
mileniu, timp în care concepțiile creștinismului primitiv
încep să se pervertească. Multe precepte vechi sînt înlo-
152

cuite cu eroii sumbre, prejudecăți și superstiții brodate pe
reminiscențe ale unor rituri barbare și puerile.
Pe acest fond, vrăjitoria — ignorată de Biserică — își
vede de drum, dezvdltîndu-se necontenit. Intr-atît încît,
spre mijlocul secolului al X-lea, o mulțime de episcopi,
preoți, diaconi și călugări se ocupau cu magia, vrăjitoria
și ghicitoria, ceea ce a făcut necesară intervenția Bisericii
spre a stăvili, prin amenințări cu degradarea, asemenea
preocupări ale clerului. Bineînțeles, astfel de fenomene
încep să devină acum îngrijorătoare, aristocrația Biseri –
cii considerînd necesar să-și modifice atitudinea tole –
rantă. Sigur, lumea bîntuită de tot felul de vicisitudini,
de nedreptăți aștepta mîntuirea promisă, eliberarea de rău
prin credință. însă toate speranțele se dovedeau deșarte,
Biserica propovăduind pocăința, umilința, răbdarea. Dum –
nezeu, de la care creștinii așteptau ajutor, întîrzia însă
să-1 dea. Bineînțeles, starea de mizerie, de foamete ende –
mică era datorată cauzelor economice și sociale, pe care
Biserica nu le înțelegea și chiar dacă le-ar fi deslușit nu
ar fi fost capabilă să le soluționeze prin mijloacele sale.
Dar impotența divină se cerea explicată. Și acest lucru a
putut fi făcut prin plăsmuirile despre Satan și diavoli.
Astfel, toate relele, toate neajunsurile nu mai veneau ca
sancțiuni divine pentru păcătoși, ci erau produse ale ac –
țiunilor infernale. Vrăjitoria, declarată activitate diavo –
lească, a fost asimilată ereziei, iar vrăjitorul a devenit
cleric al Satanei, aflat direct în contact eu patronul său.
Vrăjitoria, văzută ca o concurență directă și periculoasă
a credinței creștine, este condamnată în mai multe concilii
care au loc în secolul al XH-lea, în anul 1183 Papa Lucius
al III-lea dispunînd, în numele Bisericii, ca numeroși vră –
jitori să fie arși pe rug în Franța.
Acest demers poate fi considerat debutul vînătoarei de
vrăjitoare, care s-a extins pe durata cîtorva secole, cu
intensități din ce în ce mai.mari. Modificarea de atitudine
a Papei a fost urmată de o teoretizare imediată a proble –
mei, ca și de acoperirea sub o haină juridico-religioasă a
luptei Bisericii dusă în mod cu totul inegal împotriva con –
curenților, a tuturor celor care doar gîndeau perfecționări
cît de mici ale doctrinei creștine, învinuiți pentru aceasta,
fără cruțare, de eretism și vrăjitorie. Din arhivele Vati –
canului va fi scos un text datînd din anul 872 (873), pre –
tins a fi fost adoptat în conciliul de la Ancira ținut în
anul… 312, în care se povestea despre modul cum pro-.
153«*>

cedau vrăjitoarele spre a se înapoia Ia Satan. Textul, cu –
noscut și sub numele de „Canonul episcopului" considera
pe oricine credea în vrăjitorie că nu mai aparține lui Dum –
nezeu, ci diavolului. La aceasta se vor adăuga elaborări
din secolul al XH-lea, așa-zis teoretice, despre spirite care
ucid și mănîncă pruncii (aparținând lui Caesar von Heis-
terbach și Guillome de Paris), iar, din 1250, o descriere a
Sabatului, datorată imaginației călugărului dominican
Etienne de Bourbon. Drept urmare, mitul Satanei se va
amplifica, mereu -alimentat de fantezia unor fanatici, de
imaginația interesaților, ca și de superstiții, bigotism și
ignoranță.
Timp de două sute de ani credința în acțiunea vrăjito –
rilor ca unelte ale Satanei va lua o dezvoltare fantastică,
demonstrînd ignoranța. Mitologia demoniacă va căpăta
formă deplină spre secolul al XVI-lea. Acum se contu –
rează diferitele ipostaze în care se înfățișau diavolii, sînt
inventate numele mai marilor iadului, apoi denumirile de
„incubi" — care căutau intimitatea femeilor — și „su-
cubi" — care urmăreau pe aceea a bărbaților. Apar în
arena superstițiilor demonii familiari — în genere sub
forma pisicilor, ai căror diavoli „intrau" în corpul oame –
nilor —, practicile exorciste, rugăciunile, amuletele sfin –
țite, ritualurile speciale (stropiri du apă sfințită, afuma-
rea cu tămîie etc.) menite să alunge pe Necuratul din tru –
purile posedaților.
_ Simptomatică îndeosebi pentru secolele XIII—XVI este
literatura despre reverii bizare, excentricități, aberații și
monstruozități datorate diavolilor și slujitorilor lor — vră –
jitorii. Primele istorioare scrise"*despre „apucăturile des-
frînate ale vrăjitorilor", emanînd din cercările monahale
catolice din vestul Europei, ap^ar la sfîrșitul secolului al
XlII-lea, printre acestea figurînd descrieri ale saba –
tului și micului sabat, precum și „liturghiei negre" —
aceasta din urmă fiind o batjocorire a slujbei religioase
creștine, constînd din rostirea anapoda a rugăciunilor, în –
chinarea cu mîna stingă, arderea de luminări negre etc.
Legenda pactului cu diavolul, avînd origine bizantină, este
ceva mai veche decît povestirile fantastice despre orgiile
vrăjitoarelor, inspirate din scrierile antice referitoare la
bachanale. Totuși, deși este atestată în vestul continen –
tului prin secolul al IX-lea, așa-zisa „doctrină a pactului
infernal" nu este pe deplin elaborată decît în veacul al
154

XlV-lea. Tot secolul al XllI-lea este luat ca perioadă de
referință și pentru nașterea superstiției așa-ziselor con –
grese diavolești,, cavalcade vrăjitorești, „nopți ale Valpur-
giei" și a tot felul .de ceremonii la care, chipurile, par –
ticipau Satan,. diavolii lui și vrăjitorii. Iată deci, treptat,
instaurîndu-se un cult al demonilor, încurajat puternic de
credințele și superstițiile alimentate de către însăși Bise –
rică. Poveștile lugubre, odioase despre demoni și vrăjitoare
se cereau puse necesar în opoziție cu cele morale, pioase
și sfătoase relative la sfinții care. veneau în ajutorul oa –
menilor biruindu-1 pe Satan,
Tot acum, unii teologi se străduiesc să calculeze, cît
mai precis {!),,. numărul diavolilor, ajungînd la concluzia
că sînt în total 7 409 1.27,. repartizați sub comanda a 79 de
căpetenii. Unii sînt mai exagerați, socotind că există
293 010 696 de draci, împărțiți în 66 de cohorte. Se credea
că diavolii trăiesc 680 400 de ani, adică de zece ori mai mult
șdecît Pasărea Phoenix. Reverendul Dom Calmet a pier dut
zece ani din viață pentru a compune patru volume groase
despre aparițiile diavolilor care voiau să-i piardă pe
oameni. El scrie că a socotit pînă la trei mii de demoni, în
figuri și forme bizare» însoțitori ai lui Satan. Dom
Calmet, care s~a dovedit a fi un obsedat, a numit chiar.
pe mai marii Iadului: Lucii.er, ca monarh; Belzebuth
— locotenent al lui Lucifer ;. Astaroth — prinț de tron ;
Beemath — prim-ministru ; Belphegor — general ; Saba-
than — colonel, Axaphat — centarion. Lista lui Dom.
Calmet continuă enumerînd legiunile diavolești, cu sub –
unitățile lor, închipuite potrivit modelului de organizare a
Imperiului roman. Un alt exaltat, Jolian Wier, după trei –
zeci de ani de „investigații" minuțioase, după cum de –
clară chiar el într-o voluminoasă carte, a găsit că. numărul
diavolilor se ridică ia 7 405 927 ! Armatele diavolești erau
comandate, după Wier, de 69 de prinți. Dar Wier a fost
un începător pe lingă Berbiguier care în secolul al XlX-lea
a publicat trei lucrări impozante despre diavoli, cuprin-
zînd chiar descrierile preocupărilor intime ale acestora.
Berbiguier se eredea adesea asediat de diavoli pentru fap tul
că și-a editat cărțile.
Analizînd, în 1859, toată această aberantă literatură
consacrată diavolilor A. Debay ajunge la concluzia, pe
baze statistice, că autorii cei mai numeroși sînt, în ordine,
spanioli, italieni, francezi,, germani și la urmă englezi. De
unde el trage concluzia că proliferarea concepțiilor bi-
155

zare se află în raport direct nu numai cu gradul de îndoc –
trinare religioasă la care erau supuse populațiile cărora
aparțfneau diferiții autori, ci și cu temperamentul și
instrucția acestora.
O fațetă cu totul aparte în istoria vrăjitoriei o repre –
zintă întunecata activitate a Inchiziției, instituție anume
creată de Biserica catolică, în mod declarat pentru repri –
marea magiei negre și, în scop ascuns, îndreptată împo –
triva oricărei încercări de renovare a normelor cultului
creștin, așa cum erau ele stabilite de către intransigenta
și conservatoarea autoritate clericală. La ideea fondării
Inchiziției s-a ajuns în momentul cînd severitatea cleri –
cală, dogmele rigide ale catolicismului, coroborate cu fe –
nomenele acute de criză economică de la sfîrș-itul seco –
lului al XH-lea și începutul veacului al XÎII-lea au
determinat o stare de spirit nefavorabilă, ba chiar ostilă
față; de Biserică. Altfel, în tot mai numeroase zone ale
continentului european apar secte, ca fonție protestatare
față de absolutismul catolic. Fără îndoială, Biserica avea
posibilitatea sancționării doctrinale a ereticilor, prin ex –
comunicarea lor. Dar, asemenea măsuri nici pe departe nu
se dovedeau eficace, atîta vreme cît sectanții ei înșiși
hotărau să se despartă de catolicism. Firește, fenome nul
odată născut avea toți sorții să se răspîndească, în-grijorînd
aristocrația clericală, care își vedea astfel ame nințate
interesele. Cînd, la începutul secolului al XÎII-lea, s-a
dezvoltat în sudul Franței o puternică sectă, așa-zisă a
albigenzilor sau catarilor care amenința să se extindă
rapid, papalitatea a inventat un mijloc de luptă ideologică,
înființând la Toulouse, în 1206, Ordinul călugărilor domi –
nicani, cu misiunea de a aducela dreapta credință pe ere –
tici. Dar măsura convingerii s-a dovedit ineficace, astfel
în cît papa Inocențiu al IH-lea^a recurs la forță, ordonînd,
în anul 1209, declanșarea unei cruciade împotriva albi –
genzilor, la care a luat parte însuși Ludovic al VUI-lea,
regele Franței. Albigenzii au fost învinși la Muret, în 1213
și la Toulouse, în 1218, dar războiul nu se va încheia de-
cît în 1229, fără ca ideile sectei, anume proclamarea ega –
lității între principiul binelui și cel al răului și desființarea
rînduielilor clerico-feudale să se fi stins. Ordinul domini –
canilor, denumit și „al fraților dojenitori", capătă din 1215
un nou atribut, acela de a lichida prin toate mijloacele
erezia. Pe această bază, după înăbușirea armată a albi –
genzilor, papa Grigore al IX-lea organizează în 1233 un
156

tribunal special pe care îl încredințează călugărilor do –
minicani pentru a judeca pe ultimii eretici din Langue-
doc. Acest tribunal ecleziastic, denumit Inchiziție, func –
ționa, de fapt, încă din 1183, după conciliul de la Verona,
avînd misiunea condamnării celor care nu se converteau
la catolicism, dar, intrat pe mîinile fanaticilor dominicani,
el capătă treptat puteri discreționare, violînd brutal, sîn-
geros și cea mai slabă afirmare a libertății conștiinței. In –
chiziția va fi reorganizată în anul 1542 de către papa Paul
al III-lea, ajungînd pe mîna iezuiților — ordin religios fon –
dat de călugărul spaniol Ignațiu de Loyola, adversar în –
căpățînat al Reformei —, devenind o armă odioasă a Bi –
sericii catolice îndreptată deopotrivă împotriva protestan –
ților, a magiei, dar și a științei. Inchiziția își va extinde
jurisdicția asupra teritoriului tuturor statelor catolice,
fiind suprimată în 1808 de către Napoleon Bonaparte. Re –
stabilită în 1814, această instituție de tristă amintire va
dispare definitiv în 1834.
Sigur, din punct de vedere doctrinal, nu era suficiem
a decreta pe cineva eretic pentru a-1 trimite la moarte
Dar teoreticienii clericali reușesc să inventeze posibilita –
tea eliminării fizice a tuturor adversarilor catolicismului
printr-un artificiu de logică. Ei vor stabili că proclama –
rea egalității principiilor binelui și răului, principiu ai'
sectanților albigenzi din Languedoc, considerat erezie,
echivalează cu aducerea la același grad de importanță spi –
rituală atît a lui Dumnezeu, cît și a Satanei. De aici pînă
la. asimilarea ereziilor cu vrăjitoria nu mai era decît un
pas. Or, vrăjitorii, potrivit textelor biblice, trebuiau dați
morții. înainte de a se ajunge însă la această teorie, tri –
bunalele inchizitoriale nu îndrăzneau să pronunțe pedepse
capitale, mulțumindu'-se cu sancționarea celor considerați
eretici la – plata unor amenzi, sau cu excomunicarea. în-
cepînd cu Bula papală „Super Illius Specula" emisă în
1326 de papa Ioan al XXII-lea, care era bîntuit de spaime
și superstiții, vrăjitoria trece în categoria ereziilor, ma –
gicienii fiind pasibili de a fi sancționați pentru activita tea
lor cu anatemizarea și arderea pe rug. Conținutul li teraturii
referitoare la diavoli, constituită pînă atunci din povestiri
fantastice, anonime, ca și din texte dubioase se transformă
în principii teologice consfințite chiar de Uni versitatea din
Paris, în anul 1398. în virtutea acestor principii, oricine
putea fi învinuit de erezie și trimis la moarte. La 5
decembrie 1484, papa Inocențiu al VUI-lea
157

emite Bula papală „Summis Desidei'antes Affectibus" în
care sînt enumerate „ororile" comise de vrăjitori, ca uci –
derea pruncilor în pîntecele mamelor, distrugerea turme –
lor și a roadelor cîmpului, fermecarea bărbaților și a fe –
meilor etc, ordonînd tribunalelor ecleziastice să
pedepsească pe vrăjitori, indiferent de rang social, poziție,
privilegii și demnități, fără drept de apel. Din acest mo –
ment, prigoana sîngeroasă împotriva celor bănuiți de vră –
jitorie se dezlănțuie cu furie. Trei ani mai tîrziu. Univer –
sitatea din Colonia acordă girul său manualului intitulat
Malleus Maleficarum redactat de dominicanii Kramer și
Sprenger, care a devenit ghidul închizitorilor. în această
lucrare cinică, străbătută de fanatism sinistru, judecătorii
Inchiziției sînt instruiți cum să smulgă victimelor -'măr –
turiile lor, prin toate mijloacele, de la lingușire și făgă –
duieli mincinoase, pînă la torturile cele mai groaznice,
mijlocul suprem de anchetă. Printre procedeele de tortură
figurau luxarea articulațiilor zdrobirea degetelor, obliga –
rea victimelor de a înghiți forțat o mare cantitate de apă,
împiedicarea acuzaților de a adormi, stigmatizarea lor cu
vergele metalice înroșite la foc, întinderea corpului pe
roată etc. Bineînțeles, utilizarea unor asemenea mijloace
determina pe oricare arestat să recunoască fapte incredi –
bile, de groaza chinurilor, a durerilor insuportabile și în
dorința unui sfîrșit cît mai rapid al vieții.
Numărul victimelor Inchiziției a fost uriaș. Există o
serie de statistici din care rezultă că de-a lungul celor
șapte secole de prigoană a vrăjitorilor, în Europa și Ame –
rica de Sud au fost arși pe rug o„sută de mii de oameni.
Dar cifra este constestată de multe surse, din care se
poate deduce că ea a fost cel puțjn de cinci ori mai mare.
Fină în anul 1404, statisticile arătau că inchizitorii tri-
seseră la moarte 30 000 de vrăjitori. în prima jumătate
secolului al XVII-lea numai judecătorul Carpzov a con-.-
nnat la ardere de vii circa 20 000 de vrăjitori. Dintre
afacerile judiciare, avînd ca obiect vrăjitoria, unele au
avut răsunet deosebit. Poate cel mai important proces
din istorie intentat unei persoane acuzată de vră jitorie a
fost acela al Ioanei d'Arc, desfășurat la Rouen în anul
1431. Tribunalul inchizitorial, aservit invadatorilor
englezi, a acuzat-o pe „Fecioara din Orleans" de uneltire
cu diavolul, numai pentru faptul că purta haine bărbă-
158

tești, avea părul tuns scurt și prevestea cu hotărîre viita-
rul strălucit al regelui Franței și al Franței însăși. Șapte
ani mai tîrziu, Inchiziția îl trimite la judecată, sub învi –
nuirea de vrăjitor, pe mareșalul Franței — Gilles de
Montmorency Laval de Retz, care făcea parte din marea
nobilime. Cauzele reale ale procesului au fost însă de na –
tură politică, Gilles de Retz intrînd în conflict cu regele.
Or, prin condamnarea lui, întreaga avere, considerată a
fi una dintre cele mai importante din Franța, se confisca
în favoarea monarhului și a seniorilor Bisericii. Mareșalul
a „recunoscut", sub tortură, un număr impresionant de
crime, inclusiv necinstirea și uciderea a sute de fecioare
și copii, declarațiile sale fiind atît de neverosimile încît
înșiși inchizitorii s-au îndoit că într-adevăr „vrăjitorul"
le comisese. Oricum însă, Gilles de Retz a fost ars pe rug
la Nantes, dar, ca și Ioana d'Arc, el a fost venerat de po –
por, care a înțeles adevărata cauză a asasinării mareșalu –
lui, considerîndu-1 martir. Gilles de Retz 1-a inspirat pe
Perrault, care 1-a descris sub denumirea de Barbă Albastră.
Jaful ascuns sub masca „dreptei credințe" a stat și la baza
pFOceselor făcute în secolul al XlV-lea Ordinului cavale-
rițor templieri, al cărui fabulos tezaur era rîvnit de Filip
cel Frumos, regele Franței. Cavalerii, acuzați de pactizare
cu Satan, uciderea de copii și purtarea de amulete dia –
bolice, au fost arși de vii după ce, în prealabil, au suferit
îngrozitoare torturi.
– Primii ani ai secolului al XVII-lea aduc în scena isto –
riei un torent de procese și condamnări de vrăjitoare, cu
toate protestele filosofilor umaniști, care pledau pentru
rațiune. Răzbunări perfide, interese politice, familiale sau
de altă natură erau rezolvate rapid prin denunțarea ca
vrăjitori a adversarilor. Nimeni nu cerceta dacă acuzația
era sau nu calomnioasă. Cel reclamat sfîrșea inerent pe
rug deoarece, ca să scape de torturi, mărturisea orice îi
sugerau inchizitorii. Prin urmare, cine apuca să denunțe
primul, putea fi sigur că, inamicul său va fi ucis. In acest
fel s-a născut un sinistru carusel al morții, din care se
putea scăpa doar părăsind totul, familie și, avut, în mod
definitiv.
Și la noi, în Transilvania, au avut loc în secolul al
XVII-lea o mulțime de procese și condamnări la ardere
Re rug pentru vrăjitorie. Astfel, în anul 1686, mai multe
femei învinuite că au luat mințile soției principelui Mihaiî
159

Apai'i I, au fost ucise prin ardere de vii, deși principesa
dăduse semne evidente de demență, încă din adolescență.
La Brașov s-au desfășurat, numai între anii 1621—1696,
aproape 20 de procese împotriva vrăjitoarelor. Alte 10 pro –
cese similare s-au ținut la Sighișoara în ultimele trei de –
cenii ale secolului respectiv. Sibiul a găzduit și el astfel
de înscenări, printre care condamnarea unei „asociații"
de preotese ale Satanei, care frecventau Sabaturile ce ar
£i avut loc pe un munte de la Ocna Sibiului.
Secolul al XVIII-lea se caracterizează prin scăderea
sensibilă a proceselor vrăjitoarelor, fenomen datorat mai
multor cauze de ordin social, politic și religios. în Europa
apuseană nemulțumirile economico-sociale agitau masele,
catolicismul lupta din greu pentru salvarea bisericii, sub –
minată de protestantism, în timp ce teroarea'religioasă
nu mai era susținută-cu ardoarea secolelor trecute de că –
tre autoritățile laice, preocupate în primul rînd de men –
ținerea unei stări de calm a populației și evitarea oricăror
cauze care să ducă la tulburări. Încă din secolul al XVII-lea
apăruseră denunțări vehemente ale demonologilor, pentru
ca, la începutul secolului al XVIII-lea, Universitatea din
Halle să inițieze o campanie de infirmare științifică a abe –
rațiilor așa-zis teoretice privitoare la existența demonilor,
absurditatea prpceselor vrăjitoarelor și lipsa de umanism
și rațiune a condamnării unor oameni nevinovați, forțați
prin torturi înfiorătoare să' recunoască imaginare crime.
Sub presiunea valului de proteste, Vaticanul devine
mai tolerant, procesele pornite împotriva vrăjitoarelor se
răresc. în 1670, Franța dă semnalul refuzului conformării
la sentințele inchizitoriale, mai mulți vrăjitori condam –
nați la Rouen fiind eliberați din ordinul ministrului Col-
bert. în Anglia, execuțiile de vrăjitori se suspendă după
anul 1682, în Rusia după anul 1714, în Scoția — din 1722,
în Austria — din 1740 și în Transilvania — din 1753. Ul –
timele condamnări la arderea pe rug a unor vrăjitoare
vor avea loc în Europa spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea,
în Spania, Elveția și Polonia. Procesele vrăjitoarelor vor
continua însă și în secolul al XlX-lea în America Latină,
cea din urmă ardere pe rug avînd loc în Peru, în anul 1888.
Cu acestea o pagină neagră din istoria omenirii s-a în –
chis, consfințindu-se triumful rațiunii asupra superstiției
și ignoranței,
160

3. Posedați și obsedați
Lungile secole de ignoranță și teroare religioasă ce au
stăpînit Europa, în care timp demonii au marcat teribil
mentalitatea tuturor, indiferent die rang și poziție socială,
au născut cele mai stranii concepții. Astfel, printre altele,
s-a înrădăcinat credința că demonii se manifestă vizibil
prin trupurile cuprinse de convulsii, grimase oribile, pre –
cum și prin acțiuni delirante, obscene. De fapt, toate aceste
concepții erau o continuare, pe un plan creștin, a unor
credințe care veneau încă din magia primitivă, amplificate
în antichitate de ritualuri și mituri privitoare la puterile
forțelor întunericului. Sigur, aceasta este originea tuturor
manifestărilor așa-zișilor posedați și obsedați, care pot fi
surprinse pînă astăzi. în trecut existau o mulțime de cate –
gorii de astfel de „specialiști", mai ales în rîndul călugări –
lor, care se ocupau cu clasificarea lor, literatura lăsată de
aceștia dovedind eîtă importanță se acorda odinioară pro –
blemei. Poate cel mai amplu studiu vechi asupra demonilor
aparține lui Dom Calmet. In patru volume, acesta acredi –
tează o serie de idei ciudate despre posedați și obsedați,
inspirate din opere antice, adaptînd povestiri mitologice,
în special greco-romane, la concepțiile creștine, ori trans-
formînd fără jenă legende păgîne în povestiri religioase.
O primă categorie de acțiuni „diavolești" era, după Calmet,
posesia, adică pătrunderea demonului în interiorul corpu –
lui cuiva, pe care îl agită și îl chinuie. Venea apoi obsesia,
în care diavolul nu putea intra într-o persoană oarecare,
dar o asedia, o hărțuia, o amețea fără încetare. Sînt aici
reprezentările .cele mai frecvente ale mentalității unor so –
cietăți dominate de bigotism, aduse la paroxism prin răs-
pîndirea a tot felul de istorii, pe care nimeni nu le trăise,
dar pe care toți le credeau. In secolele întunecate de teroa –
rea Inchiziției, bolnavii de epilepsie, de malarie sau de o
infecție oarecare, cuprinși de frisoane sau convulsii treceau
adesea drept posedați de diavol sau chiar vînduți acestuia.
Și nu de puține ori, dacă practicile exorciste — lovirea cu
biciul, înfometarea, băile cu apă foarte rece, rugăciunile
neîncetate etc. — nu aveau drept urmare liniștirea nefe –
riciților, aceștia sfîrșeau pe rug, ca astfel diavolul din ei
să piară în foc. Ferocele inchizitor Jakob Sprenger a lăsat
pagini, care astăzi înfioară prin cinismul lor, referitoare la
soarta unor astfel de bolnavi, considerați posedați sau vră-
Htori. El scrie că i-a condamnat adesea la moarte prin ar-
161

dere pe rug, din milă, făcînd acelor oameni un serviciu»
deoarece nu puteau scăpa altfel de diavol. Sprenger adăuga
că unii vrăjitori îl rugau chiar a pronunța asemenea con –
damnări, preferind să ardă în foc decît să mai îndure con –
tinuele hărțuieli ale demonilor. De aici rezultă concepția
care bîntuia mințile tuturor, inchizitori și acuzați, menta –
litatea absurdă privind forțele diavolești. în secolul ai
XV-lea istoria înregistrează adevărate epidemii de posedați.
Una dintre cele mai renumite a fost aceea denumită „Po –
sesiunea călugărițelor". Ea a început mai întâi în câteva
state germane, după care s-a răspîndit în Belgia și Olanda,
sfîrșind prin a cuprinde întreaga Europă catolică, Simon
Goulard a dat detalii privitoare la această demonomanie
epidemică : „Călugărițele, spune el, dansau, săreau, se\că-
țărau pe ziduri, făceau prevestiri îngrozitoare, vorbeau în
limbi ciudate, urlau ca lupii sau behăiau ca oile cu bere –
gata tăiată; și cîteoda^â se-mușcau unele pe altele, ca hie –
nele turbate". In 1552, Roma a fost și ea teatrul unei epi –
demii de posedate. O sută de femei s-au crezut a fi pradă
demonilor. Doi ani mai tîrziu, călugărițele unei mănăstiri,
din Kerndrop au fost convinse că un batalion de diayoîi
le-a asediat. Isterii asemănătoare s-au petrecut în zeci de
mănăstiri de maici. La Verviers, călugărițele au fost po –
tolite numai cînd. armata a simulat un atac împotriva dia –
volilor. La Cevennes, contagiunea din secolul al XVI-lea
a atins proporțiile unei manii furioase.
A doua categorie de posedați era alcătuită din toți acei
șarlatani care căutau să se impună prostimii, aidoma șa –
manilor, prin crize simulate de epilepsie, isterie, catalepsie,
urlete înfricoșetoare, contorsiuni și alte jonglerii asemănă –
toare, despre care pretindeau că sînt -opera diavolului. Im –
postorii se prefăceau ca se supun exorcismului, declarînd
după un timp că s-au vindecat. încărcați de pomeni și mi –
luiți cu bani plecau, repetînd scena în localitatea vecină.
Această categorie de cerșetori care speculau naivitatea
oamenilor, credulitatea lor, a făcut mult rău Europei, în-
treținînd și răspîridind superstiții ale căror ecouri răzbat
încă și acum, ici, colo. Astfel de farse scandaloase au în –
ceput să fie curmate abia în secolul al XVIII-lea. Semnalul
a fost dat printr-un proces răsunător desfășurat la Dolot,
în Franța, în 1795. Povestea a început în piața tîrgului unde
un posedat urla și făcea contorsiuni, pretinzînd că este
stăpînit de diavol, în timp ce cinci prelați îl înconjuraseră,
rugîndu-se pentru el. Din cînd în cînd, posedatul se oprea
162

și profetiza reîntoarcerea monarhiei. Poliția a pus mîna
pe individ, dovedit a fi agent al adepților monarhiei, care
făcea astfel propagandă politică. Campania pornită de au –
toritățile republicane a dus nu numai la stârpirea „pose –
daților", dar și la formarea unui curent de opinie împo –
triva lor.
O a treia categorie, de posedați cuprindea toate persoa –
nele care se considerau a fi protejate de cer sau de infern
și, mai mult, care se credeau chemate să efectueze o anu –
mită acțiune, cum ar fi, de exemplu, asasinatul din consi –
derente religioase. Aceștia erau fanaticii redutabili, de care
se fereau toți, indivizi care se aruncau asupra victimelor
lor cu un imperturbabil sînge rece. îndeobște, asemenea
creaturi se uneau în societăți sau secte secrete, sfătuindu-se
în adunările lor pe cine și cum să pedepsească pentru cine
știe ce fapte socotite odioase. Era suficient un simplu semn
al maestrului pentru ca fanaticii să se năpustească asupra
victimei. Ei ucideau indiferent pe cine, părinții și copiii
lor, amici, regi, simpli țărani sau preoți.
Posedații și practicile exorciste au reapărut de-a lungul
deceniilor. Cîteva cazuri au stîrnit vîlvă în secolul trecut
în 1847, de pildă, la Bayswater, în Anglia, un copil de
9 ani a refuzat să mănînce, sub pretextul că un diavol a
intrat în stomacul său. Ziarul „Douglas Jerrold" a trimis
un corespondent la fața locului. Reporterul, supunînd fa –
milia unor întrebări abile, și-a dat seama că aceasta era
dominată de fanatism religios, copilul fiind perfect sănă –
tos. Drept urmare, tatăl a fost trimis în judecată pentru în –
șelăciune. In 1849, la Saint-Quentin în Franța, un oarecare'
Jeremy s-a dus la preot, plîngîndu-se că, în casă la el, se
sparg fără explicație geamurile, farfuriile, tot ce era ca –
sant. Prelatul a găsit de cuviință că aici nu putea fi vorba
decît de opera diavolilor. Afacerea a încăput pe mîna zia –
relor, care au făcut în jurul ei o vîlvă extraordinară, dar
ea nu a luat sfîrșit decît în ziua în care un jandarm, curios
și neînfricat, stînd la pîndă, a surprins pe servitoarea dom –
nului Jeremy ca autoare a misterioaselor întîmplări. Ea
spărgea obiectele, pe ascuns, din răzbunare, deoarece dom –
nul Jeremy îi tăiase din simbrie. O situație aproape simi –
lară s-a petrecut în 1858 la Haye, unde Angelica Cottin,
care pretindea că este stăpînită de un diavol, examinată
de medici, s-a dovedit a fi bolnavă de nervi. Mania pose –
daților nu a ocolit nici România. Iată, deci, în 1896, la
Focșani, un caz relatat pe prima pagină a ziarelor vremii.'
163

Moșierul Gh, Paraschivescu a reclamat poliției că în casa
lui se petreceau lucruri ciudate. Mesele și scaunele se
răsturnau peste noapte, bolovani apăreau prin camere.
Comisarul șef al orașului, procurorul, reporteri de la
București au sosit la fața locului. însuși B. P. Hasdeu s-a
arătat interesat de acest uimitor caz, declarat operă dia –
volească, în realitate, așa cum s-a descoperit ulterior,
totul era manopera unei slujnice bigote, care noaptea,
avînd vedenii, se războia cu diavolii plăsmuiți în mintea
ei bolnavă.
Și astăzi se mai petrec asemenea cazuri, uneori tragice,
datorate practicilor exorciste. La Marsilia, de pildă, o fetiță
de opt ani a fost ucisă în bătăi, în 1972, de către propriii ei
părinți pentru ca diavolul să-i iasă din corp. Doi',ani mai
tîrziu, într-un orășel din R. F. Germania, tot în același mod
a murit o tînără în vîrștă de 20 de ani.
Asemenea aberații, aduse din întunericul trecutului
omenirii, au persistat de-a lungul secolelor, în pofida con –
damnării lor. Ele constituie un rezultat al constrîngerii
psihologice, ce poate acționa oricînd și oriunde, mai ales
asupra unor persoane labile, cu educație mistică, bigote.
Apariția și proliferarea posedaților de demoni, ca și a
obsedaților de Satana este rodul unei psihoze născută și
amplificată de Biserică, în scopul combaterii vrăjitorilor, a
căror activitate amenința, la un moment dat, însăși exi –
stența/autorității clerului.
4, Animale la sțîlpul infamiei
Sub imperiul aberațiilor demoniace, au intrat sub inci –
dența vrăjitoriei și animalele*. Desigur, o serie de vietăți,
cum sînt taurinele, calul, berbecul, capra, uneori oaia, di –
nele, pisica, galinaceele, bufnița, broasca, șarpele, croco –
dilul s-au bucurat din timpuri străvechi de favoruri ale cre –
dințelor și practicilor vrăjitorești. însă aceste poziții prefe –
rențiale căpătate în perioadele de început ale magiei vor
decade treptat, în așa fel încît, spre secolele X—XI ale erei
noastre, prin modificările survenite în conștiința europeană
și afro-asiatică, valorile mitico-magice ale diferitelor vie –
tăți descresc, ajungînd pînă la urmă la desuetudine. Ca un
ecou al credințelor politeiste de odinioară se perpetuează
numai povestiri cu caracter mitologic sau se transformă
164

în folclor ritualuri religioase străvechi, desacralizate. Un alt
fenomen a fost acela al transferării de practici cultice ale
unor zeități în sfera vrăjitoriei, pe de o parte, iar — sub
presiunea creștinismului — transformarea diferitelor divi –
nități în sfinți creștini-, păstrîndu-se și reprezentările lor
pe plan zoomorf. Exemple elocvente oferă metamorfozările
mitologiei antice în mitologie creștină. Sfîntul Hristofor,
de pildă, este reprezentat cu cap de cîine. El apare astfel
pictat pe o icoană la Vatra Moldoviței, datînd din.anul
1537, dar și pe pereții unor biserici ortodoxe românești de
la Schitu Lainici, Băbeni-Olt, Dozești-Vîlcea, Gîrlași-Bu-
zău și altele. Sfîntul catolic Dominic, patronul ordinului
dominicanilor, prigonitorul vrăjitoarelor, este reprezentat,
uneori, ca un cîine, purtînd în gură o torța. De altfel, în –
suși numele sfîntului este o parafrază a expresiei „Domini
canes", care ar putea fi înțeleasă și ca zeu-cîine. Apoi, sfîn –
tul Rochus, vindecătorul de ciumă, apare în iconografie în
tovărășia unui cîine.
Dar cîinele va rămîne în conștiința europeană și ca ani –
mal favorit al vrăjitoarelor. Este aici expresia credințelor
vechi în zeița Hecate, patroana vrăjitoriei, imaginată ca o
femeie cu chip de cîine sau urmată de un alai de dulăi,
duhuri rele și strigoi. Și zeița traco-getică Bendis era sim –
bolizată, uneori, sub formă de cîine negru. De aici obiceiul
păstrat pînă în evul mediu ca oricare vrăjitor sau vraci să
aibă tm cîine negru. In același timp s-a păstrat tradiția de
a se mînca, la ospețe deosebite, căței de lapte, d.ar și de a se
da bolnavilor, ca remediu suveran într-o sumedenie de boli,
carnea acestor animale tinere. Chinofagiă se va menține în
Europa pînă spre sfîrșitul secolului al V-lea, sub influența
gusturilor romanilor, care prețuiau carnea proaspătă de
cățel. Ea descrește în intensitate în evul mediu, fiind pă –
răsită cu totul în secolele XI-XII, datorită noilor superstiții
create de demonologia creștină.
Nu orice cîine era hulit, ci doar acela de culoare neagră
Și în general de talie mare, rămas în credința oamenilor
ca animal purtător de nenoroc, superstiție izvorîtă din cul –
tul zeiței Hecate. Alți cîini și în special cei de vînătoare și
ciobănești se bucurau însă de apreciere, fiind prezenți chiar
în heraldică *, simbolizînd vigilența și afecțiunea.
în Asia și Africa, convertite la mahomedanism, dinele;
care și așa fusese luat drept unealtă a vrăjitorilor secole
* Disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul bla-" zoanelor caselor domnitoare, nobiliare, orășenești etc.
165'M
șfi
i

de-a rîndul, sub imperiul superstițiilor antice egiptene și
iudaice va fi privit cu ură, alungat, lovit, ucis. Musulmanii
au adoptat această atitudine deoarece — potrivit povestiri –
lor lor religioase — o haită de cîini vagabonzi ar fi dez –
gropat din mormînt și ar fi devorat trupul lui Mahomed.
Incepînd cu secolul al Xll-lea, soarta cîinelui devine
îngrozitoare, mai cu seama în Europa, ca efect al supersti –
țiilor demonice. Clinele, îndeosebi cel cu blana neagră, sf îr-
șește prin a fi indentificat cu Satan. Prințul răului, descris
în mulțimea de fabule și povestioare care înfiorau prin
cruzimea lor, prinde acum contur și începe să cutreiere
imaginația bolnavă a oamenilor. El apare pretutindeni în
ipostază fie de țap sau de berbec cu aripi, fie sub forma
unui dulău negru, gata să sfîșie pe oricare îi iese în cale.
Preoții, călugării, atît din vestul cît și din estul continentu –
lui, se întrec în a inventa întîmplări îngrozitoare despre Sa –
tan îfcravestit în cîirie negru, pe care nu se vor sfii să le
raspîndească chiar de la amvon. Bineînțeles, orice cîine cu
blană neagră era ucis de la fătare, aceasta fiind și expli –
cația pentru care astăzi sînt destul de rare rasele europene
canine cu blană integral neagră. Iar dacă se întîmpla ca o
persoană, bănuită de vrăjitorie, sa aibă pe lîngă casă un
cîine negru, aceasta constituia o circumstanță agravantă,
a dovadă a legăturilor cu Satan prin intermediul anima –
lului. Drept urmare, atît omul, cît și cîinele lui erau con –
damnați la moarte prin ardere. Pînă unde mergea stupidi –
tatea unor asemenea acte o ilustrează Eaptul că, potrivit ca –
noanelor inchizitoriale, cîinii condamnați la moarte erau
îmbrăcați în haine — pantalon sau fustă — după sex, con –
duși la,locul execuției cu tot ceremonialul stabilit pentru
criminali. Ultima mascaradă "de acest fel, desfășurată în
numele credinței creștine, a avut loc în Venezuela, spre
sfîrșitul secolului al XVIII-lea.
începînd cu secolul al Xll-lea, pisicile n-au avut nici
ele o soartă mai bună în Europa, ca urmare a acelorași con –
siderente care au făcut din cîine, țap, berbec, șarpe, broască
și bufniță viețuitoare diavolești. Pisicile au intrat pe lista
neagră a Inchiziției, ca animale satanice, datorită unor cri –
terii astăzi stupide, dar care atunci, în urma extraordinaru –
lui efort ecleziastic de a semăna teama de erezie în rîndu-
rile credincioșilor în scopul întăririi prin intimidare a au –
torității Bisericii și lichidării oricărei încercări de privire
critică a activității clerului, argumentele cele mai năstruș –
nice erau acceptate. De pildă, pisica era socotită unealtă sau
166

chiar întrupare a diavolului prin faptul că ieșea noaptea
să alerge pe acoperișuri și că mergea ca o fantomă. Ochii
de jar ai animalului, strălucind în întuneric, „constituiau"
o altă dovadă a provenienței sale satanice. Iar miorlăielile
în miez de noapte, la vremea cînd se credea că vrăjitoarele
se întorceau de la Sabat, erau considerate cîntări infernale.
Pisicile au fost alungate, urmărite, ucise și doar marea lor
prolificitate le-a salvat de la o totală exterminare. In se –
colul al XIV-lea, în unele orașe din răsăritul Franței, pi –
sicile încep să fie adunate, spre a fi aruncate în pîrjolul
unor ruguri uriașe aprinse în piețe. La Metez se naște acum
tradiția odioasă ca în ziua de Sf. Ioan, „pisicile-demon" să
fie arse în fața Catedralei Saint Martin, sub privirile ațîțate
ale credincioșilor și în rugăciunile călugărilor dominicani
care patronau asemenea demențiale spectacole. Spre sfîr-
șitul secolului al XV-lea, orice persoană descoperită că pri –
vea cu îngăduință o pisică trecea imediat drept suspectă,
fiind denunțată tribunalului inchizitorial ca eretică. Cu
atît mai grav era socotit faptul de a adăposti în casă un
asemenea animal infam. Mii de oameni au plătit cu viața
„crima" de a fi fost văzuți în tovărășia unei pisici. în Țările
de Jos ca și în Franța, pisicile erau adunate spre a fi ucise
în miercurea din cea de a doua săptămîriâ a Paștelui. La
Ypres, animalele erau aruncate din Turnul catedralei ora –
șului, această practică barbară fiind oprită de lege abia în
secolul al XlX-lea. încă și în secolul al XVIII-lea, în An –
glia, vrăjitoarele posesoare de pisici erau trimise la rug
fără nici o formalitate prealabilă. Procedeul va traversa
oceanul, raspîndindu-se în America de Nord. La sfîrșitul
secolului al XVII-îea, de exemplu, nouăsprezece persoane
din mica localitate Salem (Noua Anglie) au fost spînzurate
sub acuzația de vrăjitorie, unele numai prin faptul că po –
sedau pisici. Potrivit statisticilor, mii de femei au avut de
suferit ca urmare a afecțiunii lor față de micile feline do –
mestice. Numai în statul Carolina de Sud au fost înre –
gistrate peste 20 000 de procese, avînd ca inculpate vrăji –
toarele și pisicile acestora. Estomparea prigoanei are loc
doar după stăvilirea Influenței Inchiziției. La mijlocul se –
colului al XVII-lea Biserica catolică renunță la ridicolele
condamnări la moarte a pisicilor, mulțumindu-se cu impu –
nerea obligației ca posesorii acestor animale să le taie ure –
chile.
Evul mediu european, bînfeuit de spaima acțiunilor
vrăjitorilor, este marcat de deformări stranii și pe plan
167

arhitectural. Iraționalismul acțiunii atotprezente a diavo –
lilor și vrăjilor irumpe pe fațadele catedralelor și palate –
lor, în interioarele clădirilor, ca și pe manuscrise ilustrate,
sub forma unor ființe aberante, alcătuite din membre dis –
parate, plante-animal și alte viziuni materializate de coș –
mar, aduse dan povestirile îngrozitoare despre infernul
populat de simboluri ale teroarei. Arta gotică din secolul
al XH-lea excelează în reprezentări plastice născute din
spaimele unei lumi îmbîcsite de legende vrăjitorești și su –
perstiții. Bestiariile antropomorfe — ființe fantastice —
sînt demne de fantezia pervertită a artiștilor care nu se
sfiesc să picteze tavanul catedralei din Metz, spre pildă,
în jurul anului 1220, cu vietăți parcă sosite de la Sabatul
vrăjitoarelor : capete cu barbă, care n-au trup, ci doar două
labe, monștri cu coada în ceafă și brațe în loc de urechi etc.
Asemenea creaturi fantastice apar din ce în ce mai frec-.
vent, începînd cu secolul al XlV-lea în Anglia, Franța,
Flandra și Germania. '
Gryli, adică figurile reprezentînd capete cu labe, trun –
chiuri cu fețe duble, cu trei capete sau mai multe busturi
suprapuse, capete de păsări ori patrupede cu membre dis –
parate, alți asemenea monștri infernali, capătă răspîndire
în tot vestul Europei secolului al XV-lea, trecînd de pe
pereții clădirilor pe blazoane, coifuri de lupta și armuri, în
gravurile delicate ale pietrelor prețioase și monogramelor
manuscriselor.
Pictura cu diavoli reia și multiplică aceste creaturi hi
merice, luînd amploare îndeosebi spre secolul al XVI-lea,
Aripile de liliac și coamele de dragoni, arabescurile fan
tastice, alte asemenea inovații caută a face cît mai plastice
imaginile despre Iad. Ele apar mai-pretutindeni, fiind, re
luate ca teme de rezistență de mai toți titanii artelor
plastice. t
Fantasmagoriile creatorilor de artă s-au repercutat în
imaginația celor care le priveau, alimentînd fabulații și
obsesii. Sigur, aceste capricii plastice reflectă nu numai o
perioadă de curiozități în lumea artelor, de împrumuturi
și prelungiri ale decorațiilor antice orientale și greco-ro-
mane, ci și —- în mod dramatic — concepții stranii despre
viață și moarte, bine și rău, credința și necredință, bise-
ricăși magie, rai și iad, sfinți și vrăjitori. Și iată cum, prin-
tr-un paradox, tocmai cei mai huliți de către cler — Satan
și vrăjitorii — ajung pe pereții catedralelor și bisericilor.
168

Generată de ideile demonismului secolelor X—XII,
moda se va perpetua, mai moderat însă, după secolul al
XVI-lea pînă în zilele noastre, îndeosebi în arta bisericească
răsăriteană.
5. Ritualuri și tehnici de magie neagră
Ritualurile și tehnicile de magie negră, reflectînd iară
excepție în evoluția lor stadii de dezvoltare economică și
culturală ale omenirii, vor cunoaște, începînd cu evul me diu,
o serie de renovări, perfecționări și adaptări continue,
capabile să mențină viu interesul clientului de toate cate –
goriile. Un loc aparte îl va căpăta, în acest proces de mo –
dernizare, așa-zisul ritual al sabatului, practicat obligato riu
de oricare vrăjitor. Cuvîntul „sabat" semnifică în limba
ebraică ziua de repaos. Dar, în practica vrăjitorească, el va
căpăta cu totul alt sens, anume acela care definește un
ansamblu de manopere periodice la care se supun vrăjitorii
în grup. Sabatul reprezintă tehnica vrăjitorească reală, dar
și superstiție. în concepția vrăjitorilor, sabatul trebuia să
aibă loc de două ori pe săptamînă, anume în nopțile de
miercuri spre joi și de vineri spre sîmbătă. Reuniunea se
desfășura într-un loc izolat, la răscruci de drumuri, pe
malul mării sau al unui lac, în mijlocul unei păduri întu –
necate. Invitații la sabat trebuiau să facă ungerea magică,
adică să se frece pe corp cu o pomadă preparată după un
ritual anume. întîlnirea. se petrecea înainte de miezul nopții,
prezența la sabat fiind obligatorie. Vrăjitorul care absenta
prima oara era violent dojenit. A doua oară suferea o sanc –
țiune foarte severă. In vulg exista credința ca vrăjitorii se
adunau la sabat venind călare pe țap, pisică neagră, lup ș
sau măgar, alții pe o mătură cu coadă, furcă, broască rîioasă
zburătoare sau liliac, brăzdînd aerul rapid spre a coborî
exact la locul de întîlnire. Cînd toți vrăjitorii erau adunați,
apărea în mijlocul lor Satan, sub forma unui țap cu coarne
lungi, avînd față umană, barbă ascuțită, nas coroiat și piele
neagră. Vrăjitorii îl salutau solemn și-i adresau adorații.
Potrivit supertițiilor, Satan putea să apară și dintr-un mic
vas, avînd dimensiunile unui șoricel. Dar, pe măsură ce
vrăjitorii făceau ritualul cuvenit, acesta creștea, căpătînd
cu încetul forme colosale. In multe scrieri vechi, atribuite
unor vrăjitori, se afirmă că Satan nu era obligatoriu să
169 .

aparâ la sabat sub formă de țap. Șeful demonilor putea
veni, după dorințele sale, travestit în măgar, pisică, șarpe,
vultur, zimbru, bivol sau copoi, dar întotdeauna avînd cu –
loarea negră și fața umană.
Demonograful Delancre, judecător în timpul Inchizi –
ției, scria, cu cîteva secole în urmă, cu toată seriozitatea,
că mai mult de o mie de vrăjitori pe care el însuși i-a inte –
rogat și condamnat la ardere pe rug, ar fi descris aproxi –
mativ în același fel ritualul sabatului, care semăna cu o
îngrozitoare orgie. Conform legendelor, ceremonia sabatu –
lui începea prin dansul broaștelor rîioase care se executa
în fluierăturile copiilor morți nebotezați. Agoi broaștele
porneau să orăcăie și copiii să danseze prin aer. După ce
se termina acest „amuzament", decanul vrăjitorilor avansa
în mijlocul unui ring, se dezbrăca gol și executa un menuet.
Adunarea continuă cu un nou ceremonial. Vrăjitorii veneau
unul cîte unul, făceau plecăciuni înaintea lui Satan care
purta pe cap o coroană de coarne negre, șî-1 sărutau pe bot,
jurînd, cu mîna stîngă întinsă, că-i aparțin cu trup și su –
flet. Imediat începea festinul, la care se serveau pîine de
mei învelită în semințe de crin de pădure, tocană cu carne
de broască rîioasă, de hoți spînzurați sau de copii morți la
naștere, vinuri amețitoare colorate cu fiere, conținînd afro-
disiace. Vrăjitorii trebuiau să mănînce și să bea, să se îm –
bete, să sară pe masă și să toasteze pentru gloria infernu –
lui. După festin, adunătura de bețivi, clătinîndu-se, urla
înspăimînt'ător, cautînd fiecare să apară în postura cea mai
înjositoare. Obosiți și amețiți, vrăjitorii vin acum să dea
socoteală lui Satan despre cele ce au făptuit și ce au pus
la cale — incendii, otrăviri7 asasinate — în fine, despre
toate crimele lor și Satan îi laudă sau îi ceartă, după cum
unul sau altul 1-a servit mar bine sau mai rău. Apoi, vrăji –
toarele și vrăjitorii vociferînd și gesticulînd intrau în con –
vulsii. Satan stă culcat pe coadă și privește rîzînd. într-un
anumit moment, un zgomot se aude venind de undeva de
deasupra ca un bubuit de tun. Cocoșul cîntă și toată hăr –
mălaia încetează brusc. Fiecare vrăjitor încalecă iute și se
precipită prin aer spre casă. Sabatul s-a terminat.
Această legendă care a întunecat imaginația a milioane
de oameni în decursul a sute de ani, a întreținut supersti
ția într-atît încît noaptea arareori cineva îndrăznea să iasă
pe drum, de groază. Mai mult, ea s-a transformat pe vre
mea Inchiziției în probatoriu. >
170

Legenda sabatului reprezintă de fapt o transpunere, pa
plan creștin, a misterelor dionysiace, ca și a bacchanalei,
sărbătoare romană închinată lui Bacchus, zeul vinului și
a! viței de vie. La misterele lui Bacchus, celebrate în Ita –
lia, pînă tîrziu în epoca imperială, participa toată lumea.
Cortegiul, condus de bacchante — preotesele zeului — se
încheia noaptea într-o orgie pe care Diodor din Sicilia o
aprecia ca fiind atît de rușinoasă încît nici nu s-ar fi putut
desfășura la lumina Soarelui. Printre cheflii mișunau tineri
deghizați în fauni — închipuiri mitologice romane ale UROC
genii cîmpenești cu înfățișare omenească, dar cu coame,
copite și coadă de țap ; în semizeul Silenus, considerat in –
ventatorul flautului, care avea înfățișarea unui bătrîn beat,
călare pe un măgar ; în Faunus, vechiul Pan grec, cu
coarne, barbă și copite, protector al turmelor și păstorilor,
creatorul naiului (syrinx), adăpostit în umbra codrilor, unde
pindea nimfele spre a ie iubi. Baochanalele erau prezidate
de Sabasius sau Sabadius, denumire acordată zeului cele –
brat, ba cîte o dată și de Jupiter, după împrejurări cerute
de ritualul antic.
Dincolo de legende se află însă regula vrăjitoreasca
privitoare la oncțiunea magică, legată direct de practica sa –
batului. Qncțiunea sau ungerea pielii era de altfel frecventă
la antici. Preoții antici posedau compozițiile lor secrete,
capabile să producă un somn profund, vise bizare sau ha –
lucinații. Dar oncțiunile nu erau o invenție a preoțimiî, ci
o preluare din tehnica magiei tămăduitoare. Așa se și ex –
plică de ce aceste oncțiuni își ocupau locul lor primordial
în ritualurile vrăjitorilor, personaje care nu ar fi putut
avea în nici un caz acces la tainele sacerdotale,
Oncțiunea magică nu era o fantezie, ci un produs ab –
solut real pe care doar bătrânii vrăjitori știau să-1 prepare
din unsori și ingrediente, secretul fiind transmis sub jură-
mînt doar unui singur novice. Orice vrăjitor nou achiziționa
însă oncțiunea cu care nu uita să se frece pe trup înainte
de a se culca în noaptea sabatului. Ingredientele din un –
soare intrau în piele, efectul fiind acea stare de somn,
cu vise bizare, pe care toți vrăjitorii o aveau și o descriau
ca reală. Repetarea permanentă a acestui tratament du cea
la cronicizarea manifestărilor psihice, vrăjitorii avînd un
comportament ieșit din comun, asemănător drogaților,
^mergînd adesea pînă la convulsii, furii și demență.
Astăzi sînfc cunoscute mai multe rețete de oncțiuni ma^
Bice. Giovanni Battista della Porta (1535—1615), făcînd ap4
171
1

la declarațiile vrăjitorilor anchetați de Inchiziție, menționa
că adepții lui Satan se ungeau cu grăsime de copil, ameste –
cată cu sînge de liliac, praf de omag, mandragoră și mac.
Tot el spunea ca, numai unși cu această grăsime, vrăjitorii
puteau să aibă senzația vehiculării prin aer, sub clar de
lună, spre locuri agreabile. Dar vrăjitorii foloseau, cîte-
odată, oncțiunea magică și pentru a dărui senzație de plă –
cere unor tineri clienți. Gerolamo Cardano (1501—1576)
descrie și el o compoziție oarecum asemănătoare, în prin –
cipiu, avînd însă în amestec și sînge de bufniță, rădăcină de
țelină, frunze de cincidegete, excremente de pisică neagră
și altele. Cardano mai arată că, înainte de a se freca pe
trap cu oncțiunea magică, vrăjitorii se supuneau unui
ritual obositor, ca și unor restricții severe alimentare. Ioan
Wierius, scriitor bizantin (sec. XV) specializat în formule
magice, relatează că pomadele vrăjitorilor erau în reali –
tate otrăvuri periculoase pentru organism, fiind alcătuite
din droguri, narcotice și plante veninoase," folosirea lor re –
petată ducînd la imbecilizare. Florentinul Paolo Minuoci
(sec. XVI) relatează de altfel o întîmplare trăită de el ca
jurisconsult al Inchiziției. La cererea tribunalului, o vrăji –
toare s-a declarat dispusă să se supună „experimentului".
Seara, în prezența judecătorilor, s-a frecat cu oncțiunea ma –
gică și a căzut într-un somn adînc. Imediat, inchizitorii și
medicii au început să facă experiențe cu corpul ei : au îm –
puns-o, i-au ars pielea cu fierul roșu, i-au crestat carnea
cu cuțitul. Dar nimic nu a trezit-o. După douăzeci și patru
de ore s-a deșteptat, complet insensibilă, descriind scene de
unde credea că dusese transportată. O experiență mai puțin
crudă a efectuat însă medicul Andre Laguna, tot asupra
unei vrăjitoare arestată, pe care o punea să se ungă cu
pomăda magică de cîte ori se trezea. Curînd, femeia a
ajuns într-o stare fizică jalnică, oncțiunea pierzîndu-și
efectul. Ba mai mult, vrăjitoarea nu mai putea dormi. La –
guna a analizat oncțiunea, descoperind în ea narcotice și
alte substanțe pe care nu le-a putut determina.
Oncțiunile magice au fost probate în evul" mediu de
către numeroși medici, sub formă experimentală, pe con –
damnați La ardere pe rug. Descrierile acestora sînt su –
gestive, scenele feerice de sabat d,?scrise fiind în fond sim –
ple vise monstruoase, provocate de stupefiante. Aceasta
este explicația corectă a puterii oncțiunilor magice, ca și
a himericelor reuniuni vrăjitorești, transmise oral de-a
lungul timpului.
172

Evul mediu, dar și secolele epocilor modernă și contem –
porană vor cunoaște suișuri și coborîșuri ale frecvenței
practicilor magice. Există însă aici o excepție, anume aceea
a magiei așa-zisă de dragoste, care niciodată nu va slăbi
din intensitate. Este și firesc deoarece sentimentul etern
al iubirii a născut mereu pasiuni, îndoieli, bucurii, durere,
frământări. De la gestul nervos, dar și naiv al smulgerii
petalelor unei flori cu întrebarea „mă iubește — nu mă
iubește ?", pînă la manoperele complicate, menite să emo –
ționeze sufletele sensibilizate ale îndrăgostiților, magia este
prezentă. Dar și ura trezea aceleași pasiuni, însă deplasate
spre distrugere, rău și nenorocire. Ura născută din pizmă
sau iubire neîmpărtășită, din trădare sau jurăminte false
ce nasc gîndul răzbunării determinau apelarea la manopere
vrăjitorești. Ca, de altfel, și la formule de apărare împo –
triva faptului magic potrivnic. Farmece, afrodisiace, talis-
mane, amulete, blesteme-erau principalele mijloace de vră –
jitorie utilizate pentru reținerea și aducerea iubiților, ori
pentru îndepărtarea rivalilor.
Farmecele, care își au originea în practici ce depășesc
probabil în vechime neoliticul, au rămas vii de-a lungul mi –
leniilor, pînă în vremurile noastre. Ele s-au înscris dintot-
deauna în repertoriul vrăjitoarelor, fiind mai puțin practi –
cate de vrăjitori, probabil și prin faptul că marea majori –
tate a persoanelor care făceau apel la asemenea formule
himerice erau fetele și tinerele femei, ale căror probleme
sentimentale puteau fi mai repede înțelese de către vrăji –
toarele vîrstnice, oricum considerate cu multă experiență
de viață.
Imaginația vrăjitorească în domeniul magiei amorului
se dovedește uimitoare. Cărțile de desfacere a. farmecelor
care au circulat pînă în deceniile trecute sînt în măsură să
arate o bună parte din cele „99 de chipuri și 99 de feluri
de fapte", adică de manopere magice pentru dragoste, în –
depărtarea dragostei sau a rivalilor. Sînt enunțate, de
pildă, farmece în care erau utilizate produse animale și
. umane ca : păr de femeie, creier de broască, pui neieșit din
°u, sînge de cîrtiță, piele de șarpe, sînge și intenstine de arici, carne de pui de rîndunică și de liliac, vine de lup,
Pocitură de rațe, plisc de cioară, broască cusută la gură,
Piele de pe sîn de femeie, urină umană, balegă de cal, scirnă de lup, bale de cîine, prăsneală de mîță, găinaț de
173

găină ; diferite materii ca : rumeguș de sfredel, hîrburi
din nouă tîrguri, sare de vite, zgură dintr-un cuptor pără –
sit, pămînt din fîntînă părăsită, praf din răspîntii, cărbuni
stinși, apă de la roata morii, cenușe din cămașă arsă, pai
de mătură aruncată, piele de potlogi vechi; produse ali –
mentare : făină măcinată în zori, turtă de grîu cu lapte de
femeie sau de vacă, usturoi descîntat în ziua Sfîntului An –
drei ; apoi ștreang de om spînzurat, murdărie de sub un –
ghii de mort, piele de om mort, piedică de la mort, păr
de mort ; materii din .natură ca praf de marmură, de cre –
mene, bncăți de aramă, lut și altele. De obicei, materiile
descîntate de vrăjitoare erau căutate și aduse de către
persoana care apela la farmece. După epuizarea ritualului
magic, acestea erau aruncate în fața sau în dosul casei, în
horn, în așternut, pe prag, în calea celor care urmau să
fie „fermecați", fără ca operația să fie surprinsă de careva.
Cârti de vrăji, în limba română, tipărite la sfîrșitul seco –
lului al XlX-lea și începutul actualului veac descriu și
alte procedee de „legat", al căror conținut a rămas ne –
schimbat în esență, deși invocațiile au suferit prefaceri,
conformîndu-se evoluției culturale a celor ce apelează la
magie. Fenomenul arată — cum s-a mai subliniat — că
nu neapărat lipsa de instrucție determină folosirea prac –
ticilor magice, ci limitele existente la un moment dat în
gîndirea sau cunoașterea generală sau particulară în tr-
un anumit caz, ori domeaiu. O boală incurabilă a se- '
colului trecut, să spunem tuberculoza, aducea la vrăjitori
mulți suferinzi, care căutau remediu în orice, pentru a se
salva. După ce maladia a .devenit curabilă, nici un bolnav
de T.B.C. nu a mai apelat la magie decît cine știe în ce
împrejurare absolut izolată și nesemnificativă.
în cazul vrăjilor de dragoste, același fenomen poate fi
surprins nu atît în modificări de esență spirituală, ci de
ordin tehnic sau ritual. De pildă, la sfîrșitul secolului tre –
cut, vrăjitoarele, pentru a face să vină o anumită persoană
la clientul sau clienta lor luau un fir~sau o panglică ro –
șie și o înnodau peste un fir scos din veșmintele ființei ce
trebuia fermecată. Urmau alte diferite manopere magice și
rostirea de incantații. Într-o broșură intitulată Secretele
magiei apărută la Iași în anul 1926, prefacerile operate în
textele magice „de legat ursita" devin ridicole, la un mo –
ment dat, prin introducerea unor termeni cu totul străini
de vrăjitoria veche. Astfel, persoana care urma să facă
vraja trebuia să zică între altele ': „Să vină să mă vadă

(cutare), să mă ia de mireasă. Ursitorul meu acum este în
contact telepatic cu mîne"… etc, Evident, expresia „con –
tact telepatic" este o invenție absolut livrescă, demon-
strînd maniera în care s-au produs de-a lungul timpului
tot felul de modificări în tehnica magiei, în pas cu nou –
tățile pe planul cunoașterii sau al evenimentelor. în prac –
tica magică în uz în deceniul șapte al acestui secol se
afla un evantai bogat de așa-zîse „făcături", reașezate pe
gustul și mentalitatea timpului. Ea nu mai cuprindea însă
vechile farmece în care erau prevăzute folosirea mate –
rialelor greu de procurat, dar pot fi surprinse altele care
utilizează diverse produse existente în mod obișnuit în co –
merț. Vechile formule de vrăji au pierit, odată cu adaptarea
magiei la tehnică. Am putea spune că, astfel, asistăm la de –
clanșarea momentului dispariției unei preocupări care a
traversat epocile spre a coborî definitiv în .desuetudine,
după ce știința și-a cucerit impetuos locul dominant în con –
știința lumii.
împotriva farmecelor care veneau neapărat din puterea
diavolului, erau opuse descîntece de desfăcut vrăjile.
Acestea se făceau după un anumit tipic, de regula în noap –
tea cu Lună nouă, ca și marțea, joia și sîmbăta. Vechimea
descîntecelor pentru desfăcut farmecele trebuie să fie ex –
trem de mare la poporul român, acest fapt fiind probat de
existența unor incantații laice enigmatice, păstrate pînă
și în cărțile bisericești, în care nu se face apel, în nici un
moment, la Dumnezeu, Iisus sau Maica Precista, cum se
procedează în mod frecvent, ci la Lună. Iată un exemplu
de asemenea rugăciune : „Cunună-ne Crai Nou cu cunună
de piatră scumpa de mult preț. Lună luminată ce ești în
cer și pe pămînt, eu nu mă pot odihni în casa mea și în
sălașul meu"… încă o dovadă a existenței unui cult sele –
nar la populația traco-getică, de la care s-au transmis in –
vocațiile lunare prin tradiție, la poporul român, fără a se
păstra însă ritualurile inițiale. Recăzute în magie, într-o
factură vulgară, aceste invocații străvechi au căpătat un
aspect laic, de necuprins, straniu chiar. Cercetări de dată
recentă scot la lumină faptul că traco-geții adorau Luna
personificată în zeița Bendds. In Odele lui Horatius sînt su –
gerate practicile rituale legate de cultul Lunii, care răzbat
Pmă la noi sub forma manoperelor magice vulgare : „Pal-
n t , cînd se ivește Luna/Nouă, dacă-nalți către cer e…
Text care vrea să arate că rugile și sacrificiile aduse zeiței
făcute numai pe Lună nouă erau însoțite ds
175 .

gestul palmelor întoarse către firmament, în direcția Sele-
nei. Ceremoniile consacrate marii zeițe tracice erau împli –
nite de' femei, lucru de care vorbește și Herodot, acestea
aducînd la altar snopi de cereale și turtite din făină de mei
sau grîu fiert. Obicei transmis la poporul român atît în
tradiția magică, cît și 'în cea creștină. Ea este regăsită și
astăzi, de altfel, în manifestări folclorice, în ceremoniile
de pomenire a morților, sub forcna colivei și turtițelor, ca și
a prăjiturii rituale, consumată sub denumirea de „muce –
nici' preparată numai în ziua de 9 martie, tot cu aceeași
adresă a comemorării defuncților. Bendis era înfățișată ca
un personaj feminin torcînd, acțiune simbolizînd firele care
unesc, împletesc viețile, dar și viața însăși. De aici și virtu –
țile zeiței exprimate, de altfel, de Theocrit în Idile (în
traducerea lui Th. Naum și Gh. Mușu) : „îl voi lega prin
vrăji pe ibovnicul meu fără inimă, > Nici nu mai vine, mi –
șelul, la mine, de douăsprezece / Zile și nici nu mai știe
d.e-s moarta, ori încă sînt vie…'/ îrîsă acuma cu farmece-1
leg, iar tu strălucește-mi, / Lună, frumos, căci pe tine te
chem eu în șoaptă, zeițo, / Și pe Hecate din Iad, de care se
tem și cățeii, / Printre morminte de morți și pe cheaguri de
sînge cînd vine, / Slavă, dar ție, -nfricată Hecate, și tu pîn'
la urmă / Stai de m-ajută și fă.buruicnile-acestea să fie /
Ca ale Medeei și Circei și Perimedei bălanei".
Practicile magice ,,de legat" sau „fapt de vrajă", cum
sînt denumite în folclorul românesc, aici își au originea.
Asemenea manopere au rostul în magia neagră de a lega
pe cineva, prin farmece sau de a face cuiva vrajă, dar și
contrariul, de desfacere a farmecelor, vrăjilor. Două ele –
mente semnificative mai sînt de remarcat în legătură cu
zeița Bendis. întîi, odată cu creștinarea daco-romanilor,
cultul ei va intra exclusiv în practica magiei, dar divini –
tatea păgînă nu va decade niciodată rămînînd situată în
rîndul diavolilor, așa cum se va petrece cu alți zei la di –
ferite populații europene, ceea ce dovedește forța credinței
în Bendis care domina gîndirea traco-getică, neînfrîntă de
noua doctrină religioasă. Mai mult, invocările pentru desfa –
cerea vrăjilor cu caracter aparent laic, incluse în cărțile
românești de cult religios, vor fi așezate alături de rugă –
ciuni adresate Sfintei Fecioare. în fine, numele zeiței Ben –
dis stă la originea cuvîntului românesc „Zînă", Jar ter –
menul acordat adoratorilor divinității selenare — diana-
tici — a dat actualul „zănateci", în sensul de lunatici,
176

poi*nindu-se de la faptul că farmecele, vrăjile de dragoste,
de legare a cuiva se făceau la lumina Lunii.
Dezlegarea de vrăji era făcută, de asemenea, de vrăji –
toare. In perioade mai recente, această practică și-au însu –
șit-o și preoții, literatura religioasă adaptînd, de fapt, fol –
clorul magic străvechi. Manoperele erau complicate. Cea
(cel) cate se bănuia lovit de vrajă trebuia să meargă pe
malul unui lac, noaptea, însoțit-de vrăjitoare, ducînd acolo
o țeava de trestie umplută cu sare, o alta plină cu spirt,
un pui negru de găină și un. arac de vie. Ajungînd pe malul
apei, vrăjitoarea rostea o formulă, (repetată sau nu de
persoana așa-zis vrăjită, fermecată, „legată"). Existau zeci
de variante ale unor astfel de formule, unele în versuri,
altele în proză ritmată sau pur și simplu discursuri pe tema
dată, colorată în funcție de client.
„Legatul prin vrăji" a bîntuit Europa mai ales în se –
colele XVI și XVII. în Franța, Italia și Spania au fost chiar
promulgate legi care prevedeau pedepse aspre împotriva
tuturor acelora care făceau farmece, dar și a persoanelor
ce recurgeau la aceste servicii. în 1582, Parlamentul din
Paris, de pildă, a condamnat la moarte pe cîrpaciul Abel de
la Rue pentru crima de a fi „legat prin vrăji" mai mulți
tineri căsătoriți. Cîrpaciul fusese surprins la ușa catedralei
Notre Dame ținînd în mînă un fir de Iînă, pe care 1-a înodat
în timpul oficierii căsătoriei unor tineri, rostind în același
timp cuvinte magice. La Bordeaux a fost ars de viu, în
anul 1618 ,un alt „legător prin vrăji". Practica „legării prin
vrăji" devenise atît de înrădăcinată încît însăși Biserica
catolică, în conciliile de la Milano și Tours, sinodurile de
la Monte Cassino, Ferrara și Melun au anatemizat această
activitate. Sancțiuni fără prea mari efecte, deoarece vrăji –
toria a continuat să se mențină pînă'ce cunoașterea reali –
tății și-a făcut loc treptat, remodelînd conștiințele. Efica –
citatea farmecelor, ca și a formulelor de dezlegare nu me –
rită comentariu, fiind subînțeleasă întreaga suprafață ilu –
zorie pe care se desfășurau atît credințele superstițioase în
vrăji, cît și manoperele vrăjitorilor.
Blestemele au o vechime milenară, fiind o expresie
elocventă a magiei cuvîntului. Spre deosebire de alte prac –
tici vrăjitorești, ele făceau parte atît din inventarul magiei negre, cît și din ritualul religios. Duelul blestemelor era
«n fapt curent în evul mediu, expresiile verbale fiind
din-«șe cele mai pitorești, mergînd de la banalele „Du-te
dra-
u ! ori „Să te ia Naiba l", formule care odinioară erau
177

privite cu multă gravitate, pînă la compozipi complicate,
cuprinse în ritualuri anume concepute, oficiate de preoți,
oricînd și oriunde. Astfel de „duhuri" introduse alături de
diavoli în rugăciunile creștine din spațiul balcanic, dar
mai cu seamă în cel carpato-danubian, sînt reminiscențele
unor credințe foarte vechi, „Duhurile" seamănă, mai ales
cele de la miazănoapte, cu ființele supranaturale din
mitologia străveche indo-europeană. în gîndirea mitică,
acestea erau cele mai periculoase forțe, împotriva cărora
se făceau șanțuri de apărare ce înconjurau incintele sacre.
Duhurile de miazănoapte se aflau pe primul loc al agresi –
vității. Ceea ce pare să explice și existența șanțurilor du –
ble pe direcția nord, care înconjoară monumentele arheo –
logice geto-dacice. Este brazda rituală, pe care o găsim și
în legenda întemeierii Romei, trasă de Romulus, a cărei
profanare va atrage însăși moartea lui Remus. în limba
română, noțiunea de blestem provine din latinescul „blas-
timare", cu sensul de trimitere pe cale magică a unui rău
asupra cuiva, acțiune care poate conferi și aspecte de na –
tură etică negativă (rău, ticălos, nemernic) sau proprietăți
nefavorabile ale unor locuri sau obiecte, fără a se invoca
sau implica ființe supranaturale.
Blestemul se practica în mod frecvent în secolele tre –
cute în țările române, putînd fi făcut de oricine, împotriva
oricui, fără nici o regulă. Dar potrivit credințelor populare,
eel mai teribil blestem era acela al părinților împotriva
copiilor sau al preoților contra necredincioșilor. Prin in –
fluența religiei termenul „a blestema" a căpătat într-o
anumită perioadă corespondentul de origine slavă „a afu –
risi" care avea, cum era și firesc, o încărcătură eclezias –
tică, desemnînd și acțiunea de anatemizare, de excomu –
nicare. Ca formă a magiei cuvîntului, blestemul va dăinui
nealterat. în secolul al XlX-lea el avea forma asemănă –
toare cu cele din secolele XV ș^ XVI, ceea ce dovedește
atît frecvența, cît și puterea de conservare.
Forma blestemului evocă practici magice primitive,
cînd vrăjitorul acționa asupra unei figurine, în ideea
transmiterii de la distanță a acțiunii malefice, părăsite
de-a lungul mileniilor, spre a rămîne esența, adică ideea,
voința, exprimată prin cuvînt;
Blestemul religios copiază pe cel laic. Moliftele Sfîn-
tului Vasile cel Mare sînt de o deosebită elocvență : „…Te
blestem pe tine, începătorul răutăților și al hulei, căpete –
nia împotrivirii și urzitorul vicleniei". în moliftele S'fîn-
178

tului Ioan Gură de Aur, blestemul capătă o formă de so –
mație, diavolul fiind certat și amenințat : „Inființează-te,
teme-te, depărtează-te, pieri, fugi, tu care ai căzut din
cer și împreună cu tine toate duhurile cele viclene ; duhul
necurățeniei, duhul vicleșugului, duhul cel de noapte, cel
de zi, cel de la amiza zilei și cel de seară ; duhul de la
miezul nopții, duhul nălucirii…" etc.
Asemenea blesteme conservă o serie de elemente care
indică nu numai sursa lor, anume magia, dar și credințe
antice privind formele sub care se înfățișau demonii.
Aceștia erau mai cu seamă duhuri viclene, care soseau
în anumite momente ale zilei. Nu erau deci Satan, per –
sonajul de esență iudaică, cu putere doar în faptul nopții,
ci ființe supranaturale exponente ale răului, ce-și exerci –
tau permanent forțele.
Speculînd din plin credințele obscurantiste, vrăjitorii
au început să inventeze noi ritualuri și tehnici de magie
neagră sau să reinventeze altele într-o manieră adaptată
epocii, în scopul impresionării cît mai puternice a clien –
telei lor.
Printre acestea, în repertoriul vrăjitoresc născut în evul
mediu un loc bine determinat îl aveau „Misterele găinii
negre". Nu orice găină neagră întrunea puteri magice, în
concepția vrăjitorilor, ci numai aceea ieșită din ouă des-
cîntate. Ritualul găinii negre era complicat și de lungă
durată. In secolele XVIII-XIX, vrăjitorul, după ce își pro –
cura o cloșcă cu pene negre, avînd grijă să smulgă chiar și
firele de puf de altă culoare, îi acoperea capul cu o căciu –
lită tot neagră, după care o închidea într-o cutie, de ase –
menea neagră, într-o cameră în care nu pătrundea lumina.
Apoi punea sub ea trei sau șapte ouă, de la o găină neagră,
descîntate cu formule magice. Cît clocea găina, vrăjitorul
se prefăcea că o ajută, stînd din cînd în cînd pe vine lîngă
cutie, timp în care bolborosea formule bizare, alcătuite
din cuvinte inventate. Cînd ieșeau puii, erau păstrați doar
aceia complet negri. O găină neagră astfel rezultată tre –
buia neapărat să fie înzestrată cu puterea de a descoperi
comori sau pe jefuitorii tezaurelor ori caselor.
Într-o broșură de la începutul secolului XX, găina nea-
gră va apare și în alte ipostaze, de mediator între înamo –
rați, de tămăduitoare etc. Regulile de conferire a puterii
magice au suferit modificări, implicînd nu numai vrăji –
torul, ci și subiectul vrăjit. Astăzi „misterele găinii negre",
apar ca ridicole ritualuri de carnaval.
179

Pactul cu diavolul. în trecut înfăptuirea unei „înțele –
geri" cu diavolul era privită ca manevră obișnuită pentru
un vrăjitor și absolut necesară reușitei încercărilor de a
provoca acțiunile dorite prin practicarea vrăjitoriei. Există
o bogată literatură veche referitoare la asemenea „pacti –
zări" care se făceau verbal și uneori scris cu sîngele pro –
priu al vrăjitorului. Albertus Magnus descrie amănunțit
UE asemenea ritual vrăjitoresc, precum și formula „pac –
tului" care suna, între altele, astfel: „Promit marelui
Lucifer de a-1 răsplăti peste douăzeci de ani cu corpul și
sufletul meu, de toate comorile ce-mi va da, drept care
m-am iscălit."
Obiceiul vrăjitorilor din evul mediu de a „pactiza" cu
diavolul a dat naștere unor numeroase legende, povestiri
populare și basme, unele avînd încă o oarecare circulație
în Europa și America. Asemenea „pactizări" apar și în
basme românești, reflectînd istețimea populară, modul în
care însuși diavolul,, a fost determinat să se supună puterii
miriții omenești și a moralei. /
Celebră este povestea lui Faust, publicată în limba ger –
mană sub titlul Historia von Dr. Johann Fausten dem
weitbeschreyten Zauberer und Schwartzkunstler… (1587).
Povestirea, care s-a bucurat de un succes enorm la vre –
mea ei are ca personaj principal pe alchimistul, astrologul
și vrăjitorul Johftnnes (Georg) Faust (c. 1480—c. 1540)
despre care se credea în mod superstițios încă în timpul
vieții sale că întreținea legături cu diavolul. Povestirea
populară despre doctorul Faust, în care se spune că acesta
și-ar fi vîndut sufletul diavolului în schimbul redobîndini
tinereții, a inspirat numeroși titani ai literaturii univer –
sale, printre care Marlowe, Grabbe, Heine, Goethe, Lenau,
Th. Mann, PUșkin, Lermontovr Esprocenda, Valery, mu –
zicieni ca Gounod, Berîioz, Liszt, Wagner, Eisler, precum
și artiști plastici (Rembrandt, Belacroix). Remarcabilă este
îndeosebi capodopera Faust a lui Goethe, la eare marele
poet german a lucrat timp de șase decenii, pînă la vîrsta
de 82 de ani (1831), punînd în ea toată experiența sa ome –
nească și artistică. în drama goetheană pretextul vrăjito –
rului și al pactului acestuia cu diavolul este genial creio –
nat, el servind, în fapt, la desfășurarea unui magistral
discurs despre dorința general umană de cunoaștere abso –
lută, despre lupta neîncetată dintre realitatea chinuitoare,
imperfectă și idealul dorit.
180

O tehnică de vrăjitorie este și descoperirea comorilor
prin magie neagră. Comorile au înfierbîntat dintotdeauna
imaginația, în jurul lor — adesea — brodîndu-se legende,
povești dintre cele mai fantastice. Asemenea narațiuni, ve –
hiculate din om în om, în clipe de răgaz și de mister, au
înaripat pe cutezători, care, nu o dată, s-au lăsat purtați în
aventuri uluitoare, din dorința îmbogățirii peste noapte.
Există o voluminoasă literatură a comorilor, în gene)•al
legată de pirați, îndrăzneți și risipitori. Dar sînt și pagini
senzaționale ale istoriei, dezvăluite prin investigațiile ști –
ințifice făcute asupra unor tezaure care au dus la desco –
periri de mare importanță pentru cunoașterea trecutului
omenirii. în jurul comorilor s-au născut totodată o mul –
țime de superstiții, alimentate de imaginație și teamă.
O asemenea superstiție, apărută cu cîteva secole în urmă,
adăpa credința că toate comorile sînt de două categorii,
anume unele bune, altele rele, ultimele fiind blestemate
și păzite de Știma, duhul tezaurelor, ale cărui caracteris tici
nu erau prea clar definite. El era imaginat în folclorul unor
popoare vest-europene ca un fel de geniu bun, une ori
chiar ca înger. Alteori, dimpotrivă, era asemuit cu dia volul,
care împiedica pe oameni să descopere tezaurul. Un ecou al
superstiției privitoare la Știma era întîlnit spre sfîrșitul
secolului trecut în folclorul românesc. La începu tul acestui
secol, încă mai erau persoane care credeau că orice
comoară îngropată „arde", aruncînd din pămînt mici flăcări
indicatoare ale locului în care s-ar găsi metalul pre țios. Se
zicea că înălțimea flăcărilor arăta cît de adînc ză- * ceau
comorile. Culoarea avea și ea semnificații. Dacă fla căra era
gălbuie, banii trebuiau să fie de aur ; roșie — de argint, iar
albăstruie — de aramă. în fine, aceleași super stiții mai
dădeau interpretări.timpului în care se făceau văzute
„arzînd" comorile. Comorile „curate", adică cele
neblestemate, „dădeau" flăcările de la miezul nopții pînă
la amiază, cînd se credea că diavolul nu are nici o putere.
Conform altor superstiții, cel care a zărit „arzînd" o co –
moară și dorea să o scoată din pămînt, trebuia să apeleze
la practici vrăjitorești, singurele în măsură să aducă la
lumină valorile îngropate cine știe cînd, fără ca persoana
care se va folosi de bani să aibă cumva de suferit sau co –
moara „să se ascundă în pămînt". Astfel, îmbrăcat numai
cu veșminte albe, curat la trup, cel ce urma să sape se du –
cea la locul unde au fost văzute „flăcările" avînd la el
«îrleț, lopată, „buricul pămîntului" (un fel de burete "ut
181

trebuințat în medicina populară ca leac împotriva tăie –
turilor), „apă adunată de la nouă case vecine, care nu sîai
adăogite și nici stăpînii nu sînt văduvi, ori căsătoriți e
doua oară", precum și o luminare de paroi (ceară dintr-un
stup proaspăt roit) și usturoi. Ajuns în locul respectiv, să –
pătorul înconjura locul și-1 stropea cu apă, rostind o incan –
tație. Ritualul magic intra acum într-o nouă fază, cea a
dezgropării comorii. Pe pămînt se presăra cenușe, după
care omul se ungea pe față cu usturoi, avînd credința că
astfel, vor fi gonite de prin preajmă duhurile rele. Cîte-
odată, cînd se găseau întîmplător comori, exista supersti –
ția ca groapa să fie astupată, după ce s-a pus în ea grîu
sau porumb, aceasta „pentru ca să nu moară cel ce
a săpat". Apoi în groapă să lăsa ceva din banii găsiți „ca
să aibă ce număra Știma comorii, în fiecare zi". Folclorul
românesc păstrează descîntece străvechi „pentru deschi –
derea ușilor comorilor". Dar aceste descîntece nu-și aveau
putere, în concepția vrăjitorească, decît da£ă persoana care
le folosea nu deținea „iarba fiarelor". Potrivit unor le –
gende, „iarba fiarelor" ar crește pe locul unde a pierit un
diavol lovit de trăsnet. Planta este descrisă în diferite po –
vestiri populare aurie, argintie, roșie, galbenă, ba chiar
neagră, crescînd printre ierburi, fără frunze, avînd cap,
aripi, coadă și picioare. .
Toate aceste credințe și superstiții au fost de altfel pă –
răsite, pe măsură ce nivelul de cultură și civilizație, de
instrucție școlară a crescut. Comorile care „ard" sînt pure
creații ale imaginației, știința respingînd posibilitatea ca
metalele folosite, pentru monezi și podoabe să aibă capa –
citatea producerii unui astfel de fenomen, în condițiile
tezaurizării. în ceea ce privește „iarba fiarelor" ea a fost
identificată de botanică, purtînd numele științific „Cynan-
cum vincetoxicum". Este o plantă veninoasă perenă din fa –
milia asclepiadaceelor cu flori alb-gălbui.
In evul mediu s-au născut și alte concepții stranii re –
feritoare la comori, precum și la descoperirea acestora,
magia neagră confecționîndu-și de-a lungul timpului o se –
rie de ritualuri pline de bizarerii. Celebrul Albertus
Magnus teolog, filozof și naturalist german a lăsat un text
în care descrie pe larg mal multe mijloace de a scoate o
comoară cu ajutorul „Saghetel magice", elocvente pentru
înțelegerea mentalităților acelor vremi îndepărtate. Ase –
menea baghete puteau fi confecționate, de pildă, sub formă
182

de luminare din ceară și grăsime de om prinsă într-o bu –
cată de lemn de alun.
Moda descoperirii comorilor s-a născut, probabil, în
secolul al X-lea cînd frecvența căutării tezaurelor ascunse
în perioada marilor frământări istorice, determinate de
amplele migrații umane în Europa, era remarcabilă. Dez –
groparea unei comori a fost dintotdeauna legată de riscuri,
aurul, argintul născînd patimi, invidii, crime. Descoperi –
torii de comori ajungeau cel mai adesea în conflict cu tîl-
harii sau mureau asasinați. Aceste întîmplări funeste au
născut legende, superstiții, oamenii căutând mijloace pen –
tru a se apăra sau pentru a născoci procedee facile de
detectare a comorilor, care — în concepția acelor timpuri —
nu puteau fi obținute decît prin magie și, în primul rînd,
prin magia neagră. Or, vrăjitoria dispunea din vremuri
străvechi de bagheta magică. Este acea vergea vrăjită a
lui Mercur, Bacchus, Circe, Medeea, Pitagora, Zoroas-
tru. Dar și Moise avea o baghetă miraculoasă. Cărțile
sfinte ale vechilor evrei, ca și mitologia greco-romană, fac
de asemenea aluzii la virtuțile magice ale toiagului magic.
Bagheta magică a anticilor a continuat să fie la modă
secole de-a rîndul, menținîndu-și vigoarea superstiției sale
pînă în zilele noastre.
In basmele poporului român, bagheta magică ocupă un
loc special. Dar acest instrument aparține nu oamenilor ci
îndeobște zînelor. Spre deosebire de nuielele miraculoase
ale vrăjitorilor altor popoare europene, care provocau fe –
nomene nefaste, crenguțele fermecate ale zînelor din fol –
clorul românesc aduc binele. Un astfel de" comportament
trebuie pus în legătură cu credințe mai vechi ale popu –
lațiilor traco-getice referitoare la tehnica descoperirii me –
talelor prețioase. în orice caz, bagheta magică va ajunge,
în secolul al XVI-lea, să dețină rolul principal în practi –
cile vrăjitorești și în ghicitorie. Philippe Melancton (1497—;
1560) subliniază (în Discours sur la simpathie) „simpatia",
alunului pentru metale, iar ginerele acestuia, Gaspar Pen-
cer, vorbește într-un tratat de divinație despre „metoda"
descoperirii concentratelor aurifere și argentifere cu aju –
torul unei baghete bifurcate de alun, care s-ar înclina spre
tocurile unde se află asemenea metale, indiferent de can –
titatea lor. Melancton este citat apoi de Porta, în Magia
naturali?, scrisă în 1569 de Keckermanus. Despre efica –
citatea baghetei de alun vor mai pleda în secolul al
VTliea : Simon Maiole, Andrei Libavius și Mihail Maye-;
183i

rus, Rodolphe Glauber, Edo Neuhusius, Gaspard Schott,
Mathias Villenius, Johannes Cristianus Fromann și alții.
Spre sfîrșitul secolului al XVII-lea în Franța, Germa nia și
Austria, aproape nu exista colectivitate care să nu aibă
„baghetistul" său. Acum apare însă o specie nouă de
magician, anume căutătorul de izvoare, profesiune care va
traversa și secolele viitoare, în timp ce activitatea de
descoperire a metalelor prin intermediul baghetei magice
va scade treptat, intrînd în desuetudine. în jurul efecte –
lor așa-zisei baghetei magice se nasc aprinse polemici în
care se schimbă replici violente și argumente pro și csn-
tra mai cu seamă asupra originii puterii nuielei respec –
tive. Literatura despre „Bagheta magică", a continuat să
sporească, deceniu după deceniu, în 1849 apărînd chiar
un tratat de hidroscopie și baghetă divinatorie alcătuit
de Gabriel de, Mortillet. Se pare că o ultimă lucrare re –
feritoare la descoperirea comorilor cu ajutorul baghetei
magice a fost scrisă în 1929, de cătrd1 cîmpineanul C. Ni-
colau, care încearcă să demonstreze că vergeaua de lemn
a prefigurat aparatele moderne de detectare a metalelor.
în orice caz, evoluția literaturii despre bagheta magică
poate fi" considerată ca tipică în ce privește modificarea
mentalității generale privitoare la puterile magiei. Ori –
cum, efecte atribuite în trecut unor forțe oeulte sînt cer –
cetate cu ochi din ce în ce mai critici, căutîndu-se a se
surprinde efectiv fenomenele naturale și a se înlătura
balastul superstițiilor, chiar dacă, la început, aceste efor –
turi au fost trecute inițial prin filtrul unei gîndiri bigote.
Există încercări de explicații științifice ale acestui feno –
men, punîndu-se pe seama lui anumite sensibilități ale
unor persoane la mici variații de cîmp geoelectric. Dar ex –
perimental ipotezele nu's-au verificat.
6. Arsenalul vrăjitoresc
Exercitarea profesiunii de vrăjitor a presupus din tot –
deauna un anumit inventar de produse „miraculoase",
preparate prin mijloace tainice, oferite clientelei, bineîn –
țeles contra cost, ca adjuvante potențiale, indispensabile
ale manoperelor vrăjitorești sau chiar ca principal mijloc
de influențare a destinului prin forțele magiei.
184

Băuturile magice ocupă un prim loc în galantarul Vră –
jitoresc. Frecvent utilizate în antichitate ele vor fi folosite
și în epocile ulterioare, avînd mereu aceeași funcție : de a
înlătura indiferența cuiva față de cineva sau de a stîrni
febra amorului. în general, astfel de preparate vrăjitorești
cuprindeau afrodisiace, dar și substanțe toxice, ale căror
efecte nu o dată au cauzat moartea sau îmbolnăvirea im –
prudenților care le foloseau. Nu numai oamenii de rînd
cădeau victimă unor astfel de băuturi, ci și capetele în –
coronate. Ferdinand al V-lea Catolicul, rege al Siciliei și
al Aragonului (1468—1516), de pildă, ar fi murit, se pare,
după ce soția sa, care-1 dorea revigorat, i-a strecurat în
băutură un afrodisiac. Cu toate aceste accidente tragice,
oamenii acelor vremuri credeau cu stăruință în puterea
băuturilor magice. Medicii, ca și filosofii, limitați în cu –
noaștere, nu numai că nu combăteau aceste superstiții,
dar le și întrețineau. In măsura în care astfel de băuturi
nu conțineau toxice și efectul lor era doar o stimulare a
simțurilor, afrodisiacele medievale pot fi considerate
precursoare ale unor preparate farmaceutice moderne.
Din păcate, urmînd practici de magie neagră, vrăjitorii
foloseau tot felul de materii, inclusiv excremente, pentru
prepararea mai cu seamă a filtrelor, care provocau per –
turbări puternice în organismul celui care le înghițea.
Nu exista vrăjitor sau medic în evul mediu în a cărui
practică să nu se afle cel puțin o rețetă de unguent, po-
madă, pudră, parfum, sau băutură magică. Medicul și chi –
mistul belgian Iohan Baptist Van Helmont (1577—1644),
descoperitorul sucului gastric, a arătat că băuturile ma –
gice vîndute de șarlatani provoacă tulburări intestinale^
ba chiar boli mintale, nebunia sau moartea, recomandînd
prudența și evitarea folosirii acestora. Cu toate limitele
sale în cunoaștere și o oarecare naivitate, Van Helmont
poate fi considerat primul om de știință care a tras sem –
nalul de alarmă asupra absurdității folosirii licorilor vră –
jitorești.
Cele mai temute erau otrăvurile vrăjitorilor. Cunoaș –
terea substanțelor veninoase constituia în antichitate unul
amtre marile mijloace ale magiei și taumaturgiei. Art«
Preparării otrăvurilor pare a veni din îndia, dar ea a fost
^.f donată de egipteni și mai ales de greci care, de
pic au.^ răspîndit-o în Europa. Potrivit surselor isto-e» vracii, vrăjitorii și preoții cunoșteau formule secrete
185

de băuturi mortale, a căror teribilă acțiune servea de mi –
nune ambițiilor și urii. Existau otrăvuri cu acțiune instan –
tanee sau — dimpotrivă — extrem de lentă, ce scurta
viața pe nesimțite, băuturi care omorau chinuind victima
cu dureri atroce, ca și licori care produceau un fel de vo –
luptate senzuală pînă în clipa în care individul își dădea
ultima suflare.
Acțiunea otrăvii era gradată în funcție de necesitățile
celui care o folosea împotriva, altcuiva. Se ajunsese la un
astfel de rafinament încît vrăjitorii aveau posibilitatea de
a prepara o otravă capabilă să ucidă într-o anumită zi și
chiar într-un moment cu exactitate stabilit. Potrivit in –
formațiilor furnizate de Herodot, regii -asirieni dețineau
o otravă, făcută de preoți, care ucidea subit. Nimeni, în
afara lor-și a familiei lor, nu aplica această otravă, conser –
vată și păstp&tă în mare secret. în Egiptul antic, colegiul
sacerdotal făcea frecvent apel la /,arta" perfidă a pro –
ducerii și folosirii otrăvurilor. Marii preoți recurgeau la
suprimarea chiar a faraonilor, dacă aceștia nu erau pe
placul lor, făcînd să se creadă de către popor că dispari –
ția fusese hotărîtă de zei. La vechii evrei, rețetele de otră –
vuri erau apanajul membrilor unor anumite familii.
Aceștia pretindeau că însuși Moise le conferise dreptul de
a deține doar ei secretul băuturilor toxice. Potrivit vechi –
lor legi evreiești, transmiterea dreptului de a purta și a
conserva substanțe veninoase era ereditară, probabil o mă –
sură de siguranță împotriva proliferării metodelor de pre –
parare a otrăvurilor. Cît de eficace putea fi o astfel de
normă, istoria ne dovedește prin episodul profetului Elie.
'Acesta i-a prezis regelui Joram că va muri curînd, sfă-
tuindu-1 să se pregătească deoarece Iehova este supărat
pe el pentru împietat^a ce o dovedea. Joram și-a dat su –
flarea curînd după această prorocire, ceea ce a mărit
faima lui Elie. Dar, simptomele morții regelui, așa curo
sînt descrise în cărțile vechi ale evreilor, lăsau să se în –
trevadă otrăvirea, de unde rezultă că profetul nu era
străin de conspirația fanatică a castei sacerdotale împo –
triva regalității mai puțin înclinată spre habotnicism. In
istoria evreilor se cunosc multe asemenea morți subite,
pe care poporul ignorant le vedea ca pedepse ale lui Dum –
nezeu, în realitate fiind rezultate ale unor otrăviri.
Toxicogenia a cunoscut un imens progres la greci, care
au atins culmile rafinamentului într-ale suprimării prin
otrăvire. Mitologia și istoria lor este plină de otrăviri, de
186

evenimente îngrozitoare datorate vrăjitorilor. Circe, Har-
mania, Medeea sînt doar cîteva personaje din suita întîm-
plărilor legate de substanțe toxice, ceea ce dovedește
larga r-ăspîndire ă procesului suprimării adversarilor prin
otrăvire. Teofrast informează că în Grecia existau vrăji –
tori fără rival în prepararea de otrăvuri cu efect asupra
ițnor anumite organe ale corpului : creier, măduva spi –
nării, plămîni, sînge etc. Aceștia ajunseseră într-atît de
versați, încît realizau toxice care-și făceau efectul doar
prin simpla lor răspîndire în aer, în apa de baie, în pe –
reții unei încăperi, pe bijuterii, veșminte, fără a mai lua
în considerație otrăvurile banale turnate în alimente. Sînt
descrise crizele în care cădeau victimele : frisoane violente,
febră ucigătoare, accese de furie demențială, rîs, dans sau
tremurături îngrozitoare, paralizii treptate, somn adînc,
sughiț, rigidizare, toate urmate inevitabil de moarte.
Deși fără excepție, morțile erau puse de vulg pe seama
voinței zeilor, gînditori lucizi au lăsat posterității reflec –
țiile lor asupra multor afaceri aparent misterioase. Ma –
niera în care Parysatis, mama lui Artaxerxes Mnemon,
și-a_ otrăvit nora demonstrează cît era de frecventă crima
prin otrăvire, asasinii uzînd de mijloacele cele mai perfide
pentru a șterge orice bănuială . a faptei lor. Astfel, în
timpul unui ospăț, soacra a oferit nurorii în văzul lumii,
cu zîmbet amabil, o potîrniche friptă și a servit-o, tăin-
du-i porția cu un cuțit aflat pe masă. Numai că o parte
a lamei era unsă cu o substanță mortală. Bucata atinsă
de metalul umezit cu otravă a fost dată victimei. Din cea –
laltă a mîneat soacra. Două zile mai tîrziu, tînăra femeie
își sfîrșea zilele. Platon relatează în Fedon cum a fost ucis
Socrate sub acuzația nedreaptă de corupere a tineretului
atenian. După ce a băut cupa otrăvită, „cel mai înțelept
dintre oameni" nu a dat nici cel mai mic semn de durere,
de convulsii și colici, nu a vomat. Gambele sale s-au în –
muiat, sîngele a început să curgă tot mai încet, frigul i
s-a instalat treptat în inimă, fără ca inteligența să-i fie
tulburată. în fine, simțind moartea apropiindu-se, So –
crate s-a întins, cu pleoapele grele, cu surîsul pe buze. UuPă care a adormit, fără a se mai trezi vreodată. Rețeta
acestei teribile băuturi otrăvitoare s-a pierdut, însă efec te
sale lasă a se bănui prezența în compoziția toxică a
anumitor narcotice.
, et°-dacii și sciții cunoșteau rețete de otravă speciala,
ind în compoziție veninul de viperă, care provocau
187
J

răni nevindecabile. Cartaginezii, libienii, pergamienii,
galii erau, de asemenea, renumiți în producerea de otră –
vuri. Bineînțeles, nu întreaga populație cunoștea rețeta
substanțelor toxice, această ocupație fiind apanajul vra –
cilor, vrăjitorilor și preoților, singurii păstrători ai secre –
tului diferitelor rețete. Nici chiar otrava pentru săgeți nu
era preparată de războinici, ci de un preot anume sau de
șaman.
Nici Republica romană nu a putut împiedica pene –
trarea în sînul său a crimei prin otrăvire. De pildă, sub
consulatul lui Flacus și Marcellus, o mulțime de persoane,
din toate păturile sociale, au murit în mod enigmatic.
^Edilii Romei au ordonat atunci a se face rugăciuni și jertfe
în temple, crezîndu-se că era vorba despre mînia zeilor
împotriva cetății. Dar un sclav a denunțat cauza reală a
morții, menționînd o sută șaptezeci de patricieni ca vic –
time ale unei conjurații. Asasinii se folosiseră de băuturi
și prafuri otrăvite. Douăzeci de persoane, găsite vinovate,
au fost condamnate la sinucidere, bînd ele însele otravă.
Acest procedeu s-a păstrat, ca modalitate de sancționare
a crimelor, în special în rîndul nobililor și militarilor, pînă
în perioada actuală, în ideea evitării înjosirii unei per –
soane prin condamnări la execuții capitale. Sub Cezar
otrava făcea ravagii, ucigînd mii și mii de oameni. Era o
armă la îndemîna oricui, folosită în mod perfid, ca răz –
bunare pentru cea mai banală ofensă. Oricare vrăjitor
,știa să prepare toxice infernale iar acești profesioniști
ai morții se găseau la tot pasul. Cartiere întregi, familii
nobile au pierit otrăvite. Vrăjitorul Locusta, de pe vre –
mea lui Tiberiu și Nero, și-a servit atît de bine stăpînii
încoronați încît aceștia l-au acoperit cu bogății. Locusta
a lăsat secretele sale în "mina unor discipoli care au răs-
pîndit teroarea la Roma. Nimeni nu mai avea siguranța
vieții, cu toții se temeaa să nu fie otrăviți, chiar de mem –
bri ai familiei lor. De la Roma, capitala crimelor prin
otrăvire se va muta la Constantinopol.
Otrăvurile vrăjitorilor erau cunoscute și utilizate pe
toate continentele, inclusiv în America. Amerindienii pot
fi socotiți, cu siguranță, maeștrii maeștrilor în prepararea
substanțelor toxice de o violență extremă. Din vremuri
imemorabile, triburile americane utilizau otrăvuri teri –
bile, precum curara, woorara, mavacura, upas, venim1!
unor reptile mult mai puternic decît cel de viperă. Efect -J
curarei este fulgerător. O simplă înțepătură cu un ac otra-
188

vit atrage moartea imediată a victimei. Vracii populației
amerindiene ticunas știau să prepare o otravă și mai ve –
ninoasă decît curara, fierbînd diverse plante toxice, prin de
care și o specie de liană de mlaștină. Erau mortali chiar
vaporii emanați de vasul pus pe foc. Din această cauză,
vracii luau ca ajutoare femei bătrîne, decrepite, cărora le
dădeau dispoziții de la distanță ce să facă, cel mai
adesea acestea căzînd victimă morții. Proba lichidu lui
otrăvitor era făcută cu o spatulă de lemn, umezită de
toxic. Ea era introdusă într-un mic recipient cu sînge de
pasăre și dacă acesta se coagula brusc, otrava era gata.
în caz contrar, fiertura se lăsa în continuare la foc pînă
ce căpăta consistența mortală. Un obiect oarecare, mînjit
cu această substanță, rămînea periculos un timp îndelun –
gat, chiar decenii. împotriva curarei erau preparate și
antidoturi,
în general, însă, antidoturi la otrăvurile antice nu
existau, deși numeroase scrieri acreditează părerea că ele
erau cunoscute de către preoți și vraci. Formule stră –
vechi, diferite, verificate de știința modernă, s-au dove –
dit a fi, în realitate, naivități. Probabil, singura posibili –
tate de a evita otrăvirea o constituia obișnuirea treptată
a organismului cu un toxic sau altul, pînă la atingerea
cantităților în mod obișnuit letale. Era însă o soluție in –
certă, deoarece practica vrăjitorească avea în uz un nu –
măr imens de rețete de otrăvuri.
Avalanșa de atentate prin otrăvire a născut o profe –
siune, anume aceea de gustător de alimente. Acești oa –
meni, care sfidau moartea, au ajuns în evul mediu să fie
numiți numai dintre nobilii de vază. Degustătorii, deși
considerați persoane de maximă încredere, s-au dovedit
adesea unelte ale unor conjurații criminale. Firește tre –
buiau să dispună de un mare curaj în asemenea acțiuni,
dar riscul era compensat prin cîștiguri materiale cores –
punzătoare.
Vrăjitorii cunoșteau, de asemenea, rețetele unor sub –
stanțe capabile să producă halucinații, exaltări, anestezii
Și chiar pierderea memoriei. Sigur, există și multe exa –
gerări în literatura antică referitoare la efectele acestor
pro'duse care puteau fi tincturi, ceaiuri, unsori, prafuri,
utnigații etc. și doar cercetările moderne vor stabili cota
°e credibilitate. De pildă, Homer vorbește în Odiseea
«espre o băutură capabilă să transforme un om într-un
139

animal oarecare. El amplifică în mod superstițios această
informație privitoare la anumite preparate halucinogene,
care existau într-adevăr. Dacă Nabucodonosor s-a crezut
preschimbat într-un bou, în timpul unui festin, după ce
i s-a dat să bea un astfel de lichid, faptul nu poate fi pus
pe seama imaginației sale, ci a efectelor halucinogene ale
băuturii magice. Se știe, de asemenea, că vracii și fachirii
ind'tni cunoșteau o băutură secretă care provoca euforie,
pi – cum și rezistență la cele mai atroce dureri. Astfel de
băuturi erau date îndeosebi celor ce urmau să fie arși pe
rug, în cadrul sacrificiilor rituale, dar și bolnavilor de
cancer și răniților. Secretul acestor băuturi s-a pierdut
spre sfîrșitul secolului al XlX-lea. Un călător englez a
mai putut fi martor ocular al unui sacrificiu cîtual petre –
cut în anul 1822, în care victima barbarului ceremonial,
după ce înghițise conținutul cupei sacre, a căzut într-o
staj-e de completă insensibilitate psihică. Ochii celei desti –
nate jertfei erau larg deschiși și ea răspundea mașinal
întrebărilor reprezentantului autorităților privind dorința
de a se lăsa victimă ceremonialului arderii de vie. Cînd
s-a urcat, singură, pe rugul sacru, femeia prezenta toate
simptomele narcotizării, iar cînd a fost devastată de flă –
cări nu a putut să scoată nici măcar un geamăt.
Indienii au făcut dintotdeauna uz de băuturi cu efect
narcotic sau, dimpotrivă, euforic. Se cunoștea rețeta unui
ceai preparat din frunze de Datura stramonium, care pro-
duceș o stare de apatie, timp de douăzeci și patru de ore
Băutura era administrată fetelor vîndute ca soții, care se
opuneau bărbatului. Halucinogene utilizau și chinezii
geto-dacii, sciții, semiții, amerindienii. La mesopota –
mieni, vracii făceau pentru cei avuți o băutură producă –
toare de somn cu vise plăcute. Același preparat era cu –
noscut și la chinezi. Pentru t trezirea celui care folosea
băutura onirică, vrăjitorii mesopotamieni utilizau parfu-
muri tari, în timp ce chinezii introduceau în apă picioa –
rele adormitului. Și cronicile ebraice vorbesc despre o
licoare conținînd smirnă cu calitatea de a diminua sim –
țurile. Aceasta era dată celor condamnați la supliciul pe
cruce. Exista și o altă băutură cu efect narcotic ce se în –
ghițea de către bolnavii cu dureri mari sau de cei agi –
tați. Diodor din Sicilia și Pliniu cel Bătrîn menționează
diferite rețete „miraculoase" cunoscute la vremea lor-
Unele provocau așa-zisul delir pythic, adică rostirea de
fraze cu sens profetic, altele determinau la cei bănuiți de
190

crime un somn agitat, în decursul căruia își destăiauîau
faptele.
O substanță bizară cunoșteau indienii americani din
tribul Nadoessis, ea fiind dată de vrăjitor fiecărui nou
membru al sfatului colectivității tribale, în cadrul unei ce –
remonii rituale. Băutura făcea ca individul să intre în
convulsii violente, după care rămînea nemișcat, aparent
mort, stare care putea continua și două zile. Un antidrog
determina trezirea celui adormit. Animalul visat în cursul
ciudatei experiențe era luat drept păzitor și sfătuitor al
noului ales care, de altfel, adopta și numele acestuia.
în general, produsele de bază ale vrăjitorilor erau ob –
ținute din plante.
Opiul (grecește opion „suc"), obținut prin uscarea lentă
a latexului din capsulele necoapte ale unor specii de mac,
constituia o materie primă frecventă a preparatelor vră –
jitorești, a cărui folosire era cunoscută din cele mai vechi
timpuri, menționată, de altfel, de Homer, Herodot și Hipo-
crat. Există o serie de povestiri mitologice care leagă sucul
sacru, de figura lui Morpheus, zeul viselor, unul din cei o
mie de fii aî iui Hypnus, zeul somnului. La romani mai
râspmdită era legenda privind ajutorul dat zeiței griului
și a recoltelor, Ceres, de către zeul viselor, care — văzînd
eît era de îndurerată, datorită pierderii fiicei sale — a
adus pe lume macul, preparînd din el o băutură magică,
pentru a calma biata mamă ce-și plîngea copila. In India
și China opiul era consumat sub formă naturală, apoi ca
pudră, poțiune, praf de fumigat, combinat cu diferite
substanțe, în ceaiuri de plante aromate, în compoziții care
puteau da stări de dulci reverii sau de calm, ori — dimpo –
trivă — de furie demențială și amețeli îngrozitoare,
Măselarița, plantă din familia solanaceelor, cu fiori
galbene, supranumită „nebunariță", era denumită în ve –
chime „iarba lui Apollo". Vrăjitorii utilizau frecvent mă –
selarița pentru a prepara extracte cu concentrații diferite.
Picurate în mîncare sau băutură, acestea provocau celor
ce le înghițeau stări vecine cu nebunia, rîs sardonic, furii
^grozițoare, somn cu coșmare. Îndeobște, extractele vră –
jitorești^ din măselarița se strecurau în cupele celor împo –
triva cărora se urmărea o răzbunare, dar nu cu efect
mortal.
este Planta cu cele mai largi utilizări în măt – e ma§ice ?* vrăjitorești. Decoctul și extractul de a§ună. în
anumite doze, au acțiune antispastică și se-
191

dativă. In concentrații diferite, preparatele realizate au
efecte adesea contrare. De exemplu, în anumite dozaj e^
tinctura de mătrăgună diminuează considerabil circulația
sangvină, iar în doze puternice, dimpotrivă, accelerează
pulsul, provoacă delir, spasme și chiar moartea. Extractul
de mătrăgună, aplicat pe o rană, duce la adormirea ime-
dată a individului, picurat în ochi, provoacă dublarea
imaginilor. Aceași mătrăgună, combinată cu alte plante,
putea să provoace somnul adînc sau stări letargice. în
magia geto-dacilor mătrăguna juca un rol important. Cre –
dințe și obiceiuri vechi românești conturează imaginee
unui ritual al acestei plante, al cărui înțeles deplin nu *ș
i'ost elucidat.
Hașișul este un preparat obținut din vîrfurile înfloriU
ale exemplarelor femele de cînepă indiană. Vracii, vrăji –
torii cultivau special planta, făcînd din ea băuturi cu efect
calmant. Tot din cînepă, în amestec cu mosc, ambră și
esență de iasomie, ei realizau afrodisiacef în combinație
cu alte plante, hașișul determina stări de catalepsie. Praful
de hașiș, pus în vin, dădea stări de beție plăcută și logoree.
De acea, cupe cu asemenea amestecuri făcute în ascuns
erau oferite solilor sau persoanelor suspectate de infideli –
tate, pentru ca vorbăria lor, de nestăpînit, să fie folosită
de cei interesați.
Laurul, plantă socotită nobilă în antichitatea greco-ro-
mană, cu frunzele sale fiind împodobiți zeii,, preoții și în –
vingătorii, avea rezervat în rețetele magice obișnuite pe
continentul european același rol pe care îl deținea opiul în
Asia. Proprietățile frunzelor de laur nu erau totuși străine
asiaticilor. In mod special, din frunzele de laur — uscate
și pisate — se obținea o pudră care, prizată, băută îm –
preună cu vin sau pusă pq o rană, chiar superficială,
dădea diferite efecte : reverii, somn adînc, apatie pronun –
țată, dar și euforie stranie, rîs demențial, delir furios, le –
targie, moarte. Se spune că femeile romane făceau uneori
uz de tincturi cu laur pentru a scăpa de insistențele inco –
mode ale soților, strecurîndu-le în băutură cîteva picături
de asemenea preparate vrăjitorești, astfel încît aceștia
adormeau repede, după o scurtă criză de rîs. Un procedeu
similar utilizau baiaderele* numai că acestea recurgeau la
tinctura de laur pentru a jefui cîte un imprudent. în mod
cert, proprietățile laurului erau cunoscute de daco-romani,
* Dansatoare indiene.
192

însuși denumirea laur provenind din limba latină. Fol –
clorul românesc păstrează o serie de expresii elocvente ca,
de pildă, „Am (sau nu) mîncat laur (i)", cu sensul de a res –
pinge sau nu o acuzație, un îndemn ; sau „A culege
lauri" — adică a deveni renumit ; ori „S-a culcat pe
lauri" — delăsare etc. Laurul era folosit într-o serie de
rețete străvechi daco-romane, moștenite de vracii din țările
române, care le-au păstrat în uz, prin tradiție, în medicina
populară.
Mandragora este o plantă despre ale cărei virtuți au
vorbit mult unii scriitori vechi, deși se pare că ei au depus
multă imaginație în afirmații. Teofrast și Pliniu cel Bătrîn
au dat detalii puerile privitoare la mandragoră și efectele
băuturilor preparate din aceasta. Oricum, însă, fierturile
din rădăcină de mandragora se apropiau calitativ de cele
din măselariță, provoeînd, apatie, somnolență, amețeli și
halucinații. Se dădeau fierturi de mandragoră pentru a do –
moli pe cei agitați sau, în alte doze, spre a revitalizâ pe cei
slăbiți.
Cucuta, plantă devenită celebră prin moartea lui So-
crate, intra în compoziția băuturilor narcotice, stupefiante,
precum și a celor mortale. Scrieri antice menționează ca
reputați în prepararea otrăvurilor din cucută pe Tharasias
din Mantinesa și pe Alexias. Intr-atît de rafinată era bău –
tura făcută de aceștia încît nu lăsa a bănui că persoana
moartă fusese în realitate otrăvită cu mult timp înainte.
Șofranul, plantă erbacee, cu flori violet-deschis, origi –
nară din Asia, era larg răspîndit, avînd o mare întrebuin –
țare la prepararea si colorarea alimentelor. Exista obiceiul
ca, în timpul ospețelor, să fie arse frunze de șofran pe table
încinse, mirosul plăcut îmbiind la mîncare, băutură și con –
versații. Luat în doze mari, sucul de șofran provoca o stare
de euforie maladivă și chiar moartea.
Boglari (gălbenele), plantă veninoasă erbacee cu flori
mici, galbene, care crește în mlaștini și locuri mocirloase,
era folosită în fierturi ce provocau stări bizare, vecine cu
nebunia, rîs sardonic și moartea.
Laptele cucului este o plantă care conține un suc lăp –
tos, caustic, otrăvitor. Adăugat în fierturi se obțineau otră –
vuri cu efect lent. Persoana intoxicată acuza dureri violente
"e cap, amețeli, cădea la pat și murea, fără a da nici un
semn de otrăvire. Desigur, numărul extractelor vegetale era cu mult mai numeros, paleta vrăjitorilor fiind foarte
193
J

largă. La acestea se adăugau substanțe minerale sau de
origine animală.
Toate beneficiile secretelor magice reveneau în primul
rînd celor care le preparau, interesul lor fiind de a re-
strînge concurența.
Un alt secret vrăjitoresc îl constituiau substanțele con-
tra animalelor sălbatice. Literatura antică abundă în po –
vestiri privitoare la „puterea" unor oameni — îndeosebi
vrăjitori și taumaturgi de a îmblînzi animale sălbatice cu
mijloace miraculoase, după dorința, nevoile și capriciile lor.
Printre, aceste procedee, așa cum sînt ele sugerate de că –
tre diferiți scriitori, inclusiv de către Homer, ar fi fost
alimentele și băuturile narcotice, muzica, substanțele pu –
ternic mirositoare, hipnotismul (fascinația), .precum și di –
versele manevre care inspirau frica și teroafeâ.
Istoriile unor personaje posedînd%,arta" îmblînzirii ani –
malelor sălbatice sînt de natură să arate credințe supersti- '
țioase, dar și modul în care, realmente, unii vrăjitori își
exercitau cunoștințele în dorința de a-și impresiona se –
menii, făcîndu-i să creadă că posedau puteri supra –
omenești.
Unele metode antice vrăjitorești de îmblînzire a ani –
malelor sînt folosite și astăzi. De pildă, dresorii pun în apa
de băut și în hrana fiarelor substanțe narcotice, preparate
anume, potrivit unor doze prestabilite, care nu reduc total
prin efectul lor reacțiile fiarelor, ci doar le atenuează, per-
mițînd apropierea nestingherită de ele. Scriitorii antici
vorbesc despre faptul că anumiți vrăjitori și ghicitori obiș –
nuiau să țină în sandalele lor sau între degetele de la pi –
cioare frunze de odolean sau cătușnică, al căror miros atră –
gea cîinii și pisicile, puțind fi văzute, astfel, asemenea
personaje urmate cu docilitate de o mulțime de animale,
cîini și pisici la un loc, înțr-o procesiune bizară, care uimea
privitorii, mărind, în același timp, faima vrăjitorului res –
pectiv. Vînătorii care voiau să atragă lupii, vulpile și alte
animale, puneau pe ei o cămașă impregnată cu un miros
deosebit. Pausanias (secolul II e.n.) nota în Descrierea Ela-
dei că acest parfum aparte era conferit de sucul unor
plante cu denumiri ciudate, din familia valerianaceelor.
Tot el credea că acesta era și secretul acelor muritori, fa –
voriți ai zeilor, care atrăgeau în jurul lor lei și tigri fio-
roși, fără ca sălbăticiunile să le facă vreun rău. Probabil,
acest procedeu era cunoscut și de către unii dintre creș –
tinii pe care romanii îi aruncau în groapa cu lei, fiind con-
1941

damnați la moarte, dar care, spre surprinderea mulțimii,
dornică de spectacole sîngeroase, rămîneau nevătămați,
fiarele comportîndu-se docil. Scrieri vechi, referindu-se
la astfel de odorante, arată că ele conțineau extrase din
nard (Nardostachys Jatamansi) și coacăz, precum și uleiuri
parfumate. Animalele copleșite de miros nu îndrăzneau
să se apropie. Galen pretindea că, nu o dată, vrăjitorii și
vracii au salvat viața unor nenorociți condamnați a fi de –
vorați de lei ungîndu-le corpul cu grăsime alterată de
elefant. Mirosul fetid al acestei unsori alunga și cele mai
feroce animale. Tertullian menționează același procedeu
folosit de îmblînzitorii de animale. Firmus din Alexandria
Innota nestingherit în apele Nilului printre crocodili, fără
a fi atins de aceștia pentru că se ungea în prealabil cu
aceeași grăsime fetidă. în fine, amerindienii mexicani iși
frecau pielea înainte de a pleca la drum prin junglă cu o
pomadă atît de puternic mirositoare, incit alunga repti –
lele și carnasierele cele mai înfometate. Probabil cu ast –
fel de substanțe își apărau vrăjitorii trupul de atacul șer –
pilor veninoși pe care îi mînuiau fără teamă, în fața
curioșilor încremeniți de curajul acestor oameni, conside –
rați a fi posesorii unor puteri supranaturale. Aristotel și
PÎiniu cel Bătrîn indică mai multe plante al căror miros
are proprietatea de a amorți reptilele.
Vrăjitorii și vracii erau chemați, datorită faimei lor
de îmblînzitori de șerpi, să descopere ascunzișurile
repti-"elor veninoase. Ei cunoșteau și antidoturi pentru
mușcă-urile șerpilor.
O poziție aparte în categoria preparatelor vrăjitorești >
constituie filtrele. în concepția magiei antice, filtrele
erau acele produse menite să dezlănțuie pasiuni, să știr –
bească dragostea cuiva față de altcineva. Mitologia greacă
a făcut celebru efectul filtrului lui Nessus *, folosit de
Deianira pentru a-1 aduce înapoi în brațele sale pe He –
racles. Ea îmbibase cămașa soțului ei, care o părăsise (în –
drăgostii fiind de Iole, fiica regelui Eurytus), cu lichidul
fermecat, sperînd că, îmbrăcînd-o, acesta va reveni la
y^hile sale sentimente. Dar filtrul era în realitate o teri
siabstanță ucigătoare. De îndată ce a pus pe el veș-
tul, Heracles a luat foe. In zadar a încercat să-și scoată cămașa, flăcările mistuitoare i-au ajuns pînă la oase.
Regăsim aici,, ca într-o veritabilă fabula, avertismen-
J^JjJațjacelora care se simțeau tentați să utilizeze aseme-
* Centaur în mitologia greacă, ucis de Heracles,'
.195

nea mijloace vrăjitorești. De altfel, antichitatea furnizează
numeroase exemple tragice, rezultate ale folosirii diferi –
telor filtre de iubire. Voluptosul Lucullus, de pildă, și-a
găsit sfîrșitul bînd un filtru preparat de sclava lui, Les-
bina. Poetul Lucrețiu, de asemenea, a murit otrăvit, da –
torită unui filtru strecurat în băutură de către Lucilia,
metresa sa. împăratul Caligula era continuu intoxicat cu
afrodisiace de Caesonia. Faustina, soția împăratului Mar-
cus-Aurelius, îndrăgostită nebunește de un gladiator, ame –
nința prin purtarea ei nesăbuită să știrbească demnitatea
augustului consort. Un consiliu de vraci, preoți, astrologi
și medici, întrunit din voința împăratului, a recomandat
a se da infidelei un asemenea filtru, pe care Faustina 1-a
băut și s-a vindecat de pasiunea ei nebunească. Aceasta
este versiunea oficială, care circula pe atunci. în realitate,
ea rămăsese fără obiectul amorului său. Este singurul caz
menționat în scrierile antice", în care o persoană scapă
teafără după ce a folosit un filtru.
Periculozitatea filtrelor este explicabilă, ea rezultînd
din materiile utilizate de vrăjitori pentru realizarea lor,
printre care sucuri de mandragoră, laptele-cucului, lobodă
puturoasă și alte plante toxice, mosc, ambră, borax, praf
de insecte uscate etc.
Filtrele erau vîndute clienților de către vrăjitori sub
formă de lichide, unguente, pomezi, prafuri și substanțe
odorizante. în prepararea filtrelor antice își au originea
ș parfumurile moderne. Odinioară folosite de femei pentru
mărirea puterii lor de atracție față de un anumit bărbat,
produsele respective și-au pierdut cu timpul sensul ini țial,
devenind un element component al cosmeticii. Se pare că
filtrul-parfum din antichitate exala un miros mai" fin, mai
plăcut decît produsele cosmetice actuale. Uzul acestora era
într-atît det răspîndit în Imperiul roman, încît primii creștini
considerau imoral pentru femeile lor fo losirea
odorizantelor. Filosoful Seneca dojenea femeile din
Roma care încercau să atragă bărbații prin utilizarea
parxumurilor de ambră și mosc.
Formulele de filtre abundă în cărțile de magie și tra –
tatele medicale din evul mediu, pînă către secolul al
XVIII-lea, cînd — prin dezvoltarea cunoașterii științi –
fice — practicarea unor asemenea mijloace pierde din
intensitate, rămînînd doar în uzul păturilor ignorante și
al șarlatanilor de bîlci.
196

Filtrele au fost utilizate în trecut și în țările române,
existînd o seamă de mărturii scrise în acest sens. Vechi –
mea practicii este enormă, ea fiind ilustrată de conținutul
diferitelor formule de dezlegare a vrăjilor care au circu –
lat pînă spre începutul actualului secol în toate regiu –
nile țării.
Iată, de pildă, o formulă, odinioară de mare circulație
în Cîmpia Dunării și zonele premontane : „Du-te la omul
meu ce mi-e dat… Și cu foc îl îmbracă… Și cu foc îl cu –
prinde. Foc pe gura cămășii îi bagă și la inimă îi așează…"
Indiferent de coloratura folclorică, de alterarea în timp a
zicerii magice, se poate surprinde aici un ecou al mitului
morții lui Heracles, al acțiunii îngrozitoare a filtrului lui
Nessus, a acelei cămăși date cu o unsoare vrăjită, care i-a
ars trupul.
Unele practici magice românești din secolele XVIII și
XIX, vădit influențate de procedee străine, se înfățișează
în formule ce frizează hilarul. Astfel, diferite vrăjitoare
preparau așa-zise „cerneluri de dragoste", în concepția că
orice înscris cu un asemenea lichid, citit de persoana în
cauză, trebuia să-i atragă simpatia cuiva.
Oricum, acest stadiu indică degradarea totală a magiei
negre, ceea ce va atrage inerent sancționarea practicilor
vrăjitorești prin refuzul masiv social.
Asemănătoare filtrelor erau afrodisiacele, preparate
de vrăjitori pentru a reînvia simțurile și iubirea cuiva.
Aceiași vrăjitori aveau rețete și pentru băuturi capabile
să stingă ardoarea dragostei, făcînd indiferent pe cel că –
ruia i se strecura în alimente un asemenea produs, con-
ținînd extracte de ierburi narcotice, cucută, mac, nufăr etc.
Dar aceste rețete vrăjitorești nu erau nimic în com –
parație cu produsele secrete ale unor magicieni, menite a
constitui arme de răzbunare. Astfel de personaje, căutate
și bine plătite, fabricau lichidele sau prafurile lor în fața
clientului, executînd un ritual înfricoșător, presărat cu
formule magice și cuvinte de neînțeles. Herodot, Synesius,
alți istorici celebri au scris despre credințele diferitelor
popoare în asemenea vrăji. Romanii înșiși "erau convinși
că vrăjitorii pot determina sterilitatea, impotența sexuală
precum și norocul cuiva în dragoste, căsătorie sau o ac –
țiune oarecare. Nero se credea el însuși victima unei ast –
fel de vrăji.
197I

Potrivit superstițiilor, formula cea mai simplă și mai
eficace de apărare împotriva farmecelor, blestemelor, bo –
lilor, tuturor relelor care pot fi produse de către un ina –
mic, prin mijlocirea vrăjitorilor, o constituie purtarea de
. talismane. Cuvîntul talisman provine din chaideeanul
„tilsmen",- care desemnează un obiect, o formulă, un cu-
vînt, posedînd virtuți magice. Dar originea talismanului
trebuie căutată în credințe magice primitive. Talismanele
constau, în general, din grafii făcute pe diferite mate –
riale — semne, litere, cuvinte, formule, fraze. împătu –
rite, uneori împreună cu un dinte, o mică ghiară, un cioc
de pasăre, un smoc de păr etc, talismanele erau cusute
în căptușeala hainelor, ținute în buzunar sau în punga cu
bani, permanent și neștiut de nimeni în afara purtătorului.
La talisman acționează magia cuvîntului scris, a cărui
fascinație creează în mintea purtătorului o anumită stare
psihică, mefgînd, prin autosugestie, pînă la euforie. Este*
o stare falsă de putere, care se poate prăbuși oricînd, cu
consecințe dramatice, în cazul pierderii accidentale a ta –
lismanului sau a încrederii în forța lui magică.
Din primele secole ale erei noastre pînă spre veacul
al XlV-lea, sub influența creștinismului, capătă valoare
magică o serie de cuvinte, a căror scriere pe o bucățică de ș
mătase, pînză, pergament sau alt material produceau,
potrivit credinței timpului, efecte miraculoase. Printre
acestea erau termenii „Sabaoth", „Adonai", „Abraham",.
,,Isaac" și „Iaeob". Numele celor trei magi Gaspar, Mel-
chior și Balthazar se credea că producea liniștirea epilep-:
ticilor. Formula neinteligibilă „Malathraon + Caladafon + ;
Coroban + Sabaoth + Barboroth" apăra de… pestă ; altaj
scrisă cu cerneală roși'e, alcătuită din nouă cuvinte „Izonij
Kirism, Kezeza, Fozze, Kudder, Hax, Pax, Max, Adimoax'^
ținea departe… sabia1; „Ibel + Chabel + Nabel + Rebel"
împiedica incendiile ca și producerea de arsuri pe corp etc.
Formulele magice de talisman existente din evul me –
diu pînă în epoca modernă s-au inspirat din tradiția egip –
teană antică și din procedeele arabe. Un talisman foarte
la modă în Europa, începînd cu secolul al X-lea, era acela
format din literele cuvîntului magic de origine arabă
„Aldabaran".' Termenul era scris în prealabil pe perga –
ment în rînduri suprapuse, fiecare linie pierzînd ultima
literă, astfel încît se forma un triunghi alcătuit din cuvin –
tele Aldabaran-Aldabara-Aldabar-Aldaba-Aldab-Aida-Ald-
Al-A, după care jocul reîncepea invers : A-Al-Ald și a$a
198

mai departe. Cuvintele astfel formate se citeau la urechea
bolnavilor, pronunțîndu-se din ce în ce mai încet, pînă la
o șoaptă ușoară, cînd se ajungea la vocala „a", apoi din
ce în ce mai tare, spre a sfîrși prin „Aldabaran" aproape
strigat. Pergamentul pe care se afla cuvîntul magic era
permanent purtat de bolnav. Talismanul trecea drept pa –
naceu, fiind folosit de toate categoriile sociale.
O imitație a talismanului arab „Aldabaran"' a fost ce –
lebrul „Abracadabra", alcătuit prin abrevierea cuvintelor
ebraice Ab (tată), Ben (fiu) și Ruah a Cadish (Sfîntul Duh)
de către magicianul Basilides. Abracadabra era utilizat
îndeosebi împotriva durerilor de cap și de dinți, în aceeași
manieră ca și Aldabaran, fiind repetat zilnic de șapte sau
nouă ori. Dar, spre deosebire de acesta, el nu putea fi
folosit decît de o persoană inițiată în magie, singura
considerată capabilă să insufle forță cuvintelor res –
pective. Termenul „abracadabra" a intrat mai tîrziu în
vocabularul scamatorilor, iar în diferite limbi a generat
cuvîntul abracadabrant, cu sensul de „ciudat, extraordi –
nar". Sigur, „inovația" talismanelor de către magicieni
conține intenția lor de a-și asigura monopol în comercia –
lizarea acestor obiecte, negoț simplu și rentabil, păzit de
asaltul intrușilor.
Maladia talismanelor s-a răspîndit în întreaga Europă
apoi în America. Textul capătă o fațetă religioasă, o dată
cu tetragramele care vor înlocui vechile formule. Epi –
demia a cuprins și colectivitățile, mai ales rurale, care se
doreau ocrotite de cîte un talisman. Tot un fel de talis-
•man pot fi socotite și „indulgențele", acte de iertare a păr
catelor acordate credincioșilor catolici de către papă, prin
intermediul clerului, în schimbul unei sume de bani.
In forme mai recente, talismanele grafice au fost fo losite
în orice ocazii. O carte de magie editată la Iași la sfîrșitul
secolului trecut evidențiază complicarea artifi cială a
ritualului alcătuirii unui astfel de obiect iluzoriu. Fiecare
rînd trebuia scris numai înainte de răsăritul soa relui,
operația durînd tot atîtea zile cîte linii cuprindea
te,.ragrama. Sigur, maniera avea rolul de a mări autosu –
gestia, cu atît mai mult cu cît cel ce recurgea la scrierea
j^^anului era sfătuit să se gîndească de două ori pe zi
a obiectul respectiv, spunîndu-și cu glas tare : „voi reuși",
« o i aștlga« etc. Mai mult, pe aceeași hîrtie se not'au nu- Si
n Purtătorului talismanului, datele biografice esențiale
numărul persoanelor care alcătuiau familia.
199

Talismanele sînt astăzi aproape uitate.
Amuletele, spre deosebire de talismane, se foloseau ca
niște mici obiecte cu puteri magice. Miniaturi de ani –
male, insecte, flori etc. Erau purtate îndeobște la gît sau
la brîu, fără ca purtătorul să facă din aceasta vreun
secret. Amuletele capătă o deosebită răspîndire în seco –
lele XV—XVII, cînd superstițiile privind acțiunile diavo –
lilor iau o amploare extraordinară. „Epidemia" amuletelor
atinge,, la un moment dat, toate clasele, toate categoriile
sociale, indiferent dacă purtătorii acestor mici obiecte
erau ignoranți sau oameni cu carte. Se vindeau amulete
pentru orice — fericire, contra nefericirii, a bolilor, fe –
cunditate, prosperitate. Amuletele ajung, pînă la urmă,
în serviciul unor familii întregi, cele nobiliare înscriin-
du-le pe blazonul * lor. Orașele procedează la fel. De pildă,
metropola Bizanțului, Constantinopole, a avut pînă la că –
derea sa (anul 1453) ca amuletă apărătoare de insecte și
reptile, un șarpe de bronz cu ochi de rubin. Orașul spaniol
Toledo dispunea de o amuletă sub formă de clopot, care
îl apăra de… țînțari. O muscă de aur cu aripi de diamant
era în serviciul orașului medieval Neapole, apărîndu-1 de
boli. Amulete șerpi sau șoareci erau ținute de parizienii
secolului al XV-lea ca pavăză contra incendiilor.
Amuletă putea fi nu neapărat un obiect special pre –
lucrat, ci și o ghiară, un cioc, un organ oarecare de pasăre
uscat la soare sau la foc, fragmente de os etc, fiecare
avînd o anumită semnificație. Biserica nu numai că nu a
intervenit în acest iureș, ci și-a însușit ideea, luînd din ar –
senalul vrăjitoresc amuletele și amplificînd superstiția
aducătoare de profituri. Călugării, mai ales, încep să cu –
treiere localitățile vînzînd tot felul de amulete sfințite,
moaște, așchii din crucea lui Christos, așchii din clavicula
lui Solomon și alte asemenea obiecte,, ca și medalioane
gravate cu chipuri de sfinți, cărora li se atribuiau puteri
miraculoase. Cu timpul, amuletele au mărit credința în
sfinții-patroni de localități și profesiuni.
Utilizarea amuletelor a continuat să persiste de-a lun –
gul timpului, sub diferite forme, pînă astăzi. Există,
desigur, persoane credule, care poartă asemenea obiecte,
încredințate de puterile magice ale acestora. Dar cei mai
mulți nu acordă importanță conținutului ocult al unui
medalion oarecare, ci aspectelor sale de natură pur este-
* Emblemă aplicată pe sigilii, steaguri, haine, alte diferite obiecte.
200

_că. în fine, mascotele moderne au și ele originea tot în
același spațiu străvechi al superstiției obiectelor purtă –
toare de noroc.
Inelele, pietrele prețioase și semiprețioase au avut, de
asemenea, în vechile concepții, forțe magice, care au con –
tribuit mult la fantezia astrologilor, care făceau apropieri
între metale și roci cu diferite planete ale sistemului so –
lar. Inelele erau ele însele gravate cu semnul planetei, sau
aveau o piatră care reprezenta corpul astral respectiv so –
cotit cu puteri magice. De pildă, Soarele, favorabil vieții
lungi și plină de succese, era întruchipat printr-o veri –
ghetă sau un inel de aur cu piatră de culoare roșu închis,
purtat de tinerii căsătoriți. Luna, corpul ceresc atribuit
gîndurilor senine, își' trimitea puterea printr-un inel de
argint cu safir ; Jupiter, planeta puterii, era reprezentată
de un inel de cositor cu topaz ; Marte, simbolizînd răz –
boiul, era insinuată în inelele de fier cu rubin, purtate în
special de militari; Venus, planeta dragostei, era închi –
puită în inele de aramă cu smarald, iar Saturn, favorabil
bătrînilor și bolnavilor, în inele de plumb cu grariâte.
" Focurile magice, diferit colorate, ce ard cu sau fără
zgomot, în aer, pe pămînt, în apă și pe apă erau, de ase –
menea, un secret al vrăjitorilor. „Focurile grecești" *,
„focurile bengale" **, alte produse, unele destul de ase –
mănătoare cu praful de pușcă de mai tîrziu, fosforul, au
fost folosite în ceremoniile de inițiere la indieni, egipteni
și greci pentru a impresiona neofiții și a le impune res –
pect și teamă față de hierofanți.
Vrăjitorii și colegiile sacerdotale se constituiau ca de –
pozitari ai secretelor pentru producerea de pietre care
aruncau flăcări cînd erau stropite cu apă, ai substanțelor
care ardeau în apă sau bubuiau în aer. Ploi de scîntei,
dragoni de foc, alte forme incandescente, produse după
formule secrete, aveau rostul de a impresiona mulțimea
care trebuia să vadă în aceste jocuri banale de artificii,
cum le cunoaștem noi astăzi, manifestări'ale voinței pu –
terilor supranaturale.
Primul care se pare că a uzat de asemenea trucuri pi –
rotehnice a fost profetul persan Zarathustra, fondatorul
oroastrismului. Acesta apărea, în cadrul solemnităților
_iî2_ui3îÎL.mcms cu un krîu de flăcări care nu-i frigea pe
** ?^e c^u* u nui produs incendiar antic.car "oc de artificii răspîndind lumini feerice de diferite culori, s.e sting repede, originar din India.
201

acei ce-1 atingeau. De un procedeu similar uzau, pentru
a înmărmuri privitorii, rabinii cabaliști, care se prezentau
în public avînd pe frunte sau în jurul capului o banderolă
de flăcări, pretinzînd că posedă lumina divină. Din acest
truc se trage simbolica aureolă care împodobește figura
sfinților creștini. La Roma, în cea de a doua jumătate a
secolului I e.n., Simon-Magul, uzînd de practici vrăjito –
rești, ieșea noaptea în adunări publice avînd pe umeri o
pelerină luminoasă. In sfîrșit, spre a încheia exemplele,
se pot cita taumaturgii egipteni care scriau pe zidurile
templelor texte sacre ce apăreau noaptea luminate. Bine –
înțeles, în toate aceste manifestări, se poate recunoaște
astăzi cu destulă ușurință efectul fosforului extras prin
procedee simple din oase sau din precipitat de fosfat de
plumb. Vrăjitorii indieni cunoșteau secretul producerii
unor pietre inflamabile. Pausanias spune că aceștia mai
dispuneau de un alt procedeu magic : o cenușe gălbuie
care se aprindea singură în timp ce se rosteau diferite
formule. Indubitabil, cenușa menționată de Pausanias era
o compoziție inflamabilă de sulf și fosfor, dar acest lucru
se știe abia astăzi. Pentru masa ignorantă de acum două
mii de ani, fenomenul nu putea fi socotit decît o dovadă
a prezenței forțelor supranaturale.
Dintre materialele incendiare cele mai spectaculoase
erau piroforii, substanțe care se aprindeau prin simplul
contact cu aerul. Din antichitate se cunosc o mulțime de
tipuri de pirofori în compoziția cărora intrau țiței, rășini,
bitum și uleiuri grase. Piroforii au intrat în uzul vrăjito-.
rilor și taumaturgilor * indieni, chinezi, asirieni, egipteni,
greco-romani. Vedele indienilor, cărțile sfinte ale evrei –
lor, mitologia grecilor, alte opere ale antichității sînt pre –
sărate cu evenimente aparent "miraculoase, dar care — în
fapt — erau simple efecte ale practicii pirotehnice a ma –
gicienilor și preoților, care Stârneau stupoarea celor ne –
inițiați.
Explozibilele intrau și ele în recuzita magică. Herodot
vorbește despre anumite sacrificii efectuate după un ri –
tual în care rugul se prăbușea brusc, în zgomot, cuprin –
zând imediat în flăcări victima. Indienii se pare că aveau
cunoștință despre asemenea materiale, înaintea chinezi –
lor și perșilor. Un comentariu din Vede atribuie inventa-
rea explozibilului zeului Wiswacharma. în orice caz, magii
* în concepțiile religioase, persoană înzestrată cu capacitatea supranaturală de a face minuni.
202

indieni știau să .prepare salpetrul. Arta realizării mate –
rialelor explozibile a ajuns la egipteni probabil prin inter –
mediul chaldeenilor și, de la aceștia, a trecut la greci. în
scrierile vechi sînt menționate, adesea, fapte excepționale,
puse sub semnul forțelor supranaturale care — în fond —
nu sînt altceva decît accidente provocate de explozia unor
depozite de materiale pirotehnice și explozibile. De pildă,
Pausanias vorbește despre explozii violente care au zgu*
duit munții de la Delphi. In Vechiul Testament, ca și în
literatura chineză antică, sînt descrise, de asemenea, ex –
plozii teribile.
Decăderea magiei negre mai întîi în sfera superstițiilor,
apoi respingerea -ei socială demonstrează viu modul con –
stant și ferm în care dezvoltarea societății, a științei și
civilizației poate opera asupra concepțiilor. Zoomitologia,
. credințele privitoare la demonism în general, ritualurile,
tehnicile practicate de vrăjitori, întregul arsenal straniu
utilizat de aceștia par omului modern incredibile prin în –
cărcătura lor de aberații izvorîte din ignoranță și obscu –
rantism. Caracterul primitiv, inuman, antisocial al magiei
negre, condamnat încă din antichitate de către oamenii
lucizi este evident. Toate superstițiile care decurg din
aceasta nu pot aduce, așa cum scria anticul Lucrețiu, decît
nenorociri, împingîndu-i pe oameni la fapte nesăbuite care
coboară demnitatea.I

IV.
De la magie la știință
1. Astrologia sau ghicitul în stele
In eforturile lor de a găsi cele mai bune căi pentru
măsurarea timpului, observatorii antici au remarcat că
Soarele parcurge într-un an un drum imaginar, pornind
dintr-un punct, pentru a se reîntoarce în același loc. De-a
lungul acestui traseu ei au găsit douăsprezece grupuri de
stele, pe care le-au delimitat în mod artificial în douăspre –
zece etape, egal distanțate, astfel încît acestea să cores –
pundă lunilor anului. Fiecare din constelații avînd „casa"
sa a primit un nume într-o succesiune eșalonată de la
echinocțiul de primăvară în continuare și anume : Berbe –
cul, Taurul, Gemenii, Cancerul (Racul), Leul, Fecioara,
Balanța, Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul, Vărsătorul
și Peștii.
Denumirile respective — în majoritate din antichi –
tate — au fost explicate ipotetic în decursul timpului, în-
cepînd cu scriitorii antici. Ele au fost puse pe seama
preocupărilor omenești pentru fenomenele atmosferice, ale
vieții vegetale și animale, ca și a influențelor mitico-re-
ligioase. Mai probabil avem de-a face cu un simbolism,
cu o prelungire pe plan cosmic a totemismului, a concep –
țiilor magice străvechi. Sigur că autorii anonimi ai denu –
mirilor erau dominați de concepții magice, dar ei aveau
în vedere o anumită formă a magiei, anume aceea legată
de fertilitatea cîmpului și a vitelor. De altfel, așa se și
poate explica de ce ordinea constelațiilor decurge în
funcție de evenimentele agricole, corespunzînd ieșitu-
204

lui la pășune a animalelor, declanșării aratului și semă –
natului, efectuării lucrărilor la cîmp, „înfrățirii griului".
Cel puțin aceasta sugerează „Berbecul", „Taurul" și
„Gemenii".
Același lucru se poate spune despre „Leul'' și „Ba –
lanța", reprezentînd lunile de strîngere și măsurare a re –
coltelor, în schimb, alte nume vin să arate perioade in –
certe sub raport meteorologic. „Capricornul", „Vărsătorul",
(Peștii", „Fecioara", „Scorpionul" și „Săgetătorul", de
pildă, conțineau indicații de natură agrară, dar sugerau și
vremea mai rece, fapt care indică poate originea nordică
a zodiacului grecesc. „Cancerul" (Racul) are valoare astro –
nomică, arătînd trecerea în cea de a doua parte a anului
cînd ziua începe să scadă (să dea înapoi).
Chaldeenii și mai tîrziu egiptenii au utilizat și ei ma
joritatea acestor denumiri de constelații. Cuvîntul zodiac,
de origine greacă, sintetizînd drumul solar, imaginar, prin
tre cele douăsprezece constelații, a avut însă o șansă și
mai bună, el perpetuîndu-se pînă astăzi în toate limbile
moderne. De fapt, grecii, se poate spune cu destulă certi
tudine, au dat încărcături noi, ample, astrologiei, și zodia
cului, cărora le-au conferit un caracter național. Simbo
lismul zodiilor este adaptat condițiilor lor de habitat și
de credințe. Astfel, „Berbecul" a fost pentru ei cel ce a
dat „Lîna de aur" ; „Taurul" era Zeus travestit spre a o
putea răpi pe naiva fecioară Europa ; „Gemenii." repre
zintă Dioscurii, adică pe Castor și Polux, fiii lui Zeus ;
„Cancerul" (Racul) era crabul care 1-a mușcat de picior
pe Heracles pe cînd acesta se lupta cu hidra din Lerna ;
„Leul" apare ca faimoasa bestie din Nemeea ; „Fecioara"
ca nefericita Erigone, iubita zeului Dionysos, care s-a
sinucis văzîndu-și tatăl asasinat de niște ciobani ; „Scor
pionul" reprezenta vietatea veninoasă, care 1-a ucis pe
îndrăznețul gigant Orion pentru cutezanța lui de a se în
drăgosti de zeița-fecioară Artemis ; „Săgetătorul" era un
centaur (ființe monstruoase, jumătate oameni și jumătate
^ai) ; „Capricornul" îl înfățișa pe zeul Pan, protector al
turmelor și păstorilor; „Vărsătorul" îl reprezenta pe
jJeucalion, supraviețuitorul potopului, pe Ganymedes, pa-
arnicul zeilor în Olympos sau pe Cecrops, primul rege
poc^^tii Athena. Doar pentru „Pești" nu s-a găsit cores-
fi- ren* m mitologia greacă, fiind considerați ca simple
funțe venite din Eufrat? *
205

Operînd astfel în continuare, grecii au ajuns să asocieze
și mai puternic zodiacul cu religia lor, introducînd în sim –
bolistică marile divinități din Olimp.
Simbolismul zodiacal constituie, prin urmare, baza in –
terpretărilor astrologice. Astrologii greci interpretau strict
calitățile indicațiilor zodiacului, după imaginea lor, pe care
o puneau în directă legătură cu destinele umane.
Semnele zodiacului erau închipuite în cele mai dife –
rite ipostaze: umane, animale, fecunde, sterile, întregi,
compuse, în picioare, culcate, cu fața întoarsă, de sex
masculin sau de sex feminin, diurne, nocturne, duble, so –
lide etc.
Cunoscînd aceste valori de divinație, astrologul putea
să le combine și să efectueze la infinit interpretările. Dar,
în final, absolut toate portretele trasate de „psihologia
astrologică" rămîneau în aceleași limite date de grafia
zodiacului, țmînd seama de caracterele generale ale fiin –
ței omenești, de aspirațiile oricărui individ normal spre
sănătate, mai bine, îndeplinirea dorințelor și fericire. Spe –
ranțele și îndoielile erau astfel dozate încît să satisfacă
psihicul păstrînd marja de credibilitate oferită de ființele
imaginare ale zodiacului. Semnificativ pentru inconsistența
astrologiei este faptul că ghicitorii în stele, preluînd denu –
mirile diverselor constelații, apărute cîndva ca necesitate
de memorare a hărții cerești în scopuri absolut practice,
în special .ale desfășurării lucrărilor agricole, au ajuns să
confere valori de divinație în funcție de comportamen –
tul cunoscut al vietăților cu care era desemnată o zodie
sau alta.
Într-o manieră absolut intuitivă și simplistă erau tre –
cute în revistă toate aptitudinile, pasiunile, conformațiile,
calitățile și defectele fizice cît și morale omenești.
Evi-,dent, apare limpede faptul că nu o constelație era cea
care imprima prin cine știe ce forță enigmatică, prin cine
știe ce efluvii, caractere și destine omenești indivizilor
născuți sub „semnul" unei zodii, ci omul aeorda calități și
defecte omenești grupului amintit de stele în funcție de
grafia simbolică ce reprezenta o grupă sau alta a
zodiacului. Procesul seamănă cu reflectarea într-o
oglindă, aceasta din urmă reprezentînd constelația care
transmite emitentului — adică omului — propria lui
imagine psihică.
Iată de ce astrologia a fost și va rămîne un simplu joc
al speranțelor, fără conținut real, o iluzie a stăpînirii des –
tinului, o invenție omenească lipsită de acoperire științi"
206

fică Desigur că asupra ființei omenești, ca parte a mate –
riei, a Sistemului solar, privită bineînțeles la dimensiunile
reale, acționează forțele cosmice, ca de altfel asupra tuturor
ființelor planetare. Dar în nici un caz aceste forțe *— gra –
vitație, radiații etc. — nu pot avea legături cit de mici cu
ereditatea, cu instrucția, cu mediul în care trăiește unul
sau altul, cu destinul uman, pe care fiecare individ și-1
clădește. Cine poate crede că toți cei născuți sub semnul
Berbecului vor ajunge negustori de lină ? Iar cei din Ba –
lanța — avocați sau polițiști ?
Tot atît de arbitrară apare și astrologia „medicală" care
repartizează diversele regiuni ale corpului omenesc după
influențele zodiacale. De exemplu, capul corespunde zo –
diei Berbecul, continuînd astfel cu toate celelalte părți și
organe. In funcție de caracteristicile semnelor zodiacale,
astrologii-medici prescriau și tratamentele, raportînd zo –
dia bolnavului la cea a organului sau părții de organism în
suferință. Astfel, o durere la picioare va fi tratată într-un
fel cînd ea este acuzată de un individ sub semnul Leul și
cu totul altfel la altul sub semnul Fecioara.
Același sistem era aplicat și în geografia astrologică,
suprafața planetei, așa cum, era ea cunoscută în antichi –
tate, fiind zonată pe influențe zodiacale. Toate popoarele
aveau divinitatea protectoare corespunzătoare aștrilor și
planetelor observate de astrologi. Nimic mai arbitrar decît
o asemenea delimitare, stabilită doar prin influențe mi-
tico-magice, istorice și religioase. Oricum și aici fiecare
astrolog acționa după propriul lui sistem.* Unii, de exem –
plu, plasau Egiptul sub semnul Taurul, considerînd că țara
era înfloritoare din punct de vedere agricol, iar alții sub
zodia Vărsătorului, sub pretextul că acolo se revarsă cu
regularitate apele Nilului. După diferiți astrologi antici,
Babilonul, considerat a fi cel mai mare oraș din lume,
aparținea, prin asociere, Berbecului, deoarece acesta se afla
în fruntea semnelor zodiacale. Astrologii greco-romani vor
pune sub semnul Balanței uriașa metropolă Roma deoa –
rece de aici se împărțea și se guverna lumea.
Continuînd o astfel de tehnică, astrologii au sfîrșit prin a
acorda, absolut la orice, valori zodiacale : animalelor,
vegetalelor, bolilor, fenomenelor atmosferice, culorilor,
Parfumurilor, sentimentelor, plăcerilor etc. Toate sem –
nele zodiacale capătă, în viziunea astrologilor, virtuți și
Pasiuni omenești. Ele se urăsc sau se iubesc, se ajută sau,
împotrivă, se încurcă una pe alta ; au temperamente,
207

căldură și răceală. Spre a descoperi mai ușor iluzoriile
influențe dintre semnele zodiacale, astrologia a inventat
un poligon, o formă geometrică în care sînt înscrise, ur-
mînd Anumite reguli, alte figuri-: triunghi, pătrat, hexa –
gon etc. Unghiurile rezultate din jocul acestor forme ofe –
reau interpretări, asocieri, disocieri etc. In afara grupării
poligonale, astrologia, îndeosebi cea greacă, menținea sis –
temul denumit antisticia, care folosea paralele perpendicu –
lare ce uneau sau despărțeau semnele zodiacale. Antisticia
era aplicată în special în medicina astrologică
Cum tipurile omenești sînt infinite, ajungîndu-se, în
cele din urmă, la concluzia că fiecare individ reprezintă o
entitate, astrologia a încercat noi formule pentru a se
apropia cît mai mult de psihologia umană. O astfel de în –
cercare s-a făcut prin divizarea în continuare a cercului
zodiacal inițial, care nu permitea decît o estimare grosieră
a „influențelor astrale". Prima operație tehnică a fost in –
troducerea așa-numitei diviziuni dodecatemori (fiecare
zonă zodiacală era împărțită în douăsprezece grade).
Astrologia egipteană a atribuit fiecărui grad un anumit
caracter, ba mai mult, .a început să ia în considerație, în
afara zodiacului, și alte constelații cerești. în schimb, grecii
s-au ferit de această extindere, denumind sistemul egip –
tean „sfera barbară" sau myriogeneza. „Sfera barbară"
a introdus în zodiac trei noi tipuri de „influențe astrale"
și anume cele proprii fiecărui grad ; proprii constelației
extra-zqdiacale, și proprii raportului stelar cu zodiacul.
. Analizarea de către astrolog a „influențelor astrale"
avea ca obiect ghicirea evenimentelor periculoase pentru
colectivități : epidemii, inundații, cutremure și așa mai
departe.
Evoluînd, astrologia va căpăta noi și noi tehnici. Apar
astfel părțile zodiacale „pline", îp opoziție cu altele „vide"
(goale). Oricare semn zodiacal va primi în medie grupe
regulate de părți pline și vide, fiecare cu nume propriu.
Mai complicată va fi o altă distribuție, așa-zisă a sexelor
pe fiecare treaptă zodiacală.
Ca rezultat, ș fiecare semn -al zodiacului va ajunge să
cuprindă o lume cu reverii și capricii," cu hazard, pleni'
tudini și goliciuni, cu probleme specifice sexelor, cu
bucurii și nefericiri, dominate de „influențele aștrilor".
Fixate pe scara zodiacului, însă, toate aceste complicate
scenarii, analizate lucid, comparativ, seamănă între ele,
ca variațiuni pe o temă dată.
208

Pornind de la un simplu instrument pentru marcarea
timpului, în scopuri prin excelență practice, zodiacul
ajunge un fantastic aparat speculativ care va intra trep tat
și -în sfera preocupărilor religioase. Căci, după ce ste lele
au fost simpli mesageri ai zeilor, cum credeau chal- deenii,
acestea vor deveni ele însele zeități, urmînd același
proces după care Socrate a reușit să subordoneze
panteonul mitico-magic grecesc credinței în zeități. Fie –
care constelație-zeitate își va căpăta acum legendele ei,
romanul său de aventuri cerești și pămîntești, lunile anu lui
derulîndu-se într-o succesiune de întîmplări cu tîlc
omenesc și simboluri morale. Puterea, gloria și mîndria
se aflau în Soare — Hyperion sau Apollo ; grația severă,
imaginația visătoare în Lună — Artemis ; abilitatea puțin
scrupuloasă în Mercur ; pasiunile tandre în Venus ; im –
petuozitatea și violența în Marte ; bunătatea liniștită în
Jupiter ; calmul rece și tristețea în Saturn. Pe această
cale, a astrologiei, observarea planetelor a intrat în aten –
ția filosofilor și artiștilor, apoi în cea a matematicienilor
și cu încetul în alte sfere ale cunoașterii. Aceeași fantezie
astrologică, dar care nu friza șarlatania, ci mâi mult nai –
vitatea și lipsa de înțelegere a fenomenelor cosmice, va
stimula medicina.
Născută deci în antichitate, astrologia va deveni în
evul mediu și mai tîrziu o activitate curentă, practicanții
ei, considerați profesioniști, ajungînd chiar să se grupeze
în corporații. Astrologii se bucurau în societate de toată
stima, fiind aureolați cu titlul de magistri, primiți la
curțile princiare și regale, consultați de personalități, bine
remunerați și ocrotiți. în Europa evului mediu, astrolo –
gia trecea drept știință și artă. Se plătea astfel tribut pre –
judecăților epocii, lipsei de cunoaștere a tuturor fenome –
nelor naturii, dîndu-se gir unor idei fără suport material,
divinației și în general superstiției. O sumedenie de in –
divizi, de ambele sexe, se ofereau să ghicească în stele,
oricui, contra unei remunerații prestabilite. Clientela era
numeroasă într-o societate ignorantă și credulă.
Dincolo de puzderia, astrologilor de duzină, literatura
Menționează o serie de astrologi proeminenți, autori ai
unor voluminoase tratate privind această artă himerică,
Pnntre care Regio-Montanus, Bonatus da Forli, Fuld, Ni-
l ?s Flamei, Albertus Magnus, Melanchthon,
Camera-Cardano, Gauricus, Junctuinus, Ratzan,
Micheler, Van Helmont, Beker, Antoine Mezan de Mont-
209nus,
May
,

îucon, Jean Carvin de Montauban, Argoli, Jacques Pons,
P. Kircher și alții. Arabii, de asemenea, aveau marii lor
astrologi, în jurul cărora au fost brodate numeroase le –
gende și predicții uimitoare, dar care — la o analiză cri –
tică — s-au dovedit măsluiri.
în ansamblul lor, toate povestirile despre astrologi și
faptele lor au un aer de reclamă, încît literatura astro-
iogică pare, mai curînd, o colecție de prospecte scrise de
persoane interesate. Adepții acestei preocupări lipsite de
conținut științific au adus numeroase argumente menite
â sprijini astrologia și a o ridica în rîndul științelor. Bine –
înțeles eforturile au fost zadarnice deoarece astrologia nu
are un caracter experimental, fiind doar o manieră de
divinație. In plus, predicțiile atribuite astrologilor nu au
valoare probantă.
Cheia tuturor sistemelor inventate de astrologi pentru
a aplica „influențele,siderale" asupra vieții umane era
horoscopul. Cu acest tablou al poziției aștrilor, stabilit
pentru fiecare individ la nașterea sa, ghicitorii în stele
pretindeau că pot descoperi "destinul oricui convertind
harta cerească într-un catalog al incidențelor, accidentelor,
convergențelor omenești. Pentru astrolog, calcularea ho –
roscopului constituia o sarcină indispensabilă, în efortul
de a ghici, deoarece momentul nașterii devenea punctul
de plecare al întregii vieți psihice, dar și al evenimente –
lor- individuale, pînă la moarte, ale oricui.
începjnd cu sfîrșitul evului mediu, semnificațiile ce-
lor douăsprezece zodii se modifică treptat, .în funcție de
evoluția socială și spirituală, de apariția unor noi pre –
ocupări umane. Intre altele, se credea că indivizii născuți
sub semnul Berbecului vor fi îndrăzneți în afaceri. Cei
aparținînd „Taurului" vor avea instincte animalice. Sem nul
„Leul" însemna lăcomia și «mîndria, „Fecioara" își punea
stigmatul cochetăriei, „Balanța" ar furniza ne gustori,
„Capricornul" ar da sperjuri, „Vărsătorul" ar fi zodia
celor care iubesc apa, „Peștii" a celor care trebuiau să
devină marinari etc. Au fost inventate planete „amice" și
„inamice", care se puteau împăca sau certa între ele, cu
efectele respective asupra celor ce se aflau sub semnul lor.
Aspectele planetare au fost grupate în categorii —
conjuncție, opoziție, cuadrat etc. —, fiecare avînd sem-r;
v:ația ei de bun sau rău -augur. Apoi celor douăsprezece c
ale zodiacului li s-au'lărgit sferele de „indicații" ne- c
e ghicirii viitorului. Astfel, prima casă a fost desti-
210 '

nată vieții, oamenilor de spirit, a doua' — intereselor,
afacerilor litigioase ; a treia — relațiilor d& familie ; a
patra — bunurilor imobiliare ; a cincea -r bucuriei ; a
opta — succesiunilor ; a zecea — demnităților în stat ; a
unsprezecea — norocului, a douăsprezecea — nu promi –
tea decît obstacole.
Privim zîmbind asemenea categorisiri în care astro –
logia repartiza oamenii, de-a valma, încă de la naștere.
Era, de pildă, suficient ca o persoană oarecare să se fi
născut în zodia Balanța, pentru ca ghicitorul în stele să-i
prevadă un viitor fericit în afaceri, chiar dacă individul
respectiv nu avea nici o înclinație pentru comerț. Sau
dacă aparținea zodiei Leul, inevitabil trebuia să ajungă
hoț. Din păcate, ignoranța, superstiția erau atît de
înră-.dăcinate în mințile oamenilor, încît orice li se
spunea de către 'astrologi căpăta valoarea adevărului.
Astrologia a infestat în -evul mediu întreaga viață socială,
de la individul de rînd, la capetele încoronate. Moda
astro|ogiei la curțile regale europene a fost inaugurată în
Franța de superstițioasa Caterina de Medicis (1519—
1589) și, după ea, «ici un aristocrat nu se va putea lipsi
de a avea în serviciul ,său un ghicitor în stele. Sînt citați în
istorie papi și cardinali care susțineau astrologia. Papa
Paul al III-lea, de pildă, va „dărui" episcopului de Civita-
Ducale un… as-îrciCg. Cardinalii Richelieu și Mazarin nu
o dată au recurs la astrologi de proastă factură, cu care,
din zgîrcenie, se tocmeau asupra „adevărului".
Bineînțeles, existau și atunci minți luminate care luau
în derîdere bazaconiile ghicitorilor în stele. Voltaire
(1694—1778) scria că, în tinerețea sa, două celebrități as-
trologice de atunci, contele de Boulainvilliers și italianul
Colonna i-au prezis că va muri la vîrsta de 32 de ani. „Să
nu-mi fie luat în nume de rău, scria causticul scriitor și
gînditor francez, dacă în 1757 am constatat că am împli –
nit deja 63 de ani. Eu le cer, deci astrologilor, cu umilință,
sa-și ceară iertare". Voltaire va muri la mai bine de două
decenii după această spirituală remarcă.
Uneori, previziunile astrologilor erau de natură să
Provoace adevărate drame. Un caz de acest gen este cel al ghicitorului în stele Stoeffler. Acesta a publicat un
calendar plin cu previziuni astrologice dintre cele mai Inspăimîntătoare. Printre altele, el anunța pentru anul 1514 0
catastrofală inundație pe întreaga planetă, un fel de
Po_op gț – ;, ] Astrologul deducea acest cataclism dato-
211

rită conjuncției mai multor planete în semnul Peștii. Pre-
dicția lui Stoeffler a alarmat întreaga Europă, născînd o
panică imensă*. Mulți și-au părăsit așezările plecînd spre
munți și nu puțini s-au sinucis, neputînd să suporte groaza
ce cuprinsese omenirea. Matematicianul Vindangus a re
calculat socotelile lui Stoeffler și a găsit că acesta greșise
cu șapte ani ! Prin urmare, al doilea potop mondial tre
buia să aibă loc nii în 1514, ci în 1521. Lumea a răsuflat
oarecum ușurată, dar agonia se prelungea. Anul 1514 a
trecut, apoi și 1521. Nimic nu s-a întîmplat, în afara unei
cumplite secete, cînd, un alt astrolog din Wittemberg,
un anume Stieffel, a alertat Europa din nou. El anunța
că planeta își va afla sfîrșitul la 3 octombrie 1533, ba
preciza și momentul, anume ora 8 dimineața. Firește,
aceasta nu a fost ultima ispravă de acest fel a astrologi
lor,: care — de-a Jungul secolelor — s-au întrecut în a
enunța tot felul de profeții false, menționate în almana
huri și calendare fanteziste, al căror efect era terorizarea
oamenilor cu amenințarea unor catastrofe iminente —
cutremure, mari inundații, războaie pustiitoare, mo
limă etc. –
Cu toate acestea, în secolele XVI—XVIII, astrologii
încă erau la mare modă. Numai că, acum, ei erau
consultați mai mult de plăcere și oarecum din curiozitate,
în general însă, în aceste secole astrologii practicau divi –
nația mai mult în scop medical. Bolnavii îi căutau spre
a afla cîte ceva în legătură cu șansele'vindecării lor. De
cele mai multe ori ghicitorii în stele „colaborau" cu
medicii.
Un alt astrolog, Avenar, ~a devenit celebru printr-o
profeție extrem de îndrăzneață. El s-a adresat evreilor
spunîndu-le că, potrivit semmelor cerești, adevăratul Mes-
sia, așteptat de ei, va veni pe Pămînt în cea de-a noua
lună a anului 1644. Ca probă evidentă, Avenar a indicat
conjuncția planetelor Saturn, Jupiter, Marte cu conste –
lația Peștii. întregul popor evreu, convins de prorocirea
astrologului, a ținut toată luna septembrie ferestrele des –
chise la case pentru a putea privi sosirea Messiei. Dar
evenimentul nu a avut loc și bieții israeliți, păcăliți de
bazaconiile lui Avenar, și-au închis la loc geamurile. în
1757, la castelul doamnei de Pompadour s-a pripășit că –
lugărul Beauregard, care era astrolog. Se povestește că,
într-o zi, Ludovic al XV-lea i-ar fi pus acestuia' cîteva
întrebări referitoare la problemele regatului, la care as-
212

trologul ar fi răspuns : „Sire, succesorul dumneavoastră
va fi confruntat cu o catastrofă personală, pe care nimeni
nu o va putea opri". în acea epocă de fr'ămîntări sociale
nici nu era greu de făcut o astfel de previziune și mai
ales nimeni nu ar fi luat-o drept aberație. De altfel, cu
un s-n înainte, iezuitul predicase în Catedrala Notre-Dame
din Paris apropierea unei mari schimbări sociale, cuvin –
tele lui găsind o audiență extraordinară, fiind repetate
în foi volante, care circulau pe ascuns în întreaga Franță.
Dar marile reforme sociale ale secolului al XlX-lea au
redus credulitatea generală, oamenii au devenit mai lu –
cizi, mai puțin dominați de superstiții, făcînd apel mai
mult la rațiune decît la astrologie, care începea să decadă.
Deși a traversat istoria pe căi opuse științei, bazîn- du-
se în principal pe așa-zisele forțe oculte care ar gu verna
Universul și oamenii, astrologia a avut totuși un merit.
Ea a contribuit, desigur, în mod cu totul incon știent, la
apariția și dezvoltarea astronomiei ca prima știință.
Cercetătorii spațiului ceresc își făceau observa țiile în
scopuri practice, legate de activitatea umană (munci
agricole, stabilirea calendarului și vegherea exac tității
lui, marcarea sărbătorilor etc), dar și pentru exer citarea
divinației, ocupație rentabilă și solicitată. Lunga istorie a
astronomiei desfășurată aproape rectiliniu, de la
începuturile ei pînă spre jumătatea secolului al XVIII-lea,
oglindește din plin acest proces de interferență, presărat
cu idei și concluzii privitoare la Univers, la fenomenele
cosmice reale, unele corecte, altele eronate, din dezba –
terea cărora a rezultat progresul în cunoaștere. Pas cu
pas, astronomia, desprinsă definitiv la un moment dat de
astrologie, a descifrat taine ale naturii, lărgind orizontul
științific spre a ajunge la actualele concepții despre na –
tura stelelor, a sistemului nostru solar, a Universului.
Observarea în scopuri științifice a firmamentului a dus,
în mod direct, la dezvoltarea altor științe, cum ar fi ma –
tematica, astrofizica. Decăzută din rangul de știință la
care fusese odinioară ridicată, astrologia a sfîrșit prin a
deveni o simplă formulă de ghicitorie. Ea continuă să im –
presioneze o anumită categorie de creduli, atrași de sen –
zaționale formulări ale horoscoapelor abil întocmite spre a
satisface orgolii și a trezi speranțe, dar toate aranjate or
^ce.laȘi calapod. O reclamă deșănțată, susținută mai *
etutmdeni în lumea occidentală, are drept scop de a
213

ține vie atenția publicului asupra „potentelor" astrolo –
gilor care, uneori, fac apel la cele mai noi mijloace de
calcul, inclusiv computere, pentru stabilirea horoscoape-
lor. Fără îndoială, nici o mașină de calculat nu va fi în
stare să ghicească viitorul cuiva, ea însăși fiind con –
struită și programată de om, în limitele cunoașterii
acestuia.
2. Alchimia
Obiectul alchimiei a fost transmutația metalică, schim –
barea metalelor comune în metale nobile, adică transfor –
marea acestora în aur și argint prin mijloace artificiale.
Timp de mai bine de douăzeci de secole acest țel a fost ur –
mărit cu perseverență de mii și mii de magicieni, care,
nu de puține ori și-au pus viața £n pericol, ba chiar au
pierit, în cursul experiențelor lor temerare. Deși discre –
ditată în epoca modernă, alchimia, preocupare de căpe –
tenie a magilor și vrăjitorilor, ițu și-a pierdut privilegiul
de a suscita curiozitatea, și de a seduce imaginația. Ca
dovadă, fabricația chimică a aurului încă mai preocupa,
în anul 1935, un alchimist parizian. Misterul care învăluia
această preocupare umană, cota de fantastic, renumele
fabulos al unor alchimiști, tot acest voalat ansamblu de
realități și iluzii, de adevăr și himeră, are locul său bine
conturat nu numai în istoria științelor și tehnicii, dar și
în" cea a culturii mondiale.
Care este originea cuvîntului chimie și, din acesta a
celui de alchimie nu"s-a putut stabili pînă acum, contro –
versele fiind încă vii. In orice caz, ceea ce se înțelege
astăzi prin chimie purta în vechime denumirea de „artă
divină" sau arta hermetică (de la Hermes Trismegistul,
presupusul ei inventator), fapt care arată că Egiptul a
fost zona în care a luat naștere preocuparea umană pentru
studiul elementelor chimice. Grecii au spus mai apoi ace –
leiași activități „pyrotehnie" (focul fiind indispensabil
operațiunilor metalurgice), „spagirie" (a uni și a despărți
în același timp) și „operație". Se crede că termenul ar
putea veni de la „Chibthia", „Himia", „Kîmik" sau „Chi –
mia", cuvinte desemnînd Egiptul în scrierile străvechi,
ceea ce din nou ar explica originea egipteană a alchimiei
ca precursoare ocultă a chimiei. Pentru această sorginte
214

pledează și alchimistul Zosîm, care — pe baza Bibliei —
încerca să arate că oamenii au învățat „arta ocultă" de la
ființe supranaturale, scriind cu naivitate că un fel de genii
ar fi instruit în primul rînd pe femei spre cunoașterea
operelor naturii; a pămîntului, metalelor, focului, apelor.
Prin urmare, prima lor învățătură «zham» este despre
aceste arte, iar cartea aceea s-a numit «Xhma». De aici
însăși arta a fost numită «Xhmîa». Arabii au adăugat par –
ticula -«al», astfel încît cuvîntul a devenit alchimia".
Este poate ipoteza cea mai apropiată de adevăr, din
punct de vedere al originii cuvîntului. Important apare însă
faptul că în toate variantele, apariția chimiei, și mai ales
a alchimiei, se consideră a fi avut loc în Egipt. însă cu –
vintele desemnînd aceste activități sînt în orice caz gre –
cești sau grecizate, indiferent de originea lor, ceea ce mai
arată importanța gîndirii eline în. procesul de geneză și
perfecționare a observației sistematice privind natura mi –
neralelor, îndeosebi a metalelor. Totuși, grecii nu au fă –
cut altceva decît o operă de culegere, compilare, reașe –
zare și organizare a tuturor informațiilor adunate de ei
din întreaga lume căci este un adevăr istoric că filosofii
lor colindau întreaga lume antică, din India, Mesopo-
tamia și Egipt, în Dacia, Sciția și Peninsula italică.
Alchimia a fost cunoscută și practicată, de asemenea,
în Orientul îndepărtat din cele mai vechi timpuri. în
China, primul text alchimic datează probabil din seco –
lul II î.e.n. în el se relatează un sfat al magicianului Li
Chao-Kiun adresat împăratului Wu-Li (dinastia Han) :
„Adu sacrificii cazanului (tsao) și vei putea să conjuri
ființe supranaturale. Conjură ființele supranaturale și vei
fi în stare să schimbi praful de cinabru în aur galben.
Din acest aur galben vei putea face vase din care să mă-
nînci și să bei. îți vei prelungi atunci viața. Prelungin-
du-ți viața, vei fi în stare să vezi pe fericiții din insula
Pong-lai, care se află în mijlocul mării. Atunci vei putea
«nplini sacrificiile fong și shan și nu vei mai muri".
Alchimia chinezăs după cum relevă textul citat, im- Plica
un ritual deosebit, conex cu tehnica ce țintea pre- «cerea
cinabrului în aur. Dar acest metal nu se obținea m
scopul realizării unor profituri materiale, ci în scop spi- ' adi°ă acela de a facilita intrarea în legătură cu fe- ^6 consic*era c^
aurul obținut prin mijloace alchi- era un elixir al vieții, el
fiind asimilat în corp, prin
215

apă și mîncare, ca o substanță miraculoasă. Regăsim aici
o credință de origine magică, anume aceea că tot ce se
găsea în pămînt avea caracter impur, că orice substanță
impură trebuia purificată prin fierbere, „gătită" ca mîn-
carea, spre a putea fi asimilată de om. Prin urmare, aurul
natural, socotit impur deoarece provenea din pămînt, era
inferior celui „obținut" prin procedee alchimice. Mai mult,
aurul realizat prin procedee de sublimare și transmutare
alchimică trebuia să posede o eficiență superioară față de
produsul natural, de altfel și el înzestrat cu unele proprie –
tăți magice. Acest aur nou, special, nu ar fi fost în cre –
dința taoistă un simplu metal, ci o materie cu totul deose –
bită, care putea asigura nemurirea.
• Principiul filosofic al alchimiștilor chinezi se baza pe
elementele esențiale yin (femenin) și yang (masculin) care
erau cuprinse, în concepția lor, în toate substanțele de pe
Pămînt și, de altfel, din Cosmos, într-o măsură mai mare
sau mai mică. Cu cît o substanță cuprindea o cantitate
mai mare de yang, cu atît era mai mobilă. Iată de ce lupta
alchimiștilor era de a elimina din metalele inferioare
cantitatea de yin și de a adăoga yang. Or, unul din pro cedee
era tdcmai acela al fierberii, care purifica de yin substanțele.
Orice materie care conținea o cantitate majoră de yang, cum
era aurul, chiar impur, dar cu atît mai mult acela alchimic,
conferea virtuțile principiului cosmic, adică limpezime în
gîndire, sănătate, forță, longevitate, chiar nemurire. Iată de
ce chinezii aveau grijă să aibă la ei sau împrejurul lor
substanțe conținînd cît mai mult yang, în- • deosebi aur ,și
jad. De aceea, din ele se făceau obiecte „adu- '" cătoare de
nemurire", pentru uz permanent, ca vase și amulete.
Asimilarea de substanțe purtătoare de yang era o regulă la
chinezi, consfințită de credințele lor magico-religioase, dar și
etice.
Lista substanțelor bogate în yang este enormă, ea ex-
tinzîndu-se pe toate regnurile. De pildă, se vedea că
posedă asemenea calități, elixir : broasca țestoasă, cocorul
și cocoșul, iarba nemuririi, rădăcina vieții, pinul, piersica,
fără a mai vorbi despre aur și cele cinci specii de jad. De
fapt. jadul reprezenta în ochii vechilor chinezi esența ele –
mentului yang. De aceea el a jucat un rol deosebit în cul –
tura chineză antică. Brățările, inelele, ornamentele, vesti –
mentația exprimau nu valori estetice în primul rînd, ci
magice. Culoarea, forma, sunetul emis prin lovire, chiar și
modul de etalare a obiectelor arătau o anumită propri6'
216

te. gpre pildă, cel care purta un inel de jad ținea să do-
edească faptul că își face. din conduita morală un țel.
Originile istorice ale alchimiei chineze se leagă de uti-
lzarea cinabrului, acesta fiind socotit substanță magică,
dătătoare de viață. Evident, proprietatea respectivă îi era
dată de culoarea roșie, care simboliza, în gîndirea stră –
veche, „principiul vieții", nemurirea. Mai mult, pus în foc,
cinabrul producea mercurul, socotit sufletul tuturor me –
talelor. O rețetă alchimistă chineză asigura că prin, ames –
tecul a trei părți de cinabru cu o parte de miere*se ob –
ține o substanță din care se pot face pilule miraculoase de
dimensiunea unor grăunțe de cînepă. Zece asemenea pilule,
luate de-a lungul unui an, ar fi fost capabile să refacă dan –
tura, prin creșterea dinților căzuți și să înnegrească pă –
rul albit. Iar dacă se continua tratamentul, un text vechi
promitea obținerea nemuririi.
Alchimia chineză vedea o legătură sacră între om și
metale, operația de extracție a minereurilor și practicile
metalurgice fiind încredințate unor bărbați purificați prin
ritualuri magice. Cu atît mai mult alchimistul trebuia să
îndeplinească o serie de ritualuri magice înainte de a-și
practica meseria. Izolarea de profani era obligatorie, ca și
purificările și aducerea de sacrificii. Era prevăzută chiar
și ritmarea respirației după tehnica yoga.
Alchimia chineză cunoaște de-a lungul timpului modi –
ficări în structura principiilor sale călăuzitoare. Din se –
colul al X-lea, ea devine tot mai mistică, luînd în consi –
derație „sufletele metalelor" pe care le identifică cu anu –
mite părți ale corpului omenesc. Alchimia începe să se
identifice cu tehnica meditației și purificării mentale. în
loc să se preocupe de producerea aurului alchimic, ca altă –
dată, alchimistul se străduia să transmită metalului, prin
concentrare mintală, proprietăți izvorîte din propriul lui
spirit. Alchimia se transformă astfel în rugăciune, asceză
?! meditație, atingînd apogeul în secolul al XHI-lea, cînd
Practicile Școlii Zen ajung la modă.
Deosebit de asemenea aberații, alchimia chineză se dez-
n° . Pe ° a doua cale, mai puțin îmbibată de misticism,
PQ1?1;? »Wai-tan" sau ezoterică. Este o tehnică nouă, im-
Ac f' ^rin mtermediul arabilor, de la grecii alexandrini, un ^
1 *ormulă v& constitui, în cele din urmă, nucleul iei
alchimii de o factură originală, laică.
tehn? ^ndia> ca ?* în China, alchimia era integrată magiei, mcuor acesteia. Marco Polo (1254—1324) arăta în re-*
217

latările sale despre „changhi" (yoghini) care „trăiesc 150
sau 200 de ani". „Aceștia folosesc o foarte stranie bău –
tură, căci fac o poțiune de sulfura și mercur amestecat îm –
preună, și o beau de două ori pe lună. Asta, spun ei, le
dă viața foarte lungă ; și e o poțiune pe care obișnuiesc
să o ia din copilărie".
într-adevăr, în India anumite secte, aparținînd curen –
tului de sinteză mistică de la începutul evului mediu, asi –
milaseră tehnicile magice, începînd cu cele primitive, in –
divizii aparținînd acestora fiind priviți de populație ca
oameni ciudați, continuu rătăcitori, cunoscători ai unor
secrete de excepție, păstrate în adîncă taină, printre care
și acelea de a face aur, de a prepara mercurul as*tfel încît
să confere trupului omenesc sănătate deplină și longe –
vitate.
Despre aceste personaje circulau în India tot felul de
povești. Se spunea, de pildă, că în Munții Cașmirului
existau yoghini care puteau zbura ca păsările și chiar să
se facă nevăzuți, punîndu-și. antimoniu în ochi. Evident
este vorba despre o pură fabulație, deoarece un asemenea
procedeu, așa cum demonstrează medicina, dacă s-ar prac –
tica, ar avea ca singur rezultat distrugerea vederii.
O legendă bizară referitoare la astfel de preocupări
oculte yoghine este menționată și în tratatul vechi de al –
chimie denumit Rasarnava. In ce privește longevitatea,
metodele prin care aceasta putea fi dobîndită sînt con –
semnate în cartea lui Al-Biruni (973—1048). Substanțele
aducătoare de tinerețe erau preparate de alchimiști prin
tehnici seerete grupate sub denumirea comună de rasa–
yâna, cuvînt compus pe baza termenului „aur" (rasa). Dar
mai exista și o tehnică a preparării mercurului alchimic
(rasevara—darsana), pomenită în tratatul Sarvadarsana —
samgraha scris dj Madhava prin anul 1350. După Mad-
hava, mercurul putea prelungi viața, fiind și un mijloc de
purificare magică. Se considera că acesta era un produs
divin, identificat cu zeul suprem al hinduismului.
Se mai crede și astăzi în India, în rîndul populației ig"
norante și analfabete, că unii yoghini cunosc secretul Ion*
gevității și al transmutației metalelor. Chiar anumiți
indivizi dintre aceștia susțin că pot face aur din cupru,
putere pe car* ar avea-o de la unul din ordinele lor asce –
tice. Concepția respectivă s-a transmis și în Europa, cn
timpul, în special prin țiganii nomazi, a căror ocupație de
căpetenie era baterea aramei și ghicitoria.
218

Se pare că alchimia indiană a împrumutat tehnicile
ale" de la cea chineză. O dovadă în acest sens l-ar putea
constitui faptul că în Nepal, ca și în sudul Indiei, mai
există încă o categorie de personaje denumite sittari (din
siddhas, în sanscrită), adică magicieni. Aceștia împart sub –
stanțele alchimice în două categorii : ân-sarakku, adică
masculine și pan-sarakku, adică feminine, ceea ce su –
gerează principiile chineze yin și yang. Se păstrează 84
de biografii legendare de siddhas, unii dintre aceștia fiind
desemnați ca alchimiști. De altfel, magul Car"pati a lăsat
un text în care transmite o serie de rețete alchimice ; un
altul, Karnari, scrie că poate obține elixirul vieții din
urină, argintul din cupru și abrul din argint ; Carpati se
lăuda că avea cunoștință asupra tincturii din care se fă –
cea aurul etc. Toți acești siddhas se considerau pose –
sori ai puterilor magice.
Literatura veche indiană este plină de legende privi –
toare la puterea asceților de a face aur. Celebră este po –
vestirea despre alchimistul legendar Nâgârjuna, care ar fi
găsit metodele de a face aur, precum și două elixire, cel al
nemuririi și cel al plutirii în aer. Sînt atribuite acestui
personaj o mulțime de tratate magice și alchimice vechi
indiene, de^i este evident că ele au fost elaborate în pe –
rioade de timp foarte diferite de către autori anonimi. în tr-
un manual hathayogic, denumit SMva-Samhita este
deconspirat un astfel de procedeu pentru producerea au –
rului : anume frecarea oricărui metal cu excremente de
yoghin, apoi punerea la foc a acestui produs, sau freca –
rea cuprului cu sucul unui arbust (Ficus religiosa).
Sigur, asemenea rețete sînt lipsite de orice suport știin –
țific, dar ele au totuși' o deosebită valoare sub raportul
istoriei științei, deoarece arată un moment important,
anume acela al detașării raționalului de mistic. Căci pro –
ducerea de substanțe prin amestecuri bine gradate, nu ne –
apărat în scopul obținerii unor elixiruri, ca și renunțarea a meditație și asceză, marchează pași spre laicizarea alchi –
miei indiene.
Alchimia de factură europeană a fost o creație extra- int nentală" Ea s~a*născut cu două secole și jumătate îna- ce ea,eye^ noastre la Alexandria, constituind preocuparea tuli • rf ^e
ș^os°ft greci și evrei patronați de regele Egip- ter l lemaios n
Philadelphos (285—246 î.e.n.), protec- ln ai fil°sofilor și
grămăticilor. La Alexandria s-a petrecut ea vreme un
fenomen care ayea să-și pună pecetea
219

ocultă, pentru aproape două milenii, pe gîndire și exp e,
riment. Din însărcinarea regelui, traducînd cărți sacre ale
Egiptului, filosofii și grămăticii evrei au extras de acolo
pe lîngă teoriile, ideile corecte și rețetele chimice — verific
cate de-a lungul secolelor — și alegorii. Reprezentările
fanteziste au fost înglobate de ei în doctrina teozofo-neo-
platonică, apoi prezentate ca un îndreptar pentru interpre,
tarea alegorică mistică a tot ce există în lume. Urmarea
unei asemenea manipulații intelectuale a fost îmbîcsirea
cunoașterii științifice corecte cu genii și forțe oculte, cu
principii incoerente, simpatii, legături sau antipatii ale
corpurilor, inclusiv cele astrale, cu noțiuni de emanație
toate bazate pe relicve ale unor concepții magice și meta –
fizice de străveche origine mesopotamiană. Protochimia
sprijinită pe observație și gîndire rațională, cade prima ca
victimă a acestei aberante speculații himerice, fiind încon –
jurată de mister și enigme, intrînd în sfera magiei și vră –
jitoriei. O dată cu aceasta noțiunea veche de element își
pierde înțelesul inițial, devenind sinonimă cu aceea de
simbol. Totodată, materia se transformă în sediul unor
genii — puteri oculte supranaturale calificate, în funcție
de criterii diferite, drept superioare, deci, divine, sau infe –
rioare. Rezultatul acestei diviziuni va fi reîntoarcerea Ia
credința că schimbările aparente ale corpurilor sînt rezul –
tatul conflictelor dintre forțele supranaturale. Geniile pu –
teau fi îmbunate sau supuse prin procedeele obișnuite ma –
giei — incantații, blesteme, formule verbale, semne scrise,
gesturi etc. —, manoperele tehnice avînd un rol cu totul
secundar. Pe acest fond, în secolele II și I î.e.n., unii dintre
alexandrini s-au consacrat în întregime transmutației me –
talice, căutînd o metodă de preparare din orice metal sau
nemetal a aurului, prin urmare a substanței pure, cu pro –
prietăți magice, după opinia vremii, deoarece nu-și modi –
fica strălucirea. Observațiile au fost concentrate mai cu
seamă asupra aliajul wi de aur cu argint, denumit aseffl
sau asemon, un nou produs, strălucitor, galben, considerat
uneori fie aur, fie argint colorat, pe care alchimiștii știau
să-1 descompună.
înnobilarea metalelor a devenit o manie, alchimist
vechi urmărind să reducă treptat proporția aurului fa ș
aliaje, introducînd alte materii galbene, inclusiv cupru? și
alama, ținînd să obțină aliaje asemănătoare la culoare Și
strălucire cu metalul nobil. Un asemenea aliaj, devenit ce –
lebru, a fost cel cunoscut sub denumirea de electrum s^
220h'hlimbar, avînd un conținut mare de argint (15—50 la
tă) de culoare galben deschis, pînă la alb-argintiu, foarte S
leâbil. Fabricarea acestui aliaj a persistat pînă la sfîrși-f\
evului mediu, inventîndu-se mereu noi procedee și re țete
aurul ajungind în aliaj pînă la urmă, în proporții foarte
reduse. La un moment dat, alchimiștii realizau aliaje din
aliaje» trecînd la combinarea asemului cu diferite me tale.
Se credea că metalul nobil putea fi obținut din ele mentele
celor șapte planete cunoscute atunci, adică aur, argint,
cupru, staniu, fier, plumb și mercur. Așa's-a ajuns la
„electrum majus" făcut din aur, argint și antimoniu și
electrum minus" cu staniu și fier. în cele din urmă, de –
numirea electrum a fost dată oricărui aur impur sau pre –
făcut, devenind termen uzual în alchimia medievală.
Teozofii alexandrini au lăsat moștenire alchimiștilor
un inventar larg de manopere nu numai tehnice, dar și cu
caracter magic, menite a obține bunăvoința geniilor, a for –
țelor oculte în transmutația metalică. Secretul producerii
aliajelor era ținut cu strășnicie, el fiind dezvăluit treptat,
numai novicilor. Preluînd tradițiile egiptene, alchimiștii
greci alexandrini au dat un caracter ocult preocupărilor
lor, susținînd că arta prelucrării metalelor este sacră. în
orice caz, tainele alchimiei erau bine păzite, atitudine
avînd ca scop salvgardarea intereselor materiale ale practi –
canților, a căror profesare constituia un cerc închis ermetic.
Alchimia europeană medievală n-a cunoscut schimbări
radicale față de cea primitivă sau a primelor secole ale
erei noastre. Oricum, ea avea un tere» prielnic, determinat
inițial de goana după aur pornită de nevoia formării și în –
treținerii armatelor cruciaților. Alchimia cade apoi în mîi-
nile călugărilor creștini, care-i păstrează nealterat caracte –
rul magico-mistic, în ciuda credinței lor care interzicea co –
chetarea cu forțele oculte, satanice. Acești călugări încep o
extraordinară activitate, apelînd atît la scrierile grecești,
wt și la cele arabe, continuatoare ale ideilor școlii alexan –
drine. Toate eforturile lor au rămas notate în voluminoase
tratate de alchimie.
focepînd cu secolul al XlII-lea, în alchimia europeană
ccidentală s-a statornicit ideea existenței unei materii
cen ' unice> indestructibile, ca fiind originea a tot ce per-
conr °muI cu simturile sale. Această materie trebuia să ?^?
Pot«vit acestei concepții, următoarele substanțe : losofic«
pa principiu masculin, fix ; mercurul filo- ca Principiu
feminin, volatil și sarea, principiu neu-
221

tru, care facilita unirea celorlalte două principii. Aceste
principii sînt alergorice, ele neavînd, în fond, nici o legă.
tură cu elementele chimice propriu-zise, așa cum sînt el e cunoscute din chimie. Pentru alchimiști, mercurul a re –
prezentat principiul luciului metalic, sulfu al alteralitățij
prin acțiunea focului, iar sarea — oxidul metalic rezultat
după ardere. Aceste principii erau puse la temelia- tuturor
corpurilor, ale căror modificări formale, de exterior, re –
prezentau schimbări și în proprietățile lor interioare. Se
credea că schimbările de aspecte ale corpurilor ar fi fost
datorate amestecului în proporții diferite ale elementelor,
anume pămîntul (vizibil, stare solidă), apa (vizibilă, stare
lichidă), focul (ocult, stare subtilă) și aerul (ocult, stare
gazoasă). Pămîntul și focul erau legate de sulf, iar apa șj
aerul de mercur, posedînd proprietățile figurale ale prin –
cipiilor respective.
între cele două grupe (pămînt — foc și apă — aer) se
afla „chintesența", a cincea esență sau al cincilea element,
derivat din principiul neutru, adică/din sare.
Toate aceste formule bizare au constituit o dezvoltare,
de fapt o alterare a concepțiilor filosofi ei grecești ionice și
neoplatoniciene. Ele au stat la baza elucubrațiilor transmu-
taționale ale alchimiei europene, ascunzînd teoretic spe –
ranța iluzorie străveche, de natură magică, a putinței ope –
rării transmutației metalice după voință. „Chintesența"
este, în fond, o modificare .pe plan alchimic a pneumei
stoicilor, care pătrunde ca un duh arzător în orice corp din
natură, teorie ce are la bază concepțiile străvechi magi co-
mistice amintite, ale obiectelor însuflețite, ca și a sufle –
tului universal. Iată deci renăscînd, peste timp, la alchi –
miștii europeni, ideea „sufletului metalelor", substanță
materială, sublimă, care la arabi se va numi fluid eteric.
Marele mijloc pentru ca legături de metale originale să
capete forțe magice, capabile a determina transmutația în aur
a fost denumit „piatra filosofală". Ce este în fond aceasta
nimeni nu știe, deși ea a constituit, începînd cu evul mediu,
subiectul unei vaste literaturi. Foarte mulți alchi miști scriau
că au cunoscut-o, dar nu au utilizat-o. Alț11 au declarat că
au auzit doar despre ea. In fine, unii de scriau modul de
obținere a ei, dar limbajul era atit de confuz, de alegoric
încît făcea imposibilă experimentarea. Potrivit alchimiștilor,
piatra filosofală rezultă din unirea principiului masculin
(sulful filosofic, supranumit Pat» metallorum) cu
principiul feminin (mercurul filosofic» ^
222

Dranumit Mater metallorum), într-un „măritiș filosofic".
;L re a se consolida unirea respectivă era necesar un
mar-\ r anume sarea filosofică. în final, „măritișul
filosofic"
ve'a ca rezultat nașterea unui corp, nemetalic, capabil să
confere perfecțiunea.
In limbajul convențional al „adevăraților înțelepți",
adică al inițiaților, sulful filosofic era aurul nativ, lipsit
de impurități, mercurul filosofic apărea ca argint pur, iar
sarea era mercurul sau argintul viu. Acesta din urmă con –
stituia, în fapt, substanța „chintesențială" a tuturor me –
talelor.
Pentru a uni aurul și argintul, alchimiștii procedau, mai
întîi, la „purificarea" acestora. în termenii filosofiei lor,
aceasta însemna transformarea metalelor respective în
sulf și mercur filosofic. Operația purificării era denumită
„baie" și se făcea printr-un procedeu așa-numit cupelație.
Pentru aur cupeiația consta în topirea aurului în prezența
antimoniului, iar pentru argint în încălzire cu plumb. „Pu –
rificarea" se efectua conform unui ritual magic, de trei
ori. în decursul timpului, alchimiștii s-au stabilit la unele
variante, întrebuințînd magneziul la „purificarea" argintur
lui. Mercurul era extras din minerale plumbifere, numite
androp și era purificat pria* sublimare și condensare, pro –
dusul final purtînd numele de „Salamandră", deoarece
trebuia să reziste la foc aidoma șopîrlei cu același nume,
care avea reputația de ignifugă.
Recuzita alchimiștilor era invariabilă. Ea conținea fur –
nalul „Uterus chymicus" sau athanor (denumire arabă), de
formă dreptunghiulară, avînd pe t> față laterală un. turn
ce servea la alimentarea cu cărbune. Venea apoi „oul filo –
sofic" („Ovum Hermetis"). Acesta era un recipient oval
de pămînt servind la sublimarea mercurului și la unirea
principiilor filosofice. Operația de manipulare a „oului filo –
sofic" trebuia să fie secretă, pentru a da rezultatele scon –
tate. Se introducea mai întîi în recipient un amestec de
<*ur, argint și mercur în proporții știute numai de inițiați,
QUfăACare "oul filosofic" era bine închis și se așeza în fur-
3 . Amestecul, supus temperaturilor ridicate, trecea prin
na/ ^^ "*-ete"> fiecare marcată prin semne convențio- „ eș "i*na „față" era aceea cînd amestecul devenea"ne- o :
după care treptat se ajungea la culoarea albă. Aici obti
– denumită „micul magisteriu", era terminată, nnmdu-
se astfel o piatră filosofală de calitate inferioară
223

tll,
cu care se puteau transmuta metale în argint, dar în
aur.
încălzind în continuare amestecul, acesta trebuia §•;
treacă prin toate culorile curcubeului, pînă la roșu. Acum
operația, ce purta numele de „marele magisteriu" („marea
operă"), era încheiată. Din „oul filosofic" ieșea o pulbere
roșietică, denumită piatra filosofală cu valențe complexe
Se credea că praful de piatră filosofală avea proprieta –
tea de a transforma orice metal topit în aur ; că drege vi –
nul acrit ; că șterge negii și pistf uii ; că elimină ridurile;
că face să cadă excesul de păr de pe picioare sau brațe etc,
Pus în apă avea valoare de remediu universal. Introdus
în diferite băuturi sub numele de elixir, era închipuit ca
producător de întinerire sau ca afrodisiac, diuretic etc.
Alte băuturi conținînd praf de piatră filosofală erau con –
siderate capabile să trezească din beție, să împrospăteze
memoria etc. Se mai Susținea că piatra filosofală purifică
sufletul și corpul, dînd putere astrologilor de a citi în stele
și a urmări cursul și influența planetelor, fără a privi
la cer.
Manoperele alchimiștilor erau un amestec de tehno –
logie bizară și magie. Fiecare mișcare, fiecare fază de lu –
cru era însoțită de un decor .vrăjitoresc. Se pronunțau în
acest timp formule și cuvinte magice, în general grecești,
ebraice și arabe, unele absolut de neînțeles, înșirate ca o
incantație ce trebuia spusă pe nerăsuflate, o dată, sau de
un anume număr de ori. Pronunțarea trebuia însoțită de
anumite gesturi.
-Totul se petrecea în secret și cu cit ritualul era mai
bizar, cu -atît alchimistul era considerat mai priceput.
Există tot felul de tratate de alchimie rămase din evul
mediu în care domină această practică magică.-Nici o carte
de alchimie nu este scrisă limpede, pe înțeles, ci numai în
alegorii, cu formule enigmatice și semne pe care numai
inițiații le puteau probabil înțelege. De multe ori, volu –
mele de alchimie se rezumau la o succesiune de gravun,
absolut misterioase prin conținutul lor.
Simbolurile alchimice privind metalele, legăturile între
acestea, precum și între metale și planete au origini stră –
vechi. Unele sînt întîlnite și în practicile astrologilor, alteie
sînt adaptări după scrieri babiloniene ale unor școli, cUlI_ ar
fi cea din Alexandria, ale gnosticilor și rabinilor cabaj
listici. Cu astfel de produse, literatura alchimică a evuiu
mediu a devenit, la un moment dat, într-atît de încifrat
224

' cît nici marii inițiați nu mai pricepeau nimic, fiecareJ1utor crezîndu-se mai valoros, cu cît reușea să facă mai
încurcat textul său. ș ș . . . . . .
Acum apar pe scena magiei așa-numițn chimicofanți
suflători, disprețuiți de alchimiștii clasici, de modă veche.
Noii alchimiști, în realitate șarlatani, pretindeau că pot fa-
trica aur din orice materie. Ei practicau tehnici ciudate,
de sorginte orientală, ajunse în Europa cine știe pe ce căi,
printre care exercițiul respirației (de unde și denumirea
de chimicofanți suflători) ca și introducerea de excremente
umane în compozițiile de metale topite.
în aceste forme, alchimia s-a practicat pe o scară largă,
pînă în secolul al XVI-lea, cînd începe să decadă. Desigur,
în rîndul alchimiștilor erau o mulțime de mincinoși, rău –
voitori și pungași. Dar nu puțini au fost aceia care, pe calea
încercărilor de transmutație — catalogate în două secțiuni,
chrisopia și argaropia, după metalul ce urma a fi obți –
nut — au cultivat de fapt chimia, dezvoltînd cunoștințele,
descoperind elemente și fenomene noi, perfecționînd di –
ferite tehnologii, fără a le ține în secret. Avînd o privire
mai largă asupra domeniului în care lucrau, alchimiști ca
Albertus Magnus și Roger Bacon și-au arătat scepticismul
față de potentele pietrei filosofale, renunțînd să se mai
străduiască a fabrica acest produs himeric. Roger Bacon
s-a ridicat hotărît împotriva magiei, scriind un virulent
pamflet intitulat „De nullitate magiae", motiv pentru care
a fost întemnițat.
Și alți alchimiști au suferit represiuni, obligați să se
ascundă pentru a cerceta natura fenomenelor pe care le
observau. Tratați drept fanatici și vizionari, pactizanți cu
diavolul, aceștia nu s-au abătut de la acțiunea lor rațio –
nală, chiar cu riscul de a sfîrși pe rugul Inchiziției.
Nici alchimiștii clasici nu erau scutiți de riscuri, chiar
dacă^ nu se abăteau în nici un chip de la dreapta lor cre –
dință. Solicitați uneori de regi și principi să-și arate mă –
iestria transmutînd metale ordinare în aur sau argint, ei au caPotat, firește, deoarece toată „arta" lor era himerică.
După un mileniu de glorie, alchimia cade în cele din
în desuetudine, prin acumulare de eșecuri și înșe-iuni>. Pe care nici chiar masa ignorantă, stăpînită de
suflat", nu le mai putea suporta. Pe de altă parte,
un ctm nou străbătea Europa. Era spiritul Renașterii care
m?î 5a secolele XIV—XVI. In această perioadă se fac
descoperiri geografice, are loc o uriașă răsturnare
225ci

în cultură, înfloresc artele, literatura și mai ales știința
se dezvoltă impetuos gîndirea folosofică, socială și politică
Concepția despre lume se laicizează, renăscînd interesul
pentru om, pentru natură. în acest context, alchimia apă –
rea ca o doctrină și practică lipsită de fundament. Irațio –
nalismul ei distona în marșul maiestuos al cunoașterii știin –
țifice. Paracelsus (1493—1541), personaj uimitor, om cu o
imaginație fantastică, vînturînd ideea că poseda piatra fi-
losofală și — pe această bază — elixirul longevității (ceea
ce nu lra salvat de la o moarte timpurie) dă primul semnal
ferm,al depărtării de tradiția alchimistă ca proces general
în drumul spre știință, recunoscînd, implicit, falimentul
profesiunii sale oculte. El va fi urmat de* alchimiștii Liba-
vius și Van Helmont, ca și de Heinrich Cornelius Agrippa
von Nettesheim, cu care sistema aristotelică începe să
piardă teren, Sfîrșitul secolului al XV-lea este martorul
unor frecvente încercări, mai cu seamă în ceea ce privește
renovarea conceptului vechi de element, care se dovedea
total depășit în fața noilor cunoștințe științifice ce nu pu-
teau_fi ignorate. Cardano restructurează elementele antice
la trei. Un alt alchimist, Willis (1622—1675) reface doctrina
elementelor, înmulțindu-le la cinci. După Willis, spiritul
este primordial, subtil, ușor și pătrunzător. El dă viață,
mișcare și dezvoltare, distruge corpurile antagonice. Cînd
spiritul (mercurul) se află învelit cu oleu (sulful), el este
numit „spirit volatil", ca exemplu de asemenea materie
fiind date spiritul de vin, roze, ienupăr, adică diferitele
parfumuri. Spiritul fix este încărcat de săruri, precum vi –
triolul, sarea de bucătărie etc. Oleul, al doilea principiu
activ, este dulce, unsuros, inflamabil și pătrunzător. In
acest principiu stau frumusețea sau urîțenia animalelor,
culorile și aromele plafttelor, conductibilitatea și malea-
bilitatea metalelor. De asemenea, fiind plin de foc, apără
de îngheț plantele. Solidele, lichidele și gazele inflamabile
erau toate exprimate prin numele de sulf, ca o consecință
a teoriei respective. în ce privește sarea, ea era împărțita
în trei categorii : fixă (după extragerea principiilor voia-
tile) ; volatilă (ușor de sublimat) și esențială (scoasă din
sucul plantelor'prin cristalizare). Apa, numită și flegma,
era oarecum lipsită de valoare și vătămătoare, în ideea ca
toate corpurile care o conțin putrezesc. Totuși, ea avea
rolul de dizolvant al sării și de penetrant în spirit și oleu-
în fine, pămîntul, deși considerat pasiv, trecea drept in"
dispensabil deoarece reținea sarea. Această teorie lhi
226

mică va persista pînă la sfîrșitul secolului al XVII-lea,
fiind preluată chiar în tratate de chimie elaborate de Muel-
ler Beguin, Lefebre, Glauber, Becher-, Kunckel și alții,
spre a fi mai apoi total părăsită și, cu ea, însăși alchimia.
Misticismul în acest domeniu a fost un ecou al legăturilor
-stabilite de magie (sub forma alchimiei) cu știința, adică cu
gîndirea rațională. Era de fapt singura expresie posibilă
atunci a unei prospectări a naturii și fenomenelor ei. Min-'
tea omenească specula totul, în limitele cunoașterii, dar
trecea dincolo de acestea, prospectînd ipotetic. Că aceste
prospecțiuni au dus mai întîi la aberații, aceasta observăm
acum, cînd fenomenele sînt lămurite pe baze temeinic con –
trolate, în orice caz, alchimia, cu toată încărcătura ei abe –
rantă, a dat posibilitate omului să pătrundă în interiorul
tainelor naturii, avînd un rol bine conturat în istoria știin –
țelor, ea fiind precursoarea chimiei, așa cum este cunos –
cută astăzi.
Fără îndoială, impostorii au fost numeroși. Se rela tează,
de pildă, într-un text medieval, că Raymundus Lul T lus
(1235—1315), chemat de regele Eduard al II-lea al
Angliei să efectueze transmutații de metale în aur în sco –
pul obținerii stimelor necesare pentru o cruciadă, a fost
somat să treacă imediat la fapte. Constrâns astfel, Lullus,
care de altfel nu credea în succes, a aranjat o scamato –
rie. Astfel, prin înșelătorie, experiența, la care a ținut să
asiste însuși regele, de transformare a plumbului și mercu –
rului în metalul nobil, a părut o reușită. Numai că secre tul
trucului i-a fost dezvăluit regelui de către spionii săi
și Lullus a ajuns la închisoare. In 1648, un' oarecare
Richthausen a convins pe împăratul german Ferdinand al
irt-lea că el este capabil să producă transmutația mercu –
rului în aur. Suveranul a dorit să asiste personal la această
extraordinară încercare, care s-a desfășurat la Praga. La
s*îrșit, alchimistul a scos din furnal, într-adevăr aur. Drept care,^ impresionat, suveranul 1-a recompensat cu o mare
sumă de bani, i-a dat titlul de baron și a bătut o medalie
comemorativă din aur obținut de alchimist. Lacom, noul
^on, care trucase toată povestea, nu s-a mulțumit cu tot
ce obținuse prin fraudă. El s-a oferit să vîndă „secretul" ețetei sale miraculoase atît împăratului, cît și unor mari
niori, care — avizi — au achitat imediat sumele cerute, * a-Se &n^i că, la urma urmei, alchimistul putea să-și ^ aur
cît voia. Cum a pus mîna pe galbeni, a Praga,
dispărând pentru totdeauna. Jean Gau-
227

thier, baron de Plumeroles, a avut însă o altă soartă. Pre –
zentat regelui Carol al IX-lea ca alchimist capabil să facă
aur, el a primit din partea vistieriei o sută de mii de livre
pentru a se apuca de lucru. După opt zile a fugit cu banii,
dar în cele din urmă a fost prins, sfîrșind în spînzurătoare.
Alchimistul Guy de Grusembourg a luat de la opt nobili
suma de douăzeci de mii de galbeni cu obligația de a achi –
ziționa cele necesare producerii aurului din mercur. Pentru
o mai bună siguranță că istoria lui Jean Gauthier nu se va
repeta, seniorii au aranjat ca alchimistul să-și desfășoare
treaba sub pază, într-un atelier amenajat special la Basti-
lia. Mituind însă gardienii, alchimistul a evadat, fugind
cu banii, fără a mai fi prins vreodată.
Sînt numai cîteva episoade din miile de întîmpMri de
acest gen, care arată nu numai îndrăzneala șarlatanilor,
dar și credulitatea extraordinară a oamenilor din acele
vremuri, suverani, nobili sa^u țărani, cu toții ignoranți.
Dorința de îmbogățire fără muncă, pe căi magice era atît
de mare, încît orice pungaș putea profita în voie de
pro-,stia omenească.
3. Magia tămăduitoare
Omul primitiv era supus unor suferințe fizice incom –
parabil mai grele și mai numeroase decît cele cărora tre –
buie să le facă față individul modern. Orice infecție îi pu –
tea fi fatală. Ua banal guturai era o problemă. Traiul în
peșterile umede și reci favoriza apariția unor boli grave —
pneumonie, tuberculoză, artroze grave, rahitism. Durata
medie a vieții era foarte redusă. Cu greu și numai în cazuri
izolate se ajungea la vîrsta de 40—50 de ani, marea ma –
joritate a indivizilor pierind la 20—30 de ani. Din neolitic,
pînă dincolo de antichitate, aceste aspecte se mențin, ba
chiar — pe alocuri — se agravează.
Activitatea terapeutică era efectuată, probabil, la pri –
mitivi, numai de către un membru al colectivității, supo –
ziția întemeindu-se pe studii privind viața unor triburi
actuale aflate pe o treaptă inferioară de dezvoltare. Acest
personaj nu îndeplinea rolul unui vrăjitor, ci se ocupa cU
strîngerea de plante medicinale folositoare întregului grup
uman. O asemenea îndeletnicire a fost observată la unele
triburi de indieni americani, u^de tămăduitorul nu făcea
228

1 ]a magie în exercitarea muncii sale. Același tip de
ersonaj mai juca la tribul african Damma și rolul de
Pngcialist în mîncăruri. El dădea indicații femeilor cum și
cu ce să pregătească bucatele și le gusta înainte ca acestea
sâ fie consumate de grup. Momentul „primului dumicat"
era marcat de un anumit ritual, ce pare a sta la baza ma –
noperelor magico-tămăduitoare.
Magia tămăduitoare a apărut din considerente practice,
fără ca inițial să aibă vreo legătură cu credințele în exis –
tența unor puteri supranaturale deținute de diferite
plante. Treptat, se produce o legătură între magia tămă –
duitoare cu aspect practic, absolut laică și credința în anu –
mite forțe supranaturale, provocatoare de boli și de moarte.
Tămăduitorii inventează acum procedee de factură psi –
hică, acționînd asupra gîndirii prin manevre cu caracter
stereotip, rituale, acte empirice de stimulare a bolnavu –
lui. Prin urmare, activitatea întîlnită la mai toate spe –
ciile de vietăți de a se apăra de boli prin mijloace
extracorporale, devine la om tehnică primitivă transfor-
mîndu-se apoi în ritual magic.
Cea mai veche dovadă a ritualurilor destinate îndepăr –
tării pe cale magică a bolilor este, probabil, tehnica de
trepanație craniană *, observată pe oseminte aparținînd
eneoliticului. Arheologii au descoperit în întreaga lume
mii de cranii străvechi purtînd urmele trepanațiilor, sau
numai ale încercărilor de efectuare a acestei deschideri
craniene. în România au fost găsite circa douăzeci de ase –
menea dovezi ale acestui ritual magic tămăduitor — cranii
trepanate, cranii cu semnele șanțului de incizie, cuțite de
silex și fierăstraie metalice pentru trepanații.
Cercetările noi privind practica tămăduitoare la unele
triburi aflate în stadii inferioare de dezvoltare din Africa
de Nord, Africa Centrală și Sudul Oceaniei au dus la con –
cluzia că trepanația rituală se efectua cu scopul alungării
w trupul bolnavilor, în special al celor afectați de duresri
iinJla^ ^ cr*ze ^e epilepsie, a spiritelor sau forțelor ma-
"" capul fiind considerat sediul acestora. Pe baza cer-
tanlor antropologice și arheologice, unii istorici au emis
pereFea că trepanațiile, atît de frecvente și de răspîndite
fn^ fr-un anumit stadiu al dezvoltării umane, au în
practica rituală a unui anumit cult solar
sele cu1PeFație chirurgicală de efectuare a unei deschideri în ca –
mbrate craniene» de exemplu pentru extirparea unei tumori
J

sau lunar, deprinderea purtării de amulete binefăcătoare
fiind legată tocmai de acest moment al gîndirii. O piesă de
referință în sprijinul ipotezei respective o constituie ro$*
dela-amuletă, găsită într-un mormînt străvechi, la Sărata^
Monteoru, prelevată dintr-un craniu trepanat.
Pe unele cranii străvechi au fost descoperite semne ci-
catriciale identice literei „T" de-a lungul suturii sagitale.
Considerată multă vreme enigmatică, această operație
-»ș nu încape îndoială — avea un sens magic, fiind efec –
tuată probabil atît prin incizie, cît și prin cauterizare.
Constatările omului primitiv privind efectele unor fac –
tori sau agenți materiali externi asupra corpului, ființe –
lor vii în general, au generat, prin urmare, două atitudini,
Prima, aceea de a găsi mijloace natțfrale pentru terapie;
a doua, încercarea de a influența sau alunga boala prin
manopere magice, vrăjitorești. Ambele au constituit puncte
de plecar/e ale științelor medicale.
Profesiunea de tămăduitor, practicată de vraci și șa –
mani, s-a născut pe temeiurile medicinii arhaice. Cel mai
elocvent o dovedesc triburile australiene. Unele au vraci,
altele nu, această deosebire nefiind accidentală, ci o con –
secință a concepției diferitelor grupuri umane față de
„arta" tămăduitoare. Mai intervine încă o diviziune, re –
prezentată de colectivitățile ce recurg la serviciile tămă –
duitorului popular numai cînd toate tehnicile îndeobște
cunoscute de grup au fost epuizate. Este un comportament
similar cu al omului modern, care se adresează medicului
numai în cazurile cînd totul pare să indice o boală a că –
rei vindecare cere cunoștințe speciale. In general, vra.
acestor triburi, tămăduitori laici, dispuneau atîlde o bu-1
memorie și instinct-medical, cît și de procedee mai cor
plicate, moștenite de la rude foarte apropiate. Alte tribi i<
întrețineau pe spezele lor un vraci, care nu avea altă p*
ocupare decît paza sănătății grupului ce-1 subvenției
Tocmai aceste personaje sînt acelea care au în recuzita 1
metode bizare teatralești, lipsite de temei terapeutic, cun-
ar fi „sugerea" bolii din corpul bolnavului, cu scopul in1'
presionării spectatorilor la o astfel de reprezentație ,M_
măduitoare". Aborigenii australieni fac apel și la servicii1'1
unor șamani primitivi tămăduitori, care acționează asuF
bolilor cu ajutorul „spiritelor" stăpânite, asociate sau v»
blînzite de eL
în ipostaza de vfacî, atît primitivul, cît și anticul, ef^
preocupați, deci, să stabilească mai întîi etiologia bolii o-
230

pozițiile supranaturale, interogînd suferindul nu cu pri-
rela simptome, ci asupra modului în care s-a comportat
fată de normele sociale. Numai după ce erau aflate răs –
punsurile la asemenea întrebări, vraciul proceda la pre-
Lrierea tratamentului, în care predominau ritualurile de
rjfjcare. în cazul cînd toate „măsurile de îmbunare" a
spiritelor nu dădeau rezultate, bolnavul era privit ca o per –
soană condamnată, colectivitatea depărtîndu-se de el nu
de teama contaminării, căci. acest fenomen nu devenise cu –
noscut, ci de teama mîniei forțelor supranaturale care s-ar
fi putut abate și asupra celor cu care suferindul venea în
eontact. Nimeni nu se mai apropia deci de bolnav, pînă cînd
vrăjitorul nu comunica „verdictul" spiritelor, care — de
regula — era moartea. Soarta bolnavului fiind astfel pece –
tluită, el era lăsat să piară cu încetul, total izolat, sau era
ucis imediat de către vrăjitor. Din aceleași credințe izvo ra
practica uciderii copiilor născuți cu pete pe corp, cu
dinți sau cu malformații evidente, întîlnitâ atît la popu –
lațiile din neoliticul' carpato-danubian, cît și la spartani,
în condițiile cînd cel condamnat de vrăjitor nu murea, ba
mai mult se vindeca datorită rezistenței organismului, el
era privit eu venerație, considerat ca o persoană agreată de
spirite.
Dar și vrăjitorul tămăduitor era privit ca o persoană
cu totul aparte în colectivitate, el avînd, pe baza puterilor
sale magice, a legăturilor pe care pretindea că le are cu
spiritele, funcții de conducere, putînd fi concomitent con –
ducător spiritual, ghicitor, judecător și călău. în orice caz,
«in punct de vedere intelectual toți vrăjitorii erau supe –
riori membrilor colectivității, dispunînd atît de calități
native deosebite, dar și de o instrucție specială care le
permitea să înțeleagă mai bine natura, în general, omul,
« special. Vrăjitorii, vracii și șamanii sînt autorii multor
utehnici", astăzi ridicole, dar care dovedesc, în fond,
în-««porarea unui mare efort de gîndire. Ei încercau să în-
Jure din corpul bolnav duhurile necurate cu mijloace
reeu îCeIe mai variate> mergînd de la „sperierea" acestora, la m?
• Ia z§omote> dansuri și măști înfricoșătoare, pînă Masa• ^re?
feluritelor obiecte colorate și strălucitoare. Prese e vio*ente
aplicate bolnavului, ventuzele din corn, toase a înSnitirii de
către acesta a tmor substanțe gre celor r^«aU aGe*a?* r°l>
anume alungarea din corp a spin-
231

I
ș\ i
î iiFără îndoială, prezența la căpătîiul celui bolnav, apli ca,
rea a tot felul de tratamente neobișnuite pe bază de plante
medicinale și presupunctură, ritualul cu efecte asupra psj.
hicului, contribuiau adesea la însănătoșirea bolnavilor, Q
mare parte din procedeele și plantele descoperite de tămă.
duitorii străvechi au și astăzi utilizare.
Acupunctura, luarea de sînge, tincturile și extractelț
din plante, hidroterapia, utilizarea nămolurilor terapeutice
a apelor minerale și multe altele sînt descoperiri sau in*
venții ale magiei tămăduitoare. Firește, nu trebuie să se
tragă de aici concluzia că vracii posedau numai remedii cu
valori raționale. Limitele cunoașterii îi făceau tributari
superstițiilor, practicilor bizare.
O caracteristică a magiei tămăduitoare din toati
timpurile este purtarea de obiecte vrăjite, confecționați
din osemintele unei rude sau ale animalului totemic, dir;
rădăcini de leac sau dintr-un' dinte. în unele triburi di
papuași se obișnuiește ca fiecare individ să poarte înfipt
în septul nazal un os descîntat, care are rolul de a împie
dica inhalarea, o dată cu aerul inspirat, a spiritelor reli
ce ar putea determina îmbolnăvirea trupului. La alt»
populații primitive, purtarea de dinți ca amuletă este
justificată de concepția potrivit căreia aceștia ar avea pro –
prietatea să taie „firul răului". Ca o consecință a contac
tului cu lumea civilizată, în diferite triburi africane și diii
jungla ecuatorială a Americii de Sud nu se mai utilizeazi
ca amulete dinții, ci lame de ras uzate. Salbele de scoici
ca și cele alcătuite din diferite pietricele colorate în roșu
găsite în morminte neolitice erau, în gîndirea omului pri
mitiv, obiecte indispensabile însăși existenței. Mărgeleli
de scoici vopsite^ cu roșu sugerau sexul și vitalitatea și &
aceea se credea că purtarea lor determină fertilitatea fe –
minină, iar punerea acestora în morminte semnifica re-
nașterea defuncților. Ecouri ale acestor concepții extrern
de vechi se regăsesc și astăzi în folclorul românesc. Potri'
vit anumitor superstiții, se leagă la gît un cățel sau o ca-
pățînă de usturoi „ca omul să fie ferit de boli molips1'
toare", se pun panglici sau o simplă ață de culoare roșfc
„împotriva deochiului" etc. Desene pe corp cu vopsele '
pămînt, ca și tatuajele aveau același scop magic, de •ș
alunga bolile. Terapia magică îmbracă și alte proced _,
mutilante, în afara tatuajelor sîngeroase făcute cu a sau
cu cuțitul. Infibulația și circumcizia, găurirea urec lor,
pentru a atîrna de ele ațișoare roșii, aveau rolul»
232

credința magică, de a îmbuna sau a împiedica acțiunea
aducătoare de boli. Obiceiul purtării cerceilor, atît de
răspîndit astăzi, își are originea, foarte probabil, in astfel
de practici magice primitive.
în Egiptul antic terapeutica avea o formă mitico-ma-
gică. Se considera că boala provenea din voința unui zeu
sau spirit, chiar dacă era evidentă acțiunea unui corp
străin ca lovirea sau tăierea. De aici și concepția că vin –
decarea putea avea loc numai prin înduplecarea zeilor sau
prin izgonirea spiritului ostil din corpul celui bolnav.
Aceste credințe au făcut din tămăduitor un interme –
diar între forțele nevăzute, imaginare și bolnav. Exista
însă o deosebire netă între tămăduitori „cu școală", de –
numiți „sunu" și vracii populari „rhu iht", ambele cate –
gorii pretinzînd că au primit cunoștințele lor de la zei.
Un fapt demn de reținut îl constituia concepția potrivit
căreia zeul putea fi ajutat sau influențat să fie binevoitor
dacă bolnavul consuma anumite substanțe considerate plă –
cute divinităților. Același lucru era crezut și în privința
spiritelor rele care erau „forțate" să părăsească „locuința:'
aleasă, adică organismul bolnavului dacă acesta înghițea
și se ungea cu diferite preparate sau se supunea anumitor
manevre. Tratamentul propriu-zis era un amestec bizar,
de practici magice, constînd din exprimarea unor formule
verbale, neinteligibile și forțarea bolnavilor de a se su –
pune unor eforturi deosebite atît fizice, cît și psihice.
Raportul dintre tămăduitor și forțele supranaturale
era bine stabilit, în funcție de categoria profesională ce-1
reprezenta : medic, vraci, preot. Medicul apela cel mai
puțin la forțele supranaturale. Vraciul încerca să alunge
spiritele răufăcătoare în mod violent și hotărît. Preotul,
dimpotrivă, ruga zeitățile să ierte bolnavul. Sigur, aceasta
este o clasificare generală, schematică, în realitate tera –
peutica egipteană veche fiind alcătuită dintr-un complex
cuprinzînd implorarea, amenințarea și administrarea de
substanțe. Nici un medicament nu era luat, nici o acțiune
lizioterapeutică nu era întreprinsă fără a fi rostită o anu –
mită formulă magică.
La sumerienii și semiții din Mesopotamia, populații
toarte superstițioase, a existat un tip de medicină ma£-gico-
hieratică foarte rigidă, deși — paradoxal — tot ei au tost
aceia care au stabilit reguli terapeutice mult elibe rate de
supranatural, norme ce pot fi socotite medicină enipirică.
Orice boală era considerată produsul prezenței
233

spiritelor rele în corp, vindecarea fiind posibilă numai
prin alungarea acestora de către o putere supranaturală
mai puternică, idee sugerată probabil de o regulă a reg –
nului animal, anume că individul puternic alungă sau de^
vorează pe cel slab.
In concepția mesopotamienilor, ființele supranaturale
pătrundeau în corp prin gură, nas și urechi și nu pără –
seau bolnavul decît atunci cînd tămăduitorul îndeplinea
ritualurile cerute potrivit diferitelor situații, cuprinzând
incantații, purificări, formule magice, restricții alimentare,
înghițirea unor substanțe terapeutice și practici exorciste.
Ca să poată prescrie tratamentul, tămăduitorul trebuia să
asculte cu atenție mărturisirea bolnavului, întocmai cum
fac astăzi preoții creștini. Potrivit celor mărturisite erau
stabilite cauza bolii și medicația. In fixarea naturii bolii
și a tratamentului de rigoare, un rol de frunte îl juca di –
vinația, tămăduitorii fiind specializați în hepatomanție,
hidromanție etc. Ei tălmăceau, de asemenea, visele bolna –
vului, ale rudelor și prietenilor acestuia, ghicind care
anume forță supranaturală a provocat răul.
Tratamentul debuta prin sacrificii aduse îndeosebi
zeului Ninazu — ocrotitorul tămăduitorilpr. Fiul lui Ni-
nazu era, în panteonul mesopotamian, zeul Ningizzida,
care purta un toiag cu un șarpe încolăcit pe el. în concep –
ția mitico-magică sumeriană și asiro-babiloniană, acest
șarpe era simbolul vindecării. Credința era izvorîtă din
observația că reptila își pierde pielea periodic, redribîn-
dindu-și alta mai strălucitoare, prin urmare devenind din
nou tînără. Prin similitudine, șarpele magic făcea ca bol –
navul să-și recapete forțele pierdute, concepție care S-E
perpetuat de-a lungul mileniilor, devenind în perioadei*
recente simbolul medicinei științifice.
Următoarea etapă a tratamentului consta în stropirea
corpului bolnavului cu apă desdntată provenită din Tigru.
Eufrat sau dintr-un izvor. Pentru izgonirea spiritelor rele,
tratamentul magic era sinonim cu acela utilizat la mai
toate populațiile, anume administrarea de substanțe vo –
mitive, ungerea corpului cu materii rău mirositoare, in –
clusiv fecale, în scopul de a provoca dezgust spiritului și
a-1 obliga să iasă din trupul bolnavului. O altă metodă
magică, de asemenea uzuală în toată antichitatea, era
aceea de a așeza la căpâtîiul suferindului alimente apeti –
sante, în credința că spiritul, lacom, va pleca din corpul
Sărmanului bolnav spre a se înfrupta din ele. Cînd tăniâ-
234

duitorul considera că înscenarea și-a făcut efectul, acope –
rea repede mîncarea și o arunca în foc în credința că o
dată cu ea arde și spiritul rău. Tămăduitorul își încheia
ritualul cu formule ferme, poruncind spiritului : „Pleacă,
fugi (cutare ființă supranaturală), duh rău ! Pe mine mă
apără zeul Baal, fugi de la mine !". Existau și cazuri cînd
tămăduitorul nu putea stabili care anume zeitate fusese
ofensată și ce spirit rău generase boala. In acest caz exista
o formulă magică în care erau pomenite toate spiritele
aducătoare de suferințe, care se încheia cu fraza : „Ori –
care ar fi numele tău, depărtează-te !". Formulă păstrată
în multe din marile religii actuale.
Evident, cu asemenea tratamente trebuia ca bolnavul
să aibă o vitalitate ieșită din comun pentru a rezista bolii.
Cu toate acestea, practicile vracilor mesopotamieni au
avut și o latură pozitivă, introducînd în uzul medical cu –
rent, menținută pînă astăzi, regula primordială de păstra –
rea corpului bolnavului într-o perfectă igienă și „purifi –
carea" prin băi fierbinți în scopul scăderii febrei etc. De
la magii tămăduitori mesopotamieni s-au răspîndit în Eu –
ropa antică exorcismele, care mai apar și astăzi, ici-colo,
ca și o serie de cuvinte bizare, presărate în descîntecele și
blestemele vrăjitorești existente mai ales în țările din cen –
trul continentului, cum ar fi cuvintele hilca și beșa, am –
bele de origine semită. Primul își are originea în verbul
halaqu (el a ieșit), al doilea provine de la basu (el s-a ru –
șinat), folosiți împreună acești termeni aveau semnificația
pentru semiți „ieși, rușinează-te I", formulă folosită de
tămăduitorii antici și moștenită de cei din evul mediu
pentru a determina spiritele să iasă din corpul bolnavului.
Ca și celelalte popoare antice, chinezii priveau bolile
ca efecte ale manifestărilor duhurilor rele sau ale mîniei
puterilor divine, care puteau fi înlăturate însă, în con –
cepția acelor vremi, numai prin mijloace magice. Pentru
vindecarea bolnavilor, vrăjitorii, șamanii și preoții-tămă-
duitori utilizau tehnici de divinație, formule magice și
incantații.
In afara ritualurilor magice pe care le efectuau, tămă-«
uițorii prescriau suferinzilor droguri, descântate în prea*
în • *^r^ ceremonial» nici un preparat magic nu avea
svmm.intea chinezului antic efectul tămăduitor. In schimb,tas P fa?* că se Punea *" vasul C" cea* ° bucată de mă-e sau hîrtie descîntată de vraci acest lichid era privif
235

ca leac. Practici tot atît de bizare erau și fixarea la in –
trarea în casă a inscripțiilor magice pentru alungarea spi –
ritelor, ca și interdicția de a lua preparate tămăduitoare
dacă în prealabil acestea nu au fost prescrise și preparate
cu respectarea ritualurilor magico-tămăduitoare.
Concepțiile mitico-magice în domeniul „artei" vinde –
cării au persistat de-a lungul a multor milenii în China,
cu toate că, spre sfîrșitul epocii Ciou (sec. IV—III î.e.n.j
reapare ca profesiune bine conturată tămăduitorul laic,
aidoma personajului primitiv care avea sarcina de a se
ocupa cu păstrarea sănătății colectivității. Y-șen, cum se
numea acesta, verifica personal calitățile terapeutice ale
diferitelor plante de care se slujea în rețete. Putem des –
cifra aici experimentul, începuturile cercetării științifice
medicale.
Bineînțeles, apariția profesiunii Yi-șen nu a însemnat
dispariția vracilor. însă confruntarea celor două profe –
siuni a avuf ca urmare reformulări ale gîndirii tămădui –
torului, care pot fi surprinse în viziunea chineză asupra
obiectelor și fenomenelor.
O altă etapă a constituit-o apariția concepției princi –
piilor antagoniste denumite Yang și Yin. Yang (cel lu –
minat), cum s-a mai arătat, era principiul Soarelui, afir –
mației, activității, forței, expansiunii, luminii, căldurii,
uscatului, părului și sexului masculin. Yin se constituia
ca principiu al Pămîntului și Limii, negației, pasivității,
slăbiciunii, contracției, întunericului, recelui, umedului,
numerelor impare și sexului feminin.
Magia tămăduitoare chineză a extras din aceste concep –
ții stranii privitoare la principiile Yang și Yin ideea legă –
turii oculte între diferite obiecte, ființe, fenomene etc,
ajungînd să privească și organele omenești de pe aceleași
poziții. Drept rezultat, apare neîntrerupta căutare a fai –
mosului „elixir al vieții*.
Frenetica goană după „apa vieții" s-a răspîndit în anti –
chitate dincolo de frontierele Chinei, perpetuîndu-se în
evul mediu. Un ecou al ideii respective poate fi regăsit și
în basmele românești unde, cîteodată, eroii aleargă după
„apa vie". Pînă unde a mers în China această nebunie a
„elixirului vieții" o poate ilustra faptul că șapte din cei
douăzeci și doi de împărați ai dinastiei Than au murit
otrăviți cu… pilule de nemurire.
Cu toate că era contaminată de ocultism, medicina chi –
neză avea totuși și un oarecare fond realist, tămăduito-
236

rii~vraci, vrăjitorii, preoții contribuind la descoperirea
unei game largi de plante cu însușiri terapeutice, ca și la
stabilirea cantităților active sub raport terapeutic ale unor
substanțe de origine minerală —- compuși ai mercurului,
sulf, arsenic, plumb etc, cu mult înaintea farmacopeii
galenice.
Aceeași perseverență a magicienilor chinezi în desco –
perirea mijloacelor pentru obținerea longevității sau a ne –
muririi au avut și alte efecte, cu repercusiuni pe plan
științific. De pildă, un procedeu magic de păstrare a aerului
timp cit mai mult în plămîni,.a dus cu încetul la dezvolta –
rea unui sistem de gimnastică medicală. Ideea acupuncturii
s-a născut, de asemenea, din ritualurile șamanice exorciste,
de lovire și înțepare a bolnavului, în scopul alungării spi –
ritelor răufăcătoare. Există chiar o veche legendă chineză,
care pare să ateste faptul că cel puțin presupunctura s-a
născut întâmplător. Se povestește că un om oarecare, care
suferea de migrenă, s-a lovit "puternic la fluierul piciorului
și, pe loc, durerea de cap i-a încetat. Cercetînd acest caz
— arată în continuare legenda — vracii au concis că spiri –
tele rele pot fi gonite din cap procedîndu-se la lovirea cu
o piatră ascuțită a punctului respectiv. Mai tîrziu, împăra –
tul Fu Hsi ar fi fost acela care a ordonat extinderea me –
todei, căutarea altor puncte vindecătoare, precum și con –
fecționarea unor ace speciale de piatră.
Pornind de la căutările primitive laice, „arta" tămădui –
torilor chinezi a trecut prin magie și religie spre a rede –
veni laică, după îndelungi și,sinuoase încercări. Ea este un
exemplu concludent al evoluției medicinei, de la începu –
turile sale, pierdute în negura timpului, pînă a devenit o
știință.
Pe Valea Indului, în Pakistanul actual, arheologii au
găsit cîteva indicii privitoare la practici magice tămădui –
toare extrem de vechi. Printre acestea se află o statuetă
Șugerînd ° poziție clasică de yoga, aparținînd zeului Siva,
Juat ca patron de yogini. In inventarul arheologic au intrat,
°e asemenea, silagit extras din roci himalaiene, cu utilizări ln Secțiunile dispeptice și hepatice, oase de sepia conser-
J.ate în vase de pămînt, folosite în tratamente oftalmolo-
slce. otice și dermatologice și altele, care vin să emonstreze preocupări clare în domeniul magiei tămădui-
are. Toate acestea arată că nu numai arienii au fost aceia
cjrle ^V1 generat înfloritoarea cultură veche indiană, ci șividienii, acele populații preariene, cu grad înalt de ci-
237

vilizație, cum au fost probabil cele de la Harappa, [Vio
henjo-Daro și Kot Diji. Indiferent însă cine și cum a con –
ceput ideile generale ale artei tămăduitorilor indieni
rămîne însă clar faptul că, la începuturile sale, ea se în –
cadra în concepțiile generale magico-rituale ale lumii vechi,
însuși substratul teoriei practicilor yoga se adîncește într-o
gîndire mitico-magică. Yoga reunea o sumă de practici de
educație fizică cu tehnici meditative, idealuri metafizice
și principii morale, avînd în vedere potențarea rezervelor
energetice umane în scopul dobîndirii longevității și a unei
autonomii spirituale individuale. Delimitată de concepțiile
mistice, practica yogină are însă valori reale, cu nimic co –
mune șarlataniei, iluzionismului, fachirismului'șau așa-
numitelor „fenomene parapsihice".
In viziunea indiană veche, toate bolile proveneau de la
forțe supranaturale. Tămăduitorii interveneau tocmai pen –
tru împăcarea acestor forțe cu oamenii, recurgînd, în acest
scop, la arsenalul cunoscut pretutindeni : formule Încân –
tătorii, ritualuri și rețete magice, administrarea de extracte
vegetale, descîntate în prealabil. Un mare număr de plante
utilizate în trecutul îndepărtat de vrăjitorii "și vracii in –
dieni vor rămîne în continuare să fie folosite și de me –
dicina modernă, ceea ce atestă nu numai valoarea tera –
peutică, dar și cunoașterea amănunțită a efectelor lor de
către tămăduitorii străvechi. Textele vedice pun în evi –
dență, totodată, ideea vitalismului magic. Este vorba de
niște misterioase canale — întîlnite în medicina ayurve-
dică și în yoga — prin care ar circula suflurile divine, „for ța
organică". Conceptele ayurvedice se află în legătură di –
rectă cu textele vedice, cu vitalismul magic, cu dernonaj
logia și exorcismul. Se spunea că în ființa umană există
cinci elemente, regăsite în întregul univers și anume vîn-
tul, focul, apa, pămîntul și spațiul eteric, care le cuprinde
pe toate, plus spiritul, care și el face parte din natura. Din
spirit ar deriva intelectul, iar din acesta cele cinci ele –
mente și simțurile omului. Potrivit acestei concepții, spații
eteric intră în componența auzului, vîntul în cea a pipăițu"
lui, focul în cea a văzului, apa în simțul gustativ și pănun"
tul în cel olfactiv. Un alt număr magic, alături de cinci,
utilizat în Ayurveda, era șapte. Sînt șapte substanțe a^
organismului — sucul organic, sîngele, carnea, pielea, ma'
duva, grăsimea și sperma, în care intră cele cinci element-
Apar apoi cinci forme de foc organic — care asigură coi»
bustia alimentelor, colorează sîngele, aprinde dorinte*e
238

inimă, dă ascuțime vederii și conferă strălucire pielii, pre –
cum și cinci sufluri etc. Cifra magică 360 era, de asemenea,
corespunzătoare Ayurve'dei, reprezentînd numărul oaselor.
Brahmanul se înfățișa indianului antic ca om care po –
seda toate iaineîe magiei în general și ale tămăduirii în
special. El stăpînea formulele magice, descîntecele și exor-
cismele cuprinse în Atharva-Veda necesare vindecării bo –
lilor, creșterii fecundității, izbîndei în dragoste, era maes –
tru în arta de a ghici dacă un copil ce urma să se nască va
fi băiat sau fată, sau dacă un bolnav se va însănătoși.
Vechii evrei, cu toată strictețea religiei lor, recurgeau
adesea la vraci, vrăjitori, magicieni și ghicitori pentru a
stabili diagnosticul, tratamentul și pronosticul bolilor de
care sufereau. în atitudinea respectivă se regăsește, de
fapt, încărcătura de concepții magice și superstiții prezentă
în mentalitatea acestui popor cu nimic deosebită de cea a
vecinilor lor, pe care cărțile sfinte ale evreilor o redau
uneori sub formă alegorică. Bolnavii erau socotiți impuri,
ca și cei care se atingeau întîmplător sau voit de aceștia.
Existau o serie de reguli cu caracter de purificare magică,
întîlnite și la alte popoare vecine, ridicate însă la rangul
de dogmă religioasă, cum ar f i : spălările cu apă după con –
tactul cu cadavre, cu excremente, cu femei după naștere ;
restricțiile alimentare diverse, printre care consumarea
cărnurilor animalelor „impure" — porc, iepure, cămilă —•
ca și a sîngelui. Bineînțeles, chiar respectarea cu strictețe
a tuturor preceptelor nu era de natură să ducă la vinde –
carea bolnavilor. Vracii, personaje denumite la un mo –
ment dat terapeuți, s-au menținut de-a lungul întregii
istorii antice a evreilor, coexistînd cu medicii.
Talmudul * reflectă o modificare de concepție față de
activitatea tămăduitorilor, acordînd respect medicilor,
Formulele magice și rețetele vindecătorilor străvechi vor fi preluate de învățătorii talmudici, ale căror succese
«nraculoase în „alungarea demonilor" din oameni — prin
Petici exorciste — au ajuns să fie menționate în scrip-r*- Rabinii condamnau doar formal magia, ei înșiși și
embrii familiei lor purtînd amulete în ideea că astfel vor 11
apărați de boli.
. literatura religioasă a evreilor este bogată în
sfaturi
^^codimetode terapeutice și rețete tămădui-
iudaică întocmită între secolul III î.e.n.
r el ig io as ă
J39

toare, ca o consecință a prescripțiilor Talmudului privi-
toare la menținerea curățeniei omului, deoarece un corp
bolnav, impur, nu putea menține un suflet pur.
Antichitatea europeană are dimensiuni particulare,
fiind și ea dominată de credințele mitico-magice, de ira –
țional.
Ființele supranaturale erau socotite ca aducătoare de
boli, epidemii, nenorociri. Grecii credeau că Apollo de –
termina cel mai adesea atît răzbunări crude, nemiloase,
cît și vindecări miraculoase deoarece această divinitate
era, între altele, un salvator al oamenilor, cu condiția ca
ei să nu aducă ofense zeilor. Artemis, sora lui Apollo, avea
și ea calitățile fratelui său. Darul vindecării, prin exce –
lență, îi aparținea însă lui Asclepios (Aesculapius), fiul lui
șApollo și al muritoarei Coronis. Sînt numeroase indicii
''privitoare la faptul că personajul mitologic respectiv, ca
și cultul acestuia, constituia o preluare de la traci, tot astfel
precum romanii îl vor prelua apoi de la greci.
Asclepiozii, adică slujitorii sanctuarelor consacrate lui
Asclepios, erau mai mult vraci decît preoți. Existența aces –
tora corespunde momentului preluării practicilor magice
tămăduitoare de către religie. Tratamentele constituiau un
amestec de rațional și irațional. Suferinzii făceau mai întîi
o cură de purificare (catharsis), după care urmau într-un
loc anume al templului, denumit abaton, o cură de incu –
bație (somnoterapie), așteptînd ca zeul Asclepios, sau poate
Apollo, să li se arate în vis. Visele bolnavilor erau tălmă –
cite de asclepiozi, care formulau tratamentul. Mijloacele
terapeutice constau, de obicei, în incantații și purificări,
concomitent cu aplicarea unor restricții alimentare și admi –
nistrarea de substanțe tămăduitoare. Tămăduirea magică
a fost elogiată chiar de Empedocle (c. .490—c. 430 î.e.n.),
inițiatorul medicinei experimentale, care compara medicul
cu un profet sau poet. El însuși se considera un interpret
al oracolelor. Platon, de asemenea, menționa adesea, în
scrierile lui, rolul pe care îl aveau în terapeutică farme –
cele și incantațiile.
Civilizația greco-romană constituie totuși un exemplu
elocvent al trecerii de la magie la știință. Aceasta va da
pe Hipocrat (460—375 î.e.n.), ctitorul medicinei raționale Și
pe Galen (130—c. 210 e.n.), care a pus bazele studiului ana –
tomiei umane, înmănunchind într-un sistem tot ce se cu-
240

noștea la vremea lui, operă ce a constituit secole de-a rîn-
dul catehismul practicii medicale.
Aceeași trăsătură raționalistă exista și la traco-geți.
Izvoare istorice scrise și descoperiri arheologice atestă cu
claritate că geto-dacii aveau preoți-terapeuți, dar și vraci
care foloseau instrumente pentru uz chirurgical, practicau
trepanații craniene sau aplicau incizii rituale. Dioscoride
și Pseudo-Apuleius, Clemens din Alexandria, Iordanes și
alții au consemnat denumiri dacice ale buruienilor de leac.
platon (427—347 î.e.n.) în Banchetul arăta că Socrate în-
vățase de la un medic, ucenic al lui Zamolxis, că „precum
nu trebuie să încercăm să tămăduim ochii fără să vindecăm
întîi capul și capul fără trup, tot așa nu se poate să încer –
căm a vindeca trupul, fără să îngrijim și de suflet", subli –
niind că „tocmai de aceea sînt multe boli la care nu se
pricep medicii greci; fiindcă nu cunosc întregul de care-ar
trebui să se ocupe". Vasile Pîrvan considera concepția tra –
cică, bineînțeles eliberată de nuanțele sale mistice, asemă –
nătoare celei hipocratice. Reiese clar din fragmentul pla –
tonician că medicii traci socoteau toate lucrurile bune și
rele pentru om în întregul său, ca venind de la suflet, din
cap și ochi, iar de acolo, curgînd în trup. Se poate ca
această concepție să fi avut un substrat magic, dar aici
contează orientarea realistă a traco-geților. După cum
atestă Strabon, preotul geto-dac era și vrăjitor (goes) și
medic (iatros). Marele preot făcea preziceri și interpreta
oracole, dar învăța poporul și cum să utilizeze plantele me –
dicinale.
Descîntecele, ca și vrăjile, erau practicate, prin urmare,
începînd cu vîrfurile conducătoare, însuși Zamolxis instru-
indu-și ucenicii în sensul că numai prin descîntece pot vin –
deca sufletul. Conservatori, geto-dacii păstrau din magia
arhaică tatuajul menit să alunge spiritele rele, așa cum se
Poate observa pe un vas străvechi, reprezentînd o femeie
cu simboluri desenate pe un picior. Acestea înfățișează
Poarele, numărul magic cinci, cursul vieții și o imagine
zoomorfă, păzitoare de boli. Se poate presupune că astfel e tatuaje erau făcute pe anumite părți ale trupului sufe- a|nzilor, ca remediu al bolii. Herodot descrie ritualul magic
tumigației cu sămînță de cînepă practicat de geto-daci :
fieV.au .această sămînță de cînepă și o aruncă pe pietre
Pînd n^ scoase din foc ; îndată ce ea atinge pietrele, răs- C!j eȘte un fum și niște aburi ațît de denși, încît întrece u"
efectele unei căldări elinești. Excitați prin această
241

baie, ei strigă de bucurie". Virgiliu amintește că la da<
apa. în special de Dunăre, constituia elementul princip;.;
de descîntat. în fine, Criton, medicul împăratului Traian
observa că preoții geto-daci aveau un ascendent asupra
oamenilor de rînd prin faptul că uzau de vrăjitorie.
Vrăjile erau făcute împotriva „puterii deochiului", aces –
tuia opunîndu-i-se amuletele cu simbolurile șarpelui și mis –
trețului, din mărgean și chihlimbar. Vracii posedau for –
mule magice și descîntece, în forme care pot fi regăsite în
folclorul vechi românesc, privitoare la vatra casei, la apa
neîncepută, la focul nestins. Probabil că și la geto-daci
circula concepția că bolile constituiau sancțiuni ale forțe lor
supranaturale, că administrarea unei -substanțe tera –
peutice trebuia însoțită de descîntece, farmece sau bos-
coane (vrăjitorii). In general, ierburile de leac utilizate de
vraci și preoții-vindecători aveau — după cum s-a putut
stabili cu mijloace moderne — efecte calmant-anestezice,
cicatrizante, expectorante, depurative și antihelmintice.
De asemenea, erau aplicate în scopuri terapeutice produse
animale, organe, umori, substanțe minerale, precum și ape
minerale și termale. Dacii numeau orice sursa de apă mi –
nerală „deusara", adică izvorul zeilor. Un caracter magic
avea și așa-zisa piatră de naștere, a cărei amintire a trecut
în medicina populară, potrivit căreia femeile obișnuiau să
i nască, în trecut, pe vatră.
Deși încărcată de practici magico-religioase, ocupația
tămăduitorilor geto-daci, a preoților-vindecători conținea
elemente incipiente de știință. De altfel, concepțiile tera –
peutice traco-getice au fost preluate și de alte popoare
antice europene. Druizii, de exemplu* pretindeau că deți –
neau „arta" medicală de la hiperboreeni, adică de la traci,
din care spuneau că de'scind, practica lor terapeutică fiind
izbitor de asemănătoare cu cea a geto-dacilor. Aveau, între
altele, chiar cultul apei neîncepute (numită de ei sîr, în
timp ce dacii o numeau sară). Ar mai trebui adăugat că
Hipocrat asfost ueenieul medicului Herodicos, trac de ori –
gine, ceea ce lasă a se deduce că, cel puțin în parte, conclu –
ziile hipocratice aveau o bază tracică.
Magia va continua să-și joace rolul în arta vindecării
chiar la marii medici ai evului mediu, care începuseră sa
facă apel la raționalism, atitudine ce va fundamenta, de-*
lungul timpului, progresul cunoașterii și al medicii*^
științifice, eliberată de credința în supranatural. Dar cu'
noștințele medicale ale evului mediu, ale Renașterii r
242

•hiav al'- epocii moderne au rămas destul de sărace, pro –
gresul inștalîndu-se lent, datorită inexistenței mijloacelor |
e investigație. Acționau enorm arbitrariul, intuiția, tra –
diția- în aceste condiții, practicile magice au continuat să
se mențină viguroase, alimentate puternic de credințele
populare în supranatural, de constatarea neputinței medi-
cinei laice în fața flagelurilor marilor epidemii care au
bîntuit Europa secolelor XIV—XIX. Medicina a progre –
sat lent, mai cu seamă în acea tristă perioadă a obscuran –
tismului catolic reprezentat de Inchiziție, în care totul era
marcat de demonism, așa cum s-a mai arătat. Toate bolile
ca și insuccesele în tratarea acestora ajung să fie puse pe
seama acțiunii diavolilor, a vrăjitorilor, mentalitate care
convenea într-un fel medicilor, a căror nepricepere sau
ignoranță puteau fi lesne și comod puse la adăpost pe cri –
teriul amestecului Satanei. Dar credința în diavoli și în
puterea vrăjitorească va face ca prevenirea și vindecarea
bolilor să treacă din competența tămăduitorilor, indiferent
dacă aceștia erau medici, vraci, ori simpli ehirurgi-băr-
bieri, în cea a tribunalelor inchizitoriale, iar de aici la o
aprigă prigoană împotriva științei. Insă aceasta nu a putut
frîna progresul. Dar nici reprimarea vrăjitoriei nu a era –
dicat practicile magice, conflictul între cunoaștere și ne –
cunoaștere rămînînd în ctontinuare deschis, ceea ce ex –
plică existența și persistența așa-zisei medicine herotodoxe,
cuprinzînd astrologia medicală, medicina spagirică, radie-
stezia, iridodiagnosticul, naturismul, magnetismul animal
etc, ca și a magiei mileniilor trecute, îmbrăcată uneori în
limbaj sau haine cu alură doctă. Acestea erau însă doc –
trine false, opuse concepției științifice, cu pretenții de pa –
naceu, exaltînd forța de atracție a enigmaticului, simbolis –
mul și magia cuvîntului, puterea vindecătorului miracu –
los ș— fje medic profesionist sau oricare altă persoană care
Putea fi uneori un proroc, un sfînt de ocazie, fie o biată
babă descîntătoare. Magia tămăduitoare, ocultismul, pre –
lungite pînă în secolul al XX-lea, cu toată terminologia aParent științifică folosită, rămîn la fel de primitive $i fără
valoare experimentală ca și manoperele vracilor străvechi. u este mai puțin adevărat că formele actuale ale magiei, Cu
Practicanții lor, atunci cînd nu sînt șarlatani, pot sugera eori
științei elemente inedite, însă efortul științei nece-r
eliberării dp balastul fanteziei și al imposturii a t'Jt ce
243

poate fi valoros din magie se dovedește adesea prea mare
în raport cu rezultatele practice directe.
Oricum, chiar și în secolul al XX-lea apare vizibil fap –
tul că anumite momente de impas ale medicinei clasice
lasă cîmp liber de acțiune ocultismului, mentalităților
naive, manoperelor magice bazate pe forța sugestiei, inter –
pretărilor neștiințifice întemeiata pe imaginație, pe specu –
lație, spontaneitate și empirism.
O prelungire a diferitelor concepții vechi, cu caracter
paranormal, o constituie medicina heterodoxă. Ea este un
ansamblu de teorii medicale neacademice, aplicate de per-'
soane cu sau fără studii medicale, dar și de vraci și tămă –
duitori. Această formă de medicină foarte-apropiată vră –
jitoriei cuprinde, în general, doctrine îmbibate cu elemente
de magie, superstiție și filosofie idealistă, rămășițe ale gîn-
dirii antice și medievale, dar uneori și practici empirice
ce pot fi valorificate de către medicina academică.
In acșst cadru se înscrie astrologia medicală. Ea a tra-
versat istoria culturii, spre a reveni în actualitate, în mod
paradoxal, tocmai în a doua jumătate a actualului secol,
caracterizată prin pătrunderea omului în Cosmos. Adresîn-
du-se în special persoanelor dezamăgite, cu temperamente
slabe, sensibilizate exagerat, psihopate sau aflate în situa ții
limită, astrologia medicală a secolului al XlX-lea făcea
apel, pentru impresionarea bolnavilor și argumentarea
existenței sale ca practică, la descoperiri ale fizicii, chimiei
și biologiei, încereînd să le adapteze, să le racordeze la
doctrina armoniei și a dezarmoniei universale. Date ale
astrofizicii moderne au fost preluate în secolul al XX-lea
de către astrologi, care pretindeau că radiațiile cosmice ar
avea rolul de mijlocitor fizic al influențelor astrale asupra
omului, în timp ce-glandele endocrine ar juca pe cel al
mijlocitorului fiziologic. Chiar dacă aceste afirmații rămîn
în sfera ipotezelor,* astrologia medicală tot nu se justifică,
oricare pronostic de îmbolnăvire sau vindecare neputînd
fi legat de mișcarea corpurilor cerești, ci de cu totul alți
factori, de mult depistați și studiați de către știința me –
dicală.
Spagirismul reprezintă într-o anumită măsură fuziunea
pe plan medical a astrologiei și alchimiei. Medicina spag1'
rică, în plină înflorire în secolele XIV—XVII, se baza, ca
și astrologia, pe corespondențe, pe armonie și dezarmonie-
Potrivit doctrinei medicinei spagirice, cu rădăcini în Pl^n'
cipiile corelației cosmice, fiecare boală poate fi vindecata
244

tai dacă este utilizat un remediu corespunzător, luat
"rîxi similitudine. De pildă, prin faptul că nuca se asea –
mănă cu capul omenesc, ea ar constitui principala materie
orimă pentru preparatele destinate a combate nevralgiile;
fierturile de raci se prescriau împotriva cancerului, inima
de porc pentru tratarea bolilor cardio-vasculare și așa mai
departe. Aceleași reguli au determinat alcătuirea întregu –
lui arsenal tămăduitor al medicinei spagirice, alcătuit din
așa-zise chintesențe de substanțe naturale, în fapt extracte
din materii vegetale sau animale, proaspete sau uscate.
Destinația fiecărei „chintesențe" este stabilită în funcție de
signatură", adică de asemănarea produsului de bază (cu –
loare, formă, consistență) cu organul bolnav. Potrivit ana –
logiilor zoologice ale bolii, bolnavului sau organului bol –
nav, medicul spagirist prescria tratamentele în mod
individualizat. Aberația mergea pînă acolo încît, pentru
cicatrizarea rapidă a unei răni se aplicau așa-numitele
„unguente simpatice" atît pe plagă, cît și pe obiectul care
a produs-o.
Radiestezia se înfățișează ca o transpunere pe tărîm
medical a tehnicii baghetei magice, utilizată — cum s-a
arătat în alt capitol — pentru descoperirea comorilor, apoi
— prin extensie — a zăcămintelor minerale și a pînzelor
de ape subterane. Astfel, după cum unele persoane se pre –
tindeau detectori vii ai metalelor și apei, au apărut mînui-
tori de baghete (rabdomanți), care afirmau că sînt capabili
să pună un diagnostic medical prin simpla trecere a obiec –
tului magic deasupra capului bolnavului.. Vîlva stîrnită în
jurul acestei ciudate maniere de a afla focarul ascuns al
unei boli a determinat, spre mijlocul secolului trecut, de –
mararea unor observații și cercetări care au dus la rezul –
tate interesante pentru biofizică. Eliminînd pretențiile unor
impostori și șarlatani, ai unor „inventatori" de detectoare,
activi și în zilele noastre, cercetările științifice efectuate m ultimii ani au scos în evidență sensibilitatea unor ami ne
persoane la gradienții cîmpurilor magnetice foarte abe,
ceea ce ar explica poate facultăți aparent miracu- ^ase ale
rabdomanților de a identifica resurse minerale, j: r ln .mci
un caz nu s-a putut confirma experimental ra-ezia n r observațiile clinice nu au valoare probantă, bazat pe
mînuirea baghetei rămînînd de do- ocultismului.
de la kheir, „mînă" în greaca veche), adică 5a prin aplicarea mîinilor este cunoscută din anti-
245

chitate, fiind, derivată dintr-o formă primitivă de magi etămăduitoare. Gesturi magice de vindecare prin așezarea
mîinilor deasupra capului și a rănilor, precum și prin lipi.
rea lor de trupul bolnavului sînt amintite pentru prima
oară de Homer și Hesiod. Chirotetia constituia unul din
atributele centaurului Kheiron, cel mai înțelept dintre
aceste figuri mitologice. In mitologia greacă el ocupa un
loc anume, fiind considerat binefăcător și subtil vindecător
al oamenilor. De asemenea, Kheiron era socotit între altele
drept învățător al lui Asclepios, zeul medicinei. Mitul lui
Kheiron este în măsură să arate faptul că înșiși anticii
vedeau chirotetia drept o practică magică depășită de
cunoașterea medicală, preocupare inițiată de eroul civili
zator Asclepios, care și-a întrecut'maestrul. Semnificativ
este un amănunt al mitului respectiv, anume acela în care
se arată că puterea lui Kheiron era destul de limitată, el
însuși fiind incapabil să se vindece de rana provocată de
o săgeată rătăcită. Ca să scape de suferințele etemizabile,
el a renunțat la nemurire, cedînd-o lui Prometeu, prefe
rind moartea. Se recuiioaște astfel pe calea mitului inefi
cienta chirotetiei observată încă din antichitatea îndepăr
tată. Se pare că grecii au preluat această formă de magie
tămăduitoare din Orientul antic, chirotetia fiind semna
lată în texte vechi indiene, chineze, egiptene, ca și în Bi
blie. Ecouri ale chirotetiei se regăsesc în ritualuri creștine
și budiste. Părăsită de-a lungul vremii, chirotetia a fost
reactualizată spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea, sub in
fluența teoriilor lui F.A. Mesmer despre așa-zisul „magne
tism animal". Tagma chiroteticienilor nu s-a putut însă
dezvolta, firește,-sub presiunea științelor medicale nio-
derne, deși uneori au mai apărut „vindecători" în jurul
cărora s-a făcuij vîlvă datorită contribuției masive și ires
ponsabile a presei de senzație. Evident, este ridicol să se
creadă că prin simpla așezare a mîinilor deasupra sau Pe
corpul unui bolnav pot fi vindecate maladii microbiene,
pot fi remediate malformații, afecțiuni de ordin etw
f f
sau alte asemenea suferințe. Benefic poate opera
uneori, autosugestia bolnavului, însă pînă la anumite o-"
mite, chirotetia plasîndu-se nu în sfera medicinei, ci
ocultismului. g
Iridodiagnoslicul este, de asemenea, o manieră modern
a „cititului viitorului în ochi", utilizată încă din antici ș
tate, dar și de către Paracelsus. Iridodiagnosticul a fostr
inventat de Ignatz von Peczely, în anul 188.1, fiind preW
246 n
aici
.p ț ț
sau alte asemenea suferințe. Benefic poate opera
l l
i

i rînd de către diferiți medici, dar și de magicieni. îrido-
îragnosticul poate fi clasat în categoria divinației contem-
orane, formula aceasta de sondare a viitorului unui
P ient oarecare fiind infirmată de investigațiile clinico-
^tatistice și experimentale de dată recentă. Se face mult
caz P6 seama iridodiagnosticului, însă încercările de teo –
retizare a metodei avînd la bază cauze ale modificărilor
jn culoare, ale formelor pupilelor, apariția de pete etc. nu
rezistă criticilor științifice. Ochiul poate da indicații asu –
pra unor afecțiuni specifice lui, ca și în privința cîtorva
boli deja stabilite. în nici un caz acest organ nu este de
natură să arate viitorul cuiva.
Teosofia tămăduitoare actuală reprezintă o prelungire
a concepțiilor rnagico-religioase antice și a superstițiilor
evului mediu, potrivit cărora erau propovăduite revelația,
rugăciunea, pasivitatea în fața destinului. Din acest punct
de vedere teosofia tămăduitoare capătă caracter de sectă
medico-religioasă. în această categorie de practici se in –
clude, în primul rînd, metoda denumită „Christian
Science", preconizată de vindecătoarea Mary Baker Eddy
în cartea Science and Health apărută în anul 1875. Baker
Eddy reia teze din demonologia medievală și fideism. După
ea totul ar fi spirit divin, materia doar o aparență, iar
răul, păcatul și boala rezultate ale erorii umane. în con –
diția acestor considerații mistice se cere bolnavului să nu
se mai preocupe de suferința lui, ci să se roage, să facă
pomeni și să-și încredințeze soarta în mîinile lui Dumne –
zeu. Temeiuri oarecum similare au și unele doctrine neo-
protestante sectancte, care propovăduiesc vindecarea prin
Post și rugăciune, refuzul medicinei.
Neobudismul a generat și el terapeutici bizare. Mem –
orii unor secte aparținînd acestui curent religios nu recurg
,a medici ci practică, în scopul combaterii maladiilor, indî-
erent dUn s<xfr°pos?fia aPărută la începutul actualului secol, cu a
comfiCVas*~m*st*c> *a *n considerație o componentă mixtă PUiui
omenesc — fizică (somatică), eterică (vitală) și
247 p, n p ct ,
t de caracterul lor, alimentația sumară, băile repe- te,
exerciții de respirație și rugăciunea. O metodă așa-zis
nish?e?tiC^ denumit.ă Mazdan (Otoman Zar-Alusha Ha- conri
°l°sită în Orient se bazează pe tehnici străvechi, deei aTnate de ?tiinta medicală. De altfel, toate proce-
iv .Peu<;ice care fac apel la ocultism s-au dovedit |6> ut^zarea lor soldîndu-se foarte adesea cu rezultate

1^,astrală (sufletească). In funcție de atacul bolii asupra unei;
din părțile acestui triptic sînt prescrise și mijloacele cj,
tratament, care pot fi de ordin farmaceutic uzual, diet;.
alimentară sau hidrică, exerciții musculare, relaxare p sj,
hică etc.
Bigotismul și fanatismul au născut mitul vindecăriloj
miraculoase. în general, apariția unor așa-ziși vindecători
miraculoși determină psihoze colective, mari pelerinaje
deoarece locul, sub raport geofizic, unde se petrec „minu-
nile" joacă în concepția credulilor un rol atît de impor –
tant ca și existența persoanei care tămăduiește în numele
lui Dumnezeu. în categoria vindecătorilor miraculoși pot
fi incluși Cagliostro (secolul al XVIII-lea), Bernadette (se –
colul al XlX-lea), Rasputin și Achiie. d'Angelo (în actualul
secol). Activitatea vindecătorilor miraculoși a declanșat,
fără excepție, atît credințe iluzorii în rîndul ignoranților
cît și reacții de protest ale oamenilor de știință. Fără
excepții vindecătorii miraculoși au fost implicați în uriașe
scandaluri publice, au făcut obfectul unor ample campanii
publicitare. în fine, apariția vindecătorilor miraculoși a
fost speculată din interese diferite de către guvernanți,
afaceriști, Biserică și capete încoronate. Nici un vindecă tor
miraculos nu a sfîrșit bogat, fericit, sau cel puțin mul țumit
de viața lui. Dimpotrivă, majoritatea au pierit în mod tragic,
fiind simple marionete pe m^sa mari]or afaceri pecuniare,
politice și religioase.
Magia tămăduitoare este practicată și astăzi de către
vindecători empirici, ocultiști, vrăjitori și vraci. Numai în
S.U.A. existau, la începutul deceniului nouă al secolu
lui XX, potrivit datelor publicate de ziare, peste 40 000 de
asemenea profesioniști, fiecare înregistrat la fisc, cu cifi'a
lui de afaceri, iar în Franța anului 1982, corporația vin
decătorilor autorizați de stat grupa 10 000 de persoane
Filipine și Indonezia există tămăduitori care pretind
pot vindeca orice boală doar prin puterea lor magnet
în jurul acestor vraci se face o vîlvă enormă, companii
turism speculînd la maximum afacerea. Adesea însa^
ajutorul filmelor și fotografiilor făcute în ascuns de ca
diferiți ziariști, așa-zișii tămăduitori sînt demascați
simpli practicanți ai unor ritualuri magice vechi, pe c
au grefat tehnici de iluzionism. ,, ,
Indiferent de forma lor, practicile magiei tămăduit^
reprezintă un anacronism. "Marile descoperiri și în £enaCj&
progresele uriașe înregistrate de medicină și fal
248
I

cuceririle științifice în domeniul biologiei, biochimiei și
biofizicii sînt astăzi în măsură să permită o profundă cu
noaștere a tuturor elementelor care caracterizează boala,
corpul omenesc și factorii care condiționează sănătatea.
jVTedicina zilelor noastre dispune de un arsenal extraordi
nar de bogat și sofisticat de investigație științifică, inclu
siv de computere, care depășesc cu mult capacitatea ome
nească de apreciere a stării de sănătate individuală. Ea
oferă totodată remedii eficace în lupta împotriva bolilor.
Tendința actuală a medicinei este mult diferită de trecut.
Ea devine treptat o acțiune socială, de prevenire a îmbol
năvirilor, o medicină a omului sănătos. Firește, în acest,
cadru, în care sînt promovate măsurile de igienă colectivă
și individuală, îmbinarea muncii cu odihna, promovarea
unei vieți raționale, controlul periodic al sănătății prin
mijloace specifice științifice, stimularea rezistenței orga
nismului la îmbolnăviri etc, nu-și pot avea locul practi
cile perimate ale tămăduitorilor de ocazie sub oricare nume
s-ar ascunde aceștia. In raport cu inepuizabilele posibili
tăți ale medicinei moderne, cu larga accesibilitate a asis
tenței medicale este de neconceput apelul la magie, chiar
sub formele ei subtile, modernizate. șv Trebuie însă recunoscut rolul imens pe care magia 1-a
jucat în dezvoltarea cunoașterii științifice, în trecerea prin
observație și ulterior prin experiment, de la practicile
oculte la știință. înclinației spre pozitivism, spre raționa –
lism care a caracterizat activitatea a sute și sute de gene –
rații de scrutători ai naturii, de neobosiți căutători ai
cheilor legilor care guvernează viața, universul, i se dato –
rează, în fond, evoluția astrologiei spre astrdnomie, a
alchimiei spre chimie și a magiei tămăduitoare spre me –
dicină. De la magie la știință a fost un drum greu, anevo –
ios, presărat adesea cu piedici și jertfe, un drum doar cu Un singur sens : înainte. Este drumul progresului, care nu suPortă întoarceri spre obscurantism.

V. Ocultismul
fără enigme
1. Scamatoriile orientale. Misterele lamaîsmului
tibetan, dervișii^ fachirii
Lamaismul este una dintre cele mai bizare practici
oculte. S-ar putea spune că el reprezintă în istoria reli –
giilor momentul grefării vrăjitoriei pe canavaua unei cre –
dințe mistice. Născut în Tibet, o zonă cu o suprafață de
peste un milion de kilometri pătrați, în care oamenii
trăiesc la altitudini montane de peste trei mii de metri,
lamaismul unește riturile străvechi „bon-po" de vene –
rare a spiritelor și naturii, religia budistă, demonismul și
vrăjitoria. Panteonul lamaist este bizar, fiind populat de
ființe supranaturale grotești și uneori obscene, dominate
de Avalaki teșvara, protectorul Tibetului.
Preoții tibetani se numesc baura (din bla-ma, „profe –
sor", „magistru venerat"), iar marele preot poartă titlul
de Dalai Lama (în traducere liberă „magistrul venerat cel
mai puternic"), fiind considerat reîncarnarea lui Buddha.
Practicile preoților și călugărilor tibetani sînt mai curînd
magie și vrăjitorie, începînd de la alegerea unui nou Da –
lai Lama, pînă la rostirea rugăciunilor, care — în fond —
nu sînt decît o înșiruire de formule magice, cel mai ade –
sea fără înțeles, fără logică. Cea mai importantă rugă –
ciune lamaistă, căreia i se atribuie o putere deosebită, suna
astfel: „O, tu, lotusul de la care se află bijuteria". ,
S-a acreditat ideea că preoții și călugării tibetani fe
bucură de faima unor persoane misterioase, care deți ^
secrete extraordinare ale fenomenelor naturii, vieții și coS'
moșului. Renume cultivat printr-o uriașă literatură de ocui-
250

tisffl oriental. Despre aceste personaje circulau, cu treispre –
zece secole în urmă, legende orale dintre cele mai bizare,
uneori cu aspect de groază, apoi notate în cărțile sacre,
păstrate la mănăstirea Sa-Sjya, în orașul sfînt Chasa și
reședința lamaistă Ta-si-lhum-po.
Un lama constituie astăzi o relicvă vie a ceea ce re –
prezentau în antichitate vrăjitoria și religia la un loc. Ca
să ajungă lama, un individ oarecare trebuia să fie inițiat
în misterele lamaiste, trecînd prin diferite grade : servi –
tor, novice, ascet, timp în care învăța de la magistri „arta"
tămăduirii, astrologia, divinația, ocultismul de toate cate –
goriile, cele 250 de reguli riguroase de disciplină. Un lama
trecea drept deținător al unor puteri supranaturale și fă –
cător de miracole. Și, nu de puține ori, mulțimea se aduna,
curioasă, la vreo mănăstire, spre a vedea un asemenea
spectacol extraordinar. Există numeroase descrieri ale
„minunilor" lamaiste. Iată, spre exemplu, cum era notat,
în anul 1844, de către misionarul R.P. Hue, un asemenea
„miracol", la care a fost martor ocular, și care seamănă per –
fect cu cele descrise de literatura antică : „…La o cotitură
am ajuns un bătrîn lama care, avînd în spate o povară grea,
părea a merge cu mult chin. L-am întrebat unde se duce
și l-am invitat să-și pună bagajul pe cămila noastră. Merg
la Raș Turen, căci mîine va fi o zi mare, ne-â răspuns.
Un lama își va arăta puterea sa ; el se va sinucide fără
însă a muri. Am înțeles dî un preot tibetan trebuia să-și
deschidă pîntecele, să-și scoată intestinele și să le repună
înapoi fără a avea vreo influență. Asemenea ceremonii
orbile se repetă destul de des în lamaserii. Lama, care își
arată puterea, după cum spun localnicii, se prepară pen tru
acest moment ținînd post îndelungat, făcînd .rugă ciuni,
în liniștea cea mai perfectă, fără a avea vreo legă tură cu
ceilalți oameni. în ziua hotărîtă, el apare în fața mulțimii și
se urcă pe un altar ridicat în fața templului. Mulțimea îl
înconjoară recitind monoton rugăciuni, me-reu^ aceleași,
în timp ce lama își desface de la centură o sabie și o pune
lîngă el, începînd a tremura din tot corpul, Pmă ajunge să
facă convulsii. Curînd, incitată de preoți, jttulțimea cade în
extaz, începe să urle, să strige. Atuncima de pe altar aruncă brusc pelerina cu care era învelit,
scoate centura și luînd sabia își întredeschide pîntecele
*jn toată lungimea lui. în timp ce sîngele curge din abun-
ta 1' mu*țimea se prosternează în fața acestui oribil spec-cos lama fiind întrebat acum asupra lucrurilor viitoare;

sau a destinului diferitelor persoane. El răspunde tuturor
acestor întrebări,, răspunsuri care sînt socotite oracole.
După ce curiozitatea numeroșilor pelerini este satisfăcută,
preoții din jurul altarului reîncep rugăciunile, la unison'
cu voce gravă. Lama de pe altar culege, cu mîna dreaptă'
sîngele rănii sale, îl duce la gură, suflă de trei ori asupra
lui și îl aruncă în aer scoțînd un sunet strident. El trece
apoi repede cu mîna peste rana de la pîntec și totul re –
intră în normal, fără a-i rămîne cea mai mică urmă a
acestei operațiuni. Se învăluie în pelerină, face o rugă –
ciune și pleacă. în jurul altarului rămîn evlavioșii care
contemplă sîngele celui ridicat acum la rangul de sfînt,
în urma probei date".
Examinată prin prisma cunoștințelor actuale, proba
la-'maistă apare că un veritabil număr de iluzonism.
Procedeul este extrem de vechi, fiind întîlnjt odinioară nu
numai în Asia, ci și în Africa, Europa și Australia. Tehnica
șamanilor și a vrăjitorilor în acest domeniu este foarte
precisă, necesitînd pentru reușita numărului o dexteritate
remarcabilă. Este un procedeu datînd din neolitic, prin
care se dă iluzia extragerii unor pietre sau tumori din or –
ganism, manoperă folosită și astăzi de vracii unor triburi
australiene și din Filipine. In deceniul șapte al actualului
secol, lumea occidentală a fost cuprinsă de o adevărată
febră a „operațiilor chirurgicale fără bisturiu" executate
de vraci filipinezi ca remediu împotriva cancerului. Mii
și mii de bolnavi, induși în eroare de reclama deșănțată a
unor firme de turism, au apelat atunci la serviciile unor
tămăduitori populari, făcînd călătorii costisitoare, care
— în final — s-au dovedit inutile. Șarlatania vracilor a fost
surprinsă pe peliculă de «către un ziarist francez care, f II-
mînd pe ascuns o așa-zisă „operație cu mîinile goale", a
putut reproduce fază cu fază toată manevra vraciului.
Acesta manipula cu dexteritate intestine de pește, alte
fragmente de organe animale, aidoma unui prestidigitator,
creînd iluzia că le scoate din trupul bolnavului. în fine,
așa-zisul sînge, „ieșind" din rană, nu era altceva decît o
banală cerneală, care — în contact cu aerul — se deco –
lora, dînd impresia cicatrizării vertiginoase a plăgii.
Preoții tibetani efectuează și alte trucuri care țin res –
pirația ignoranților, ca — de pildă — practicarea unor
tăieturi pe corp, ale căror urme dispar după cîteva roi"
nute, strîngerea în mînă a fierului înroșit în foc, umplerea
de la distanță a unui vas cu apă etc. Toate acestea repre-
252

zintă doar numere de scamatorie inventate încă de vră-
iitorii primitivi, păstrate în recuzita castei sacerdotale ca
o moștenire a practicilor magice de odinioară.
Francezul Jean Marques-Riviere a descris în cartea
fiistoire des doctrines esoteriques întâmplări în legătură
cu diverși lama, la care a asistat. Toate arată cît de multe
cunoștințe magice, adunate de mii de ani, păstrează casta
sacerdotală tibetană. Descrierile lui Riviere constituie o
trecere în revistă a evoluției iluzionismului și a vrăjitoriei,
de la începuturile lor pînă în epoca modernă. Nu lipsește
nimic ce ține de divinație, astrologie, „artă" tămăduitoare,
pirotehnie, substanțe magice etc, ca într-un catalog bine
sistematizat. Iată, spre exemplu, o asemenea mostră de
„experiențe", în carele recunosc efecte de pirotehnie, de –
scrise de cercetătorul francez.
După ce i-a primit darurile, o bucată de postav fin,
cîteva bucățele de aur și bijuterii ieftine, lama 1-a invitat
în grota în care locuia spre a-i demonstra puterea sa. Preo –
tul a trasat, în deferite culori, mai întîi cercuri magice,
în timp ce rostea formule și mormăia un fel de cîntec
gutural, aidoma șamanilor. Curînd, liniile desenate pe
bătătura grotei au început să strălucească exalînd un mi –
ros dulceag, amețitor. Dintr-o cățuie, agitată de lama, în
timp ce rostea rugăciunile sale monotone, se ridica un
fum dens, închipuind pe bolta peșterei umbre de animale
fantastice, de oameni, la care se adresa preotul, ca și cum
acestea ar fi întrupat zeii ce-1 ascultă. Apoi lama a de –
pus pe un altar ofrande, spice de grîu, fire de iarbă și a
cerut forțelor supranaturale să pedepsească niște ciobani
din împrejurimi, care rîseseră de el, cu cîteva zile înainte.
Imediat s-au auzit afară tunete puternice, natura parcă
aezlănțuindu-se la porunca lui. Erau efectele unor explo –
zibili cu declanșare prestabilită, preparați și așezați în
teină de el, care făceau să vibreze aerul, bubuiturile am-P|
ificîndu-se pe firul văii, spre a reveni în ecouri. Oame nilor
ignoranți, dominați de superstiții, astfel de aranja mente
bine ticluite le produc teama. Și nu de puține ori ^ln
înspăimîntați să implore preoții, în speranța că aceș-la>
cu puterile lor magice, vor opri boli și nenorociri sau Or
Proteja recoltele. Pentru cercetătorul instruit, aseme-ea
trucuri au doar valoarea de studiu.
r . dervișii constituie o categorie de magi persani, a că-1 °rigine se pierde în trecutul omenirii. Denumirea
lor Proveniență asiriană, cu înțelesul persan
actual de
253are

„pios" sau „sărac". Aparent, dervișii sînt călugări rata,
citori, deși instituția lor, la o analiză mai atentă, se asea-
mănă cu arhaicele societăți magice secrete. Sînt căsătoriți
șf au și copii. Nici o biserică — budistă, mahomedană, creș –
tină — nu-i agrează, considerîndu-i păgîni. Ba mai mult
clerul mahomedan îi prigonește.
în mod cu totul nejustificat, unii autori moderni i-au
considerat membri ai unei secte musulmane, în realitate
dervișii fiind departe de această religie. Activitatea lor se
aseamănă mult cu cea a magilor chaldeeni, însă cerce –
tări comparative și "critice privind originea practicilor der –
vișilor nu s-au făcut pînă acum, etnografia consemnînd
doar aspecte formale ale comportamentului și obiceiuri-
lor acestora.
Așezămintele dervișilor apar, pînă la un anumit punct,
similare unei instituții monahale. Trăiesc retrași, în munți,
în păduri, departe de se&e și orașe, conduși de un „pir",
ducînd o viață materială și spirituală comună, Cumpăta –
rea, liniștea, cucernicia, regulile lor aspre, stăpînesc
aceste așezări, în care postul și rugăciunea sînt manifes –
tările cele mai obișnuite. ș
Dervișii consideră că pot dobîndi fericirea numai prin
tocirea simțurilor. Din această credință rezultă o serie de
practici bizare, cu efecte exterioare capabile să impresio –
neze pe privitorii ignoranți. Principala atitudine a aces –
tora este meditația. Dervișul rămîne nemișcat ore întregi,
părînd că cugetă profund. însă el se gîndește atunci doar
cum să-și prelungească mai mult starea de imobilitate, tn
asemenea poziții se poate ajunge numai prin exerciții în –
delungate de voință, de stăpînire a ..reacțiilor organismu –
lui, care — practic — cade într-o stare de amorțire. Un
derviș aflat în imobilitate se controlează atît de puternic
încît este capabil să rabde înțepături de ace, arsuri super –
ficiale, ciupituri puternice, dînd impresia că nu le simte
Aceeași stare se obține de către unii derviși prin suflarea
într-un corn sau bucium, ori învîrtire în loc, pînă la coi»;
pleta epuizare fizică. Fiecare din aceste procedee conferă
o anumită specializare, denumită ca atare : derviș-urlător»
derviș-învîrtitor și derviș-rătăcitor.
Exercitînd în fața mulțimii, asemenea manevre, der –
vișii obțin după efecte : creșterea credinței în puterea lQl
magică și, pe baza acesteia, cîștigarea celor necesare traiu'
lui pentru ei și familiile lor.
254

Deosebit de stările de imobilism, dervișii oferă tururi
de iluzionism. Ei merg pe tăciuni aprinși și își produc tăie –
turi pe piele, care dispar sub-ochii uimiți ai spectatorilor.
Atît o manieră, cît și cealaltă sînt cunoscute în magie de
mii de ani, prima manevră fiind facilitată de substanțe ig –
nifuge, a doua de cerneluri speciale.
Fachirismul s-a născut în India, fiind una dintre cele
mai spectaculoase, dar și controversate activități cu carac –
ter magic oriental. In concepția indiană, fachirul este un
ascet, indiferent de religia căreia îi aparține — hindusă
sau musulmană —, o ființă solitară ce-și afirmă prezența
printr-o atitudine învăluită de mister. Fachirul poartă cu
el tainele unor lumi de mult trecute, inventarul practi –
cilor magice așa cum erau în perioada în care religia a
selectat și preluat acele procedee care-i conveneau spre
a le declara „sacre".
Fachirii sînt consacrați vieții simple, extrem de cum –
pătate, gîndului neexprimat și, în ultimă expresia, ma –
giei. Examinarea atentă a comportamentului acestei cate –
gorii de magi orientali scoate la iveală paralelisme frapante
cu cel al șamanilor și vrăjitorilor primitivi. Ca și aceștia,
fachirul trăiește izolat, se hrănește altfel decît ceilalți oa –
meni, are alte ore de somn. în general ține să fie deosebit
de restul societății, pe care o impresionează prin apariția
sa. Fachirismul face de asemenea apel la yoga, sistem stră –
vechi de gîndire metafizică, existent în culturile preariene
și ariene, constînd într-un antrenament de tip deosebit
pentru corp și intelect bazat pe modelarea voinței. Ce de –
semna anume denumirea ,,yoga", în trecut, nu se știe cu
exactitate, cercetătorii moderni interpretînd în mod dife –
rit textele sanscrite. Există un număr relativ mare de de –
finiții, dar, în general, toate mențin ca element comun
termenul de contopire, uniune, comuniune, însă nu numai
cu semenii, ci și cu natura, prin cunoașterea deplină a
**>pcurii umane, ca și prin autorealizare.
Sistemul yoga nu are nimic comun cu dogmele, cu ri-
ualurile religioase, pe care, de altfel, nici nu le aprobă,
"Pă cum nici religiile nu acordă sprijin yoginilor. Ve-
.lncî din străfundurile culturii umane, ca magie imitativă
^tămăduitoare, yoga cumulează un imens bagaj de cu-
Ștmțe și observații asupra naturii corpului omenesc, ca
^ Potente etico-morale verificate de-a lungul mileniilor.
^Jl^isâ numai pe calea inițierilor, practicile yoga au
"întotdeauna învăluite în mister. Biomecanica yogină
. 255

s-a conturat treptat, prin experiență îndelungată, dezv
tîndu-se încet, secretele ei fiind păzite cu fanatism C i J practicanții săi. Maniera de inițiere, taina în care erau în –
văluite metodele de antrenament ale yoginilor au dat
un caracter mistic formelor clasice de Hatha-yoga, Radja-
yoga, Ynana-yoga, Karma-yoga și Bhakti-yoga. De altfel
procedeele yoginilor, bine cunoscute astăzi științei, sînt
privite încă în rîndul populației rurale indiene ca avînd
esență supranaturală.
întregul sistem yoga era considerat de inițiați, în ve –
chime, ca o purificare, constînd din restricții alimentare
exerciții de respirație, igienă riguroasă, concentrare min –
tală destinată dirijării unor procese fiziologice.'/Prelun –
gire a magiei, yoga se bazează pe doi factori, anume asana,
sau poziție fizică și pranayama sau control (asupra res-
pirațței). O trăsături caracteristică a teoriei yogine, în
special a practici Hatha-yoga este renunțaroa necondițio –
nată la viața vicioasă, inclusiv la excesele sexuale. Există
o anumită gîndire yoga, care propovăduiește abstinent
extremă, inclusiv cea sexuală — brahmatjarja — dup:
care apropierea între un bărbat și o femeie este permis
numai pentru perpetuarea speciei.
Dincolo de exercițiile de respirație purificatoare — yog;;
susținînd că omul trăiește cu atît mai mult cu cît respir.
mai mult — există asanele sau pozițiile corporale — Ic
tus (padmasana), tron (badrasana), palmier (talasana), soar
(suria namaskar), plug (halasana), cocostîrc (padahastf
sana), luminare (sarvangasana), lăcustă (salabhasana
cobră (buiangasana), arc (danurasana), păun (mayurasana
vultur (garudasana), scorpion (vrișcikasana), sfoara (anja
neiasana), corbul (kakasana). etc, atît denumirile, cît ș
exercițiile propriu-zise sugerîmd imitarea naturii, a fii*1
țelor și obiectelor diferite.
Potrivit condiției yoginilor, asemena exerciții sîn
necesare pentru „absorbirea" în corp a unei materii o<
esență supranaturală care ar exista în tot cosmosul, "e"
numită prana, capabilă să renoveze organismul omenesc
dîndu-i un spor de vitalitate, de forță divină. Desigur estt
aici o explicație naivă, mistică a unor fenomene constatat
pe viu de către înșiși practicanții sistemului yoga, anufl|
că, în urma exercițiilor fizice, se produce o stare de exa
tare, de regenerare. Yoginii nu cunoșteau legile care £> ^ <
vernează complicatele procese de refacere, de p f c t ^
nare structurală a celulelor, țesuturilor, organelor și
256

melor organismului uman, de aceea ei au crezut, în mod
eronat, că ceea ce sesizaseră referitor la starea de excep –
ție a corpului, stare realizată prin exerciții fizice și de
voință, anume vitalitatea, era de esență supranaturală. Iar
ea această stare se dobîndea, potrivit credinței lor, numai
cunoscînd temeinic anumite reguli rituale aplicate trupu –
lui, care determinau pătrunderea — prin aspirarea în plă –
mâni — a pranei.
Prin aceste exerciții de antrenare a voinței și puterii de
concentrare, care nu au nimic anormal în ele, fachirii au
ajuns la anumite performanțe, aparent supranaturale. De
pildă, un fachir își poate accelera și încetini după dorință
bătăile inimii, reușește să-și ridice temperatura corpului,
ori să și-o scadă pînă la cea a mediului ambiant, să-și sus –
pende respirația un timp variabil, să ajungă în stadiul
morții aparente, din care să revină singur, treptat etc.
Aceasta fără a mai lua în considerație pozițiile aparent bi –
zare și incomode de relaxare ale fachirilor, cum ar fi, de
pildă, cele numite broasca țestoasă, embrionul, vulturul,
lotusul închis și altele, imposibil de executat de către un
neinițiat, și care stîrnesc uimirea curioșilor.
Multă vreme, fachirismul a fost privit cu mirare, ne –
înțeles, aprobat de pe poziții mistice sau blamat ca șar-
Iatanie. Cercetate pe criterii științifice, yoga și fachirismul
și-au dezvăluit resursele lor reale ; antrenarea perfectă a
puterii de sugestie și autosugestie, cu efecte majore asu –
pra activității întregului corp, pînă la pragul reglării după
dorință a unor funcții vitale, practicarea hipnozei, dedu –
blarea eului. Este, de pildă, clasic experimentul efectuat
de cercetători ai Academiei de științe medicale a U.R.S.S.
asupra unui fachir, posesor al unei memorii cu totul ieșite
din comun. Acesta a fost capabil să suporte, fără anes –
tezie, extracția unei măsele bolnave, reprezentîndu-și în
tot timpul acesta că o altă persoană era supusă operației,
el fiind doar un simplu spectator. Tot prin dedublarea eu-
toi, același subiect a fost capabil să-și urce temperatura
"junii drepte, gîndindu-se că o ținea pe marginea unei
Pute încinse și să și-o scadă pe cea a brațului stîng, ima-
Smîndu-și că ținea în palmă o bucată de ghiață.
Asemenea reglări Ia comandă a unor funcții, perfect
Aplicabile astăzi din punct de vedere științific, erau con-
Jțterate manifestări ale unor puteri supranaturale, fiind
,. "f altfel — prezentate ca atare de fachiri. Nu se poate1 cîtă intenție de înșelăciune conțin asemenea practici,
257

dar este cert că yoginii le-au descoperit rînd pe rînd și
le-au perfecționat, prin observații empirice atente, fără a
cunoaște realmente mecanismul proceselor fiziologice p e care le declanșau. Din această cauză ei înșiși interpretau
propriile lor performanțe ca rezultat al unei forțe supra –
naturale. Concepția mistică privitoare la așa-zisa prana
este un răspuns neștiințific Ia întrebările privind esența
ființei, â forței ei fizice și psihice.
Deosebit de aceste aspecte în fachirisrn apar, de regulă.
manevre menite a supraimpresiona mulțimea, care nu au
nimic comun cu yoga. Ele se constituie ca practici de ilu –
zionism primitiv, speculate pe plan mistic.
Literatura a consemnat diferite trucuri fachiriste stră –
vechi. Cea mai vestită scamatorie a fachirilor, relatată încă în
scrierile antice, este îmblînzirea șerpilor. Dansul repti lelor
era un spectacol răspîndit, de altfel, în întregul Orient, el
fiind cunoscut în Mesopoțamia, Egipt și Grecia, manevra
fiind bazată pe sensibilitatea unor specii la sune tele emise
de instrumentele de suflat sau fluierat. Șerpii utilizați la un
astfel de tur au dinții scoși, astfel încît ei sînt practic
inofensivi. Spre a mări efectul reprezentației, . fachirul
recurge la un mic șiretlic. El agită în aer o eșarfă și din ea
apare la picioarele lui la un moment dat, șarpele, în
prealabil ascuns într-un loc convenabil, de regulă în
turban.
Tot atît de vestită este scamatoria culcatului pe un pat
cu cuie. Planșeta de lemn are pe ea înfipte cîteva sute de
piroane, cu vârfurile ascuțite, pe care se culcă fachirul.
Spre a mări efectul, deasupra se urcă asistentul acestuia,
care îl calcă pe piept, după care fachirul se ridică nevă –
tămat. Trucul emoționa odinioară enorm mulțimea igno –
rantă. El se baza în f«nd pe principiul repartiției greu –
tății. Fiecare cui de pe scîndură preia doar o parte din
greutatea corpului fachiriului. La 60 kilograme/corp, alun –
gite pe 120 de cuie, presiunea liu depășește 0,500 kg pe
fiecare cui. Cum planșeta dispune de 500—600 de pi –
roane, greutatea este astfel repartizată încît omul care stă
deasupra, practic nici nu prea simte înțepăturile și, cU
atît mai mult, nu este vătămat. în ceea ce privește apă –
sarea suplimentară a asistentului, aceasta se pierde priR
elasticitatea mușchilor toracelui celui așezat pe cuie.
înghițirea de foc, truc străvechi, răspîndit din India
pînă în Grecia, se afla de asemenea în repertoriu] fachi –
rilor, în ce măsură însă această scamatorie este de origin<1
258

indiană, literatura veehe nu dă suficiente lămuriri. Totuși,
modul în eare se proceda, în general, în asemenea scama –
torii este dezvăluit de către unii autori antici, care rela –
tează despre rețetele vrăjitorilor pentru realizarea de sub –
stanțe capabile să protejeze pielea de arsuri. Acestea aveau
la bază uleiul, grăsimile și piatra acră. Ungînd limba, bu –
zele, gura cu un astfel de preparat, fachirul putea să ia cu
dinții tăciuni aprinși, sau orice corp încins la foc, -fără a
resimți vreo urmare neplăcută. Tot astfel putea să meargă
pe jăratic, sau să prindă cu mîna un fier încins.
Străpungerea cu ace, iată o altă demonstrație de fachi-
rism. Cel care recurgea la asemenea tertipuri trebuia să cu –
noască perfect zonele în care nervii sînt mai puțin sensi –
bili. Mai mult, în prealabil, pielea era tratată cu un lichid
anesteziant. Un loc obișnuit pentru executarea operației
de împungere era obrazul, într-o poziție situată la doi
centimetri de colțul unde se unesc buzele. Aici, împunsă –
turile- unei sule groase de pînă la doi milimetri este mai
puțin dureroasă decît a acului seringii moderne.
Ulterior, aceste trucuri străvechi, prezentate ca efecte
ale puterii supranaturale a fachirilor, în realitate numere
ieftine de iluzionism, au fost perfecționate, iar reperto –
riul scamatoricesc îmbunătățit prin adăugarea de noi efecte
ca dansul pe scoici ascuțite, străpungerea trupului cu sa –
bia, înghițirea de plumb topit, mersul pe săbii, ridicarea
corpului în aer etc. Toate aceste trucuri incluse și astăzi
în programele de atracție; sînt descrise pe larg în litera –
tura de specialitate, și tehnica lor perfect cunoscută de
iluzioniștii din întreaga lume, exeeutarea corectă fiind o
problemă de exerciții și dexteritate.
Spectacolele populare fachiriste, vechi de mii de ani,
au fost păstrate pînă astăzi prin tradiție în India, unii pro –
fesioniști de înaltă clasă efectuînd chiar turnee în țară și
peste hotare, aidoma vedetelor de teatru.
2. Iluzionismul
Iluzionismul are o vechime extraordinară, fiind utili-
în mod cert, încă în stadiile inferioare de organizare
Astăzi, iluzionismul este considerat o artă și o
avînd ca obiect producerea de efecte amuzante cu
259

aparență de mister. Tehnicile se învață după metode di –
dactice, existînd țări unde viitorii iluzionști studiază pro –
cedeele meseriei în școli și academii speciale, care elibe –
rează diplome de absolvire. în literatură, iluzionismul
poartă și denumirile de magie simulată, magie albă, fi,
zică amuzantă, scamatorie și prestidigitație, deși acest ul tim
termen înfățișează un capitol la artei respective, de-r
semnînd dexteritatea degetelor în a executa o anumită
mișcare. Denumirea de iluzionism vine de la latinescul il-
lusio (ironie, bătaie de joc), scamatorie de la arăbescul
scamota (coajă de plută din care se făceau gobletele pen tru
jocul „uite bobul, nu e bobul"), iar prestidigitație de la
italienescul presti-digit (iuțeală de degete).
Etnografia semnalează un număr mare de manopere
practicate de șamani și vrăjitori, cercetate la diferite
populații primitive asiatice și africane, asemănătoare teh –
nicilor iluzioniștilor de astăzi. Tehnicile respective se în –
vață în cursul perioadelor de inițiere prin însușire „pe
fufate" de către „discipoli", de la „maestru", deoarece
dezvăluirea lor directă este supusă tabu-ului. în concep ția
primitivilor, călcarea interdicției ducea la anularea „pu –
terilor" operațiilor cu caracter de iluzionism. Același lu cru
era valabil și pentru textele și melodiile care însoțeau de
regulă astfel de manevre menite să uimească asis tența.
Divulgarea directă de către un șaman sau vrăjitor a
cunoștințelor sale constituia o abatere gravă de la ri gorile
profesiunii, socotită cauzatoare de moarte atît pen- trti cel
care a trădat secretele, cît și pentru cel care le-a aflat pe
o asemenea cale. într-atît de înrădăcinată era această
credință, încît etnografii consemnează cazuri de
îmbolnăvire gravă și chiar de deces, prin atacuri cardiace
sau sinucidere, a unor vrăjitori constrînși, în diferite oca –
zii, să-și descopere cunoștințele.
Consemnări vechi despice iluzionism există încă de acum
6 000 de ani, provenind din Egipt și Mesopotamia. Pres –
tidigitația și în general manoperele iluzioniste erau uti –
lizate în mod curent în temple, fapt care indică fenome –
nul de sacralizare în timp a străvechilor procedee vrăji –
torești, întîlnite în trecutul îndepărtat al umanității. An –
tichitatea romană a cunoscut și ea această practică ; exista
texte care vorbesc despre acetabulari, adică acei indiviz1
care executau jocul cu zaruri ascunse sub cutiuțe. Sca –
matori existau și în Grecia antică, scriitorul Aciphron (300
e.n.) lăsînd o descriere fidelă a unui număr de prestidig1'
260

ceea ce demonstrează trecerea treptată a
trucurilor ag din mîinile preoților în folosința
laicilor.
în evul mediu timpuriu european, creștinismul alungă
iluzionismul din .ceremonialul religios, el rămînînd o
simplă îndeletnicire a vrăjitorilor și scamatorilor, aceș –
tia din urmă exereitînd profesiunea lor fără a pretinde
niciodată că exercițiile lor sînt altceva decît iluzii. Ofe-
rindu-le deschis, în piețe și bîlciuri, scamatorii nu cereau
în schimb decît alimente sau bani necesari asigurării exis –
tenței lor. în Germania, scamatoria era numită „Taschens-
piel" (de la ,,Tasche'' — buzunar), căci profesioniștii își
purtau accesoriile necesare numerelor lor în buzunarul
unui șorț cu care se îmbrăcau. Francezii îi spuneau „esca-
moter", cuvînt care însemna deopotrivă a ascunde, a face
să dispară, dar și a-șterpeli.
în secolele XV—XVI, scamatorii încep să fie conside –
rați prieteni ai diavolului, sau inspirați de forțe necu –
rate. Opinie imprimată de autoritățile bisericești, care-și
vedeau subminată prestanța, cel mai adesea iluzioniștii
imitînd în derîdere liturghia catolică și utilizînd expre –
siile folosite de preoți. Faimosul hocus-pocus nu este alt –
ceva decît pocirea formulei liturgice „Hoc est corpus do –
mini1' *. Acuzîndu-i pe scamatori că au legături cu diavolul,
papa Inocențiu al VUI-lea emite în anul 1484 o Bulă
papală împotriva lor, măsură care declanșează o cruntă
prigoană contra tuturor celor ce prezentau în public
numere de iluzionism. Cu toate acestea, plăcerea de a
asista la astfel de spectacole era atît de mare, încît In –
chiziția a încetat, spre sfîrșitul secolului al XVI-lea, să
fie tot atît de intransigentă ca pe vremea papei Inocențiu
alVIII-lea.
Giuseppe Balsamo (1743—1795), purtînd celebrul
pseudonim „contele Alessandro de Cagliostro", a făcut
prima încercare de reabilitare a iluzionismului
transfor-"rînd prezentările de experiențe în numere
artistice. Un alt precursor al iluzionismului modern a fost
Jacob Mayer (1735—1800), supranumit Philadelphia, ale
cărui spectacole date pe întreg cuprinsul Germaniei l-au
impresiona și ?e Scniller- Cu nobilul italian Josef Pinetti
(1756— '«6), iluzionismul nu mai amintește nici pe
departe de arta vrăjitorilor și șamanilor, de la care își
trăgea origi- ^*inetti, fizician și naturalist, om de cultură
tehnică, d numeroase procedee, dispozitive și
aparate in-
„Acesta este eorpul
Dom
nului
".
261t-iție,
i

ventate de el, utilizate încă și astăzi. El dădea în perioada
1783—1785 spectacole cu săli arhipline, la Theatre des
Menues Plaisirs. Pinetti avea numeroase ajutoare pe car,'-
le-a instruit perfect, asigurînd astfel perpetuarea truc /
rilor sale, ulterior perfecționate.
Europa secolului al XVIII-lea face mari concesii ii
zionismului, această artă dezvoltîndu-se extraordinar.
Apar chiar tratate de specialitate scrise de Guyot (1769),
Decremps (1785) și J.W.A. Kosmann (1796), Iluzionismul
se conturează, prin urmare, ca o fizică amuzantă, iar prac –
ticanții ei încep a fi denumiți chiar fizicieni. Istoria cir –
cului menționează „fizicieni" celebri la vremea lor, prin –
tre care Conus, Olivier. Ledru, Miette și Lesprit în
perioada napoleoniană, apoi Courtois Loramiis Deslisle,
Talon și Gallicy.
, Creatorul iluzionismului modern este considerat însă
Robert Houdin (K5O5—1871), pe numele său adevărat
Jean Eugene Robert. Constructor genial de automate și
prestidigitator înnăscut, el realizează între altele „scrii-
torul-desenator", o mașină de o ingeniozitate uimitoare,
capabilă să răspundă la tot felul de întrebări, care a fost
prezentată cu un mare succes în numeroase expoziții.
Această păpușă automată a intrat în istoria tehnicii ca
precursoare a unor mecanisme moderne. Imbogățindu-se
de pe urma construcției a tot felul de automate, Robert
Houdin amenajează la Paris, în 1845, Teatrul de serate
fantastice, în care pr.ezenta spectatorilor stupefiați tot fe –
lul de numere de iluzionism, realizate cu ajutorul apara –
telor sale. Șarlatania vechilor vrăjitori și scamatori era
suprimată, totul intrînd acum în lumea mecanicii și a
demonstrației de stăpînire ă tehnicii. Locuința lui Hou –
din de la Blois, în care s-a retras după cîțiva ani de tur –
nee triumfale prin Europa- și America, avea mai multe
ateliere în care el experimenta aparate electrice "și me –
dicale, mecanisme de ceasornicărie etc. De altfel, con –
strucția imobilului era prevăzută cu numeroase mecanisme-
robot, de excepție pentru secolul său și de anticipație pentru
cel următor, cum ar fi automate pentru bucătărie. în' 1 ierupătoare cu arc la instalațiile de gaz și iluminat, dis –
pozitive pentru deschiderea-închiderea ușilor și ferestre-
ș>r de la distanță, adăpătoare și hrănitoare mecanice
rajduri etc, care speriau de-a dreptul pe vizitatori, ajun'
înd a fi numită „casa cu stafii".
262

Houdin a fost primul iluzionist din lume preocupat nu
numai de perfecționarea pe baze științifice a profesiunii
sale, apelînd la cunoștințele mecanicii și opticii, dar și de
combaterea superstițiilor. Spre sfîrșitul vieții el făcea de –
monstrații, arătînd spectatorilor secretele trucurilor sale.
Ba mai mult, la cererea guvernului francez a plecat în
Algeria spre a contracara activitatea marabuților (vrăji –
tori indigeni) care luase o mare amploare, speriind pe lo –
calnici. Demonstrațiile sale, în Africa, au liniștit populația
căreia marele constructor de automate le arăta, pe viu,
că pentru fenomenele naturii există explicații. Houdin
este autorul mai multor cărți în care a descris aparatele,
dispozitivele și trucurile iluzioniștilor, contribuind la dez –
voltarea acestei profesiuni, dar și la construcția meca –
nismelor automate utilizabile în diferite domenii prac –
tice, în teatrul întemeiat de Houdin au fost prezentate
primele imagini de cinema, realizate de Georges Melies,
unul din pionierii acestei arte. Trucurile lui Houdin au
fost utilizate spre sfîrșitul secolului trecut de către tot fe –
lul de iluzioniști, traverstiți în mediumi spiritiști, mulți
dintre ei demascați în cadrul unor răsunătoare -procese
penale.
în galeria inventatorilor celebri, cu contribuții fun –
damentale în arta iluzionismului, se înscriu de asemenea
Joseph Bautier (1848—1903), Karl-Compars Hermann
(1818—1887), Samuel Berlach (1828—1885), Ernesto
Scagneto (1840—1896) și alții.
Un truc de mare efect, inventat de Max Auzinger,
supranumit Ben-Ali bey, este „Cabinetul negru". Acesta
reprezintă o încăpere tapetată în negru, absolut nelumi –
nată, în care operatori îmbrăcați în întregime cu halate
și măști negre fac să apară, să danseze în aer și să dis –
pară diferite obiecte fosforescente, după cum le acoperă
}i le descoperă cu o învelitoare neagră de catifea.
Iluzionismul a cunoscut, mai ales după cel de-al doilea
război" mondial, o puternică răspîndire. Profesioniștii
acestei arte sînt prezenți în mod curent în spectacole de
mare prestanță, la teatre și televiziune. Au loc numeroase
concursuri internaționale și congrese consacrate acestei
activități agreată de marele public, care nu mai vede în eȘ ceva supranatural, ci exprimarea unei măiestrii care în-C1&tă șr uimește.
Unul din marii artiști de acest gen ai lumii contem –
porane este A. Iosefini care prin neîntrerupta sa măies-
263

trie a ridicat prestigiul artei românești. Apreciat atît îr ; țară,
cît și peste hotare, A. Iosefini se plasează în rîndo i celor
mai ingenioși iluzioniști ai lumii. Autor al cîtorv; ; volume de
specialitate, ca și de demascare a șarlatanii!^ i:.-j
ghicitorilor, ocultiștilor etc. scriitor de literatură bele- |l!ji
tristică din viața circului, A. Iosefini este totodată un creator
în profesiunea saj lui datorîndu-i-se o serie de procedee și
tehnici noi, care au îmbogățit arta iluzionis mului.
3. Spiritismul
Totul a început într-o seară călduroasa 'de vară, în anul
1847, la Hydesville, comitatul Wayene, statul New York. Nori
întunecoși vesteau apropierea ploii, așteptată de fermierii din
partea locului, ca și de, locuitorii acelei așezări minuscule, în
care prea rar se întîmpla vreun eveniment, cum fusese, de
pildă, dispariția misterioasă ! iill a unui biet negustor de
mărunțișuri, Charles Rayn. întîm- plarea avusese loc cu cîțiva ani
în urmă, dar încă se mai făceau tot felul de presupuneri privind
soarta acestuia, cei mai mulți, în frunte cu șeriful Jakab, fiind
convinși că Rayn fusese ucis și apoi jefuit. La această varianta
subscria și Michel Veeckman, proprietarul casei locuite cîn'dva
de cel dispărut, fără a-și da seama că astfel de opinii avuseseră
drept rezultat pierderea tuturor chiria șilor, căci oamenii din
Hydesville erau stăpîniți de su perstiții, de spaime și nicicînd nu
le-ar fi trecut prin minte să locuiască într-un apartament de
acest fel. Imobilul a stat astfel părăsit un an, ba chiar a fost
ocolit de vecini, pînă cînd s-a mutat acolo familia Fox, proaspăt
emigrată din Germania. John Fox era pastor al Bisericii
episcopale metodiste, post pe care îl căpătase destul de ușor,
căci majoritatea celor din Hydesville îi erau coreligio nari.
Sigur, casa ce-i fusese închiriată, la un preț con venabil, de către
Michel Veeckman, îl satisfăcea, cu atît mai mult cu cît avea
suficiente camere pentru întreaga lui familie, soția Măria, o
femeie ștearsă și cele două fiice Margarette, de 15 ani și Kathie,
de 12 ani.
Pastorul Fox trecea drept un om citit în rîndul enoria-
șilor, cu frica lui Dumnezeu, dar nimeni nu știa că bunul
slujitor al bisericii mai avea și alte preocupări în afa'-'«
264

vtelor sfinte. Căci el rumega pe ascuns o carte adusă din jf
ropa un v0^um intitulat Teoria învățăturii despre spirite, risă
de medicul J. H. Jung-Stilling, în 1808, cax-e-1 con- Unsese
de-a binelea că există fantome. într-atît ajunsese a Vrede în
existența spiritelor, încît nu se sfia a vorbi despre °ceasta
în fața familiei, care-1 asculta întotdeauna cu uimire.
Deci, în seara aceea călduroasă de vară din 1847, familia
castorului Fox s-a dus mai devreme la culcare. Luminile
s-au stins una după alta și calmul a pus stăpînire pe în –
treaga casă. Cele două fete au șușotit o vreme, după care
si-au urat reciproc noapte bună. Fereastra era închisă și,
prin geamul curat, pătrundea în încăpere o lumină slabă,
întreținută de felinarul din stradă. Ramurile copacilor se
mișcau ritmic, aproape fantomatic, agitate de un vînt
stîrnit deodată. Apoi se .porni ploaia, bătînd cu picături
mari în geam.
A trecut o vreme, fără ca nici una să spună ceva. Vîntul
s-a potolit, ca și șuroitul apei, cum se întîmplă adesea în
mijlocul anotimpului cald. Erau gata să ațipească, cînd,
amîndouă au auzit în cameră niște pocnituri puternice.
Kathie și-a dat cu părerea că acestea nu puteau fi decît
semne ale spiritelor. Margarette înlemni, socotind că o
asemenea întîmplare era posibilă, din moment ce propriul
lor tată le vorbise despre sufletele celor morți și mai ales
despre cel al sărmanului Charles Rayn. Kathie, mai cura –
joasă, găsi de cuviință că, de vreme ce sufletul lui Rayn a
dorit să-și viziteze vechea lui casă, bine ar fi să încerce a
intra în legătură directă cu el. Și, cum telegraful Morse
tocmai începuse să fie la modă, a ciocănit în tăblia patului.
Și, ca un făcut, dulapul cel nou din cameră a troznit vio –
lent, determinînd pe fete să creadă că, într-adevăr, bietul
suflet al mortului hălăduia besmetic prin încăpere. La o
astfel de încercare n-au mai rezistat, s-au ridicat imediat din pat și au luat-o la goană, oprindu-se drept în camera
Părinților. După o clipă de chibzuire, tatăl, arborînd o
punică gravă, le-a bătut pe umeri încurajator, decretînd,Ca Margarette și Kathie au intrat în legătură cu spiritul lui Rayn,
v; doua zi, adunînd enoriașii la biserică, le-a ținut o
^edică povestindu-le nemaipomenita întîmplare din casa
Pri' ?6 Care eu *°^u ° credeau acum bîntuită de stafii. Cum siun Cei adunati la biserică se afla și Hardy, de profe-e reporter,
acestuia i-a trecut imediat prin minte să
265

speculeze relatarea pastorului, scriind un articol
senzație.
Vîlva stîrnită de îndrăznețul ziarist, care — bin f înțeles — înflorise pe cît putuse faptele, a fost imensă <
toate că s-au găsit destui oameni lucizi capabili să puț
sub semnul întrebării realitatea celor scrise. Fergusso
negustorul de mobilă din Hydesville, susținea, pe bur
dreptate, că dulapul cel nou al pastorului Fox pocnea
( oricare altul, deoarece lemnul se usca, jurînd că la el j
prăvălie toată noaptea puteau fi auzite asemenea zgomot
Iar doctorul Vanini era de-a dreptul indignat pe ziaris
calificînd articolul drept balivernă. Insă opiniile lor s
pierdeau în corul imens al celor ce voiau să audă din gui
fetelor cum conversaseră cu răposatul Cnajties Rayn și nu
ales ce spunea acesta referitor la cursul evenimentelo
Hardy a prins imediat pulsul mulțimii, propunînd paste
rului Fox să facă un turneu de conferințe prin toaU
America, angajîndu-se a organiza chiar el totul. Cum nic
Fox nu era lipsit de simț practic;- treaba i se păru plină d
avantaje. Nu a stat mult pe gînduri spre a primi oferta s-
au pornit într-un lung voiaj, de pe urma căruia s-au ale
cu cîștiguri bunicele. Hardy a ieșit cel mai bine din com –
binație, renunțînd definitiv la meseria de reporter, plin
de riscuri în acea lume pestriță, cu bătăuși și pistolari,
secolului trecut. Avînd timp, s-a apucat să scrie o cart
în care a arătat pe larg tehnica conversației cu spiriteL
Tocmai atunci s-a petrecut un fapt ieșit din comur
într-o bună zi, un individ s-a prezentat la șeriful Jakab di
Hydesville, cerîndu-i acestuia să-1 aresteze, întrucît se re
cunoștea vinovat de uciderea lui Rayn. Individul tremur
de. frică, fiind convins că fantoma mortului îl va pedeps
așa cum auzise în predicile pastorului Fox. Mai întîi, șerifi
1-a luat drept nebun, dar, după ce a descoperit cadavru
celui asasinat, ascuns în pivnița casei locuite de pastor, 1–
dat pe mîna judecătorului. Sigur, oricine își poate da seatn-
că asasinul fusese influențat de propriile-i spaime, exa
eerbate prin vîlva stîrnită în jurul așa-ziselor apariții d-
spirite în casa victimei sale. Într-așa o măsură, îneît e
însuși s-a convins că va fi groaznic pedepsit de cel ucis
Criminalul a luat deci drumul pușcăriei, din proprie ini
țiativă, spre a scăpa de remușcări, în timp ce pastorul F<£
i f t l l d i t dt î îtA i c ă
Ai*
266 pp
și fetele sale au devenit vedete în întreaga Americă.
turnee au început, umplînd buzunarele familiei, dar și ,
întreprinzătorului Hardy. Toată America a fost cupru15* a

ta de furia spiritismului care se întindea ca o epi- Lumea
parcă înnebunise. Peste tot se făceau ședințe ritism,
fiecare chemîndu-și rudele, prietenii decedați, ,„ să stea
de vorbă cu ei, dorind să-și afle viitorul. A f"st'înventat c^iar
un alfabet, așa-zis tiptolologic, luîndu-se
a model cel creat de Morse pentru telegraf. O lovitură
țn masă reprezenta, de pildă, litera a ; două lovituri— li –
tera b și a?a mai departe. Nu există descrieri, în literatură,
a1e ședințelor de spiritism din acele vremuri, dar se pot
lesne închipui tamtamurile în mese, duruite cu încăpățî-
nare de participanți, în „conversațiile" lor cu morții. Cel
mai adesea, în fruntea spiritelor invocate era Benjamin
Franklin, fapt care a stîrnit indignarea oamenilor de cul –
tură, considerînd aceasta o profanare a memoriei marelui
bărbat american. Scandalul a ajuns într-un asemenea sta –
diu încît autoritățile federale au hotărît instituirea unor
comisii care să analizeze activitatea familiei Fox, a cărei
casă începuse a fi obiect de pelerinaj și venerație din par –
tea a mii de fanatici. Superiorii pastorului au găsit purtarea
acestuia incompatibilă cu funcția de slujitor al Bisericii,
excluzîndu-1 din rîndurile clerului. Izgonit și din Hydes-
ville, Fox s-a refugiat la Rochester. Dar nici aici nu l-au
primit enoriașii, fiind obligat să se ascundă la New York.
Insă morbul spiritismului se întindea ca un flagel, pînă și
în cele mai mici tîrguri, spre indignarea oamenilor cu ca –
pul pe umeri, ceea ce a determinat pe guvernatorul statului
Wisconsin și pe profesorul S. B. Britten să adune un nu –
măr imens de semnături pe un memoriu adresat., în 1854,
Camerei reprezentanților S.U.A. pentru a cere acesteia să
cerceteze situația și să ia măsuri de ordine. In același timp,
Consiliul legislativ al Statului Alabama, spre a potoli ava-
lanșa spiritismului, a elaborat un act normativ prin care
interzicea practicarea ședințelor de invocare a morților, cei care încălcau prevederile legale fiind condamnați la
Plata unei amenzi de 500 de dolari. Cu toate aceste măsuri, ]
fiRU^ a continuat pînă la izbucnirea războiului civil din°°1, după terminarea căruia, în 1865. lucrurile s-au mai domolit.
o dată inventat, spiritismul trece oceanul, pătrun-
întîi în Germania, la Bremen, după care, în 1853,
în Franța și doi ani mai tîrziu în Rusia. Cu încetul,
spiritismului capătă tot mai mult teren și se răs-
în întreaga lume. Se scriau cărți, se ticluiau noi "
și mijloace materiale pentru a se intra în legătură
267,. ^

eu spiritele. Bietele domnișoare Fox, uitate de mult;
rămas niște mari naive în fața avalanșei a tot felul rfU
„mediumi" — persoane ce pretindeau că erau singu reje
în măsură să converseze cu morții. Mai mult sau mai puft n înfricoșați, amatorii de spiritism, la început în majoritate
femei, se așezau în jurul unei mese, își atingeau fiecare
vecinul cu un deget și așteptau, în tăcere, să se învârtească
mobila din fața lor. Unul, „mai versat" chema cine știe ce
personalitate locală, ba chiar pe Nero, Voltaire, Napoleon
sau pe regina Elisabeta a Anglei, care „veneau" curnințj
să miște mesele, dar nimeni nu-și punea întrebarea cum
de erau atît de docile aceste personalități ale istoriei, cu –
noscute prin intransigență în timpul vieții lor. Nimeni nu
făcea apel la vreun dram de logică ; febraVfontomelor vor –
bitoare cuprinsese continentele.
Hyppolite Denizart Rivail, ziarist ca și întreprinzătorul
american Hardy, găsește acum că teatrul vesel parizian
„Marigni", pe care-1 conducea, nu mai era rentabil și se
hotărăște'să ia pe cont propriu o nouă afacere, aceea a spi –
ritismului. EI scrie la repezeală un volum intitulat Cartea
spiritelor, apărut în 2857, în care făcea apologia spiri –
tismului și încearcă să dea o notă savantă teoriilor sale
absolut aberante. Imediat după editarea cărții, care cu –
noaște o mare publicitate, demnă de un produs comercial,
Rivail devine celebru. El a dovedit o perfectă intuiție a
momentului și a pulsului cititorilor, aflați în covîrșitoarea
lor majoritate într-o penibilă stare de ignoranță. Sub nu –
mele, de împrumut de Allan Kardec, Rivail se autointitu –
lează „apostolul bisericii spiritiste" și „întemeietor al filo-
sofiei spiritualiste", ajungînd o „autoritate" mondială îr-
materie de invocare a spiritelor. Mergînd cu îndrăzneala
pxnă la capăt, noul apostol publică ediția a doua a bibliei
spmtiștilor, susținînd că i-a fost „dictată, revăzută și cori –
jată de spirite". .
De acum, spiritismul devine o nouă practică mistică,
neacceptată însă de Biserică, respinsă ca „vrăjitorie".
Mediumii nu se sinchisesc însă de opreliștile canonicilor.
Ei profesează mai departe, se înmulțesc, își afirmă nestin –
gheriți „puterile" de a sta „de vorbă" cu spiritele. încep a
fi editate reviste, se scriu noi cărți. în 1871, potrivit apif"
cierilor oficiale, numărul cărților și broșuzilor spiritiste di"
Statele Unite ale Americii se cifra la peste 100 000, ceea &
reprezenta, desigur o performanță editorială. Pe de alta
parte, totalul volumelor de literatură științifică nu se rj"
268

la mai mult de 5 000 de exemplare. Spiritismul era o
facere atît de bănoasă încît un oarecare D. W. Stcad în –
ființează la Londra un „birou" de comunicare cu decedații,
ia care putea apela liniștit oricare amator ori de cîte ori
dorea să „converseze" cu morții, bineînțeles contra unei
țaxe. Afacerea prosperă mai departe, prin intermediul
fotografiei. Inițiativa a venit din partea unui fotograf din
Bristol, M. Beattie care a publicat în revista „British
Journal of Photography" din 28 iunie 1872, apoi imediat
în ,Photographic News" din Londra două imagini de spi –
rite! fotografiate de el. Cazul face vîlvă extraordinară, cu
atît mai mult cu cît fotografia, ca mijloc tehnic de vîrf la
acea dată, venea să submineze pe toți cei ce contestau
spiritismul,x catalogîndu-1 ca șărlatanie, escrocherie, șa –
manism sau vrăjitorie. Alte reviste s-au grăbit să repro –
ducă fotografiile respective. Beattie, devenit și el celebru,
perseverează și, la 15 iulie 1872, publică în revista londo –
neză „Spiritualist" noi imagini, mai detaliate, după care,
alte fotografii ale aceluiași autor apar și în diverse publi –
cații britanice însoțite de articole care descriau, sub sem –
nătura lui Beattie, modul cum au fost efectuate clișeele.
Apologeții spiritismului apelează tot mai mult la foto –
grafie spre a-și susține afirmațiile lor. Unii au ajuns pînă
acolo încît au măsurat „greutatea spiritelor" cu ajutorul
unor balanțe ; alții au conchis că mediumul pierde, prin
echivalență, în cursul unei ședințe, o parte din greutatea
corporală.
Avalanșa de „dovezi" a fost stopată în anul 1875 eînd, la
Paris a avut loc un răsunător proces, avînd ca implicați pe
Leymaire, adept al lui Ailan Kardec, directorul publi cației
„Revue Spirite", pe americanul Firmann, considerat cel
mai sensibil medium, și pe fotograful francez Bugiiet.
Procesul venea patru ani mai tirziu după prima demascare
Publică, făcută la Londra, a mediumului D.D. Hume ca
Șarlatan. Cu această ocazie, profesorul britanic W. Crookes,
"n fervent sprijinitor al spiritiștilor a fost considerat public
drept credul, ușor de hipnotizat, demonstrîndu-se că opi –
niile sale îi erau sugerate de Hume, care îl influența psihic.
f a a incriminată a lui Leymaire debutase prin înfiin
unui „birou" în care se puteau cumpăra, la cerere, rafii
înfățișînd spiritele rudelor defuncte. întreprin- erea^
mergea de minune și toată lumea era mulțumită,'' P!r>ă
într-o zi cînd, un cumpărător s-a simțit spoliat de cei ei
Șarlatani care-i vînduseră la un preț exorbitant o foto-
269

ș,JI,grafie ce nu î-eprezenta altceva decît o banală pată albă
dovedită în cursul expertizelor a fi produsă prin voalarea
intenționată a filmului. Luați în primire de judecătorul
de instrucție, cei trei pîrîți s-au bîlbîit, s-au contrazis
sfîrșind prin a recunoaște că aparițiile de spirite, fotogra –
fiate și vîndute ca reale, erau în fond niște trucaje ordi –
nare. Evident, ei au ajuns la închisoare.
Condamnarea lui Leymaire pare să fi destupat mințile
celor dispuși să creadă în spiritism. La Berlin, doctorii
Christiani și Kroneker descoperă caracterul fraudulos al
ășa-ziselor experimente demonstrative făcute de Crookes,
Slade și Zollner, socotiți „autorități" în materie de teore –
tizare și popularizare a spiritismului,, In 1880, G. Stiwell
și K. V. Buck demască pe mediumul/ Florence Cook drept
măsluitoare a „materializărilor" spiritului lui Katie King,
ce constituise obiectul teoretizărilor numeroșilor apologeți
ai spiritismului. Anul 1884 aduce o demascare a șarlata-
nismului în materie de spiritism. W. Hallenbach dă în
vileag la Viena manoperele mediumului Bastian, care s-a
dovedit a fi un șarlatan ordinar. Trei ani mai tîrziu, pro –
fesorul american Fullerton din Philadelphia, examinîn-
du-1 medical pe Zollner, îl găsește dezechilibrat mintal.
Un scandal de mari proporții a izbucnit în 1892 la Lon –
dra. Eroina era de această dată o femeie, Annie Abbott,
care se pretindea medium de excepție. Numărul forte al
ei era demonstrația că sub acțiunea spiritelor ea făcea ca
o cutie metalică, în greutate doar de cîteva kilograme, să
nu poată fi urnită nici de șase bărbați solizi. Experiențele
mediumului Abbott erau urmărite de mii de curioși, ele
avînd loc într~o„ sală anume amenajată, taxa de intrare
fiind de o liră, sumă foarte mare în acele vremuri. Un
ziarist curios d^ la „Times" a cercetat podeaua sălii, consta-
tînd că vrăjitoarea montase în dușumea un electromagnet
foarte puternic, care acționa în clipa cînd era conectat cu
ajutorul unui șaltăr la rețeaua comună. Demascată ca șar-
latan, mediumul Annie Abbott a fost nevoită să părăsească
Anglia, stabilindu-se în Canada.
Nu sînt singulare aceste tertipuri la care se dedatf
așa-zișii mediumi. Un oarecare Ch. Eldred se comport*

aidom
a unui
iluzio
nist,
scoțînd dintr-o trapă a fotoliul^ său, cînd găsea de cuviință în
timpul ședințelor de spif' tism, măști, fîșii de mătase albă
sau de voal negru, bar»j peruci, ba chiar și smocuri de
păr uman, pe care le ști ^ cura pe masă, astfel încît, după
ce lumina era aprinsa,
270
1

,ezenfi să creadă că aparținuseră spiritului invocat. Eling- ton
Și Davey au făcut bani cu scrisori adresate de cei morți
participanților la ședințele de spiritism. Procedeul era
simplu : în tăblia mesei de spiritism era fixată o fă- rîină
de mină de creion peste care, în timpul „transei",
mediumul plimba o foaie de hîrtie, obținînd astfel un cu-
vînt, o cifră, sau chiar o propozițiune, în funcție de do –
rința cuiva. Bineînțeles toată lumea credea în această de –
monstrație, pînă cînd poliția a dezvăluit trucul. Oricum,
performanța de a scrie astfel este remarcabilă. W. S. Davis
avea alt truc : se lăsa legat cu o frînghie și se dezlega de
ea cu ajutorul… spiritelor. în realitate el producea o sca –
matorie, învățată de la doi iluzioniști, frații Davemport.
Anul 1905 a fost plin de procese și demascări de me-
diumi. La Londra, Slade a fost prins în timp ce încerca să
pună pe masă o plăcuță de ardezie scrisă de el, pe care
intenționa să o declare drept mesaj al spiritelor. Tot la
Londra, în timpul unei ședințe de spiritism, colonelul
Matyew, veteran de război, în timp ce asista la o ședință
de spiritism, s-a ridicat și a luat în brațe fantoma care
tocmai se „materializase", strîngînd-o de gît. La horcăie-
Iile disperate ale „spiritului", cineva a aprins lumina, asis –
tența constatînd cu stupoare că spiritul era în realitate pro –
prietarul casei, Craddock, care se preta la asemenea în –
scenări, spre a stoarce naivilor cîteva lire pe zi. Americanul
Williams folosea același truc penibil. Un.ofițer a surprins
în casa colonelului francez de Rochais pe mediumul Va –
lentin agitîndu-și, în timpul ședințelor de spiritism, pi –
cioarele încălțate cu ciorapi îmbibați în fosfor, în scopul
de a produce efecte stranii pe întuneric. Americanul
Ebstein a fost demascat ca șarlatan la Berlin, în timp ce
..fantoma" materializată de el s-a dovedit a fi o banală
Păpușă fosforescentă. în același an, mediumul Baylei din
Sydney a fost trimis în fața justiției la Milano pentru în –
șelătorie. Pretinzînd că în stare de transă el poate aduce Ge la mare distanță obiecte și chiar animale, cu ajutorul sPUitelor, reușea să stririgă o mare asistență, rețeta zil-
j^că a spectacolelor sale fiind substanțială. Amatorii pu- e-
au cumpăra cele „aduse" de medium la prețuri fabu- ,?
ase. Unui astfel de cumpărător i-a venit ideea să veri-
A** autenticitatea inscripției babiloniene, făcute pe o tă-
*tă de pămînt, despre care Baylei susținea că ar
aparține ritUlui reSelui Sarg°n- Expertiza a certificat falsul.
Era -adevâr o tăbliță de pămînt, dar nici pe departe
babi-
271

loniană. Pus în fața evidenței, păcălitul s-a adresat poli –
tiei, care, în urma investigațiilor, a descoperit că toat e f-
biectele „aduse" de medium erau manipulate de acesta
prin manevre iluzioniste. Expertizele făcute la British
Museum au arătat că piesele pretinse a fi de origine egip –
teană sau indiană nu erau altceva decît niște jalnice imi –
tații, prost executate.
Un alt medium celebru, Eusepia Palladino, a fost cer –
cetată în anul 1908 de către un grup de savanți englezi,
care au găsit-o bolnavă de isterie, iar așa-zisele sale co –
municări cu spiritele erau pure halucinații, speculate de
impresarul acesteia. în același an s la Paris, un bogătaș,
.Gustav le Bon, convins că spiritismul este o mare șarla-
tanie, publică în ziare un anunț prin care făcea cunoscut
că oferă 500 de franci aur oricărui «medium ce va putea
transporta, fără a-1 atinge cu mîinile, un -obiect de pe o
masă pe alta. Cu trei condiții : să asiste personal la de –
monstrație, totul să se desfășoare la lumina zilei și sub
obiectivul unui aparat de filmat. Cum nu a răspuns ni –
meni ofertei, Le Bon a mărit premiul la 2 000 de franci
aur, sumă exorbitantă pe atunci. Tot fără rezultat. Con –
cluzia decurge de la sine.
După poliție și justiție se sensibilizează și Biserica ca –
tolică, interzicînd practicarea spiritismului ca fiind de
esență diavolească, vrăjitorească. Deja în anul 1861, epis –
copul de Barcelona arsese în piața publică, unde se efec –
tuau prin tradiție execuțiile criminalilor, peste 300 de
cărți și broșuri spiritiste.
în pofida dovezilor evidente că mediumii erau șarla –
tani sau bolnavi mintal, xîn anul 1889 are loc la Paris pri –
mul „Congres mondial spiritist și spiritualist". în cuvîn-
tarea de deschidere a lucrărilor Congresului s-a comunicat
numărul adepților spiritismului : cincisprezece milioane,
în întreaga lume. Cum s-a calculat cifra a rămas un mister,
dar oricum, spiritismul atinsese o extindere fantastică. Ra –
portorii la congres au prezentat „dovezi" ale existenței
spiritelor, de fapt, istorioare absolut necontrolabile. Din –
colo de aceste narațiuni banale se desprinde acum un ie'
nomen nou în domeniul respectiv, anume acela de a trans –
forma spiritismul în știință. Ideea a pornit de la fizician
englez C.F. Varley care, în 1874, a încercat împreuna c
profesorul W. Crookes să „înregistreze" unele > ImptelL,
lizări" de spirite cu ajutorul instrumentelor electrice ^
losite în laboratoarele de fizică. Se propun tot felul
272

aparate, de procedee și sisteme, de instrumente bazate pe
realizările științei ca acelea utilizate pentru măsurarea
undelor, a particulelor de lumină și căldură, a electrici –
tății, magnetismului. Se vorbește despre substanțe, fluide
și alte forme pe care le-ar avea spiritele, asemănătoare cu
radiațiile chimice, catodice și undele hertziene etc, mcît
un neavizat putea crede că se află la un congres de științe
fizice și nu la o dezbatere despre spiritism. Tot atunci s-a
emis teoria că mediumii ar avea puterea de a se com –
porta aidoma unor captatori naturali ai undelor emise de
spirite și de a comunica cu decedații. Bineînțeles, toate
demascările" șarlataniilor acestor mediumi erau ignorate.
în schimb s-a propus înființarea unei organizații practice
a spiritismului, cu institute speciale, în care mediumii să
fie adunați spre a se putea efectua cu ajutorul lor studii
experimentale.
Congresele au continuat, de-a lungul anilor, dar rezul –
tatele acestor eforturi, demne de o cauză mai bună, nu
s-au arătat. Căci nici un aparat nu a putut înregistra pre –
zența spiritelor. Cu încetul, apologeții spiritismului încep
să scadă. A venit primul război mondial și lumea nu mai
avea timp de chemat la taifas, defuncții. Numărul amato –
rilor de spiritism scade brusc, continuînd să se micșoreze
în anii dintre cele două conflagrații mondiale. Moda tre –
cuse. Dar rămăsese preocuparea pentru transformarea spi –
ritismului în știință, cultivată cu perseverență mai ales în
Franța. Considerînd degradantă o asemenea atitudine, în
anul 1923, participanții la cel de-al doilea Congres inter –
național de științe psihice de la Varșovia protestează în tr-
o moțiune, denunțînd ca falsă apropierea între spiri tism
și științe. Ceea ce nu 1-a împiedicat pe francezul R.
Sadre să susțină, în 1928, la Congresul internațional de
metapsihică de la Paris, posibilitatea transformării spiri –
tismului în știință experimentală.
A fost ultima încercare mai semnificativă de acest fel,
căreia, de altfel, i s-a opus întreaga lume științifică. Un
studiu bine fundamentat, sub redacția lui G. Danville,
intitulat „Misterul psihic" (1930) reduce așa-zisele feno –
mene spiritiste la fraude, înscenări, șarlatanii și, în cel
'nai concesiv caz, uneori, la simple coincidențe.
. Șe poate pune întrebarea cum de a putut cunoaște
JPiritismul o asemenea evoluție explozivă și o dăinuire
înfloritoare timp de mai multe decenii ? Cauzele sînt di-tei"ite. In afara dozei uriașe de ignoranță a masei amatori-
»,. 273

lor de comunicare cu morții, de imitație colectivă* de ati –
tudini și acceptare necritică a unor opinii socotite la modă,
un roi puternic în supraviețuirea spiritismului l-au avut
diferitele strădanii ale unor necromanți de a împăca spi –
ritismul cu știința, ba, mai mult, de a încerca justificarea
acesteia prin explicații extrase din disciplinele clasice ___
filosofia, chimia, fizica, biologia, medicina etc.
Ideea de a da o bază științifică spiritismului era mai
veche. Ea a verjit din partea misticului suedez Sweden-
borg, la mijlocul "secolului al XVIII-lea, om ale cărui ma –
nifestări, studiate prin prisma cunoștințelor actuale me –
dicale., indicau demența. Aberațiile lui Swedenborg au fost
persiflate de filosoful german Immanuel Kant (1724—1804).
Dar aceasta nu a împiedicat apariția în 'JfSuropa occidentală
a unei întregi literaturi prespiritiste, alimentate și inspi –
rate de opere mai vechi, unele antice, referitoare la su –
flet, spirit și fantome, cărora, de altfel, le-a fost tributar
și Swedenborg. Printre ele vom găsi cugetările lui Leucip
și Democrit (sec. V. î.e.n.) despre natura materială a sufle –
tului, alcătuit, după acești filosofi, din atomi, fiind asemă –
nător focului. Apoi Plutarh, în celebra lucrare Viețile pa-
ralele ale oamenilor iluștri (sec. I e.n.) se referă la spirite
și la previziunile acestora. Tacitus, în Anale (sec. II e.n.),
relatează despre practica unor magi și vrăjitori care utili –
zează mese învîrtitoare. Porphyrius, în Vit Plotini (sec.
III e.n.), susține că sufletul poate acționa de la distanță.
Avicenna pretinde, la anul 1000, că sufletul posedă o pu –
tere absolută -asupra tuturor corpurilor sublunare. Toma
d'Aquino reia ideile lui Avicenna, în 1250, pentru inter –
pretarea practicilor vrăjitorești. Roger Bacon scrie, în 1270
în Opus majus, despre influența terapeutică a puterilor
sufletului. Henrich Cofnelius Agrippa von Nettesheim re –
dactează la Koln Oculta Philosophia (1533). considerînd
că prin puterea sufletuliif se poate explica magia. Ceva
mai departe merge cu speculațiile Pietro Pomponazzi în
De incantionebus (1556) : el acceptă că există „fantome'",
încercând să dea chiar explicații avalanșei de istorioare
care bîntuiau evul mediu despre asemenea apariții mai
cu seamă în case și castele părăsite. O colecție de povestiri
despre fantome face și R. Boxter în anul 1691 în cartea
Evidența sigură \a lumii spiritelor apărută la Londra, în
care descrie apariții de fantome, „vocile" acestora, vrăji
și descîntece pentru îmbunarea lor. La începutul secolului
aî XYiri-lea. Chr. Thomasius enunță ideea că ..spiritul*
274
1

t o entitate bidimensională, iar în 1784, Calmet scrie
0 disertație despre apariții de îngeri, demoni, spirite și
yampiri. E." Swedenborg, elaborînd cartea Cerul și infer-
nul, apărută la Londra în 1758, pregătește terenul pentru
conturarea teoriei spiritismului. El este urmat de
j. H. Yung-Stilling cu Scene din imperiul spiritelor (1 797)
și Teoria învățăturii despre spirite (1808), de J. F. von
Mayer cu Hades (1810) și J. Ennemoser cu Istoria magiei
(1844) în care face o apropiere între necromanție și som-
nambulism, cărți din care s-a adăpat însuși pastorul Fox,
aureolat ca fiind creator al spiritismului, deși — la o pri –
vire analitică — el nu a făcut altceva decît să tragă fo-
laasele materiale ale tuturor speculațiilor pseudo-filosofice
vechi în domeniul necromanției.
După apariția cărților lui A.J. Davis, Stainton Moses
și Allan Kardec, considerați clasici ai spiritismului, iată-i
înhămați la carul explicațiilor, dintre cele mai stupefiante,
oameni aparținînd celor mai diverse categorii sociale,
inclusiv cercetători științifici, amețiți fie de valul opiniei
generale favorabile spiritismului, fie de șiretlicurile me-
diumilor. Aceștia devin apologeții cei mai fecunzi ai „noii
științe aplicative". Se știe că, în ultimii ani ai vieții sale,
eruditul Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836—1907), sensibi –
lizat de moartea fiicei sale Iulia (186&—1888), devine adept
al spiritismului, scriind între altele lucrarea Sic cogito, de
factură mistică.
Terenul a fost pregătit și de literatura beletristică, în-
cepînd cu Odiseea și Eneida, trecînd prin povestirile popu –
lare despre fantome, spre a culmina cu operele lui Dante,
Shakespeare, Goethe, Schiller, Chateaubriand, Balzac,
Lamartine, Hugo, Heine, Hoffmann, Eminescu și ale altor
corifei ai literaturii universale, care invocau adesea spi –
ritele pentru a da culori strălucitoare paginilor lor. Ro –
mantismul, mișcare artistică și literară constituită la sfîr-
șitul secolului al XVIII-lea în Anglia și Germania, apoi
în secolul al XlX-lea în Franța și ulterior în aproape toate
țările lumii, cultivînd fantasticul, grotescul, meditația
gravă, poezia ruinelor și a umbrelor, a nopții, a visului, a
misterului, netezește și el terenul pentru spiritism care astăzi se află într-un puternic declin. Fenomenul este pe
deplin explicabil nu atît ca un rezultat al acțiunilor repri-
*nante ale autorităților laice și influenței Bisericii, care
consideră spiritismul contrar dogmelor sale, cît prin refu –
zul masiv social. Această atitudine constituie o urinare
275

logică a creșterii nivelului general de cunoaștere a feno –
menelor vieții, precum și a convingerii sociale masive,
bazate pe dovezile concrete furnizate de știință și justiție
că manoperele spiritiștilor sînt pure înșelătorii.
4. Secte și societăți oculte
Sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al
XVII-lea găsesc Europa în pline frămîntări economice,
politice și sociale, pretutindeni avînd loc lupte politico-
religioase, răscoale pentru cîșțigarea unor drepturi și li –
bertăți civile. Pe plan cultural, științific și tehnic, această
tulburătoare perioadă este dominată de personalități ale
umanității ca Tycho Brache (1546—1600), Giordano Bruno
(1948—1620), Francis Bacon (1561—1626), Galileo. Galilei
(1564—1642), Tommaso Câmpanella (1568—1639), Johan-
ftes Kepler (1571—1630), Rene Descartes (1596—1650),
Blaise Pascal (1623—1662), apoi Miguel de Cervantes Sa-
avedra (15^7—1616), Lope de Vega Carpio (1563—1635),
William Shakespeare (1564—1616), Pierre Corneille (1606—
1684), toți reprezentanți de geniu ai umanismului. în acest
context de descătușare a spiritelor, de luptă împotriva ca –
tolicismului și absolutismului încep să ia ființă tot felul de
grupări, asociații, ligi, societăți care își desfășoară activi –
tatea fățiș, unele luptînd cu arma în mînă, sau în mod con –
spirativ, pentru instaurarea unei lumi mai bune.
în secolul al XVII-lea, atît de bulversat și plin de con –
tradicții, se dezvoltă, căpătînd proporții remarcabile în
veacurile XVIII—XIX, noi forme ale magiei, cu pretenții
majore, universale de reformare — prin mijloace subtile —
a lumii, organizate ca societăți sau secte nereligioase se –
crete : „Crucea de trandafiri" (La Rose-Croix), Francma –
soneria, „Triunghiul de foc", „Frații crucii de aur", „Secta
iluminaților" ritul masonic „Elus Cohen", secta martiniș-
tilor etc.
Cea mai importantă dintre grupările cu caracter ocult
din secolul al XVII-lea poate fi considerată francmasone
ria care și-a propus încă de atunci să modifice și să con
ducă lumea după precepte proprii, prin infiltrarea mem
brilor săi în vîrfurile conducătoare ale societății. i
276

acestei societăți oculte, care amintește de arhaicele aso –
ciații secrete, legate de credințe magieo-religioase ani –
miste și vrăjitorești, sînt obscure și controversate, ca de
altfel întreaga ei evoluție. Istoria francmasoneriei este
considerată de majoritatea cercetătorilor a debuta în pe –
rioada regelui Numa Pompilius, succesorul lui Romulus.
Atunci, după tradiție, constructorii de temple, ziduri de
cetate și monumente erau grupați într-o confrerie care se
conducea după norme riguroase, bucurîndu-se de o juris –
dicție anume, ca și de unele privilegii, printre care scutirea
de contribuții publice. Aceste confrerii, împărțite în trei
grade — ucenici, companioni și maiștri — se reuneau de
regulă seara, după încetarea lucrului, într-o baracă ame –
najată în apropierea construcției, unde se discutau lucră –
rile pentru a doua zi, hotărîrile fiind luateprin consens
general. Adunările erau conduse de mai marele maiștri –
lor, fiind precedate de un ceremonial magico-religios, moș –
tenit din perioada cînd numai preoții se ocupau de ame –
najarea templelor. Echerul și cumpăna au fost stabilite
drept simboluri ale acestor confrerii cu caracter magic
care s-au răspîndit de-a lungul secolelor în întregul im –
periu, căpătînd mereu noi norme și forme oculte de ini –
țiere. Confreriile romane de constructori, ajunse în Bri-
tania, după anul 43, pentru edificarea de castre, temple,
drumuri, poduri, edificii, băi, monumente etc. au fost com –
pletate cu localnici, care s-au supus regulilor și riturilor
magice ale acestor asociații de zidari. Creștinizarea anglo-
saxonilor și întemeierea primei episcopii la Canterbury, la
sfîrșitul secolului al Vl-lea, aduc modificări în normele
confreriilor de constructori, vechile ritualuri ca și regulile
de inițiere căpătînd formule adecvate noii religii domi –
nante, fără ca prin aceasta să se piardă manoperele oculte
— semne și procedee magice, secretul și ceremonialul ini –
țierilor etc. — și nici tradițiile de solidaritate și într-aju –
torare etico-profesională moștenite din antichitatea ro-
rnană. După secolul al VH-lea, în confrerii nu mai puteau
intra decît oameni liberi, deoarece doar ei se bucurau de
Privilegiul circulației nestingherite dintr-o localitate în- tr-
alta. Cum aceștia erau denumiți free-mason, adică zi-uari-
liberi, asociațiile lor au început a se chema masonerii.
Fiecare grupare masonică a căpătat termenul de lojă. In –
vazia danezilor în Kent, Anglia de est, Northumbia și
C i a aduce ruina orașelor și a bisericilor, astfel îneît,
277

după bătălia de la Edington și alungarea daneeilor din
Londra de către Alfred cel Mare, regele Wessexului (anul
886), asociațiile de masoni capătă din nou amploare șj
privilegii, datorită cererii masive de construcții. în anul
925, regele Ethelstan confirmă privilegiile lojilor ma –
sonice, dîndu-le un regulament (Constituția de la York),
în același timp, constructorii își aleg ca patron pe Sfîntul
Ioan, deoarece sărbătorirea acestuia coincidea cu solstițiul
de vară, moment astronomic celebrat prin ritualuri ma –
gice de către membrii confreriilor de zidari încă din anti –
chitate. Drept urmare, masonii vor lua numele de frați ai
Sfîntului Ioan. Confreriile de zidari „Frații Sf. Ioan" se
răspîndesc acum pe continentul european, căpătînd din
partea papilor privilegiul de a zidi catedrale, precum și di –
ploma care le scoteau de sub jurisdicția locală și a edicte –
lor regale. Aceste mari avantaje determină pe mulți oameni
de artă și gînditori să ceară a deveni membri asociați ai
lojilor masonice, profitînd de faptul că legislația vremii
prevedea obligația pentru fiecare 'burghez de a fi neapă rat
înscris îtitr-o breaslă. Intrînd în lojile masonice, aceștia au
adoptat insignele, termenii meseriei de zidar și s-au
supus regulilor de breaslă, cu scopul de a putea dezbate
nestingheriți, în mod secret, în adunările oculte masonice,
idei filosofice și căi de reformare politică a societății. Era
o ipostază nouă de exteriorizare a unor năzuințe care, ex –
primate public, deschis, ar fi fost condamnate atît de auto –
ritatea regală, cît mai ales de Biserica catolică, obsedată
de ideea ereziilor pe care le vedea în orice încercare nova –
toare. Fenomenul are ca urmare transformarea unor loji
masonice ce activau ca asociații de breaslă ale zidarilor
într-un fel de cluburi desfășurînd în aparență o activitate
declarată de cercetare a naturii, dar avînd, în secret, o
serie de țeluri politice și sociale.
Către secolul al AV-lea, lojile masonice încep să se
destrame, persecutate sîngeros de catolicism sub acuzația
de propovăduire a ereziei și schismei în Biserică. Drept
urmare, construcțiile unor impunătoare catedrale și edi –
ficii laice stagnează. In fine, Reforma lui Luther din se –
colul al XVI-lea dă o nouă lovitură corporațiilor maso –
nice, care se descompun în toată Europa, cu excepția celor
din insulele britanice. Decapitarea regelui Carol I (1649)
provoacă reactivarea puternică a masonilor din Anglia și
Scoția care, în secret, au hotărît să restabilească tronul și
totodată să submineze autoritatea lui Cromwell, d-înd tnn'
278

soneriei un caracter prin excelență politic și organizînd-o
conspirativ pe mai multe grade. Acțiunile așa-zișilor
masoni acceptați, adică a acelor membri ai confreriilor care
nu erau arhitecți sau constructori, au ca rezultat procla –
marea lui Carol al Il-lea ca rege al Angliei (29 mai 1660)
și batjocorirea mormintelor lui Cromwell și Ireton. Carol
al Il-lea, primit mason în timpul exilului, își va arăta, re –
cunoștința față de loji, acordîndu-le grație și onoruri, prin
el masoneria primind de atunci și denumirea de „Arta
regală", deoarece contribuise în mod special la restaurarea
tronului. Acesta poate fi socotit momentul în care maso –
neria s-a transformat integral într-o societate ocultă cu
caracter strict politic, părăsind definitiv vechiul ei carac –
ter de confrerie profesională. Sînt diferite opinii cu privire
la modul de evoluție a masoneriei, toate însă cu caracter
de ipoteză, deoarece nu există documente certe în dome –
niul respectiv.
La începutul secolului al XVH-lea, masoneria se trans –
formă în organizație politică cu caracter internațional.
Evenimentul, pentru care există unele atestări documen –
tare, s-ar fi petrecut în anul 1616, fiind marcat de așa-zisa
inițiativă a alchimistului Valentin Andreea .de a da maso –
neriei denumirea de „Crucea de trandafiri"*. Același rol
îi este de asemenea atribuit anticarului englez Elie
Ashmole, reformator în anul 1646 al ritualurilor lojilor
londoneze, acestea căpătînd fast, noi formule de exprimare
magică, atmosferă de mister.
Există mai multe supoziții care-i socotesc ca inițiatori
pe medicul Michel Maier, predicatorul protestant Joseph
Stellatus, un grup de treizeci de teosofi din Wiirtemberg și
pe Paracelsus.
Prin tradiție, însă, masoneria de tip actual ar fi apărut
datorită lui Christian Rosenkreutz, la începutul secolului
al XVII-lea. După toate aparențele acest nume reprezintă
o alegorie, în concepția masonilor crucea fiind simbolul
unirii sacre, iar trandafirul cel al discreției, al tainei,
crucea de trandafiri avînd deci sensul de „confrerie sacră % a
tăcerii". Există însă și alte accepțiuni, aproximativ simi lare
cu privire la simbolurile respective. Cert este că, în JȘuropa
occ identală, zguduită de lupte și de abuzurile ca-
* Titulatura simbolizează adoptarea unor noi concepții oculte, ^a Și a unei baze teoretice întemeiată pe fiJosofia materialistă a *u» Francis Bacon.
279

tolicismului se vorbea mult și cu oarecare teamă despre*
organizația s«cretă care publicase deja, în 1623, un mani –
fest (Fama Fraternități*) adresat nobilimii și savanților. în
manifest se vădește caracterul protestatar, anticatolic, cu
nuanță luterană și anti-papal, de esență germană. Foarte
probabil, „Crucea de trandafiri" este totuși o operă colec –
tivă-, creată treptat, în timp, al cărei apogeu pare a fi mar –
cat în secolul al XVII-lea, cînd gruparea secretă capătă un
rol vădit anticatolic și politic subversiv, păstrînd însă toate
caracterele sale oculte și ritualurile de factură magică
inspirate din credințe și superstiții orientale, în special
egiptene și ebraice.
în secolul al XVIII-lea apare o nouă grupare cu caracter
ocult, așa-zisa „Sectă a iluminaților", care reunea teosofi,
cabaliști și aristocrați. într-un volum intitulat Eseu asupra
Sectei iluminaților, Luchet enumera peste treizeci de prinți
și capete încoronate, membri ai acestei organizații cu ca –
racter de magie. Printre figurile marcante ale așa-zișilor
iluminați, cu veleități de întemeietori / de secte oculte, a
fost și suedezul Emmanuel Swedenborg (1688—1772).
Fecund autor de literatură mistică, el a grupat, la un mo –
ment dat, admiratori ai săi din Anglia și S.U.A., organizînd
loji cu caracter ocult, care trebuiau să^se transforme în tr-o
Biserică swedenborgiană, a cărei doctrină era cu noașterea
nemijlocită a esenței supranaturalului, prin intermediul
unei iluminări sau al unei anumite intuiții.
Un alt grup ocultisi a fost întemeiat spre sfîrșitul se-
cblului al XVIII-lea de către Dom Pernetti, la Avignon.
Dom Pernetti, figură tipică de aventurier, călugărit în ti –
nerețe, a părăsit Ordinul benedictinilor, spre a-1 însoți pe
navigatorul Louis-Antoine de Bougainville, la bordul co –
răbiei „Boudeuse", în acel"memorabil voiaj în jurul lumii
(1766—1769). Grupul denumit „Sainte Parole" era alcătuit
din „iluminați", în majorftate nobili, care practicau magia,
cabala și alchimia.
La Copenhaga se dezvoltă în aceeași perioadă „Loja
iluminaților" condusă de Carol de Hessa, a cărei activitate
era asemănătoare cu a unui oracol. Adunările lojei aveau
loc periodic, incluzînd un ceremonial inspirat din cele &te
preoților antici ai templelor lui Apollo. în tavanul sălii
de reuniuni se afla o lampă care sugera Soarele. Uitîndu-se
la ea, membrii lojei puneau diferite întrebări, astfel alcă –
tuite îneît răspunsurile să fie „da" sau „nu". Afirmația era
280

.prezentată'printr-o puternică și persistentă iluminare u
i'mpii- Negația se traducea printr-o lumină slabă, inter –
mitentă, în funcție de aceste semne, cei în cauză luau de –
niile pe care Ic? considerau cuvenite. Sigur, acesta era un C'rocedeu secret de influențare a conștiinței, cunoscut doar
L cțțiva inițiați, avînd ca scop realizarea planurilor lor
culte prin intermediul membrilor lojii, în majoritate per –
soane cu responsabilități publice. Unul dintre cei care cu –
noșteau „secretul" lămpii divinatoare (în realitate un
simplu bec cu gaz de cărbune, a cărui luminozitate putea
i:i reglată de la distanță, prin mărirea sau micșorarea de –
bitului combustibilului) a fost pastorul protestant Lavater,
?l însuși precursor al metodei de ghicit prin analizarea fi –
zionomiei umane (fizionomistica). Lavater întreținea o
vastă corespondență cu capete încoronate, șefi de guverne
;i alte persoane cu mare influență, sfaturile sale de ordin
Dolitic fiind, de regulă, urmate cu docilitate. Cit de puter-
ucă era forța lui Lavater o ilustrează Mirabeau : „Am
/âzut, scrie marele om politic francez, depeșe ale lui La- ,-
ater adresate către suverani, sub acest protocol «dragul
;ieu !» Am văzut suverani răspunzîndu-i, admirîndu-1,
iscultîndu-L devenind tributarii lui ! Am văzut partizanii
ăi care-1 considerau ca pe un Dumnezeu pe pămînt".
In 1754, Martinez de Pasqualli a fondat în Franța un
it masonic particular, denumit „Aleșii Cohen" (Elus
-ohen), avînd ca loji mai importante pe cele ale ilumina-
i.lor de la Avignon, ale alchimiștilor de la Philateles și ale
Academiei veritabililor masoni" din Montpellier. în acti-
Hatea martiniștilor, studiul și practica magiei juca un rol
mportant. Pasqualli și principalii săi discipoli, Willermoz
• Claude de Saint Martin, au întreținut o vastă corespon-
fnță, care permite astăzi reconstituirea doctrinei ritului,
>i amestec de magie, indicații mistice și practici de vin-ecare a bolilor prin așa-zisuî magnetism animal. In ge-
<jral, martinismul era inspirat de lucrările lui Swedenborg,c!dePUi ritului magic avînd dorința de a-și dezvolta în ei
acuități misterioase „adormite", capabile a-i pune în le-
§atură cu spiritele și, pe această cale, de a afla viitorul.
Pre deosebire de masonii obișnuiți, care întrețineau ri-
'urile magice clasice ale lojilor, martiniștii se reuneau
Ședințe spre a invoca spiritele, avînd credința în mate-
i0 ^rea sufletelor și obiectelor. Ceremonialul ritual avealr* interiorul unui cerc magic, marcat de lumînări
281

aprinse, în centrul acestui spațiu fiind arse tămîie, șfr
mac de grădină, cuișoare și scorțișoară, ceea ce crea o at
mosferă propice declanșării de stări psihice anormale"
Ceremoniile de inițiere aveau, de asemenea, un aspect bi –
zar, fiind inspirate de teoriile swedenborgiene și mesrne-
riene. Astfel, candidatul trebuia să țină an anumit regim
alimentar, postind în zile stabilite prin calculul astrolo.
gic, să recite în fiecare dimineață așa-zisul „Oficiu ai
Sîîntului Spirit". După îndeplinirea acestor formalități
prealabile, novicele se prezenta în plenul lojii, îmbrăcat în
negru, dar fără a avea nimic metalic asupra sa, nici chiar
un simplu ac. El trasa în jurul său un cerc, spunea cuvin –
tele magice „Rap, lob, Oz, Fa", indicînd cele patru puncte
cardinale, aprindea luminările din jurul cercului magic și
produsele puternic mirositoare din centrul acestuia, după
care/pronunța solemn o anume frază rituală. Ceremonia
se încheia, prin stingerea, pp rînd a luminărilor de către
novice și prosternarea acestuia pe dușumea, cu fața în jos
și brațele întinse lateral, închipuind o cruce.
Martiniștii se recunoșteau după bijuteriile magice pe
care le purtau, ca și după preocupările lor oculte. Ritul
masonic martinist a cunoscut o largă extindere, influen-
țînd mult ceremonialurile francmasoneriei moderne. El a
avut continuu aderenți recrutați din rîndul marii nobi-
limi, politicienilor, literaților, pregătind noi adepți care
promiteau să ocupe locuri de frunte în societate.
în tot cursul secolului al XVIII-lea, plin de frămîn-
tări politice, sociale și economice, care au culminat cu Be-
voluția franceză, sectele de tip ocult, masonice, se vor
dezvolta necontenit, mai ales în Franța, Germania, Austria
si Rusia, avînd ca centru Parisul, de unde emanau ideile
doctrinale și formele rituale.
Francmasoneria a inspirat crearea unor asociații reac –
ționare cu caracter secret în secolele XIX și XX, care și-aU
propus de asemenea țeluri politice. Printre acestea se nU"
mără .,Ku-Klux-Klan", de factură rasistă, constituită 'n
S.U.A. în 1865.
In cea de-a doua parte a secolului XX își fac af^'
riția o serie de grupări neomasonice, sprijinite direct
cercuri occidentale interesate, cu scopul ocult al i t i
în evoluția politică pe plan intern și internațional.
mai virulentă se pare că este așa-zisa sectă „Știința
Hgenței creatoare" creată în S.U.A. în anul 1959, I
282

șui acestei congregații neomasonice este considerat filo-'
ful indian Maharishi Mahesh Yogi. In realitate, liderul
'știpării respective, organizată pe scheletul unei secte
niftcatr^e> din categoria așa-ziselor religii sălbatice.
îenumite „Spiritual Regeneration Movement", este omul ș
paie al unor grupuri de afaceriști, apropiate mafiei in-
ernaționale și neofascismului, care manevrează din um- ră
întreaga activitate a „Meditației transcendentale" cum
început a fi denumită în ultimul timp această grupare.
Lcțiunile grupării, care s-a infiltrat în circa 90 de țări din
it'reaga lume, se desfășoară în conformitate cu prevede –
rile unui plan secret, așa-zis mondial. Gruparea este or –
ganizată pe „centre de meditație", conduse de unul sau
mai mulți „instructori", care acționează pe baza unor
instrucțiuni strict secrete primite din partea centrului
(Centrala mondială) cu sediul în Elveția. Motivația de pa –
ravan a grupării are un caracter sectant neobudist. In
realitate, aceasta urmărește subminarea ordinii sociale și
politice a statelor în care acționează, în scopul preluării
puterii de către liderii „Meditației transcendentale". De
altfel, conducătorii sectei consideră că dacă 10 la sută din
persoanele influente ale unui stat aderă la preceptele lor'
procesul de modificare ocultă a politicii' interne a țării
respective este asigurat. Secta a format un „guvern mon –
dial", precum și „guverne naționale" secrete, ale căror dis –
poziții sînt obligatorii pentru toți aderenții, Adunările
„centrelor de meditație".se desfășoară potrivit unui ritual
bizar inspirat din practicile magiei, ale fachirilor și ve –
chilor yogini, aspect care induce uneori în eroare auto –
ritățile, în ultimul timp, însă, atît Maharishi Mahesh
ogi, cît și gruparea neomasonică pe care o conduce au
^st- obiectul unor răsunătoare procese judiciare, soldate u interzicerea activității „Meditației transcendentale" în lajoritatea țărilor lumii, cu încarcerarea sau expulzarea
instructorilor internaționali".
Trecerea în revistă a acestor societăți și secte oculte, L°mpararea activității lor cu desfășurarea impetuoasă a
istoriei sînt în măsură să arate că nu grupuri secrete, con-ucâtorii acestora sau cercuri aflate în umbra unor așa-
JȘi lideri determină progresul economico-social, ci legile
Active de dezvoltare a societății. Aceste legi nu pot c
suprimate, dirijate sau modelate după bunul plac al lva. Dar. stă în puterea oamenilor să le cunoască și să
283

acționeze, astfel, în conformitate cu necesitatea istor
accelerînd ca atare mersul evenimentelor. Din această ,
tivitate conștientă, conformă cu mersul obiectiv al istorie""
rezultă forța maselor de oameni și a oamenilor de seamă''
care pot deveni factori activi ai istoriei numai dacă idei] e'
aspirațiile și lupta lor exprimă corect nevoile dezvoltă^
economice și sociale ale societății și sînt puse în slujba
acestei dezvoltări. In acest amplu proces ocultismul, fj.
rește, nu poate avea decît un rol de frînă și de întune –
care a conștiințelor.

încheiere
Progresul științei, al civilizației, evoluția conștiinței spre
rațional, manifeste îndeosebi după marile invenții și
descoperiri ale secolului XX, culminate cu primele încer –
cări de cucerire a spațiului extraterestru, îndepărtează
omenirea de practicile magiei, fiind vizibil că fenomenul
vrăjitoriei a intrat în agonie, după ce a stăpînit gîndirea
mii de ani. în același timp, magia este supusă unui exa –
men amplu de către știință, atît sub raport exterior al
manifestărilor sale, cit și din interiorul ei, cu scopul înțe –
legerii evoluției gîndirii, a omului însuși. Aflat sub obser –
vația omului de știință, actul magic a fost demontat piesă
cu piesă în cele mai mici amănunte, căutîndu-se desci –
frarea integrală a mecanismelor sale. Acest efort de cu –
noaștere a avut ca rezultat o conturare precisă a ceea ce
reprezintă în fond acest fenomen uman. în prjmul rînd a
fost desprins rolul pe care 1-a avut magia de-a lungul tre –
cutului omenirii, fiind un fapt unanim acceptat că prac –
ticile magice s-au născut și au persistat în trecut datorită
tendinței umane spre căutarea de explicații privind exis –
tența lumii înconjurătoare, a fenomenelor naturii. în al
doilea rînd a ieșit în evidență că omul, punîndu-și între –
bări asupra naturii diferitelor fenomene, acțiuni, forțe etc. existente în natură, care acționau asupra lui și a tot
^e îl înconjura, și-a dat răspunsuri în limitele cunoașterii, ?
& cum se afla ea în diferite epoci. Aceste răspunsuri
oarte adesea au avut un conținut irațional, fără a părăsi
sa logica, mecanism explicabil deoarece relația cauză- ajec* era fie ignorată, fie privită într-un mod eronat. în îno«^ea
rmd, explicarea diferitelor fenomene, a naturii ?l prin
acțiuni ale unor forțe supranaturale, așa cum
285

propunea gîndirea magică, nu a putut satisface și
împăca raționamentul critic, științific, pe care 1-a stîrnn
Drept urmare, căutînd adevărul, mințile lucide din toat
timpurile s-au eliberat de iraționalism, deschizînd porții
cunoașterii reale. In sfîrșit, în fața argumentelor științei
privind inconsistența magiei ca practică pusă în sprijin^
cunoașterii, a probelor evidente că miraculosul nu are 0 bază reală, fiind o pură ficțiune, adepții vrăjitoriei, aj
ocultismului în ansamblu, s-au văzut în ipostaza stranie
de a apela la rațional, deci la știință, spre a susține ira –
ționalul. Bineînțeles tentativa a fost de la început sortită
eșecului deoarece acțiunea magică, întemeiată pe supra
normal, nu are nimic comun cu experimentul științific
fundamentarea ei teoretică bazată pe rațional apărînd dec
ca imposibilă.
începînd cu cea de-a doua jumătate a secolului a)
XX*lea magia este abordată pluridisciplinar, ca problemă
complexă, interesînd deopfotrivă filosoful, antropologul,
etnograful, lingvistul, psihologul, sociologul, istoricul, pe –
dagogul, muzicologul, coregraful, plasticianul, biologul,
medicul etc, urmărindu-se clarificarea unor atitudini
omenești, înțelegerea deplină a extra-raționalului, în sco –
pul utilizării mai depline a resurselor raționale. Magia,
considerată preștiință, cvasi-știință, para-știință este de –
tașată, în secolul al XX-lea, de istoria religiilor și plasată
la frontierele dintre rațional și irațional, chiar dacă uneori
este greu a se distinge din primul moment unde se ter –
mină magia și unde începe știința.
Sigur, ocultismul își are încă adepți și ar fi cu totul
eronat să se creadă că societatea contemporană, deși be –
neficiază de cele mai avansate cuceriri ale tehnicii, s-a
(«liberat în totalitate de mentalitățile veacurilor ante –
rioare, de ignoranți și șarlatani, sau că au dispărut credu –
litatea, naivitatea, prostia, bigotismul. Un exemplu de
persistență a magiei într-o țară cu o civilizație tehnica
ridicată îl constituie S.U.A. Aici, în anul 1981, existau
peste 25 000 de magi tămăduitori, 1 700 de astrologi, Prf
cum și circa 16 000 de ghicitori înregistrați oficial, plă»'
tori de impozite. Erau, totodată, numeroase „școli" și » '
versități" de ocultism, cele mai importante fiind la Ne
York (Școala de științe mistice ; Kabbalah și astrologi^
Centrul Gurdjieff ; Institutul de științe oculte etc), >?
treprinderi de turism specializate în organizarea de v juri
și pelerinaje mistice în India, Nepal și Tibet.
286
1

care desfac recuzita necesară magiei, astrologiei și New
York-ul excelează în vînzarea acestor ar- străzi întregi în
Cartierul de West și East Village vîn numai magazine
specializate în domeniul magiei. De ^eraenea, la
Washington, la Little Italy și în apropierea Universității
Columbia sînt organizate așa-zise „tîrguri gijțjce" unde își
deschid tarabe ghicitoare, astrologi, pro feți, vizionari.
Reviste, ziare, un număr impresionant de cărți consacrate
ocultismului ating anual tiraje de necre zut. Această
industrie a magiei este explicabilă, justifi cată, dacă se
ține seama de un sondaj Gallup (1977), care arată că 12 la
sută din populația S.U.A. practică sau crede cu putere în
ocultism. Franța contemporană este și ea marcată de
aceleași relicve. Sînt circa 30 000 numai vin- 4ecătorii,
fără a se socoti magii, ghicitorii și astrologii, care își fac
o reclamă deșănțată spre a atrage clienții. In 1960, în R.
F. Germania existau peste 10 000 de persoane, a căror
principală ocupație era „gonirea demonilor" din locuințe
și din persoane „posedate". Rubricile de astro logie ocupă
spații în mai toate revistele și suplimentele duminicale ale
ziarelor din America, Europa occidentală, Orientul
Apropiat și alte zone. Astrologii recurg la cele mai
moderne mijloace pentru stabilirea horoscoapelor. in clusiv
calculatoarele electronice. Celebre sînt astroloa- geie —
ghicitoare Solaire în Franța și Godillo în S.U.Â., care
dispun de computere de înaltă clasă, rețele de maga zine și
edituri specializate în magie.
Analiza acestei stări de lucruri scoate în evidență fap –
tul că practicarea ocultismului constituie în lumea capi –
talistă un fenomen social cvasi-constant, prezentînd însă
" serie de particularități mai mult sau mai puțin pregnante,
specifice unei anumite epoci sau unor anume popoare,
Este și explicabil, deoarece credința în vrăjitorie, sub
"i'ice formă s-ar manifesta ea, este un produs psihosocial
i°cmai al acelor societăți în care nesiguranța și alienarea
'^Prezintă permanențe, întrețin fără oprire o presiune psi-ucă asupra indivizilor. Sigur, practicile ocultiste sînt,' prin
j^ențâ, antiștiințifice și profund anticulturale, dar exis-eiHa lor sugerează că mulți indivizi din țările capitalista
^^ențin într-un climat de adînc obscurantism și igno-
^ntă, ca urmare a sistemului general economic, politico-
eologjCj a oprimării, a accesului limitat la învățămînt, J llrHă și cultură autentice, a lipsei de protecție în fațaPrnduselor" negative cotidiene ale societății capitaliste,
287

Pe de altă parte, aceleași caracteristici ale societății
împărțite în clase antagoniste acționează ca un recul W
asupra unor indivizi instruiți, dezarmați însă în fața vi»
eisitudinilor de tot felul, care și-au pierdut încrederea j>
puterea benefică a științei, a teoriei politice, a ideologiei'
a culturii în general. Aceasta este baza obiectivă a vigori
diferitelor forme de ocultism ale lumii capitaliste.: Deși
are un comportament social adaptat epocii actuale, oeul,
tismul prezintă același caracter retrograd, anticultural și
antiștiințific.
Spre deosebire de Occident, în centrul și în răsăritul
european ocultismul marchează un vădit declin după
anul 1950. Fenomenul este datorat unei ample opere de
educație și de instrucție școlară permanentă, sistematic
organizată, în măsură să înlăture ignoranța, relicvele
practicilor obscurantiste, în acest proces este antrenată
întreaga *nasă de oameni ai muncii, fapt care a dus la
dezvoltarea puternică a conștiinței. Un element de frunte
în procesul înnoitor îl constituie, de asemenea, amplifica –
rea mentalității ateiste și realiste care a pus tot mai mult
stăpînire pe mase din ce în ce mai largi.
în orice caz, ocultismul se prezintă în fața științei așa
cum este el în realitate, anume o practică lipsită de suport
raționalr" Concluzia este fermă și globală pentru cercetă –
tor, anume faptul că în lume nu există nimic supranatu –
ral. Lipsind vrăjitoria de acest suport, întregul eșafodaj
al.gîndirii care a susținut-o se prăbușește.
Vrăjitoria, considerată pe plan general, se află într-un
declin permanent. Această decădere, începută cu Renaș –
terea, este sincronă cu progresul cunoașterii științifice
mondiale, cu evoluția, în ansamblu, a civilizației. Regăsit
doar în zone marginale ale societății acest fenomen ce
aparține trecutului omenirii își trăiește ultimele nv mente,
fiind tot mai mult respins din punct de vedere social ca
paradox al unui secol în care omul a făcut pași uriași spre
cunoașterea naturii, spre cucerirea Universului cu puterea
minții și a faptelor. Cercetări ale etnologilor și sociologilor
contemporani scot în evidență faptul că și în cadrul popu –
lațiilor aflate încă într-un stadiu inferior de organizare
economico-socială din Asia, Oceania, Africa și America
de Sud apelul la magie este din ce în ce mai redus, suD
presiunea culturii și civilizației actuale, care își face «^
în mod ferm pretutindeni în lume. Analizînd procesul i*e
pectiv se poate considera că vrăjitoria a ajuns la f Ș1'
238

ultimului ei stadiu. Chiar dacă va mai subzista probabil
în lume un timp oarecare ea este iremediabil condamnată
atît de istorie, cît și de conștiința socială, sfîrșitul ei fiind
pe deplin previzibil.
In țara noastră, vrăjitoria poate fi considerată ca un
fenomen eradicat, în pofida faptului că pot apărea, cu totul
izolat, unele manifestări ale acesteia, ca expresii ale unor
mentalități perimate, anacronice. Uriașul efort făcut pen –
tru ridicarea continuă a condițiilor economico-sociale ale
țării, pentru educarea întregii națiuni în spiritul științei,
al cunoașterii înaintate a fenomenelor vieții și societății,
dezvoltarea concepției materialist-științifice, a gîndirii
ateiste au fost în măsură să determine respingerea în masă
a concepțiilor înapoiate, a misticismului și ocultismului.
Sigur, nu trebuie uitată aici activitatea prodigioasă,
adesea eroică, a unor personalități ale științei și culturii
românești care și-au închinat o parte din viață combaterii
ocultismului, ca fenomen social, în cadrul luptei de idei
din țara noastră.
Astfel, secolul al XVIlI-lea, caracteristic pentru conti –
nentul european prin exprimarea cu hotărîre și curaj, de
către mari personalități ale științei și culturii, a unor con –
cepții ateiste, a unei gîndiri filosofice raționaliste și mate –
rialiste, a reprezentat și pentru țările române o perioadă
fecundă în atitudini și acțiuni cu caracter iluminist și ateist,
în această activitate de promovare a liberei cugetări, de
afirmare a progresului se distinge Școala ardeleană, re –
prezentată mai ales de personalități ca Gheorghe Șincai,
Petru Maior și^Samuil Micu care, deși instruiți în școli
eclesiastice, au 'criticat cu hotărîre instituții cu caracter
mistic, au combătut ocultismul, superstițiile, ignoranța,
Propagînd idei înaintate, militînd în favoarea forței rați –
unii și a educării realiste a poporului. Gh. Șincai a scris 0 carte remarcabilă în acest sens — învățătură firească spre surparea superstiției norodului.
De la început, programul de luptă al pașoptiștilor a cu-
Prins acțiuni politice fundamentale antireligioase, anti-
°bscurantiste și antimistice, condiții necesare pentru pu-nerea în aplicare a măsurilor sociale preconizate. Nicolae
Balcescu, Mihai Kogălniceanu, CA. Rosetti, Cezar Bolliac,
Simion Bărnuțiu, Gh. Barițiu, Costache Negri, frații Go-lescu, Vasile Alecsandri au acționat pentru ridicarea con –
științei poporului român.
28?

Pleiada revoluționarilor a fost urmată, în a doua jumă –
tate a secolului trecut, de personalități proeminente ale
științei și culturii ca Gr. Ștefănescu, C. Istrati, P. Vasici
Șt. Michăilescu, Vasile Conta, care s-au remarcat atît prin
opera lor, cît și prin activismul care i-a făcut să respingă
în mod deschis, public, ocultismul, să critice starea de ig –
noranță în care era lăsat poporul, să se angajeze în lupta
pentru luminarea maselor, demascînd nocivitatea credin –
țelor în vrăjitorie, în „leacuri băbești" și în forțe suprana –
turale. Vasile" Conta îndeosebi, poreclit „patriarhul ateis –
mului din România", a acționat neobosit pentru dezvolta –
rea liberei cugetări, dezvăluind bazele gnoseologice ale
religiei și misticismului în ansamblu. Marele 'filosof s-a
consacrat studierii fenomenului religios, elaborînd nume –
roase lucrări teoretice și propagandistice în favoarea ateis –
mului, printre care' Încercări de metafizică materialistă,
în care atrage atenția că și după dispariția'fricii de necu –
noscut religiile s-ar putea menține artificial, ca fenomen
social, datorită cultivării lor de către, cercuri interesate.
Un alt gîndîtor, Gh. Panu, susține viguros adevărul că
pentru înlăturarea concepțiilor mistice, obscurantiste este
necesară cultivarea maselor, arătînd că ignoranța se men –
ține doar prin permanentizarea ei de către cercurile con –
ducătoare deoarece „pe cei ce se tem de necunoscut ușor
îi cîrmuiești.'' •
La acestea s-au alăturat alte acțiuni pentru combaterea
ocultismului, în scopul „luminării poporului", după expre –
sia lui Gheorghe Asachi, In „Albina românească" sînt in –
serate încă de la înființare (1830) articole pe această temă,
iar în 1834, Societatea de medici și naturaliști din Iași ini –
țiază conferințe cu caracter popular pentru „a urma de
aproape înaintările științei", avted ca animatori pe medicii
Iacob Cihac și Mihail Zotta. în Transilvania, Timotei Ci-
pariu, George Barițiu și Ion Pușcăria alți membri mar –
canți ai societății „Astra". înființată la Sibiu în 1861. dez –
voltă o largă publicistică și activitate cultural-științifică
la orașe și sate în scopul combaterii obscurantismului. [n
această perioadă premergătoare unității naționale a Româ –
niei (1858—1918) iau naștere un număr important de so –
cietăți și asociații cultural-științifice care-și fac un punct
de onoare din lupta împotriva ocultismului,' din propaga"
rea cunoașterii științifice și înlăturarea mentalității01
retrograde din rîndurile maselor. Intre altele, iau ființă So –
cietatea științelor medicale din București (1859), publica'
290

țiile „Revista' română pentru științe, iltere și arte" {Bucu –
rești, 1361) și „Ateneul român" (Iași, 1860 și București,
J866).
Remarcabil este programul Societății de științe naturale
țje la București (1864) pe baza căruia se organizează cicluri
de prelegeri la orașe și sate, avînd un corp ilustru de con –
ferențiari, printre care C. Esarcu, V.A. Urechia și Emanoiî
Bacaloglu. De altfel, aceștia vor fi și membrii fondatori ai
Societății pentru învățarea poporului român (1866), care a
organizat școli pentru adulți și cursuri pentru muncitori și
mici meseriași. Tot acum sînt create Societatea corpului
didactic (1877); Societatea de științe geografice (1875),
Societatea de științe fizice din București (1890), societatea
Amicii științelor matematice din București (1894), Aso –
ciația română pentru înaintarea și răspîndirea științelor
(București, 1902) și altele care desfășoară cu predilecție
acțiuni antiobscurantiste.
De activitatea din această perioadă pentru combaterea
ocultismului, a practicilor retrograde, pentru ridicarea ni –
velului cunoașterii și a conștiinței poporului român sînt
legate numele unor savanți ca Simion Mehedinți. LA. și
Gr. C. Cantacuzino, Iacob Felix, Gr. Ștefănescu, N. Kretzu-
lescu, Carol Davila, V. Babeș, G. Marinescu, Gr. Buicliu,
M. Minovici, St. Hepites. L. Mrazec, Spiru Haret, C. Coandă,
Gh. Țițeica, P. Pom, Gr. Antipa, A.D. Xenopol, C. Dobro-
geanu-Gherea, V.M. Kogălniceanu, N. Iorga, V. Pârvan,
Gh. Murgoci, D. Pompeiu, C. Rădulescu-Motru, D. Guști
și alții.
In perioada interbelică (1918—1944), învățămîntul, ști –
ința și cultura românească se dezvoltă in ritm mai intens
și unitar, comparativ cu deceniile anterioare. între altele
se constituie Societatea de științe din Cluj (1920), preșe –
dintele Em. Racoviță și Societatea română de geologie
(1930) condusă de L. Mrazec. O vastă activitate de răspîn-
dire a cunoștințelor științifice și de combatere a ocultis –
mului depun acum, între alții, N. Dănilă, Fr, Reiner,
D. Hurmuzescu, D. Butescu, Oct. Onicescu, V.C. Buțu-reanu, A. Popovici-Bâznoșeanu, D. Danielopolu, G. Spacu,
Gustav Haltrich, I.P. Voitești, Al. Borza, N. Hortolomei, v- Madgearu, P. Andrei, M. Ralea, E. Lovinescu. G. Căli-
nescu, T. Vianu, P.P. Negulescu, M. Florian, N. Titulescu,"
C. Zâne, N. Cârtojan și alte forțe ale gîndirii raționaliste
românești.
291

Un rol primordial în organizarea luptei fățișe, necru –
țătoare împotriva ocultismului, misticismului^ ignoranței
1-a avut mișcarea socialistă și muncitorească, ateismul fiind
strîns legat de obiectivele luptei politico-economice și ideo –
logice înaintate. Presa socialista, îndeosebi revista Contem-
poranul s-a remarcat prin forța cu care a pus în discuție
marile probleme ale vieții și societății, a răspîndit cu –
noștințele științifice, aducînd argumente cu privire la ma –
terialitatea lumii. între mulți alții, Raicu Ionescu-Rion,
Constantin Miile, M.G. Bujor, Ioan Nădejde, Sofia Nă –
dejde, Ottoi Călin, N.D. Cocea, CI. Parhon, Ilie Cristea,
militanți de frunte sau simpatizanți ai mișcării socialiste
și muncitorești, au desfășurat o largă activitate de propa –
gare, în spirit materialist-dialectic și istoric, pe/baza ar –
gumentului științific, a ideilor progresiste despre natură
și societate, supunînd criticii ascuțite concepțiile neștiin –
țifice, mistice, ocultrste, religioase. Cu atît mai mare apare
contribuția acestor militanți ai liberei cugetări cu cît în
acea perioadă cercetările științifice despre natură și viață
se aflau la începuturile lor, cînd mase largi ale populației
țării erau dominate de superstiții, prejudecăți, ocultism
și misticism.
Tot acum, sub influența unor mișcări ateiste occiden –
tale, iau ființă organizații de liber cugetători la București,
Iași, Craiova și Ploiești, grupări progresiste care s-au în –
trunit în cîteva congrese și au editat revista Rațiunea.
Presa socialistă, printre care ziarele Adevărul și Româ-
nia muncitoare, devine centrul luptei împotriva obscuran –
tismului, ocultismului, misticismului, fiind o consecventă
și eficace armă ideologică pe frontul luptei de idei.
Pe o treaptă superioară se înscrie în acest domeniu, sub
înrîurirea operelor, lui Marx și Engels, ale lui V.I. Lenin,
presa și gîndirea marxistă din țara noastră. Din momen –
tul creării Partidului Comunist Român critica concepțiilor
mistice, obscurantiste se intensifică, luînd un profund ca –
racter științific militant, educarea ateistă a maselor și răs-
pîndirea cunoștințelor științifice făcînd parte din progra –
mul de activități politico-sociale ale comuniștilor. Presa
comunistă, printre care ziarele Scînteia și Reporter, re-
vistele Lupta de clasă, Mișcarea socială, Era nouă, Korunk
și Viața românească, a organizat campanii susținute împo –
triva misticismului, ocultismului, religiei, promovînd con –
cepția materialistă despre lume și societate. Pe poziții ferrn
ateiste s-au situat, atît în paginile presei comuniste, cît și
292

In diverse acțiuni publice, P. Conslantinescu-Iași, Octav
Băncilă, L.D. Pătrășcanu, llie Moscovici, C. Stere, Tudor
Teodorescu-Braniște, G; Costa-Foru, Al. Sahia, M. R. Pa-
raschivescu, N. Popescu-Doreanu și alții.
După revoluția de eliberare socială și națională, anti –
fascistă și antiimperialistă de la 23 August 1944 Partidul
Comunist Român a acordat o deosebită atenție dezvoltării
economiei, științei, învățămîntului și culturii, factori pri –
mordiali ai progresului societății. în toate sferele de acti –
vitate s-au produs deplasări ample spre progres, cu largi
implicații economico-sociale și demografice. Transferul
spre industrie al unor mase importante populaționale, pro –
cesul rapid de urbanizare, de ridicare a nivelului material
a întregii țări determină ^atitudini de factură pozitivă, o
optică nouă asupra fenomenului vieții.
Acestea, ca și modificările radicale care au loc în toate
sectoarele vieții, larga răspîndire a cunoștințelor științifice
în mediul urban și rural, întregul cadru organizatoric in-
stituționalizat pentru desfășurarea educației și învățămîn –
tului permanent, diseminat pînă în cele mai mici colective,
generalizarea învățămîntului obligatoriu de 10 ani au ca
rezultat mutații psihosociale profunde, dezvoltarea unei
conștiințe înaintate despre lume și viață.
„Marile transformări revoluționare din țara noastră
— arată secretarul general al P.C.R. — au dus, în același
timp, la profunde schimbări în concepția, în nivelul de con –
știință socială și politică a oamenilor muncii, a maselor
largi populare. Activitatea teoretică, ideologică, politico-
educativă a avut un rol de mare însemnătate în înarmarea
partidului, a clasei muncitoare, a țărănimii și intelec –
tualității, a maselor largi populare cu înțelegerea știin –
țifică a realităților societății socialiste românești, a reali –
tății vieții internaționale contemporane. Această activi –
tate a contribuit la ridicarea nivelului general de cunoș-^
tințe al oamenilor muncii, la lărgirea orizontului lor cul –
tural, la formarea conștiinței omului nou al societății
noastre":
Dispărută acum definitiv din peisajul social românesc,
vrăjitoria nu mai constituie decît un simplu obiect de
studiu.

Postfața
Încă Aristotel în antichitatea greacă, într-o mică scriere
Despre profeția ivită în somn socotea că „visele nu smt
mesaje divine, nici că s-au produs sub acest semn", iar
„prorocii" și „clarvăzătorii în vis", în contra aparențelor,
nu au însușiri aparte ori știință superioară. Ba proroceau
tocmai oameni „de rînd" și „neînvățați", „întrucît cugetul
lor nu era frămîntat ci potolit și gol, stăpînit fiind total,
cînd e pus în mișcare de ceea ce îl mișcă".
Fenomenul ca atare, pentru că „se poate întîmpla ca
unele dintre vise să fie semne și cauze", trebuie privit cu
prudență. Altfel se va nega lesne un fapt atestat de tra –
diție („toți, sau cei mai mulți acceptă că visele au un tîlc",
ceea ce „face ca lucrul să capete crezare ca fiind rostit pe
temeiul experienței") și de „cei mai prețuiți dintre me –
dici (care) declară că trebuie să ne aplecăm cu multă aten –
ție asupra viselor", ori, dimpotrivă, se va accepta cu ușu –
rință, însă „negăsirea vreunei cauze bine întemeiate după
care s-ar petrece aceasta (profeția prin vis — n.n.) face să
apară neîncrederea ; căci a susține că divinitatea e cea
care trimite visul reprezintă, în afara altei lipse de ra –
țiune, o absurditate și prin aceea că nu-1 trimite celor mai
buni și chibzuiți, ci la întîmplare".
Prudența însă este, sau trebuie să fie, metodică și nu
sceptică, în rostul ei intrînd să îndrepte bine mintea iar
nu să suspende judecata.
Luînd în seamă și o presupunere și alta, deci și că „vi –
sele pot să fie semne și cauze", dar și că ele nu aduc un
mesaj divin, sau oricum că nu au o semnificație ocultă,
Aristotel disocia între fenomenul obiectiv constatat și in-
295

terpretările ulterioare, deviate și deviante de la real. El,
prin urmare, făcea distincția de lot necesară între o psiho-'
fiziologie a visului și o „artă- a interpretării viselor",
oneirokritike, străveche, dar prin aceasta nu și cu atestat
de adevăr.
„Este un fapt, previne marele înțelept al grecilor, că
mișcările ce se ivesc în noi de-a lungul zilei rămîn ascunse,
în cazul că nu sînt deosebit de intense, în comparație cu
mișcările mai mari din timpul stării de veghe ; în starea
de somn însă, dimpotrivă, cele mici par a fi puternice".
Așa se face, bunăoară, că „boli ce stau să se ivească în
trup" pot fi visate înainte ca ele să se declanșeze. în acest
caz. este evident că visul este un semn, a cărui semnifica
ție însă numai cel priceput, medicul, va fi în stare s-o'iden
tifice. La fel, cu sens numai în limitele naturii umane,
visul poate fi și cauză : ,,și procesele din somn sînt adesea
temeiurile faptelor din timpul zilei prin aceea că și gîndul
lor este prefigurat". '
Pe cît însă psiho-fiziologia visului ne duce la adevă
rul despre acesta, pe atît oneirokritike ne îndepărtează,
iar practicienii ei amăgesc pe cei mai creduli dintre se
menii noștri. Căci „prorocii" și „clarvăzătorii" sînt lip
siți de o știință tainică a viselor prin chiar faptul că visele
nu sînt premonitorii altfel decît în limitele naturii umane.
Ei pot, ce-i drept, să aibă o sensibilitate mai aparte, cu
acuități și intensități mai puțin obișnuite și, din „cauza
impetuozității cu care se avîntă", pentru că „pornirea din
ei hu este înlăturată de vreo altă pornire", se întîmplă să
ajungă la exaltare. Mai pot fi înzestrați cu multă imagina
ție și iscusință, căci este nevoie și de una și de alta pentru
a desluși acolo unde este multă „învălmășeală" o logică
mai puternică chiar decît cea.a reconstrucției raționale a
lucrurilor lumii. '
Dar oricum vor fi fiind, cu sensibilitate acută și impe-
tuoși, imaginativi și iscusiți, prin firea lucrurilor, „ei ob –
țin succes", deci pot să facă în așa fel încît premoniția
citită în vis și faptele ce se produc să se potrivească, doar
„cum au alții noroc la zar", adică întîmplător. „Așa cum
se și spune : dacă arunci des, iese cînd una cînd alta, la
fel se întîmplă și în cazul acestora" (Aristotel, Parva nw
turalia, 5, „Despre profeția ivită în vis").
Peste cîteva secole, în plin ev mediu, de a^uma, într-o
sui-generis „scrisoare deschisă" adresată papei Nicolas al
III-lea și superiorilor ordinului franciscan prin care se
296

disculpa de a se ii ocupat cu magia, Roger Bacon, depă-
sindu-și drama, deci trecînd dincolo de o stare particulară,
formula o critică de principiu, din perspectiva științelor și
îndeletnicirilor umane, a practicilor oculte în diferitele lor
spețe.
Scrisoarea (Epistolas fratriis Rogerii Baconis) își anunța
din titlu chiar intenția de a pune în opoziție operele exer-
cițiilor minții omenești și ale naturii cu magia vidă (De
secretis operibus artis et naturae et de nulitate magiae).
Și nu numai atît, căci Roger Bacon incriminează Biserica
însăși pentru a fi încurajat practicile oculte : „în mai
multe țări, spune el în scrisoare, se crede că prin tot felul
de formule se pot determina fierul înroșit, apa și celelalte
elemente să ajute la descoperirea și pedepsirea vinovați –
lor, Și toate acestea se fac sub autoritatea Bisericii și a
preoților care practică ei înșiși exorcisme asupra apei bine-
cuvîntate".
Magicienii „se încred prostește în puterea incantațiilor"
bizuîndu-se pe virtuțile ascunse „ale talismanelor", pe
„spirite" sau pe „revelările" astrelor. „Se încred prostește"
ei înșiși și mai determină și pe alții s-o facă. Adevărat că
numai pe neștiutori, fiindcă doar aceștia mai pot fi uimiți
de miracole „care nu există" sau în care „nu există nici
o rațiune filosofică, nici o artă, nici o putere naturală în
joc".
Magicienii, de fapt, ignoră „secretele naturii și ale ar –
telor" sau fac din ele „secrete magice" pentru cei neștiu –
tori. Disprețuind „legile filosofiei și mergînd contra rați –
unii" ei inventă la nesfîrșit, dar pe cît inventă, pe atît își
amăgesc semenii.
Or, în contra lor se poate spune că deopotrivă, însufle –
țite și neînsuflețite, „lucrurile se conduc după legile na –
turii și nu după puterile formulelor și caracterelor oculte".
Și încă, în măsura în care omul este în stare să producă
„miracole", și este, faptul ține numai de cunoașterea na –
turii și de îndemînarea sa. Bunăoară, învățînd de la lucru –
rile lumii, s-ar putea construi „mașini de navigație"
(instrumenta navigandi) de așa fel că un singur om ar fi
în stare să le dea „o viteză mai mare decît dacă ar fi pline
de vîslași". S-ar mai putea face „care fără tracțiune ani –
mală și cu o viteză considerabilă" și chiar o „mașină de
zburat" cu un om „așezat în centrul aparatului" și care,
»făcînd să se învîrtească o roată", ar pune în mișcare „niște aripi ce ar lovi aerul asemenea celor ale păsării în zbor".
297

Tot asemenea s-ar mai putea construi : „un instrument
de mici dimensiuni care poate coborî și ridica greutăți
foarte mari", „aparate cu care omul să se plimbe pe sub
apă fără nici un pericol" și chiar s-ar putea afla mijloacele
menite nu numai să ușureze viața omului ci și s-o pț- e_
lungească.
Magicienii socotesc că durata vieții noastre ar iii deter –
minată și deci înscrisă în astre. Dar scurtimea ei, de'pildă
nu depinde de altceva decît de „un regim nesănătos". Ca
urmare, cunoscîndu-se mai bine, omul va reuși să-și pre –
lungească viața pînă la 1 000 de ani, spera, prea optimist
Roger Bacon. însă dincolo de naivitățile lui și în cele dir
urmă ale epocii, acest Jules Verne al veacului al XlII-lea
cum avea să-1 caracterizeze un filosof francez din vremei,
noastră, este un vizionar, totuși, lucid.
Imaginativ, el se supraveghează rațional, astfel încv
poate să spună cu șansa sigură de adevăr că durata vieți;
nu este în dependență de influența mistică a astrelor, e;
de viața însășr'și, tie și în anumite limite, de știința noas –
tră. „Remediul, scria Roger Bacon, ar fi acțiunea asupra
bolii, ceea ce presupune un regim deosebit pe tot cursul
vieții : și în ceea ce privește mîncarea dar și băutura,
somnul și veghea, ocupațiile și repaosul, excreția și secre –
ția, aerul și pasiunile". Cine va respecta „un bun regim de
viață", „va putea trăi atît cît îi vor permite antecedentele
ereditare și va ajunge pînă la limita extremă pusă df
natură".
Așa stînd -lucrurile, chiar în ordinea cea mai misteri –
oasă, a vieții în genere, a vieții omenești în particulai
„este inutil să ne adresăm magiei ; najtura și științele ne
sînt suficiente". încheierea pate a unui gînditor modera
și este, de fapt, dacă ideii de modernitate îi asociem ade –
vărul. Or, din acest punct de vedere, Roger Bacon este
dintre gînditorii pe care orice epocă și-i simte ca pe ai săi.
în fine, peste alte cîteva secole, un luminist român.
Gheorghe Șincai, avea să întocmească, între anii 1804 și
1808 *, după Fizica unui învățat german reputat în epocă.
I.H. Helmuth, învățătură firească spre surparea supersti –
ției norodului, încă, dacă nu mereja, actuală prin adevărul
și prin pasiunea pentru adevăr pe care le punea marele
* Aceasta este datarea propusă de editorii manuscrisului lui Șincai, Dumitru Ghișe și Pompiliu Teodor în Studiu introductiv la Învățătura firească spre surparea superstiției norodului, Edi-tura Științifică, 1964, p. 34.
?9S

cărturar. Iar prin amîndouă, învățătura… este mereu ac-
tuală, cum tot actual este și .umanismul învățatului care
0 scria .,ca oamenii sâ fif odihniți și îndestulați, pentru
c§ știința fizicei sau învățătura firească mtnuite de fiește-
care de frica cea fără de lipsă, în care din neștiință au
căzut și-i dă deplinită învingere asupra rătăcirei ceii pă –
guboasă prin care atîtea mii de oameni se țin în clește".
Încrezător în puterea „învățăturii firești", adică a ști –
inței naturii, Gheorghe Șincai vrea s-o împărtășească tu –
turor nu pentru simplul fapt al cunoașterii ei, ci, așa cum
o spune el însuși, în vederea „mîntuirii de rătăcirile în
care din neștiință" s-a alunecat, dar nici „mîntuirea de
rătăciri" nu era ultimul ei scop, și deci cel mai important.
„Folosul'' ei cel mai mare era ,,la economie", adică mai
exact, să dea „știință (sătenilor, pentru că acestora le era
adresată cartea — n.n.) de a-și lucra cu mai bine țarinile,
de a-și sădi și înmulți cu rînd bun tot feliul de pomi și
plînte, și de a-și agonisi cele mai sînătoase și mai hră-
noase notrețe pe sama dobitoacelor sale", în alte cuvinte,
scopul era practic, el trebuia să fie practic pentru că su –
perstițiile însele au apărut și s-au menținut în urmarea
și în vederea unor nevoi ale vieții.
Trebuind să vină în întîmpinarea acestora, dar neve-
nind, sau nerăspunzîndu-le optim ori chiar barîndu-le
accesul spre satisfacerea lor, deviindu-le în cele din urmă
de la sensul lor autentic, superstițiile se cuvin respinse
cu gîndul la rolul lor negativ în viața umană în totalita –
tea ei. de la gesturile mărunte la cele majore cu amplă
rezonanță socială. Gîndind astfel, cărturarul luminist voia
să facă operă de educațje științifică printr-o educație prac –
tică, deci a muncii și comportamentului civic și moral.
Că superstițiile de orice fel, de la „meșteșugul de al
lega pre om prin vrăjitură" și prin „zicerea unor cuvinte"
la credința în puterile miraculoase ale nuielii „cea de
gîcit", „vinele metalurilor și comorile cele din pămînt",
de la „proba de apă" prin care se încerca „vinovăția sau
nevinovăția" la „nebunia" care aduce „mare pagubă și
stricarea tinerilor" înșelați „cu istorii de acestea" cum că
vrăjitorii pot cu ajutorul diavolului să stîrnească furtuni,
^e la „poveștile" privitoare la foc și trăsnete la cele care sPun că plantele și astrele, în genere, au „influx în min-
tea, norocirea și nenorocirea oamenilor", că toate acestea
?i încă altele asemenea sînt vane nu este greu de probat
^ demonstrat. Mai greu, dar mai important, este să dove-
299

capătă o
dești și să convingi că sînt și potrivnice vieții omenești
autentice. Mai greu, pentru că lipsiți de o „învățătură fi –
rească", deci de o „știință a naturii", oamenii au ajuns să
creadă și să practice în mod obișnuit superstițiile ; mai
important însă întrucît toate aceste „boscoane" (cuvîntul
este al lui Șincai) au putut să aibă urmări nefaste și să
împiedice omul de a ști și de a fi în stare de mai mult și
de mai bine în viața și în munca sa.
„Cîți oameni direpți n-au perit prin proba apei" și cîți
„de; vii nu s-au ars" spre „mai mare rușine nu numai a
creștinătății, ci și a omenirei", prin proba focului ? Iar
din superstiția că „focul de trăznet" se stinge numai „cu
lapte", cîțe case din cele „trăznite" n-au ars spre paguba
omului ?
Și încă;' întrucît punerea noastră sub „ocîrmuirea fa-
turiior",, adică în dependență fatală de astre, ne ajută să
știm și să putem mai mult ? Or, cine înalță mai deasupra
„faturile", deci mișcările naturale ale corpurilor cerești și
în genere ale mecanicii lumii, „tare se împotrivește si foarte
strică vîrtuței", previne Șincai cu înțelepciune. Așadar,
trei momente din trei epoci și spații de cul tură diferite :
unul" din antichitatea greacă, altul din An–H-. mpdievală și,
în fine, cel de-al treilea din istoria mo- ș" -• -^rvTinpnte
despărțite de multe :
'–- o<~ >r-ia l-
de timp,
mente vorbind, de mentalitate, da sau mai bine spus articulate în
aceeași istorie.
Căci dinco de
ceea ce faptele
istoriei. în
general, ale
istoriei gîndirii în
particular, par să
fie „raiduri ale
unor cavaleri
rătăcitori «are se
bat cu toată
lumea din jur, se
obosesc fără
rost", astfel încît,
„unul a născocit
ceva aici, iar
dincolo un altul
în chip arbitrar"
altceva în
realitate, în
ordinea unei
realități
esențiale, ele
sînt prinse într-
o mișcare
.coerentă".
înaintarea „se
face aici rațional"
(G.W.F, He-gel,
Prelegeri de
istorie a
filosojiei,
Editura Academiei
R.S.R.,
1963, voi. I,
p. 29).„Coerența" și „înaintarea rațională" de care vorbea l umesc ît se poate de potrivit tocmai logica suc ii iții umane, acea»i
Gheorg
Ș tru a
rSmtof
m a«
mai
mult se
Ne
despart,
deș
ali,,ează,
dar nu
^ și mai
marea
pute/e
crurilor
lumii-
Ceeai AP notate în Piu- –;— s ? p r i n
«^'iL^vîorilor. De ace
wmm
mwmm
m
î n c ă d i v u l g a ^ S
^ vedem osimp oamem
în £t u l ca atare neJ»pun cUnoaș-& a l t e t i m p u r , ^ ^ d ș^ t e r f ^ ^
are pentru noi onmp . asemenea lui moder„a,
terii unei epoci anuro ^^ și din Pei tvadițll ra»
di antichitate sau e îndelungate și bog ceeace,în
cesiunii faptelor istorice, a. i» ku–––– ,
logică în virtutea căreia, dincolo de ceea ve ie ^r i
pocile sînt solidare în producerea valorilor și prin produ –
cerea lor.
Creație valorică perpetuă, istoria este marele sistetfj
i—.n^r- umane. în acest fel,» sau și în acesta, concepWfoarte
Așadar, trei momente din
tură diferite : unul" din antichitatea greacă, altul din A
glia medievală și, în fine, cel de-al treilea din istoria mo –
dernă a României. Trei momente despărțite de multe :
de timp, de stil cultural, de nivelul de cunoaștere, social –
mente vorbind, de mentalitate, dar mai în adîncime unite
l t e în aceeași istorie. Căci dincol
ii gîndir
âniei. Trei momende timp, de stil cultural, de nivelul de cunoaștere, socia mente vorbind, de mentalitate, dar mai în adîncime unite i bine spus articulate în aceeași istorie. Căci dincolo tele istoriei. în general, ale istoriei gîndirii l or cavaleri rătăci ă

care
e aceste iacem într-un
luarn a unei tca- de necesi-
de
p

noi înșine, j>e reflectă intr-un concept al istoriei și aJ dem –
nității, al valorii noastre mult mai propriu.
Cu știința și puterea la care a ajuns în secolul al
XX-lea, omul este mai în stare ca oricînd să se afirmt
plenar ca ființă determinantă în ordinea existenței sale.
ea ființă ce își făurește, prin sine, doar destinul. Prin sine.
adică prin ceea ce este în mod autentic creație continuă
de valori. Prin sine, adică prin acțiune și gîndire, prin
acțiunea care în conceptul ei adevărat este de nedespărțit
de „mintea omenească sănătoasă", pentru a zice ca Hegel.
și prin gîndire care în absența făptuirii ca punct de p-k-
care și scop și-ar pierde și sensul și rostul.
între a putea și a ști, obișnuiau să spună primii mo –
derni, nu există ruptură sati „conjugarea" lor nu este po –
sibilă într-o1 despărțire totală. „Știința și puterea pmului
sînt unul și același lucru, fiindcă necunoașterea cauzei
face să dea greș efectul. Natura nu este învinsă decît as-
cultînd de ea ; ceea ,cte este în știință este cauză, în prac –
tică este regulă" (Francis Bacon, Noul organon, I, 3).
Puterea lui a ști în legătură cu a aputea lua act de o
stare de lucruri esențială pentru ființa omului. Căci a ști
și a putea nu sînt opțiuni sau acte care se leagă ori nu. Ele
sînt două moduri de a fi, două laturi, două funcții ale
ființei noastre care de ne-ar lipsi, amîndouă sau numai
una, ne-am pierde.
Ființă istorică, deci creatoare de valori, omul, pentru
aceasta, trebuie să valorizeze teoretic și practic lumea,
ceea ce presupune deopotrivă știința despre lume și pu –
terea asupră-i. Istoria întreagă, istoria cîtă este ea cu ma –
rile ei izbînzi și chiar cu eșecurile relative ale omului,
probează unitatea-de nedesfăcut a științei și puterii de
acțiune în ființa noastră și prin aceasta sporirea continua
a existenței și conștiinței umane. Progresul istoric, pe
scurt, de ordinul evidenței, azi, este un atestat de exis –
tență pentru ființa noastră ca ființă practică și teoretică,
pentru noi în condiția adevărului.
Dar dacă așa stau lucrurile, și așa stau, continuând să
existe și încă în forme mai subtile și mai rafinate decît
cele tradiționale, într-un veac în care progresul istoric
este perceptibil prin evidența lui, practicile oculte nu ies
în afara timpului, firește că nu în afara celui cronologic
ci a aceluia al umanității, în acest „ceas" astral al ei '
întrebarea ar putea să pară retorică și ar fi dacă n-ar ch<
302

expresie unei stări de lucruri paradoxale și dacă n-ar lua
în seamă tocmai gravitatea acesteia.
Este, nu încape îndoială, o situație dintre cele mai
contrastante ca în veacul al XX-lea să mai existe com –
portamente ca acelea surprinse de Theofrast, elevul lui
Aristotel, încă într-unui din Caracterele sale : supersti-
țiosul, dacă ,;un șoarece i-a ros sacul cu făină se duce la
prezicător și-X întreabă ce-i de făcut… ; dacă aude cu –
cuveaua în drum, e cuprins de neliniște și nu cutează să
pornească mai departe decît după ce a rostit cuvintele :
Zeiță Athena, atotputernică ! Dacă a avut un vis, colindă
pe la dezlegătorii de vise, pe la ghicitori și auguri ca să
afle cărui zeu și cărei zeițe să i se închine".
Este straniu că mai există asemenea comportamente
dar, așa cum constata în urmă cu puțini ani un reputat
elenist francez, fost profesor la Sorbona, Pierre-Maxime
Schuhl, e mai neliniștitor faptul că „numeroase ziare au
coloane consacrate astrologiei, horoscoapelor", că unele
reviste „foarte răspîndite ca de pildă Planete fac ocul-
tismului un loc considerabil", că se înmulțesc și prosperă
pe seama credulilor „cabinete de consultații specializate
în acest domeniu îndoielnic" (Actualite de l'epicurisme,
în „Revue philosophique de la France et'de l'etranger",
no. 2/256).
Este straniu că mai există creduli, dar încă mai grav
este să le vii în întîmpinare. Cum însă există și asemenea
nefaste inițiative, trebuie să ținem seama de acest fapt,
așa cum au făcut-o la vremea lor un Aristotel, un Roger
Bacon. un Gheorghe Șincai. Ba, în și mai mare măsură,
datorită proliferării formelor, intensificării propagandei
ocultiste și rafinării mijloacelor sau tehnicilor de reali –
zare a programelor,
Cartea căreia aceste rînduri îi servesc de postfață, car –
tea aceasta, așadar, scrisă convingător și din punct de
vedere material, adică al probelor aduse, și din cel for –
mal, al demonstrației, de Gheorghe Brătescu, ziarist cu –
noscut pentru îndelungata sa activitate publicistică des –
fășurată în paginile revistei Magazin, ca și în ale altor
gazete sau în cărți, aduce o mulțime de dovezi care atestă
starea paradoxală a ocultismului.
Potrivnic științei ca asumare rațională a lumii, deci a
științei autentice, ocultismul și-a perfectat tehnicile și
lărgit orizontul de cuprindere tocmai pe seama a ceea ce
contestă și. în cele din urmă, uzurpă. Bunăoară, astro-
303

logia medicală se „înnoiește" recurgînd la radiațiile
cosmice și la sistemul glandelor endocrine, astrologii se
folosesc de mijloace moderne de calcul în întocmirea ho-
roscoapelor, magicienii înșiși se sprijină pe rezultatele gîn-
dirii tehnico-științifice etc.
Dar cu o istorie întreagă de eșecuri, istoria sa și, mai
cu seamă cu o istorie, istoria autentică a omului, aceea a
cunoașterii și acțiunii transformatoare împotriva-i, cu
toate acestea, în lumea occidentală, ocultismul continuă sa
prolifereze și să se intensifice în mod surprinzător. Acest,
aspect este, cu siguranță, cel mai paradoxal.
De bună seamă că o primă cauză este tradiția, ea pu-
lînd să explice menținerea și chiar intensificarea ocultis
mului, atît din unghiul de vedere al factorului receptor,
pasiv, cît și din acela al f agentului, deci al elementului
activ (magul, prezicătorul, astrologul). /
Cu o istorie îndelungată, chiar dacă, prin aceasta, nu
și probantă în ordinea adevărului și utilității prezumate
sau revendicate, din interior, practicile oculte și credin-'
țele oculte au putut să intre în tradiție și să se transmită
uneori aproape mecanic și fără urmări de durată. Cineva,
de pildă, varsă sarea și în virtutea unui automatism, parcă
și de gîndire și verbal, presupune, nu arareori în glumă,
iminența unui necaz.
Cînd însă,pe un fond tradițional, neactiv, se aplică o
inițiativă și incă, dacă aceasta se aplică „orizontului de
așteptare", pentru a zice ca un estetician german de azi,
Robert Jauss, ceea ce era latent se poate actualiza. Aici
intervin doi factori care pot transforma, așa zicînd, posi
bilitatea în realitate : factorul agent și mediul, micro sau
macrosocial. ,
Factorul agent (magul, astrologul etc.) are, fără în –
doială, un rol important în activizarea, ce-i drept nega –
tivă, a unor cunoștințe ca și în relansarea unor forme tra –
diționale divinatorii, magice. El poate fi un fanatic, deci
poate să se identifice irațional cu programul la care aderă
sau pe care îl inventă. Dar, cum se întîmplă adesea, el
aoate fi și un impostor.
Gheorghe Brătescu demonstrează, în spații largi, cum
ncă din vechime și-a făcut loc impostura care cu timpul,
. devenit aproape dominantă. Azi, cu deosebire, este greu
ă presupui bună credință într-o inițiativă de acest feJ.
ii chiar presupusă, ea nu poate fi trecută mai departe de
impla intenție. Căci, în epoca noastră cu deosebire, ocul-
304

tismul a devenit unul din principalele mijloace de manipu –
lare a comportamentelor, a reprezentărilor în genere și
în particular a aspirațiilor.
Cunoscutul sociolog francez P.H. Chombart de Lauwe
se întreba „dacă manipularea se limitează la trebuințe, la
modele de comportament, la sisteme de reprezentări și
de valori, ori dacă se extinde și la aspirații". „Prin defi –
niție, socotea el, aspirațiile nu ar trebui să poată fi manipu –
late, dar ele pot fi deviate sau canalizate. Subiectul poate
să se iluzioneze asupra a ceea ce el crede că sînt aspira –
țiile sale" (Cultura și puterea, Editura politică, 1982, p. 266).
Putînd manevra și trebuințele și modelele de compor –
tament și sistemele de reprezentări și de valori, factorul
agent de care vorbeam este încă mai malign față cu aspi –
rațiile pe care nu numai că le deviază sau le canalizează
dar le și manipulează. Căci magii, prezicătorii, astrologii
s-au aplicat și se aplică în continuare acestei dimensiuni
atît de susceptibilă de modificări și de semnificări, cum
este cea a aspirațiilor individuale. Ei se situează, cu pre –
cădere, la limita dintre real și posibil, speculînd intens
asupra posibilului ,.tradus", „decodificat" în conformitate
cu proiectul de manevrare care poate să aparțină facto –
rului agent singular (banala, să zicem, ghicitoare de cărți)
ssu celui exponențial (ca în cazul sectelor și societăților
oculte).
Dar aici mai intervine încă un factor, în ultimă in-
stanță, hotărîtor pentru menținerea și intensificarea cre –
dințelor și practicilor oculte. Este vorba de factorul social.
Căci, parafrazîndu-1 pe Marx, putem spune că ocul –
tismul este „o concepție răsturnată despre lume' cînd so –
cietatea însăși este „o lume întoarsă pe dos".
Bunăoară, nu ne va fi greu să înțelegem mecanismul
relansării ocultismului în lumea occidentală urmînd nu –
mai întrebările parcă programatice pe care și le pune sau
le pune un cunoscut sociolog și politolog american, Alvin
Tofller : ce rezervă viitorul apropiat, viitorul redus ade –
sea literal la mîine, citim în Șocul viitorului, pentru „co-
piii care la doisprezece ani nu mai au nimic copilăresc în
ei", pentru „adulții care la cincizeci de ani se comportă
ca niște copii la 12 ani", pentru „noii nomazi", „migranții
triști", pentru cei care sînt închiriați „asemenea automo –
bilelor" ? în căutare de locuri de muncă, aceștia, citim
în continuare în lucrare, ajung repede într-o stare de
305

„anxietate și depresiune" și, pe măsură ce se simt mai ne
ajutorați, tind să se retragă în sine ori să evadeze într-p
lume iluzorie care să le dea speranță compensatorie ($pcvțl
viitorului, Editura politică, 1973, p, 21—22, 99). /
Șocul viitorului și pînă la el șocul prezentului, amîn-
două, în convergență, duc în lumea occidentală la grave
deteriorări ale ființei umane individuale tot mai înstrăi –
nată de condiția sa, tot mai „căzută" pentru a vorbi în
limbaj existențialist, într-o lume „inautentică". Tofller în –
suși,'de altfel, spunea că în descrierea unui „pe"isaj atît
de straniu" simți nevoia să recurgi la „clișeele sumbre ale
existențialismului".
,,Căzută", „aruncată în lume", într-o lume profund
alienată; ființa umană individuală este tot mai mult îm –
pinsă către lumea iluzorie a „paradisului artificial", „ob –
ținut" prin mijlocirea drogului, a drogului propriu-zis, dar
mai ales a drogului spiritual : mistica, ocultismul. Nu este,
de aceea, greu de explicat, în acest context, proliferarea
sectelor și a societăților oculte de cele mai diferite orien –
tări, „în prezent, mai constată AÎvin Tofller, manifestă –
rile violente ale revoluției superindustriale fac literal –
mente să explodeze societatea. Aceste enclave sociale, tri –
buri și miniculte se înmulțesc aproape tot atît de repede
ca și opțiunile pentru automobil. Aceleași forțe destan-
dardizate care lărgesc gama posibilităților de alegere in –
dividuală în domeniul material și "cultural, destandardi-
zează și structurile sociale" (Idem, p. 270).
Parte dintr-un ansamblu de mijloace menite să substi –
tuie vieții reale „paradisul artificial", ocultismul este el
însuși,',opium pentru popor". Aceasta și este concluzia căr*
ții lui Gheorghe Brătescu. O concluzie care vine firesc,
din demonstrații ca și din probe, din demonstrații perfect
riguroase și din probe bine alese în ordinea puterii de
semnificare, iar nu pentru a-i face sarcina ușoară.
Autorul știe care este puterea faptului semnificativ
și, ca urmare, convoacă numeroase probe cu valoare cru –
cială. Nu procedează, așadar, la o inventariere, nici nu
alege pe cele mai facile și nu are în vedere un prezumtiv
amator de fapte mal puțin obișnuite, ca cititor. Făcînd o
selecție, căci probele parcă fără de număr impuneau ele
306

însele o alegere, Gheorghe Brătescu și-a asigurat credi –
bilitatea lucrînd în exigențele obiectivitătii maxime, ale
obiectivitătii necesare.
Scrisă cu patos, dar riguroasă, în același timp, cartea
aceasta, carte de atitudine, și de demonstrație, este una
dintre cele mai reprezentative din literatura consacrată
acestui domeniu de la noi și nu numai. Lectura ei, de
aceea, ne lasă cu impresia „lucrului bine făcut".
GH. VLĂDUȚESCU

V I

Bibliografie selectivă
Aksakov, Al., Animisme et spiritisme, Paris, 1906. Amandry, P., La
mantique apolloniene ă Delphes, Paris, 1950. Anagnosti —
Ndrenika, L., Mystheres des Pelasges, Corfou, f.a. Andronescu,
P., Cadmos — scurtă istorie a scrisului, București, 1966.
Anestin, V., în lumea spiritelor. Istoria manifestațiilor spiritiste
după scriitori spiritiști moderni, București, 1911. Aram K., Magie
und Zauberei in der alten Welt, Berlin, f.a. D'Arianys, Cours de
Toute-Puissance et des phenomenes provo^ues par de Bagne,
Toulouse, f.a.
Artemidous, E., Le livre des songes, Damas, 1964. Agendei, S.,
Ateism și religie, București, 1980. Babeș, Al., Sfinții, mit, legendă,
adevăr, București, 1972. Babeș, AL, Drama religioasă a omului.
Elemente de filosofia cul turii șî antropologia religiei, București,
1975.
Balaci, A., Mic dicționar mitologic greco-roman, București, 1969.
Baerwald, R., Okultismus, Spiritismus und unterbewurste Seelen-
zustănde, Leipzig und Berlin, 1920. Baltrusaitis, J., Evul mediu
fantastic, București, 1975. Barbegueire, J. B., La maconnerie
mesmerienne, Amsterdam, 1787. Barbarin, G., Dieu est-il
mathematicien ? Paris, 1942. Baudelaire, Ch., Les paradis artificiels,
Paris, 1936. Becleanu Iancu, Adela, Spiritualitatea românească.
Permanență, devenire, București, 1980.
Belenki, M. S., Despre mitologia și filosofia Bibliei, București, 1982.
Benet, Ar., Proces verbal fait pour delivrer une fille possedee par le mălin esprit, Paris, 1883. Berar, P., Umanism și ateism, București,
1980.
Berar. P., Religia în lumea contemporană, București, 19!!.'!.
Berciu, D., Zorile istoriei în Carpați și la Dunăre, București. 1!)(Î6.
309

Bernard Je Trevisan, Trăite de la nature de l'oeuf Philosophe*,
Paris, 1624.
Bernardy, J., L'art de tirer Ies cartes, Montreal, J971. ,
Berard, O., Sorciers, Reveurs et Demoniaques, Paris, 1820,
Besson, M., Le totemisme, Paris, 1929,
Biberi. I., Visul și structurile subconștientului, București, 1970.
Bindel, E., Les elements spirituels des nombres, Paris, 1960.
Binet-Sangle, Ch., La fin du secret, Paris, 1922.
Bloch, M., Les rois thaumaturges, Paris, 1961. '
Boirac, E., La psychologie inconnue, Paris, 1920.
Boli, M., L'occultisme devant la science, Paris, 1951."/
Bologa, V. (și colectiv), Istoria medicinei universale, București,
1970.
Bologa, V., Lenghel, A., Fragmente pentru reconstituirea medicinei
și igienei populare in Pacia pjeromană, Cluj, 1930. Bologa, V.,"
Florile spurcate ale medicinei populare în lumina științei,
București, 1926.
Bologa, V., Vrăji, babp și moașe azi și odinioară, Cluj, 1922.
Bologa, V., Elements âe medicine hieratiques et emipiriques du La
Tene Dace, București, 1958.
Bologa, V., Raportul din 1756 al unui chirurg german despre cre –
dințele românilor asupra moroilor, București, 1948. Boroneanț, V.,
Arta rupestră în peștera Gaura Chindiei, comuna Pescari
(județul Caraș-Severin), în „Revista «luzeelor și monu mentelor
de artă", nr. 1/1977.
Bauche-Leclercq, A., L'astrologie greque, Paris, 1899. Beuche-
Leclercq, A., Histoire de la divination dans l'antiquite, Paris,
1879—1882.
Boulanger, J., Nostradamus et ses prophettes, Paris, 1943.
Bouteiller, M., Chamanisme et guerisson ^magique. Paris, 1950.
Bozzano, E., Les phenomenes de hantise, Paris, 1920. Brătescu,
Gh., Procesele vrăjitoarelor, București, 1970. Brenie, H., Quatre
cents siecles d'art parietale, Dordogne, 1932. 3rierre de Boismont,
Des.haUucination, Paris, 1862. Jrisson, J. AL, Les phenomenes dits
de materilisations, Paris, 1921. Srunton, P., L'Egypte secrete, Paris,
1938.
utucelea, A., Arhitectura vieții, București, 1977.
araman, P., Colindatul la români, slavi și la alte popoare, Bucu-
ști, 1984.
isteiot, J., La iabrication chimique de Vor. Donai (Nord), 1928
zăcu, O., Pe urmele domesticirii animalelor, București, 1973.
zeneuve, J., Resbel șariatavismului sau îndoită vedere Anti-Mag-
ied. Galați, 189-T
310

Câmpan, FJ. T., IM la papirusul Hhind la calculatorul vi-tv
București, 197Ș.
Câmpineanu-Canteinir, I., Satî, sau ruguri de iubire, București, 1923.
Ceaușeseu, Nicolae, România pe drumul construirii societății so –
cialiste multilateral dezvoltate, voi. 3 (1969), p. 217, 589, 628 ; voi. 6
(1972), p. 660, 671—672 ; voi. 7 (1973), p. 31 ; voj. IU (1979), p. 542 ;
voi. 19 (1980), p. 250 ; voi. 24 (1983), p. 59. Ceram, C. W., Zei,
morminte, cărturari. Romanul arheologiei. Bucu-. rești, 1968.
Cerneak, E., Cinci secole de război secret, București. l.'Wiîs.
Champigny, A. M.. Lrs tradilions el Ies doctrines esoteriques,
Paris, 1941.
Charcornac, P., Eliphas Levi, renouvateur <te Voccultisnn', Paris,
1.926.
Charoux, R., Le livre misterieux inconnu, Paris, 1969. Chelcea, I.,
Credințe și rituri legate de foc, apă și păvu-r in cul tura veche
românească, în voi. Rațiune și credință, Bucu.i -tj, 198;». Chertok,
L., L'hypnose Les probl-em.es theoretiques ei /ș•ntiques-, Paris,
1963.
Cicero, De la divinatiori: Du destin. Paris, i932.
Constantinescu. Al. N., Spiritista. Origina, doctrina, culti-: ^^. com-
baterea, București, 1943.
Crahay, R., La litterature oraculaire chez Herodote, Paris, 1958.
Crișan, I. H., Medicina în comuna primitivă și la geto-daci, Bucu-
rești, 1972.
Cristescu-Golopenfia, Șt., Communications, 1. Elements magiques
dans la vie spirituelle des paysans roumains de diversei, regions
du pays. 2. La methode pour l'etude des croyances et pratiques
magiques, București, 1940.
Cuz-cio, M., Le pouvoir Magique, Montreal, 1955. Curticăpeanu, D.
Odobescu, Lectura formelor simbolice., B .curești, 3982.
Daicoviciu, H., Dacii, București, 1968. Daniel, C, Orientalia
mirabilla, București, 1976. Datienne, M., La notion de Daimon
dans le pythagorisnu oncien. Paris, 1963.
Danzel, Th. W., Magie et sdence secrete, Paris, 1939.
Debay, A., Histoîre des sciences ocultes depuis l'antiquite jusqu'a
nos jour, Paris, 1869. >
fecaux A., Dosarele secrete ale istoriei, București, 1970. Delcourt,
M., Hephaistos ou la legende du magicien, Paris, 19.57. Deonna,
W., Le symbolisme de l'oeil, Paris, 1965. Devreux, 3. La legende de
la prophâtesse Cassandre, Paris, 1.942. Dexter, W., Famous Magic
Secrets, London, 1967.
311

Drimba, O., Istoria culturii și civilizației. București, 1984.
Dumitrescu, VI., Arta preistorică in România, București, 1974.
Durkheim, E., Les jormes elementaires de la vie religieuse, Paris,
1060.
Durville, H., Cours superieur d'influence personelle, Paris, 1919.
Durville, H., Histoire raisonnee du magnetisme et du psychisme
pratique, Paris, 1914.
Eliade, M., .La nostalgie des origines (methodologiei et histoire des
religions), Paris, 1971.
Eliade, M., Trăite d'histoire des religions, Paris, 1970.. Eliade, M.,
Techniques de l'extase et langages seclretsj, Roma, 1953. Eliade, M.,
De la Zalmoxis la Gengis-Han, București, 1980. Eliade, M.,
Alchimia asiatică, București, 1935. ; Eliade M., La sorcellerie
canaque actuelle, Bordeaux, 1967. Eliade, M., Le createur et son
„Ombre", Zurich, 1962. Eliade, M., Les representations de la mort
chez les primitifs, Paris, 1954.
Eliade, M.. Le chamanisme et les techniques archaiques de Vextase,
Paris, 1951.
Engels, F., Anti Diihring, București, 1966
Engels. F., Originea, familiei, o proprietății private, gi a statului,
în K. Marx, F. Engels, Opere, voi. 21, București, 1965. Faure, H.,
Les investissements d'objet dans le tecu psihotique, Paris, 1964.
Figueir, L., L'Alchimie et les alchimiste, Paris, 1860. Filosofie si
religie în evoluția culturii românești moderne. Antologie și
studiu introductiv de Simion Ghiță și Dumitru Ghișe, București,
1984.
Flammarion, C, Les forces naturelles inconnues, Paris, 1909.
Flournoy, Th., Des îndes ă la Planete Marș, Geneve, 1910.
Fontbrunne, Les propheties' du Maître Nostradamus, Paris, 1939.
Fossey, C, La magie assyrienne, Paris, 1902.
Foucart P., Des associations religieuses chez les Crecs, Paris, 1873.
Franțev, I. P., Istoria universală, voi, I și II, București, 1958—1959.
Frazer, J. G., Les origines magiques de la royaute, Paris, 1920.
Frazer, J. C, Le totemisme, Paris, 1898.
Frazer, J. C, Le Roi Magicien dans la Societe primitive, Paris,
1935.
Frăteanu, V., Critica gîndirii mitice, Cluj-Napoca, 1980. Freud,
S., Die Traumdeutung, Wien, 1950. Freud, S., Vorlesungen uber
den Traum, Leipzig-Wien, 1922. Freud, S., Totem ettabou,
Paris, 1924.
Frichet, H., La meăicine et l'occultisme en Chine, Paris, 1950.
Froeiich, J. C, Animismes, Paris, 1964:
312

Fu '.do, C. A., Magia modernă, București, 1930.
Gargon, M. et Vinehon, J., Le diable, Paris, 1926.
Gauthier, L. A., Recherches historiques sur l'exercice de la me-
dicine dans les temples, Paris, 1844.
Georgescu, FI., Societate și religie, București, 1982.
Georgiade, C, Originile magice ale minciunii și geneza gîndirii,
București, 1938.
Gerin-Richard, L., Histoire de l'ocultisme, Paris, 1936.
Gheorghe, G., Mitul potopului. Inadvertențe în interpretarea reli –
gioasă, București, 1982.
Gheorghiu, V., Ciofu, I., Sugestie și sugestibilitate, București, 1982.
Gherasim Luca, Le vampir passif, Paris-Bucîirești, 1945.
Gibier, P., Le spiritisme, Paris, 1887.
Gibson, W. B., The science of numerology, London, 1950.
Giurăscu, C. C, Istoria Bucureștilor, București, 1964.
Gîndirea revoluționară din România despre religie (Din tradițiile
concepției materialiste asupra lumii), București, 1983.
Godefroy, Gh. H., La dinamique mentale, Paris, 1976.
Gologan, G. D., Spiritismul și minunile Mîntuitorului, București,
19Î59.
Gordon-Childe, V., Făurirea civilizației, București, 1966.
Gouriet, 5. B., Les charlatans celebres, Paris, 1819.
Gouspeyre, Ch. J., La vie des pierres precieux, Nice, 1942.
Graur, Al., Nume de locuri. București, 1972.
Grasberg, B., Sur les guerisseurs et sur la medicine des primitifa,
Paris, 1970.
Guilbert, Ch., L'illusion du merveilleux, Paris, 1913.
Gujdu, J., Iacobescu, Gh., Pasărea de foc, București, 1966.
Gulian, O. I., Originile umanismului și ale culturii, București, 1967.
Gulian CI., Lumea comunei primitive, București, 1983.
Gurney, Myers el Podmore, Les hallucinations telepati&ues, Paris,
1892.
Gusdor£, G., Experience humaine du sacrifice, Paris, 1943.
Gustave, W., Les croyances primitives et leurs survivances, Paris,
1960.
Hangiu, I., Societăți și asociații științifice, București, 1981.
Hainchelin, Ch., Originea religiei, București, 1956.
Henry, V., La magie dans Vinde antique, Paris, 1904.
Henze, P., Fafcirs, fumistes et c-ie, Paris, 1958.
Houdin, R., Pousin, I. N., Banul misterios, Cîmpina, f.a.
H n , S., Les propheties de Nostradamus, Paris, 1972.
veHn, P- Les tablettes magiques et le droit romain, Parjs, l#9l,
313

Îmbert-Nergal, B. R, Les sciences ocultes ne sont pas des i.ciencea t
Paris, 1959.
lonescu, Ch., Mică enciclopedie onomastică, București, 19*Î5.
loraeseu, G., Ce este psihopatologia ? București, 1979. lonescu, St.,
Despre amestecul dracilor in trebile omineștî, București, 1904.
Istoria generală a științei, voi. \ și 2, București, 1976—19"'7<
Istoria medicinei românești, București, 1972.
James, E. O., Mythes et rithes dans le proche-orient ancien, Paris,
3960.
Joire, P., Les phenomenes psychiques et supranormaux, Paris, 1909.
Josefini,. A., Spiritism și secretele fachirilor, București. 1962. ș'.
Josefini, A., 2000 de ani de circ, București, 1968.
Josefini, A., Cum ghicim viitorul ? București, 1981.
Josefini, A., $arlataniile ghicitorilor, București, 1963.
Kallus, V., Amor prin magie, Bolgrad, 1935. /
Kardec, A., La genese, les miracles et les predications seloh le
spiritisvie, Paris, la. • ,
Kernbach, V., Miturile 'esențiale, București, 1978. Kernbach, V.,
Dicționar de mitologie generală, București, 1983. Kernbach, V.,
Biserica în involuție, București, 1984. Kerner, J., La Voyante de
Prevost, Paris, f.a. Keyserling, K. H., Dos Okfctiltc, Darmstadt, 1923.
Kieserwetter, K., Der Ocultismus des Altertums, Leipzig3 J1Î96.
Kiriac, I., MytHologie, București, 1924.
Koyre, Al., Mistiques, spirituels, alchimistes du XVI-eme siecle
allemand, Paris, 1955.
Kun, N. A., Legendele și miturile Greciei antice, București, 1958.
Lancelin, Ch., Histoire mythique de Shatem. De la legende au
dogme, Paris, 1903.
Le grand almanah des songes, Paris, 1869. s Legran, AL, Le
sortileges de la science, Paris, 1898. Les charlatans celebres, Paris,
1819. Les songes et les presages, Montreal, 1955. Lenin, V. I., Marx-
Engels-marxism, București, 1949. Lenin, V, I., Opere complete, voi.
15, București, 1950, Lenin, V. I., Materialism și empiriocriticism,
București, 1972. Lenormant, F., Les sciences occultes en Asie,
Paris, 1875. Levi, E., La clef des grands mysteres suivant
Henoch, Abraham. Hermes Trismeglstes el Salomon, Paris, 1897.
Levi, E., Histoire de la magie, Paris, 1922. Levi-Strauss, CI.,
Gîndirea sălbatecă, București, 1970. Levointurier, F.L.R., Les
animaux fantastiques au Moyen-Age. Toulouse, 1958.
314

Lexa, Ph. F., La magie dans VEgypte antique copte, Paris, 1905
Ley, W., Observatorii cerului, București, 1968.
Lhote. H., Frescele din Tassili, București, 1966.
Lissner, I., Culturi enigmatice, București. 1972.
Lombroso, C, Hypnotisme et spiritisme, Paris, 1910.
Luckacs, G., Estetica (2 voi.), București, 1972.
Maghiar, N., Olteanu, St. Din istoria mineritului în România,
București, 1970.
Magre, M., Magiciens et illumines, Paris, 193B,.
Maguien, V., Les mysteres d'Eleusis, leurs origine s, le rituel.de
leurs initiations, Paris, 1929.
Maistre, J.. La francmacomierie, Paris, 1925,
Makarius. R. L., h'origine de l'exogamie et du totemisme, Paris, 1961.
Malacan. A.. La sorcellerie et les sorciers dans l'Oeuvre et Ut
Pensee d'Ambroise Pare, Careassonne, 1952.
Mallfriger. J., Pythagora et les Mysteres, Paris, 1944.
Mandics, G., Civilizația ți cultura Africii vechi. București, 1983.
Mandron, R., Magistrats et sorciers en France au XVU-eme siecle,
Paris, 1968.
Marcard, R.. De la pierre philosophale a l'atome. Paris, 1955.
Marinescu. Gh. Autoscopie, automatism și somnambulism, Bucs-
rești, 1913.
Marques-Riviere. J.. Histoire des doctrines esoteriques. Paris, 1940.
Marques-Riviere. J.. Amulettes. talismans et pentades dans Ies
traditions orientales et occidentales, Paris. 1938.
Martin. B.. Zeii și religiile — creații ale oamenilor, București, 1975,
Marx. K.. Engels, F.. Opere alese, voi. II, București, 1955.
Marx. K., Engels, F,. Opere, voi. 3, 4 și 21, București. 1954 ; 1958 ;
1965. "-..'
Marx, K.. Engels, (F., Scrieri din tinerețe, București. 1968.
Marx — Engels — Lenin, Despre religie. București, 1974.
Massonneau. E., La magie dans l'antiquite romaine, Paris, 1934.
Matei, D.. Originile artei, București, 1981.
Matei, H. C Civilizația lumii antice, București. 1983.
Maveric. ,1., La medicine hermetique des plantes ou l'extraction
des quintessence par art spagyrique, Paris, 1932.
Maxwell, J., La Divination. Magie et divination. Arts divinatoireset Prophetique, Paris, 1927.
Menii, F., Histoire de la dance ă travers les âges, Paris, f.a.
Michelet, J., La-sorciere, Paris, 1863.
Mihăilescu. V., Structuri antropologice și fapte de credință, în vo-1UTHI1 Rațiune și credință. București, 1983.
315

Mihâlcescu, I., Istoria religiunilor lumii, București, 1938.
Milanov, A. Borisova, L, Yoga, București, 1972. Minovici, N.,
Pericolul social al practicării ocultismului, București, 1938.
Molitfelnic, ed. a 3-a, București, 1976.
Montet, P., Egiptul pe vremea dinastiei Ramses, București, 1973.
Mortilet, G., Mortilet, A., La vie preistorique, Paris, 1903. Moser,
F., Der Okkultismus, Ziirich, 1935. Mușu, Gh., Din mitologia tracilor,
București, 1932. Mușu, Gh., Zei, eroi, personaje, București, 1971.
Neagoe, M., Pagini legendare din istoria poporului român, Bucu-
rești, 1981.
Nebunelle, T. G., Roata norocului, Galați, 1867. Negulescu, P.P.,
Geneza formelor culturii, București, 1984. Nettesheim, A. (von),
Dte Caballa, Stuttgart, 1855. , Nicolaescu-Plopșor, D., Volschi, W.,
Elemente de demografie și ri tual funerar la populațiile vechi din
România, București, 1975. Nicolau, C, Odultismul oriental,
București, 1936. Nicolau, C, Descoperirea comorilor, Câmpina, 1929.
Nicolau, C, Francmasoneria, Câmpina, 1929. Nicolau, C,
Hipnotismul în misterele ocultiste, Pitești, 1937. Nicolau, C. K.,
Ocultismul, hipnotismul, magnetismul, spiritismul, telepatia, magia
etc, Bîrlad, 1925.
Nicolau, C. K., Banul misterios, Câmpina, 1929./ )
Nicolau, C. K., Bagheta magică, Câmpina, f.a.\ /
Nostradamus, M., Les vraies propheties, Amsterdam, 1667.
Oesterreich', T. K., Les possedes, Paris, 1927.
Oișteanu, A., Grădina de dincolo. Zoosophia, Cluj-Napoca, 1980.
Pamfilie, T., Mitologie românească, București, 1916. Pascal, I. S.,
Cruce, rugăciune, candelă, București, 1981. Pavelescu, Gh.,
„Pasărea suflet". Contribuții pentru cunoașterea cultului
morților la românii din Transilvania, București, 1942. Pavelescu,
Gh., Cercetări asupra magiei la românii din Munții Apuseni,
București, 1945.
Pavelescu, Gh., Mana în folclorul românesc. Contribuții pentru
cunoașterea magiei, Sibiu, 1944.
Pârvan, V., Dacia, ed. IV revăzută și adnotată, București, J967.
Pensa, H, Sorcellerie et religion, Paris, 1950. Petrescu, Gz., Zorile
chimiei și alchimiei, București, 1925. Piobb, P. V,, Pormulaire de
Haute Magie, Paris, 1937. Pippidi, .D. M., Studii de istorie a
religiilor antice, București, i9ț>9 Plutarh, Viețile paralele ale
oamenilor iluștri. Alexandru cel Mare și Caius Julius Caesar,
București, 1939.
316

Popa, V., Nicolescu, R.,- Dumitrescu, D., Clinii, pisicile și noi, 2 voi,,
București', 1978.
Popescu, A. N., Semper fidelis, București, 1981. Popp, M., Obiceiuri
tradiționale românești, București, 1976. Pottier, R., Initiation ă
la medicine et ă la magie en Islam, Paris, 1939.
Presa muncitorească și socialistă din România, București, 1964,
Privat, M., La fin de notre siecle, Paris, 1939. Probleme filosofice
ale medicinei, București, 1963. Prokop, O., Medizinischer.
Okkultismus. Paramedizin, Jena, 1962, Psantir, I., Fermecătorul…,
Craiova, 1886. Pufan, P., Strigoi și fantome ? București, 1965.
Ramacharaka, Y., Fourteen lessons in Yogi Philosophy and Oriental
Occultism, voi. 1, London, 1904.
Regnard, P., Sorcellerie, magnetisme, morphinisme, delire des
grandeurs, Paris, 1887.
Riemschneider, M., Lumea hittiților, București, 1967.
Rony, J. A., La magie, Paris, 1950.
Rossignol, J. P., Les metaux dans l'antiquite, Paris, 1863. Roure,
L., La legende des „Grands Inities", Paris, 1926. Bussel, B., De ce nu
sînt creștin, București, 1980. Saintyves, P., Les notion de temps et
d'eternitâ dans la magie et le religion, Paris, 1919.
Salah-ben-Abdallah, Le magisme. Grande initiation, Paris, 1857.
Săhleanu, V., De la magie la experimentul științific, București,
1978.
Săvescu, I. S., Minunile omenirei, București, 1904. Săvescu, I. S.,
Secretele magiei, Iași, 1926. Scheffer, T. (de), Mysteres et oracles
helleniques, Paris, 1943. Schopenhauer, A., Essai sur les
apparitions et opuscules divers, Paris, 1912.
Schneider, W., Omniprezentul Babilon. Orașul ca destin al oame –
nilor de la Ur la Utopia, București, 1968. Schure, E., Pitagora.
Misterele de la Delfi, București, f.a. Schure, E., Les grands inities,
Paris, 1931. Schw-able, R., Le probleme du mal, Paris, 1911. Seeman,
O., Mythologie der Griechen un Romer, Leipzfg, 1910. Seldow, M.,
Les illusionnistes et leurs secrete de leur vie fantastique paris, 1947.
Semionov, J., Averile pămîntului. O geografie economică pentru
oricine, Craiova, 1944,
Simenschy, Th., Cultură și filosofie indiană în texte, București,
1978.
317

Sinnet, A. P., The Occult World, London, 1883. Speranția, E.,
Contribuții la Filosof ia Magiei, București, 1916. Ștefan, I. M.,
Adevărul despre năluciri, București, 1961. Ștefănescu, Al. N.,
Adevărul și științele secrete, București, 1828. Steiner, R., Eine
Okkulle Physiologie, Berlin, 1927. Steiner, R., La science occulte,
Paris, 1922.
Stemplinger, E., Antike und moderne Volksmedizin, Leipzig, 1925.
Stemplinger, E., Antiker Aberglaube in modern Ausstrahlungen,
Leipzig, 1922.
Stoicesco, C, La magie dans l'amien droit romain, Paris, 1926.
Sudre, R., Trăită de parapsyhologie, Paris, 1956. Svoboda, K., La
demonologie de Michel Psellos, Brno, 1927. Swedenborg, E. (de),
Les merveilles du ciel et de Venfer et des terres planetaires et
astrales, Berlin, 1782.
Șincai,-Gh., Învățătura firească spre surparea superstiției noro –
dului, București, 1964.
Xănase, Al., Cultură și religie, București, 1973. Teodorescu, N.,. Chiș,
Gh., Cerul o taină descifrată.,,, București, 1982.
Teodorescu, N?, Biblia, trecutului, prezentului și viitorului…, Bo-
toșani, 1922.
Thetard, H., La merveilleuse histoira du cirque, Paris, 1947.
Tissandier, J. B., Des sciences occultes et du spiritisme, Paris-
Londre, 1866.
Toltarev, S. A., Religia în istoria popoarelor lumii, București, 1976.
Tolstov, S. P., Etnografia continentelor. Studii de etnografie ge –
nerală, București, 1959.
Treptentcu celu mare pantru toate semnele ce se fac la om și care
mnt de la natură, Craiova, 1889.;
Trinzius, R., L'hypnotisme et sa pratique, Montreal, 1971.țTrseanu, T., Janegic, C, Ionescu, L., Istoria baletului, București,1967. , %
Vaschide, N., Somnul și visul, București, 1977. ! /
Vaschide, N., Pieron, H., La croyance â la valeurprophâtique-.
Paris, 1901—1902.
Vaschide, N., Pieron, H., Le reve prophetique dans les tradîtions
des peuples sauvages, Paris, 1.901. Vasilescu, Em., Istoria religiilor,
București, 1982. Veghe, T., Taina lumii. Proorocirile lui
Nostradamus, București, 19iO.
Vissac, M. (de), AUegories et symboles. Enigmes. Oracles, Paris
1872.
318

Vtn&toarea vrăjitoarelor
Brăila
. A. E,

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Edoc.site Gheorghe V Bratescu Vrajitoria De A Lungul Timpulu [624908] (ID: 624908)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Edoc.site Gheorghe V Bratescu Vrajitoria De A Lungul Timpulu [624908]

Copyright Notice

Sbanghe Nicoleta Ileana-Particularități fiziologice ale plantelor higrofile din Cheile Sohodolului- județul Gorj [309151]

MONETA CREDITIZIA IN UN REGIME DI MONETA FIAT FIDUCIARIA SPURIA. [307256]

Să formezi o echipă este doar începutul, să rămâi împreună este [601593]

U n i v e r s i t a t e a B o g d a n V o d ă d i n C l u j – N a p o c a [626961]

Capitolul 1. Necesitate, oportunitate și obiective 1.1.Scurt istoric. Cartoful a fost cultivat pentru prima dată în America de Sud, în regiunea… [308611]

Salagean Ghizela Ana Maria Managementul Cercetarii. Science [605426]

Copyright Notice

Similar Posts