Editura Universitară Danubius, Galați [629356]

Editura Universitară Danubius, Galați

IOAN HUMĂ
UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAȚI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ ȘI FRECVENȚĂ REDUSĂ
FACULTATEA DE DREPT
Anul I, semestrul I
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Teoria generală a dreptului 2

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autor ului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară Danubius este recunoscută de
Consiliul Național al Cercetării Științifice
din Învățământul Superior

ISBN 978 -606-533-043-6

Tipografia Zigotto Galați
Tel.: 0236.477171

Teoria generală a dreptului 3
CUPRINS

1. Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului și locul ei în sistemul
științelor juridice 8
Geneza și esența dreptului 14
Obiectivele specifice unității de învățare
Rezumat 34
Teste de autoevaluare 34
Bibliografie minimală 35

2. Normele juridice și interpretarea lor
Normele juridice 37
Interpretarea normelor juridice 62
Obiectivele specifice unității de învățare
Rezumat 72
Teste de autoevaluare 73
Lucrare de verificare 73
Bibliografie minimală 74

3. Raportul juridic și izvoarele dreptului
Raportul juridic 76
Izvoarele dreptului 89
Izvoarele nonestatice ale dreptului 100
Obiectivele specifice unității de învățare
Rezumat 106
Teste de autoevaluare 106
Bibliografie minimală 107

Teoria generală a dreptului 4
4. Sistemul și sistematizarea dreptului. Răspunderea juridică
Bibliografie (de elaborare a cursului)
Sistemul dreptului 109
Elaborarea și sistematizarea dreptului 116
Realizarea dreptului 128
Răspunderea juridică 134
Obiectivele specifice unității de învățare
Rezumat 145
Teste de autoevaluare 145
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 146
Lucrare de verificare 146
Bibliografie minimală 146

Teoria generală a dreptului 5 INTRODUCERE
Modulul intitulat Teoria generală a dreptului se studiază în anul I sem. I și
vizează dobândirea de competen țe în domeniul cunoștințelor introductive
despre drept.
După ce vei studia și învăța modulul , vei dobândi o seamă de competenț e
generale.

Obiectivele cadru pe care ți le propun sunt următoarele:
 înțelegerea specificului Teoriei generale a dreptului în cadrul
sistemului științelor juridice;
 explicarea genezei și esenței dreptului;
 identificarea structurii normelor juridice și a izvoarelor dreptului;
 cunoașterea formelor de interpretare și stăpânirea metodelor
interpretării dreptului;
 descrie rea elementelor raportului juridic și a condițiilor sale;
 asum area principiilor și a condițiilor răspunderii juridice.

Conținutul este structurat în următoarele unități de învățare:
– Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
– Normele juridice și interpretarea lor
– Raportul juridic și izvoarele dreptului
– Sistemul și sistematizarea dreptului. Răspunderea juridică
În prima unitate de învățare, intitulat ă Teoria generală a dreptului despre
geneza și esența dreptului , vei regăsi opera ționalizarea următoarelor obiective
specifice , astfel încât vei avea capacitatea:
– să realizezi clasificarea atât a științelor sociale cât și a științelor juridice;
– să descrii problematica Teoriei generale a dreptului, dar și desprinderea
acesteia în tabloul științelor juridice ca disciplină distinctă;
– să reprezinți dreptul ca o formă normativă a raționalizării vieții sociale;
– să dezvolți într -un eseu de o pagină problema genez ei și evoluți ei
fenomenului de drept,
după ce vei studia con ținutul cursului și vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare și autoevaluare îți propun exerci ții și teste adecvate.
După ce ai parcurs informația esențială, în a do ua unitate de învățare, Normele
juridice și interpretarea lo r, vei achizi ționa, odată cu cuno ștințele oferite, noi
competențe și vei dobândi capacitatea:
– să corelezi norma juridică cu o situație concretă de aplicare a legii ;
– să descrii, în maximum două pagini, formele și metodele interpretării
juridice;
– să dezvolți într -un eseu de o pagină expresia: „ aplicarea dreptului nu se
poate realiza fără interpretarea sa ”,
care î ți vor permite să înțelegi că aplicarea dreptului operează cu metode
convergente situa ției concrete. Ca sa î ți evaluez gradul de însu șire a

Teoria generală a dreptului 6 cuno ștințelor, vei rezolva o lucrare de evaluare pe care, după corectare , o vei
primi cu observa țiile adecvate și cu strategia corect ă de învățare pentru
modulele următoare.
În a treia unitate de învățare, intitulată Raportul juridic și izvoarele dreptului,
vei regăsi operaționalizarea altor obiective specifice , vei fi în consecință
capabil:
– să descrii conceptul de raport juridic;
– să argumentezi în maxim două pagini organizarea ierarhică a izvoarelor
dreptului;
– să precizezi statutul jurisprudenței și a l doctrinei juridice în raport cu
problematica izvoarelor dreptului ”,
după ce vei studia con ținutul cursului și vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare și autoevaluare îți propun alte exerci ții și alte teste.
După ce ai parcurs informația esențială, î n a patra unitate de învățare Sistemul
și sistematizarea dreptului. Răspunderea juridică , vei achiziționa, odată cu
cunoștințele oferite, noi competențe și vei avea capacitatea:
– să explici criteriile aflate la baza diferențierii dreptului în cele două mari
diviziuni: dreptul public și dreptul privat;
– să evidențiezi formele principale de sistematizare a actelor normative;
– să descrii în maxim două pagini ca racteristicile actelor de aplicare a
dreptului în raport cu actele normative;
– să enumeri argumentat feluril e răspunderii juridice și a le relațiilor dintre
ele,
care î ți vor permite să sesizezi caracterul sistematic al organizării dreptului și
rolul răspund erii juridice în realizarea sa. Ca sa î ți evaluez gradul de însu șire a
cuno ștințelor, vei rezolva o lucrare de evaluare pe care, după corectare , o vei
primi cu observa țiile adecvate și cu strategia corect ă de învățare pentru
modulele următoare.
Pentru o învățare eficientă , ai nevoie de următorii pa și obligatorii:
 Citești modulul cu maxim ă atenție.
 Eviden țiezi informa țiile esen țiale c u culoare, le notezi pe hârtie sau le
adnotezi în spa țiul alb rezervat .
 Răspunzi la întrebări și rezolvi exerci țiile propuse .
 Mimezi evaluarea final ă, autopropunându -ți o tem ă și rezolvând -o fără s ă
apelezi la suportul scris .
 Compari rezultatul cu suportul de curs și îți explici de ce ai eliminat
anumite secven țe.
 În caz de rezultat îndoielnic , vei relua întreg demersul de învățare .
Pe măsură ce vei parcurge modulul , îți vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfâr șitul unităților de învățare 2 și 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerin țe, folosindu -te de suportul de curs și de resurse
bibliografice suplimentare . Vei fi evaluat după gradul în care ai reu șit să
opera ționalizezi competen țele. Se va ține cont de acurate țea rezolvării, de
modul de prezentare și de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarități și
informa ții suplimentare vei apela la tutorele indicat.

Teoria generală a dreptului 7

1. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI DESPRE
GENEZA ȘI ESENȚA DREPTULUI

Obiective specifice :
La sfârșitul capitolului, vei avea capacitatea :
 să realizezi clasificarea atât a științelor sociale cât și a științelor
juridice;
 să descrii problematica Teoriei generale a dreptului, dar și
desprinderea acesteia în tabloul științelor juridice ca disciplină
distinctă;
 să reprezinți dreptul ca o formă normativă a raționalizării vieții
sociale;
 să dezvolți într -un eseu de o pagină problema genez ei și evoluți ei
fenomenului de drept.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Teoria generală a dreptului și locul ei în sistemul științelor
juridice
8
Geneza și esența dreptului 14
Obiectivele specifice unității de învățare
Rezumat 34
Teste de autoevaluare 34
Bibliografie minimală
35

Hum ă Ioan Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului

Teoria generală a dreptului 8 1.1. Teoria generală a dreptului și locul ei în sistemul științelor juridice

1.1.1. Locul științelor juridice în cunoașterea fenomenului social
Necesitatea studierii dreptului
Fenomenul dreptului reprezintă ansamblul regulilor obligatorii de conduită,
reguli care consacră drepturi, libertăți și obligații determinate, decurgând din
relațiile interumane și a căror respectare este garantată, la nevoie, de către forța
publică.
Drep tul se deschide spre valorile sociale, chintesență a aspirațiilor comunității;
promovarea și apărarea lor este vitală pentru ființarea societății civile și a
statului de drept. O bună parte a valorilor sociale este consfințită juridic,
dobândind astfel forma dreptului, a normelor juridice.
Pentru statul autentic democratic, modelarea juridică a relațiilor dintre oameni
înseamnă, în ultimă instanță, raționalizarea sui-generis a necesității sociale,
care devine, în acest mod, o necesitate conștientizată și a sumată. Dreptul este o
expresie normativă specifică a acestui proces continuu de raportare activă la
necesitatea nudă, de cunoaștere și modelare sistematică a contextului istoric și
a relațiilor interumane în acord cu interesul general al comunității. Drep tul,
prin valorile pe care le promovează, este un mod de umanizare a Ființei istoriei
și deci de afirmare a libertății. El instituie, în ordinea sa, prin amintitul efort de
raționalizare juridică a necesității, acele elemente de normativitate în măsură să
exprime ontosul socio -uman. Lumea normelor juridice este o ipostază,
complementară celorlalte, a existenței umane.
Dreptul derivă din esența omului ca zoon politikon (ființă socială), care își
subsumează natura biopsihică condiției sale sociale, în raport cu care, numai,
libertatea sa dobândește întemeiere axiologică (valorică) și sens constructiv,
exprimându -se juridic prin drepturi, libertăți și obligații. Cunoașterea normelor
de drept și, pe un plan mai cuprinzător, a fenomenului juridic este și trebuie să
fie mai mult decât reflectarea ca atare a fenomenalității juridice în conștiința
insului, apropierea ei pur gnoseologică; poți astfel cunoaște dreptul și totuși să
înfăptuiești nondreptul! Din perspectiva comportamentului uman dezirabil,
cunoașterea aut entică a dreptului este aceea care se continuă organic în
acțiunea pozitivă de realizare a normativității juridice.
A cunoaște legea înseamnă a acționa în conformitate cu ea, iar asumarea
conștientă a legii, în genere a normei juridice, reprezintă moment ul subiectual ,
corolar al împlinirii omului ca ființă conștientă și, pe această bază, ca ființă
liberă.
Cu atât mai necesar este în societatea statului de drept, la care aspiră în ceasul
de față națiunea noastră, abordarea sistematică a dreptului, cunoașterea sa
științifică, în măsură să stabilească condițiile care impun transformarea lui

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 9 obiectivă, să deter mine direcțiile evoluției sale în economia de piață, pentru
formarea statului de drept și asigurarea drepturilor și libertăților civice.
Științele juridice, element constitutiv al sistemului științelor
Raportarea omului la realitate are un caracter refle ctoriu, conștientizant.
Cunoașterea este o dimensiune specific umană, iar adevărul – o valoare
definitorie pentru homo sapiens . Știința reprezintă forma riguroasă a
cunoașterii; ea constituie un ansamblu sistematic și unitar de cunoștințe
veridice despre r ealitatea obiectivă (naturală și socială) și realitatea subiectivă
(proprie lumii interioare a omului). Spre deosebire de cunoașterea comună,
știința stabilește, prin abstractizare și generalizare, legile proprii fenomenelor,
legi a căror descifrare permit e fundamentarea acțiunii practice.
Cunoașterea științifică se concentrează și se structurează în ceea ce s -a numit
sistemul general al științelor . Acesta cuprinde:
1) grupul științelor despre existență (cu valoare explicativ -previzională asupra
diferitelor domenii ale realității), alcătuit din: științele naturii (fizica, chimia,
biologia, anatomia, zoologia, botanica ș.a.), științele sociale (sociologia
generală, științele politice, științele juridice, istoria, economia, etica etc.) și
științele gândirii (l ogica, lingvistica ș.a.);
2) grupul științelor acțiunii: științele tehnice, științele administrativ –
organizaționale, științele medicale, științele instructiv -educaționale;
3) grupul științelor generale, de sinteză: filosofia, matematica, mecanica
teoretică, cibernetica, teoria generală a sistemelor etc. Întâlnim totodată
științele de graniță , cu caracter interdisciplinar și multidisciplinar (biofizica,
chimia fizică, biochim ia, psihologia, ecologia, antropologia etc.).
Ideea delimitării științelor trebuie racordată la exigența metodologică a
abordării lumii în unitatea ei. În fond, distingerea specificului calitativ al
fenomenelor și proceselor, al diferitelor domenii ale exi stenței are sens numai
plecând de la ideea unității lumii. Un corolar al cunoașterii contemporane este
concepția despre unitatea sistemic -integratoare, de ordin cosmic, a tuturor
manifestărilor existenței, caracterizate prin interacțiune. Aceeași conexiune
trebuie să se regăsească în imaginea științifică despre lume, între științele care
o circumscriu.
Așa cum rezultă din clasificarea prezentată, științele juridice aparțin grupului
științelor despre existență, integrându -se nemijlocit în categoria științel or
sociale. Unele dintre științele juridice aparțin și științelor acțiunii, fiind atât
științe juridice, cât și științe administrativ -organizatorice și instructiv –
educaționale. Alte științe juridice (de exemplu, medicina legală, statistica
judiciară ) se ma nifestă și ca discipline științifice de graniță.
În raport cu celelalte științe despre societate, științele juridice abordează
factorii obiectivi care au condus la apariția și manifestarea dreptului și a

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 10 statului ca fenomene sociale, precum și constituirea , acțiunea normelor juridice
ca reguli specifice de conduită umană și consecințele încălcării lor.
Atribuind dreptului un rol de mijloc hotărâtor în conducerea și organizarea
socială, iar statului calitatea de a fi o structură fundamentală în realizarea
acestui scop, științele juridice sunt preocupate de cunoașterea și perfecționarea
dreptului și statului în acord cu exigențele democratice ale societății civile. Din
acest motiv, științele juridice ocupă un loc important – atât sub aspect teoretic,
cât și pr actic – în cadrul științelor despre societate. Datorită sporirii rolului
social al dreptului – atât în plan intern, cât și pe acela al relațiilor interstatale –
științele juridice cunosc astăzi o dezvoltare prestigioasă. În ordinea lor, ele
ilustrează și p romovează revoluția științifică contemporană, beneficiind în
același timp de cuceririle ei, implicit sub aspect metodologic, prin valorificarea
procedeelor informaticii și ciberneticii în demersul cunoașterii juridice.

Sarcina de lucru 1
Argument ează prin 3 fraze necesitatea studierii dreptului.

Clasificarea științelor juridice
Studierea dreptului și statului operează din următoarele perspective: cercetarea
de ansamblu, din orizontul maximei generalizări, a acestor fenomene sociale;
cercetarea lor istorico -evolutivă; abordarea aplicată a normelor și instituțiilor
juridice, în funcție de obiectul raporturilor sociale reglementate.
Pe această bază, în clasificarea științelor juridice distingem următoarele grupe
principale:
– știința jur idică ce descifrează aspectele de generalitate și esențialitate ale
statului și dreptului ca fenomene sociale: Teoria generală a statului și
dreptului ;
– științele juridice care cercetează statul și dreptul sub aspectul evoluției lor
istorice, cât și evolu ția corespunzătoare a doctrinelor politico -juridice: științele
juridice istorice și, respectiv, doctrinele politico -juridice ;
– științele juridice care analizează, după criteriul obiectului de reglementare,
normele juridice și raporturile de drept aferent e: științele juridice de ramură .

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 11 Distingem, de asemenea, așa -numitele științe auxiliare științelor juridice ,
care, fără a dobândi statut de științe juridice propriu -zise, asigură cunoașterea
celor mai bune condiții de edictare și aplicare eficientă a norm elor, precum și
de prevenire a încălcării lor.
Corespunzând unor criterii reale, diviziunea amintită a științelor juridice nu
afectează unitatea lor; dimpotrivă, ea are relevanță numai pe fondul corelației,
al întrepătrunderii lor organice și funcționale, în cadrul sistemului științelor
juridice .
Dacă Teoria generală a statului și dreptului investighează, ca știință,
categoriile de stat și drept în intercondiționarea lor genetică și structural –
funcțională, cu toate acestea, rațiuni obiective de cunoaștere justifică abordarea
distinctă – dar fără a o absolutiza – a problematicii generale a dreptului în raport
cu aceea a statului. Considerăm, în consecință, că Teoria generală a dreptului
și Teoria generală a statului se manifestă ca discipline științifice aut onome.
Ceea ce impune și abordarea didactică diferențiată a categoriilor de stat și drept
sub forma disciplinelor care să asigure explicitarea și însușirea cunoștințelor
dobândite în procesul examinării științifice a fenomenelor sociale ale statului și
dreptului ca fenomene de sine stătătoare. Astfel, ansamblul problemelor
statului preocupă disciplina Drept constituțional și instituții politice , în timp
ce examinarea concentrată a dreptului privește disciplina Teoria generală a
dreptului .
1.1.2. Specificul Teoriei generale a dreptului în sistemul științelor juridice
Obiectul de studiu al Teoriei generale a dreptului și relația ei cu alte științe sociale și cu
filosofia dreptului
Circumscrierea obiectului unei științe reclamă, întâi de toate, fixarea sferei
fenomenelor cercetate, apoi a unghiului de investigare și a nivelului de
generalizare științifică la care operează studierea fenomenelor date. Pe această
bază se poate elucida locul pe care știința în cauză îl ocupă în sistemul
științelor și diferența ei s pecifică în raport cu alte științe.
Teoria generală a dreptului vizează fenomenul juridic la un nivel de maximă
generalitate, deosebindu -se de abordările cu caracter aplicat, specifice altor
științe juridice. Din această perspectivă, a reflectării general izate și
esențializate, se surprind apariția, dezvoltarea și transformarea dreptului,
normele și raporturile juridice, complexa problematică a elaborării,
sistematizării, interpretării și aplicării dreptului, sistemul dreptului și
diviziunile sale, respect area normelor de drept și răspunderea juridică.

În investigarea fenomenului juridic, perspectiva deschisă de Teoria generală a
dreptului devine complementară perspectivei proprii științelor juridice care
realizează cercetarea concretă și de strictă speci alitate. Fără datele concrete ale
acestora din urmă, demersul de generalizare teoretică în câmpul celei dintâi nu
ar putea ocoli speculația sterilă, generalizările fără acoperire faptică; totodată,

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 12 în absența viziunii sintetice a Teoriei generale a dreptul ui, care oferă
celorlalte științe juridice premisa general -teoretică a înțelegerii fenomenului
juridic, științele juridice cu caracter istoric sau cele de ramură nu ar putea
depăși orizontul îngust al empirismului, al factologiei mărunte.
Teoria generală a dreptului este o știință socială , deoarece studiază un fenomen
eminamente social: dreptul și, pe un plan mai cuprinzător, fenomenul juridic în
ansamblul lui, incluzând, pe lângă normele de drept, conștiința juridică și
raporturile juridice din societate. În felul acesta, ea se alătură altor științe
despre societate, precum sociologia, istoria, economia, politologia etc.,
împreună cu care descifrează conținutul specific al socialului în raport cu
naturalul și spiritualul, contribuind astfel, cu mijloace și argumente proprii, la
conturarea unei ontologii sociale .
Teoria generală a dreptului păstrează, împreună cu alte științe, precum etica,
antropologia, estetica, o legătură, dacă nu privilegiată, cu filosofia, oricum mai
specială, întrucât angajează inevit abil, în articulațiile conceptuale și în viziunea
imanentă a demersului său, orizontul filosofic, o concepție filosofică sau alta
despre societate și om și, în consecință, un mod de semnificare și valorizare a
bogăției fenomenului juridic din perspectiva s intetizatoare a lumii umane. Cu
toate acestea, Teoria generală a dreptului nu se confundă cu Filosofia dreptului,
caracterizată prin modalitatea filosofică de cunoaștere a dreptului, adică sub
aspectul său universal, al determinațiilor sale general -umane ș i esențial –
valorice. Teoria generală a dreptului , deși este preocupată de unele probleme
filosofice asupra naturii și esenței dreptului, stăruie însă prevalent asupra unor
probleme de cunoaștere a dreptului, vizând conceptele, principiile și legitățile
fenomenului juridic, care, în unitatea lor, configurează problematica generală a
Științei dreptului . Abordarea sintetic -generalizatoare a dreptului, proprie
Teoriei , nu este, prin aceasta, neapărat o abordare filosofică, căci se mișcă în
orizontul existentul ui, a “ceea ce este” , chiar dacă în ipostaza sa abstractizată.
Or, demersul filosofiei induce orizontul “a ceea ce trebuie să fie“, al
imperativului ; adevărul filosofic este eminamente valorizator, reținând
dimensiunea axiologică, nu fenomenologică a exis tenței. Teoria generală a
dreptului , cu toate că formulează enunțuri de valoare , rămâne ancorată în
fenomenalitatea intrinsecă a juridicului, deși o privește sintetic, nu pe
fragmente, precum științele juridice particulare.
Așadar, Teoria generală a dreptu lui este o știință juridică . Am enunțat
supra aspecte esențiale ale domeniului său juridic de cercetare. Față de alte
științe juridice, ea are un caracter general , întrucât întemeiază teoretic și oferă
acestora concepte de maximă generalizare la nivelul fenomenului juridic:
categoriile juridice (normă și raport juridic, act și fapt juridic, sistem de
drept, ordine de drept, răspundere juridică etc.). Totodată, ea c onsacră o seamă
de principii generale , care privesc celelalte științe juridice (de exemplu,
principiile legalității, supremației legii, neretroactivității legii ș.a.) .

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 13 De acest aspect se leagă caracterul introductiv al indisciplinei în cauză: ea
oferă premisele conceptuale și metodologice ale inițierii în celelalte domenii
ale juridicului.
Teoria generală a dreptului se poate defini ca disciplină juridică ce studiază,
din perspectiva maximei generalizări teoretice î n raport cu celelalte științe ale
dreptului, fenomenul juridic în ansamblul său, surprinzând determinările sale
esențiale, pe care le exprimă în categorii juridice, adică în concepte de
însemnătate principială, teoretico -metodologică, pentru întreaga cunoa ștere
juridică .

Sarcina de lucru 2
Demonstr ează caracterul general al Teoriei dreptului în raport cu
științele juridice particulare (maximum o pagină) .

Definiția Teoriei generale a dreptului
Științele juridice cu caracter istoric cercetează geneza și devenirea istorică
concretă a statului și dreptului, stabilind regularitățile legice și tipologiile
evolutive ale acestora, precum și dinamica concepțiilor politico -juridice în
această problemă . În demersul lor, aceste științe folosesc conceptele generale
oferite de Teoria generală a dreptului , fără de care nu ar putea depăși nivelul
fenomenal al descrierii, pentru a surprinde aspectele de esență. La rându -le,
științele juridice istorice vin cu densitatea și culoarea faptelor istorice vii, din
care Teoria generală a dreptului abstrage principii și concepte juridice
generale.
Nu lipsită de importanță este relația Teoriei generale a dreptului cu științele
juridice de ramură, care au ca obiect de cercetare ansamblul normelor juridice
constituite într -o ramură distinctă de drept, după cum și raporturile și instituțiile
juridice formate în acord cu ele. Între Știința introductivă a dreptului și acest
grup de științe se manifestă o relație reciproc benefică, astfel încât concepte
abstracte precum normă ju ridică, raport juridic, act juridic, fapt juridic ș.a.
se regăsesc îmbogățite prin particularizări corespunzătoare la nivelul ramurilor
de drept în care surprind ca instituții specifice actul civil, faptul penal, raportul
succesoral, norma de drept interna țional etc.
Teoria generală a dreptului se detașează, datorită spiritului ei cuprinzător, a
orizontului teoretic generalizator, de maniera descriptivismului factologic care
eșuează “în descrierea copacilor, neputând să mai vadă pădurea”; vocația ei

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 14 teoretică este Ideea generalizatoare a dreptului, pentru care însă orizontul larg
se susține în conținutul adânc al fenomenului juridic, complex în structura și
devenirea sa, a cărui semnificație general -valabilă încearcă să o surprindă tot
mai adecvat .
Așa cum se apreciază, constituirea Teoriei generale a dreptului ca ramură de
sine stătătoare a științelor juridice reprezintă o achiziție a secolului nostru. Dar
preocupări pentru abordarea teoretic -generalizatoare a dreptului s -au manifestat
de mai multă vr eme, operând însă dintr -un unghi de vedere preponderent
filosofic. Abia în secolul al XX -lea s-a conturat o disciplină științifică distinctă
care, fără să renunțe cu totul la perspectiva filosofică, a dublat -o, tot mai
consistent, de aceea teoretico -juridi că. Apar în Europa și America manuale,
studii și monografii consacrate Teoriei generale a dreptului , prin contribuția
unor personalități ale științei juridice, precum: Rudolf von Ihering, Georg
Jellinek, Francois Geny, Hans Kelsen, Mircea Djuvara ș. a. În România, apărea
în 1930 Teoria generală a dreptului , o lucrare (în 3 volume) semnată de
Mircea Djuvara.
Păstrând în continuare, cum am menționat, unele accente filosofice, Teoria
generală a dreptului s-a îmbogățit, cu o pondere variabilă de la un autor la
altul, și prin aportul problematic, prelucrat, din sfera sociologiei și politologiei

1.2. Geneza și esența dreptului
1.2.1. Apariția dreptului, cerință socială obiectivă
De la antropogeneză la apariția primelor norme de comportament
Procesul hominizării, cu alte cuvinte dezvoltarea ființei umane de la primate
și homo errectus la homo sapiens , creator de cultură, s -a desfășurat într -un
interval de circa patru milioane de ani, durată care, evaluată din perspectivă
cosmică, nu e mare, dar care, l a scara istoriei, impresionează. Ultima parte a
acestui proces, în care se cristalizează determinațiile culturale, cuprinde
doar 8 – 10 mii de ani. Antropogeneza (formarea omului) și sociogeneza
(apariția societății) sunt procese evolutive cu caracter core lativ.
Descoperirile arheologice probează că homo errectus își ducea existența în
așezări cuprinzând mai multe familii în cadrul unor relații intercomunitare
dezvoltate. Viața în hoardă a reprezentat o necesitate pentru omul arhaic;
individul izolat e gru p nu putea supraviețui. Procurarea în comun a hranei
se asigura prin diviziunea muncii: bărbații se ocupau cu vânătoarea, iar
femeile culegeau fructe și plante, îngrijeau copiii. Hominizii, prin viața de
grup, dominată tot mai mult de alte criterii decât c ele strict biologice – în
primul rând de procurarea mijloacelor de subzistență prin folosirea spontană
a unor obiecte ca unelte, apoi de producerea lor propriu -zisă, în contextul
evoluției limbajului articulat – își dezvoltă simțul social când regulile de

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 15 conduită nu deveniseră încă dominante. Dar ordinea socială rezultată din
sistemul activităților omenești dă naștere treptat regulilor normative.
În ceea ce privește relațiile de rudenie, hominizii începeau să intuiască
situațiile de “fiu” , “frate”, “soră” în corespondență cu mama, interzicând
incestul. Bărbatul, în ipostaza de “tată”, nu făcea încă parte din vreo legătură
“familială”; însăși noțiunea de familie nu se conturase . Este însă indubitabil
că, mult mai înainte ca omul să se fi împlinit cult ural, s -a format un sistem
sigur, deși primitiv, de orientare a relațiilor dintre indivizi, cuprinzând “tabu “ –
urile sau normele tribale de interdicție , a căror dimensiune mistică le sporea
autoritatea.
Deși se refereau la indivizi și la un mod anume de co mportament, “tabu” -urile
nu erau propriu -zis norme sociale și, cu atât mai puțin, norme juridice. Ele nu
se întemeiau în conștiința individuală ca produs al unei gândiri normative
maturizate. Întrucât primitivul nu dorea o lume mai bună, ci păstrarea lumii
acesteia, în care el să subziste,“tabu” -urile exprimau ceea ce nu se poate face
împotriva naturii și fenomenelor ei, nu ceea ce este cuvenit să se facă din punct
de vedere moral sau al intereselor individuale.
Mult mai târziu are loc acea mutație socială prin care unele comunități umane
reușesc să -și configureze modele de ordine în relațiile sociale, modele care de
data aceasta nu se mai axează pe forma interdicțiilor mistice, ci pe aceea,
conștientă, a ideii de obligație juridică. În amintita perioadă a celor 8 -10 mii
de ani se produc evenimente semnificative pentru știința dreptului. Acum se
înfăptuiește prima transformare semnificativă în condiția umană. Scade
autoritatea normelor interdictive, care asigurau coeziunea indivizilor în cadrul
comunității g entilice; se afirmă personalitatea individului; forța aglutinantă a
legăturii de sânge slăbește vizibil. Ivirea meșteșugurilor și lărgirea producției
peste pragul asigurării condițiilor minime de viață marchează ceea ce putem
numi “prima revoluție industri ală“, cu consecințe hotărâtoare pentru saltul de
la arhaism la cultură, implicit pentru geneza dreptului. O dată cu diferențierea
economică tot mai accentuată între oameni și cu creșterea treptată a
numărului de sclavi, care deveneau baza producției econom ice, structurile
orânduirii gentilice devin o frână în calea evoluției. Adunările gentilice nu
mai aveau loc, iar sfaturile obștești jucau doar un rol consultativ; în schimb,
conducătorul militar, ajuns “rege” al tribului sau uniunii de triburi, dispune de
o putere în creștere. În locul de acum depășitei democrații militare, se
impunea o nouă organizare a puterii, anume aceea a statului , în măsură să
apere și să promoveze o ordine socială bazată pe voința și puterea
personalizată. Desigur, statul, ca expre sie nemijlocită a puterii publice, avea
să împlinească și o funcție socială necesară, asigurând conducerea și
organizarea societății.

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 16 Modalitățile istorice ale formării normelor de drept
Exercitarea acestor funcții nu se putea realiza decât printr -un ansamblu de
reguli a căror aplicare era garantată de forța de constrângere a statului. Acest
ansamblu de reguli reprezintă dreptul , corelat genetic -evolutiv cu statul.
Dreptul s -a format, în primul rând , prin prelucrarea și investirea cu un scop
nou a unor vechi reguli gentilice de conduită. Aceste reguli nescrise aveau să
alcătuiască dreptul obișnuielnic sau cutumiar , a cărui respectare miza pe
aplicarea unor sancțiuni etatice.
Geneza dreptul ui se leagă, în al doilea rând ,de crearea nemijlocită a unor norme
noi, reprezentând dreptul scris, fapt ce a rezultat din instituirea directă a normelor
de conduită prin acte normative: edicte, legi etc. Acestea consacrau norme având
ca obiect vânzarea -cumpărarea, împrumutul, modul de organizare a statului ș.a.,
fiind consfințite în istoria dreptului și a culturii ca veritabile momente legislative,
precum: Codul lui Hammurabi în Mesopotamia (Babilon), Codul lui Manu în
India, Legile lui Moise (D ecalogul) la evrei, Legile lui Solon la greci ori Legea
celor XII Table la romani. Deși norme ale dreptului cutumiar mai persistau în
unele legiuiri scrise, acestea vor cuprinde treptat norme absolut noi, detașându -se
de vestigiile cutumiare și venind chia r în contradicție cu obiceiul juridic, care va
mai fi preluat numai atunci când va fi rezonant cu legea scrisă și recunoscut de
aceasta.
A treia modalitate de constituire a dreptului ține de evoluția structurii statului
în direcția specializării organelor sale. Ea constă în formarea normelor juridice
prin soluțiile formulate de judecători cu ocazia proceselor, în situația în care, în
fața unei stări de fapt inedite, pentru care nu există un text de lege care să o
reglementeze, soluțiile pronunțate deveneau ele însele obligatorii pentru
judecătorii care ulterior aveau de rezolvat cazuri asemănătoare. Aceste soluții
dobândeau practic forța unei legi.
Procesul formării dreptului s -a caracterizat prin coexistența îndelungată, în
proporții diferite de la un spați u istoric la altul, a noilor norme juridice cu
obiceiul pământului. Spre exemplu, legea talionului a supraviețuit o vreme și în
cadrul societății antice, dar a fost treptat înlocuită cu răscumpărarea printr -o
despăgubire pecuniară pentru fapta comisă.
Dacă la început procedura de judecată și de aplicare a dreptului se mai baza pe
elemente de justiție privată (relativ la identificarea, prinderea și aducerea
vinovatului la judecată, precum și la susținerea acuzării etc.), treptat, organe
specializate ale stat ului preiau aceste activități în mod exclusiv, după o
procedură tot mai complexă, formalistă, ce dobândește un caracter din oficiu .
Administrarea integrală a justiției revine acum instanțelor judecătorești ca
organe specializate.

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 17 În pofida imperfecțiunil or privind forma de reglementare și aplicare sau a
discrepanței dintre exigența generalității sociale a normelor și conținutul lor
încă nereprezentativ, apariția dreptului a constituit un hotărâtor factor de
progres în istoria omenirii, un factor activ al modelării vieții sociale;
obiceiurile gentilice nu mai erau rezonante cu direcțiile ascendente ale
relațiilor economice și sociale, a căror reglementare adecvată o putea împlini
numai tiparul regulii juridice, chemată să sancționeze eficient încălcarea
modelului normativ prin apelul la forța constrângătoare a statului.

Evoluția dreptului a avut ca un criteriu imanent sporirea reprezentativității
sociale a normelor, transformarea lor în exigențe normative care să exprime
interesele general -valabile ale soc ietății și, în ultimă instanță, ale omului și
umanității. Cum însă acest deziderat nu s -a împlinit întru totul nici astăzi,
când interesele contradictorii continuă să domine viața socială, înseamnă că
această evoluție este, în pofida achizițiilor de până a cum în cristalizarea
valorilor juridice, în plină desfășurare. Gradul de exprimare a intereselor
sociale cu adevărat generale este măsura dimensiunii autentic umaniste a
dreptului, a vocației sale democratice. În această privință, dreptul nu și -a
încheiat așadar misia istorică.

Sarcina de lucru 3
Justific ă prin 5 fraze faptul că apariția dreptului a constituit un factor
hotărâtor de progres în modelarea normativă a relațiilor sociale.

1.2.2. Esența dreptului
Definirea dreptului
Teoria generală a dreptului, abordând fenomenul juridic în ansamblul său, are
menirea să ofere o definiție a dreptului care să depășească notele particulare ale
unor sisteme concret -istorice, pentru a obține, printr -un efort de abstractizare și
generalizar e, o definiție științifică înglobantă, care să surprindă elementele
comune și universal valabile ale tuturor sistemelor de drept. Desigur, un astfel
de demers nu este lipsit de dificultăți. Realitatea social -istorică nu ne oferă un
sistem de drept general, așa cum nu ne oferă un model de stat unic, comun
tuturor comunităților umane în evoluția lor istorică. Fiecare formațiune socială
are determinările ei specifice, iar în cadrul fiecăreia dintre ele persistă, inerent

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 18 și firesc, deosebiri, uneori spectaculoa se, de la un spațiu geopolitic la altul, de
la un tip de cultură și civilizație la altul. Pe baza cazurilor concrete se poate
particulariza un anumit sistem de drept, dar construcția teoretică respectivă este
în cel mai bun caz un adjuvant, de bună seamă n ecesar, pentru studiul comparat
sau de identificare a elementelor susceptibile de a fi integrate într -o definiție
generală a dreptului.
Fenomen social complex, dreptul își circumscrie trăsăturile esențiale în funcție
de o seamă de factori sociali inerenți : viața economică , ce conferă dreptului o
dimensiune de natură economică; viața social -politică , ce impune dreptului o
dimensiune de esență politică, prin care dă curs intereselor și aspirațiilor din
societate; voința generală , ca voință ridicată la rangul de lege, care asigură
esența normativă a dreptului.
Ca expresie a condițiilor vieții materiale, normele de drept creează terenul
juridic favorabil afirmării acelei tendințe evolutive dezirabile din punct de
vedere social -general, prevenind pe cât posibil acțiunea factorilor frenatori sau
sancționând abaterile produse. Respingând economismul vulgar, în genere
reducționismul economic, nu putem însă să nu admitem, prin forța probantă a
vieții, rolul major al relațiilor economice în procesul dezvoltării social e,
implicit în structurarea conținutului normelor juridice elaborate, ca și a
raporturilor juridice care se formează în contextul vieții materiale. Trebuie
reținut totuși că reflectarea economicului în drept nu înseamnă transferul
neprelucrat al problemati cii economice pe terenul, specific, al dreptului, ci în
mod mijlocit, prin intermediul conștiinței umane care operează cu motivații și
aspirații. Esența economică a dreptului se dezvăluie așadar indirect.
Dreptul are o autonomie (nu absolută) în relația cu factorul economic. Aceasta
se manifestă în primul rând prin supraviețuirea unor norme juridice propriilor
lor agenți cauzali de natură economică; unele instituții juridice reușesc să fie
viabile de -a lungul timpului în pofida unor schimbări profunde în ba za
economică. În al doilea rând, independența relativă a dreptului în raport cu
factorul economic se regăsește în capacitatea acestuia de a prepara legislativ
condițiile favorabile ale formării și dezvoltării unor procese economice noi.
Așa s -a întâmplat î n România după decembrie 1989, când s -au elaborat actele
normative ale trecerii la economia de piață.
Ceea ce explică, sub aspect strict juridic, relativa independență a dreptului
față de structura economică este caracterul său formal : dreptul este o formă
specifică – normativă – de reglementare a unor relații sociale cu conținut
obiectiv; or forma dreptului, ca orice formă în raport cu un conținut dat,
căruia îi dă expresie, poate manifesta o mai accentuată stabilitate sau
continuitate față de conținutul s ău, care este mai fluent, mai dinamic.
Trebuie însă precizat că autonomia (relativă) a dreptului conduce la o
continuitate ea însăși relativă, întrucât nu reprezintă decât un moment din
dialectica, evidențiată de Hegel la vremea sa, a continuității și dis continuității,

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 19 fără de care nu se poate realiza saltul calitativ în evoluția dreptului, prin care
noile instituții juridice se opun celor vechi sub aspectul conținutului, dar și al
formei.
Ca expresie a intereselor și voinței sociale generale, dreptul nu d ă curs nici
voințelor și intereselor individuale luate în nemijlocirea lor și, de ce nu, în
îngustimea lor subiectivă inerentă, nici voinței și intereselor comune, adică
însumării aritmetice a voințelor și a intereselor individuale. Societatea civilă
cunoa ște interese economice și motivații diferențiate de la individ la individ, de
la un grup la altul. Această stare de lucruri nu se poate nega, iar dacă se
contestă prezența ei, atunci numai motive ideologice de factură totalitaristă
comandă o asemenea atit udine, interesată să impună, nivelator, o voință
comună (“a tuturora”), care nu este numai iluzorie, ci și expresia inferioară și
nefuncțională a unei viziuni cantitativiste. Societatea civilă nu operează în fapt
cu interesul comun și corolarul său utopic: voința comună , pretins unanimă;
ea produce, cu determinări adecvate fiecărui moment istoric, o sinteză a
intereselor și voințelor individuale: interesul general și voința generală .
Interesul general nu se naște nici prin oprimarea intereselor personale ori de
grup, nici printr -o dialectică naivă a cantității; el nu poate fi suma aritmetică,
imposibil de realizat, a intereselor adesea opuse și chiar contradictorii din
societate. Interesul general dă curs nu tuturor nevoilor individu ale și, respectiv,
intereselor și motivațiilor ce se formează pe această bază, ci trebuințelor
sociale generale și fundamentale , care constituie o sinteză practică, nu
abstractă și iluzorie, a comunității date. Iar voința care se naște pe această bază
reprezintă voința generală , nu voința tuturor (care este o însumare mentală și
nu o convergență reală a voințelor particulare). Voința generală nu apare în
disprețul interesului comun, dar îl realizează sintetic și de aceea ea este practic
mai operantă și real izabilă în câmpul relațiilor interindividuale, atât de bogate
și ireductibile prin natura lor.
Norma de drept consacră voința generală; ea se manifestă astfel ca expresie
juridică a concilierii intereselor individuale prin voința generală; norma
juridică este ea însăși o rezultantă, consacrată formal , a nevoilor și
intereselor fundamentale ale societății civile. De aici rezultă că norma de
drept, deși promovează interesul general, nu poate exclude, în ordinea
realității sale specifice, prezența unor contra dicții între interesul individual și
interesul general. Considerăm că, dimpotrivă, ea implică, în substratul ei,
această posibilitate și tocmai de aceea promovează interesul general: ca să
combată interesul individual în cazul în care acesta se opune neleg itim
aceluia general.

Caracterul social fundamental al dreptului ține așadar de propria sa finalitate și
esență. Aspect care se regăsește și în forma reglementării juridice. Poate că în ce
privește forma , nu este întotdeauna vizibilă finalitatea socială a dreptului,
promovarea voinței generale. Subiectele care, nemijlocit, adoptă sau emit actul

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 20 normativ, adică parlamentarii și, respectiv, funcționarii organelor de stat, par a
promova voința proprie. Dar e i nu acționează cu titlu personal; ei sunt
reprezentanți ai autorităților publice, persoane investite cu atribuții mandatate de
alegători. Afară de aceasta, sunt numeroase modalitățile prin care democrației
reprezentative i se aduc corective de natură semi -directă, prin instituționalizarea
mijloacelor de intervenție directă a poporului în procesul legiferării și, izolat,
chiar în activitatea administrativă (inițiativa populară, veto -ul popular, revocarea
mandatului și referendumul). Forma dreptului concentr ează și ea, chiar dacă
mediat, indirect, interesul și voința generală din societatea civilă.
Înseși normele de drept cu un conținut social aparent mai limitat, precum cele
cu caracter tehnic (privind calitatea produselor, protecția muncii etc.) sau
procedu ral (norme civile, penale, administrative), deși au o aplicabilitate
restrânsă, vehiculează totuși un interes general. Ele contribuie la desfășurarea
organizată a vieții sociale, la apărarea ordinei publice, la aplicarea într -un cadru
unitar a legii, fapt ce corespunde voinței generale.
Subiectiv prin aceea că promovează interese care țin prin forma lor de
subiectivitatea umană, dreptul este totodată un fenomen social obiectiv prin
condiționarea socială, decurgând din nevoile sociale reale, a acestor intere se.

Numai ca expresie normativă a voinței de stat dreptul poate asigura
valabilitatea interesului general și îl poate impune întregii societăți sub forma
unor reguli de conduită cu caracter juridic. De bună seamă, normativitatea
socială, care are ca obi ect modelarea și desfășurarea relațiilor interumane și a
celor mai cuprinzătoare, de ordin macrosocial, nu se reduce la normativitatea
juridică. În viața socială operează și normele morale, politice, religioase etc.
Totuși, doar normele juridice, prin amin titul caracter social fundamentat al
intereselor pe care le promovează, sunt acte normative : demersuri întreprinse
de organe cu funcție normativă expresă, exercitată după proceduri formale
riguroase și concretizată în norme a căror aplicare este susținută, în caz de
nerespectare, prin forța publică. Modul de organizare și funcționare a organelor
de stat cu funcție normativă, precum și limitele competenței lor în elaborarea și
aplicarea dreptului sunt strict reglementate, astfel că, sub aspect formal , se
asigură concordanța voinței de stat cu voința generală și, prin aceasta,
rezonanța dreptului cu interesul general.

Pe baza premiselor înfățișate, dreptul se definește ca ansamblul normelor
generale de conduită, instituite sau sancționate de stat, care exprimă voința
socială generală și au ca scop orientarea comportamentului uman în funcție de
valorile fundamentale ale unei societăți determinate, norme a căror respectare
este garantată, la nevoie, prin forța coercitivă a statului.

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 21 Sarcina de lucru 4
Explic ă în 5-10 rânduri de ce dreptul nu exprimă voința comună, ci voința
socială generală.

Dreptul obiectiv și dreptul subiectiv
Dreptul se inseră ca element component în sistemul juridic . Acesta cuprinde,
pe lângă normele juridice, conștiința juridică, raporturile juridice și formele
instituționale cu caracter juridic.
Toate aceste elemente se corelează interactiv. Totuși, normelor juridice le
revine rolul de pilon central în sistemul juridic, întrucât teoriile, ideile,
sentimentele și atitudinile despre drept, precum și relațiile și faptele juridice își
fixează criteriul și sistemul de referință în normele juridice. Acestea reprezintă
dreptul obiectiv . Mai precis, dreptul obiectiv constituie ansamblul normelor
juridice existente în societate, dincolo de forma prin care s -au exprimat ele în
cursul istoriei (cutume sau norme scrise). Acea parte a dreptului obiectiv care
vizează dreptul actual, dreptul în vigoare, reprezintă dreptul pozitiv .
Deși este un produs al conștiinței umane, dreptul obiectiv cuprinde
ansamblul reglementărilor menite să organizeze viața și activitățile sociale.

Atributul de obiectiv nu are sensul filosofic de “existent în afara conștiinței și
independent de ea”, ci surprinde caracterul impersonal al normelor, faptul că
ele nu se referă la persoane concrete și nu depind, ca produs al organelor de stat
cu competență normativă, de voinț a subiectivă a insului. De asemenea, acest
atribut permite să deosebim regula, care nu cuprinde decât o parte din substanța
dreptului, de prerogativele aparținând individului și de care el se poate prevala,
în relațiile cu semenii săi și cu colectivitatea din care face parte, în exercițiul
activității sale.
Aceste prerogative țin de ceea ce se numește dreptul subiectiv ; el exprimă un
alt aspect al fenomenului juridic: aplicarea regulii de drept persoanelor care
primesc astfel denumirea de “subiecte de drept” . Dreptul subiectiv indică
“puterile“, „facultățile” individuale pe care persoanele sunt îndreptățite să le
dedu că din corpul de reguli ce alcătuiesc dreptul obiectiv. Aceste prerogative
personale sunt exercitate sub protecția puterii publice, a statului.

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 22 Atributul de subiectiv din sintagma drept subiectiv nu vizează accepțiunea
filosofică, care trimite la ceva ce a parține, ca regim ontologic specific,
conștiinței. În sens juridic, atributul în cauză subliniază diferența specifică a
acestei ipostaze a dreptului, dreptul subiectiv , care vizează persoana,
prerogativele recunoscute de lege unui subiect sau titular care le exercită.
Dreptul subiectiv înseamnă facultatea atribuită unui subiect de a voi și a
pretinde, căreia îi corespunde o obligație din partea altuia.
Dreptul subiectiv consacră juridicește valorile care configurează
personalitatea umană, a căror respectare dobândește, astfel, o importanță
socială. Viața, onoarea, demnitatea, numele, domiciliul, proprietatea,
învățătura, munca ș.a., sunt valori care privesc individul, dar în a căror
respectare este interesată, datorită importanței lor în relațiile interindiv iduale
și în viața comunității, societatea însăși. Aceste valori, odată sancționate prin
norme de drept adecvate, devin drepturi ale omului și alcătuiesc statutul
juridic al persoanei.

Deși opuse ca semnificație terminologică, dreptul obiectiv și dreptul subiectiv
reprezintă două ipostaze corelate ale fenomenului unic care este dreptul.
Dreptul subiectiv nu există și nici nu poate exista în afara dreptului obiectiv:
dacă dreptul (obiectiv) ne permite să facem ceva, atunci dispunem de dreptul
(subiectiv) d e a-l face. Rezultă că dreptul obiectiv (pozitiv) constituie
fundamentul dreptului subiectiv; numai recunoașterea și ocrotirea, printr -o
normă de drept, a unei valori privind persoana îi conferă valorii în cauză
calitatea de a deveni un drept subiectiv. La rândul său, dreptul obiectiv își află
sensul și finalitatea socială în măsura în care normele juridice prind viață în
procesul nemijlocit al exercitării dreptului omului ca manifestare concretă a
dreptului subiectiv.
Analiza corelației dintre ipostaza sa u momentul obiectiv al dreptului și ipostaza
sau momentul său subiectiv deschide un nou unghi în însăși definirea dreptului
în genere, în înțelegerea esenței sale: dacă sub aspectul său imediat (momentul
obiectiv) dreptul este o exigență, un comandament, i ar sub acela al efectului
său intrinsec (momentul subiectiv) reprezintă o garanție a libertății, atunci
dreptul constituie în esența sa, coordonarea libertății sub formă imperativă .

Conceptul de tip istoric de drept
Analiza tipizării dreptului permite, în ordinea ei, înțelegerea esenței
fenomenului juridic.
Problema tipizării dreptului, ca și aceea a tipizării statului, constituie una dintre
cele mai importante preocupări ale științei politice și juridice. Clasificare a
sistemelor istorice de drept, implicit a celor contemporane, se justifică atât prin
rațiuni teoretice, legate de cercetarea și compararea lor, de identificarea
trăsăturilor esențiale și specifice, cât și prin rațiuni practice, privind elaborarea

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 23 și reali zarea dreptului. Tipizarea sistemelor de drept se poate face folosindu -se
prioritar criterii formale, tehnice. Fără a plăti tribut concepției reducționist –
materialiste, considerăm totuși că, în tipizarea sistemelor de drept, trebuie să
pornim de la o persp ectivă mai largă, aceea care vizează relația dreptului cu
ansamblul fenomenelor sociale și, în ultimă instanță, condiționarea socială a
dreptului (fără de care nu poate opera însuși rolul activ al dreptului în viața
socială). În altă ordine am desprins de ja, în principiu, ideea condiționării
sociale a dreptului. Admiterea acestei idei implică și exigența metodologică a
corelării tipizării dreptului cu tipizarea statului.
Tipizarea acestor factori instituționali (dintre care ne interesează, în context,
numa i dreptul) trebuie corelată cu categoria sociologică și politico –
economică de formațiune socială . Este o realitate istorică de necontestat că
fiecărei formațiuni sociale care a existat începând cu Antichitatea i -a
corespuns o anumită organizare statală și juridică, un anumit tip de stat și de
drept.
Toate sistemele de drept dintr -o formațiune dată comportă trăsături esențiale
comune , dincolo de deosebirile de formă și tehnică juridică ori de acelea
privind conținutul reglementării juridice.
Conceptul tipului istoric de drept desemnează ansamblul trăsăturilor
caracteristice tuturor sistemelor de drept din cadrul aceleiași formațiuni sociale,
sisteme aparținând aceluiași tip de stat .
Elementele utilizate în definirea conceptului de tip istoric de drept servesc și la
tipizarea, după cum urmează, a sistemelor istorice de drept: tipul de drept
antic , cu diferite grupe precum dreptul oriental ori acela greco -roman; tipul
dreptului medieval , cuprinzând dreptul european, islamic, indian ș. a., tip cu o
puterni că dimensiune religioasă și tradiționalistă; tipul dreptului modern ,
propriu economiei liberale, de piață; tipul dreptului contemporan , care și -a
fixat sau mai ales are a -și fixa determinațiile specifice, vizând, între altele,
afirmarea crescândă a rolului dreptului internațional și a principiilor sale și în
cadrul căruia am putea diferenția dreptul societăților democratice cu economie
de piață (de care aparține și dreptul fostelor țări socialiste, angrenate în tranziția
spre edificarea statului de drept), dreptul socialist (încă valabil pentru țările, tot
mai puține, în care mai supraviețuiește socialismul) și dreptul țărilor în curs de
dezvoltare, precum acela islamic, budhist sau hindus, caracterizate prin
puternice filoane religioase și tradiționaliste.
Clasificarea sistemelor de drept după criteriul tipului istoric de drept oferă
înțelegerea esenței, a conținutului, a măsurii în care un sistem de drept,
dincolo de particularitățile naționale, de nivelul de civilizație sau de o serie
de aspecte tehnice f ormale, își împlinește funcția sa eminamente socială: de
instrument juridic al garantării în proporție sporită a drepturilor și libertăților
civice, al organizării democratice a societății. În această privință, fiecare tip
istoric de drept a răspuns exigen țelor politico -morale și condiționării sociale

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 24 concrete în cuprinsul formațiunii în care s -a format și manifestat. Este
neștiințific să analizăm tipurile anterioare de drept după criteriile prezentului
nostru istoric, fixându -le prezenteist tot felul de l imite. Fiecare tip istoric de
drept a oferit valori și soluții de conviețuire socială după o ordine de drept
inerentă epocii. Cu toate acestea, admițând specificitatea calitativă și deci o
anume discontinuitate în evoluția istorică a dreptului, nu putem să nu
admitem și o anume continuitate, corelativă și compensatorie față de
momentul discontinuității, care, deși nu operează finalist, predeterminat,
instituie totuși un sens valoric evolutiv. Acest sens vizează accentuarea
funcției sociale proteguitoare și stimulatorie pentru condiția umană și esența
ei creativă, accentuarea – sinuoasă și contradictorie, dar cu atât mai prețioasă
– a ponderii dreptului subiectiv în ansamblul dreptului, a prerogativelor și
responsabilității persoanei, a titularului de drept, pe fondul perfecționării
tehnice formale a dreptului obiectiv.

De bună seamă, fiecare tip istoric de drept este compatibil cu unele clasificări
derivate, ce folosesc drept criterii aspecte subsidiare, de regulă tehnice, în care
sunt implicate și tradițiile istorice ori alte particularități.
Știința dreptului comparat a arătat o insistentă preocupare pentru clasificarea
sistemelor de drept, cu rezultate notabile în sesizarea particularităților
sistemelor de drept din punct de vedere tehnico -formal. Aceste rezultate sunt în
măsură să completeze “tabloul” sistemelor de drept, clasificate după criteriile
tipurilor istorice de drept, contribuind la înțelegerea corelației dintre sistemele
de drept sub aspectul izvoarelor și al tehnicii juridice.
În doctr ina juridică contemporană, comparatistul francez Rene David a propus
o clasificare a sistemelor de drept “în familii”, bazată pe două criterii.
Cunoștințele teoretice, practice și tehnice care oferă unui jurist orientarea într –
un anumit tip, într -o anumită familie de drept ar reprezenta primul criteriu; în
lipsa acestor elemente comune, care se regăsesc și în comunitatea limbajului
juridic, a conceptelor juridice, izvoarelor de drept și a metodelor juridice,
familia de drept nu se poate constitui. Al doilea criteriu de integrare a unor
sisteme de drept în aceeași familie implică, odată cu elementele deja
menționate, substratul lor comun sub aspect filosofic, politic și economic. În
absența acestui substrat comun, sistemele de drept considerate nu pot alcătui o
aceeași familie.
Criteriile amintite, unul subiectiv și altul obiectiv, trebuie folosite cumulativ și
nu izolat – avertizează Rene David. Pe această bază, teoreticianul francez a
identificat următoarele familii de drept: romano -germană, common -law (anglo –
saxonă), socialistă și sistemele filosofice și religioase (dreptul musulman,
dreptul chinez, indian, japonez, al Africii și Madagascarului).

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 25
Sarcina de lucru 5
Prezintă în 10 -20 de rânduri utilitatea clasificării sistemelor de drept după
criteri ul tipului istoric de drept.

Conținutul și forma dreptului
Așa cum în genere categoria esenței nu poate fi lămurită în afara acelora de
conținut și formă , nici în planul Teoriei generale a dreptului esența
fenomenului juridic nu poate fi luminată dacă se face abstracție de conținutul
și forma dreptului.
Conținutul și forma sunt categorii corelative care desemnează laturi organic
legate ale obiectelor și proceselor. Conținutul reprezintă totalitatea elementelor
constitutive esențiale, care caracterizează și condiționează esența și schimbarea
unui obiect sau fenomen, ansamblu l interacțiunilor și proprietăților care asigură
funcționalitatea acestora. Forma constituie modul de existență, de organizare
și de structurare a elementelor constitutive ale unui fenomen.
Cunoașterea conținutul și formei fenomenului, inclusiv a acelora s ociale,
precum sistemul dreptului, permite apropierea gnoseologică a omului de esența
realității și acțiunea practică de modelare eficientă a ei.
În legătură cu problematica dreptului, nu s -a obținut o definiție acceptabilă
asupra conținutului și formei dr eptului. Pe acest teren își dispută întâietatea
două viziuni principale: raționalismul și normativismul .
Teoriile care stau sub semnul raționalismului juridic consideră fenomenele
juridice ca fiind raționale prin însăși natura lor. În ultimă instanță, drep tul este
redus la logică sau la o idee abstractă despre dreptate. Astfel, după Mircea
Djuvara, ar exista trei realități juridice: relațiile interumane cu caracter juridic,
normele dreptului pozitiv (obiectiv) și legiferarea. Relațiile juridice leagă pe
oameni “ca un fir pur rațional, ca o realita te logică”, ele constând într -o
“apreciere care se poate face, din punctul de vedere al dreptății, al unei fapte
a unei persoane în raport de altă persoană”.
Normele dreptului pozitiv sunt “ o realitate de sine stătătoare, care reprezintă
complexul situației realizate a dreptului într -o organizare de stat dată ”. Actele
de legiferare ar consta, după M. Djuvara, într -o operațiune prin care regula de

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 26 drept, așa cum se constată și cum o concepe mintea noastră față de o situație de
fapt dată în societate, se transformă în normă de drept pozitiv.
Se poate însă observa că reducerea conținutului dreptului la o pură raționalitate
nu este în măsură să clarifice conținutul raporturilor juridice dintre oameni. În
cadrul acest or raporturi, motivația reală ține în general de utilități și uneori de
egoisme, rațiunea nefiind, în consecință, un punct de reper absolut. La aceasta
se adaugă și un alt aspect: fenomenalitatea juridicului cuprinde atât justul cât și
injustul ; dacă conți nutul dreptului ar fi rațiunea însăși, atunci injustul, deși
există, nu s -ar putea valida prin intermediul ei.
Tradiția perpetuării legilor scrise, perfecționarea sistemelor de drept și totodată
transformarea lor în instrumente tot mai eficiente de consol idare a puterii
statale a alimentat concepția după care conținutul dreptului s -ar reduce la
normele juridice; actele normative ce cuprind normele (adică legile, decretele,
hotărârile, contractele normative ș.a.) ar constitui forma de exprimare a
dreptului, în timp ce conștiința juridică și raporturile juridice (celelalte două
realități juridice) ar asigura doar realizarea normelor de drept.
Avem aici de -a face cu teorii de factură normativistă , teorii care, accentuând
asupra normelor juridice ca realitate b ine determinată și ca expresie a voinței
politice din societate, par a fi cele mai solicitate în abordarea problemei
conținutului și formei în drept.
Pentru normativiști, fenomenul juridic constă în sistemul de drept existent în
societate. Pentru a nu alu neca într -un reducționism simplificator, normativiștii
conced totuși că reflecția teoretico -filosofică asupra fenomenului juridic nu se
poate opri la normele juridice, ci implică și examenul ideilor, al scopului și
valorilor ori al altor aspecte alcătuitoa re ale fenomenului juridic.
Astfel, H. L. A. Hart, deși promovează teza normativistă a echivalenței
fenomenului juridic cu totalitatea normelor de drept, admite totuși că “ modul
elementar care identifică dreptul cu un ansamblu de ordine constrângătoare
este criticabil”. Un alt normativist, H.A. Schwarz -Liebermann, refuză
expres fetișizarea normelor: “(…) să nu fim în măsură să judecăm normele?
Dar ce sunt normele în afară de interpretarea lor? Este de esența oricărei
filosofii de a pretinde stabilirea une i ierarhii a valorilor din universul care
ne înconjoară ”.

Caracterul și rațiunea actului prin care se instituie o normă de drept sunt, și ele,
prilej de interpretări. Hart, de pildă, după ce afirmă că promulgarea unei legi
este un act deliberat de creare a dreptului, că orice regulă de drept datorează
statutul să u juridic unui act voit de formulare a dreptului, se întreabă dacă
cutuma, fiind o creație spontană, este totuși normă de drept. În concepția sa,
“cutumele au recunoaștere juridică prin hotărârea tribunalelor, dar ele n -au
statut juridic mai înainte de ace astă recunoaștere”.Un alt normativist
occidental, Henri Battifol, vizând rațiunea de a fi a unui act prin care se

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 27 instituie norma de drept, se întreabă: “ Cum se înțelege actul prin care
autoritatea impune sau acceptă regula? Este oare vorba despre un fapt dincolo
de care nimic nu mai rămâne de cercetat? Oricum, trebuie analizat acest act
uman, adică rațiunea de a fi a dreptului ”.
Nu puțini autori români, admițând faptul real că voința de stat se exprimă prin
norme generale, a căror aplicare este garantată p rin forța constrângătoare a
statului, consideră, forțând această premisă, că normele de drept în totalitatea
lor formează conținutul dreptului, “ neputându -se închipui dreptul în afara
acestor norme ”.
Se conchide că dreptul nu poate avea decât un singur con ținut, care „trebuie
circumscris în zona normativității pe care el o instituie” (subl. n. – H.I.).
Cu toate acestea, literatura juridică românească consemnează și acel punct de
vedere pentru care opinăm și care, admițând că normele de drept se inseră în
conținutul specific al dreptului, are grijă să nu reducă acest conținut la
elementul normativ. Se evidențiază cu această ocazie și exigența metodologică
a cercetării dreptului dintr -o perspectivă mai largă: “ Dreptul nu poate fi privit
ca un lucru în sine, e xplicat prin el însuși. Ar însemna să cădem în
normativism “- avertizează un autor.
Fenomenul juridic nu se poate reduce la și nu se definește doar prin normele de
drept, fie și numai pentru faptul că normele, uneori, nu se aplică și cad în
desuetudine o ri sunt abrogate, iar alteori nu acoperă toate relațiile sociale care
trebuie reglementate. Normele de drept, luate în sine, nu au înțeles dacă, în
deciziile date în legătură cu situațiile concrete, nu se invocă conștiința
individuală generatoare de noi ra porturi juridice, prin medierea valorilor
juridice.
Distingem două accepțiuni ale conținutului dreptului: conținutul normativ ,
adică acela care indică conduita prescrisă de normă, deci drepturile și
obligațiile determinate care revin oamenilor în situații date; conținutul social al
dreptului, reflectând voința și interesele (pretins sau efectiv) generale pe care le
promovează.
Forma dreptului constă în modul de exprimare a normelor juridice. Forma
este internă , când se are în vedere exprimarea dreptului în ramuri și instituții
juridice, și externă , vizând haina pe care o îmbracă norma, actul juridic prin
care se exprimă voința legiuitorului: legi, decrete, hotărâri, statute etc., care
reprezintă, cum vom desprinde, infra , izvoare ale dreptului .
Precizările despre conținutul și forma dreptului au în vedere, aici, conținutul și
forma normelor de drept, nu a dreptului ca realitate organică mai
cuprinzătoare decât sistemul normativ. În această accepțiune mai
cuprinzătoare , sistemul dreptului implică, pe lângă n orme, cum am precizat și
în alt context, conștiința juridică, raporturile juridice și formele instituționale cu

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 28 caracter juridic. În acest sens extensiv sistemul dreptului este sinonim cu ceea
ce se numește sistemul juridic .
Perfecționarea dreptului are în vedere continua adecvare a formei la conținut,
dar și a acestuia la formă, adecvare care asigură rolul activ al dreptului în viața
socială.
Sarcina de lucru 6
Argumentează prin 5 fraze de ce dreptul implică, corelativ, atât
dimensiunea de conținut, cât și aceea a formei juridice.

1.2.3. Corelația dreptului cu alți factori de structurare și reglare a relațiilor sociale
Specificul raporturilor sociale cu caracter juridic
Esența unui fenomen se dezvăluie în relația lui cu alte fenomene. Esența
dreptului se evidențiază în relația sa structural -funcțională cu alți factori de
reglare a relațiilor sociale.
Nota specifică a relațiilor juridice din societate, în raport cu alte tipuri de relații
ale suprastructurii sociale (care mai cuprinde, pe lângă relații, idei și instituții,
fie ele politice, fie morale, religioase sau de altă natură), constă în faptul că în
aceste relații oamenii apar ca purtători de drepturi și obligații care intră sub
incidența reglementării juridice.
Raporturile juridice, prec um raporturile de muncă, acelea de familie, acelea de
vânzare – cumpărare ș.a., sunt prin natura lor condiționate social, influențând,
la rându -le, viața socială. O expresie a acestei interacțiuni este și impactul
relațiilor juridice cu acelea politice, mo rale etc., ca și al conștiinței juridice și
instituțiilor juridice cu celelalte elemente, corespunzătoare lor, din
suprastructura socială, în genere cu ansamblul vieții sociale.
Ne vom opri, pe scurt, la raportul, mai semnificativ, dintre drept și politică
și dintre drept și morală.
Dreptul și politica
Motivațiile, cele economice în primul rând, dar nu numai ele, iau forma
scopurilor și aspirațiilor, a valorilor și idealurilor. Între acestea, cele cu caracter
politic sunt cele mai sensibile, mai fierbinți, cu forța reactivă cea mai acută,
întrucât dau cu rs, cel mai adesea nemijlocit, trebuințelor economice ale
indivizilor, trebuințe care, diferențiate prin natura lor, angajează diferențe de
opțiune socială, implicit, când nu explicit, de opțiune politică între indivizi și

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 29 între grupuri umane. Relațiile po litice dintre grupurile și categoriile sociale
devin, inerent, relații de putere; ele vizează, prioritar, obținerea și deținerea
puterii de stat. Dacă nu arareori în istorie puterea grupului guvernant nu a fost
expresia legitimă a voinței colective și inte resului general, se observă însă că,
pe măsura impunerii statului de drept și a democrației reale, puterea
guvernanților, aflată sub controlul electoratului, este obligată să rezoneze cu
voința colectivă și interesul general al comunității. Această direcți e evolutivă
caracterizează deopotrivă și dreptul care, prin conținutul și formele adecvate
acestuia, devine instrumentul juridic al consacrării și garantării opțiunii politice
a partidelor ce întrunesc sufragiul colectiv într -un moment sau altul.
Dreptul n u poate fi apolitic, așa cum politica nu poate fi ajuridică. Desigur,
dreptul nu acoperă normativ întreaga sferă a puterii, a politicului în genere. Nu
orice măsură politică este susceptibilă de a fi transpusă în norme de drept.
Unele organizații politice – partide, formațiuni politice – desfășoară o intensă
activitate politică fără ca ea să se traducă în norme sau instituții juridice.
Totodată, organele de stat pot emite acte cu caracter politic care să nu îmbrace
însă forma actelor normative (de exemplu, o declarație de politică externă). Dar
puterea politică, prin ceea ce dobândește acoperire juridic -normativă, devine
putere de stat .
Chiar dacă elaborarea dreptului se datorează inițiativelor cu substrat politic, cu
toate acestea forma reglementării juridi ce și aplicarea normelor se degrevează de
impulsul interesului politic, inevitabil partizan într -o măsură sau alta, pentru a
dobândi acea impersonalitate fără de care norma nu se poate impune ca îndatorire
generală, dincolo de opțiunea celor care au iniția t-o ori s -au opus adoptării ei.
Strâns legată de autoritatea politică, autoritatea juridică nu este totuși o simplă
prelungire a celei dintâi. Întâlnim norme de drept instituite fără apelul
autorității politice, deși autoritatea lor juridică trebuie, în ul timă instanță,
sancționată politic. Cutumele, de pildă, sunt creația tradiției, nu a puterii
instituționalizate în putere de stat. (Faptul că aplicabilitatea cutumelor ține de
acceptul puterii de stat ori recunoașterea valabilității lor de către o instanță
judecătorească nu contrazice ideea că acest izvor al dreptului – cutuma – nu se
instituie revendicându -se puterii politice.)
Conexiunea putere politică – drept evidențiază că dreptul joacă și el un rol
activ. Relațiile sociale de putere, generatoare ale p uterii politice, nu se
manifestă arbitrar; ele sunt dirijate (și) de valorile juridice intrate în
conștiința comunității. Autoritatea principiilor juridice asigură ordinea de
drept în societate. Sprijinindu -se pe această autoritate, puterea politică
ocoleș te arbitrariul, întemeindu -se motivațional; ea este folosită , nu se
abuzează de ea. Exercițiul puterii trebuie să aibă validitate juridică. Altfel, el
alunecă într -o normativitate voluntaristă, pentru care este tipic enunțul: “Așa
trebuie pentru că așa ordon” Prin forța dreptului se asigură dreptul forței
politice; puterea politică nu este atât rațională prin suportul ei psihosocial,
cât devine prin normele de drept care o instituționalizează, cum am afirmat,

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 30 ca putere de stat. Normele de drept, depozitarul în ordine juridică al valorilor
moral -spirituale, fac din î nsăși exprimarea puterii politice o manifestare a
raționalității sociale. Investirea juridică a puterii politice, sporind așadar
raționalitatea ei, dă un răspuns practic la întrebarea metafizică a naturii
puterii, răspuns care, operând pe terenul ferm al tablei de valori sociale,
ocolește falsele probleme cu privire la așa -zisul rău originar al puterii, la
anistoricitatea și iraționalitatea ei funciară. Pesimismul dizolvant al unei
atari concepții despre pretinsa iraționalitate a puterii pierde din vedere că
puterea, în sine, nu este nici “rea” , nici “bună” ; ca fenomen social ea ține
de ansamblul condițiilor în care se manifestă; “bun” sau“ rău” este modul în
care, într -un moment determinat, se exercită puterea.

Este semnificativ faptul că puterea nu s -a redus la forța brută, la irațional, nici
chiar în procesul ei de geneză, în care, măcar pentru a se conserva, nu putea să
nu dea curs forței regulilor impuse întru exercitarea sa. Însăși legitimarea puterii,
carac teristică intrinsecă puterii politice dintotdeauna și de oriunde, nu este un
simplu demers justificativ, ci un efort de raționalizare sprijinit de fiecare dată și
pe suportul normativității juridice. La limită, și nevoia, uneori disperată, de a
legitima pu terea dictatorială în statele totalitare prin apelul obsesiv, dar formal, la
lege și la autoritatea ei juridică, reprezintă un elogiu, paradoxal, adus de puterea
politică sistemului de drept și valorilor sale.

Sarcina de lucru 7
Justifică în 5-10 rânduri de ce investirea juridică a puterii politice
sporește raționalitatea acesteia din urmă.

Relația drept – morală

Morala constituie ansamblul deprinderilor, sentimentelor și convingerilor,
atitudinilor și mentalităților, principiilor, normelor și preceptelor, valorilor și
idealurilor care privesc raporturile dintre individ și colectivitate și care se
manifestă în fapte și acțiuni, în modul de comportare. Sfera conceptului de
morală cuprinde conștiința morală (convingeri, c oncepții, valori, idealuri
morale), norme sau principii morale și relații morale; acestea din urmă se
obiectivează în fapte și acțiuni eficiente social. Atât faptele morale, cât și
atitudinile sau normele se apreciază plecând de la categoriile fundamentale ale
eticii ca știință a moralei: binele și răul , datoria, responsabilitatea ș. a.

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 31 Normele de morală implică un model al conduitei necesare, cât și sancțiunile
cu caracter moral în caz de nerespectare a exigențelor valorice ale modelului.
Sancțiunile se di ferențiază după faptul dacă sunt reacția mediului social la
comportamentul imoral sau a cugetului moral al subiectului care
conștientizează vinovăția sa. Mediul social sancționează prin oprobiul public ,
prin dispreț etc., iar subiectul vinovat, conștient d e fapta sa, se auto -pedepsește
prin mustrări de cuget , prin păreri de rău. Pentru normele morale,
constrângerea fizică se aplică numai cu rol de adaos la sancțiunea propriu -zis
morală a opiniei publice și doar în cazurile în care respectiva faptă imorală e ste
interzisă și de normele de drept.
Interacțiunea complexă dintre morală și drept a preocupat gândirea juridică
încă din Antichitate. Legiuirile cele mai vechi invocă expres principiile morale,
lăsând chiar impresia identității lor cu regulile juridice. Faptul ca atare nu
denotă un neajuns teoretic (care poate fi reproșat, eventual, cunoașterii juridice
ulterioare, în situația în care confundă dreptul cu morala), ci situația
caracteristică stadiului inițial al dreptului, aflat în relație sincretică ( de
nediferențiere) cu morala. De pildă, regele Hammurabi centra codul său pe
“normele juridice de echitate”, dăruite poporului “pentru a călăuzi cu dreptate
pe cei asupriți”; ansamblul îndatoririlor concrete care revin persoanei pentru
împlinirea virtuții repr ezintă în dreptul tradițional hindus dharma ; principiul
lui “li”, în dreptul tradițional chinez, constituie comandamentul moral, căruia i
se atribuie întâietate asupra lui “ fa” – comandamentul juridic.
Pentru grecii antici, etica (de la ethos = morav, obicei, caracter), ca parte a
concepției filosofice, are a defini noțiunea de bine, cu corelativele datorie,
virtute, fericire etc., care, cum se observă, aparțin într -o măsură dată și
dreptului. Ei aveau o viziune etică asupra dreptului; deși dr eptatea era dedusă
din conformarea la lege, legea însăși era extrasă din principiul moral al
echității.

Spiritul practic roman, atașat regulilor tradiționale, așeza, de asemenea, dreptul
sub semnul moralei. Pentru Cicero, dreptul nu derivă din voința cui va, ci de la
natură; justiția e naturală și, ca atare, imuabilă și necesară.
Dacă dreptul a fost, în concepția anticilor, topit în etică (întrucât el s -a originat
în morală), în Evul Mediu i s -a atribuit un statut prioritar față de etică. Astfel,
ideologia religioasă, dominantă, deducea din voința divină însăși natura
dreptului ca voință divină revelată omului. “Lex humana” este legea făcută de
oameni după poruncile sfinte, încât ea trebuie respectată nu prin conținutul ei
concret, ci prin natura voinței ce o comunică oamenilor. Pe această bază,
condiția moralei se legitima ea însăși în drept. Morala lua forma unor dispoziții
de factură universală și eternă.
Urmare a deplasării de accent realizate de filosofia și cultura Renașterii, prin
care valorilor umane li se restituie, pe un plan mai complex, grandoarea și

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 32 îndreptățirea axiologică proprii Antichității, în Epoca modernă se produce o
reacție puternică la concepția dogmatică. Pentru Hugo Grotius ( De jure belli
ac pacis – 1625), dreptul rezidă în natura rațională a omului. Sălbăticia
războiului, jaful și cruzimea care îl însoțesc nu pot fi înlăturate decât prin
adeziunea tuturor la un fond de principii ale dreptului, universal valabile. El
formulează patru astfel de principii: respectarea angajamentelor asum ate;
respectarea a tot ce este al altuia (bunuri, viață cinste ș.a.); repararea pagubelor
pricinuite cuiva; pedepse echitabile pentru infractori. Așa cum se observă,
concepția lui Hugo Grotius probează puternica penetrare a principiilor morale
în majoritat ea materiilor dreptului.
Progresul cunoașterii în domeniul juridic a făcut să nu întârzie sesizarea
diferențelor reale dintre drept și morală. Astfel, Christian Thomasius
(Fundamenta juris naturae et gentium ex sensu comuni deducta – 1705)
distingea între misiunea dreptului, constând în asigurarea raporturilor
exterioare dintre oameni prin reglementări ce formează obligații perfecte,
sancționabile, și misiunea moralei, legată de viața interioară a conștiinței și
care formulează obligații imperfecte, negaran tate. Această teză, care și -a
păstrat autoritatea până în secolul nostru, a fost apreciată ca “ adevărata
distincțiune între drept și morală ”. Dacă în morală, prin alegerea efectuată,
se confruntă o acțiune cu alta a aceluiași subiect, în drept se confruntă
acțiuni diferite ale unor subiecți diferiți. De aceea, morala ar fi unilaterală,
iar dreptul, bilateral.

Desigur, nu putem gândi sintagma “viață interioară” fără să o legăm prioritar
de morală și de conștiința morală. În actul moral norma și valoarea morală,
sociale prin natura lor, nu se impun individului ca un dat exterior, ci sunt
asimilate și interiorizat e în forma moralității ; subiectul moral se raportează
creator la normativitatea morală. Totodată, nici dreptul nu eludează viața
interioară; în materie penală ori civilă, argumentările din practica judiciară
relative la elementul intențional, la viciile de consimțământ ori buna sau reaua –
credință nu ar dobândi semnificație reală dacă nu ar pleca de la conceptul de
“viață interioară” , de conștiință. Răspunderea juridică nu poate opera dincolo
de întemeierea subiectuală a acțiunii. Este adevărat însă că, în timp ce dreptul
pleacă de la ideea răspunderii constituite , morala se preocupă de constituirea
(interioară) a răspunderii, de ansamblul determinărilor subiectuale care conduc
la nașterea conștiinței de sine morale în acest “cosmos al subiectivității” care
este omul.
Atât dreptul, cât și morala sunt discipline normative; ele orientează și
reglementează comportamentul uman. Dreptul mizează pe reglementarea
instituțională , spre deosebire de morală, căreia îi este specifică reglementarea
neinstituțională; dacă enunțurile juridice sunt elaborate de anumite organe de
stat, cu respectarea anumitor proceduri ce conferă normei de drept o condiție

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 33 formală prin care ea se recunoaște, norma morală se prefigurează spontan și
neformal, deci neinstituționalizat, în procesu l conviețuirii sociale.
Sfera moralei este mai cuprinzătoare decât aceea a dreptului, întrucât normează
comportarea oamenilor în cele mai diverse relații sociale. De aici nu trebuie să
rezulte că toate normele de drept ar fi incluse în sfera moralei. Norm ele
procesuale civile și penale, numeroase alte norme juridice cu caracter tehnic –
organizatoric nu cuprind în sine, nemijlocit, și o apreciere de ordin moral. Dar
dacă exigențele morale nu -și găsesc în toate cazurile corespondentul normativ
în regulile de drept, nu rezultă de aici că normele juridice cu caracter tehnic nu
ar avea, implicit, în subsidiar, o semnificație și o finalitate care, dacă nu sunt de
esență morală propriu -zisă, să nu fie, în ultimă instanță, concordante, prin
funcția lor socială, de u tilitate publică, cu aspirațiile și normele morale. De
bună seamă, se întâlnesc situații în care unele norme de drept sunt în dezacord
cu principiile moralei, dar acest dezacord poartă asupra unei anumite morale,
cu care un anumit drept nu mai rezonează is toric-evolutiv. Astfel,
normativitatea juridică este o parte a normativității sociale, care implică, între
altele, și normativitatea morală. Oricâte disfuncții ori contradicții ar fi între
aceste două elemente ale normativității sociale, ele, ca părți inte grante ale
sistemului global al normativității sociale, nu pot să nu aibă aceeași esență ca
totalitatea organică din care fac parte. De aceea, problema respectării sau
încălcării dreptului nu poate să rămână indiferentă moralei.
De regulă, forța coercitiv ă a statului nu garantează respectarea normelor
morale; pe acest teren acționează alți factori, cu eficiență specifică: opinia
publică, nivelul de cultură și civilizație și, nu în ultimul rând, conștiința umană.
Un sistem de drept cuprinde atât norme rigi d construite după modelul da – nu,
care nu permit acțiunilor umane interpretări privind sensul și modul lor de
aplicare, cât și norme care se sprijină pe criterii deschise spre normativitatea
socială, fluentă și neformală, în care justul, legalul, licitul se configurează pe
motivații mai mult de factură etică. Pentru al doilea caz, enunțurile juridice se
impregnează etic, deși ele nu -și modifică structura raționamentului și nici nu
afectează adevărul juridic al soluției adoptate. Această perspectivă de înț elegere
a raportului, valoric și funcțional, dintre drept și morală impune delimitarea
critic -necesară față de viziunea pozitivistă și tehnicistă în teoria -dreptului, care
atribuie factorului moral un rol subsidiar, limitând astfel șansele dreptului de a s e
întâlni cu valorile generale, consacrate moral, și de a le transforma în valori
juridice autentice, recunoscute ca atare.

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 34

Teste de autoevaluare
1. Teoria generală a dreptului este o știință:
a. de ramură;
b. de graniță;
c. de caracter teoretic general.

2. Într-un sistem normativ juridic, totalitatea normelor de drept în vigoare
reprezintă:
a. dreptul obiectiv;
b. dreptul pozitiv;
c. dreptul subiectiv.

3. Libertatea individuală există:
a. doar în prezența normelor juridice;
b. numai în absența normelor juridice;
c. de la caz la caz.

4. Între istoricitatea dreptului și esența sa există un raport de:
a. excludere;
b. complementaritate;
c. nu există nici un raport.
Rezumat
Teoria generală a dreptului cercetează problematica dreptului la un nivel de
maximă generalitate științifică. Între aceas tă știință și științele juridice de
ramură există o relație de intercondiționare ; categorii precum acelea de
ramură de drept, normă, raport juridic, act și fapt juridic, elaborate de Teoria
generală a dreptului, se regăsesc îmbogățite prin particularizări
corespunzătoare la nivelul științelor juridice de ramură. Totodată, ea
formulează principiile generale ale dreptului, precum și metodele de
cunoaștere și interpretare juridică. Sistemul juridic normativ reprezintă acel
tip de normativitate socială care nu s-a putut odată cu sociogeneza și
antropogeneza; normele de drept, spre deosebire de acelea morale, religioase
și de constituire socială, care au precedat apariția dreptului, reclamă
intervenția forței publice abilitată să le restabilească autoritatea în c azul
nesocotirii lor. În esența sa, dreptul reprezintă forma normativă de exprimare
a libertății. Creând un cadru juridic raționalizat al acțiunii umane libere ,
dreptul a devenit o componentă de bază a civilizației omenești.

Ioan H umă Teoria generală a dreptului despre geneza și esența dreptului
Teoria generală a dreptului 35 5. Raționalismul juridic reduce esența dreptului la:
a. forma dreptului;
b. conținutul dreptului;
c. le implică pe amândouă.

Bibliografie minimală
Boboș, Gh., Buzdugan, C., Rebreanu, V. (2008). Teoria generală a statului și
dreptului. Cluj-Napoca: Argonaut, p. 19 -25; 39 -42.
Bădescu, M. (200 4). Teoria generalăa a dreptului . București : Universul Juridic , p.22 –
34; 35 -39.
Craiovan , I. (2007 ). Tratat de teoria generală a dreptului . București: Universul
Juridic , p. 156 -166.
Dogaru, I., Dănișor, D.C., Dănișor Gh. (1999). Teoria generală a dreptului . Curs de
bază. București. Științifică , p. 27 -28; 42 -44.