EDITURA UNIVERSITĂȚII „NICOLAE TITULESCU ” BUCUREȘTI 2015 Ace st material este destinat uzului studenților, forma de învățământ la distanță…. [600900]

Licență

EDITURA UNIVERSITĂȚII „NICOLAE TITULESCU ” BUCUREȘTI 2015 Ace st material este destinat uzului studenților, forma de învățământ la distanță…. [600900]

Byadmin ianuarie 1, 2024

Petre Popeangă
Carmen Bragadireanu
Finanțe publice
– suport de curs –
EDITURA UNIVERSITĂȚII „NICOLAE TITULESCU ”
BUCUREȘTI
2015

Ace
st material este destinat uzului studenților, forma de învățământ la distanță.
Conținutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul,
machetarea și transpunerea în format electronic aparțin Departamentului de Învățământ la
Distanță al Universității „Nicolae Titulescu” din București.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conținutului sub orice formă.
Acest manual a fost analizat si aprobat in sedinta Departamentului de Stiinte Politice si
Administrative din data de 25 septembrie 2014.

Petre P opeangă, Carmen Bragadireanu
Finanțe publice UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU ” DIN B UCUREȘTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL LA DISTA NȚĂ

Editura Universit ății „Nicolae Titulescu”
Calea Văcărești, nr. 185, sector 4, București
Tel./fax: [anonimizat]/[anonimizat]
Email: [anonimizat]
ISBN: 978-606-751-093-5

5 Cuprins
Introducere
Unitatea de învățare 1: Finanțele, considerații teoretice
1.1. Conceptul și conținutul economic al finanțelor
1.2. Funcțiile finanțelor publice
1.3. Rolul finanțelor publice
1.4. Teme de referate
1.5. Evaluare
1.6. În concluzie
1.7. Bibliografie
Unitatea de învățare 2: Mec anismul Financiar
2.1. Resursele financiare publice
2.2. Programarea financiară
2.3. Instituții cu atribuții în domeniul finanțelor publice
2.4. Teme de referate
2.5. Evaluare
2.6. În concluzie
2.7. Bibliografie
Unitatea de învățare 3: Politica Financia ră
3.1. Conceptul de politică financiară
3.2. Politica financiară în domeniul resurselor financiare
3.3. Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice
3.4. Teme de referate
3.5. Evaluare
3.6. În concluzie
3.7. Bibliografie
Unitatea de învățare 4: Cheltuielile publice
4.1. Concept, clasificarea cheltuielilor publice
4.2. Structura cheltuielilor publice
4.3. Factori care influențează creșterea cheltuielilor publice
4.4. Teme de referate
4.5 Evaluare
4.6. În concluzie
4.7. Bibliografie
Unitatea de învățare 5: Resursele financiare publice
5.1. Structura resurselor financiare publice
5.2. Factori care influențează creșterea resurselor financiare
5.3. Teme de referate
5.4. Evaluare
5.5. În concluzie
5.6. Bibliografie

6 Unitatea de învățare 6: Impozite le, aspecte teoretice
6.1. Conținut si rol
6.2. Elementele componente ale impozitelor
6.3. Principiile impunerii, așezarea si perceperea impozitelor
6.4. Teme de referate
6.5. Evaluare
6.6. În concluzie
6.7. Bibliografie
Unitatea de învățare 7: Clasificar ea impozitelor
7.1. Impozitele directe
7.2. Impozitele indirecte
7.3. Evaziunea fiscală
7.4. Teme de referate
7.5. În concluzie
7.6. Bibliografie
Unitatea de învățare 8: Datoria publică, noțiuni generale
8.1. Împrumuturile de stat, conținut economic
8.2. Datoria publică externă, concept
8.3. Teme de referate
8.4. Evaluare
8.5. În concluzie
8.6. Bibliografie

7 INTRODUCERE
Modulul „Finanțe Publice ” se adresează studenților Facultății de
Științe Sociale și Administrative , specializarea Administrație Publică
forma d e învățământ la distanță, anul II .
Obiectivele
modulului Acest modul are ca obiectiv însușirea de către studenții de la
învățământul la distanță a noțiunilor generale și a limbajului economic.
Scopul formativ al cursului constă în formar ea de către student a unei
viziuni de ansamblu asupra teoriei și practicii economice, în dobând irea
abilități lor în rezolvarea problemelor economice și în utiliz area acest or
noțiuni la disciplinele de specialitate .
Competențele
generale Prin însuși rea conținutului modulului, studenții vor dobândi
următoarele competențe generale și specifice:
1. Competente instrumentale :
Capacitate de analiza și sinteză
Capacitatea de a soluționa probleme
Capacitatea de analiză și sinteză a fenomenelor economice și
administrative
Capacitatea de organizare și planificare în administrația publică,
centrală și locală
Cunoștințe de bază necesare profesiei de funcționar public
Cunoștințe generale de bază
Deprinderea unui limbaj economic și administrativ
Voința de a asigur a promovarea și respectarea legalității
2.Competente interpersonale :
Capacitatea de a aprecia deontologia funcționarului public european,
comunitar și național
Abilitatea de a colabora cu specialiști/experți din alte domenii
Abilitatea de a lucra intr -un context internațional
Abilități de comunicare, relații publice și protocol
Capacitatea de a avea un comportament etic și de
respectare a regulilor deontologiei profesionale
Capacitatea de a lucra in echipa
Capacitatea de evaluare si autoevaluare a rezultat elor sau
performanțelor
3.Competente sistemice :
Abilități de cercetare în domeniul social, economic și administrativ
Abilități de conducător
Abilități de gestionare a resurselor economice
Capacitatea de a concepe proiecte si de a le derula
Capacitatea de a înțelege mecanismele de funcționare a structurilor
administrative
Capacitatea de a se adapta procesului de integrare europeană și de
armonizare a legislației
 Capacitatea de a transpune in practica cunoștințele dobândite
Competențe
specifice
disciplinei 1. Cunoaștere și înțelegere (cunoașterea și utilizarea adecvată a
noțiunilor specifice disciplinei):
Cunoașterea unor concepte, teorii, modele specifice economiei
Înțelegerea contextelor economiei la nivel macroeconomic

8 Aplicarea teoriei în practică prin simulări (studii de caz, grile,
probleme)
2. Explicare și interpretare (explicarea și interpretarea unor idei,
proiecte, procese, precum și a conținuturilor teoretice și practice ale
disciplinei):
Explicare unor situații concrete la nivel macroeconomic
Interpretarea atitudinilor angajaților și managerilor în diverse
situații apărute în economia națională
Explicarea utilității interdisciplinarității
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea și evaluarea
activităților practice specifice; utilizare a unor metode, tehnici și
instrumente de investigare și de aplicare):
Evaluarea performanței la nivel macroeconomic – metode
Evaluarea calității la nivel macroeconomic ; standardele de calitate
Instrumente de investigare a eficienței macroeconomice
4. Atit udinale (manifestarea unei atitudini pozitive și responsabile față
de domeniul științific/ cultivarea unui mediu științific centrat pe valori
și relații democratice/ promovarea unui sistem de valori culturale,
morale și civice/ valorificarea optimă și crea tivă a propriului potențial
în activitățile științifice/ implicarea în dezvoltarea instituțională și în
promovarea inovațiilor științifice/angajarea în relații de parteneriat cu
alte persoane – instituții cu responsabilități similare/ participarea la
propr ia dezvoltare profesională):
Cultivarea unor atitudini constructive în contexte organizaționale
variate
Încurajarea unor comportamente morale la nivel de parteneriate
Promovarea unui sistem de valori coerent (responsabilitate,
implicare, moralitate etc.).
Structura
modulului Acest modul este structurat în 8 unități de învățare pentru care
recomandăm a fi studiate în ordinea în care sunt numerotate deoarece
este o legătură logică între informațiile furnizate în această ordine:
– Unitatea de învățare 1 Finanțele, considerații teoretice, după
parcurgerea căreia veți fi familiarizați cu noțiunile privind conceptul și
conținutul economic al finanțelor , funcțiile și rolul finanțelor veți
înțelege importanța finanțelor în economie.
– Unitatea de învățare 2 Me canismul financiar, după parcurgerea
căreia veți fi familiarizați cu: resursele financiare publice; programarea
financiară, instituții cu atribuții în domeniul finanțelor publice veți
înțelege elementele fundamentale privind finanțele.
– Unitatea de învăța re 3 Politica financiară, studiază aspecte
teoretice privind conceptul de politică financiară, politica financiară în
domeniul resurselor financiare și a cheltuielilor publice .
– Unitatea de învățare 4 Cheltuielile publice, în care veți studia
aspecte te oretice privind conceptul, clasificarea, structura cheltuielilor
publice, precum și factorii care influențează creșterea cheltuielilor
publice .
– Unitatea de învățare 5 Resursele financiare publice , pe parcursul

9 căreia vă veți familiariza cu aspectele priv ind structura resurselor și
factorii care influențează creșterea resurselor financiare .
– Unitatea de învățare 6 Impozitele, aspecte teoretice , în care veți
studia particularități ale conținutului și rolului, elementelor componente
ale impozitelor, princip iile impunerii, așezarea si perceperea
impozitelor .
– Unitatea de învățare 7 Clasificarea impozitelor, în care vă veți
familiariza cu aspecte privind impozitele directe, impozitele indirecte și
evaziunea fiscală.
– Unitatea de învățare 8 Datoria publică, noțiuni generale, în care
vă veți familiariza cu aspecte privind împrumuturile de stat, conținutul
economic al acestora, precum și despre datoria publică externă,
concept.
Durata medie de studiu individual
Timpul necesar parcurgerii fiec ărei unități de învățare este de 2 -3 ore de
studiu individual.
Evaluarea
Componența notei finale:
ponderea evaluării finale (examen) 70 %;
ponderea evaluărilor pe parcurs (teme de control, verificări pe
parcurs) 30 %;

10 Unitatea de învățare 1
Finanțele, considerații teoretice
1.1. Conceptul și conținutul economic al finanțelor
1.2. Funcțiile finanțelor publice
1.3. Rolul finanțelor publice
1.4. Teme de referate
1.5. Evaluare
1.6. În concluzie
1.7. Bibliografie
Însușirea conceptelor privind finanțele
public e
Însușirea conc eptelor privind funcțiile
finanțelor publice
Înțelegerea rolului finanțelor public e

11 Unitatea de învățare 1. – Finanțele, considerații teoretice
1.1. Conceptul și conținutul economic al finanțelor
Cuvântul finanțe își are sorgintea în limba
latină . În secolele al XIII -lea – al XlV -lea se
foloseau expresiile finatio, finançais și finançai
pécuniaire, în sensul de „plată în bani". În
secolul al XV -lea, în Franța se foloseau
expresiile hommes de finances și financiers,
pentru a denumi arendașii de imp ozite și
persoanele care încasau impozitele regelui;
finance însemna o sumă de bani și mai ales un
venit al statului, iar finances întregul patrimoniu
al statului1.
O dată cu trecerea timpului, cuvântul
finanțe a căpătat un sens mai larg, cuprinzând
buget ul statului, creditul, operațiunile bancare și
de bursă, s.a., adică sfera resurselor, a relațiilor
și a operațiilor bănești.
În epoca modernă, finanțele sunt considerate ca fiind fondurile bănești aflate la
dispoziția statului, constituite din venituri, resurse bănești aflate la dispoziția statului
utilizate pentru realizarea funcțiilor și a obiectivelor sale, precum mijloace de acoperire a
cheltuielilor administrației centrale de stat și ale colectivităților locale etc.
Finanțele mai sunt considerate și ca mijloace de intervenție a statului în economie,
sub forma impozitelor, a împrumuturilor, alocațiilor bugetare, subvențiilor ș.a., cu care
statul contribuie la desfășurarea activității economice.
De-a lungul istoriei, conceptele despre finanțe au evoluat în permanență, conturându –
se două etape. Prima etapă corespunde, în linii generale, capitalismului premonopolist, iar
1 Finanțe publice , I. Văcărel și colectivul, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008Timp necesar: 165 minute
După parcurgerea unității
veți fi în măsur ă să
răspundeți la întrebările:
Ce sunt finanțele
public e?
Care sunt funcțiile
finanțelor publice ?
Care este rolul
finanțelor publice ?
Ce presupune funcția
de repartiție a
finanțelor public e?
Dar cea de control ?
00:00

12 cea de a doua – epocii imperialismului. Conceptele din prima etapă sunt considerate
clasice, iar cele din etapa următoare – moderne.
În concepțiile clasice se consideră că sarcina finanțelor publice constă în asigurarea
resurselor necesare întreținerii instituțiilor publice, funcționării normale a acestora, iar
impozitele, împrumuturile și celelalte metode de procurare a resurselor financia re trebuie
astfel create încât să aibă un caracter neutru, să nu aducă modificări relațiilor social –
economice existente.
O caracteristică esențială a acestor concepții clasice era cea privind păstrarea
echilibrului între veniturile și cheltuielile bugetar e, considerată cerință fundamentală a
bunei gestiuni și denumită cheia de boltă a finanțelor publice2. Deficitului bugetar,
generator de inflație, era considerat ca un fenomen nedorit, cu efecte negative asupra
funcționării normale a mecanismului economic.
În concepțiile moderne, finanțele publice sunt asociate cu statul, unitățile
administrativ -teritoriale și alte instituții de drept public, în legătură cu resursele,
cheltuielile și împrumuturile acestora.
Pentru statul modern, finanțele publice nu mai rep rezintă un mijloc de acoperire a
cheltuielilor sale de administrație, ci un mijloc de intervenție în economie, iar principala
preocupare a specialiștilor o reprezintă aflarea modalităților și instrumentelor cu care
acesta poate interveni în viața economică .
În aceste condiții, finanțele constitute o ramură a științelor economice, sfera
acestora, cuprinzând doar relațiile bănești care exprimă un transfer de valoare, nu și pe
cele care reflectă o schimbare a formelor valorii.
Din tratarea finanțelor ca relați i economice, apărute în procesul repartiției
produsului intern brut, rezultă că acestea fac parte integrantă din baza economică a
societății , fiind utilizate în scopul realizării unei dezvoltări economice și sociale, pe cât
posibil într- un mod echilibrat.
În cele ce urmează se tratează finanțele publice, legate de constituirea și repartizarea
fondurilor de resurse financiare la dispoziția autorităților publice.
Pentru realizarea obiectivelor unei societăți, indiferent de forma socială de
organizare a aceste ia, este necesară constituirea unor fonduri bănești la dispoziția
2 Finanțe publice , I. Văcărel ș i colectivul, Editura Didactică și P edagogică, București, 2008

13 autorităților publice. Aceste fonduri se formează pe seama produsului intern brut și sunt
utilizate pentru finanțarea nevoilor sociale.
Sfera finanțelor este formată de ansamblul relațiilor bănești care exprimă un
transfer de valoare, care generează relații financiare și anume:
generarea relațiilor financiare este determinată, în primul rând, de transferul, în
formă bănească, de valoare de la persoane juridice (societăți comerciale, instituți i) sau
persoane fizice (salariați, țărani) la fondurile statului.
transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie se efectuează fără
contraprestație directă. Astfel, societatea comercială care a vărsat la buget o sumă de bani,
reprezentând impozit, nu are dreptul să solicite rambursarea acestuia și nici o altă prestație
egală ca valoare.
transferul de valoare la și de la fondurile ce se constituie în economie se
realizează, parțial, în condiții de rambursabilitate (sumele de bani vărsate în contul
împrumuturilor contractate de stat pe piața internă).
În literatura de specialitate, ca și în vorbirea curentă, noțiunea de finanțe este
folosită în dublu sens:
– în sens larg – cuprinde toate cele 3 categorii de relații;
– în sens restrâns – cuprinde num ai relațiile financiare ce au la bază principiile
prelevării fără contraprestație la fondurile de resurse bănești;
Definiți finanțele publice ca relații econo mice.
Caracterizați finanțele publice.

14 1.2. Funcțiile finanțelor publice
Într-o accepțiune mai largă, finanțele publice sunt considerate ca fiind resursele care
contribu ie la realizarea unor obiective stabilite, a anumitor sarcini care nu ar putea fi
efectuate în alt mod sau cu alte mijloace. Din punct de vedere social, finanțele publice
îndeplinesc misiunea lor cu ajutorul funcțiilor pe care le exercită, și anume funcția de
repartiție și funcția de control.
Funcția de repartiție
Funcția de repartiție a finanțelor publice se realizează în două faze distincte, strâns
legate între ele, constituirea fondurilor și, respectiv, distribuirea acestora. Prima fază
constă în forma rea fondurilor publice de resurse bănești. La constituirea fondurilor
participă toate instituțiile, indiferent de forma lor de organizare (instituțiile publice și
unitățile aflate în subordinea acestora, regii autonome, societăți comerciale cu capital de
stat), societăți comerciale cu capital privat/mixt, organizații cooperatiste și asociații cu
scop lucrativ, populația, persoane juridice și fizice cu rezidența în străinătate.
Constituirea fondurilor publice de resurse financiare se realizează din surse for me,
cum sunt impozitele, taxele, contribuțiile pentru asigurări sociale, amenzile, penalitățile.
Tot în categoria surselor de constituire a fondurilor publice sunt vărsămintele din profitul
regiilor și din veniturile instituțiilor publice, chirii din conce siuni și închirieri de terenuri și
alte bunuri aflate în proprietatea statului, veniturile din capital (valorificarea unor bunuri
proprietate de stat), împrumuturile de stat de la persoane juridice și fizice, rambursările
împrumuturilor de stat acordate, d obânzi, donații, ajutoare și alte transferuri primite, alte
forme de venituri.
Cea de a doua fază a funcției de repartiție a finanțelor publice, respectiv distribuirea
fondurilor financiare categoriilor de beneficiari (pe obiective și acțiuni) reprezintă, de fapt,
stabilirea cheltuielilor publice pentru principalele destinații, și anume:
1.învățământ, sănătate, cultură;
2.asigurări sociale și protecție socială;
3.gospodărie comunală și locuințe;
00:50

15 4.apărare națională;
5.ordine publică;
6.acțiuni economice;
7.datorie publică;
8.alte acțiuni de interes social.
Dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverși beneficiari se
realizează în procesul distribuirii și redistribuirii venitului național care are loc între stat și
diverse persoane juridice și fizice3.
Prin urmare, constituirea și dirijarea fondurilor publice de resurse financiare
constituie un proces unitar și neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcției de repartiție
a finanțelor.
Un scop bine determinat al transferurilor de resurse fi nanciare de la fondurile publice
centralizate la unitățile administrativ -teritoriale, diferențiate în funcție de potențialul
economic al acestora, constă în eliminarea treptată a rămânerii în urmă atât sub raport
economic, cât și social, a unor zone geogra fice sau a unor localități.
Rezultă de aici că prin intermediul finanțelor publice se realizează și o redistribuire a
veniturilor între membrii societății, în vederea aplatizării diferențelor existente între
persoane și asigurării unor condiții de trai nor male.
Separat de această redistribuire mai există și o redistribuire a resurselor financiare pe
plan internațional, determinată de :
împrumuturile externe care, pe de o parte completează resursele financiare, iar pe
de altă parte determină cheltuieli cu r ambursarea ratelor scadente și plata
dobânzilor aferente;
acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parte antrenează plăți din
resursele financiare ale țării, iar pe de altă parte generează încasări de resurse din
rambursarea ratelor scadente și plat a dobânzilor aferente de către debitori;
3 Finanțe publice , I. Văcărel ș i colectivul, Editura Didactică și P edagogică, București, 2008

16 plata către stat sau alte entități de drept public a cotizațiilor și contribuțiilor
datorate organismelor internaționale;
primirea sau acordarea de către stat a unor ajutoare externe, în vederea înlăturării
efecte lor negative provocate de calamități naturale, accidente, războaie, revoluții
etc.
Această formă de redistribuire de resurse financiare între state se efectuează în baza
unor acorduri și convenții bi și/sau multilaterale, în condiții de rambursabilitate s au cu titlu
definitiv, cu sau fără contraprestație directă.
Proveniența fondurilor financiare publice se modifică în funcție de politica
promovată de stat, de gradul de dezvoltare a sectoarelor sociale, , de raportul dintre
resursele interne și cele atrase din exterior, de raportul dintre creditele externe primite și
cele acordate etc.
Destinația fondurilor financiare publice suferă modificări ca urmare a acțiunii a
numeroși factori interni și externi. De la o perioada la alta, acestea pot suferi modificăr i ale
proporțiilor în care fondurile publice sunt dirijate către obiective și acțiuni economice,
social- culturale, de apărare, administrate etc. Modificările cantitative și structurale ale
fondurilor publice pot favoriza accelerarea ritmului de creștere ec onomică, satisfacerea
nevoilor materiale și spirituale ale populației, păstrarea echilibrului ecologic, creșterea
calității vieții în general sau, dimpotrivă, pot provoca o încetinire a dezvoltării sau chiar o
anumită involuție, prin degradarea condițiilor de trai ale populației sau degradarea
mediului înconjurător etc.
Funcția de control
Cea de a doua funcție a finanțelor publice este cea de control. Funcția de control
rezultă din faptul că resursele financiare, constituite și aflate la dispoziția statul ui, aparțin
întregii societății care nu poate rămâne indiferentă la modul de utilizare a acestora.

17
Faptul că resursele financiare materializează o bună parte din produsul intern brut,
constituie un motiv în plus pentru ca statul să organizeze și să exerci te controlul modului
de constituire, repartizare și utilizare a fondurilor publice de resurse financiare, al păstrării
integrității și bunei gospodăriri a bunurilor proprietate de stat, al încasării integrale și la
timp a creanțelor statului și onorării pl ăților datorate de acesta față de terți.
Prin rezultatele sale, controlul financiar constituie una dintre pârghiile economice
care oferă tuturor conducătorilor, indiferent de treapta ierarhică pe care se află,
posibilitatea utilizării , în orice moment, a unui sistem complex, complet și continuu de
informații în legătură cu starea unui fenomen sau a unei activități, dintr -un anumit
domeniu economic de interes pentru factorii de decizie4.

Prin rezultatele sale, activitatea de control financiar servește unui triplu sistem de
interese , și anume:
În primul rând , controlul financiar este instrumentul care, prin efectele de prevenire
și de reglare a disfuncționalităților ce pot interveni la un moment dat în activitățile
desfășurate în cadrul unităților economice, servește intereselor statului în realizarea
politicii acestuia, pe termen lung, în domeniul fiscalității5.
Într-un sistem economic pot să apară, la un moment dat, unele disfuncționalități în
relațiile pe care statul le instituie, prin prevederi și/sau nor me legale, între entitățile
economice, indiferent de forma acestora, sau între acestea și diferitele instituții sau
organisme guvernamentale.

Disfuncționalitățile pot fi generate de cauze subiective, cum sunt sustragerile
deliberate ale reprezentanților e ntităților economice de la îndeplinirea obligațiilor
financiare și fiscale față de stat sau gestionarea defectuoasă ( bad management ) a
activităților, situație care, de asemenea, nu le -ar mai permite agenților economici asumarea
și realizarea acestor obliga ții stabilite prin prevederi legale.
În cele mai multe cazuri însă disfuncționalitățile apărute în cadrul sistemelor
economice au cauze obiective, determinate de situații care nu au putut fi prevăzute pentru a
fi preîntâmpinate.

4 Control financiar și fiscal , Popeangă, P., Popeangă, G., Editura CECCAR, București, 2004
5 Control financiar și fiscal , Popeangă, P., Popeangă, G., Editura CECCAR, București, 2004

18
Analiza acestor cauze, atâ t a celor subiective, cât și a celor obiective, se efectuează în
majoritatea situațiilor pe baza informațiilor rezultate din acțiunile de control financiar,
informații ce se constituie în elemente importante de realizare a funcțiilor de prevenire sau
de re mediere a disfuncționalităților din activitatea entităților economice care ar prejudicia
în acest fel și interesele statului.

În al doilea rând , controlul financiar servește intereselor agenților economici care îl
organizează și exercită, atât prin acțiun ea de prevenire a situațiilor de disfuncționalitate în
procesul de gestionare a patrimoniului, cât și, mai ales, prin cea de remediere a unor
abateri de la prevederile legale, cu efecte perturbatorii în activitatea acestora.
Din acest punct de vedere, cont rolul financiar constituie una din cele mai importante
pârghii ale activității de management a entităților economice, deoarece poate furniza
conducătorilor acestora importante informații necesare realizării, în condiții de eficiență, a
programelor, respect iv a obiectivelor propuse.
În al treilea rând , controlul financiar servește intereselor entităților economice
partenere pe piață , cărora le oferă informații exacte asupra stării patrimoniului unității
economice de ale cărei rezultate sunt interesate, prin mediatizarea aspectelor pozitive sau
negative, după caz, ale acesteia.
Controlul statului are o arie vastă de manifestare, acoperind toate domeniile,
respectiv economic, cultural -educativ, asistență medicală și protecție socială, asigurări
sociale, de stat , de menținere a ordinii publice, de apărare a țării, de promovare a relațiilor
cu celelalte state ale lumii etc. Astfel, controlul îmbracă forme diferite, se realizează de
organe diferite și folosește instrumente diferite.
Funcția de control a finanțelor publice este strâns legată, de funcția de repartiție,
dar are o sferă de manifestare mai largă decât aceasta6, deoarece, pe lângă constituirea și
repartizarea fondurilor din economie, vizează și modul de utilizare al resurselor.
Între cele două funcții al e finanțelor publice există raporturi de intercondiționare:
funcția de repartiție oferă câmp de manifestare funcției de control, iar funcția de control, la
rândul său, generează uneori forme de manifestare a funcției de repartiție.

6 Finanțe publice , I. Văcărel ș i colectivul, Editura Didactică și P edagogică, București, 2008

19
În țara noastră, contro lul financiar se exercită de către structuri de specialitate ale
Ministerului Finanțelor, ale băncilor și altor instituții financiare care participă la executarea
de casă a bugetului; organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor
de stat și instituțiilor publice; direcțiile de finanțe publice locale și administrațiile
financiare, precum și Curtea de Conturi a României, instituția supremă de control și audit.

1.3. Rolul finanțelor
Finanțele publice, prin atribuțiile pe care le îndeplinesc, contribuie la realizarea
repartizării unei importante părți din produsul intern brut și care are efecte utile pentru
întreaga societate.
Pentru a putea răspunde la întrebarea „ care este rolul finanțelor publice într -o
economie? " trebuie lu ate în considerare nevoile sociale care pot și trebuie să fie satisfăcute
cu ajutorul statului și care sunt modalitățile realizare a acestora. Astfel, pot fi deosebite
două categorii de nevoi, individuale și, respectiv, sociale (colective).
În economia de piață, prin intermediul finanțelor publice statul pune la dispoziția
societății o arie vastă și diferită de utilități în vederea satisfacerii nevoilor colective.
Procurarea acestor utilități presupune înfăptuirea unui amplu proces de redistribuire a
venitu rilor și averii persoanelor fizice și a resurselor financiare ale agenților economici,
după criterii stabilite de organele de decizie politică.
Rolul finanțelor publice, într -un sens mai restrictiv este de a asigura utilitățile publice
pe care statul le of eră membrilor societății și care se realizează prin acțiuni cu caracter
social, economic, de menținere a ordinii interne, de apărare națională, de dezvoltare a
relațiilor internaționale etc.
Dintre acțiunile cu caracter social, realizate de către stat se m enționează:
 educația, specializarea, recalificarea, atât pentru copii, tineri și adulți, cât și pentru
angajați sau în căutare de lucru;
Fazele funcției de repartiție a finanțelor publice presupun :
…………………………………………………………………………………………………..
………………………. ………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………..
01:10

20
 sănătatea, cu caracter preventiv ori curativ, prin unități spitalicești sau ambulatorii;
 sprijinirea celor aflați în in capacitatea de a se întreține singuri datorită vârstei, lipsei
de venituri, pierderii susținătorului legal, incapacității de muncă, temporare sau
definitive, din naștere, ca urmare a îmbolnăvirii sau a unui accident;
 odihna și recrearea, sportul și educați a fizică, protecția mediului înconjurător;
 cultura, pentru marea masă a populației, minoritățile naționale sau anumite grupuri
sociale sau regionale.
Statul realizează, de asemenea, unele acțiuni cu caracter economic , dintre care se
menționează :
 construir ea, modernizarea și întreținerea drumurilor și podurilor;
 dezvoltarea și modernizarea și întreținerea flotei fluviale, construirea de porturi,
dane de încărcare -descărcare, procurarea de echipamente portuare;
 amenajarea de aeroporturi, asigurarea controlu lui traficului aerian, extinderea
flotei aviației civile;
 serviciile de poștă, telefonie, telegraf, radio și televiziune;
 exploatări forestiere și reîmpăduriri;
 alte acțiuni cu caracter economic.

Separat de cele două tipuri de acțiuni, statul mai reali zează acțiuni de menținere a
ordinii interne, de apărare națională și dezvoltare a relațiilor internaționale.
Efectul finanțelor publice asupra economiei se manifestă atât sub formă utilităților
puse la dispoziția membrilor societății, care influențează m ărimea și structura acumulării
de capital, a consumului total, privat și public, individual și social, cât și sub forma
redistribuirii veniturilor și averii în rândurile populației, precum și ale întreprinzătorilor.
Rolul finanțelor publice constă, de asem enea, în realizarea unei dezvoltări economice
și sociale a țării, pe cât posibil într -un cadru echilibrat.
Există totuși concepții care nu fac o demarcație clară între funcțiile și rolul finanțelor
publice. Unele dintre aceste concepții, abordând problema funcțiilor finanțelor, prezintă, de
fapt, doar efectele acestora asupra economiei naționale. O altă categorie nu tratează
finanțele publice la modul general, ci numai rezultatele obținute din fondurile constituite

21
din impozite, împrumuturi de stat, emisiun i monetare, cheltuieli bugetare ș.a. folosite de
autoritățile publice ca instrumente de intervenție în economie.

I.4. Impactul finanțelor publice asupra dezvoltării economiei naționale
În economia de piață, prin mecanismul finanțelor publice statul pune l a
dispoziția membrilor societății o gamă largă și variată de utilități, realizarea acestora
presupunând implementarea unui amplu proces de redistribuire a unei părți din
veniturile și averea persoanelor fizice, ca și a resurselor financiare ale agenților
economici.
Aceste transferuri de putere de cumpărare și de redistribuire de venituri constituie
un mijloc important de ocupare a forței de muncă, de reciclare a disponibilităților bănești
din economie, de combatere a fenomenelor inflaționiste, având ca efe ct asigurarea
echilibrului financiar și monetar.
Utilitățile publice se realizează prin acțiuni cu caracter social, economic, de
menținere a ordinii interne, de apărare națională, de dezvoltare a relațiilor internaționale,
etc.
Au caracter social , acțiun ile:
 de educație, specializare, recalificare;
 sanitare;
 de sprijinire a celor incapabili să se întrețină singuri datorită vârstei, lipsei de
venituri, incapacității de muncă;
 de odihnă și recreare, sport, închirieri;
 culturale și de cult.
Constituie acțiun i cu caracter economic :
 construirea, modernizarea și întreținerea drumurilor și podurilor;
 construirea de noi trasee feroviare, modernizarea parcului existent;
 dezvoltarea și modernizarea flotei fluviale și maritime;
 amenajarea de aeroporturi, extinderea f lotei;

22  servicii de poștă, telefoane, radio, televiziune;
 sporirea puterii instalate a energiei electrice și termice;
 lucrări de irigații, desecări și îmbunătățiri funciare.
Acțiuni ce vizează menținerea ordinii interne, apărarea națională, dezvoltarea
relațiilor internaționale:
buna funcționare a instituției prezidențiale, a guvernului, a administrației de stat,
poliției, jandarmeriei, justiției;
prevenirea și stingerea incendiilor, a inundațiilor, lichidarea urmărilor calamităților;
menținerea armatei sub raportul efectivului, a pregătirii, înzestrării tehnice conform
cerințelor mondiale;
dezvoltarea și consolidarea relațiilor diplomatice, politice, economice, culturale, cu
alte țări.
Redistribuirea finanțelor trebuie efectuată având în vedere interesele naționale
armonizate cu cele individuale, prioritățile existente la un moment dat, îmbinând armonios
avantajele imediate cu cele de perspectivă.
Impactul finanțelor publice asupra dezvoltării economiei se manifestă atât sub
forma utilităților puse la dispoziția membrilor societății, cât și sub forma redistribuirii
veniturilor și averii în rândurile populației și a întreprinzătorilor.
Prelevările de impozite și taxe de la persoane fizice și juridice la fondurile publice
de resurse financiare se realizează cu titlu definitiv și nerambursabil și în proporții diferite.
Redistribuirea realizată prin intermediul impozitelor și taxelor este urmată de o
nouă redistribuire, realizată prin alocațiile bugetare, a subvențiilor și transferurilor de
resurse de la fond urile publice la diverși beneficiari.
Rezultă din cele prezentate că finanțele publice sunt utilizate în scopul realizării
unei dezvoltări economice și sociale a țării într -un cadru echilibrat, impactul acestora
depinzând în mod determinant de starea economiei și de politica statului în acest domeniu.

23

1.4. Teme de referate

1. Modul de constituire a fondurilor publice .
2. Sfera finanțelor publice .
3. Finanțele publice în diferite concepții .
4. Funcția de control a finanțelor publice .

Descrieți pe scurt conținutul, funcțiile și rolul finanț elor
publice .
………………………………………………………………………………………….
……….
………………………………………………………………………………………….
……………………. ……………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………… ……………………….
………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………….
…………………. ………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………… ………………………….
………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………….
………………. …………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………….
……………..
02:15
5

24

1. Finanțele constituie o ramură a :
a) științ ei schimbului de mărfuri;
b) științ ei conducerii centralizate;
c) științ elor economice ;
d) științei politice și sociale.

2. Sfera finanțelor este formată din :
a) fonduri bănești la dispoziția autorităților publice ;
b) transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie ;
c) ansamblul relațiilor bănești care exprimă un transfer de valoare, care generează
relații financiare ;
d) impozite .

3. Prima fază a funcției de repartiție a finanțelor publice constă în :
a) distri buirea fondurilor financiare categoriilor de beneficiari ;
b) cheltuielilor publice pentru principalele destinații ;
c) Dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverși beneficiari ;
d) formarea fondurilor publice de resurse bănești .

4. Funcția de control a finanțelor publice rezultă din faptul că :
a) resursele financiare, constituite și aflate la dispoziția statului, aparțin întregii
societății care nu poate rămâne indiferentă la modul de utilizare a acestora ;
b) resursele financiare, constituite și afl ate la dispoziția statului, aparțin agenților
economici;
01:30
5

25
c) resursele financiare, constituite și aflate la dispoziția statului, aparțin proprietății
publice în totalul formelor de proprietate;
d) resursele financiare, constituite și aflate la dispoziția statului , aparțin sectorului
privat .

Cuvântul finanțe a căpătat un sens mai larg,
cuprinzând bugetul statului, creditul, operațiunile
bancare și de bursă, s.a., adică sfera resurselor, a
relațiilor și a operațiilor bănești.
Finanțele mai sunt consider ate și ca mijloace de
intervenție a statului în economie, sub forma
impozitelor, a împrumuturilor, alocații lor bugetare,
subvențiilor ș.a., cu care statul contribuie la
desfășurarea activității economice.
În concepțiile moderne, finanțele publice sunt asoc iate
cu statul, unitățile administrativ -teritoriale și alte instituții
de drept public, în legătură cu resursele, cheltuielile și
împrumuturile acestora.
Funcția de repartiție a finanțelor publice se realizează în
două faze distincte, strâns legate între e le, constituirea
fondurilor și, respectiv , distribuirea acestora. Economia
publică studiază impactul acțiunii statului atât în cadrul

26 economiei naționale, cât și pe plan internațional, și modul în
care se repercutează acesta asupra bunăstării cetățenilor să i;
Prima fază constă în formarea fondurilor publice de
resurse bănești. La constituirea fondurilor participă
toate instituțiile, indiferent de forma lor de organizare
(instituțiile publice și unitățile aflate în subordinea
acestora, regii autonome, societăți comerciale cu
capital de stat), societăți comerciale cu capital
privat/mixt, organizații cooperatiste și asociații cu scop
lucrativ, populația, persoane juridice și fizice cu
rezidența în străinătate.
Cea de a doua fază a funcției de repartiție a finanț elor
publice, respectiv distribuirea fondurilor financiare
categoriilor de beneficiari (pe obiective și acțiuni)
reprezintă, de fapt, stabilirea cheltuielilor publice pe ntru
principalele destinații, și anume:
– învățământ, sănătate, cultură;
– asigurări sociale și protecție socială;
– gospodărie comunală și locuințe;
– apărare națională;
– ordine publică;
– acțiuni economice;
– datorie publică ;
– alte acțiuni de interes social.
Funcția de control rezultă din faptul că resursele
financiare, consti tuite și aflate la dispoziția statului,
aparțin întregii societății care nu poate rămâne
indiferentă la modul de utilizare a acestora .
Finanțele publice, prin atribuțiile pe care le îndeplinesc,
contribuie la realizarea repartizării unei importante părți

27
din produsul intern brut și care are efecte utile pentru
întreaga societate.
Efectul finanțelor publice asupra economiei se
manifestă atât sub formă utilităților puse la dispoziția
membrilor societății, care influențează mărimea și
structura acumulării de c apital, a consumului total, privat
și public, individual și social , cât și sub forma redistribuirii
veniturilor și averii în rândurile populației, precum și ale
întreprinzătorilor.
Rolul finanțelor publice constă , de asemenea, în
realizarea unei dezvoltări economice și sociale a țării, pe
cât posibil într -un cadru echilibrat.

1. Popeangă P., Bragadireanu C, Finanțe publice – suport de curs, Editura Pro
Universitaria, 2013;
2. Stanciu, S., Hotcă, M., Popeangă, P., Radu, C., Bragadireanu, C., Deleanu,
D., A dministrație Publică – Teste pentru licență, Ed. Pro Universitaria, 2014;
3. Iulian Văcărel, G. Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moșteanu, Florian
Bercea, Maria Bodnar, Florin Georgescu, Finanțe publice, Ediția a IV -a,
Editura Didactică și Pedagogică, 2008;
4. Mosteanu Tatiana – Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și
relansarea creșterii economice, Editura Economică, 2003;
5. Moșteanu Tatiana, coord. – Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2004;
6. Legea contabilității nr. 82/1 991, republicată în M.O. nr. 458 din 18 iunie 2008, cu
modificările și completările ulterioare;
7. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/17.11.2005, pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M.O.
nr.108 din 30 noiembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare;

28 8.Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, publicată în M.O. nr. 597 din 13
februarie 2002, cu modificările și completările ulterioare;
9. Legea nr. 356 a bugetului de stat pe anul 2014, publicată în M.O. nr. 805 din 19
decembrie 2013
10. .***Dicționar de economie, Ediția a II a, Editura Economică, București, 2001.
1. c; 2. c; 3. d; 4. a.

29 Unitatea de învățare 2
Mecanismul Financiar
2.1. Resursele financiare publice
2.2. Programarea f inanciară
2.3. Instituții cu atribuții în domeniul finanțelor publice
2.4. Teme de referate
2.5. Evaluare
2.6. În concluzie
2.7. Bibliografie
Însușirea conceptelor privind resursele
financiare publice
Însușirea aspectelor privind programarea
financiară
Instituții cu atribuții în domeniul finanțelor
publice

30 Unitatea de învățare 2. – Mecanismul financiar
2.1. Resursele financiare publice
Mecanismul financiar este alcătuit dintr -o serie
de componente de natură financiare care fac pa rte din
mecanismul de funcționare a economiei naționale.
Structura mecanismul financiar cuprinde:
sistemul financiar;
 pârghiile financiare utilizate de stat pentru
influențarea activității economice;
 metodele administrative de conducere folosite
în domeniul finanțelor;
 cadrul instituțional alcătuit din instituții și
organe cu atribuții în domeniul finanțelor;
 cadrul juridic ( legi, decrete, alte reglementări
cu caracter normativ).
Fiecare țară dispune de un volum mai mare
sau mai mic de resurse materiale, umane și de altă
natură dintre care unele sunt integrate în circuitul de
valori pe plan național și internațional.
În orice societate, statul trebuie să asigure fonduri care urmează a fi puse la
dispoziția autorităților publice, în vederea finanțării obiectivelor generale atât cele de
interes național, cât și local.
Fondurile de resurse financiare publice constituite la nivelul economiei naționale
sunt realizate prin prelevări cu caracter obligatoriu ori facultativ atât de la diverse persoane
juridice, cât și fizice și sunt dirijate către beneficiari care pot fi din sectorul public, privat
sau populația, cu titlu definitiv și nerambursabil, sau în condiții de rambursabilitate după
caz, în funcție de forma de proprietate și de natura fondurilor de resurse fi nanciare.
00:00
Timp necesar: 180 minute
După parcurgerea unității
veți fi în măsură să
răspundeți la întrebările:
Ce sunt resursele
financiare publice ?
Ce presupune
programarea
financiară ?
Care sunt
principalele instituții
cu atribuții în
domeniul finanțelor
publice?

31 Fondurile sunt constituie pe seama transferului de valoare, de putere de cumpărare
de la diverse persoane fizice si juridice la dispoziția organelor administrației publice de
stat, centrale si locale. Din aceste fonduri sunt efectuate transferuri de putere de cumpărare
către diverși beneficiari – persoane fizice si juridice.
Rezultă din cele de mai sus că transferurile de fluxuri de resurse bănești se
realizează în dublu sens, respectiv către și de la fondurile publice, fapt care determină
creare a unor raporturi sociale între diferitele categorii de participanții la acest proces.

Formarea și repartizarea fondurilor de resurse financiare publice în vederea
asigurării dezvoltării economico -sociale a țării și satisfacerii altor nevoi obștești genere ază
o multitudine de relații financiare între participanții la procesul de constituire a fondurilor
de resurse financiare, agenți economici care desfășoară activități cu scop lucrativ,
indiferent de forma de proprietate, și ceilalți membrii ai societății l uați în mod individual,
în calitate de cetățeni ai statului care realizează venituri, pe de o parte, și societate,
reprezentată prin stat, pe de altă parte.

Un alt tip de relații care pot să apară sunt relațiile între societate, reprezentată prin
stat, pe de o parte, și beneficiarii fondurilor bănești care sunt constituite în economie,
respectiv întreprinderi, instituții publice, membri ai societății luați în mod individual, ca
persoane care încasează pensii, alocații pentru copii, ajutoare, burse și alte indemnizații, pe
de alta parte.

Din analiza acestor aspecte rezultă că finanțele publice constituie un sistem de
relații economice, prin intermediul cărora se asigură formarea și repartizarea fondurilor
publice de resurse financiare în scopul dezvoltării economice și sociale a țării, precum și al
satisfacerii celorlalte nevoi ale populației.
Sistemul financiar public este alcătuit din următoarele componente: finanțele
întreprinderilor de cu capital stat; bugetul administrației centrale de stat; bugetele l ocale;
bugetul asigurărilor sociale de stat; asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă
realizate prin societăți cu capital de stat; creditul acordat de băncile cu capital de stat;
împrumuturile contractate de stat.

32
În afara fondurilor publice de resurse financiare la nivel național se mai formează și
o serie de fonduri private de resurse financiare, respectiv fonduri ale întreprinderilor
private, fonduri ale asigurărilor sociale și țăranilor cu gospodărie individuală, ale
avocaților, slujitorilo r cultelor, fonduri de creditare ale băncilor private și cooperatiste,
fonduri ale caselor de ajutor reciproc, fonduri ale societăților private de asigurări și
reasigurări. Fiecare fond are propriile sale reguli de constituire și distribuire, legăturile sa le
specifice cu celelalte fonduri și o anumită rațiune de a ființa.

Din fondurile de resurse publice sunt efectuate plăți cu titlu definitiv și
nerambursabil (alocații de la buget pentru finanțarea cheltuielilor curente ale instituțiilor
publice, investiț ii, acordarea de burse, pensii, ajutoare etc.) și cu titlu rambursabil (credite
etc.).
Atât fondurile de resurse financiare publice, cât și cele private sunt strâns legate
între ele printr -un sistem de comunicare, dar excedentul unui anumit fond poate fi p reluat
numai la fondul cu care acesta are corespondență. Deficitul de resurse al unui fond nu se
poate completa decât de la fondul cu care acesta are legături. Cu alte cuvinte, în procesul
de echilibrare a fondurilor individuale de resurse financiare trebu ie să se respecte principiul
compatibilității fondurilor, folosindu -se mecanismul de reglare corespunzător.

Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund, de regulă, mai multe
fonduri de resurse financiare, fiecare dintre acestea având proprii le sale reguli de
constituire și distribuire și propriile legături specifice cu celelalte fonduri.
Aceste fonduri se pot grupa după mai multe criterii :

1. După nivelul la care se constituie:
 la nivel central (macroeconomic)
 la nivel intermediar (la dispoziți a unităților administrativ -teritoriale)
 la nivel microeconomic (la dispoziția agenților economici, instituțiilor, etc)

33 La nivel central se constituie:
 fondul bugetar al administrației centrale;
 fondurile asigurărilor sociale;
 fondurile asigurărilor de bun uri, persoane și răspundere civilă;
 fondurile de creditare.
La nivel intermediar se constituie:
 fondurile bugetare ale județelor;
 fondurile bugetare ale municipiilor;
 fondurile bugetare ale orașelor;
 fondurile bugetare ale comunelor.

La nivel microeconomi c se constituie:
 fondurile proprii ale întreprinderilor;
 fondurile proprii ale instituțiilor;
 fondurile proprii ale persoanelor fizice.
2. După destinația pe care o capătă:
 fonduri de înlocuire și dezvoltare;
 fonduri de consum;
 fonduri de rezervă
 fonduri de a sigurare.

În scop de înlocuire (a mijloacelor fixe scoase din uz) și dezvoltare (crearea de noi
întreprinderi, dezvoltarea celor existente) se utilizează fondurile proprii ale întreprinderilor,
o parte din fondurile bugetare și extrabugetare ale statului și o parte din resursele proprii
ale populației.

34 În scop de consum se utilizează o parte din fondurile bugetare, fondurile
asigurărilor sociale, o parte din fondurile întreprinderilor, o parte din resursele proprii ale
populației.
Servesc ca fond de rezer vă – fondurile înscrise în bugetul administrației centrale și
bugetele unităților administrativ -teritoriale – și se utilizează pentru finanțarea unor
obiective și acțiuni noi și neprevăzute.
Fondurile de asigurare sunt cele constituite la dispoziția societ ății de asigurare cu
acest titlu și servesc pentru acoperirea pierderilor suferite de bunuri de pe urma
calamităților naturale, accidentelor și a altor fenomene, abateri.

3. După forma de proprietate fondurile de resurse financiare pot fi:
 fonduri proprietat e de stat
 fonduri proprietate privată

Fondurile proprietate de stat sunt:
 fondul bugetar al administrației centrale de stat;
 fondurile publice extrabugetare;
 fondurile bugetare ale unităților administrativ -teritoriale;
 fondurile asigurărilor sociale de stat;
 fondurile proprii ale întreprinderilor de stat și instituții;
 fondurile proprii ale băncilor și societăților agricole cu capital de stat.

Fondurile proprietate privată sunt:
 fondurile aparținând societăților comerciale bancare cu capital privat și mixt;
 fondurile întreprinzătorilor particulare;
 fondurile asociaților cu scop lucrativ;
 resursele bănești ale populației.
00:20
5

35
4. După titlul cu care se constituie:
 prelevări cu titlu definitiv și caracter obligatoriu (impozite, taxe, CAS);
 prelevări cu titlu ram bursabil și caracter facultativ (depuneri la bănci, subscrieri la
împrumuturi de stat);
 transferuri externe rambursabile (împrumuturi sau credite contractate în afară);
 transferuri nerambursabile (donații, ajutoare).

2.2. Programarea financiară

Pentru constituirea fondurilor publice, statul apelează la metode de prelevare a
resurselor financiare care devin pârghii, în măsura în care, asigurând realizarea funcției de
repartiție a finanțelor, influențează în sens pozitiv anumite laturi ale activităț ilor economice
în diverse faze ale reproducției sociale.

În vederea influențării unor procese economice sunt utilizate una, două sau mai multe
pârghii, dintre care unele au un pronunțat caracter financiar ( impozitele, taxele,
împrumuturile, subvențiile, t ransferurile ș.a .), în timp ce altele nu sunt legate în mod
expres de funcția de repartiție a finanțelor ( prețurile, tarifele, cursul de schimb s.a. ).
Aceste pârghii economice sunt instrumente fiscal bugetare utilizate de către stat în
diferite faze ale r eproducției sociale în vederea realizării unui anumit obiectiv, având un
pronunțat caracter financiar fiind denumite pârghii economico – financiare.
Aplicarea acestor instrumente fiscal -bugetare, a creditului și dobânzii, a emisiunii
monetare și împrumutur ilor publice, a prețurilor și tarifelor, a cursului de schimb etc., nu
exclude utilizarea în paralel a altor instrumente de tip administrativ.
Care sunt cr iteriile după care se pot grupa fondurile de resurse
financiare ?
00:30
5

36 Acestea pot fi prognoze, programe și planuri pentru a ști în ce direcție, în ce ritm,
cu ce eforturi și cu ce rez ultate se dezvoltă economia, elaborarea de balanțe materiale, la
nivel central, pentru produsele de interes național deficitare, pentru a asigura echilibrarea
acestora, etc.
După anul 1989 s -a renunțat la planificarea rigidă , supercentralizată și obligator ie de
sus și până jos, adoptându -se un nou sistem de orientare și supraveghere a dezvoltării
economico -sociale a țării.
Denumit generic program de dezvoltare a economiei naționale , acest instrument are
caracter orientativ și urmărește reflectarea necesită ților și posibilităților economiei noastre,
a cerințelor pieței interne, precum și a conexiunilor acesteia cu economia mondială.
La baza elaborării programelor de dezvoltare a economiei naționale stau balanțele
financiare de sinteza, care cuprind resursel e financiare estimate a se realiza într -o perioadă
de referință, precum și destinația acestor resurse pentru consum public și privat. Această
balanță are un caracter orientativ, fiind un instrument de fundamentare a echilibrului
financiar la nivel macroeco nomic.
Separat de aceasta se întocmesc planuri financiare publice cu caracter executoriu,
respectiv bugetul administrației centrale de stat, bugetele unităților administrativ –
teritoriale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele de venituri și chelt uieli ale regiilor
autonome, ale societăților comerciale de stat și ale instituțiilor publice.
Planurile financiare cu caracter executoriu se utilizează ca instrumente cu ajutorul
cărora se urmărește asigurarea echilibrului financiar în cursul anului.
În programarea financiară un alt instrument de lucru îl constituie indicatorii
financiari , care au un rol important în determinarea rezultatelor activității desfășurate, a
efectelor care urmează să fie obținute de pe urma unui anumit efort financiar.
Exemplu de indicatorii utilizați în practica financiară a țării noastre:
 încasări din activitatea desfășurată de unitățile economice de stat (din vânzarea
produselor, executări de lucrări, prestări de servicii etc.) și cheltuielile aferente acesteia;
 vărsăminte l a bugetul de stat (impozit pe profit, impozit pe salarii, impozit pe
circulația mărfurilor, taxe vamale, alte impozite și taxe);
 venituri ale bugetului de stat (chirie, contribuții și alte venituri destinate bugetului
asigurărilor sociale de stat, venituri de la instituțiile publice, impozite și taxe de la

37 societățile comerciale de stat și private, precum și de la populație ș.a.);
 credite bugetare (sume aprobate de Parlament, în limita cărora se pot efectua
cheltuieli de la bugetul de stat pentru finanțarea economiei naționale, acțiuni social –
culturale, apărarea țării ș.a.);
 atragerea disponibilităților bănești de pe piață în circuitul economic pe calea
depunerilor la C.E.C. și la alte instituții de credit, a împrumuturilor de stat și pe alte cai și
destinaț ia dată acestora (pentru acordări de credite pe termen scurt, mijlociu și lung etc.);
 eficiența fondurilor utilizate de instituțiile publice din sfera nematerială
(învățământ, cultură, sănătate etc.);
 gradul de dezvoltare a acțiunii de economisire și a efi cientei plasamentelor
efectuate, etc.
Indicatorii privind nivelurile, ritmurile și proporțiile activității economice au căpătat
un caracter orientativ, indicatorii financiari privind impozitele, taxele, contribuțiile și
celelalte venituri datorate bugetul ui de stat, precum cheltuielile pentru diferite destinații
finanțate de la bugetul de stat au caracter imperativ, reflectând deciziile Parlamentului
privind participarea agenților economici și a populației la efortul financiar național, precum
și opțiunile acestuia cu privire la dezvoltarea economică și socială a țării.

Comentați instrumentele de programare financiară:
…………………………………………………………………………………………………..
…………………….. ……………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………….
…………………….. ……………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………….. …………………………………………………
00:53

38 2.3. Instituții cu atribuții în domeniul finanțelor publice

Din categoria instituțiilor cu atribuții în domeniul finanțelor publice fac parte
organele puterii centrale și loc ale de stat,: Parlamentul și consiliile județene, municipale,
orășenești și comunale. Sub directa îndrumare a acestor organe funcționează organele
administrației de stat, centrale și locale, respectiv Guvernul, ministerele, alte organe
centrale ale adminis trației de stat, prefecturile și primăriile.
Din categoria instituțiilor financiare specializate fac parte: Ministerul Finanțelor ,
băncile , societățile de asigurări și reasigurări etc. În ministere și alte organe centrale ale
administrației de stat, în pre fecturi și primării, precum și în regiile autonome, societățile
comerciale cu capital de stat, instituțiile publice funcționează compartimente financiare.
Unele dintre instituțiile menționate sunt învestite prin prevederi legale cu dreptul de a
lua decizii și de a controla modul de aplicare a acestora; altele sunt însărcinate cu
executarea deciziilor organelor superioare, cu drept de decizie în anumite limite, precum și
cu competențe în materie de control și îndrumare.
Unele organe și instituții specializa te au atribuții în domeniul planificării financiare,
executării planurilor, îndrumare și control, în timp ce altele au numai, atribuții de control.
Principalele instituții publice și atribuții ale acestora, precum și ale regiilor autonome
și ale societățil or comerciale cu capital de stat, în materie de finanțe sunt următoarele:
– Parlamentul , ca organ reprezentativ suprem al poporului român și unică autoritate
legiuitoare a țării, dezbate și accepta programul Guvernului care trasează liniile directoare
ale politicii economice și financiare și controlează aplicarea acestuia; aprobă legea
finanțelor publice; stabilește și aprobă prin lege impozitele, taxele și alte venituri ale
bugetului administrației centrale de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
examinează și aprobă bugetul administrației centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale de
stat și contul general anual de execuție a bugetului; aprobă legea bancară, legea asigurărilor
sociale, legea asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă, legea privind primirea,
păstrarea și fructificarea economiilor populației, legea privind organizarea și funcționarea
ministerelor, legea privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi etc.
– Guvernul , ca organ suprem al administrației de st at, elaborează proiectul bugetului
administrației centrale de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și al
contului general anual de execuție a bugetului, le supune aprobării Parlamentului; aprobă și

39 răspunde de realizarea prevederilor bug etare; exercită conducerea generală a activității
executive în domeniul finanțelor, examinează periodic situația financiară pe economie,
execuția bugetului public național și stabilește măsuri pentru îmbunătățirea echilibrului
financiar.
– Ministerul Finan țelor , în calitate de organ de specialitate al administrației publice
centrale , aplică strategia și programul Guvernului în domeniul economiei și al finanțelor
publice; elaborează propuneri cu privire la dezvoltarea economiei românești în ansamblu și
a sec toarelor acesteia; fundamentează principiile dezvoltării economice și administrează
finanțele publice.
Ministerul Finanțelor are următoarele atribuții principale:
 propune Guvernului politicile macroeconomice, asigură aplicarea uniformă a
acesteia prin gest iunea balanțelor monetar -financiare, valutare și a celor
materiale interramuri;
 elaborează proiectul bugetului public național, iar după aprobarea acestuia
de către Parlament asigură execuția veniturilor și cheltuielilor prevăzute în
legea bugetară anuală;
 elaborează propuneri privind strategiile de dezvoltare economică și socială;
 elaborează studii de oportunitate la nivel național și sectorial privind
programele de investiții, coordonează investițiile finanțate de la bugetul
public național;
 exercită, pri n organele sale, controlul și supravegherea financiară a
organelor și instituțiilor de stat; controlează, în condițiile legii, activitatea
financiară a regiilor autonome și a societăților comerciale, precum și a
celorlalți agenți economico -sociali;
 elabore ază cadrul normativ și instituțional general privind organizarea
contabilității;
 inițiază, negociază și încheie acorduri internaționale în domeniul relațiilor
financiare și în cel monetar -valutar;
 organizează și coordonează activitatea Gărzii Financiare, e tc.

40 Banca Națională a României (B.N.R.), în calitatea sa de bancă centrală a statului
român, este organul unic de emisiune al statului; stabilește reglementările în domeniile
monetar, de credit valutar și de plăți; supraveghează activitatea tuturor societ ăților bancare.

Ministerele și celelalte organe ale administrației publice centrale , prin
compartimentele specializate, îndeplinesc atribuții în domeniul financiar, prin elaborarea
bugetelor de venituri și cheltuieli și urmărirea realizării acestora; repa rtizarea creditelor
bugetare organelor ierarhic inferioare; exercitarea controlului financiar intern asupra
activității unităților subordonate, dispunerea sau propunerea de măsuri în vederea
înlăturării deficiențelor constatate, asigurării integrității pat rimoniului, respectării
disciplinei financiare.

Consiliile comunale, orășenești, municipale și ale sectoarelor municipiului
București, în calitatea de organe ale administrației publice locale, au următoarele atribuții
principale care constau în aprobarea anuală a bugetului local, execuția acestuia, utilizarea
sumelor încasate în plus în cursul anului din venituri proprii și contul de încheiere a
exercițiului bugetar; stabilirea impozitelor și taxelor locale, etc.

Administrația fiscală
O importan ță deosebită pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare a unei
colectivități sociale o reprezintă activitatea de percepere a impozitelor și taxelor.
Dacă serviciile publice, de interes general, precum transportul public, furnizarea de
gaze, serviciile d e salubritate, pot fi realizate de către organizațiile private, activitatea de
percepere a impozitelor și taxelor trebuie realizată de organizații publice.
Care sunt principalele instituții cu atribuții în domeniul finanțelor
publice?

/:
……………………………………………………………………………………….. …………
…………………………………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………………………..
01:10

41 De gradul de colectare a impozitelor și taxelor depinde funcționarea tuturor
instituțiilor publice atât cele de la nivel național, cât și cele local. Dacă structura ale cărei
sarcini sunt cele de colectarea impozitelor și taxelor dintr -o țară nu și -ar mai realiza
sarcinile, rezultatul ar fi intrarea în incapacitate de plată a țării respective.
Structu ra ale cărei obiective de activitate constau în perceperea impozitelor și
taxelor trebuie să asigure;
 un mediu de afaceri prielnic pentru toți agenții economici;
 apărarea drepturilor și libertăților tuturor contribuabililor;
 tratarea egală a tuturor contri buabililor în funcție de comportament și domeniul
de activitate.
Statutul și regulile de funcționare ale acestei instituții trebuie să fie asimilate celor
internaționale, pentru ca și la nivel internațional să poată să existe o colaborare determinată
de:
 internaționalizarea afacerilor;
 libera circulație a capitalului și a forței de muncă;
 evaziunea fiscală care nu are frontiere.
Activitatea de percepere a impozitelor și taxelor este stabilită în orice țară prin
Legea Fundamentală, iar responsabilitatea r ealizării acestei activități revenind Ministerului
Finanțelor din țara respectivă. La început în majoritatea țărilor, activitatea de percepere a
impozitelor și taxelor
s-a desfășurat prin structuri ale Ministerului de Finanțe care făceau parte din departa mente
diferite din cadrul acestui minister. Acest mod de organizare a activităților de administrare
a veniturilor bugetare nu asigură:
 separarea activității în departamentul de legislație fiscală de activitatea
departamentului de administrare a impozitelor și taxelor, apărând unele
incompatibilități;
 responsabilitatea în activitatea de percepere a impozitelor și taxelor
acompaniată cu pârghiile pentru realizarea acestei activități;
 coordonarea unitară a activității de percepere a impozitelor și taxelor
desfășurată de instituțiile de la nivel regional și local;

42  aplicarea unitară a legislației fiscale și a procedurilor de administrare a
impozitelor și taxelor;
 constituirea unei baze de informații fiscale la nivel național.
Pentru creșterea responsabilității și a eficienței în activitatea de percepere a
impozitelor și taxelor pe plan internațional mai multe țări au ajuns la concluzia că trebuie
să creeze o structură care să reunească toate activitățile de administrare a impozitelor și
taxelor într -un departam ent sau crearea unei instituții autonome în subordinea Ministerului
Finanțelor.
În unele țări (Franța) colectarea creanțelor bugetare se exercită de departamentul de
impozite și taxe sau direcția generală de impozite organizate pe baza principiilor
indepe ndenței, autonomiei, ierarhizării, teritorialității.
Alte țări (Spania, Ungaria, Suedia) au considerat că acest departament trebuie să
funcționeze pe principiul eficienței și să aibă mai multă responsabilitate în fața
contribuabililor și a guvernului. Di n această cauză toate structurile specifice administrării
impozitelor au format o singură instituție autonomă în subordinea Ministerului Finanțelor,
sub denumirea de administrație fiscală.
Modul de organizare al activității de administrare a impozitelor și taxelor nu poate
fi același în toate țările democratice, având în vedere factorii ce influențează această
activitate și anume:
 mediul de afaceri;
 mediul politic;
 civismul fiscal;
 experiență în activitatea de administrare a impozitelor și taxelor.
Deși n u toate țările au înființat o instituție de tip „administrație fiscală” ca structură
autonomă, totuși, în limbajul specialiștilor din domeniul impozitelor și taxelor apare tot
mai des noțiunea de administrație fiscală.
Termenul de administrație provine din limba latină care înseamnă agent ajutător
sau servitor. Verbul „administrativ” se poate traduce astfel: mână de ajutor, a conduce sau
a dirija.

43 Pornind de la semnificația termenului de administrație se poate considera că
noțiunea de administrație fiscală înseamnă ajutor sau servitor în activitatea de percepere a
impozitelor.
Administrația fiscală ca instituție din domeniul administrației publice are ca
obiective prestarea de servicii către contribuabili pentru ca aceștia să -și poată plăti
impozitele mai uș or și cu costuri reduse.
Principalul obiectiv al acestei instituții constă în a -i convinge pe contribuabili de
efectul benefic al achitării impozitelor datorate bugetului statului, sancționarea fiind
activitatea care trebuie să se desfășoare ca urmare a n econformării voluntare a
contribuabililor și pentru crearea unei imagini bune a administrației fiscale în fața
contribuabililor buni platnici.
Este necesar ca administrația fiscală să rezolve problemele contribuabililor și
anume să ofere servicii pentru ca plata impozitelor să fie efectuată mai ușor de către aceste
persoane. Pentru aceasta este necesar ca activitatea de percepere a impozitelor să fie
realizată pe bază de principii și eficiență.
Există unele teorii care, pornind de la necesitatea ca activita tea de percepere a
impozitelor și taxelor să fie eficientă propun ca această activitate să fie realizată de către o
structură privată.
Se știe însă, că orice organizație de tip privat este înființată în scopul obținerii de
profit. Aceasta va funcționa atât a timp cât își realizează acest scop, fără a avea în vedere
utilitatea activității realizate pentru membrii societății.
În schimb, organizațiile de tip public au la bază satisfacerea nevoilor cetățenilor și
nu maximizarea profitului în urma realizării ac tivității proprii.
Pentru a funcționa pe baza principiilor de eficacitate și eficiență, o structură de tip
public trebuie să asigure:
a. continuitatea activității, ceea ce presupune că această să funcționeze fără
întrerupere, având în vedere că statul are obligația de a satisface nevoile membrilor
societății. Activitatea de colectare a impozitelor și taxelor nu poate fi întreruptă, având în
vedere efectul negativ pe care l -ar induce în funcționarea întregii societăți, datorită faptului
că celelalte instituț ii publice ar fi lipsite de resurse bugetare.

44 Organizațiile de tip privat care ar înregistra pierderi nu ar mai oferi garantarea
desfășurării activității în viitor la același nivel de eficiență, situație care ar pune în pericol
asigurarea resurselor buget are necesare finanțării cheltuielilor publice.

b. obligativitatea organizației de tip public de a se adapta cerințelor cetățenilor
având în vedere schimbările din societate. Serviciile publice oferite cetățenilor trebuie
realizate având la bază așteptări le acestora și a noilor tehnologii.
Administrația fiscală trebuie să ofere posibilitatea contribuabililor să transmită
declarațiile de impozite și taxe prin mijloace electronice, având în vedere noile tehnologii
din domeniul informaticii.

c. egalitatea în fața serviciului public se referă la accesul tuturor cetățenilor la
serviciile prestate de organizațiile de tip public. Pentru a avea acces la serviciile publice
este necesar ca aceste servicii să fie prestate în mod gratuit tuturor cetățenilor.
Admini strația fiscală trebuie să asigure serviciile fiscale în mod gratuit indiferent
de importanța fiscală și comportamentul fiscal al contribuabilului.

d. neutralitatea în acordarea serviciilor se referă la faptul că organizația de tip
public trebuie să sat isfacă interesele generale ale societății și nu interese particulare.
Administrația fiscală trebuie să asigure neutralitate în furnizarea serviciilor fiscale fără a
avantaja anumiți contribuabili sau să îndeplinească obligațiile acestor persoane.

e. transparența în relațiile cu cetățenii se asigură atunci când organizația de tip
public asigură o bună colaborare cu membrii societății.
Administrația fiscală trebuie să manifeste bună -credință în relațiile cu
contribuabilii, asigurând un dialog permanent, fu ncționând pe baza principiilor eficacității
și eficienței.
Respectarea acestor cerințe reprezintă o necesitate pentru organizația de tip public,
deoarece numai în acest mod poate să asigure serviciile solicitate de contribuabili. Dacă

45 instituția publică a r avea în vedere numai principiul de eficiență, atunci scopul pentru care
a fost creată această instituție nu poate fi realizat.

Pentru a răspunde celor două principii ale activității de percepere a impozitelor și
taxelor se impune ca această activitate să se desfășoare de o instituție autonomă în
subordinea Ministerului Finanțelor Publice.
Eficiența activității poate fi analizată prin raportul dintre cost -beneficiu, dar nu în
detrimentul calității serviciilor furnizate contribuabililor.

2.4. Teme de referate

1. Fondurile de resurse financiare .
2. Clasificarea fondurilor de resurse financiare .
3. Rolul indicatorilor financiari .
4. Rolul Ministerului Finanțelor Publice în domeniul economiei și finanțelor publice .
Pentru a funcționa pe baza principiilor de eficacitate și eficiență, o
structură de tip public trebuie să asigure:
…………………………………………………………………………………………………..
……………………………… …………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………… ………………………………………..
…………………………………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………… ……………..
…………………………………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………………………..
…………. ……………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………..
……………………………………. …………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………. ………………………………….
02:15
5

46

1. Fondurile de resurse financiare publice constituite la nivelul economiei naționale sunt
realizate :
a) prin transferurile de fluxuri de resurse bănești în dublu sens, respectiv către și de la
fondurile publice,
b) prin raporturile sociale între diferitele categorii de participanții la acest proces ;
c) prin prelevări cu caracter obligatoriu ori facultativ atât de la diverse persoane
juridice, cât și fizice și sunt dirijate către beneficiari care pot fi din sectorul public,
privat sau populația, cu titlu definitiv și nerambursabil, sau în condiții de
rambursabilitate după caz, în funcție de forma de proprietate și de natura fondurilor
de resurse financiare ;
d) prin punerea la dispoziția autorităților publice a acestora, în vederea finanțării
obiectivelor gene rale atât cele de interes național , cât și local .
2. Finanțele publice constituie :
a) finanțele întreprinderilor de cu capital stat; bugetul administrației centrale de stat;
bugetele locale; bugetul asigurărilor sociale de stat; asigurările de bunuri, persoane
și răspundere civilă realizate p rin societăți cu capital de stat ;
b) un sistem de relații economice, prin intermediul cărora se asigură formarea și
repartizarea fondurilor publice de resurse financiare în scopul dezvoltării
economice și sociale a țării, precum și al satisfacerii celorlalte nevoi ale populației ;
c) plăți cu titlu definitiv și nerambursabil (alocații de la buget pentru finanțarea
cheltuielilor curente ale instituțiilor publice, investiții, acordarea de burse, pensii,
ajutoare etc.) și cu titlu rambursabil (credite etc.) ;
d) fonduril e individuale de resurse financiare care trebuie să respecte principiul
compatibilității fondurilor .
3. Pârghiile economice sunt instrumente fiscal bugetare :
a) utilizate de către stat în diferite faze ale reproducției sociale în vederea realizării
unui anumi t obiectiv, având un pronunțat caracter financiar fiind denumite pârghii
economico – financiare ;
02:40
5

47 b) cu caracter orientativ și care urmăresc reflectarea necesităților și posibilităților
economiei noastre, a cerințelor pieței interne, precum și a conexiunilor acesteia cu
economia mondială. ;
c) balanțele financiare de sinteza, care cuprind resursele financiare estimate a se
realiza într -o perioadă de referință, precum și destinația acestor resurse pentru
consum public și privat ;
d) cu ajutorul cărora se urmărește asig urarea echilibrului financiar în cursul anului .

Mecanismul financiar este alcătuit dintr -o serie de componente
de natură financiare care fac parte din mecanismul de
funcționare a economiei naționale.
Eficacitatea mecanismului economic depinde de măsura în
care acesta corespunde nevoilor obiective de dezvoltare a
economiei naționale, ca și de modul în care oamenii acționează
pentru buna funcționare a acestuia, pentru adaptarea lui la
nevoile nou apărute.
Mecanismul economic este ținut să îndep linească mai multe
funcții, dintre care un loc deosebit îl ocupă funcția de conducere
și reglare a proceselor economice în concordanță cu interesele
naționale. Această funcție constă în repartizarea resurselor
economice, pe destinații care să fie în concor danță cu cerințele
perioadei și interesele naționale.
03:00
5

48
Fondurile de resurse financiare publice constituite la nivelul
economiei naționale sunt realizate prin prelevări cu caracter
obligatoriu ori facultativ atât de la diverse persoane juridice,
cât și fizic e și sunt dirijate către beneficiari care pot fi din
sectorul public, privat sau populația, cu titlu definitiv și
nerambursabil, sau în condiții de rambursabilitate după caz,
în funcție de forma de proprietate și de natura fondurilor de
resurse financiare.
Formarea și repartizarea fondurilor de resurse financiare
publice în vederea asigurării dezvoltării economico -sociale a
țării și satisfacerii altor nevoi obștești generează o
multitudine de relații financiare între participanții la procesul
de constituire a fondurilor de resurse financiare, agenți
economici care desfășoară activități cu scop lucrativ,
indiferent de forma de proprietate, și ceilalți membrii ai
societății luați în mod individual, în calitate de cetățeni ai
statului care realizează venituri, pe de o parte, și societate,
reprezentată prin stat, pe de altă parte.
Pentru constituirea fondurilor publice, statul apelează la
metode de prelevare a resurselor financiare care devin
pârghii, în măsura în care, asigurând realizarea funcției de
repartiție a finanțelor, influențează în sens pozitiv anumite
laturi ale activităților economice în diverse faze ale
reproducției sociale.
Programul de dezvoltare a economiei naționale este un
instrument care are caracter orientativ și urmărește reflectarea
necesită ților și posibilităților economiei noastre, a cerințelor
pieței interne, precum și a conexiunilor acesteia cu economia
mondială.
Activitatea de percepere a impozitelor și taxelor este stabilită
în orice țară prin Legea Fundamentală, iar responsabilitatea
realizării acestei activități revenind Ministerului Finanțelor
din țara respectivă.

49

11. Popeangă P., Bragadireanu C, Finanțe publice – suport de curs, Editura Pro
Universitaria, 2013;
12. Stanciu, S., Hotcă, M., Popeangă, P., Radu, C., Bragadireanu, C., De leanu,
D., Administrație Publică – Teste pentru licență, Ed. Pro Universitaria, 2014;
13. Iulian Văcărel, G. Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moșteanu, Florian
Bercea, Maria Bodnar, Florin Georgescu, Finanțe publice, Ediția a IV -a,
Editura Didactică și Pedagogică, 2008;
14. Mosteanu Tatiana – Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și
relansarea creșterii economice, Editura Economică, 2003;
15. Moșteanu Tatiana, coord. – Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2004;
16. Legea contabilită ții nr. 82/1991, republicată în M.O. nr. 458 din 18 iunie 2008, cu
modificările și completările ulterioare;
17. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/17.11.2005, pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M.O.
nr.108 din 30 noiembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare;
18. Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, publicată în M.O. nr. 597 din 13
februarie 2002, cu modificările și completările ulterioare;
19. Legea nr. 356 a bugetului de stat pe anul 2014, publicată în M.O. nr. 805 din 19
decembrie 2013
20. .***Dicționar de economie, Ediția a II a, Editura Economică, București, 2001.

1. c; 2. b; 3. a.

50

Unitatea de învățare 3
Politica Financiară
3.1. Conceptul de politică financiară
3.2. Politica financiară în domeniul resurselor financiare
3.3. Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice
3.4. Teme de referate
3.5. Evaluare
3.6. În concluzie
3.7. Bibliografie

Însușirea conceptelor privind politica
financiară
Însușirea elementelor privind politica
financiară în domeniul resurselor financiare
Însușirea elementelor privind politica
financiară în domeniul cheltuielilor publice

51 Unitatea de învățare 3 – Politica financiară

3.1. În general, prin politică se înțel ege
activitatea desfășurată de clasele, păturile sau grupurile
sociale în vederea realizării intereselor lor, precum și
metodele și mijloacele cu ajutorul cărora sunt
promovate aceste interese. Planificarea activității ce
urmează să fie desfășurată este pr evăzută într -un
program în care sunt stabilite obiectivele economice,
sociale și de alta natură care urmează să fie realizate
Atingerea obiectivelor stabilite, respectiv
realizarea programelor sociale, economice sau de altă
natură presupune resurse financ iare din partea statului.
De asemenea, realizarea obiectivelor prevăzute
presupune, pe lângă asigurarea resurselor financiare
publice necesare, intervenția statului în economie cu
ajutorul pârghiilor economice și a instrumentelor,
instituțiilor, organelor și reglementarilor financiare.
Metodele și mijloacele concrete privind
procurarea și dirijarea resurselor financiare,
precum și instrumentele, instituțiile și
reglementările financiare utilizate de stat pentru
influențarea proceselor economice și a relații lor
sociale, într -o etapă determinată, constituie
componente ale politicii financiare a acestuia7.
Politica financiară este parte integrantă din politica generala a unui stat și are un rol
important în punerea în aplicare a programelor de dezvoltare econom ică, formare
profesională, recalificare și reîncadrare în muncă a șomerilor, ocrotire a sănătății
populației, protecție socială, dezvoltare a culturii, asigurare a echilibrului ecologic, apărare
națională etc.

7Finanțe publice , I. Văcărel și colectivul, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008
00:00
Timp necesar: 170 minute

După parcurgerea unității
veți fi în măsură să
răspundeți la întrebările:
 Ce se înțelege prin
politică financiară?
 Care este sfera de
aplicare a politicii
financiare a statului ?
 Ce se înțelege prin
echilibrul financiar ?
 Ce presupune
dimensionarea
cheltuielilor publice?

52 De menționat este faptul că politica financia ră are o independență relativă față de
politica statului din celelalte domenii de activitate, în sensul că are obiectivele sale proprii
și folosește metode și instrumente specifice pentru atingerea acestora. În același timp,
politica financiară nu constitu ie un scop în sine, ci împreună cu politica economică,
politica socială, politica monetară etc., contribuie la realizarea obiectivelor economice, de
utilitate socială, de interes național ori cu profunde implicații internaționale, cu efecte
benefice imedia te sau mai îndepărtate.
Politica financiara acționează în sfera repartiției asupra relațiilor care se nasc în
procesul de formare și de dirijare a fondurilor publice de resurse financiare în vederea
satisfacerii nevoilor sociale.
Ca parte integrantă a pol iticii generale a statului, politica financiară contribuie la
creșterea potențialului economic al statului, respectiv la satisfacerea nevoilor sociale ale
populației.
Pentru realizarea rolului pe care îl au finanțele publice, politica financiară a statului
este adaptată cerințelor fiecăruia.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului sunt următoarele:
 cheltuielilor publice;
 resursele financiare publice;
 creditul bancar
 asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă.
Aceste domenii sunt strâns legate între ele, se întrepătrund și se completează
reciproc. Politica financiară , în înțeles restrâns (limitată la finanțele publice) se
interferează cu politica monetară , cu politica de credit și cu cea a asigurărilor.

Definiți conceptul de politică financiară:
00:15
5

53 3.2. Politica financiară în domeniul resurselor financiare
În domeniul resurselor financiare publice, politica promovată de către stat trebuie să
stabilească atât volumul, proveniența resurselor, metodele de prelevare utilizate, cât și
obiectivele pe care treb uie să le realizeze.
Volumul resurselor financiare de care statul are nevoie, în vederea îndeplinirii
funcțiilor și sarcinilor sale, este determinat de mărimea cheltuielilor publice aferente
perioadei considerate.
În realitate, însă, între volumul cheltu ielilor necesare satisfacerii nevoilor sociale
(cererea de resurse financiare ) și volumul resurselor financiare posibile de procurat pe
plan intern ( oferta de resurse ), nu întotdeauna există o concordanță deplină, respectiv
fie cererea de resurse este mai mare decât oferta, fie invers.
Volumul resurselor financiare este cu atât mai mare cu cât este mai puternic
dezvoltată economia națională a unei țări, iar activitatea desfășurată de către agenții
economici este mai eficientă.
Altfel spus, pe măsură ce cr ește produsul intern brut, care revine în medie pe un
locuitor, crește și ponderea resurselor financiare care pot fi prelevate la fondurile publice.
Dar, volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde nu numai
de gradul de dezvoltare economică a țării, ci și de soluțiile adoptate de autoritățile publice
privind modul de satisfacere a nevoilor sociale și de finanțare a cheltuielilor pe care le
antrenează.
Proveniența resurselor financiare se poate reduce la resurse interne, care pot fi
procurate pe plan național sau se poate apela la resurse externe , care pot fi atrase din afară.
Resursele financiare interne pot proveni, în proporții diferite, de la sectoarele public , privat
sau de la populație , în funcție de structura de proprietate din economie.
O altă problemă de politică financiară este cea care se referă la numărul și modurile
de prelevare a contribuției la fondurile publice. În ceea ce privește numărul, sunt avute în
vedere două soluții:
 folosirea un ui singur canal sau a mai multora, deș i de-a lungul timpului a avut
frecvenți susținători, nu și -a găsit aplicabilitate în practică;
 folosirea mai multor canale, satisface mai bine exigențele practicii, permite o mai
bună soluționare a problemelor financia re.

54 Mai mult decât numărul, contează tipul canalelor, felul instrumentelor de prelevare
folosite, respectiv contribuția poate fi sub forma:
 impozite și taxe stabilite în mod individual pe persoane fizice și juridice, în funcție
de venit (profit), avere (a ctiv net) sau de alte criterii, și percepute la termene
dinainte stabilite;
 impozite și taxe percepute la vânzarea de bunuri sau prestările de servicii, la
importul sau exportul de produse etc.
Impozitele și taxele constituie nu numai metode (canale) de pr elevare a unor resurse
financiare la fondurile publice, dar și instrumente (pârghii financiare) de influențare a
proceselor economice.
În cadrul politicii financiare a statului, un loc important îl ocupă problema
echilibrului financiar (asigurarea volumul ui cheltuielilor necesare din fondurile publice și
volumul resurselor posibile de mobilizat la acestea).
În orice economie pot apărea dezechilibre financiare ca fenomene accidentale,
provocate de existenț a altor dezechilibre (al forței de muncă, monetar sa u valutar), și
dezechilibre financiare care constituie un fenomen.
Când statul este adeptul unei politici de echilibru financiar, pentru acoperirea
eventualelor deficite apelează la contractarea unor împrumuturi de stat, evitând apelul la
emisiunea monetar ă care provoacă fenomene inflaționiste. În situația în care autoritățile
publice consideră deficitele bugetare ca un fenomen normal sau le folosesc în mod
deliberat, pentru acoperirea diferenței dintre cheltuielile și veniturile publice acestea
folosesc em isiunea monetară și împrumuturile de stat.

Rezultă din cele prezentate că politica financiară în domeniul resurselor publice poate fi
sintetizată astfel:
1. Volumul resurselor financiare , de care statul are nevoie pentru îndeplinirea
funcțiilor și sarcin ilor sale, este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente
perioadei considerate.
Volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde de gradul de
dezvoltare economică a țării și de soluțiile adoptate de autoritățile publice cu p rivire la
modul de satisfacere a nevoilor sociale și de finanțare a cheltuielilor pe care le antrenează.

55 2. Proveniența resurselor financiare este stabilită de organele de decizie și poate
fi:
 fie să opteze pentru folosirea de resurse interne, ce pot fi p rocurate pe plan
național
 fie să apeleze la resurse externe (în completarea celor interne)
Resursele financiare interne pot proveni de la sectorul public, de la cel privat sau de
la populație.
3. Numărul și titlul canalelor (modalităților) de prelevare a contribuției este o altă
problemă de politică financiară.
În ce privește numărul sunt de luat în considerare două soluții : unul sau mai multe
modalități.
Contribuția poate îmbrăca mai multe forme:
 impozite și taxe stabilite individual pe persoane fizice sau juridice în funcție de
venit, avere sau alte criterii prestabilite
 impozite și taxe percepute la vânzarea de bunuri sau prestări de servicii la
importul sau exportul de produse fără ca acesta să fie în prealabil repartizate pe
plătitori.
4. Impozitele și taxele constituie nu numai metode de prelevare a unor resurse
financiare la fondurile publice, dar și instrumente (pârghii financiare) de influențare a
proceselor economice. Ele trebuie astfel concepute încât să răspundă și cerințelor de
influențare a activității economice într -o anumită direcție: să incite agenții economici la
efectuarea de investiții productive, la crearea de noi locuri de muncă, la ridicarea nivelului
calității produselor, la dezvoltarea tuturor ramurilor economiei naționale.
5. Veniturile provenite din sectorul public ridică multiple și variate probleme de
politică financiară.
În cazul în care unitățile economiei de stat lucrează în mod rentabil, organele de
decizie trebuie să stabilească dacă acestea varsă la buget integrul profit realizat, numai
partea care depășește nevoile proprii de dezvoltare și funcționare, sau o sumă stabilită
potrivit legislației fiscale.

56 În cazul în care aceste unități realizează pierderi li se va acorda de la buget fonduri
pentru finanțarea investițiilor și subvenții pentru acoperirea pierderilor.
6. Echilibrul financiar – ocupă un loc important în cadrul politicii financiare a
statului.
Organele de decizie trebuie să -și fixeze poziția în legătură cu eventualele
neconcordanțe ce apar între volumul chelt uielilor necesare a fi acoperite de la fondurile
publice și volumul resurselor posibile de mobilizat la acestea, în condiții normale în
perioada de referință.
Atunci când organele de decizie sunt adepte ale unei politici de echilibru financiar,
pentru aco perirea unor eventuale deficite, acestea contractează împrumuturi de stat, evitând
apelul la emisiune monetară care provoacă fenomene inflaționiste. În situația în care
consideră deficitele bugetare ca un fenomen normal sau le folosesc în mod deliberat pen tru
acoperirea diferenței dintre cheltuieli și veniturile publice acestea folosesc deopotrivă
emisiunea monetară și împrumuturile de stat.
7. Contractarea de împrumuturi ridică multiple probleme de politică financiară
dintre care menționăm:
 pentru ce sco puri se contractează
 din ce resurse se rambursează
 pe ce termen și în ce condiții se contractează
 pe ce cale, piață și în ce monedă se plasează
 dacă împrumutul se indexează
De poziția adoptată la fiecare din problemele menționate mai sus depind, în final,
reușita acțiunii de contractare a împrumutului, efortul financiar reclamat de rambursarea
acestuia și plata dobânzilor aferente, eficiența acțiunii finanțate pe seama împrumutului.
Politica financiară presupune nu numai stabilirea obiectivelor urmărite în tr-un
anumit domeniu, precum și mijloacele pentru atingerea acestora, dar și analiza critică a
rezultatelor obținute prin promovarea sa.
Politica financiară poate să fie îndreptată către atingerea unor scopuri diferite: nu
numai acelea pur fiscale dar și de ordin public, militar, social, cultural, etc. De aceea ea
apare ca parte integrantă a unei ample acțiuni economice generale a țării și anume acțiunea
00:15
5

57 de intervenție a statului în economie, cu ajutorul instrumentelor financiare (Adone Fantini
– ec. Ital ia).

3.3. Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice

În domeniul cheltuielilor publice politica financiară trebuie să stabilească
mărimea, destinația și structura acestora, prin:
 stabilirea obiectivele care urmează să fie realizate ,
 preciz area căilor, metodelor și instrumentele care urmează să fie utilizate în vederea
realizării obiectivelor propuse cu un efort financiar minim.
Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea mărimii absolute (volumul
total exprimat în moneda națion ală) și relative (ponderea în produsul intern brut) a
acestora.
La stabilirea destinației cheltuielilor publice este necesar ca aceasta să pornească de
la nevoile sociale care trebuie satisfăcute cu prioritate pe seama resurselor publice.
Stabilirea clară a opțiunilor și priorităților este de cea mai mare importanță, deoarece
influențează ritmul creșterii economice, gradul de satisfacere a nevoilor de trai materiale și
spirituale ale populației și a celorlalte nevoi obștești.
Pentru obținerea unei eficienț e în utilizarea fondurilor publice, sunt necesare atât
dimensionarea, cât și repartizarea judicioasă a acestora pe destinații.
Politica financiară presupune nu numai stabilirea obiectivelor urmărite într -un
domeniu sau altul, precum și mijloacele pentru at ingerea acestora; dar și analiza critică a
rezultatelor obț inute prin promovarea sa. Aceasta, în vederea corectării eventualelor
carențe, neajunsuri, greșeli ivite sau comise pe parcurs.

Rezultă din cele prezentate că politica financiară în domeniul chelt uielilor publice poate
fi sintetizată astfel:
1. Dimensionarea cheltuielilor publice , care presupune stabilirea mărimii
absolute și relative a acestora. Volumul total al cheltuielilor publice, prevăzut pentru anul

58 de plan, comparativ cu cel realizat în anul a nterior, arată tendința de creștere, menținere sau
diminuare a efortului financiar al statului.
O preocupare de cea mai mare însemnătate a organelor de decizie, în domeniul
politicii financiare a statului, trebuie să fie circumscrierea cheltuielilor totale ale societății
în limitele resurselor ce pot fi mobilizate pe plan național.
Aceasta reflectă adevărul că nici o societate nu trebuie să consume mai mult decât
produce. Dacă se nesocotește această cerință, statul va contracta împrumuturi externe care
vor avea o influență grea asupra viitorului acelei țări.
Transpusă în plan financiar această cerință presupune menținerea cheltuielilor
publice în limitele resurselor ce pot fi mobilizate în condiții normale pe plan intern, fără să
se recurgă la emisiune băne ască sau credite externe.
2. Stabilirea destinației cheltuielilor publice presupune cercetarea corectă a
opțiunilor și priorităților în fiecare etapă, astfel încât să influențeze ritmul creșterii
economice, gradul de satisfacere a nevoilor de trai a populație i.
În condițiile economiei de piață, politica financiară a statului va trebui să asigure:
– realizarea obiectivelor de politică economică națională : introducerea progresului
tehnic, asigurarea ocupării forței de muncă, menținerea stabilității monedei
națio nale
– realizarea obiectivelor de politică socială: ridicarea nivelului de instruire și cultură a
populației, formarea profesională a forței de muncă, îmbunătățirea asistenței
medicale și sociale, îmbunătățirea calității vieții în general
– buna funcționare a instituțiilor chemate să asigure ordinea publică, democrația,
respectarea drepturilor omului, apărarea țării, etc.
3. Utilizarea resurselor financiare în condiții de maximă eficiență
În etapa actuală autorizarea efectuării unei anumite cheltuieli trebuie f ăcută numai
în urma cunoașterii eficienței economice, sociale care va rezulta. La angajarea cheltuielilor
pentru realizarea unui obiectiv sau a unei acțiuni, trebuie să se examineze toate soluțiile ce
pot fi luate în considerare în vederea alegerii variant ei obținute.
4. Stimularea beneficiarilor prin metodele de finanțare și gestionare – poate fi
realizat prin alegerea metodei de finanțare adecvate pentru fiecare categorie de obiective
sau acțiuni: autofinanțare cu completarea resurselor proprii pe seama c reditului, idem pe

59 seama alocațiilor bugetare, finanțare integrală cu titlu definitiv și nerambursabil din fonduri
bugetare sau extrabugetare, după caz.

3.4. Teme de referate

5. Rolul politicii financiare în punerea în aplicare a programe lor financiare .
6. Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului .
7. Modalități de satisfacere a nevoilor sociale .
8. .Eficientizarea utilizării fondurilor publice.

Comentați pe scurt politica financiară în domeniul cheltuielilor
publice
……… …………………………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………………………..
………………………………… …………………………………….
………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………. …………………………………….
…………………………………………………………………………………………………..
00:50

60

1. Realizarea programelor sociale, economice sau de altă natură p resupune :
a) resurse financiare din partea statului ;
b) punerea în aplicare a programelor de dezvoltare economică ;
c) independență relativă față de politica statului ;
d) politici combinate: monetare, de credit, fiscale și politici ce implică achizițiile,
comenzile de stat și investițiile.
2. Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului sunt :
a) cheltuielile publice; resursele financiare publice; creditul bancar, asigurările de
bunuri, persoane și răspundere civilă ;
b) în vederea îndeplinirii funcții lor și sarcinilor sale ;
c) activitatea desfășurată de către agenții ;
d) dezvoltare economică a țării .
3. Volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde de:
a) acoperirea diferenței dintre cheltuielile și veniturile publice;
b) gradul de dezvoltar e economică a țării și de soluțiile adoptate de autoritățile publice
cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale și de finanțare a cheltuielilor pe
care le antrenează;
c) resursele financiare interne provenite de la sectorul public, de la cel privat sau de la
populație;
d) cerințele de influențare a activității economice într -o anu mită direcție.
4. Dimensionarea cheltuielilor publice presupune:
a) influențarea ritmului creșterii economice, gradul de satisfacere a nevoilor de trai
materiale și spirituale a le populației și a celorlalte nevoi obștești;
b) dimensionarea și repartizarea judicioasă a acestora pe destinații ;
c) analiza critică a rezultatelor obținute prin promovarea politicii financiare;
d) stabilirea mărimii absolute (volumul total exprimat în moneda naț ională) și relative
(ponderea în produsul intern brut) a acestora .
02:30
5
02:50
5

61

În domeniul resurselor financiare publice, politica promovată
de către stat trebuie să stabilească atât volumul, proveniența
resurselor, metodele de prelevare utilizate, cât și obiectivele
pe care trebuie să le realizeze.
Volumul resurselor financiare de care statul are nevoie, în
vederea îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale, este
determinat de mărimea cheltuielilor publice aferente
perioadei considerate. Bunurile economice în marea lor
majoritate sunt supuse rivalității și excluziunii;
Proveniența resurselor financiare se poate reduce la resurse
interne, care pot fi procurate pe plan național sau se poate
apela la resurse externe , care pot fi atrase din afară. Resursele
financ iare interne pot proveni, în proporții diferite, de la
sectoarele public , privat sau de la populație , în funcție de
structura de proprietate din economie;
În orice economie pot apărea dezechilibre financiare ca
fenomene accidentale, provocate de existenț a altor
dezechilibre (al forței de muncă, monetar sau valutar), și
dezechilibre financiare care constituie un fenomen.
Când statul este adeptul unei politici de echilibru financiar,
pentru acoperirea eventualelor deficite apelează la
contractarea unor împrum uturi de stat, evitând apelul la
emisiunea monetară care provoacă fenomene inflaționiste. În
situația în care autoritățile publice consideră deficitele
bugetare ca un fenomen normal sau le folosesc în mod
deliberat, pentru acoperirea diferenței dintre chel tuielile și

62 veniturile publice acestea folosesc emisiunea monetară și
împrumuturile de stat.
Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea
mărimii absolute (volumul total exprimat în moneda
națională) și relative (ponderea în produsul intern bru t) a
acestora.
La stabilirea destinației cheltuielilor publice este necesar ca
aceasta să pornească de la nevoile sociale care trebuie
satisfăcute cu prioritate pe seama resurselor publice.
Stabilirea clară a opțiunilor și priorităților este de cea mai
mare importanță, deoarece influențează ritmul creșterii
economice, gradul de satisfacere a nevoilor de trai materiale
și spirituale ale populației și a celorlalte nevoi obștești. ;
Politica financiară presupune nu numai stabilirea obiectivelor
urmărite într -un domeniu sau altul, precum și mijloacele
pentru atingerea acestora; dar și analiza critică a rezultatelor
obținute prin promovarea sa. Aceasta, în vederea corectării
eventualelor carențe, neajunsuri, greșeli ivite sau comise pe
parcurs.

63

21. Popeangă P., Bragadireanu C, Finanțe publice – suport de curs, Editura Pro
Universitaria, 2013;
22. Stanciu, S., Hotcă, M., Popeangă, P., Radu, C., Bragadireanu, C., Deleanu,
D., Administrație Publică – Teste pentru licență, Ed. Pro Universitaria, 2014;
23. Iulian Văcăre l, G. Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moșteanu, Florian
Bercea, Maria Bodnar, Florin Georgescu, Finanțe publice, Ediția a IV -a,
Editura Didactică și Pedagogică, 2008;
24. Mosteanu Tatiana – Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și
relansarea creșterii economice, Editura Economică, 2003;
25. Moșteanu Tatiana, coord. – Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2004;
26. Legea contabilității nr. 82/1991, republicată în M.O. nr. 458 din 18 iunie 2008, cu
modificările și completările ulte rioare;
27. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/17.11.2005, pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M.O.
nr.108 din 30 noiembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare;
28. Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, publicată în M.O. nr. 597 din 13
februarie 2002, cu modificările și completările ulterioare;
29. Legea nr. 356 a bugetului de stat pe anul 2014, publicată în M.O. nr. 805 din 19
decembrie 2013
30. .***Dicționar de economie, Ediția a II a , Editura Economică, București, 2001.

1. a; 2. a; 3. b; 4. D.

64

Unitatea de învățare 4
Cheltuielile publice
4.1. Concept, clasificarea cheltuielilor publice
4.2. Structura cheltuielilor publice
4.3. Factori care influențează creșterea cheltui elilor publice
4.4. Teme de referate
4.5 Evaluare
4.6. În concluzie
4.7. Bibliografie

Înțele gerea conceptului privind cheltuielilor
publice
Însușirea aspectelor privind clasificarea
cheltuielilor publice
Însușirea factorilor care in fluențează
creșterea cheltuielilor publice

65 Unitatea de învățare 4. – Cheltuielil e public e

4.1. Concept, clasificarea cheltuielilor publice

Cheltuielile publice concretizează cea de -a doua
fază a funcției de repartiție a finanțelor publice,
respecti v repartizarea resurselor financiare publice pe
destinațiile stabilite. Utilizarea resurselor pentru
realizarea obiectivelor stabilite în programele
guvernamentale privind activitatea socială, economică
și de altă natură este reflectată în cheltuielile pub lice.
Relațiile economico -sociale, exprimate în formă
bănească, manifestate între stat, pe de o parte, și
persoane fizice și juridice, pe de altă parte , ocazionate
de repartizarea și utilizarea resurselor financiare ale
statului, în vederea realizării func țiilor acestuia,
formează cheltuielile publice35.
Concret, cheltuielile publice sunt plățile efectuate
de către stat din resursele aflate la dispoziție pentru
achiziționarea de bunuri sau prestarea de servicii în
vederea realizării obiectivelor politicii st atului,
respec tiv pentru:
– servicii publice generale,
– acțiuni social -culturale,
– întreținerea armatei și a întregii activități desfășurate în domeniul militar,
– acțiuni de natură economică, etc.
Cheltuielile publice sunt variate, manifestându -se prin finan țarea de către stat a
mijloacelor economice și sociale pentru asigurarea remunerării serviciilor și prestațiilor de
care are nevoie administrația publică pentru funcționare. Fiind folosite din ce, în ce mai

35Finanțe publice , I. Văcărel și colectivul, Editura Didactică și Pedagogică, București , 2000.
00:00
Timp necesar: 140 minute

După parcurgerea unității
veți fi în măsur ă să
răspundeți la întrebările:
 Ce sunt cheltuielile
publice ?
 Din ce sunt formate
cheltuielile publice ?
 Ce sunt cheltuielile
bugetare ?
 În ce constă
clasificarea
cheltuielilor ?

66 mult ca mijloace de intervenție, cheltuielile pub lice trebuie analizate nu numai prin prisma
domeniului în care sunt efectuate, ci și din punctul de vedere al influenței pe care o pot
avea asupra procesului general al reproducției sociale.
Cheltuielile publice sunt formate din:
 cheltuielile publice efect uate la nivelul administrației centrale de stat, din fondurile
bugetare și extrabugetare;
 cheltuielile entităților administrativ -teritoriale;
 cheltuielile finanțate din fondurile de asigurări sociale de stat, etc.
Trebuie făcută distincție între noțiunea d e cheltuială publică și cheltuială bugetară.
Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin
intermediul instituțiilor publice (aparat de stat, instituții social -culturale, armată, regii
autonome ș.a.) care sunt efe ctuate fie din bugetul statului (la nivel central sau local), fie din
bugetele proprii pe baza veniturilor obținute.
Cheltuielile bugetare constau doar în acele cheltuieli efectuate din bugetul
administrației centrale de stat, din bugetele locale sau din b ugetul asigurărilor sociale de
stat.
Conform prevederilor Legii nr.500/2002, privind finanțele publice, cu modificările și
completările ulterioare36, cheltuieli bugetare sunt sumele aprobate în limitele și potrivit
destinațiilor stabilite prin următoarele b ugete:
a) bugetul de stat;
b) bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) bugetele fondurilor speciale;
d) bugetul trezoreriei statului;
e) bugetele instituțiilor publice autonome;
f) bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul d e stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, după caz;
g) bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii;

36 Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 597 din 13 august 2002, cu
modificările și completările ulterioare.

67 h) bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale
căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice;
i) bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Astfel, cheltuielile bugetare au o arie mai restrânsă decât cele publice, în cadrul
cărora sunt cuprinse. Cheltuielile bugetare sunt che ltuieli publice, dar nu toate cheltuielile
publice sunt bugetare.
Cheltuieli publice cuprind:
 cheltuieli bugetare , efectuate din resursele financiare publice constitute în:
 bugetul administrației centrale de stat;
 bugetul asigurărilor sociale de stat;
 buge tele unităților administrativ -teritorial.
 cheltuieli extrabugetare , efectuate din resurse financiare publice, constituite în afara
bugetului de stat;
 cheltuieli efectuate din fonduri cu destinație specială.
Diferențierea cheltuielilor bugetare în cadrul ce lor publice are la bază câteva
principii:
 efectuarea cheltuielilor bugetare este condiționată de prevederea în mod expres și
aprobarea nivelului acestora, în conformitate cu prevederile Legii finanțelor publice și ale
Legii anuale a bugetului de stat;
 nerambursarea sumelor alocate și cheltuite, conform destinațiilor aprobate;
 finanțarea se efectuează și în funcție de gradul de subordonare al instituțiilor sau
activităților cu caracter bugetar: din bugetul administrației centrale, din bugetul asigurărilor
sociale, din bugetele locale, etc.

Comentați aspectele teoretice privind cheltuielile publice
00:15

68 4.2. Structura cheltuielilor publice

Necesitatea cunoașterii structurii cheltuielilor publice derivă din faptul că aceasta
ilustrează modul în care sunt orientate resursele bănești ale statului în vederea realizări i
anumitor obiective economice, sociale, militare, po litice, etc.
Pentru a structura cheltuielile publice sunt utilizate mai multe tipuri de clasificări , și
anume:
1. administrativă;
2. economică,
3. financiară;
4. funcțională.

1. Clasificarea administrativă este bazată pe criteriul instituțiilor prin care sunt
efectuate cheltuielile publice, respectiv ministere , unități administrativ -teritoriale , etc.
Gruparea cheltuielilor pe criterii administrative nu este foarte concludentă, deoarece
un minister, departament , județ sau oraș reunește cheltuieli cu destinații variate și, în plus,
structura ministerelor și, respectiv subordonarea instituțiilor publice se modifică periodic,
ceea ce nu poate oferi un grad de comparare, în timp, a cheltuielilor publice.

2. Clasifi cația economică constă în gruparea cheltuielilor după natura și efectul lor
economic.
Clasificarea economică se bazează pe utilizarea a două criterii de grupare, respectiv
primul , conform căruia cheltuielile se împart în cheltuieli de capital (cu caracter de
investiții ) și cheltuieli curente (de funcționare ), iar cel de -al doilea criteriu separă
cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor publice (administrative) și cheltuieli de transfer (de
redistribuire).
Cheltuielile de capital sau de investiții constau în achiziționarea de bunuri de
folosință îndelungată, destinate producției materiale sau sferei nemateriale ( școli, spitale,
așezăminte de cultură, administrație etc.), după caz, având o importanță în dezvoltarea și
modernizarea patrimoniului public.

69 Chelt uielile curente asigură funcționarea și întreținerea instituțiilor publice,
reprezentând un consum definitiv de produs intern brut și care să fie reînnoite anual.
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative cuprind remunerarea
serviciilor, a prestațiilor, a furniturilor necesare administrației statului pentru funcționarea
instituțiilor publice sau pentru echipamente de investiții.
Cheltuielile de transfer pot avea caracter economic (subvenții acordate agenților
economici pentru creșterea prod ucției, stimularea exportului, redresarea financiară,
restructurarea unor activități economice, etc.) sau social (burse, pensii, ajutoare și alte
indemnizații nerambursabile ).

3. Clasificarea financiară, în funcție de momentul și de modul în care cheltuie lile
publice afectează resursele financiare ale statului, le structurează în:
 cheltuieli definitive , care finalizează distribuirea resurselor financiare,
cuprinzând atât cheltuieli de investiții, cât ș i de funcționare (majoritatea
cheltuielilor publice efe ctuate au caracter definitiv);
 cheltuieli temporare ș i/sau operațiuni de trezorerie , nu sunt urmate imediat de
schimburi de mărfuri (ex.: finanțarea rambursării împrumuturilor, acordarea
de avansuri în contul unei prestări de servicii, unei deplasări, etc.).
 cheltuieli virtuale sau posibile, care reprezintă cheltuieli pe care statul se
angajează să le efectueze în anumite condiții (ex.: garanțiile acordate de stat
pentru împrumuturi pot conduce la cheltuieli publice numai dacă rambursarea
lor din resursele special constituite sau de către debitorii girați nu poate fi
înfăptuită ).
Clasificate după forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi:
 cu sau fără contraprestație;
 definitive sau provizorii;
 speciale sau globale.
Cheltuielile cu sau fără contrapre stație au caracter de subvenție, fără urmărirea
prestării unui serviciu din partea colectivităț i care utilizează resursele publice ( alocații
familiale, indemnizații șomaj ș.a.).

70 Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor bănești (alocații de stat), în
timp ce cheltuielile provizorii (împrumuturi, avansuri ) sunt urmate de rambursare sau
lichidare a obligației de furnizare de produse sau servicii statului.
Cheltuielile publice în speciale și globale vizează finanțarea ( subvenționarea ) unui
anumi t sector economic sau social, în timp ce caracterul global vizează influența prin
mărimea totală a cheltuielilor asupra echilibrului general economic.
4. Clasificația funcțională constă în gruparea cheltuielilor după destinația lor în
vederea evaluării alo cării fondurilor publice unor activități sau obiective care definesc
necesitățile publice.
În cadrul clasificării funcționale, cheltuielile publice se grupează astfel:
– Cheltuieli social -culturale , învățământul de toate gradele, sănătatea cu toate
rețeaua de instituții, cultură și artă, asistență socială, a locații ș i alte ajutoare pentru copii,
pensii și ajutoare, militari și alte persoane, alte cheltuieli social -culturale (sport și tineret);
– Cheltuieli cu asigurările sociale și protecția socială : cheltuielile asigurărilor
sociale de stat, fondului pentru pensia suplimentară, fondului pentru ajutorul de șomaj;
– Cheltuielile de gospodărie comunală și locuințe;
– Cheltuielile cu apărarea națională;
– Cheltuielile cu ordinea publică;
– Cheltuielile admini strației de stat: Președinția țării, organele puterii legislative,
judecătorești și ale procuraturii, organele puterii executive;
– Cheltuielile cu acțiuni economice: cercetare științifică, prospecțiuni și lucrări
geologice de cercetare pentru descoperiri de zăcăminte noi, industria extractivă, energetică,
metalurgică, chimică și alte subramuri ale industriei, agricultură, silvicultură, ape, mediu
înconjurător, transporturi și comunicații, alte acțiuni economice;
– Cheltuielile cu alte acțiuni
– Transferuri : transferuri din bugetul administrației centrale de stat
– Datoria publică: dobânzi aferente datoriei publice
– Fondul de rezervă bugetară

71 Printr -o analiză a cheltuielilor publice, politica financiară și bugetară a fiecărei țări
poate fi caracterizată ș i analizată prin cunoașterea volumului cheltuielilor publice efectuate
de administrația centrală și locală din fondurile publice de resurse financiare, într -o
perioadă de timp.
Nivelul cheltuielilor publice și dinamicii acestora în fiecare stat, într -o anumită perioadă,
este dat de indicatorul ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut. Acesta
permite analiza volumului cheltuielilor publice, în raport de nivelul de dezvoltare
economică și socială a fiecărui stat și în fiecare etapă.

CLASI FICAREA CHELTUIELILOR

I. Cheltuieli publice pentru acțiuni social -culturale
Satisfacerea nevoilor cu caracter presupune folosirea pe scară largă a resurselor
financiare publice în scopul îmbunătățirii condițiilor de viață ale populației, a calității vieții
fiecărui individ. Aceste nevoi sociale vizează învățământul, cultura, asistența medicală,
protecția socială, s.a. Ele se realizează în perioade mai mari de timp și reclamă mari resurse
bănești din partea societății, îndeosebi din partea statului.
Cheltuie lile publice pentru acțiuni social -culturale sunt îndreptate spre realizarea de
servicii în mod gratuit, cu plata redusă sau alocații bugetare, pensii, ajutoare, indemnizații.
Cheltuielile pentru acțiuni social -culturale îndeplinesc un important rol econo mic și
social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigură : educația și instrucția
tineretului, ridicarea calificării profesionale, asistența medicală, protecția socială, ridicarea
nivelului cultural, artistic și de civilizație a membrilor soc ietății.
În același timp rolul economic al acestor cheltuieli se manifestă și în acțiunea lor
asupra consumului, în sensul că influențează cererea de bunuri de consum și deci
stimulează sporirea producției.
00:30
Com entați tipurile de clasificări :

72 Analiza retrospectivă a cheltuielilor pentru ac țiuni social -culturale evidențiază o
creștere a lor.
O asemenea evoluție este consecința dezvoltării economice a țărilor respective.
Volumul cheltuielilor publice pentru acțiuni social -culturale mai este influențat și de
factorul demografic . Astfel crește rea demografică, a determinat pe lângă extinderea
serviciilor sociale și inițierea unor programe sociale speciale.
La creșterea acestor categorii de cheltuieli a contribuit și creșterea costului
serviciilor sociale.

În România structura cheltuielilor pu blice pentru acțiuni social culturale în
clasificația indicatorilor privind finanțele publice vizează următoarele destinații:
 învățământul
 sănătatea
 cultura și arta
 asistența socială
 alocațiile și alte ajutoare pentru copii
 pensii și ajutoare pentru invali zi, orfani, văduve de război, militari
 asigurări sociale de stat
 pensia suplimentară
 ajutorul de șomaj

Sursele de finanțare ale acțiunilor social -culturale sunt:
a) fondurile bugetare – care în toate țările ocupă locul principal
b) fondurile financiare cu desti nație specială alimentate cu resurse pentru anumite
cheltuieli (asigurări sociale, fond șomaj)
c) fonduri proprii ale întreprinderilor publice sau particulare utilizate pentru finanțarea
cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaților, protecția munci i, etc.
d) veniturile realizate de instituții social -culturale

73 e) veniturile populației – diferite taxe, cotizații, contribuții din acestea
f) fondurile organizațiilor fără scop lucrativ ca instituții de caritate, fundații, asociații,
biserici;
g) ajutorul financiar e xtern – cuprinde subvenții financiare acordate unor țări din fonduri
constituite de organismele internaționale (UNESCO, UNICEF, OMS, Banca
Mondială).

1. Cheltuielile pentru învățământ
Prin rolul lor aceste cheltuieli sunt cele mai importante. În accepțiun ea
actuală sunt considerate cheltuieli cu învățământul toate cheltuielile cu educația și
instrucția efectuate prin instituțiile de educație școlară sau exterioară școlii
Cheltuielile publice pentru învățământ manifestă o permanentă tendință de
creștere ca urmare a următorilor factori:
1. factori demografici
Creșterea populației a antrenat în mod firesc sporirea populației școlare.
Creșterea contigentelor școlare, a obligativității anumitor grade în
învățământ a atras un necesar sporit de cadre didactice.
2. factori economici
Dezvoltarea economică, modernizarea și perfecționarea proceselor tehnologice au
reclamat o forță de muncă cu calificare medie și superioară ceea ce a condus la un volum
sporit de cheltuieli pentru învățământ.
3. factori sociali și politici – se referă la politica școlară, la principiile avute în
vedere de guverne, la nivelul învățământului obligatoriu.
Finanțarea învățământului se realizează din următoarele surse:
 Bugetul statului – în special pentru învățământul primar și secundar, desfăș urat atât
în școli publice cât și private.
 Populația – participă la finanțarea învățământului prin taxe școlare, cheltuieli
transport, chirii
 Întreprinderile – organizează cursuri de calificare și pregătire profesională

74  Donații – sau alte forme de ajutor p ot fi primite de unitățile din învățământ din
partea firmelor, fundații, societăți de binefacere
 Ajutorul extern – se întâlnește în special la țările în curs de dezvoltare și se
manifestă sub forma de subvenții directe, împrumuturi, trimitere de cadre, exp erți,
manuale, echipament didactic.
În privința finanțării învățământului superior se remarcă unele caracteristici:
a) Sunt alocate sume în general mici 10 -25% din totalul resurselor financiare
destinate învățământului, deoarece contigentele de studenți sunt inferioare celor
din învățământul primar și secundar, dar și limitării necesarului de cadre cu
studii superioare.
b) În majoritatea țărilor se percep taxe școlare, diferențiate în funcție de profilul
facultății.
c) Costul fiind în general ridicat se creează o an umită inechitate între tineri,
privind penibilitățile de înscriere la facultate.
d) Resursele financiare – apar sub 2 forme:
– alocații bugetare acordate instituțiilor de învățământ superior ceea ce conduce la taxe
școlare mai reduse
– ajutor acordat direct stude nților sub formă de burse individuale
În țările în curs de dezvoltare cheltuielile pentru învățământul superior sunt
acoperite din bugetul statului, costurile pregătirii universitare fiind mai ridicate.
În România cheltuielile cu învățământul arată o conf igurație specifică. Astfel,
orientarea principală este spre învățământul primar și gimnazial (85 %) pe când celui
superior doar 12 -14 %. Finanțarea acestora se face preponderent de la bugetul central de
stat.
Începând din 1990, cheltuielile cu învățământu l au crescut spectaculos. Creșterea
este însă inflaționistă, creșterea reală fiind nesemnificativă.

2. Cheltuielile pentru cultură și artă

75 Instituțiile cultural -artistice, către care sunt îndreptate resursele financiare sunt:
bibliotecile, muzeele, teatr e, instituții muzicale, case de cultură, patrimoniul cultural, presa,
edituri, case de filme, ș.a.
Activitatea desfășurată de aceste instituții se poate concretiza în:
– bunuri materiale (care au și valoare spirituală) cum sunt cărțile, filmele, discuri,
picturi, sculpturi
– servicii cultural -artistice (concerte, spectacole)
Acțiunile social culturale sunt numai în parte finanțate din fonduri de proveniență
publică. O altă parte se acoperă din resurse private, existând instituții private (teatre,
studiouri, ed ituri) a căror producții sunt furnizate cetățeanului prin intermediul pieții, din
veniturile obținute ele se autofinanțează.
Când veniturile obținute din activitatea proprie nu acoperă cheltuielile, se recurge la
alocațiile bugetare sau la alte surse.
Acțiunile social culturale mai pot fi finanțate și din donații, contribuții ale
populației.
În cazul cheltuielilor publice pentru cultură și artă se urmărește modul de utilizare a
fondurilor alocate și eficiența economică. Efectele acestor acțiuni sunt de r egulă
nemateriale resimțite indirect, pe termen lung și deci deficit de determinat.
Indiferent de proveniența lor (publică sau privată) cheltuielile cu acțiuni cultural –
artistice îndeplinesc în viața socială rolul de a conribui la creșterea nivelului de e ducație și
civilizație a indivizilor, a calității factorului uman.
Din punct de vedere al naturii lor se clasifică în :
– cheltuieli curente – destinate întreținerii și funcționării instituțiilor publice
– cheltuieli de capital – alocate investițiilor materia le în domeniul (construcții,
cumpărări de opere de artă, înzestrare materială).

3. Cheltuielile pentru ocrotirea sănătății
Solicitările producției moderne, ale vieții în general, implică din partea
guvernelor adoptarea de măsuri de ordin sanitar corespun zătoare. Acțiunile pentru
ocrotirea sănătății sunt finanțate în general de la bugetul statului. Prin aceste

76 cheltuieli se urmărește garantarea asistenței medicale a membrilor societății,
păstrarea sănătății populației, a calității vieții, menținerea sănătă ții forței de muncă.
Țările dezvoltate alocă 4 -10 % din PIB pentru sănătate, comparativ cu țările
în curs de dezvoltare la care procentul este de sub 3%.
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate întreținerii și funcționării
instituțiilor sanit are (spitale, dispensare, policlinici) precum și finanțării unor acțiuni de
prevenire a îmbolnăvirilor, evitarea accidentelor și educație sanitară.
Sursele de finanțare a acțiunilor de sănătate :
1. fondurile bugetare – în țările dezvoltate fiind 1/5 din t otalul cheltuielilor bugetare;
2. cotizațiile de asigurări de boală – sunt suportate de salariați și de agenți
economici. Pe baza acestor cotizații se acordă anumite gratuități la medicamente
sau se suportă o parte din costul lor;
3. resurse ale populației – cheltuieli în calitate de pacienți în cazul în care persoanele
respective nu sunt asigurate și suportă în totalitate costul tratamentelor,
medicamente, sau spitalizări;
4. ajutorul extern – se întâlnește în special în țări în curs de dezvoltare și se acordă de
organizații specializate (OMS, Crucea Roșie).
Activitatea de ocrotire a sănătății se concretizează în mai multe categorii de efecte :
Efectele medicale – vizează rezultatele concrete ale acțiunilor medicale
(consultații, analize, tratamente) și se refle ctă în vindecări, ameliorări, deci în refacerea și
păstrarea sănătății indivizilor.
Eficiență socială – reflectă efectele acțiunilor de ocrotire a sănătății la nivelul
întregii societăți și se răsfrâng asupra stării de sănătate a întregii populații.
Eficie nța economică a ocrotirii sănătății se concretizează în reducerea perioadelor
de incapacitate de muncă datorate îmbolnăvirilor și accidentelor, eradicarea unor boli,
limitarea extinderii altora.
În România resursele financiare necesare ocrotirii sănătății au provenit în majoritate
de la bugetul de stat, celelalte surse (contribuția întreprinderilor, a populației) având o
participare modică.

77 Odată cu trecerea la privatizare unor rețele de servicii medicale (cabinete, farmacii,
servicii de salvare), contrib uția populației va spori.

4.Cheltuielile cu securitatea socială
Cuprind resursele financiare publice destinate acordării de ajutoare, alocații, pensii,
indemnizații pentru persoane salariate sau nesalariate (bătrâni, invalizi, handicapați,
șomeri, tiner i). Componența cea mai importantă o constituie asigurările sociale (se vor trata
în cursul următor).
Mărimea acestor cheltuieli diferă de la o țară la alta în funcție de potențialul
economic, numărul și structura populației, orientarea politicii sociale. În țările dezvoltate
mărimea cheltuielilor cu securitatea socială reprezintă peste ½ din totalul cheltuielilor
social -culturale, iar în cele în curs de dezvoltare sunt mult mai reduse.
Sursele de finanțare a cheltuielilor cu securitatea socială sunt:
– contribuția salariaților, liber -profesioniștilor, patronilor, meseriașilor.
– subvenții de la fondurile bugetare
– donații, contribuții voluntare
Acțiunile pe linia securității sociale pot îmbrăca două forme :
– ajutoare, indemnizații, compensații în bani
– ajutoare î n natură
1. Ajutorul de șomaj
Fondul pentru ajutorul de șomaj reprezintă o formă de protecție a celor
rămași temporar fără serviciu și se constituie din contribuții obligatorii ale
salariaților și firmelor (0,5 și 0,5%) și din subvenții alocate din fonduri bu getare.
În România, după 1989 acest fond se utilizează pentru acordarea de ajutoare
de șomaj în principal, dar și în vederea finanțării unor acțiuni pentru recalificarea
șomerilor.
El se acordă persoanelor rămase temporar fără loc de muncă și tinerilor n eîncadrați
după absolvirea școlii pentru o perioadă determinată. Beneficiari de ajutor de șomaj trebuie

78 să se prezinte în mod obligatoriu, la anumite perioade, la oficiile forțelor de muncă, pentru
a fi plasați la noi locuri sau pentru a fi recalificați.
Mărimea ajutorului de șomaj se calculează în raport de venitul realizat anterior, de
vechimea în muncă, categoria de personal și contribuția plătită.
2. Cheltuieli pentru asistența socială, ajutoare, alocații
Asistența socială se referă în principal la ajutor area bătrânilor, handicapaților,
invalizilor și a altor persoane lipsite de venituri și susținători.
Formele sub care se realizează asistența socială:
– ajutoare pentru bătrâni fără venituri sau alte persoane marginalizate social;
– alocațiile de familie (aj utoare pentru copii, alocații pentru soție/soț care e singur
și cresc copii);
– ajutoare acordate invalizilor de război, văduvelor, orfanilor.

5. Investițiile în resurse umane
Conțin totalitatea cheltuielilor care conduc la creșterea aptitudinilor fizice ș i
intelectuale ale indivizilor.
Aceste investiții au mai multe componente:
– investiția intelectuală
– investiția pentru sănătate
– investiția culturală
Investiția intelectuală – corespunde cheltuielilor pentru învățământ și pregătire
profesională efectuate în scopul educației, instruirii și calificării forței de muncă. Aceste
cheltuieli reprezintă o avansare de venit național în vederea creșterii gradului de calificare
a persoanelor, cu efecte pe termen îndelungat.
Investiția în sănătate – cuprinde cheltuieli îndreptate spre asigurarea asistenței
medicale a membrilor societății.
Investiția culturală – cuprinde cheltuieli destinate realizării acțiunilor de cultură și
artă care contribuie la creșterea nivelului de educație și civilizație a membrilor societății.

79 II. Cheltuieli publice pentru asigurările sociale de stat
Necesitatea asigurărilor sociale decurge din faptul că participarea cetățenilor
la desfășurarea procesului de producție și a oricărei activități utile societății omenești
poate să pună salariații, într eprinzătorii în anumite împrejurări, în imposibilitatea de
a mai presta o muncă în condiții normale. Celor puși în imposibilitatea de a -și
dobândi prin muncă cele necesare traiului lor și al familiilor, datorită accidentelor,
bolilor, maternității, invalid ității, precum și ca urmare a unei anumite limite de
vârstă, este necesar ca statul, regiile autonome, societățile comerciale, întreprinzătorii
să ia în timp măsuri corespunzătoare pentru a ocroti cetățenii, asigurându -le
veniturile necesare existenței lor .
Asigurările sociale sunt necesare societății, chemată să rezolve ocrotirea
salariaților, pensionarilor și familiilor lor, precum și a altor categorii sociale în cazuri de
incapacitate temporară sau permanentă de muncă.
Sub aspect financiar, asigurările sociale participă la repartiția unei părți din PIB,
constituind un mijloc de control asupra formării, repartizării și utilizării acestuia.
Conținutul economic al asigurărilor sociale este determinat de natura relațiilor de
producție.
Asigurările sociale constituie acea parte a relațiilor social -economice bănești cu
ajutorul cărora se formează, se repartizează și se utilizează fondurile bănești necesare
ocrotirii salariaților, a pensionarilor, meșteșugarilor, întreprinzătorilor particulari. De
asemenea, a sigurările sociale ocrotesc și membrii familiilor persoanelor de mai sus.
Prin asigurările sociale se iau măsurile corespunzătoare pentru prevenirea
îmbolnăvirilor, refacerea acelora care și -au pierdut definitiv capacitatea de muncă din
cauza îmbolnăviril or, accidentelor, bătrâneții și a celor care nu mai au susținători legali.

Principiile și rolul asigurărilor sociale
Asigurările sociale au la bază următoarele principii:
 Cuprinderea în asigurări sociale a întregului personal din regiile autonome,
societ ățile comerciale, întreprinderi private, cooperatori, țărani, avocați, pensionari și a
membrilor lor de familie.

80  Cetățenii sunt ocrotiți în toate cazurile și pentru toată perioada de pierdere a
capacității lor de muncă, mamele bucurându -se de ocrotire spec ială în caz de
lehuzie, sarcină, etc.
 Personalul din regiile autonome, societățile comerciale, cooperatori și
pensionari sunt scutiți de plata CAS.
 Cetățenii sunt ocrotiți prin asigurări sociale potrivit sistemului de salarizare sau
în raport de venitul re alizat.
 Ocrotirea cetățenilor se realizează în concordanță cu cerințele eticii și echității
sociale (în raport de contribuția adusă se acordă pensiile).
 Pensiile de asigurări sociale sunt scutite de orice impozite și taxe.
 Imprescriptibilitatea dreptului l a pensii și indemnizații de asigurări sociale (se
poate cere oricând).
 Pensiile și indemnizațiile de asigurări sociale sunt drepturi personale și nu pot fi
cedate parțial sau total.
Rolul asigurărilor sociale rezultă din principiile ce stau la baza lor pr ecum și din
modul cum se constituie și se folosesc fondurile bănești.
Sursele de formare a fondurilor asigurărilor sociale
Fondurile asigurărilor sociale se constituie la majoritatea țărilor din contribuția
agenților economici, salariaților și statului ( subvenții).
În România cuantumul fondurilor asigurărilor sociale depinde în principal de
mărimea veniturilor realizate de personalul încadrat în muncă, agenții plătind contribuțiile
în funcție de acestea (fondurile total de salarii).
În acest fond nu se include și deci nu se calculează contribuția de asigurări sociale
pentru premii, recompense ocazionale, diurne deplasare, indemnizații de transfer, preavize,
drepturi de autor.
Sursele de formare a fondurilor asigurărilor sociale:
Veniturile bugetului asi gurărilor sociale de stat provin din:
a) contribuții de asigurări sociale, dobânzi, majorări pentru plata cu întârziere a
contribuțiilor, precum și din alte venituri, potrivit legii;

81 b) sume alocate de la bugetul de stat pentru echilibrarea bugetului asigurărilo r
sociale de stat, care se aprobă prin legile bugetare anuale.
Cotele de contribuție de asigurări sociale se stabilesc după cum urmează:
a) 31,3% pentru condiții normale de muncă, datorate de angajator și angajați, din care
10,5% datorate de angajați și 20,8% datorate de angajatori;
b) 36,3% pentru condiții deosebite de muncă, datorate de angajator și angajați, din
care 10,5% datorate de angajați și 25,8% datorate de angajatori;
c) 41,3% pentru condiții speciale de muncă, datorate de angajator și angajați, din care
10,5% datorate de angajați și 30,8% datorate de angajatori.

Formele de ocrotire prin asigurările sociale
Formele de ocrotire prin asigurările sociale sunt:
1. pensiile
2. alte drepturi de asigurări sociale

1. Pensiile constituie forma principală de ocrotire a cetățenilor prin asigurări
sociale. Aceste sunt plăți lunare ce se fac persoanelor care își încetează activitatea datorită
unei anumite limite de vârstă, invalidității, copiilor urmași, soției care are calitatea de
urmaș.
Sistemul de pensii din România t rebuie întemeiat de principiile echității sociale,
asigurând realizarea unor proporții echitabile între diferitele categorii de pensii.
În sistemul public se acordă următoarele categorii de pensii:
a) pensia pentru limită de vârstă;
b) pensia antic ipată;
c) pensia anticipată parțială;
d) pensia de invaliditate;
e) pensia de urmaș.

82 a) Pensia pentru limită de vârstă – se acordă asiguraților care îndeplinesc,
cumulativ, la data pensionării, condițiile privind vârsta standard de pensio nare și stagiul
minim de cotizare realizat în sistemul public.
Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei și 65 de ani pentru
bărbați.
Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât și pentru bărbați este de 15 ani.
Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei și de 35 de ani pentru
bărbați.
Asigurații care îndeplinesc condițiile prevăzute mai sus pentru obținerea unei pensii
pentru limită de vârstă, cu excepția pensiei anticipate și a pensiei anticipate parțiale, își po t
continua activitatea numai cu acordul angajatorului .
Vârstele de pensionare reduse nu pot fi mai mici de 50 de ani pentru femei și de 55
de ani pentru bărbați.
De la acest regim general există și derogări, astfel:
– asigurații care și -au desfășurat activ itatea în condiții speciale de muncă, respectiv
unitățile miniere, pentru personalul care își desfășoară activitatea în subteran cel puțin 50%
din timpul normal de muncă în luna respectivă, și care au realizat un stagiu de cotizare de
cel puțin 20 de ani î n aceste condiții beneficiază de pensie pentru limită de vârstă începând
cu vârsta de 45 de ani.
– asigurații care și -au desfășurat activitatea în condiții speciale de muncă, respectiv
în aviația civilă, pentru personalul navigant și în activitatea artisti că și care au realizat un
stagiu de cotizare de cel puțin 25 de ani beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, cu
reducerea vârstelor standard de pensionare cu 15 ani.
– asigurații care au desfășurat activitățile de cercetare, explorare, exploatare sau
prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I și II de expunere la radiații și care au
realizat un stagiu de cotizare de cel puțin 15 ani în zona I de expunere la radiații sau de 17
ani în zona II de expunere la radiații beneficiază de pensie pentru l imită de vârstă,
indiferent de vârstă.
– asigurații care au realizat stagii de cotizare atât în condiții deosebite, cât și în
condiții speciale de muncă beneficiază, cumulativ, de reducerea vârstelor standard de
pensionare, corespunzătoare fiecărei situați i, fără ca această reducere să depășească 12 ani.

83 – persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap
preexistent calității de asigurat, în funcție de gradul handicapului, beneficiază de reducerea
stagiilor de cotizare și a vârstelor standard de pensionare, astfel:
a) cu 15 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel puțin o
treime din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav;
b) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pens ionare, dacă au realizat cel puțin
două treimi din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap accentuat;
c) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat stagiul
complet de cotizare, pentru cei cu handicap mediu.
– asigurații nevăzători beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de
vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puțin o treime din stagiul complet de cotizare
prevăzut de lege.
– femeile care au realizat stagiul complet de cotizare și care au născ ut cel puțin 3
copii și i -au crescut până la vârsta de 10 ani beneficiază de reducerea vârstei standard de
pensionare după cum urmează:
a) cu un an – pentru 3 copii;
b) cu doi ani – pentru 4 sau mai mulți copii.
Reducerea vârstei nu poate fi cumul ată cu o altă reducere prevăzută de lege. Vârsta
de pensionare redusă nu poate fi mai mică de 55 de ani.
b) Pensia anticipată
Asigurații care au depășit stagiul complet de cotizare cu cel puțin 10 ani pot solicita
pensia anticipată cu cel mult 5 ani î naintea vârstelor standard de pensionare.
La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate nu se au în
vedere perioadele asimilate (a urmat cursurile de zi ale învățământului universitar,
organizat potrivit legii, pe durata normală a studiilor respective, cu condiția absolvirii
acestor sau a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus,
pe durata legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat), precum și
perioadele în care asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate.
Cuantumul pensiei anticipate se stabilește în aceleași condiții cu cel al pensiei
pentru limită de vârstă.

84 La data îndeplinirii condițiilor pentru a beneficia de pensie pentru limită de vârstă,
pensia anticipată dev ine pensie pentru limită de vârstă și se recalculează prin adăugarea
perioadelor asimilate și a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare,
trecerea la pensia pentru limită de vârstă făcându -se la cerere.
c) Pensia anticipată parți ală
Asigurații care au realizat stagiile complete de cotizare, precum și cei care au
depășit stagiul complet de cotizare cu până la 10 ani pot solicita pensie anticipată parțială
cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu cel mult 5 ani.
La stabilire a stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate parțiale nu se
au în vedere perioadele asimilate (a urmat cursurile de zi ale învățământului universitar,
organizat potrivit legii, pe durata normală a studiilor respective, cu condiția absolvirii
acestor sau a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus,
pe durata legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat), precum și
perioadele în care asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate.
Cuantumul pensiei anticipate parțiale se stabilește din cuantumul pensiei pentru
limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat și cu
numărul de luni cu care s -a redus vârsta standard de pensionare.
La data îndeplinirii condițiilor pentru a beneficia de pensie pentru limită de vârstă,
pensia anticipată parțială devine pensie pentru limită de vârstă și se recalculează prin
eliminarea diminuării prevăzute și prin adăugarea perioadelor asimilate și a eventualelor
stagii de c otizare realizate în perioada de anticipare, trecerea la pensia pentru limită de
vârstă făcându -se la cerere.
d) Pensia de invaliditate
Au dreptul la pensie de invaliditate asigurații care și -au pierdut total sau cel puțin
jumătate din capacitatea de mun că, din cauza:
a) accidentelor de muncă, conform legii;
b) bolilor profesionale și tuberculozei;
c) bolilor obișnuite și accidentelor care nu au legătură cu munca.
Beneficiază de pensie de invaliditate și asigurații care satisfac obligații m ilitare.

85 Au dreptul la pensie de invaliditate și elevii, ucenicii și studenții care și -au pierdut
total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă datorită accidentelor sau bolilor
profesionale survenite în timpul și din cauza practicii profesionale.
Persoanele care și -au pierdut total sau parțial capacitatea de muncă și marii mutilați,
ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluției din decembrie 1989 ori în
legătură cu evenimentele revoluționare din decembrie 1989, care erau cuprinși înt r-un
sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii invalidității din această cauză, au dreptul și
la pensie de invaliditate, indiferent de vechimea în muncă, pe timpul cât durează
invaliditatea, stabilită în aceleași condiții în care se acordă pensia d e invaliditate
persoanelor care au suferit accidente de muncă.
În raport cu cerințele locului de muncă și cu gradul de reducere a capacității de
muncă, invaliditatea este:
a) de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă, a
capacității de autoservire, de orientare spațială, invalidul necesitând îngrijire sau
supraveghere permanentă din partea altei persoane;
b) de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă, cu
posibilitatea invalidului de a se a utoservi, de a se orienta spațial, fără ajutorul altei
persoane;
c) de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puțin jumătate din capacitatea de
muncă, invalidul putând să presteze o activitate profesională.
Încadrarea sau neîncadrarea într -un grad de invaliditate se face prin decizie emisă
de medicul specializat în expertiză medicală și recuperarea capacității de muncă, denumit
în continuare medic expert al asigurărilor sociale, în termen de 30 de zile de la data
înregistrării cererii, însoțită de documentația necesară.
La stabilirea pensiei de invaliditate asiguraților li se acordă un stagiu potențial,
determinat ca diferență între stagiul complet de cotizare și stagiul de cotizare realizat
efectiv până la data încadrării într -un grad de invali ditate.
Pensionarii de invaliditate încadrați în gradul I de invaliditate au dreptul, în afara
pensiei, la o indemnizație pentru însoțitor, în cuantum fix.
Indemnizația pentru însoțitor este în cuantum egal cu 80% din valoarea unui punct
de pensie, stabili tă anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

86 e) Pensia de urmaș
Au dreptul la pensie de urmaș copiii și soțul supraviețuitor, dacă persoana decedată
era pensionar sau îndeplinea condițiile pentru obținerea unei pensii.
Copiii au dreptul la p ensie de urmaș:
a) până la vârsta de 16 ani;
b) dacă își continuă studiile într -o formă de învățământ organizată potrivit legii,
până la terminarea acestora, fără a depăși vârsta de 26 de ani;
c) pe toată durata invalidității de orice grad, dacă aceasta s -a ivit în perioada în care
se aflau în una dintre situațiile prevăzute la lit. a) sau b).
Soțul supraviețuitor are dreptul la pensie de urmaș pe tot timpul vieții, la împlinirea
vârstei standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost d e cel puțin 15 ani.
În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puțin 10 ani,
cuantumul pensiei de urmaș cuvenit soțului supraviețuitor se diminuează cu 0,5% pentru
fiecare lună, respectiv 6,0% pentru fiecare an de căsătorie în minus.
Soțul supraviețuitor are dreptul la pensie de urmaș, indiferent de vârstă, pe perioada
în care este invalid de gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a fost de cel puțin 1 an.
Soțul supraviețuitor are dreptul la pensie de urmaș, indiferent de vârs tă și de durata
căsătoriei, dacă decesul soțului susținător s -a produs ca urmare a unui accident de muncă, a
unei boli profesionale sau tuberculozei și dacă nu realizează venituri lunare dintr -o
activitate profesională pentru care asigurarea este obligator ie sau acestea sunt mai mici de
o pătrime din salariul mediu brut pe economie.
Soțul supraviețuitor care are în îngrijire la data decesului susținătorului unul sau
mai mulți copii în vârstă de până la 7 ani beneficiază de pensie de urmaș până la data
împli nirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care nu realizează
venituri lunare dintr -o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau
acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie.
Pensia de urmaș se calculează, după caz, din:
a) pensia pentru limită de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul, în
condițiile legii, susținătorul decedat;

87 b) pensia de invaliditate gradul I, în cazul în care decesul susținătorului a surv enit
înaintea îndeplinirii condițiilor pentru obținerea pensiei pentru limită de vârstă și era în
plată cu pensie de invaliditate de orice grad, pensie anticipată, pensie anticipată parțială sau
ar fi avut dreptul, în condițiile legii, la una dintre aceste categorii de pensie;
c) pensia de serviciu aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul în condițiile legii
susținătorul decedat, dacă aceasta este mai avantajoasă decât pensia pentru limită de vârstă.
Cuantumul pensiei de urmaș se stabilește prin aplicarea unui procent asupra
punctajului mediu anual realizat de susținător, în funcție de numărul urmașilor îndreptățiți,
astfel:
a) pentru un singur urmaș – 50%;
b) pentru 2 urmași – 75%;
c) pentru 3 sau mai mulți urmași – 100% .
Cuantumu l pensiei de urmaș, în cazul orfanilor de ambii părinți, reprezintă
însumarea drepturilor de urmaș, calculate după fiecare părinte.

2. Alte drepturi de asigurări sociale
Asigurații sistemului public au dreptul, în afară de pensie, la:
a) con cediu și indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de
boli obișnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale și accidente de muncă;
b) prestații pentru prevenirea îmbolnăvirilor și recuperarea capacității de muncă;
c) concediu și indemnizație pentru maternitate;
d) concediu și indemnizație pentru creșterea copilului sau pentru îngrijirea copilului
bolnav;
e) ajutor de deces.
a) Indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă
În sistemul public asigurați i beneficiază de concediu medical și de indemnizație
pentru incapacitate temporară de muncă, dacă dovedesc incapacitatea temporară de muncă
printr -un certificat medical, eliberat conform reglementărilor în vigoare.

88 Șomerii aflați la cursuri de calificare, recalificare, perfecționare sau, după caz, la
alte forme de pregătire profesională, organizate potrivit legii, care, datorită accidentelor
survenite în timpul și din cauza practicii profesionale, suportă o incapacitate temporară de
muncă mai mare de 3 zile , beneficiază de aceleași prevederi ca și ceilalți asigurați privind
accidentul de muncă.
Indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă se suportă astfel:
A. de către angajator, în funcție de numărul de angajați avut la data ivirii
incapacității temporare de muncă, astfel:
a) până la 20 de angajați, din prima zi până în a 7 -a zi de incapacitate temporară de
muncă;
b) între 21 – 100 de angajați, din prima zi până în a 12 -a zi de incapacitate
temporară de muncă;
c) peste 100 de angaj ați, din prima zi până în a 17 -a zi de incapacitate temporară de
muncă;
B. din bugetul asigurărilor sociale de stat, începând cu:
a) prima zi de incapacitate temporară de muncă, sau începând cu ziua următoare
celor suportate de angajator, conform lit. A, și până la data încetării incapacității temporare
de muncă sau pensionării.
Durata de acordare a indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă este de
cel mult 180 de zile în interval de un an, socotit din prima zi de îmbolnăvire.
Cuantumul indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă se determină prin
aplicarea unui procent de 75% la baza de calcul stabilită.
modificările și completările ulterioare.
b) Prestații pentru prevenirea îmbolnăvirilor și recuperarea capacității de muncă
În scopul prevenirii îmbolnăvirilor și recuperării capacității de muncă, în sistemul
public asigurații pot beneficia de:
 indemnizație pentru trecerea temporară în altă muncă;
 indemnizație pentru reducerea timpului de muncă;
 indemnizație pentru carantină;

89  ajutoare pentru procurarea de proteze, orteze și de alte produse ortopedice, care nu
sunt suportate, potrivit legii, de la asigurările sociale de sănătate;
 tratament balnear care nu este suportat, potrivit legii, de la asigurările sociale de
sănătate;
 reabili tare profesională.
 bilete de odihnă pentru asigurații unităților în care nu este reglementată constituirea
fondului social, potrivit legii.
Asigurații aflați în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de 90
de zile, precum și pensionarii de invaliditate pot beneficia de tratament balnear și
reabilitare profesională, în conformitate cu prevederile programului individual de
recuperare.
Asigurații care, datorită unei boli profesionale sau unui accident de muncă, nu mai
pot lucra în condițiile de la locul de muncă anterior producerii riscului, pot trece temporar
în altă muncă. Indemnizația pentru trecerea temporară în altă muncă se acordă, dacă la noul
loc de muncă asiguratul realizează un venit salarial brut lunar inferior mediei veniturilor
lunare din ultimele 6 luni anterioare riscului, care au constituit baza de calcul al
contribuției de asigurări sociale în lunile respective.
Indemnizația pentru carantină se acordă asiguraților cărora li se interzice
continuarea activității din cauza unei boli contagioase, pe durata stabilită prin certificatul
eliberat de inspectoratul de sănătate publică.
Cuantumul lunar al indemnizației pentru carantină reprezintă 75% din baza de
calcul stabilită.
Asigurații și pensionarii sistemului public pot beneficia de ajutoare și indemnizații
de la bugetul asigurărilor sociale de stat pentru procurare de proteze, orteze și de alte
produse ortopedice, care nu sunt suportate, potrivit legii, de la asigurările sociale de
sănătate.
Modalitățile de stabilire și de acordare a ajutoarelor și indemnizațiilor pentru
procurarea de proteze, orteze și de alte produse ortopedice se stabilesc prin lege.
c) Indemnizația de maternitate

90 Asiguratele au dreptul, pe o perioadă de 126 de zile calendaristice, la concediu
pentru sarcină și lă uzie, perioadă în care beneficiază de indemnizație de maternitate.
De aceleași drepturi beneficiază și femeile care au încetat plata contribuției de
asigurări sociale, în condițiile prezentei legi, dar care nasc în termen de 9 luni de la data
pierderii cal ității de asigurat.
Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile înainte de naștere,
iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă de 63 de zile după naștere.
Concediile pentru sarcină și lăuzie se compensează între ele, în funcție de
recoman darea medicului și de opțiunea persoanei beneficiare.
Persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de concediu pentru sarcină,
începând cu luna a 6 -a de sarcină.
În cazul în care copilul se naște mort sau moare în perioada concediului de lăuzie ,
indemnizația de maternitate se acordă pe toată durata acestuia.
Cuantumul lunar al indemnizației de maternitate este de 85% din baza de calcul
stabilită conform prevederilor legale.
Indemnizația de maternitate se suportă integral din bugetul asigurărilo r sociale de
stat.
d) Indemnizația pentru creșterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav
Asigurații au dreptul la:
a) concediu și indemnizație pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de
2 ani și, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, oricând până la
împlinirea de către copil a acestor vârste, numai după efectuarea a cel puțin 42 de zile din
concediul de lăuzie.
b) concediu și indemnizație pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7
ani, iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiunile intercurente, până la împlinirea
vârstei de 18 ani.
Indemnizațiile se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Beneficiază, la cerere, de indemnizația pentru creșterea copilului, o pțional, unul
dintre părinți, dacă solicitantul îndeplinește condițiile de stagiu de cotizare.
e) Ajutorul de deces

91 În cazul decesului asiguratului sau al pensionarului, beneficiază de ajutor de deces
o singură persoană care face dovada că a suportat chel tuielile ocazionate de deces și care
poate fi, după caz, soțul supraviețuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moștenitorul,
în condițiile dreptului comun, sau, în lipsa acesteia, oricare persoană care face această
dovadă.
Cuantumul ajutorului d e deces se stabilește anual prin legea bugetului asigurărilor
sociale de stat și nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie.
Asiguratul sau pensionarul beneficiază de ajutor de deces în cazul decesului unui
membru de familie afl at în întreținerea sa și care nu are un drept propriu de asigurări
sociale.
Se consideră membru de familie, în sensul prezentei legi:
a) soțul;
b) copiii proprii, copiii adoptați, copiii aflați în plasament familial sau cei
încredințați spre creș tere și educare familiei, în vârstă de până la 18 ani sau, dacă își
continuă studiile, până la terminarea acestora, fără a depăși vârsta de 26 de ani, precum și
copiii incapabili de muncă, indiferent de vârstă, dacă și -au pierdut capacitatea de muncă
înain tea vârstelor menționate;
c) părinții și bunicii oricăruia dintre soți.
Ajutorul de deces se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat și se acordă, la
cerere, pe baza certificatului de deces.

III. Cheltuielile publice pentru obiective și acțiuni economice
În cadrul acestei categorii sunt incluse cheltuieli care se referă la finanțarea
obiectivelor și activităților cu caracter economic din întreprinderile sectorului public
și la subvenționarea unor întreprinderi proprietate privată ori mixtă din domeniul
producției și distribuției de energie și combustibili, industria -extractivă, agricultura,
transporturi, telecomunicații, construcții și altele care se bucură de protecție din
partea statului.
Din punct de vedere al conținutului economic, aceste cheltuieli au caracter
complex:

92 – unele reprezintă cheltuieli curente sau de funcționare
– altele, cheltuieli de capital (investiții)
– altele, cheltuieli de transfer (subvențiile)
Cheltuielile cu acțiunile economice din toate ramurile cuprind și pe cele de
cercetare -dezvoltare.
Cheltuielile publice privind sectorul economic reprezintă între 7 -13 % din totalul
cheltuielilor publice ale țărilor dezvoltate. În țările în curs de dezvoltare acestea ajung până
la 30 %, ceea ce se explică prin aceea că aceste țări sunt preocupate de reducerea
decalajelor ce le separă de țările dezvoltate din punct de vedere economic.

Sursele de finanțare
Activitatea economică în sectorul public este organizată în cadrul regiilor
autonome sau al societăților comerciale, care au obligaț ia să -și acopere cheltuielile din
venituri proprii. În situații justificate finanțarea cheltuielilor se efectuează pe seama
fondurilor procurate de pe piața capitalului de împrumut (credite bancare, emisiune
de obligațiuni, alocații bugetare).
După sursel e de finanțare, cheltuielile se grupează în:
– cheltuieli acoperite prin costuri de producție
– cheltuieli ce se acoperă din venituri
– cheltuieli ce se acoperă din fondul de dezvoltare (cheltuieli de investiții)
– cheltuieli acoperite din fonduri speciale
Cheltui eli de producție se efectuează cu ocazia achiziționării de materii prime,
materiale, combustibil, energie, plata salariilor, amortismente, dobânzi la credite. Ele sunt
evidențiate în costuri și se recuperează pe seama prețurilor de vânzare.
Cheltuieli ce s e scad din venituri – sunt : taxele pentru folosirea terenurilor proprii
de stat, cheltuieli pentru pregătirea profesională și practica în producție, cheltuieli pentru
contracte de cercetare, cheltuieli de protocol, reclamă și publicitate, donații, etc.

93 Cheltuieli privind investițiile se efectuează cu ocazia construirii unor noi
întreprinderi, hale, secții de producție, dotării acestora cu tilaje și instalații necesare,
modernizarea celor existente.
Resursele de finanțare sunt: surse proprii, credite banca re, alocații bugetare.
Acestea alimentează fondul de dezvoltare al unității economice.
Din fondul de dezvoltare se efectuează cheltuieli privind:
– rambursarea creditelor primite
– plata comisioanelor bancare și a dobânzilor
– cheltuieli privind investițiile pr opriu zise
Cheltuieli ce se finanțează din fonduri speciale se examinează și se aprobă prin
anexarea lor la bugetul de stat (privatizarea patrimoniului public, închirierea spațiilor
comerciale)
Pe lângă finanțarea sectorului public, cheltuielile cu caract er economic privesc și
acordarea de avantaje pentru dezvoltarea și consolidarea unor ramuri care prezintă interes
economic și social național (agricultura, silvicultura, cercetarea științifică, gospodărirea
apelor). Pentru asemenea scopuri se finanțează pr in alocații bugetare activitatea lunară a
instituțiilor, centre, direcții agricole, sisteme de irigații. Aceste sume se prevăd în bugetul
de stat și se utilizează în limitele aprobate.
Subvențiile – se pot acorda direct pentru acoperirea unor pierderi, at unci când
prețurile nu reușesc să acopere cheltuielile, care sunt mai mari din cauze economice
justificate. Asemenea subvenții se pot acorda sub forma acoperirii diferențelor de preț la
unele produse, susținerii și garantării prețurilor la produsele agrico le, acoperirea prețurilor
ridicate din unitățile silvice, transporturi și altele.
Primele de export sunt proiectate pentru încurajarea exportului de mărfuri în
concordanță cu interesele economice și politice ale statului precum și pentru protejarea
econom iei de concurența străină.
Statele dezvoltate folosesc primele de export și în vederea cuceririi de noi piețe de
desfacere sau pentru menținerea pozițiilor cucerite.
Formele pe care le îmbracă primele, de exemplu:
– prime de export în bani

94 – restituirea unei părți din impozite și taxe plătite de exportatori
– avantajele valutare
– reducerea tarifelor de transport
Pentru țările cu economie de tranziție, folosirea subvențiilor este limitată din
necesitatea ca fiecare întreprindere să desfășoare activitate rentabi lă.
Sprijinul financiar temporar al statului se acordă unor întreprinderi pe o perioadă de
timp limitată după care, dacă nu se redresează, urmează să fie reorganizată sau lichidată.
III Cheltuielile publice privind cercetarea -dezvoltarea
Cheltuielile de cercetare -dezvoltare cuprind:
 cheltuieli privind finanțarea cercetării fundamentale care au ca
obiectiv dezvoltarea într -un anumit domeniu al științei;
 cheltuieli privind finanțarea cercetării aplicative, prin care se
urmărește crearea de produse și tehno logii noi;
 cheltuieli privind dezvoltarea, prin care se realizează verificarea
posibilităților de a obține produse noi și tehnologii pe scară
industrială.
Resursele financiare utilizate pentru finanțarea cheltuielilor în cercetarea
științifică provin din bugetul statului, din fondurile întreprinderilor private, din fondurile
proprii ale institutelor de cercetări, ale institutelor de învățământ superior.
Participarea statului la acoperirea cheltuielilor de cercetare dezvoltare prezintă
particularități de l a o țară la alta. Țările dezvoltate urmăresc prin aceasta să -și asigure
supremația în domeniul economic și militar. În țările în curs de dezvoltare, se urmărește
dezvoltarea unei baze moderne a industriei și a celorlalte ramuri, realizarea programelor
naționale de dezvoltare economică și socială.
În România, cercetarea științifică se efectuează atât în institute de cercetări
departamentale care funcționează în regim economic pe bază de contracte, cât și în unități
bugetare de specialitate sau în instituții de învățământ superior. Se aplică principiul
conform căruia cercetarea aplicativă trebuie să se autofinanțeze, iar cercetarea
fundamentară să fie subvenționată.

95 Finanțarea obiectivelor de cercetare dezvoltare ale unităților economice se asigură
din:
– resurse financiare proprii
– credite bancare
– resurse atrase de pe piața financiară inclusiv din finanțare externă
Determinarea eficienței proiectelor de cercetare au la bază metoda costuri – avantaje
sau costuri -eficacitate. Pentru aceasta se ține seama de proba bilitatea reușitei proiectelor,
de costurile și prețurile noilor produse, de volumul desfacerilor pe piață și de durata de
viață a produselor. Prin prisma rezultatelor finale ale eficienței se apreciază oportunitatea
cheltuielilor de cercetare -dezvoltare.
Dacă cheltuielile cu cercetarea științifică semnifică efortul financiar, rezultatele sale
constituie efectul acestora. Din raportarea efectelor la eforturi se obține eficiența cercetării –
dezvoltării care trebuie să fie supraunitară (efectele să depășească eforturile).
În România, cercetarea economică are tradiție însă nu a fost corespunzător orientată
în perioada postbelică, căpătând o dezvoltare unilaterală și nefiind suficient sprijinită
financiar. După 1990 deși a fost reorganizată a înregistrat o scăd ere pe fondul căderii
generale a economiei. În prezent ea se efectuează în institute de cercetări departamentale,
funcționând pe criteriile pieții în instituții bugetare și în instituții de învățământ superior.
La finanțarea cercetării științifice se are în vedere ca cercetarea să se autofinanțeze,
folosindu -se resurse financiare proprii, credite bancare și surse atrase de pe piața
financiară, iar cercetarea fundamentară să fie subvenționată de la buget.

Folosirea cheltuielilor publice ca instrumente fina nciare de influențare a proceselor
economice.
Cheltuielile publice sunt pârghii financiare folosite de stat pentru încurajarea
sau susținerea unor domenii de activitate economică și socială, fie prin preluarea de
către stat a finanțării obiectivelor de in vestiții fie prin acordarea de subvenții.
Fiind vorba de obiective economice de interes general pentru societate, utilizarea
pârghiei cheltuielile publice vizează atât sectorul public cât și pe cel privat.

96 Astfel pot fi vizate obiective ca: dezvoltarea u nor ramuri prioritare ale industriei
(extractivă, energetică, construcții de mașini), salvarea de la faliment a unor întreprinderi,
stimularea acțiunilor de cercetare -dezvoltare, dezvoltarea, modernizarea sau restructurarea
agriculturii, reducerea șomajulu i, stimularea exportului.
Dintre obiectivele urmărite de stat prin folosirea cheltuielilor publice, cele mai
semnificative sunt cele privind agricultura și exportul.
1. Folosirea cheltuielilor publice, ca instrumente financiare pentru
stimularea și dezvoltar ea agriculturii.
Sectorul agricol se bucură de o atenție deosebită din partea statului, deoarece
acesta nu este numai o ramură de producție ci și un mod de viață.
Modalitățile de subvenționare a agriculturii diferă de la o țară la alta, în funcție de
stadiul de dezvoltare a agriculturii, de tradiția în acest sector, de consumul de alimente, de
condițiile naturale.
Direcțiile principale în care se desfășoară în prezent subvenționarea agriculturii
sunt:
– susținerea prețurilor produselor agricole și efectuar ea de plăți directe către
producători
– reducerea costurilor factorilor de producție
– servicii generale oferite gratuit agriculturii
Prin intermediul prețurilor se urmărește creșterea producției agricole,
stabilitatea dinamicii veniturilor fermierilor și evo luția cheltuielilor populației pentru
procurarea de produse alimentare.
Reducerea costurilor factorilor de producție se realizează în special prin
următoarele măsuri:
 ieftinirea combustibililor în mediul rural
 bonificarea dobânzii pe piața bancară prin ac ordarea de împrumuturi
 reducerea prețului de vânzare a îngrășămintelor chimice
 reducerea cheltuielilor de transport pentru produse agricole
Serviciile generale gratuite oferite agriculturii constau în:

97  finanțarea cercetării în agricultură
 consultații tehni ce, economice și de marketing
 școlarizarea sanitar -veterinară pentru animale
În România în prezent, efortul financiar al statului pentru subvenționarea
agriculturii se materializează în următoarele acțiuni:
 finanțarea unor acțiuni agro – zooveterinare
 acop erirea diferențelor de preț la îngrășăminte, pesticide și medicamente
 acoperirea diferențelor de tarif la lucrările de îmbunătățiri financiare
 finanțarea unor investiții
2. Folosirea cheltuielilor publice ca instrumente financiare pentru stimularea
exportu lui
Printre mecanismele financiare folosite pentru stimularea exporturilor se află
subvențiile bugetare – care cuprind orice măsură de sprijin și protecție întreprinsă de
autoritățile publice în vederea creșterii exporturilor.
Aceasta este diferită de la o țară la alta în funcție de nivelul de dezvoltare
economică.
În țările dezvoltate, subvențiile la export sunt folosite pentru asigurarea
competitivității necesare pentru ca produsele exportabile să se mențină pe piață.
În țările în curs de dezvoltare, principalele rațiuni ce stau la baza folosirii
subvențiilor de export se referă la asigurarea unui preț competitiv pe piața internațională.
După scopul urmărit, subvențiile guvernamentale de export se împart în:
– subvenții acordate pentru asigurarea și men ținerea competitivității pe anumite
piețe
– subvenții acordate pentru asigurarea pătrunderii unor produse noi pe piața
mondială.
Țările în curs de dezvoltare pot folosi subvențiile de export în scopul dezvoltării
economiei și comerțului exterior.
O serie de state folosesc și forme de impulsionare indirectă a exporturilor ca:

98 – punerea la dispoziția exportatorilor a unor mijloace ajutătoare destinate
menținerii și impulsionării exporturilor (asistență tehnică de specialitate)
– finanțarea parțială sau integrală de către stat a unor activități de stimulare a
exporturilor (studii și cercetări de piață externă, reclame, companii de promovare a unor
produse, participarea la târguri, expoziții, acoperirea unor cheltuieli de transport).
Mecanismele financiare de stimular e a exporturilor sunt utilizate cu precădere în
țările dezvoltate, care dispun de resurse necesare și cadre specializate.

IV. Cheltuieli publice privind administrația de stat, ordinea internă și
apărarea națională
În cadrul acestui capital se tratează două c ategorii distincte ale cheltuielilor publice:
– cheltuieli privind serviciile publice generale, care cuprind administrația de stat,
ordinea internă și securitatea civilă
– cheltuieli privind apărarea națională, care se referă la cheltuieli militare ale
statulu i.
I Conținutul, nivelul și structura cheltuielilor privind serviciile publice generale.
Instituțiile publice prin care se asigură societății asemenea servicii, cuprind:
– organe ale puterii și administrației de stat, reprezentând președinția țării,
organel e puterii legislative, organele judecătorești, organele puterii executive centrale și
locale;
– organe de ordine publică, reprezentând poliția, jandarmeria și securitatea civilă.
În statul de drept organele puterii, administrației și ordinii publice acționea ză în
conformitate cu legile țării și în concordanță cu interesele generale ale societății, pentru
dezvoltarea economică și socială a populației.
Din punct de vedere al conținutului economic, cheltuielile privind serviciile
publice generale reprezintă un consum public de produs intern brut.
Mărimea cheltuielilor publice privind serviciile generale depinde de structura
aparatului de stat, de numărul persoanelor care alcătuiesc acest aparat, de gradul de
înzestrare tehnică a instituțiilor publice, de proble mele economice, politice, sociale care

99 preocupă populația. Aceste cheltuieli dețin ponderi reduse în totalul cheltuielilor publice
sau în PIB atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare.
În România, aceste cheltuieli sunt înscrise în b ugetul administrației centrale, de stat
și în bugetele locale în două poziții distincte:
– cheltuieli cu ordinea publică
– cheltuieli pentru puterea și administrația statului.
Ca structură, cheltuielile privind serviciile publice generale cuprind:
– cheltuieli c urente – prin care se asigură funcționarea acestor instituții,
reprezentând circa 85 %
– cheltuieli de capital – de creare și dezvoltare a înzestrării tehnice, a
automatizării și informatizării acestora.
Creșterea absolută a cheltuielilor privind aparatul de stat și de ordine publică este
influențată și de creșterea absolută a populației și afluența acesteia către centrele urbane, în
care viața economică este mai intensă și se ridică probleme ce se rezolvă prin instituțiile
publice de specialitate.

II Conți nutul, structura și dinamica cheltuielilor pentru scopuri militare.
În cadrul politicii promovate de fiecare stat, un rol important îl reprezintă
apărarea națională, cheltuielile pentru aceasta fiind suportate în totalitate de la
bugetul statului sau unde e cazul din bugetul blocurilor și alianțelor militare
interguvernamentale.
Aceste cheltuieli au caracter reproductiv, reprezentând un consum final de produs
intern brut. Ele cuprind cheltuieli privind întreținerea și funcționarea armatelor,
desfășurarea activității de cercetare științifică în domeniul militar, efectuarea de expe riențe
în scop militar, construirea sau modernizarea unor unități militare, dotarea cu armament și
tehnică de luptă.

Cheltuieli pentru scopuri militare se pot împărții:

100  cheltuieli militare directe care se referă la procurarea de armament și
tehnică de lu ptă, întreținerea armatei, a flotei militare și aeriene, de
cumpărarea de echipament militar și mijloace de subzistență;
 cheltuieli militare indirecte – care sunt ocazionate de lichidarea urmărilor
războaielor și apar sub forma plăților aferente datoriei p ublice, contractate
pentru nevoi militare, a despăgubirilor de război plătite învingătorilor,
indemnizații pentru sinistrați, pensii acordate invalizilor, orfanilor,
văduvelor de război.
Cursa înarmărilor a dus la creșterea absolută a cheltuielilor militar e uneori și a
ponderii lor în totalul cheltuielilor publice.
Creșterea cheltuielilor militare are efecte nefavorabile asupra dezvoltării economice
și sociale mondiale, absorbind o parte importantă din resursele materiale, umane și
financiare ale lumii. Ast fel, sunt afectate o bună parte a materiilor prime combustibililor,
energiei, prin utilizarea lor în scopul producerii de bunuri cu destinație militară, cercetări,
experiențe.
Ca efecte a creșterii cheltuielilor militare menționăm:
– amplificarea risipei de resurse materiale și implicit limitarea posibilităților
reproducției lărgite
– determinarea forței de muncă, din ramurile producătoare
– afectarea consumului final și a formării de capital
– dezechilibrarea financiară, valutară și monetară.

Comentați tipurile de cheltuieli:

101
4.3. F actori care influențează creșterea cheltuielilor publice

Factorii care conduc la creșterea cheltuielilor publice impun o delimitare a acestora
în următoarele categorii:
1. Factori demografici , se referă la creșterea populației, la modificarea structurii
acesteia pe vârste și categorii socio -profesionale. O analiză a evoluției determină
creșterea cheltuielilor publice pentru învățământ, sănătate, securitate socială,
ordine publică etc., precum și a celor legate de sporirea numărului de locuri de
muncă în secto rul public;
2. Factori economici , se referă la dezvoltarea economiei și la modernizarea acesteia
pe baza cercetării științifice, a noilor cerințe ale utilizării resurselor și a creării de
bunuri materiale si servicii.
3. Factori sociali , se referă la faptul că o anumită c reștere a venitului mediu pe
locuitor în societate antrenează statul ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru
armonizarea veniturilor categoriilor sociale din sectorul public, inclusiv a
persoanelor în vârstă sau care necesita asistenț ă socială.
4. Urbanizarea, este un factor de creștere a cheltuielilor publice, care presupune
antrenarea de resurse financiare atât pentru crearea și dezvoltarea centrelor urbane,
cât și pentru finanțarea unor utilități publice specifice mediului respectiv.
5. Factori de ordin istoric , care se referă la transmiterea de la o perioada la alta a
nevoilor crescute de cheltuieli și de suportare a împovărărilor din anii anteriori, prin
împrumuturi publice.
6. Factori politici , care se referă la creșterea a complexității sarcinilor statului
contemporan, la transformarea concepției politice cu privire la funcțiile statului,
pentru care necesara sporirea cheltuielilor publice.

O dimensionare corectă a cheltuielilor publice este necesară pentru realizarea
obiectivului princi pal al acestora, respectiv satisfacerea nevoilor sociale ale societății la un
moment dat.

01:10

102 Nivelul cheltuielilor publice – constituie mărimea absolută a acestora, volumul lor
la un moment dat. Calculul său se poate face multiplicând cantitatea totală de u tilități
publice oferite, cu prețul lor unitar.
O analiză aprofundată a cheltuielilor publice servește la caracterizarea politicii
financiare și bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp.
Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivel ului cheltuielilor publice și a
dinamicii acestora în fiecare stat, într -o anumită perioadă este ponderea cheltuielilor
publice în produsul intern brut .
În țările cu economie în tranziție, nivelul cheltuielilor publice este diferit în funcție
de numeroși factori economici, sociali și politici. Nivelul unora din cheltuielile publice
(social -culturale, educație, asistență medicală) a căzut mult. Îmbunătățirea standardului în
materie de cheltuieli publice este o problemă de timp și va însoți politica de stabi lizare și
declanșare a creșterii economiei, care să aducă plus de venit pentru finanțarea acțiunilor
sociale.
Alt indicator al nivelului cheltuielilor publice îl constituie cheltuielile publice pe
locuitor. Acest indicator reflectă performanțele economiei ridicate din care alocă pentru
utilități publice o parte mare din acesta.
Corelat cu indicatorul PIB pe locuitor, arată aceeași dependență directă la nivelul de
dezvoltare economică. Țările dezvoltate, cu un PIB pe locuitor de peste 20000 $, folosesc
pentru cheltuielile publice mai mult de jumătate, iar țările în curs de dezvoltare cu un PIB
pe locuitor de 500 -1500 $ alocă numai aproximativ un sfert dintre aceștia.
În scopul adâncirii studiului cheltuielilor publice, o însemnătate deosebită o are
cunoașt erea structurii acestora. În acest scop, este necesară stabilirea ponderii (greutății
specifice) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora.
Analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupării funcționale într -un număr
însemnat de state dezvoltate conduce la observația că există deosebiri între țările dezvoltate
și cele în curs de dezvoltare.
În țările dezvoltate, cheltuielile publice pentru asigurări și asistență socială și
servicii colective reprezintă între 24 și 43 % din to tal situându -se pe primul loc.
Cheltuielile cu sănătatea reprezintă 9 -19 % , cele cu învățământul 8 -14 %, cele cu
serviciile publice generale 5 -17 % , etc.

103 Se constată că, din totalul cheltuielilor publice 50 -70 % sunt destinate scopului
social (asigură ri sociale, învățământ, sănătate, locuințe), iar cele cu caracter economic dețin
ponderi mult mai mici.
În țările în curs de dezvoltare, primul loc în ceeace privește ponderea în totalul
cheltuielilor publice este deținut de cele cu caracter economic (30 -40 %) urmate de
cheltuieli cu învățământul, cu serviciile publice generale, iar pe ultimul loc cheltuieli cu
sănătatea, asigurări și protecția socială, locuințe, cultură.
Indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt creșterea nominală și creșterea rea lă,
ca expresii ale modificării volumului cheltuielilor publice.
Pentru aprecierea corectă a evoluției cheltuielilor este necesar să se facă distincție
între creșterea nominală și creșterea reală a acestora.
Creșterea nominală rezultă din compararea chel tuielilor publice exprimate în prețuri
curente, iar creșterea reală din compararea cheltuielilor exprimate în prețuri constante.
Compararea cheltuielilor exprimate în prețuri curente (creșterea nominală) poate da
o imagine deformată, dacă în perioada anal izată a avut loc o depreciere monetară, care a
dus la o creștere nominală a cheltuielilor. Pentru corectarea influențelor determinate de
modificarea prețurilor, este necesară exprimarea creșterii cheltuielilor în prețuri constante.
4.4. Teme de referate

1. Importanța clasificării cheltuielilor publice .
2. Structura cheltuielilor publice .
3. Clasificarea cheltuielilor publice.
4. Importanța factorilor care influențează creșterea cheltuielilor publice .

104

1. Cheltuielile publice sunt formate din :
a) cheltuielile p ublice efectuate la nivelul administrației centrale de stat, din fondurile
bugetare și extrabugetare, cheltuielile entităților administrativ -teritoriale,
cheltuielile finanțate din fondurile de asigurări sociale de stat ;
b) cheltuielile efectuate la nivelul a dministrației locale de stat, din fond urile bugetare ,
cheltuielile entităților administrativ e, cheltuielile finanțate din fondurile de rezervă ,
c) cheltuielile publice efectuate la nivelul administrației centrale și locale de stat, din
fondurile extrabugetare , cheltuielile entităților teritoriale, cheltuielile finanțate din
fondurile bugetare ;
d) cheltuielile publice efectuate la nivelul administrației centrale de stat, din fond urile
bugetare , cheltuielile entităților de la nivel central , cheltuielile finanțate din
fondurile de asigurări sociale de stat .
2. Efectuarea cheltuielilor bugetare este condiționată :
a) de prevederea în mod expres și aprobarea nivelului acestora, în conformitate cu
prevederile Legii finanțelor publice și ale Legii anuale a bugetului de s tat:
b) de totalitatea operațiilor și tranzacțiilor desfășurate de către și între agenții bancari
care aparțin unei economii naționale;
c) de prevederea în mod expres și aprobarea nivelului acestora, în conformitate cu
prevederile Legii anuale a bugetului de sta t;
d) de prevederea în mod expres și aprobarea nivelului acestora, în conformitate cu
prevederile Legii finanțelor pub lice.
3. Pentru a structura cheltuielile publice sunt utilizate mai multe tipuri de clasificări , și
anume:
a. administrativă; economică, financi ară;
b. administrativă; financiară; funcțională. ;
c. administrativă; economică, financiară; funcțională. ;
d. administrativă; economică, funcțională .
02:00
5

105 4. Cheltuielile cu sau fără contraprestație au caracter de:
a) subvenție, fără urmărirea prestării unui serviciu din p artea colectivităț i care
utilizează resursele publice (alocații familiale, indemnizații șomaj ș.a.).
b) subvenție, cu urmărirea prestării unui serviciu din partea colectivităț i care utilizează
resursele publice ( alocații familiale, indemnizații șomaj ș.a.).
c) subvenție, fără urmărirea prestării unui serviciu din partea colectivităț i care nu
utilizează resursele publice ( alocații familiale, indemnizații șomaj ș.a.);
d) subvenție, fără urmărirea prestării unui serviciu din partea colectivităț i care
utilizează indem nizații șomaj.

106

Cheltuielile publice concretizează cea de -a doua fază a
funcției de repartiție a finanțelor publice, respectiv
repartizarea resurselor financiare publice pe destinațiile
stabilite.
Utilizarea resurselor pentru realizarea obiectivel or stabilite în
programele guvernamentale privind activitatea socială,
economică și de altă natură este reflectată în cheltuielile
publice .
Cheltuielile publice sunt variate, manifestându -se prin
finanțarea de către stat a mijloacelor economice și sociale
pentru asigurarea remunerării serviciilor și prestațiilor de care
are nevoie administrația publică pentru funcționare.
Fiind folosite din ce, în ce mai mult ca mijloace de
intervenție, cheltuielile publice trebuie analizate nu numai
prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci și din
punctul de vedere al influenței pe care o pot avea asupra
procesului general al reproducției sociale.
Cheltuielile bugetare constau doar în acele cheltuieli
efectuate din bugetul administrației centrale de stat, din
buget ele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Pentru a structura cheltuielile publice sunt utilizate mai multe
tipuri de clasificări , și anume administrativă; economică,
financiară; funcțională.
Clasificarea economică se bazează pe utilizarea a două
criterii de grupare, respectiv primul , conform căruia
cheltuielile se împart în cheltuieli de capital (cu caracter de
investiții ) și cheltuieli curente (de funcționare ), iar cel de -al
02:20
5

107 doilea criteriu separă cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor
publice (administrative) și cheltuieli de transfer (de
redistribuire).
Factorii care conduc la creșterea cheltuielilor publice
impun o delimitare a acestora în următoarele categorii:
Factori demografici , se referă la creșterea populației, la
modificarea str ucturii acesteia pe vârste și categorii socio –
profesionale. O analiză a evoluției determină creșterea
cheltuielilor publice pentru învățământ, sănătate, securitate
socială, ordine publică etc., precum și a celor legate de
sporirea numărului de locuri de mu ncă în sectorul public;
Factori economici , se referă la dezvoltarea economiei și la
modernizarea acesteia pe baza cercetării științifice, a noilor
cerințe ale utilizării resurselor și a creării de bunuri materiale
si servicii.
Factori sociali , se referă l a faptul că o anumită c reștere a
venitului mediu pe locuitor în societate antrenează statul ca,
prin efort financiar, să aloce resurse pentru armonizarea
veniturilor categoriilor sociale din sectorul public, inclusiv a
persoanelor în vârstă sau care necesi ta asistență socială.
Urbanizarea, este un factor de creștere a cheltuielilor
publice, care presupune antrenarea de resurse financiare atât
pentru crearea și dezvoltarea centrelor urbane, cât și pentru
finanțarea unor utilități publice specifice mediului r espectiv.
Factori de ordin istoric , care se referă la transmiterea de la o
perioada la alta a nevoilor crescute de cheltuieli și de
suportare a împovărărilor din anii anteriori, prin împrumuturi
publice.
Factori politici , care se referă la creșterea a com plexității
sarcinilor statului contemporan, la transformarea concepției
politice cu privire la funcțiile statului, pentru care necesara
sporirea cheltuielilor publice.

108

31. Popeangă P., Bragadireanu C, Finanțe publice – suport de curs, Editura Pro
Univ ersitaria, 2013;
32. Stanciu, S., Hotcă, M., Popeangă, P., Radu, C., Bragadireanu, C., Deleanu,
D., Administrație Publică – Teste pentru licență, Ed. Pro Universitaria, 2014;
33. Iulian Văcărel, G. Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moșteanu, Florian
Bercea, Maria Bodnar, Florin Georgescu, Finanțe publice, Ediția a IV -a,
Editura Didactică și Pedagogică, 2008;
34. Mosteanu Tatiana – Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și
relansarea creșterii economice, Editura Economică, 2003;
35. Moșteanu Tatian a, coord. – Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2004;
36. Legea contabilității nr. 82/1991, republicată în M.O. nr. 458 din 18 iunie 2008, cu
modificările și completările ulterioare;
37. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/17.11.2005, pen tru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M.O.
nr.108 din 30 noiembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare;
38. Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, publicată în M.O. nr. 597 din 13
februarie 2 002, cu modificările și completările ulterioare;
39. Legea nr. 356 a bugetului de stat pe anul 2014, publicată în M.O. nr. 805 din 19
decembrie 2013
40. .***Dicționar de economie, Ediția a II a, Editura Economică, București, 2001.

1. a; 2. a; 3. c; 4. a.

109

Unitatea de învățare 5
Resursele financiare publice
5.1. Structura resurselor financiare publice
5.2. Factori care influențează creșterea resurselor financiare
5.3. Teme de referate
5.4. Evaluare
5.5. În concluzie
5.6. Bibliografie

Însușirea conceptelor privind resursele
financiare publice
Însușirea structurii resurselor financiare
publice
Înțelegerea factorilor care determină
creșterea resurselor financiare

110
Unitatea de învățare 5. – Resursele financiare publice

5.1. Structura resurselor financiare publice

Din punct de vedere al structurii, sistemul resurselor
financiare publice este diferit, de la o țară la alta.
Având în vedere principalele caracteristici ale
resurselor publice, acestea pot fi grupate în funcție d e
mai multe criterii, și anume:
a) după regularitatea cu care sunt încasate la
bugetul public;
b) după proveniența resurselor;
c) după conținutul economic al veniturilor;
d) după natura veniturilor;
e) după locul în care se constituie ca venit.

a. După regularitatea cu care se încasează la buget ,
resursele financiare publice pot fi structurate în resurse
ordinare sau curente și resurse extraordinare ,
incidentale sau întâmplătoare .
Resursele ordinare sunt acelea la care statul apelează
în mod obișnuit, în condiții norm ale și care sunt încasate la buget cu regularitate. În aceasta
categoric sunt incluse:
– veniturile fiscale, provenind din impozite directe asupra venitului persoanelor
fizice și juridice, averii , din impozite pe consum, din taxe vamale, din taxe de
timbru;
– contribuțiile pentru asigurările sociale de stat,
– veniturile nefiscale, provenind din prelevările la buget cu titlu de dividend, chirii,
arenzi etc. de la întreprinderile și proprietățile de stat, veniturile de la instituțiile
publice și diverse alte venit uri.
00:00
Timp necesar: 140 minute

După parcurgerea unității
veți fi în măsură să
răspundeți la întrebările:
 Care sunt criteriile
de grupare a
resurselor
financiare ?
 Cum sunt grupate
resursele bugetului
public ?
 Ce sunt resursele
extraordinare ?
 Care sunt factorii
care influențează
creșterea resurselor
financiare ?

111

Resursele extraordinare sunt acelea la care statul recurge doar în cazuri
excepționale, atunci când resursele curente nu acoperă cheltuielile și cuprind:
– emisiunea de bani de hârtie peste necesitățile reale ale circulației bănești,
– împrumuturi de s tat interne și externe,
– ajutoare și alte transferuri primite din străinătate,
– sume rezultate valorificarea peste graniță a bunurilor statului, etc.

b. După proveniență , resursele financiare publice pot fi grupate în resurse
interne și resurse externe .
Resur sele interne sunt formate din impozite, taxe, venituri de la proprietățile și
întreprinderile de stat, donații interne, emisiuni de bani de hârtie, împrumuturi contractate
pe piața internă .

Resursele externe sunt formate din împrumuturile de stat externe, contractate la
instituții financiar -bancare internaționale, la bănci private sau la alți deținători de capitaluri
bănești. La acestea se adaugă diferitele transferuri externe primite sub forma ajutoarelor
nerambursabile din partea altor state sau a unor o rganisme internaționale.

În România, resursele financiare publice sunt formate din veniturilor administrației
centrale, administrației locale, veniturile instituțiilor publice și activităților autofinanțate,
veniturile bugetului asigurărilor sociale de st at și ale fondului pentru plata ajutorului de
șomaj și veniturile celorlalte bugete componente ale bugetului public10.

c. După conținutul economic al veniturilor ; resursele financiare publice pot fi
grupate în :
 prelevări cu caracter obligatoriu, adică venitu rile fiscale ale statului;
 resurse de trezorerie, adică bonuri de tezaur pe termen scurt;

10Finanțe publice , I. Văcărel și colectivul, Editura Didactic ă și Pedagogică, București, 2008

112
 împrumuturi reprezentate de obligațiunile de stat cu termen de peste 1 an;
 emisiune monetară fără acoperire.

d) După natura veniturilor, resursele financiare pub lice pot fi grupate în :
 venituri curente (obținute din impozite, taxe etc);
 venituri din capital care sunt realizate din valorificarea unor proprietăți ale statului;
e) După locul în care se constituie ca venit , financiare publice pot fi grupate în
 resurse care se constituie la bugetul administrației centrale de stat;
 resurse ce se constituie la bugetele locale

Având în vedere gruparea economică, resursele financiare publice sunt formate din
venituri curente , venituri din capital și subvenții .

Resur sele bugetului public sunt grupate astfel:

I. VENITURI
CURENTE

Venituri fiscale
Impozite directe – impozit pe profit;
– impozit pe salarii;
– alte impozite directe.

Impozite
indirecte – TVA;
– taxe vamale;
– alte impozite indirecte.

Veni turi nefiscale – venituri din dividende la capitalul social al
statului la societățile comerciale
– vărsăminte din profitul net ale regiilor

113
autonome
– vărsăminte de la instituțiile publice;
– diverse venituri.

II. VENITURI
DIN CAPITAL

Venituri din va lorificarea
unor bunuri ale statului
Venituri din valorificarea unor bunuri ale
instituțiilor publice

Venituri din valorificarea stocurilor de la rezerva
de stat și de mobilizare

În țările cu economie de piață, indiferent de nivelul lor de dezvoltar e, impozitele
constituie, de regulă, principalul canal de procurare a veniturilor publice.
O sursa importantă de alimentare a fondurilor publice de resurse financiare o
constituie, pe lângă impozite, cotizațiile pentru asigurările sociale, suportate de mun citori,
funcționari și alte categorii de asigurați, precum și cele plătite de întreprinzători și de stat.
Diferențierile de la o țară la alta sunt determinate de sistemul impozitelor și taxelor
proprii fiecărei țări, precum și de politica fiscală promovată .
Ponderea veniturilor ordinare și extraordinare în totalul veniturilor publice ale
administrației de stat centrale

Ca venituri extraordinare împrumuturile de stat sunt contractate atât pe piața internă,
cât și pe piața externă.
Pe piața internă împrumut urile de stat provin, în general, de la deținătorii de
capitaluri bănești temporar libere. Aceasta nu înseamnă, însă, ca apelarea de către stat la
împrumuturi ar conduce la diminuarea sarcinii fiscale a acelor categorii ale populației care
obțin venituri m ici și mijlocii. Ținând seama de faptul că, în majoritatea lor, resursele
provenind din împrumuturi sunt utilizate pentru acoperirea cheltuielilor neproductive ale
statului, rambursarea împrumuturilor și plata dobânzilor aferente lor nu se pot realiza decâ t
din veniturile ordinare ale perioadelor viitoare. Ca urmare, cel mai adesea statul recurge la

114
măsuri de sporire a impozitelor care să permită onorarea serviciului datoriei publice. Din
acest punct de vedere, împrumuturile de stat sunt denumite impozite a mânate.
În măsura în care statul apelează la împrumuturi externe, rambursarea acestora și
achitarea dobânzilor provoacă dezechilibre ale balanțelor de plăți externe, dacă
împrumuturile sunt utilizate în scopuri reproductive sau pentru finanțarea unor inves tiții ce
nu produc mărfuri sau servicii destinate exportului.
Emisiunea de bani de hârtie, ca venit extraordinar la care statul recurge frecvent, se
realizează, practic, printr -un împrumut solicitat de stat la banca centrală (banca de
emisiune). Statul se împrumută, de obicei, nu pentru a produce bunuri și servicii
suplimentare, ci pentru finanțarea unor cheltuieli curente, adică pentru consum. Acest
consum conduce la micșorarea volumului mărfurilor și serviciilor disponibile pe piață ș i,
datorită creșterii cantității de bani de hârtie în circulate, se înregistrează o creștere
accentuată a prețurilor. Aceasta conduce Ia scăderea puterii de cumpărare, deci la
reducerea veniturilor reale ale populației. Din acest punct de vedere, emisiunea de bani de
hârtie ar e aceleași efecte ca și impozitele indirecte.
Pe de altă parte, în timp ce împrumuturile de stat au caracter rambursabil, mijloacele
mobilizate de la populate pe calea inflației sunt ireversibile. Dacă subscrierea la
împrumuturile de stat este facultativă, resursele realizate de stat pe seama inflației au
caracter obligatoriu.
În categoria veniturilor extraordinare se mai cuprind și veniturile provenind din
amortizarea capitalului fix aparținând întreprinderilor de stat productive. Pentru acoperirea
cheltu ielilor publice în valută, statul poate utiliza disponibilitățile sale valutare sau chiar
rezerva de aur.
În țările în curs de dezvoltare, veniturile publice sunt, în general, aceleași ca ș i în
cazul țărilor dezvoltate. Proporția în care veniturile fiscale și cele cu caracter nefiscal
participă la acoperirea cheltuielilor statului diferă în funcție de dimensiunile sectorului
public și de eficiența activității desfășurate în întreprinderile de stat.
Impozitele reprezintă 80 -90% din veniturile publice în țări , cum sunt: Salvador,
Filipine, Zambia, Ghana, Indonezia și altele8.
Deși în numeroase țări în curs de dezvoltare se remarcă aceeași tendință de procurare
a veniturilor ordinare mai ales pe calea impozitelor, sunt totuși țări, ca de exemplu cele
exportatoa re de petrol, în care impozitele au o contribuție redusă la formarea veniturilor

115
publice. Fondurile publice de resurse bănești sunt alimentate în cea mai mare parte cu
venituri create în întreprinderile economice aparținând sectorului public, la care se ad augă,
uneori, diverse transferuri. Astfel, în unele țări exportatoare de petrol, în totalul veniturilor
publice ponderea cea mai ridicată o dețin veniturile nefiscale de la întreprinderile și
proprietățile statului (Kuweit, Bahrein, Iran, Oman). În alte ță ri în curs de dezvoltare, ca de
exemplu: Siria, Iordania, veniturile create în sectorul public, împreună cu unele transferuri
interne sau externe, formează majoritatea veniturilor publice.
Cotizațiile pentru asigurările sociale au o contribuție redusă la f ormarea veniturilor
publice în țările în curs de dezvoltare. Sunt țări, cum ar fi: Kuweit, Oman, Fiji, Ecuador,
Bolivia, Salvador, Honduras, Filipine etc., în care cotizațiile pentru asigurările sociale nu
reprezintă un venit public. În alte țări, printre care Venezuela, Africa de Sud, Malayezia,
Republica Dominicană, Ruanda, contribuțiile pentru asigurările sociale reprezintă mai
puțin de 5% din veniturile publice. Numai într -un număr mic de țări (Panama, Uruguay,
Costa Rica), ponderea contribuțiilor pentr u asigurările sociale reprezintă în jur de 20% în
totalul veniturilor publice9.
În cadrul veniturilor publice ale țărilor în curs de dezvoltare se cuprind și sume având
caracterul unor transferuri curente sau de capital primite, precum și alte venituri
permanente, sau întâmplătoare. Astfel, dacă pe ansamblul țărilor dezvoltate, transferurile și
alte venituri reprezintă până la 5% în totalul veniturilor publice, în cadrul țărilor în curs de
dezvoltare transferurile interne și externe participa la formarea fo ndurilor de resurse
bănești ale statului în proporții cuprinse între 1 și 42% din total10.
Transferurile reprezintă, în principal, ajutoare primite de țările în curs de dezvoltare,
pe baze și sau multilateral din partea țărilor dezvoltate din punct de vede re economic, a
țărilor exportatoare de petrol și a unor organisme internaționale.
În țările în curs de dezvoltare în care ritmul de creștere a cheltuielilor publice
devansează ritmul de creștere a veniturilor curente, țări care se confruntă cu serioase
deficite bugetare, o pondere însemnată o au veniturile extraordinare în totalul veniturilor
publice. Aceste venituri extraordinare provin în măsură însemnată din împrumuturi externe
și transferuri primite din străinătate. La acestea se adaugă emisiunea de ban i de hârtie peste
necesitățile reale ale pieței și alte venituri extraordinare.
În România resursele financiare publice mobilizate la bugetul de stat în perioada
1950 -1989, au atât structura prezentată în tabelul 10.5.

116
În 1990 s -au păstrat aceleași surse de venituri, dar cu unele modificări de structură11.
În 1991, potrivit legii rectificative, resursele administrației centrale de stat provin în
proporție de 88,8% din venituri ordinare și de 10,2% din resurse extraordinare12. În totalul
veniturilor ordinar e ponderea covârșitoare (97,4%) o dețin veniturile fiscale, provenind din
impozite directe și indirecte, ceea ce reflectă deja modul de aplicare al măsurilor de trecere
la economia de piața. Veniturile nefiscale s -au redus considerabil ajungând să reprezin te
2,3% din totalul veniturilor ordinare. Având în vedere ca resursele financiare publice se
situează, în anul 1991, sub nivelul cheltuielilor publice, se prevăd și resurse extraordinare
ce vor proveni, în principal, dintr -un împrumut, fără dobândă, contra ctat de stat, pe termen
scurt, la Banca Națională a României, sau prin intermediul plasării de obligațiuni pe piața
internă.

5.2. Factori care influențează creșterea resurselor financiare

Creșterea nevoilor sociale într -un ritm mai rapid decât cel al creșterii produsului
intern brut determină, din ce în ce mai des, creșterea sporită de resurse financiare.
Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul și evoluția
cheltuielilor publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resur se, la un moment dat, este
influențată de un ansamblu de factori , dintre care cei mai importanți sunt:
 factori economici , care determină o anumită evoluție a produsului intern brut,
ceea ce poate să conducă la o creștere a veniturilor impozabile;
 factori m onetari (dobândă, credit, masă monetară), au o influență asupra creșterii
prețurilor care, împreună cu accentuarea fenomenelor inflaționiste generează
sporirea resurselor din impozite și taxe;
Comentați resursele bugetului public:
00:40

117
 factori sociali , care presupun redistribuirea resurselor în sco pul asigurării
nevoilor de educație, protecție și asigurări sociale, sănătate etc.;
 factori demografici , care au influență asupra numărului populației active și pot
conduce la sporirea numărului contribuabililor;
 factori politici și militari , care, prin mă surile de politică economică, socială sau
financiară pe care le implică, pot avea ca efect creșterea producției și a
veniturilor, a contribuțiilor pentru asigurările sociale, a fiscalității, presiuni asupra
bugetului general consolidat, influențând, în ace lași timp, nivelul resurselor
financiare publice;
 factori de natură financiară , ce sintetizează influența celorlalți factori prin
dimensiunea cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor influențează
mărimea deficitului bugetar, a cărui acoperire necesită resurse publice
suplimentare.
Pentru a avea o imagine cât mai clară a resurselor financiare este necesar să fie făcută
o distincție dintre finanțele publice și cele private, care este îmbracă forma unui raport ca
de la întreg la parte, deoarece r esursele financiare ale societății au o sfera de cuprindere
mult mai largă.
Resursele financiare publice includ:
 resursele administrației centrale , care sunt formate din impozite și taxe, venituri
nefiscale , împrumuturi și alte resurse cu caracter aleator;
 resursele administrației locale și ale altor colectivități publice cu autonomie
financiară, în cadrul cărora cheltuielile sunt acoperite prin intermediul unor resurse
variate, cum sunt: impozitele, veniturile nefiscale și taxele cu caracter local,
transfe rurile (subvențiile) primite de la administrația de stat centrală, împrumuturile
și alte resurse;
 resursele întreprinderilor publice cu caracter industrial, comercial s.a., care obțin
venituri din comercializarea produselor, efectuări de lucrări sau prestă ri de servicii ;
 resursele asigurărilor sociale de stat, provenind din cotizațiile pentru asigurările
sociale.
Este de menționat faptul că nivelul resurselor financiare publice este determinat de
mărimea cheltuielilor publice, dar această dependență nu este , însă, riguroasă.

118
Principala categorie de resurse financiare publice o constituie impozitele și taxele. În
perioadele de expansiune economică, randamentul impozitelor crește fără a fi necesară
sporirea cotelor de impunere sau introducerea unor noi impozi te11. Pe de altă parte, în
perioadele în care fenomenele inflaționiste se accentuează, veniturile fiscale cresc, de
asemenea, în mod automat de la un an la altul. Există și situații când sporirea resurselor
publice nu este determinate de creșterea cheltuiel ilor, ci de alte scopuri cu caracter
economic.
Astfel, când se intenționează reducerea consumului se iau măsuri de sporire a
impozitelor. Este cunoscută și practica apelării la împrumuturi publice interne în vederea
diminuării masei bănești, existente asup ra populației. În acest caz, efectul îl constituie
tocmai creșterea resurselor financiare publice.
Din punct de vedere a conținutului lor economic, principalele categorii de
resurse financiare publice sunt :
 prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele, taxele și veniturile de la
întreprinderile industriale, comerciale sau de altă natură ),
 resursele de trezorerie,
 resursele provenind din împrumuturi
 finanțarea prin emisiune monetară fără acoperire.
Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie veniturile cu caracter
fiscal , al căror nivel este, însă, limitat și de cele mai multe ori insuficient. Încasările din
impozite nu pot spori rapid. Măsurile de creștere a resurselor fiscale se bazează fie
modificări ale sistemului fiscal, fie în ceea ce privește nivelul cotelor de impunere folosite,
fie vizând introducerea unor noi impozite. Aceste măsuri trebuie să primească girul puterii
legislative și ca atare presupun scurgerea unei perioade de timp, relativ îndelungate.
Resursele de trezorer ie constau în împrumuturi pe termen scurt (până la un an),
contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. În numeroase țări cu economie de
piață există un serviciu de trezorerie (tezaurul public) însărcinat cu execuția veniturilor și
cheltuielil or tuturor persoanelor juridice cu caracter public. Așadar, acestea își păstrează
disponibilitățile în depozit la tezaurul public. Este vorba de disponibilitățile colectivităților

11 Finanțe publice , I. Văcărel și colectivul, Editura Didactică și Pedagogică , București, 2008

119
locale și ale unor organisme publice cu caracter financiar, cum sunt: servic ii de cecuri
poștale, case naționale de depuneri, case de depuneri și consemnațiuni.
Pe baza acestor depozite, tezaurul public poate emite bonuri de tezaur. Resursele
procurate în acest mod constituie pentru stat un important mijloc de finanțare ce poate fi
utilizat fie pentru acoperirea golurilor temporare de casa ale bugetului administrației
centrale de stat, fie pentru acordarea unui sprijin financiar întreprinderilor publice sau
colectivităților locale confruntate cu situații de deficit bugetar. Resurs ele de trezorerie au
caracter temporar și rambursabil, deoarece retragerea din circulate a bonurilor de tezaur
echivalează cu restituirea sumelor împrumutate de stat, de la tezaurul public, pe termen
scurt.
Resursele provenind din împrumuturi reprezintă da torie publică pe termen mediu
(de 2 —5 ani) și, lung (peste 5 ani). În prezent, când majoritatea țărilor cu economie de
piață se confruntă cu deficite bugetare, împrumuturile publice au devenit un mijloc
frecvent de procurare a resurselor financiare. Gradul de îndatorare a statului și a altor
colectivități publice nu poate, însă depăși anumite limite, datorită efectelor pe termen lung
ale apelării la împrumuturi.
Finanțarea prin emisiune monetară fără acoperire este posibilă, dar în același timp
are efecte negative. Pe de o parte, un nivel ridicat al inflației antrenează o sporire a
resurselor fiscale: cresc încasările din impozite pe venit, precum și din impozite indirecte,
în special cele aferente taxei pe valoarea adăugată. Pe de altă parte, inflația dete rmină
diminuarea relativa a obligațiilor de piață ale statului, îndeosebi în ceea ce privește datoria
publică, în situația în care rata dobânzii la împrumuturile de stat este mai mică decât
nivelul creșterii anuale a prețurilor esprimat în procente. Aceste avantaje pot fi, însă
contracarate de gravele inconveniente pe care le presupune inflația pe plan economic și
social.

01:00
Comentați cum influențează anumiți factori creșterea r esurselor
financiare :………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………..
………………………. ………………………………………………………………………….
……………..………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………….
……………….. …………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………..
…..

120

5.3. Teme de referate

1. Resursele ordinare .
2. Ponderea veniturilor ordinare și extraordinare în totalul veniturilor publice ale
administrației centrale de stat .
3. Factorii care influențează creșterea resurselor financiare .

1. Resursele financiare publice sunt formate din :
a) veniturile administrației centrale, veniturile instituțiilor publice și activităților
autofinanțate , veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat și ale fondului pentru
plata ajutorului de șomaj și veniturile celorlalte bugete componente ale bugetului
public ;
b) veniturile administrației centrale, administrației locale, veniturile instituțiilor
publice și activităților autofinanțate, veniturile bugetului pentru plata ajutorului de
șomaj și veniturile celorlalte bugete componente ale bugetului public ;
c) veniturile administrației centrale, administrației locale, veniturile instituțiilor
publice și activităților autofinanțate, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat și
ale fondului pentru plata ajutorului de șomaj și veniturile celorlalte bugete
componente ale bugetului public ;
d) veniturile administrației c entrale, administrației locale , veniturile bugetului
asigurărilor sociale de stat și ale fondului pentru plata ajutorului de șomaj și veniturile
celorlalte bugete componente ale bugetului public .
2. O sursa importantă de alimentare a fondurilor publice de resurse financiare o
constituie, pe lângă impozite :
a) cotizațiile pentru asigurările sociale, suportate de muncitori și alte categorii de
asigurați, precum și cele plătite de întreprinzători și de stat ;
02:00
5
01:50

121
b) cotizațiile pentru asigurările sociale, suportate de muncitori, funcționari și a lte
categorii de asigurați, precum și cele plătite de întreprinzători și de stat ;
c) cotizațiile pentru asigurările sociale, suportate de muncitori, funcționari și alte
categorii de asigurați ;
d cotizațiile pentru asigurările sociale, suportate de funcțion ari și alte categorii de
asigurați, precum și cele plătite de întreprinzători și de stat .
3. În măsura în care statul apelează la împrumuturi externe, rambursarea acestora și
achitarea dobânzilor provoacă :
a) dezechilibre ale balanțelor de plăți externe, dacă împrumuturile sunt utilizate în
scopuri reproductive sau servicii destinate exportului ;
b) dezechilibre ale balanțelor de plăți externe, dacă împrumuturile sunt utilizate în
scopuri pentru finanțarea unor investiții ce nu produc mărfuri sau servicii d estinate
exportului ;
c) dezechilibre ale balanțelor de plăți interne , dacă împrumuturile sunt utilizate în
scopuri reproductive sau pentru finanțarea unor investiții ce nu produc mărfuri sau
servicii destinate exportului ;
d) dezechilibre ale balanțelor de plăți externe, dacă împrumuturile sunt utilizate în
scopuri reproductive sau pentru finanțarea unor investiții ce nu produc mărfuri sau
servicii destinate exportului
.
4. Principala categorie de resurse financiare publice o constituie :
a) impozitele și tax ele, iar în perioadele de expansiune economică, randamentul
impozitelor crește fără a fi necesară sporirea cotelor de impunere sau introducerea
unor noi impozite ;
b) impozitele și accizele, iar în perioadele de expansiune economică, randamentul
impozitelor crește fără a fi necesară sporirea cotelor de impunere sau introducerea
unor noi impozite ;
c) impozitele și taxele, iar în perioadele de expansiune economică, randamentul
impozitelor scade fără a fi necesară sporirea cotelor de impunere sau introducerea
unor noi impozite ;
d) impozitele și taxele, iar în perioadele de expansiune economică, randamentul
impozitelor crește fără a fi necesară scăderea cotelor de impunere sau introducerea
unor noi impozite .
5. Măsurile de creștere a resurselor fiscale se bazează :

122
a) fie modificări ale sistemului fiscal, fie în ceea ce privește nivelul cotelor de
impunere folosite, fie vizând scoaterea unor impozite ;
b) fie modificări ale sistemului fi nanciar , fie în ceea ce privește nivelul cotelor de
impunere folosite, fie vizâ nd introducerea unor noi impozite ;
c) fie modificări ale sistemului fiscal, fie în ceea ce privește nivelul taxelor de
impunere folosite, fie vizând introducerea unor noi impozite ;
d) fie modificări ale sistemului fiscal, fie în ceea ce privește nivelul co telor de
impunere folosite .

După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele
financiare publice pot fi structurate în resurse ordinare sau
curente și resurse extraordinare, incidentale sau
întâmplătoare ;
Resursele ordinare sunt acelea l a care statul apelează în mod
obișnuit, în condiții normale și care sunt încasate la buget cu
regularitate. ;
Resursele extraordinare sunt acelea la care statul recurge doar
în cazuri excepționale, atunci când resursele curente nu
acoperă cheltuielile ;
Resu rsele interne sunt formate din impozite, taxe, venituri de
la proprietățile și întreprinderile de stat, donații interne,
emisiuni de bani de hârtie, împrumuturi contractate pe piața
internă ;
Resursele externe sunt formate din împrumuturile de stat
externe, contractate la instituții financiar -bancare
internaționale, la bănci private sau la alți deținători de
capitaluri bănești. La acestea se adaugă diferitele transferuri
02:20

123
externe primite sub forma ajutoarelor nerambursabile din
partea altor state sau a unor o rganisme internaționale.
În România, resursele financiare publice sunt formate din
veniturilor administrației centrale, administrației locale,
veniturile instituțiilor publice și activităților autofinanțate,
veniturile bugetului asigurărilor sociale de sta t și ale fondului
pentru plata ajutorului de șomaj și veniturile celorlalte bugete
componente ale bugetului public
Emisiunea de bani de hârtie, ca venit extraordinar la care
statul recurge frecvent, se realizează, practic, printr -un
împrumut solicitat de s tat la banca centrală (banca de
emisiune). Statul se împrumută, de obicei, nu pentru a
produce bunuri și servicii suplimentare, ci pentru finanțarea
unor cheltuieli curente, adică pentru consum. ;
În categoria veniturilor extraordinare se mai cuprind și
veniturile provenind din amortizarea capitalului fix
aparținând întreprinderilor de stat productive. Pentru
acoperirea cheltuielilor publice în valută, statul poate utiliza
disponibilitățile sale va lutare sau chiar rezerva de aur ;
Creșterea nevoilor sociale î ntr-un ritm mai rapid decât cel al
creșterii produsului intern brut determină, din ce în ce mai
des, creștere a sporită de resurse financiare ;
Principala categorie de resurse financiare publice o constituie
impozitele și taxele. În perioadele de expansiune economică,
randamentul impozitelor crește fără a fi necesară sporirea
cotelor de impunere sau introducerea unor noi impozite .

124

41. Popeangă P., Bragadireanu C, Finanțe publice – suport de curs, Editura Pro
Universitaria, 2013;
42. Stanciu, S., Hotcă, M., Popeangă, P., Radu, C., Bragadireanu, C., Deleanu,
D., Administrație Publică – Teste pentru licență, Ed. Pro Universitaria, 2014;
43. Iulian Văcărel, G. Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moșteanu, Florian
Bercea, Maria Bodnar, Florin Georgescu, Finanțe publice, Ediția a IV -a,
Editura Didactică și Pedagogică, 2008;
44. Mosteanu Tatiana – Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și
relansarea creșterii economice, Editura Economică, 2003;
45. Moșteanu Tatiana, coord. – Finanțe publice, Editura Uni versitară, București, 2004;
46. Legea contabilității nr. 82/1991, republicată în M.O. nr. 458 din 18 iunie 2008, cu
modificările și completările ulterioare;
47. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/17.11.2005, pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M.O.
nr.108 din 30 noiembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare;
48. Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, publicată în M.O. nr. 597 din 13
februarie 2002, cu modificările și completările ult erioare;
49. Legea nr. 356 a bugetului de stat pe anul 2014, publicată în M.O. nr. 805 din 19
decembrie 2013
50. .***Dicționar de economie, Ediția a II a, Editura Economică, București, 2001.

1. c; 2. b; 3. d; 4. a; 5. b.

125

Unitatea de învățare 6
Impoz itele, aspecte teoretice
6.1. Conținut si rol
6.2. Elementele componente ale impozitelor
6.3. Principiile impunerii, așezarea si perceperea impozitelor
6.4. Teme de referate
6.5. Evaluare
6.6. În concluzie
6.7. Bibliografie

Însușirea co nținutului și a rolului impozitelor
Însușirea elementelor componente ale
impozitelor
Înțelegerea principiilor impunerii, așezării și
perceperii impozitelor

126 Unitatea de învățare 6. – Impozitele, aspecte teoretice

6.1. Conținut și rol

Cea mai mare par te a resurselor publice sunt constituite
din prelevări obligatorii și de aceea se impune definirea
noțiunii de impozit și precizarea conținutului său, atât din
punct de vedere juridic și economic, cât și tehnic.
Definiția clasică a impozitului precizează c ă acesta este
o contribuție obligatorie, necondiționată și fără
contraprestație la suportarea sarcinii publice.
Altfel spus, impozitele reprezintă o formă de prelevare
a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice și
juridice la dispoziția stat ului în vederea acoperirii
cheltuielilor publice.
Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu
nerambursabil și fără contraprestație din partea statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor constă în plata
acestora către stat, fiind o sarcină i mpusă tuturor
persoanelor fizice sau juridice care realizează venit dintr -o
anumită sursă sau posedă o anumită sursă de venit pentru
care; conform prevederilor legale, datorează impozit.
Dreptul de a introduce impozite îl are statul, prin intermediul Parla mentului și prin
organele administrației de stat locale.
Parlamentul se pronunță în legătură cu introducerea unor impozite de importanță
națională (TVA, etc.), iar organele administrației de stat locale pot introduce anumite
impozite în favoarea lor
Impoz itele sunt plăți care se fac către stat cu titlu definitiv ș i nerambursabil , în
schimbul acestora, plătitorii nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau
apropiată.
00:00
Timp necesar: 110 minute

După parcurgerea unității
veți fi în măsură să
răspundeți la întrebările:
 Ce sunt impozitele ?
 Care este rolul
impozitelor ?
 Care sunt elementele
componente ale
impozitului?

127 Obligația achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fiz ice sau juridice
care realizează venit dintr -o anumită sursă prevăzută de lege. Aceasta sursă este, pentru
muncitori și funcționari – salariul, pentru agenții economici – profitul, pentru proprietarii
funciari – rentă, pentru deținătorii de hârtii de valoa re – venitul produs de acestea. Mici
meseriași și liber -profesioniștii suportă impozitele din venitul realizat de pe urma activității
pe care o desfășoară.
Rolul impozitelor se manifestă atât pe plan financiar , economic, cât și social , dar
diferit de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta. Cel mai important rol al impozitelor
se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea constituie principalul mijloc de procurare
a resurselor financiare în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
În perioada post belică, o caracteristică a evoluției impozitelor a fost tendința de
creștere continuă atât în mărime absolută, cât relativă a acestora.
Creșterea volumului impozitelor a fost posibilă prin creșterea numărului de plătitori;
extinderea bazei de impunere, pr ecum și prin majorarea cotelor de impunere.
Pe plan social , rolul impozitelor constă în faptul că prin intermediul lor, statul
procedează la redistribuirea unei părți importante din produsul intern brut între clase și
pături sociale, între persoanele fizi ce și cele juridice.

6.2. Elementele componente ale impozitului

În vederea realizării obiectivelor pe care statul urmărește să le îndeplinească prin
introducerea impozitelor, este necesară cunoașterea prevederilor legale în domeniul
fiscalități i și respectate atât de către organele fiscale, cât și de plătitori.
În acest sens, prevederile legale prin care sunt instituite impozitele se precizează
persoanele în sarcina cărora cade plata acestuia, materia supusă impunerii, mărimea
Comentați rolul impozitelor în societate.
00:15

128 relativa a impozi tului, termenele de plată, sancțiunile aplicabile persoanelor fizice sau
juridice care nu -și onorează obligațiile fiscale la termenele stabilite și/sau nu respectă
dispozițiile reglementărilor fiscale.
Elementele componente ale impozitului sunt:
1. subiectul (plătitorul sau contribuabilul),
2.suportatorul (destinatarul);
3.obiectul impunerii (materia supusă impunerii),
4.sursa impozitului (din ce se plătește impozitul),
5.unitatea de impunere;
6.cota (cotele ) impunerii,
7.termenele de plată,
8.asieta ș.a.

1. Subiectu l impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata
acestuia.
Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu , subiect al impozitului este muncitorul
sau funcționarul , la impozitul pe profit – agentul economic, etc. altfel spus, subiec tul
impozitului mai este denumit și contribuabil .
2. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv
impozitul. În mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie și suportatorul acestuia. În
realitate, sunt frecvente cazurile în care suportatorul impozitului este o altă persoană decât
subiectul. Acest lucru este posibil, deoarece sunt diverse căi și mijloace pentru a transpune
într-o măsură mai mare sau mai mică, impozitele plătite de unele persoane fizice sau
juridice în sarc ina altora.
3. Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe ,
obiect al impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe
profit, obiectul impunerii îl constitute profitul, la impozitul pe salarii – salariul și alte
drepturi de personal, etc. În cazul impozitelor indirecte , materia supusă impunerii poate fi
produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau cel exportat etc.

129 4. Sursa impozitului arată din ce anume se plătește impozitul: din venit sau din
avere . În cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide În toate cazurile cu sursa.
În schimb la impozitele pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidență,
deoarece de regulă impozitul se plăteș te din venitul realizat de pe urma averii respective și
numai arareori aceasta diminuează averea propriu -zisă.
5. Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se folosește o anumită
unitate de măsură care poartă denumirea de unitate de impunere , care po t fi: unitatea
monetară în cazul impozitului pe venit , metrul pătrat de suprafața utila la impozitul pe
clădiri , hectarul la impozitul funciar , bucata, kg, litrul ,etc. la unele taxe de consumație .
6. Cota (cotele) impozitului sau cota de impunere reprezin tă impozitul aferent unei
unități de impunere . Impozitul poate fi stabilit într -o suma fixă sau în cote procentuale
(proporționate, progresive sau regresive).
7. Termenul de plată , reprezintă data până la care impozitul trebuie achitat statului.
Neachitare a impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligația
contribuabilului de a plăti și majorări de întârziere, etc.
8. Prin asietă (mod de așezare a impozitului ) se înțelege totalitatea măsurilor dispuse
de către organele fiscale în l egătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea
subiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile și determinarea impozitului
datorat statului.

Definiți eleme ntele componente ale impozitului:
00:35

130 6.3. Principiile impunerii, așezarea și perceperea impozitului

Impunerea repre zintă un complex de măsuri și operații, efectuate în baza
prevederilor legale care au drept scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei
persoane fizice sau juridice. Impunerea are atât o latură de natură politică, cât și una de
ordin tehnic (conc retizată în metodele și tehnicile utilizate pentru stabilirea mărimii
obiectului impozabil și a cuantumului impozitului).
Din punct de vedere politic, prin impunere se urmărește ca fiecare impozit introdus
să răspundă anumitor cerințe, să fie în concordanț ă cu anumite principii.
(Astfel de principii au fost formulate pentru prima dată de Adam Smith, reprezentant
de seama al economiei politice clasice din secolul al XVIII -lea și primul pătrar al secolului
al XIX -lea. După părerea lui A. Smith, la baza polit icii fiscale a statului ar trebui să stea
,mai multe principii sau maxime, și anume:
 Principiul justeții impunerii (echității fiscale), constă în aceea ca populația fiecărui
stat să contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcție de veniturile pe care l e obține.
Echitatea fiscală presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții:
– stabilirea minimului neimpozabil (scutirea de impozit a unui venit minim) și care e
valabil numai în cazul impozitelor directe;
– sarcina fiscală să fie stabilită în funcți e de puterea contributivă a fiecărui plătitor,
adică cu luare în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul
impunerii și a situației personale a acestuia;
– la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie
stabilită în comparație cu sarcina fiscală a altei categorii sociale;
– impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează
venituri.

 Principiul certitudini impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de
fiecare pe rsoana să fie certă și nu arbitrară, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să
fie clare pentru fiecare plătitor.

131  Principiul comodității perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la
termenele și în modul cel mai convenabil pentru c ontribuabil;
Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure
încasarea impozitelor cu minimum de cheltuieli și să fie cât mai puțin apăsător pentru
plătitori. )
Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă principiilor de e chitate, de
politică financiară, de politică economică și socială. Aceste principii însă sunt interpretate
de pe pozițiile clasei care deține puterea politică și sunt aplicate în concordanță cu
interesele acesteia.

Principii de echitate fiscală
Ca noțiune , echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite.
Pentru a putea fi aplicată echitatea fiscală este necesară impunerea diferențiată a
veniturilor și a averii și scutirea persoanelor cu venituri mici de plata impozitului, adică
stabilire a unui minim neimpozabil. Echitatea fiscală presupune îndeplinirea cumulative a
mai multor condiții, și anume:
 stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit
minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict n ecesare.
 sarcina -fiscală trebuie să fie stabilită în funcție de puterea contributivă a fiecărui
plătitor, adică cu luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face
obiectul impunerii, precum și a situației personale a acestuia (singur, căsăt orit, cu
persoane în întreținere etc.);
 la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale trebuie să
fie stabilită în comparație cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv
sarcina fiscală a unei persoane în comparație cu sarcina altei persoane din aceeași
categorie sociala;
 impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează
venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepția celor care se situează
sub în anumit nivel.

132 Practic a fiscală cunoaște impunerea în sume fixe și impunerea în cote
procentuale.

Principii de politică financiară
La introducerea unui impozit, se cere ca acesta să aibă un randament fiscal ridicat, să
fie stabil și elastic.
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat , este necesară îndeplinirea
mai multor condiții, și anume:
 impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice
sau juridice, care obțin venituri din aceeași sursă sau posedă același gen de avere.
Universalitatea impozitului presupune, în aceeași măsură, ca întreaga materie
impozabilă aparținând unei persoane să fie supusă impunerii;
 să nu existe posibilități de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei
părți din materia impozabilă;
 volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea și
perceperea impozitelor să fie cât mai redus.
Cerințele mai sus formulate, deși raționale, sunt, practic, greu de realizat. De altfel,
ele sunt realizabile numai în cazul impozitul ui pe salarii. În cazul altor impozite, existând
diferite posibilități de sustragere de la impunere a unei părți din materia impozabilă, aceste
cerințe nu se respectă.
Un impozit este considerat stabil, atunci când randamentul rămâne constant de -a
lungul c iclului economic. Cu alte cuvinte, randamentul unui impozit nu trebuie să
sporească o dată cu creșterea volumului producției ș i a veniturilor în perioadele favorabile
ale ciclului economic și nici să nu scadă în perioadele de criză și depresiune ale ciclul ui
economic.
Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat în permanență
necesităților de venituri ale statului. Astfel, dacă se înregistrează o creș tere a cheltuielilor
bugetare, este necesar ca impozitul să poată fi majorat corespunză tor, și invers. Din
practica fiscală rezultă că, de regulă, elasticitatea impozitului acționează mai ales în sensul
majorării impozitelor.

133
Principii de politică economică
 Procurarea de venituri necesare acoperirii cheltuielilor publice
 Folosirea ca instru ment de promovare a unor ramuri economice
 Reducerea, stimularea producției sau a consumului unor mărfuri
 Extinderea exportului și restrângerea importului

Cu ocazia introducerii unui impozit, statul urmărește nu numai procurarea
veniturilor necesare acoper irii cheltuielilor publice , ci și folosirea acestuia ca
instrument de impulsionare a dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice, stimularea
ori reducerea producției sau consumului unor mărfuri, extinderea sau, dimpotrivă,
restrângerea relațiilor comer ciale cu străinătatea.
Încurajarea dezvoltării unei ramuri sau subramuri economice poate fi efectuată prin
măsuri de ordin fiscal, cum sunt: stabilirea unor taxe vamale ridicate la import; reducerea
sau scutirea de plata impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone; micșorarea impozitelor
directe stabilite în sarcina întreprinzătorilor care își plasează capitalurile în ramura sau
subramura respectivă, facilitarea amortizării accelerate a capitalului fix din acest domeniu,
ceea ce conduce la reducerea profit ului impozabil al societăților de capital din ramura sau
subramura respectivă etc.
Impozitele sunt frecvent utilizate pentru influențarea comportamentului
producătorilor agricoli în ceea ce privește producția obținută și veniturile realizate: un
impozit st abilit în funcție de venitul mediu (prezumat) la hectarul de teren poate stimula
interesul producătorilor să obțină o producție sporită la hectar și cu costuri mai mici, știind
că pentru venitul suplimentar astfel obținut nu datorează impozit suplimentar”.
În vederea creșterii consumului unei anumite mărfi, statul procedează la micșorarea
sau chiar suprimarea impozitelor indirecte percepute la vânzarea acesteia. Dacă se
urmărește reducerea consumului; atunci se procedează la majorarea cotelor de impozit
aplicate la vânzarea mărfii respective.
Extinderea relațiilor comerciale cu străinătatea poate fi stimulate prin măsuri fiscale,
constând în restituirea parțială sau integrală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor

134 exportate; reducerea nivelului taxelor vamale percepute de către stat la importul anumitor
mărfuri utilizate pentru fabricarea de produse destinate exportului. Limitarea accesului
mărfurilor străine se poate realiza prin practicarea unor taxe vamale cu caracter
protecționist la importul anumito r mărfuri, iar restrângerea exportului unor categorii de
produse prin practicarea de taxe vamale la exportul acestora. Acest ultim procedeu se
folosește în unele țări în curs de dezvoltare pentru a limita exportul de materii prime și
semifabricate și a înc uraja exportul de produse manufacturate.
Impozitele pot fi folosite, concomitent cu alte instrumente, pentru redresarea situației
economice. Astfel, de exemplu, pentru stimularea investițiilor particulare, în unele țări a
fost adoptată măsura reducerii imp ozitului aferent venitului investit în mașini, utilaje și alte
echipamente active. În vederea combaterii inflației, se recurge frecvent și la măsura
majorării impozitelor.
Principii social -politice

Principii social -politice: partide, categorii sociale, pr oduse cu consecințe dăunătoare
Prin politica fiscală promovată de unele state se urmărește realizarea unor obiective
de ordin social -politic. Astfel, partidul de guvernământ urmărește ca politica fiscală pe care
o promovează să fie în concordanță cu intere sele celor pe care îi reprezintă. Uneori, prin
intermediul măsurilor cu caracter fiscal, partidul de guvernământ încearcă să -și mențină
influența în mijlocul unor categorii sociale, în perioada din preajma alegerilor.
Este cunoscută, de asemenea, practica acordării unor facilități contribuabililor cu
venituri reduse și celor care au persoane în întreținere.
Impozitele sunt folosite și pentru limitarea consumului unor produse care au
consecințe dăunătoare asupra sănătății (tutun, băuturi alcoolice). Totodată , în unele țări, se
practică un impozit special în sarcina celibatarilor și a persoanelor căsătorite fără copii,
pentru a se influență creșterea natalității.

Așezarea și perceperea impozitelor
Așezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operații succesive constând
în:

135 1- stabilirea obiectului impozabil,
2- determinarea cuantumului impozitului;
3- perceperea (încasarea) impozitului.

1. Stabilirea obiectului impozabil
Aceasta operație are drept scop constatarea și evaluarea materiei impozabile. Pentru
ca veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele
fiscale să constate existența de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la evaluarea lor.
Evaluarea materiei impozabile se poate realiza apelând la două metode, respectiv :
metoda evaluării indirecte, bazată pe prezumție, și metoda evaluării directe, bazată pe
probe.
Metoda evaluării indirecte cunoaște trei variante de realizare, și anume: evaluarea pe
baza unor indicii exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfeta ră și evaluarea
administrativă.
Evaluarea pe baza indiciilor (semnelor) exterioare ale obiectului impozabil,
specifică impozitelor de tip real, permite stabilirea cu aproximație a mărimii obiectului
impozabil, fără să se ia în considerație situația persoan ei care deține obiectul respectiv. De
exemplu, în cazul impozitului funciar erau folosite pentru stabilirea obiectului impozabil:
suprafața de teren, cu sau fără luarea în considerație a destinației acestuia: numărul
animalelor din gospodărie, cantitatea d e sămânță utilizată; prețul pământului; arenda etc.
La impozitul pe clădiri se foloseau: numărul și destinația camerelor, numărul ușilor și
ferestrelor, numărul coș urilor de fum, chiria prezumată ș.a. Aceasta evaluare este simpla și
puțin costisitoare. În schimb, ea prezintă dezavantajul că nu permite stabilirea cât de cât
exactă a mărimii obiectului impozabil, ceea ce se răsfrângere negativ asupra echității
fiscale.
Evaluarea forfetară constă în aceea ca organele fiscale, cu acordul subiectului
impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Nici în acest caz nu sunt create
premisele pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.
Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc
valoarea materiei im pozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispoziție. În

136 măsura în care subiectul impozitului nu este de acord cu mărimea obiectului impozabil
astfel stabilită, el are dreptul să o conteste, prezentând argumentele de rigoare.
Metoda evaluării directe, la rândul ei, cunoaște două variante de realizare: evaluarea
pe baza declarației unei terțe persoane ș i evaluarea pe baza declarației plătitorului de
impozit.
Evaluarea pe baza declarației unei terțe persoane constă în aceea că mărimea
obiectului impozabil se stabileș te pe baza declarației scrise pe care o terță persoană, care
cunoaște aceasta mărime, este obligate prin lege să o depună la organele fiscale. Astfel, de
exemplu, agentul economic declară salariile pe care le -a plătit muncitorilor și
funcționarilor săi, chiriașii declară chiria achitată proprietarului etc. Aceasta modalitate de
evaluare prezintă avantajul că elimină, în cea mai mare parte, posibilitatea sustragerii de la
impunere a unei parți din materia impozabilă, deoarece terța pers oană care declară venitul
nu este interesată să ascundă adevărul. Utilizarea acestei evaluări este însă limitată,
deoarece la ea nu se poate apela decât în cazul anumitor venituri.
Evaluarea pe baza declarației plătitorului se realizează cu participarea di rectă a
subiectului impozitului. Plătitorul este obligat să țină o evident privind veniturile și
cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfășoară, să încheie un bilanț fiscal, să
întocmească și să înainteze organelor fiscale o declarație din car e să rezulte veniturile pe
care le realizează, respectiv averea pe care o posedă. Pe baza acestei declarații Organele
fiscale procedează la stabilirea mărimii materiei impozabile. Aceasta modalitate de
realizare a evaluării are o aplicabilitate mai largă, Însa prezintă neajunsul ca face posibilă
sustragerea de la impunere a unei părți însemnate din materia impozabila. Aceasta
sustragere se poate realiza prin întocmirea unor declarații nesincere ș i prin imposibilitatea
organelor fiscale de a controla – în co ndițiile existenței secretului comercial -bancar –
realitatea datelor menționate în declarație.

După stabilirea mărimii obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului
propriu -zis. În funcție de modul de stabilire, se disting impozite de repartiți e și impozite de
cotitate.
Impozitele de repartiție s-au practicat în perioada feudalismului și î n primele stadii
de dezvoltare a capitalismului și s -au caracterizat, prin faptul că statul, în funcție de nevoile
sale de venituri, proceda la stabilirea sume i globale a impozitelor ce urmau să fie încasate

137 pe întreg teritoriul țării; aceasta sumă era apoi repartizată pe unități administrativ –
teritoriale, iar la unitatea de bază (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte
sau obiecte impozabile, a sum ei atribuite.
Prin modul lor de stabilire, impozitele de repartiție prezentau mari variațiuni de la o
unitate administrativ -teritorială la alta, fără justificare economică. Drept urmare, în cazul
acestor impozite nu poate fi vorba de respectarea cerințelor echității fiscale.
Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote
procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte. În
aceste condiții, impozitele de cotitate înlătura, în cea mai ma re parte, neajunsurile specifice
impozitelor de repartiție, deoarece ele se stabilesc, de regulă, în funcție de mărimea
obiectului impozabil și ținându -se cont de situația personală a plătitorului impozitului.
Astfel, legat de acest ultim aspect, menționam că în unele țări se fac scăzăminte din
valoarea materiei impozabile în funcție de numărul persoanelor aflate în întreținerea
plătitorului de impozit. În altele, impozitul aferent mărimii materiei impozabile se reduce
sau se majorează în funcție de starea civilă și de numărul persoanelor ce compun familia
plătitorului de impozit.

Perceperea impozitelor
O dată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoștința
plătitorului cuantumul impozitului datorat ș i termenele de plată a ace stuia. După aceasta se
trece la perceperea (încasarea) impozitelor. De -a lungul timpului au fost utilizate mai multe
metode de percepere a impozitelor, și anume: strângerea impozitelor datorate de către unul
din contribuabilii fiecărei localități; încasare a impozitelor prin intermediul unor
concesionari (arendași); perceperea impozitelor de către aparatul specializat (fiscal) al
statului.
Încasarea impozitelor printr -un aparat fiscal propriu s -a generalizat în perioada
capitalismului premonopolist și se uti lizează și în prezent. În condițiile existentei unui
asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează: a) direct de către organele fiscale de
la plătitori; b) prin stopaj la sursă; c) prin aplicarea de timbre fiscale.
Încasarea impozitelor de către or ganele fiscale direct de la plătitori cunoaște două
variante de realizare: a) când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor
fiscale pentru a achita impozitul datorat statului (impozitul este portabil); b) când organul

138 fiscal are obligați a de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le solicita să achite
impozitul (impozitul este cherabil).
Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reține și se varsă la stat de către o
terță persoană. Spre exemplu, întreprinderile și instit uțiile sunt obligate să rețină impozitul
pe salariu datorat de personalul acestora etc. și să -l verse la buget; editurile ș i diferitele
publicații adesea sunt obligate să rețină din drepturile de autor impozitul pe venit, pentru a –
l vărsa statului; la fel procedează băncile și alte instituții financiare la plata dobânzilor
cuvenite, deținătorilor de hârtii de valoare sau titlurilor depozitelor de bani în cont.
Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practică în cazul taxelor
datorate statului pentru acțiunile în justiție și, de asemenea, pentru taxele privind actele,
certificatele ș i diferitele documente elaborate de notariate și alte organe ale administrației
de stat.

6.4. Teme de referate

1. Impozitul, conținut și rol .
2. Elementele c omponente ale impozitului .
3. Principiile de echitate publică .
4. Perceperea impozitelor .

Comentați principiile impunerii .
01:00

139

1. Impozitele reprezintă o formă de prelevare :
a) a unei părți din veniturile persoanelor fizice și juridice la dispoziția statului în
vederea acoperirii cheltuieli lor publice ;
b) a unei părți din averea persoanelor fizice și juridice la dispoziția statului în vederea
acoperirii cheltuielilor publice ;
c) a unei părți din veniturile sau averea persoanelor și juridice la dispoziția statului în
vederea acoperirii cheltuielilo r publice ;
d) a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice și juridice la dispoziția
statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice ;
2. Obligația achitării impozitului pe venit revine :
a) tuturor persoanelor fizice sau juridice care realizează venit dintr -o anumită sursă
prevăzută de lege ;
b) tuturor persoanelor juridice care realizează venit dintr -o anumită sursă prevăzută de
lege;
c) tuturor persoanelor fizice care realizează venit dintr -o anumită sursă prevăzută de
lege;
d) tuturor persoanelor fizice sau juridice care realizează venit din trei surse prevăzut e
de lege .
3. Impunerea reprezintă. :
a) un complex de operații, efectuate în baza prevederilor legale care au drept scop
stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice ;
b) un complex de măsuri, efectuate în baza prevederilor legale care au drept scop
stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice ;
c) un complex de măsuri și operații, efectuate în baza prevederilor legale care au drept
scop stabili rea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice ;
d) un complex de măsuri și operații, efectuate în baza prevederilor legale care au drept
scop stabilirea măsurii ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice .
4. Un impozit este considerat stabil atunci când :
01:30
5

140 a) randamentul rămâne constant de -a lungul ciclului economic ;
b) randamentul rămâne constant în prima parte a ciclului economic ;
c) randamentul variază de-a lungul ciclului economic ;
d) randamentul rămâne constant în ultima parte a ciclului economic ;
5 Metoda evaluării indirecte cunoaște trei variante de realizare, și anume :
a) evaluarea pe baza unor indicii interioare ale obiectului impozabil, evaluarea
forfetară și evaluarea administrativă ;
b) evaluarea pe baza unor indicii exterioare ale o biectului impozabil, evaluarea
forfetară și evaluarea administrativă .
c) evaluarea pe baza unor indicii exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea binară
și evaluarea administrativă ;
d) evaluarea pe baza unor indicii exterioare ale obiectului impozabil, eva luarea
forfe tară și evaluarea teritorială .

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părți din
veniturile sau averea persoanelor fizice și juridice la dispoziția
statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Caracterul obligato riu al impozitelor constă în plata acestora
către stat, fiind o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice sau
juridice care realizează venit dintr -o anumită sursă sau posedă o
anumită sursă de venit pentru care; conform prevederilor legale,
datorează impoz it.
Obligația achitării impozitului pe venit revine tuturor
persoanelor fizice sau juridice care realizează venit dintr -o
anumită sursă prevăzută de lege. Aceasta sursă este, pentru
muncitori și funcționari – salariul, pentru agenții economici –
01:50
5

141 profitul, pentru proprietarii funciari – rentă, pentru deținătorii de
hârtii de valoare – venitul produs de acestea. Mici meseriași și
liber-profesioniștii suportă impozitele din venitul realizat de pe
urma activității pe care o desfășoară.
Pe plan social, rolul imp ozitelor constă în faptul că prin
intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părți
importante din produsul intern brut între clase și pături sociale,
între persoanele fizice ș i cele juridice.
Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozab il se folosește
o anumită unitate de măsură care poartă denumirea de unitate de
impunere, care pot fi : unitatea monetară în cazul impozitului pe
venit, metrul pătrat de suprafața utila la impozitul pe clădiri,
hectarul la impozitul funciar, bucata, kg, lit rul ,etc. la unele taxe
de consumație.
Impunerea reprezintă un complex de măsuri și operații, efectuate
în baza prevederilor legale care au drept scop stabilirea
impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice.
Impunerea are atât o latur ă de natură politică, cât și una de ordin
tehnic (concretizată în metodele și tehnicile utilizate pentru
stabilirea mărimii obiectului impozabil și a cuantumului
impozitului).
Prin politica fiscală promovată de unele state se urmărește
realizarea unor obie ctive de ordin social -politic. Astfel, partidul
de guvernământ urmărește ca politica fiscală pe care o
promovează să fie în concordanță cu interesele celor pe care îi
reprezintă. Uneori, prin intermediul măsurilor cu caracter fiscal,
partidul de guvernămân t încearcă să -și mențină influența în
mijlocul unor categorii sociale, în perioada din preajma
alegerilor.

142

1. Popeangă P., Bragadireanu C, Finanțe publice – suport de curs, Editura Pro
Universitaria, 2013;
2. Stanciu, S., Hotcă, M., Popeangă, P., Radu , C., Bragadireanu, C., Deleanu, D.,
Administrație Publică – Teste pentru licență, Ed. Pro Universitaria, 2014;
3. Iulian Văcărel, G. Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moșteanu, Florian
Bercea, Maria Bodnar, Florin Georgescu, Finanțe publice, Ediția a IV-a, Editura
Didactică și Pedagogică, 2008;
4. Mosteanu Tatiana – Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și
relansarea creșterii economice, Editura Economică, 2003;
5. Moșteanu Tatiana, coord. – Finanțe publice, Editura Universitară, Bucureșt i,
2004;
6. Legea contabilității nr. 82/1991, republicată în M.O. nr. 458 din 18 iunie 2008, cu
modificările și completările ulterioare;
7. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/17.11.2005, pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directi vele europene, publicat în M.O. nr.108
din 30 noiembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare;
8. Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, publicată în M.O. nr. 597 din 13
februarie 2002, cu modificările și completările ulterioare;
9. Legea nr. 356 a bugetului de stat pe anul 2014, publicată în M.O. nr. 805 din 19
decembrie 2013
10. ***Dicționar de economie, Ediția a II a, Editura Economică, București, 2001.

1. d; 2. a; 3. c; 4. a; 5. B.

143

Unitatea de învățare 7
Clasificarea impozitelor
7.1. Impozitele directe
7.2. Impozitele indirecte
7.3. Evaziunea fiscală
7.4. Teme de referate
7.5. În concluzie
7.6. Bibliografie

Însușirea aspectelor privind impozitele
directe
Însușirea aspectelor privind impozitele
indirecte
Înțeleg erea conceptului de evaziune fiscală

144 Unitatea de învățare 7. – Clasificarea impozitelor

7.1. Impozitele directe
În practica financiară se întâlnește o diversitate de
impozite care se deosebesc nu numai ca formă, dar și
din punct de vedere al conținut ului. Pentru a sesiza mai
ușor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan
economic, social și politic, este necesară gruparea
acestora pe baza unor criterii științifice.
După trăsăturile de fond și de formă, impozitele pot
fi grupate în impozite di recte și impozite indirecte .
Impozitele directe se caracterizează prin faptul că se
stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau
juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, pe
baza cotelor de impozit prevăzute prin prevederi legale.
Acestea se încasează direct de la subiectul impozitului
la anumite termene aprioric stabilite. În cazul acestor
impozite, subiectul și suportatorul impozitului sunt, de
regulă, una și aceeași persoană, deși, practic, uneori
acestea nu coincid.
După criteriil e care stau la baza așezării impozitelor
directe, acestea pot fi grupate în impozite reale și impozite personale .
După criteriile care stau la baza așezării impozitelor directe, acestea pot fi grupate în
impozite reale și impozite personale .
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul,
clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându -se abstracție de situația personală a
subiectului impozitului. Ele mai sunt cunoscute și sub denumirea de impozite obiective sau
pe produs, deoarece se așează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face
nici o legătură cu situația subiectului impozabil.
Impozitele personale se așează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu
situația personală a subiectului impoz itului.
00:00
Timp necesar: 110 minute

După parcurgerea unității
veți fi în măsură să
răspundeți la întrebările:
 Care sunt impozitele
directe din punct de
vedere al așez ării
acestora ?
 Ce sunt impozitele
permanente ?
 Care sunt formele
evaziunii fiscale ?

145 Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri și prestării unor
servicii, (transport, spectacole, activități hoteliere etc.), ceea ce înseamnă că acestea
vizează cheltuielile. În cazul impozitelor indirecte, chiar prin prevederi l egale, calitatea de
subiect al impozitului este atribuită altei persoane fizice sau juridice decât cea a
suportatorului acestora.
După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în: taxe de
consumație;. venituri de la monopolurile fiscale ; taxe vamale; taxe de timbru și de
înregistrare .
După frecvența realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente și
impozite incidentale. Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar
impozitele incidentale se introduc și se încasează o singură dată (ex.: impozitul pe avere).
Impozitele mai pot fi grupate și după instituția care le administrează. Din acest punct
de vedere, în statele de tip federal, se disting impozite federale, impozite ale statelor;
provinciilor sau re giunilor membre ale federației și impozite locale, iar în statele de tip
unitar se întâlnesc impozite ale administrației centrale de stat și impozite ale organelor
administrației de stat locale.
Din punct de vedere al evoluției, impozitele directe au ținut pasul cu dezvoltarea
economiei, deoarece sunt stabilite fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activități,
fie pe venit sau pe avere, reprezentând forma cea mai veche de impunere.
Având caracter nominativ și având un cuantum și termene de plata p recis stabilite și
cunoscute de plătitori, impozitele directe sunt de preferat în locul impozitelor indirecte,
deoarece la acestea din urmă consumatorii diferitelor mărfuri și servicii de regulă, nu știu
cu anticipație când și mai ales cât vor plăti statul ui cu titlu de impozite indirecte.
Impozitele reale au cunoscut o largă răspândire încă din primele stadii de dezvoltare
a capitalismului, când pământul constituia forma de baza a bogăției și principalul mijloc de
producție. Astfel, într -o serie de țări eu ropene a fost introdus impozitul funciar (pe
pământ), la stabilirea mărimii acestuia folosindu -se diferite criterii care nu permiteau
stabilirea corecta a capacității de plată a proprietarului funciar, deoarece se aveau în vedere
numai unii dintre factorii care influențează nivelul producție agricole.
Cu timpul, clădirile (folosite ca locuințe, prăvălii, birouri etc.) au devenit, alături de
pământ, o altă formă importantă a averii imobiliare, mai ales în mediul orășenesc. În
vederea impunerii acesteia a fo st introdus impozitul pe clădiri. La stabilirea acestui impozit

146 erau avute în vedere criterii exterioare, cum sunt: numărul și destinația camerelor,
suprafața construită, numărul ușilor și ferestrelor, mărimea curții, chiria etc. Astfel de
criterii nu perm iteau o impunere echitabilă, deoarece se aplicau izolat și nu ofereau o
imagine complete asupra obiectului impozabil.
Avântul luat de industrie și comerț a atras după sine dezvoltarea relațiilor de credit, a
băncilor și a comerțului cu hârtii de valoare. A pare, în aceste împrejurări, o categorie de
oameni care se ocupă cu plasarea capitalurilor bănești de care dispun în operații
speculative. Pentru impunerea acestora, s -a introdus impozitul pe capitalurile bănești.
Impozite de tip real se practică și în zil ele noastre. Astfel, într -o serie de țări în curs
de dezvoltare, exploatările agricole sunt supuse unor impozite de tip real. În cazul acestor
impozite, sarcina fiscală este dimensionată în funcție de suprafața de teren, de numărul
animalelor, de cantitate a de îngrășăminte folosite, de materialele procurate pentru lucrările
de irigații sau de alți factori.
Rezultă că în cazul impozitelor reale, la impunere nu se ia în considerare produsul
net (venitul) real al obiectelor impozabile, ci numai produsul brut s au cel mediu prezumat,
ceea ce dezavantajează pe micii producători și avantajează pe cei care realizează un venit
mai mare decât cel mediu. Așa se explică faptul că impozitele reale căpătau, de multe ori,
un caracter regresiv. Printre neajunsurile acestor impozite mai pot fi amintite: existența
unor largi posibilități de evaziune fiscală, lipsa de uniformitate în stabilirea impozitelor și
faptul că prin modul cum se face impunerea nu se poate cuprinde decât o parte din materia
impozabilă.

Înlocuirea impune rii reale cu impunerea personală s-a datorat mai multor cauze,
devenind o necesitate, deoarece impozitele indirecte erau tot mai apăsătoare pentru cei cu
venituri mai mici iar impozitele reale prezentau o serie de carențe. Era necesară crearea
unui sistem de impunere care să asigure impunerea progresivă a veniturilor sau a averii,
introducerea minimului neimpozabil și acordarea unor înlesniri contribuabililor cu familii
mai numeroase.
Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit și a impozitelor
pe avere .

147 Impozitele pe venit
Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au fost introduse în
momentul în care s -a înregistrat o anumită diferențiere a veniturilor realizate de diferitele
categorii sociale, moment marcat de apa riția muncitorilor și funcționarilor care realizau
venituri sub forma salariilor, a industriașilor, comercianților, bancherilor, care realizau
venituri sub forma profitului, a proprietarilor funciari care obțineau venituri sub forma
rentei, etc.
Calitatea de subiecte ale impozitului pe venit revine persoanelor fizice și juridice
(societățile de capital) care încep să realizeze venituri din diferite surse.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice
La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul sau
rezidența într -un anumit stat, precum și cele nerezidente care realizează venituri din surse
aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepții prevăzute de lege. De la plata impozitului
pe venit se acordă unele scutiri.
Obiectul impoz abil îl constituie veniturile obținute din industrie, comerț, agricultură,
bănci, asigurări, profesii liberale, de către agenții economici, muncitori, funcționari, liber
profesioniști, etc.
Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut după ce s e scad anumite
cheltuielile de producție, dobânzile plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la
fondul de amortizare și la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizațiile la
asigurările de boală, accidente și șomaj, precum și la case le de pensii, pierderile din
activitatea anilor precedenți, pierderile provocate de calamități naturale etc.
Impozitul pe venit se așează pe fiecare persoană care a realizat venituri, fiind o
impunere individuală. Atunci când veniturile obținute în comun d e mai multe persoane nu
se pot individualiza, impunerea de face pe ansamblul persoanelor care au participat la
realizarea acestora, adică pe o familie sau gospodărie. O astfel de situație se întâlnește la
impozitul agricol, unde impunerea individuală este mai dificil de realizat și presupune un
volum mare de muncă din partea organelor fiscale.

148 Stabilirea impozitului de plată se poate face fie cu luarea în considerare a unor factori
sociali ( starea civilă a plătitorului de impozit, vârsta, numărul persoanel or în întreținerea
sa etc.), fie fără a se ține cont de aceștia.
În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de așezare a impozitelor pe veniturile
persoanelor fizice. Este vorba de sistemul impunerii separate a fiecărui venit provenit dintr –
o anumită su rsă și de sistemul impunerii globale a veniturilor, indiferent de sursa de
proveniență.
Impunerea separată permite tratarea diferențiată a veniturilor, din punct de vedere al
modului de așezare și nivelul cotelor de impozit care diferă în funcție de sursa de
proveniență a veniturilor (din salarii, din afaceri, din profesii libere etc.).
Pentru calcularea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice pot fi utilizate cote
proporționale sau progresive .
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice se stabilește , de regulă, anual pe baza
declarației de impunere întocmită de către subiectul impozitului.

În România, în condițiile tranziției spre economia de piață, cel mai important impozit
perceput de la persoanele fizice îl reprezintă impozitul pe salariile indi viduale, care de la 1
ianuarie 1991 a înlocuit impozitul pe fondul total de salarii. Acesta se calculează prin
aplicarea unei cote unice de 16% asupra veniturilor lunare din salarii.

Impozitul pe veniturile persoanelor juridice
În România, societățile co merciale se pot constitui în societăți în nume colectiv,
societăți în comandită simplă, societăți în comandită pe acțiuni, societăți pe acțiuni și
societăți cu răspundere limitată. Cele mai des întâlnite sunt societățile pe acțiuni, ale căror
obligații soc iale sunt garantate cu patrimoniul social, iar acționarii răspund numai în limita
părților de capital pe care le dețin.

Profitul obținut de societate este repartizat atât acționarilor sub formă de dividende
(proporțional cu participarea lor la capital), c ât și la dispoziția societății pentru constituirea
unor fonduri.

149 Impunerea veniturilor realizate de persoanele juridice se face, de regulă, anual, pe
baza declarației întocmite de acestea. Impozitele stabilite conform celor mai sus
menționate sunt trecute de către organele fiscale în registrul de rol.
În România, agenții economici organizați ca persoane juridice cu gestiune economică
și autonomie financiară, sunt supuși la plata impozitului pe profit.

Impozitele pe avere
Impozitele pe avere cunosc următoa rele forme:
a. impozite asupra averii propriu -zise,
b. impozite pe circulația averii,
c. impozite pe sporul (creșterea) de avere .

a. Impozitele asupra averii propriu -zise pot fi întâlnite atât ca impozite stabilite
asupra averii, dar plătite din venitul obținut de p e urma averii respective, cât și ca impozite
pe substanța averii. Acestea din urma conduc la micșorarea materiei impozabile, deoarece
se plătesc chiar din substanța averii supuse impunerii, motiv pentru care se întâlnesc foarte
rar ca impozite cu caracter permanent. Ele sunt institute, de regulă, ca impozite
excepționale pe avere, care se percep o singură dată.
Ca impozite asupra averii propriu -zise care se întâlnesc mai frecvent, putem aminti:
impozitele pe proprietăți imobiliare și impozitele asupra activ ului net .
Impozitele pe proprietăți imobiliare se întâlnesc adesea sub forma impozitelor asupra
terenurilor și clădirilor. Aceste impozite au ca bază de impunere fie valoarea de achiziție,
valoarea de înlocuire sau valoarea declarată de proprietar, fie ven iturile capitalizate privind
bunurile respective. Cotele de impunere sunt în general scăzute. Apelarea la impozitele pe
terenuri și clădiri se face din considerente de ordin financiar (procurarea de venituri pentru
bugetul statului).

Impozitul asupra act ivului net are ca obiect întreaga avere mobilă și imobilă pe care
o deține un subiect.

150 b. Impozitele pe circulația averii se instituie în legătură cu trecerea dreptului de
proprietate asupra unor bunuri mobile și imobile de la o persoană la alta. În categori a
impozitelor pe circulate averii, întâlnim: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donații,
impozitul pe actele de vânzare -cumpărare a unor bunuri imobile, impozitul pe hârtii de
valoare (acțiuni, obligațiuni etc.), impozitul pe circulația capitalurilor și a efectelor
comerciale etc. Dintre acestea, cele mai des întâlnite sunt impozitele pe succesiuni și
donațiuni.
În cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impunerii îl constituie averea primită
drept moștenire de o persoana fizică. Impozitul poate fi sta bilit fie global pentru toată
averea lăsată moștenire (situație întâlnită în Marea Britanie, S.U.A., Australia etc.), fie
separat pentru partea din avere ce revine fiecărui moștenitor (așa se procedează în
Germania, Franța, Belgia, Suedia etc.).
Impozitul pe donațiuni a fost introdus pentru a preveni ocolirea plății impozitului pe
succesiuni prin efectuarea de donații de avere în timpul vieții. Obiectul impozitului pe
donațiuni îl constituie averea primită drept donație de către o persoană. Impozitul cade î n
sarcina persoanei care primește donația și care se numește donatar și se calculează pe baza
unor cote progresive.
Prin urmare, impozitele pe succesiuni și donațiuni vizează circulația cu titlu gratuit a
averii.
c. Impozitele asupra creșterii averii au ca obiect sporul de valoare pe care l -au
înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp. Ca impozite de acest gen putem
menționa: impozitul pe plusul de valoare imobiliară, impozitul pe sporul de avere realizat
în timp de război etc.
În ceea ce priv ește impozitele pe avere în România, menționăm că ele se întâlnesc
atât sub forma unor impozite pe averea propriu -zisă, cât și a impozitelor pe circulația
averii.
Ca impozite pe averea propriu -zisă putem aminti impozitul pe clădiri și terenuri.
Impozitul p e clădiri cade în sarcina persoanelor fizice și juridice și se calculează prin
aplicarea unor cote proporționale asupra valorii clădirilor. Nivelul cotelor diferă în funcție
de mediul urban sau rural unde se afla clădirea. Impozitele pe circulația averii s e întâlnesc
în principal sub forma impozitelor pe succesiuni, donațiuni și pe vânzarea -cumpărarea de

151 bunuri mobile și unele bunuri mobile (exemplu mijloace de transport) și nu cunosc
deosebiri principale față de impozitele de acest gen din alte țări.

7.2. Impozitele indirecte

În vederea procurării resurselor financiare necesare statului, pe lângă impozitele
directe sunt e instituite și impozitele indirecte .
Impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vânzărilor de mărfuri și prestărilor
de servicii. Cotele utilizate pentru calcularea acestor impozite nu sunt diferențiate în
funcție de venitul, averea sau situația personală a celor care cumpără mărfuri sau apelează
la servicii ce fac obiectul impozitelor indirecte. Drept, urmare, impozitele indirecte lasă
impresia că afectează, în aceeași măsură, veniturile tuturor categoriilor sociale. În realitate
acestea afectează, în mod deosebit, pe cei cu venituri mici, deoarece impozitele indirecte se
percep, de regulă, la vânzarea bunurilor de larg c onsum.
Dacă raportăm impozitele indirecte la veniturile realizate de diferite categorii sau
grupuri sociale, se constată că ponderea acestor impozite în venituri este cu atât mai mare,
cu cât veniturile realizate sunt mai mici. În condițiile în care la im pozitele directe
persoanele cu venituri situate sub minimul neimpozabil sunt scutite de impozit, iar la
impozitele indirecte nu se acordă nici un fel de scutire, rezultă ca acestea din urmă au un
caracter regresiv.
Impozitele indirecte sunt vărsate la buge tul de stat, de regulă, de către producători,
comercianții etc., însă sunt suportate de către consumatori, deoarece sunt incluse în prețul
de vânzare al mărfurilor. Drept urmare, impozitele indirecte nu afectează veniturile
nominale, ci numai pe cele reale , micșorând puterea de cumpărare.
Comentați tipurile de impozite directe
00:15

152 În perioadele când economia înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte au
un randament fiscal ridicat; în schimb, în perioadele de criză și depresiune, când producția
și consumul cresc mai lent sau înregistrează un recul, încasările din impozite indirecte
urmează aceeași evoluție, periclitând echilibrul bugetului de stat. Cu alte cuvinte,
impozitele indirecte manifestă o sensibilitate sporită față de conjunctura economică.

Impozitele indirecte sunt constituite d in:
1. taxe de consumație,
2. taxe vamale,
3. alte taxe.
1. Taxele de consumație sunt impozite indirecte care se includ în prețul de
vânzare al mărfurilor fabricate și realizate în interiorul țării care percepe impozitul.
Mărfurile asupra cărora se percep taxele de co nsumație sunt, în general, cele de larg
consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o țară la alta. De regulă, printre aceste
mărfuri întâlnim: zaharul, sarea, uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele,
încălțămintea etc.
Taxele de cons umație îmbracă fie forma taxelor de consumație pe produs , cunoscute
și sub denumirea de accize , fie forma unor taxe generale pe vânzări , când se percep la
vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de consum sau mijloace de
producție.
Taxele de consumație pe produs sau accizele sunt așezate asupra unor produse care
se consumă în cantități mari și care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în
acest fel impozitul să aibă un randament fiscal cât mai ridicat. Deci, accize le se instituie
asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt: vinul, berea, apele minerale
tutunul, cafeaua, zahărul, ceaiul, uleiurile minerale, produsele petroliere
Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de af aceri.
Acesta a fost introdus după primul război mondial, fiind așezat asupra deverului total al
întreprinderilor industriale și comerciale (cifra de afaceri a acestora, adică totalul
vânzărilor).

153 Din punctul de vedere al verigii (unitatea producătoare, un itatea comerțului cu
ridicata sau cu amănuntul) la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri care apare
sub forma de:
a. impozit pe cifra de afaceri brută – se determină prin aplicarea cotei de impunere
asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include și impozitul plătit la verigile
precedente;
Inconveniente:
 utilizarea acestuia conduce la o stratificare de impozit, la perceperea de
impozit la impozit;
 are ca efect concentrarea producției, unitățile economice integrate evitând
plata impo zitului la verigile intermediare;
 este lipsit de transparență, adică nu se cunoaște precis cât s -a platit la buget de
la producător la consumatorul final.
 nu are caracter neutru în privința schimburilor economice internaționale.
b. impozit pe cifra de af aceri netă – se aplică numai asupra diferenței dintre prețul
de vânzare și prețul de cumpărare, adică numai asupra valorii adaugate de către fiecare
participant la procesul de producție și circulație al mărfii respective. Acest impozit este
cunoscut și sub denumirea: Taxa pe valoarea adaugată (T.V.A.).
Taxa pe valoarea adăugată
Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei proporționale:
a) fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la
producător la consuma tor;
b) fie asupra prețului de vânzare din stadiul respectiv, obținându -se astfel taxa asupra
prețului de vânzare din care se deduce taxa (calculate în același fel), aferenta prețului de
vânzare din stadiul anterior. Diferența rezultată este taxa pe valoa rea adăugată aferentă
stadiului respectiv. În practică se utilizează cu precădere a doua variantă de calcul.
Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă prețul de vânzare al
diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. În vederea cal culării taxei, se stabilește
volumul total al vânzărilor sau prestărilor (cifra de afaceri), pe perioada de impunere (luna,
trimestru etc.), la care se aplică cota de impozit ( 24%).

154 Pentru a nu se impune de mai multe ori aceeași valoare, se scad sumele vă rsate
anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, aferente mărfurilor respective.
Pentru a putea efectua aceste deduceri, taxa pe valoarea adăugată se evidențiază distinct în
fiecare factură.
Taxa pe valoarea adăugată este vărsată la buget de către fiecare entitate economică și
se suportă de consumatorii finali ai mărfurilor, o dată cu cumpărarea lor.
Numărul și nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o țară la alta.
Trăsături specifice:
 are un caracter universal, deoarece se ap lică tuturor mărfurilor și serviciilor din
economie;
 asigură o buna transparență, deoarece fiecare plătitor cunoaște exact care este
mărimea impozitului și a obligației de plată ce -i revine;
 are un randament fiscal ridicat, deoarece este perceput la fiec are tranzacție cu
produse și servicii;
 asigura neutralitatea.
 taxa pe valoarea adaugată se aplică operațiunilor cu plată, precum și asupra celor
asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă de către persoanele fizice și
juridice, în mod obișnu it sau ocazional, cum sunt:
 livrarile de bunuri mobile, executările de lucrări și prestările de servicii efectuate în
cadrul exercitarii activitatii profesionale;
 transferul proprietatii bunurilor imobiliare între agentii economici, între acestia și
instituții sau persoane fizice;
 importul de bunuri și servicii.

2. Taxele vamale
Taxele vamale se percep de către stat asupra importului, exportului și tranzitului de
mărfuri.
Plătitorii taxelor vamale sunt persoanele fizice și juridice care au ca activita te
importul, exportul și tranzitul de mărfuri.

155 Cele mai frecvent utilizate sunt taxele vamale de import, deoarece alimentează
bugetul statului cu venituri importante, limitează – într-o anumită măsură – importul de
mărfuri și au un randament fiscal ridica t.
Taxele vamale de import se percep asupra valorii mărfurilor importate, în momentul
în care trec frontiera țării importatoare.
Importatorul, o dată cu depunerea documentelor prin care ia în posesiune marfa
importată, achită taxa vamală de import. Aceast ă taxă are rolul unui impozit de egalizare,
deoarece conduce la apropierea nivelului prețului mărfii importate de nivelul prețului
mărfii (similare) indigene. În unele cazuri, taxa vamală de import poate conduce la
scumpirea mărfii importate în raport cu m arfa indigenă, ceea ce înseamnă că ea acționează
restrictiv pentru importator.
3. Alte taxe
Ca formă a impozitelor indirecte, taxele reprezintă plățile pe care le fac diferite
persoane fizice sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anu mite institute
de drept public. Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, și anume:
caracter obligatoriu, titlu nerambursabil, urmărirea în caz de neplată.
Dacă impozitele nu presupun o contraprestație din partea statului, în schimb taxele
dau dreptul plătitorului să beneficieze de un anumit serviciu . Este de precizat că taxele
conțin și elemente de impozit, deoarece nivelul acestora este superior costului serviciilor
prestate de instituțiile respective.
După natura lor, taxele pot f i clasificate astfel: taxe judecătorești, taxe de notariat,
taxe consulare și taxe de administrate.
Taxele judecătorești se încasează de către instanțele jurisdicționale în legătură cu
acțiunile introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice.
Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de
diferite acte, copii etc., fiind încasate de către notariate. Taxele consulare se încasează de
către consulate pentru eliberarea de certificate de origine, acorda rea de vize etc.
Taxele de administrație se încasează de către diferite organe ale administrație de stat
în legătură cu eliberări de autorizații, permise, legitimații etc., la cererea anumitor
persoane.

156 După obiectul operațiunii cere se efectuează și urmea ză a fi taxată, taxele pot fi de
două feluri, și anume: taxe de timbru și taxe de înregistrare.
Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituțiile de drept public a unor
operații, cum sunt: autentificarea de acte; eliberarea unor documente (de exemplu, cărți de
identitate, pașapoarte, permise de conducere auto etc.); legalizări. de acte etc. Taxele de
timbru poartă această denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre
fiscale.
Taxele de înregistrare se percep la vânzări de im obile, la constituirea, fuzionarea sau
dizolvarea societăților de capital, de asemenea, ele se percep asupra fiecărei operații de
vânzare și respectiv cumpărare la bursă etc.

7.3. Evaziunea fiscală
Prin evaziune fiscală se înțelege sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în
parte, de la plata impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor
locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale extrabugetare de către
persoanele fizice și persoanele juridice romane sau străine (denumite contribuabili).
În funcție de modul cum poate fi săvârșită, evaziunea fiscală cunoaște două forme, și
anume: evaziunea la adăpostul legii (evaziune legală) și evaziunea prin nerespectarea
prevederilor legale (ilicită s au frauduloasă).
Evaziunea fiscala la adăpostul legii permite sustragerea unei părți din materia
impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat infracțiune. Astfel, de exemplu, prin
impunerea veniturilor pe baza unor norme medii cei care realizează venit uri peste această
medie scapă de la impunere cu o parte din materia impozabilă.
Evaziunea fiscală frauduloasă se înfăptuiește cu nerespectarea prevederilor legale, iar
cei care o practică sunt pasibili de pedeapsă. Ca exemple de fraude fiscale se poate
menționa:
Comentați tipurile de impozite indirecte :
00:35

157 – întocmirea unor declarații de impunere false, când cu buna știință nu se declară
decât o parte din veniturile realizate;
– ținerea unor registre contabile nereale;
– întocmirea de documente de plată fictive, etc.
Contribuabilii au obligația de:
– a evidenția veniturile realizate și cheltuielile efectuate din activitățile desfășurate,
prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente prevăzute de lege,
– a declara, cu sinceritate, veniturile realizate, bunurile mobile și imobile aflate î n
proprietate sau obținute cu orice titlu legal, precum și alte valori care generează titluri de
creanță fiscală.
Persoanele fizice sau juridice care realizează venituri ori dețin bunuri mobile sau
imobile ori desfășoară activități, supuse impozitelor și taxelor, sunt obligate sa plătească, la
termen, sumele datorate statului.
Nerespectarea reglementărilor fiscale în domeniul vamal, prin declararea inexactă,
sub orice forma, a valorilor sau prin sustragerea bunurilor de la operațiunile de vămuire, în
scopul neachitării taxelor vamale sau al diminuării acestora ori a altor obligații fiscale, se
sancționează potrivit legii.
Organele financiar -fiscale din cadrul Ministerului Finanțelor și din unitățile
teritoriale subordonate, Garda financiară și alte persoa ne împuternicite de lege au dreptul
de a verifica contribuabilii cu privire la respectarea de către aceștia a dispozițiilor legale de
organizare și de desfășurare a activităților economice producătoare de venituri impozabile
sau bunurile supuse impozitelor și taxelor.
Contribuabilii au obligația de a permite efectuarea controlului și de a pune la
dispoziția organelor de control toate documentele contabile, evidentele și oricare alte
elemente materiale sau valorice solicitate, în vederea cunoașterii realită ții obiectelor sau
surselor impozabile sau taxabile.

Analizați formele evaziunii fiscale.

158 7.5. Teme de referate

1. Impozitele directe, caracteristici, criterii care stau la baza așezării acestora .
2. Mod ul de constituire a impozitelor indirecte .
3. Principalele tipuri de taxe .
4. Evaziunea fiscală, concept și forme .

1. Impozitele directe se caracterizează prin faptul că :
e) se stabilesc doar în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcție de veniturile
sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute prin prevederi legale ;
f) se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcție de
veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute prin prevederi
legale ,
g) se stabilesc nominal în sarcina unor persoane juridice, în funcție de veniturile sau
averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute prin prevederi legale ;
h) se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice , în funcție de veniturile sau
averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute prin prevederi legale.
2. Venitul impozabi l este cel care :
a) rămâne din venitul brut după ce se scad anumite cheltuielile de producție, dobânzile
plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare și la fondul
de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizațiile la asigu rările de boală, accidente și
șomaj, precum și la casele de pensii, pierderile din activitatea anilor precedenți,
pierderile provocate de calamități naturale etc. :
e) rămâne din venitul net după ce se scad anumite cheltuielile de producție, dobânzile
plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare și la
02:00
5

159 fondul de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizațiile la asigurările de boală,
accidente și șomaj, precum și la casele de pensii, pierderile din activitatea anilor
precedenți, pierderile provocate de calamități naturale etc. ;
f) rămâne din venitul brut după ce se adună anumite cheltuielile de producție,
dobânzile plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare
și la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizațiile la asigurările de
boală, accidente și șomaj, precum și la casele de pensii, pierderile din activitatea
anilor precedenți, pierderile provocate de calamități naturale etc. ;
g) rămâne din venitul brut după ce se scad anumite cheltuielile d e producție,
dobânzile plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare
și la fondul de rezervă, precum și la casele de pensii, pierderile din activitatea
anilor precedenți, pierderile provocate de calamități naturale etc. .
3. Impozitele asupra averii propriu -zise pot fi întâlnite :
a. atât ca impozite stabilite asupra salariului , dar plătite din venitul obținut de pe urma
averii respective, cât și ca impozite pe substanța averii ;
b. atât ca impozite stabilite asupra averii, dar plătite d in venitul obținut de pe urma
muncii respective, cât și ca impozite pe substanța averii .;
c. atât ca impozite stabilite asupra averii, dar plătite din venitul obținut de pe urma
averii respective, cât și ca impozite pe substanța averii .;
d. atât ca impozite stab ilite asupra averii, dar scăzute din venitul obținut de pe urma
averii respective, cât și ca impozite pe substanța averii .
4. Taxele de consumație sunt impozite indirecte care se includ :
e) în prețul de vânzare al mărfurilor fabricate și realizate în exterio rul țării care
percepe impozitul .
f) în prețul de producție al mărfurilor fabricate și realizate în interiorul țării care
percepe impozitul
g) în prețul de vânzare al mărfurilor fabricate și realizate în interiorul țării care
percepe impozitul ;
h) în prețul de vân zare al mărfurilor fabricate și realizate în interiorul țării care
percepe impozitul .

160

Impozitele directe se caracterizează prin faptul că se stabilesc
nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcție de
veniturile sau averea ace stora, pe baza cotelor de impozit
prevăzute prin prevederi legale. Acestea se încasează direct de la
subiectul impozitului la anumite termene aprioric stabilite. În
cazul acestor impozite, subiectul și suportatorul impozitului sunt,
de regulă, una și aceea și persoană, deși, practic, uneori acestea nu
coincid.
După frecvența realizării lor, impozitele se pot grupa în
impozite permanente și impozite incidentale. Impozitele
permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar
impozitele incidentale se intr oduc și se încasează o singură dată
(ex.: impozitul pe avere);
Din punct de vedere al evoluției, impozitele directe au ținut
pasul cu dezvoltarea economiei, deoarece sunt stabilite fie pe
anumite obiecte materiale sau genuri de activități, fie pe venit sau
pe avere, reprezentând forma cea mai veche de impunere.
Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe
venit au fost introduse în momentul în care s -a înregistrat o
anumită diferențiere a veniturilor realizate de diferitele categorii
sociale, mo ment marcat de apariția muncitorilor și funcționarilor
care realizau venituri sub forma salariilor, a industriașilor,
comercianților, bancherilor, care realizau venituri sub forma

161 profitului, a proprietarilor funciari care obțineau venituri sub
forma rente i, etc.;
Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut după
ce se scad anumite cheltuielile de producție, dobânzile plătite
pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare
și la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizațiile la
asigurările de boală, accidente și șomaj, precum și la casele de
pensii, pierderile din activitatea anilor precedenți, pierderile
provocate de calamități naturale etc.;
Impozitele asupra averii propriu -zise pot fi întâlnite atât ca
impozite stabilite asupra averii, dar plătite din venitul obținut de
pe urma averii respective, cât și ca impozite pe substanța averii.
Acestea din urma conduc la micșorarea materiei impozabile,
deoarece se plătesc chiar din substanța averii supuse impunerii,
motiv pentru care se întâlnesc foarte rar ca impozite cu caracter
permanent. Ele sunt institute, de regulă, ca impozite excepționale
pe avere, care se percep o singură dată.
Impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vânzărilor
de mărfuri și prestărilo r de servicii. Cotele utilizate pentru
calcularea acestor impozite nu sunt diferențiate în funcție de
venitul, averea sau situația personală a celor care cumpără mărfuri
sau apelează la servicii ce fac obiectul impozitelor indirecte.
Drept, urmare, impozit ele indirecte lasă impresia că afectează, în
aceeași măsură, veniturile tuturor categoriilor sociale. În realitate
acestea afectează, în mod deosebit, pe cei cu venituri mici,
deoarece impozitele indirecte se percep, de regulă, la vânzarea
bunurilor de lar g consum.
Taxele de consumație pe produs sau accizele sunt așezate
asupra unor produse care se consumă în cantități mari și care nu
pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest fel
impozitul să aibă un randament fiscal cât mai ridicat. De ci,
accizele se instituie asupra unor produse care au o cerere

162 neelastică, cum sunt: vinul, berea, apele minerale tutunul, cafeaua,
zahărul, ceaiul, uleiurile minerale, produsele petroliere
Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea
cotei pr oporționale:
a) fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge
marfa de la producător la consumator;
b) fie asupra prețului de vânzare din stadiul respectiv, obținându –
se astfel taxa asupra prețului de vânzare din care se deduce taxa
(calculate în același fel), aferenta prețului de vânzare din stadiul
anterior. Diferența rezultată este taxa pe valoarea adăugată
aferentă stadiului respectiv. În practică se utilizează cu precădere
a doua variantă de calcul.
Prin evaziune fiscală se înțele ge sustragerea prin orice
mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor
și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale,
bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale
extrabugetare de către persoanele fi zice și persoanele juridice
romane sau străine (denumite contribuabili).
Organele financiar -fiscale din cadrul Ministerului
Finanțelor și din unitățile teritoriale subordonate, Garda
financiară și alte persoane împuternicite de lege au dreptul de
a verific a contribuabilii cu privire la respectarea de către
aceștia a dispozițiilor legale de organizare și de desfășurare a
activităților economice producătoare de venituri impozabile
sau bunurile supuse impozitelor și taxelor.

163

1. Popeangă P., Bragadireanu C, Finanțe publice – suport de curs, Editura Pro
Universitaria, 2013;
2. Stanciu, S., Hotcă, M., Popeangă, P., Radu, C., Bragadireanu, C., Deleanu,
D., Administrație Publică – Teste pentru licență, Ed. Pro Universitaria, 2014;
3. Iulian Văcărel, G. Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moșteanu, Florian
Bercea, Maria Bodnar, Florin Georgescu, Finanțe publice, Ediția a IV -a,
Editura Didactică și Pedagogică, 2008;
4. Mosteanu Tatiana – Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și
relansarea creșter ii economice, Editura Economică, 2003;
5. Moșteanu Tatiana, coord. – Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2004;
6. Legea contabilității nr. 82/1991, republicată în M.O. nr. 458 din 18 iunie 2008, cu
modificările și completările ulterioare;
7. Ordinul M inistrului Finanțelor Publice nr. 1752/17.11.2005, pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M.O.
nr.108 din 30 noiembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare;
8. Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, publicată în M.O. nr. 597 din 13
februarie 2002, cu modificările și completările ulterioare;
9. Legea nr. 356 a bugetului de stat pe anul 2014, publicată în M.O. nr. 805 din 19
decembrie 2013
10. .***Dicționar de economie, Ediția a II a, Editura Economi că, București, 2001.

1. b; 2. a; 3. c; 4. d.

164

Unitatea de înv ățare 8
Datoria publică, noțiuni generale
8.1. Împrumuturile de stat, conținut economic
8.2. Datoria publică externă, concept
8.3. Teme de referate
8.4. Evaluare
8.5. În conclu zie
8.6. Bibliografie

Însușirea conceptului de împrumut de
stat
Înțelegerea rolului împrumut de stat
Însușirea teoriilor economice referitoare
la datoria publică

165 Unitatea de învățare 8. – Datoria publică, noțiuni generale

8.1. Împr umuturile de stat, conținut economic

Împrumutul de stat, reprezintă, rezultatul material al
unei înțelegeri consemnată într -un înscris, încheiat de
stat prin agentul său financiar cu o persoană fizică sau
juridică, în scopul mobilizării, de la acestea, a unor
disponibilități bănești, pentru o perioadă determinată de
timp în condiții de rambursare și dobândă, a priori,
stabilite.
Din analiza definiției rezultă, în primul rând, faptul
că deoarece statul, în calitatea sa de beneficiar al
împrumutului, prin st ructurile sale guvernamentale, nu
este persoană juridică, față de partenerul de înscris este
reprezentat de agentul său financiar, de obi cei banca
centrală.
Din definiția împrumutului de stat rezultă elementele
definitorii ale acestuia din care se disting caracterul
contractual și rambursabil ca și dreptul deținătorului de
disponibilități financiare la o anumită contraprestație de
care va beneficia, ca efect al prestației sale.
Caracterul contractual al împrumutului de stat rezultă din faptul că acesta rep rezintă
un acord de voință, a cel puțin două părți, ce se materializează printr -un înscris.
Caracterul rambursabil al împrumutului de stat este dat de obligația împrumutatului
de a restitui suma acordată de către deținătorul de disponibilități financiare, persoană fizică
sau juridică, în condițiile stabilite prin convenția bilaterală sau prin alte instrumente în baza
cărora a fost efectuată contractarea.
Dreptul la contraprestația în bani pe care statul o plătește unor persoane fizice sau
juridice, deținăto are de disponibilități bănești, pentru prestația acestora, constă în
acordarea, cu titlu de împrumut, a unor sume fixe de bani este justificată, având în vedere
faptul că „…acordarea unui termen de rambursare constituie efectuarea unui serviciu, de
aici legitimitatea perceperii dobânzii".
00:00

Timp necesar: 90 minu te

După parcurgerea unității
veți fi în măsură să
răspundeți la întrebările:
 Ce înseamnă datorie
publică ?
 Care este rolul
datoriei publice ?
 Care este rolul
împrumuturilor de
stat?

166 Condițiile de rambursare, nivelul contraprestației statului, unele eventuale avantaje
acordate de către acesta viitorilor împrumutători, precum și condițiile întreruperii
înțelegerii sunt stipulate în înscrisurile care a u stat la baza contractării împrumutului.

Deși împrumuturile de stat se pot clasifica după mai multe criterii, cele rezultate din
împărțirea făcută după mărimea termenului de rambur sare, instrumentele care au stat la
baza contractării, originea, din țară sau străinătate a creditorului ca și după modul de
garantare a ram bursării acestora sunt relevante.
a) împrumuturi clasificate după termenul de rambursare
Deși prevederile legale care reglementează datoria publică în România nu dau o
clasificare a împrum uturilor de stat având drept criteriu termenul de rambursare, legislația
privind activitatea bancară stabilește totuși trei tipuri de împrumuturi fără a preciza, însă,
dacă această clasificare este valabilă și pentru împrumuturile de stat.
La stabilirea te rmenelor de rambursare ce au determinat clasificarea împrumuturilor
de stat pe cele trei categorii, nu s -a ținut seama, însă, nici de prevederile legale din alte
state și nici de expe riența în acest domeniu a acestora a căror economie este bazată pe
relații de piață.
Astfel, în țările OECD2, împrumuturile de stat, denumite și instrumente ale datoriei
publice, sunt împărțite tot pe trei categorii dar termenele de rambursare, pentru ultimele
două, diferă de cele stabilite prin legislația din România în sensu l că pentru împrumutul pe
termen mediu termenul de rambursare este stabilit de la unu la zece ani, iar pentru
împrumutul pe termen lung la peste zece ani.
Având în vedere intenția declarată a României de a se alătura comunității europene și
pactului nord a tlantic, o anumită aliniere la legislația acestora, inclusiv a celei referitoare la
datoria publică, este absolut necesară.
b) împrumuturi clasificate după instrumentele care au stat la baza contractării
După felul instrumentelor care au stat la baza contr actării, împrumuturile de stat se
împart în:

• împrumuturi contractate, cu deținătorii de disponibilități bănești, prin intermediul
băncii centrale, pe baza unui contract -convenție;
• împrumuturi contractate prin vânzarea de efecte publice (bonuri de teza ur și titluri
de stat pe termene medii și lungi) prin inter mediul băncilor comerciale sau ale caselor de
economii.

167 Activitatea de punere în vânzare a efectelor publice poate avea caracter continuu sau
numai temporar, pentru perioada când sta tul nu poate să atragă necesarul de surse numai
din împrumuturi de stat contractate prin convenții -contract.
c) împrumuturi clasificate după modul de garantare a rambursării acestora
Din acest punct de vedere, al garantării rambursării la sca dență a ratelor de credit și a
plății în termen a dobânzilor aferente, împrumuturile se împart în două categorii:
• împrumuturi negarantate;
• împrumuturi garantate.
Dintre aceste două categorii, împrumuturile garantate de către stat se pot transforma,
în anumite condiții din oblig ații ale garantatu lui în surse generatoare de datorie publică.
d) împrumuturi clasificate după sediul creditorului
După locul unde creditorul își are sediul, în țară sau străinătate, împrumuturile de stat
se clasifică în două categorii:
• împrumuturi de s tat interne, ai căror creditori sunt per soane fizice și juridice din
țara împrumutatului;
• împrumuturi de stat externe, ai căror creditori sunt per soane fizice și juridice cu
sediul în străinătate.
S-a considerat necesară prezentarea acestor aspecte teo retice în legătură cu definirea
îndatorării publice ca și a principalelor elemente teoretice ale împrumutului de stat,
deoarece, la nivelul prevederilor legale în vigoare, în România, nu au fost stabilite, în
totalitate .
În aceste condiții, definiția dată datoriei pu blice prin prevederile legale actuale nu
răspunde, în totalitate, cerințelor de dimensionare corectă și trebuie completată cu câteva
elemente.
În contextul celor prezentate, datoria publică a statului se poate defini ca totalul
obligațiilor de plată înregistrate la un moment dat rezultat din însumarea costurilor
împrumuturilor contractate de către stat cu organisme financiare din interiorul sau
exteriorul țării, prin intermediul agentului său financiar, sau de către alte persoane fizice și
juridice, dar rambursate tot de stat, în anumite condiții asumate printr -o convenție, total
corectat cu rezultanta acțiunii factorilor de influență, atunci când efectul acestora devine
material și cuantificabil.
Definiția, astfel formulată, stabilește toate el ementele caracteristice în ceea ce
privește constituirea datoriei publice ca sumă a unor obligații ale statului rezultate ca

168 urmare a atragerii, prin unul din organismele sale, persoană juridică, a unor disponibilități
financia re necesare realizării obiec tivelor politicii economice în diferite domenii.
Definiția mai stabilește faptul că datoria publică a statului se poate constitui și din
alte împrumuturi decât cele de stat, și anume din cele contractate de diferiți agenți
economici care, din diferite moti ve nu mai pot face față obligațiilor și, drept urmare sarcina
de rambursat este preluată de către stat, în baza asumării acestei sarcini printr -o scrisoare
de garanție guvernamentală.
În sfârșit, definiția stabilește mărimea reală a datoriei publi ce prin amendarea
nivelului acesteia cu o serie de factori de corecție latenți dar care se pot manifesta, pe
parcursul execuției bugetare, prin efecte ce duc la modificarea nivelului înregistrat al
acesteia.
Pe baza acestor elemente de definiție, datoria publică a statu lui poate fi exprimată și
matematic prin următoarea relație liniară:

unde:

Dp = datoria publică totală;
Sc = suma de plată rezultată din împrumuturi contractate de stat;
Sg = suma de plată rezultată din împrumuturi garantate de stat în cazul în care
beneficiarul nu -și mai poate onora obligațiile de plată;
F = suma de plată rezultată din acțiunea diferiților factori de influență;
m = numărul împrumuturilor contractate de stat;
n = numărul împrumuturilor garantate de stat pe care bene ficiar ii nu le mai pot
rambursa;
p = numărul factorilor de influență.

169 Împărțirea împrumuturilor de stat în interne și externe, după modul de contractare al
acestora cu deținători de disponibilități bănești din țară sau din străinătate, clasifică datoria
publi că a statului în datorie publică de stat internă și datorie publică de stat externă .
Deși acestor două forme le sunt caracteristice trăsăturile generale ale datoriei publice,
fiecare are și câteva trăsături specifice, proprii.

Prevederile legale în vigoar e, din România, nu prezintă o definiție explicită a datoriei
publice externe aceasta putând fi mai mult dedusă din definiția generală ca… „totalitatea
obligațiilor pecuniare la un moment dat, rezultate din împrumuturi… externe, pe termen
mediu sau lung , contractate de stat în numele propriu sau garantate de acesta".
Nici în literatura de specialitate studiată nu s -a găsit o defi niție expresă a datoriei
publice externe ci, într -un fel sau altul, tot cir cumscrisă unei definiții generale a datoriei
publi ce a statului.
Astfel, în lucrarea „Finanțe publice1213" datoria publică externă este definită ca…
„totalitatea sumelor împrumutate de administrația publică centrală, de unitățile
administrativ teritoriale și de alte entități publice, de la persoane fizice sau juridice pe piața
străină… și rămase de rambursat, la un moment dat".
Din analiza elementelor privind datoria publică externă așa cum au fost definite prin
prevederile legale în vigoare, se desprind cel puțin două observații principale și anume:
– nu rezultă deosebirea dintre noțiunile de datorie externă și datoria publică
externă și nici condițiile în care împru muturile externe garantate de stat devin datorie
publică externă nu sunt explicite.
După cum este cunoscut, în afara persoanelor juridice de drept public, teoretic, orice
persoană fizică sau juridică poate contracta împrumuturi cu instituții financiare publice sau
private din exteriorul țării sale de origine.
Totalitatea acestor împrumuturi externe contractate de stat și de alte persoane fizice
sau juridice formează datoria externă noțiune mai cuprinzătoare decât aceea de datorie
publică externă, care desemnează doar împrumuturile contractate de către stat prin insti –
tuțiile sale guvernamentale.

12Finanțe publice , I. Văcărel și colectivul, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000

170 În sens larg vorbind, în domeniul datoriei publice , statului îi revine doar obligația
gestionării propriilor împrumuturi, contractate prin structurile sale de drept public,
guvernamentale și a împrumuturilor contractate de către unele persoane juridice și
garantate de către acesta.
Contractarea de către a genții economici a unor împrumuturi externe, poate fi
condiționată, de către finanțatori, de obținerea unei garanții guvernamentale prin care să li
se asigure rambursarea de către stat a sumelor datorate de o persoană fizică sau juridică în
cazul în care a ceștia, din diferite motive, obiective sau subiective, nu o mai pot face ei
înșiși.
Cum pentru aceste cheltuieli nu există prevederi bugetare sau, dacă există sub forma
unor provizioane, de cele mai multe ori sunt subdimensionate, acoperirea acestora se fa ce
fie din alte preve deri, acțiune ce duce la crearea sau sporirea deficitului bugetar, fie dintr –
un alt împrumut care se adaugă la datoria publică externă.
– nu rezultă deosebirea dintre noțiunile de datorie publică externă și datorie privată
negarantată .
În cazul în care o persoană fizică sau juridică, alta decât cele garantate de stat, devine
insolvabilă în relațiile cu un creditor extern, statul nu poate rămâne absolut indiferent la
modul de soluționare a litigiului dacă această acțiune are drept rezul tat expatrierea unor
bunuri materiale cu a căror valoare urmează a se acoperi sumele reprezentând obligațiile
neonorate.
Noțiunea, cunoscută în literatura de specialitate din străinătate sub aceeași denumire
de datorie privată negarantată este luată în cal cul ca factor potențial generator de datorie
publică, doar prin eventualele efecte ce le -ar putea produce în cazul insolvabilității unei
anumite categorii de beneficiari ai împrumuturilor externe contractate.
Datoria externă privată negarantată se defineșt e ca totali tatea obligațiilor de plată,
rezultate din împrumuturile externe contractate de către diverse persoane fizice sau
juridice, altele decât cele ale statului, într -o anumită perioadă de timp.
Din cele de mai sus prezentate ca și din faptul că nic i prin prevederile legale actuale,
aceste componente ale datoriei publice externe nu au fost definite, se desprinde concluzia
că definiția acesteia poate genera erori de interpretare în aprecierea dimensiunilor sale.

171 Pe baza acestor argumente, definițiile atât ale noțiunii de datorie publică externă cât
și ale unor componente ale acesteia, neabordate până în prezent în prevederile legale se
completează, astfel:
Datoria publică externă se definește ca totalitate a obli gațiilor de plată înregistrate la
un mo ment dat, rezultate din împrumuturile contractate de stat cu organisme financiar –
bancare din străinătate sau internaționale, direct sau prin intermediul băncii centrale, ca și
din împrumuturile contractate de alte persoane fizice sau juridice dar rambursat e de stat în
baza asumării acestei obligații ca urmare a executării unui angajament rezultat dintr -o
garanție guvernamentală.
Alte componente ale datoriei publice externe care nu au fost prezentate prin
prevederile legale actuale sunt:
– serviciul datoriei publice externe, definit ca efortul finan ciar extern pe care fiecare
țară îl face anual este dat de totali tatea obligațiilor de plată constând din ratele scadente de
rambursat și din dobânzile, taxele și comisioanele aferente împrumuturilor de stat exte rne.
Efortul financiar extern, în afara dimensiunii sale aritmetice dată de mărimea
absolută a serviciului datoriei externe se mai apreciază și prin indicatori macroeconomici
dați de ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare c a și de
ponderea serviciului datoriei publice în produsul intern brut.
– gradul de îndatorare externă reprezintă valoarea până la care o țară consideră că se
poate împrumuta și se fundamentează pe baza unor indicatori și limite impuse de
organismele finanț atoare internaționale și care se referă la ponderea datoriei publice
externe contractate pe termen mediu și lung în produsul intern brut, ponderea serviciului
datoriei publice externe în volumul exporturilor de bunuri și servicii, în valoarea forței de
muncă exportate ca și ponderea deficitu lui balanței comerciale în produsul intern brut.
Finanțarea administrației locale implică cu necesitate atât impozite, cât și subvenții
de la nivel central. Acesta este un model caracteristic statelor unitare din Europa de Vest.

8.3. Teme de referate

01:10
Definiți conceptul de datorie publică :

172 8.2. Datoria publică externă, concept

Economiștii lumii nu au ajuns încă, până în prezent, la un consens unanim asupra
noțiunii de datorie publică, a sferei acesteia de cuprindere, dar mai ales asupra definirii
sale, subiecte care sus cită numeroase controverse.
Principala consecință a lipsei cadrului comun de reprezentare contabilă este
exprimarea diferită a noțiunii de datorie publică și deci imposibilitatea efectuării unor
comparații între nivelurile acesteia aș a cum au fost înregistrate în diferite țări.
Paradoxal, această stare de incertitudine în definirea acestei noțiuni se menține în
condițiile în care, în cea mai mare parte a țărilor industrializate și nu numai, în conjunctura
actuală marcată de stagnarea a ctivității economice, concomitent cu instituirea unor politici
monetare riguroase, îndatorarea publică a cunoscut o creștere fără precedent în istoria
de după cel de -al doilea război mondial.
Dacă în trecut marile deficite bugetare și implicit explozia da toriei publice surveneau
în timpul anilor de război, nivelul acestora diminua odată cu instaurarea păcii urmată în
mod logic de o anumită creștere economică chiar dacă în cadrul acesteia se înregistra o
fluctuație, quasi normală, a ciclurilor de activitate .
Contrar acestei situații, ceea ce reține atenția în prezent, este faptul că ultima
perioadă de creștere reală a activității economice, înregistrată între anii 1987 și 1989, nu s –
a materializat decât într -o foarte mică reducere a datoriei publice și a ind icelui dat de
raportul acesteia în produsul intern brut. Actuala recesiune, însă, se manifestă deosebit de
virulent prin antrenarea, din nou, a unei creșteri bruște, semnificative, atât a deficitelor
bugetare cât și a datoriei publice.
Această situație a f ost sesizată de guvernele țărilor europene, fapt ce a determinat
includerea în Tratatul Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992, a unor
criterii precise și foarte riguroase în ceea ce privește nivelul maxim al unor indi catori ai
finanțe lor publice naționale.
Dintre acești indicatori, prin prevederile Tratatului de la Maastricht s -a stabilit că
nivelul deficitului bugetar și al datoriei publice să nu depășească cotele de 3% respectiv
60% din produsul intern brut.

173 Dar, așa cum rezultă din datele privind evoluția raportului datorie publică produs
intern brut, înregistrat în principalele țări industrializate ale Europei, pe o perioadă de 20 de
ani. puține au fost țările care s -au putut încadra în aceste criterii, atât înainte cât și după
încheierea Tratatului de la Maastricht.
Cu toate aceste considerente din care rezultă că datoria pu blică reprezintă o problemă
care capătă de la o perioadă la alta valențe tot mai însemnate, în prezent nu există un
consens general în ceea ce privește definire a și dimensionarea acesteia, în spe cial, datorită
lipsei de unitate a regulilor de contabilizare a ele mentelor constitutive ale deficitului
bugetar, principalul factor generator de datorie publică.
în aceste condiții organismele financiare internaționale s-au găsit în situația de a
stabili, ele însele, definiții pentru unii indicatori cum sunt deficitul bugetar și datoria
publică, ce intră în analiza cri teriilor de performanță care trebuie să fie realizate de viitorii
benefi ciari ai creditelor pe care a cestea le acordă.
Astfel, Fondul Monetar Internațional, în unul din protocoalele anexă la Tratatul de la
Maastricht, a definit deficitul bugetar ca ….. diferența între ansamblul cheltuielilor
guvernului, inclusiv dobânzile la datoria publică dar exceptân d rambursarea acesteia și
ansamblul veniturilor, cuprinzând încasările fiscale, nefiscale și cesionările de active dar
excluzând împrumuturile" îndatorarea publică este definită, prin același document, mult
mai simplu… "ca nevoia de împrumut, la un moment dat, a unui guvern".
În țara noastră, conceptul asupra datoriei publice a fost reconsiderat în funcție de
noile realități și transformări survenite după evenimentele din decembrie 1989 care au creat
cadrul social și instituțional al dezvoltării economice b azată pe relații de piață liberă.
Pornind de la aceste noi realități, lucrările de specialitate definesc datoria publică ca
… "totalitatea sumelor împrumutate de administrația publică centrală, de unitățile
administrativ -teritoriale și de alte entități p ublice, de la persoane fizice sau juridice pe piața
internă și străinătate și rămase de rambursat la un moment dat".
Atât noțiunea de deficit al bugetului de stat, cât și cea de datorie publică a statului
sunt stabilite în sens destul de larg și fără a țin e seama de factorii de influență care pot
modifica mărimea acestora pe parcursul execuției bugetare.
În aceste condiții, pe baza unor observații asupra prevederilor noțiunilor actuale am
gândit o definiție a datoriei publice și a principalului său factor de influență, deficitul

174 bugetar, care să le identifice mai bine atât ca elemente de macroeconomie cât și ca
elemente de referință necesare realizării controlului financiar al acestei activități.

Definiția datoriei publice, așa cum a fost aprobată p rin prevederile legale în vigoare,
mult mai complexă decât lapidara …..nevoie de împrumut a statului" formulată de unele
organisme internaționale, stabilește cu exactitate natura elementelor sale componente și
răspunde unor necesități de determinare în timp a nivelului acesteia.
De asemenea, definiția face distincția între elementele ce compun datoria publică în
sensul că individualizează împrumuturile contractate de alte structuri economice decât
statul dar garantate de către acesta și care devin dator ie publică în anumite condițiuni și
anume numai atunci când garantatul nu mai poate face față obligațiilor ce -i revin iar
acestea sunt preluate de garant, în cazul de față statul, prin organismele sale
guvernamentale.
Ceea ce nu rezultă, însă, din definiți e este faptul că nu relevă mărimea reală a datoriei
publice, mai mult, poate conduce chiar la aprecieri deformate ale acesteia, având în vedere
că, ulterior, în oricare alt moment, dimensiunea acesteia nu va fi dată numai de obligațiile
pecuniare rezultate din împrumuturile interne și externe.
Această sumă, dată de totalitatea obligațiilor pecuniare la un moment dat și care
formează datoria inițială poate fi amendată de un întreg complex de factori de influență, ce
determină o altă dimensiune, cea reală, a datoriei publice.
De aceea, am considerat că analizarea și prezentarea unor aspecte asupra efectelor
câtorva dintre factorii de influență apreciați ca indispensabili pentru stabilirea dimensiunii
reale a acesteia se impun cu necesitate.

Din analiza defini țiilor prezentate, o primă idee care se desprinde este faptul că, la
formularea acestora, atât de către Fondul Monetar Internațional cât și în prevederile legale
în vigoare, din România, nu s -a ținut seama de influențele pe termen scurt date de variațiile
ciclice ale nivelului economiei asupra deficitelor și îndatorării publice.
Această omisiune este consecința faptului că, de regulă, raționamentele teoretice se
fac luând în calcul indicatorii unei economii în expansiune și nu cei proprii perioadelor de
stagnare sau de recesiune.

175 Deși amplitudinea deficitului bugetar, atât cât e măsurat, aduce informații importante
asupra creșterii îndatorării publice, este cunoscut faptul că ansamblul consecințelor asupra
îndatorării publi ce nu vor fi aceleași dacă economi a unui stat cunoaște o situație de
expansiune sau una de încetinire a activității sau recesiune.
Fluctuațiile pe termen scurt ale activității economice pot agrava sau, din contra,
diminua atât nivelul deficitului bugetar cât și al îndatorării publice a s tatului.
Analiza evoluției datoriei publice (ponderea acesteia în PIB) pe o perioadă de 200 de
ani, înregistrată în S.U.A. și Anglia, relevă în mod elocvent creșteri spectaculoase ale
acesteia în perioadele de scădere economică, determinate de evenimente i nterne și
internaționale deosebite (războaie, mari calamități ș.a.) continuate, în perioadele de
relansare economică, de diminuări ale acesteia, datorate atât creării resurselor necesare
rambursării împrumuturilor de stat cât și scăderii nevoii de contract are a altora noi.
Aceste procese, cunoscute sub denumirea de stabilizatori automați ai bugetului,
impun ca deficitul să fie corectat cu influențele date de fluctuațiile economice
conjuncturale, prin eliminarea din buget a tuturor veniturilor și cheltuielil or înregistrate ca
urmare a variațiilor pe termen scurt ale produsului intern brut, fapt ce nu rezultă din
definiția dată și impusă de Fondul Monetar Internațional prin Tratatul de la Maastricht și
nici din cea oficializată prin prevederile actuale din țar a noastră.
Un alt element important de care definiția dată de Fondul Monetar Internațional nu
ține seama, este acela al întinderii sectorului public deși, dezvoltarea considerabilă a
acestuia în ultimul timp, în cea mai mare parte a țărilor lumii, constitu ie una din princi –
palele probleme macroeconomice ale guvernanților.
În mod uzual, sectorul public se definește ca ansamblul for mat de către instituțiile
statului și colectivitățile sale locale, prin instituțiile statului înțelegându -se atât cele
guvername ntale și cele aparținând diferitelor sisteme de protecție socială cât și cele ce
aparțin anumitor servicii ce se desfășoară în afara bugetului de stat.
Dimensiunile sectorului public, o dată stabilite, întrebarea care se ridică este dacă
deficitul bugetar înregistrat la un moment dat poate fi acoperit din activul net al acestuia
calculat ca diferență între activul și pasivul total al statului.
Este cunoscut faptul că proprietățile sectorului public (terenuri, mine, stocuri de aur
etc.) înregistrează, în tim p, creșteri sau micșorări (pierderi) din valoarea lor inițială.

176 Dacă împrumuturile de azi semnifică, în mod sigur, noi cheltuieli pentru perioadele
viitoare, la dimensionarea datoriei publice ar trebui să se țină seama și de faptul că o
creștere în valoare a activelor sectorului public creează premizele unor noi surse pentru
finanțarea cheltuielilor care ar putea duce la sporirea deficitului bugetar.
În plus, unele active nestrategice pot fi chiar vândute, în cadrul programelor de
privatizare, acțiune care poate crea noi surse de finanțare a deficitului bugetar, și deci
diminuarea posibilităților de creștere a datoriei publice a statului.
Această situație se întâlnește în special în cazul țărilor care au trecut de la economia
centralizat planificată la econo mia de piață și care găsesc în fondurile obținute din
privatizarea activelor statului o foarte consistentă sursă de finanțare a diferitelor necesități
evitând apelarea la împrumutul de stat.

Un alt element de care nu s -a ținut seamă la formularea definiți ei deficitului bugetar
și a datoriei publice este cel ce se referă la o anumită categorie de investiții publice și
anume la cele efectuate în domeniile sănătății și învățământului.
După cum se știe, o parte a cheltuielilor publice, în special cheltuielile destinate
investițiilor efectuate în domeniile învățământului și/sau al sănătății, deși din punct de
vedere contabil sunt cheltuieli curente, faptul că investiția este făcută în capital uman
reprezintă, în cele din urmă, un important factor al creșterii ec onomice viitoare care, prin
efectele sale, duce la scăderea nevoii de împrumuturi și diminuarea îndatorării publice a
oricărui stat, dezvoltat sau mai puțin dezvoltat.
Desigur, și în acest caz, se pune aceeași problemă a cuan tificării acestor influențe,
dimensiune care, deși nu se poate realiza cu precizie contabilă, se poate totuși estima.
Un alt element, fără de care datoria totală a statului nu poate fi apreciată, îl formează
angajamentele implicite nefinanciare constituite din decizii luate de către gu vernanți, în
trecut sau în prezent, și care se transformă, în viitor, în factori financiari potențiali cre atori
de datorie publică.
Dintre toate tipurile de angajamente implicite asumate de către guvernanți cel puțin
două trebuie să fie luate în considera ție la dimensionarea datoriei publice totale.
Acestea sunt formate din alocațiile și indemnizațiile acordate de către un guvern în
cadrul diferitelor sisteme de protecție socială sau de pensii și din garanțiile explicite sau

177 implicite acordate pen tru împr umuturi sau depozite realizate de către instituții private sau
chiar publice.
În prezent, aproape toate țările se confruntă cu efectele fenomenului de creștere mai
rapidă a numărului pensionarilor în raport cu populația activă, situație ce determină o
creștere a volumului indemnizațiilor de plătit, comparativ cu suma cotizațiilor încasate.
În aceste condiții, cu toate că teoretic, sistemele de protecție socială, în special cele
ce vizează pensiile, funcționează pe bază de gestiune paritară (cât încasează at ât plătesc), în
realitate sectorul pu blic este la fel de angajat în această problemă, a plății indemnizațiilor
sociale, ca și organismele sociale.
Principala cauză a acestui fenomen este îmbătrânirea acce lerată a populației fapt ce
atrage creșteri ale vo lumului cheltuielilor pentru pensii și sănătate, concomitent cu
micșorarea alocațiilor fami liale și a indemnizațiilor de șomaj.
Pe de altă parte, cum numărul populației active scade pro porțional cu rata de creștere
a numărului pensionarilor, diferența di ntre contribuția pentru asigurările sociale și plățile
efectuate în cadrul acestora suportată de către guvern din impozite sau împrumuturi de stat.
Nici cea de -a doua categorie de angajamente implicite, ge nerate de garantarea
împrumuturilor sau a altor a sigurări date de către stat, diferiților operatori economici, nu
apar ca posturi distincte de cheltuieli viitoare în estimările oficiale ale deficitelor și datoriei
publice.
Faptul că un guvern decide, la un moment dat, să garanteze unele operații financia re
viitoare, nu va schimba în nici un fel deficitul bugetar al anului în curs.
Dar, dacă instituția garantă, oricare ar fi forma sa de orga nizare, privată sau publică,
nu mai poate respecta clauzele contractuale ce -i revin, statul este acela care, în baza
obligațiilor asumate prin acordul de garantare, trebuie să plătească în locul acesteia.
Această situație se poate întâlni și în cazul depozitelor populației la băncile devenite
falimentare situație în care statul preia cel puțin o parte din obligațiile de rambursare a
drepturilor depunătorilor.
Deși efectul acestor angajamente este greu de evaluat, tot mai multe evenimente
actuale arată că fenomenul există și reprezintă o sarcină potențială care poate avea
repercusiuni sau asupra fiscalității sau asupra da toriei publice viitoare și trebuie luat în
considerație.

178 Evenimente ca falimentele unor bănci sau fonduri de investiții din România, a căror
consecință a fost preluarea de către stat a sarcinii de rambursare a unei părți din economiile
populației depuse în conturile personale, nu sunt singulare și nici specifice doar țării
noastre.
Problema care se pune însă, este dacă aceste angajamente ce constituie cheltuieli
potențiale într -un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, trebuie sau nu, incluse în calculul
îndatorării publice.
Un răspuns net este greu de dat datorită argumentării sale dificile. Cea mai mare
parte a riscurilor ce incumbă guvernelor statelor nu numai că sunt dificil de evaluat, așa
cum s -a precizat mai sus, dar sunt în aceeași măsură și imprev izibile putând fi asemănate,
păstrând o scară reală a proporțiilor, riscurilor de război sau catastrofelor naturale care,
evident nu pot fi nici prevăzute cu precizie, nici estimate și, deci, nici nu pot fi luate în
calculul diferiților indicatori macroeco nomici.
Cu toate acestea, angajamentele implicite ale guvernelor inclusiv cele rezultate din
garantarea unor operațiuni financiare efectuate de unități private sau chiar publice este
necesar să fie evaluate, însă la dimensionarea îndatorării publice se vo r avea în vedere
numai în momentul în care devin plăți efective.
În cazul economiilor țărilor cu moneda neconvertibilă efectul neluării în calcul a
diferitelor categorii de factori direcți și/sau impliciți se manifestă printr -o serie de
consecințe care, di mensional, sunt mult mai devastatoare pentru bugetele acestora,
comparativ cu efectele produse asupra bugetelor țărilor cu moneda convertibilă și stabilă.
Fenomenele inflaționiste cunoscute ca factori de erodare ai datoriei publice au totuși
și influențe negative asupra bugetelor mai ales în cazul datoriei publice externe deoarece
efectele acestora se manifestă mult mai acut asupra monedelor neconvertibile decât asupra
celor convertibile.
Ignorarea, deliberată sau nu, a unora dintre factorii economico – mico-financiari ca
schimbarea nivelului dobânzilor, inflația, nivelul investițiilor efectuate din cheltuielile
publice sau nedefinirea altora, prezentați mai sus, a căror influență poate duce la
modificarea valorii inițiale a datoriei publice, constituie o g ravă eroare a gestionarului
acesteia ale cărei repercusiuni, cunoscute sub denumirea de efectul „bulgărelui de zăpadă",
se vor manifesta, în viitor, asupra bugetului statului.

179 Efectul „bulgărelui de zăpadă" sau procesul de auto -alimentare se definește ca fiind
consecința dimensionării eronate a nivelului datoriei publice concretizată în necesitatea
efectuării unor cheltuieli neprevăzute în bugetul de stat care trebuie acoperite fie prin
mărirea impozitelor fie prin contractarea unui nou împrumut, supliment ar O ultimă
observație în legătură cu definirea datoriei publice se referă la faptul că prevederile legale
actuale enunță doar moda litățile de contractare a împrumuturilor de stat fără a defini, însă,
noțiunea și elementele componente ale acestora.
În aceste condiții, abordarea câtorva pro bleme teoretice asupra acestor noțiuni se
impune ca necesitate, având în vedere că atât gestionarul datoriei publice cât și organele
care controlează această activitate trebuie să dispună de toate elementele ce o def inesc ca
element al finanțelor publice.

8.3. Teme de referate

1. Formele datoriei publice, aspecte teoretice.
2. Necesitatea obiectivă a datoriei publice
3. Necesitatea împrumuturilor de stat.

1. Împrumutul de stat, reprezintă:
01:10
5
Elaborați un eseu de maxim 300 de cuvinte cu titlul „Necesitatea
și consecințele datoriei publice România”.

180 a) rezultatul unei în țelegeri consemnată într -un înscris, încheiat de stat prin agentul
său financiar cu o persoană fizică sau juridică, în scopul mobilizării, de la acestea, a
unor disponibilități bănești, pentru o perioadă determinată de timp în condiții de
rambursare și dob ândă, a priori, stabilite ;
b) rezultatul material al unei înțelegeri consemnată într -un înscris, încheiat de stat prin
agentul său financiar cu o persoană juridică, în scopul mobilizării, de la acestea, a
unor disponibilități bănești, pentru o perioadă deter minată de timp în condiții de
rambursare și dobândă, a priori, stabilite ;
c) rezultatul material al unei înțelegeri consemnată într -un înscris, încheiat de stat prin
agentul său financiar cu o persoană fizică sau juridică, în scopul mobilizării, de la
acestea , a unor disponibilități bănești, pentru o perioadă determinată de timp în
condiții de rambursare și dobândă, a priori, stabilite ;
d) rezultatul material al unei înțelegeri consemnată într -un înscris, încheiat de stat prin
agentul său financiar cu o persoană fizică sau juridică, în scopul mobilizării, de la
acestea, a unor disponibilități materiale, pentru o perioadă determinată de timp în
condiții de rambursare și dobândă, a priori, stabilite .
2 Fluctuațiile pe termen scurt ale activității economice pot:
a) agrava sau, din contra, diminua atât nivelul deficitului bugetar cât și al îndatorării
publice a statului ;
b) diminua atât nivelul deficitului bugetar cât și al îndatorării publice a statului ;
c) agrava atât nivelul deficitului bugetar cât și al îndatorării publice a statului ;
d) agrava sau, din contra, diminua nivelul deficitului bugetar .
3. În înscrisurile care au stat la baza contractării împrumutului sunt stipulate:
a) condițiile de rambursare, nivelul contraprestației statului, precum și condițiile
întreruperii înțele gerii.
b) condițiile de rambursare, unele eventuale avantaje acordate de către acesta viitorilor
împrumutători, precum și condițiile întreruperii înțelegerii.
c) condițiile de rambursare, nivelul contraprestației statului, unele eventuale avantaje
acordate de că tre acesta viitorilor împrumutători;.
d) condițiile de rambursare, nivelul contraprestației statului, unele eventuale avantaje
acordate de către acesta viitorilor împrumutători, precum și condițiile întreruperii
înțelegerii.

181

Atât noțiunea de deficit a l bugetului de stat, cât și cea de
datorie publică a statului sunt stabilite în sens destul de larg și fără
a ține seama de factorii de influență care pot modifica mărimea
acestora pe parcursul execuției bugetare ;
Împrumutul de stat, reprezintă, rezultatul material al unei
înțelegeri consemnată într -un înscris, încheiat de stat prin agentul său
financiar cu o persoană fizică sau juridică, în scopul mobilizării, de la
acestea, a unor disponibilități bănești, pentru o perioadă determinată de
timp în c ondiții de rambursare și dobândă, a priori, stabilite.
Fenomenele inflaționiste cunoscute ca factori de erodare ai
datoriei publice au totuși și influențe negative asupra bugetelor
mai ales în cazul datoriei publice externe deoarece efectele
acestora se ma nifestă mult mai acut asupra monedelor
neconvertibile decât asupra celor convertibile.
Din definiția împrumutului de stat rezultă elementele
definitorii ale acestuia din care se disting caracterul contractual și
rambursabil ca și dreptul deținătorului de d isponibilități financiare
la o anumită contraprestație de care va beneficia, ca efect al
prestației sale.
Prevederile legale în vigoare, din România, nu prezintă o
definiție explicită a datoriei publice externe aceasta putând fi mai
mult dedusă din definiț ia generală ca… „totalitatea obligațiilor
pecuniare la un moment dat, rezultate din împrumuturi… externe, pe
termen mediu sau lung, contractate de stat în numele propriu sau
garantate de acesta".

01:30
5

182

1. Popeangă P., Bragadireanu C, Finanțe public e – suport de curs, Editura Pro
Universitaria, 2013;
2. Stanciu, S., Hotcă, M., Popeangă, P., Radu, C., Bragadireanu, C., Deleanu,
D., Administrație Publică – Teste pentru licență, Ed. Pro Universitaria, 2014;
3. Iulian Văcărel, G. Anghelache, Gh. D. Bistricean u, Tatiana Moșteanu, Florian
Bercea, Maria Bodnar, Florin Georgescu, Finanțe publice, Ediția a IV -a,
Editura Didactică și Pedagogică, 2008;
4. Mosteanu Tatiana – Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și
relansarea creșterii economice, Edit ura Economică, 2003;
5. Moșteanu Tatiana, coord. – Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2004;
6. Legea contabilității nr. 82/1991, republicată în M.O. nr. 458 din 18 iunie 2008, cu
modificările și completările ulterioare;
7. Ordinul Ministrului Finanțe lor Publice nr. 1752/17.11.2005, pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M.O.
nr.108 din 30 noiembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare;
8. Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, publicat ă în M.O. nr. 597 din 13
februarie 2002, cu modificările și completările ulterioare;
9. Legea nr. 356 a bugetului de stat pe anul 2014, publicată în M.O. nr. 805 din 19
decembrie 2013
10. .***Dicționar de economie, Ediția a II a, Editura Economică, București, 200 1.

1. c; 2. a; 3. d.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: EDITURA UNIVERSITĂȚII „NICOLAE TITULESCU ” BUCUREȘTI 2015 Ace st material este destinat uzului studenților, forma de învățământ la distanță…. [600900] (ID: 600900)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

EDITURA UNIVERSITĂȚII „NICOLAE TITULESCU ” BUCUREȘTI 2015 Ace st material este destinat uzului studenților, forma de învățământ la distanță…. [600900]

Copyright Notice

1 TURISM CULTURAL ÎN CENTRE ISTORICE URBANE DE DIMENSIUNI MICI ȘI MEDII – DIRECȚII DE ACȚIUNE ARHITECTURAL URBANISTICE – STUDII DE CAZ DIN ROMÂNIA… [600144]

Turism cultural [306039]

În același timp ne oferă posibilitatea de a evidenția factorii de risc cu care se confruntă omenirea odată cu construirea turbinelor eoliene. [304535]

Perțea Ionuț -Adrian [603677]

UNIVE RSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMAC IE GRIGORE T. POPA IAȘI NANOCAPSULE MAGNETICE BIOTINILATE PENTRU APLUCAȚII DE TI P TERANOSTIC Candidat, VLAD… [606392]

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI, TIMIŞOARA [301534]

Copyright Notice

Similar Posts