Editura Universit ății “Al. I. Cuza” Iași – 2010 UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” FACULTATEA IA ȘI DE FILOSOFIE ASISTEN ȚĂ SOCIAL Ă Volumul VI Învățământ… [631376]

Licență

Editura Universit ății “Al. I. Cuza” Iași – 2010 UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” FACULTATEA IA ȘI DE FILOSOFIE ASISTEN ȚĂ SOCIAL Ă Volumul VI Învățământ… [631376]

Byadmin ianuarie 1, 2024

Coordonator ID:
Prof. dr. Petru BEJAN

Editura Universit ății “Al. I. Cuza”
Iași – 2010
UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” FACULTATEA
IA ȘI DE FILOSOFIE
ASISTEN ȚĂ SOCIAL Ă
Volumul VI
Învățământ la distan ță
Anul III
Semestrul VI

ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A COPILULUI MALTRATAT …….7
Conf. dr. Gabriela IRIMESCU

EVALUAREA PROGRAMELOR DE ASISTEN ȚĂ SOCIAL Ă ………………………. …………………….133
Conf. dr. Ștefan COJOCARU

ASISTENTA SOCIAL Ă ÎN
SISTEMUL DE PROBA ȚIUNE ……………………………………169
Prof. dr. Doina BALAHUR

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE ȘI ASISTEN ȚA
SOCIAL Ă A BOLNAVULUI PSIHIC…………………………….235
Conf. dr. Con țiu ȘOITU

NEGOCIEREA ȘI MEDIEREA CONFLICTELOR ………….279
Conf. dr. Daniela Gârleanu – ȘOITU

MEDICINA SOCIAL Ă ȘI ASISTEN ȚA SOCIAL Ă
A PERSOANELOR CU BOLI CRONICE ȘI HIV/SIDA ….351
Dr. Răzvan MIFTODE
CUPRINS

I. Delimit ări conceptuale

II. Copii în situa ții abuzive
II.1. Abuzul asupra copiilor
a) Abuzul fizic b) Abuzul sexual c) Abuzul emotional
II.2. Neglijarea copiilor
a) Neglijare fizic ă
b) Neglijare educa țională
c) Neglijare medical ă
d) Neglijare emotional ă
e) Abandon și supraveghere inadecvat ă
II.3. Exploatarea prin munc ă a copilului
II.4. Copii trafica ți
II.5. Abuzul asupra copiilor din institu ții de ocrotire

III. Factori asocia ți plasării copilului în situa ții abuzive
III.1. Factori de risc individuali
III.2. Factori de risc familiali III.3. Factori de risc sociali III.4. Factori protectivi

IV. Efecte ale plas ării copilului în situa ții abuzive

V. Protec ția copilului – victim ă a abuzului

VI. Prevenirea abuzului

Concluzii

Bibliografie ASISTEN ȚA SOCIAL Ă
A COPILULUI MALTRATAT
Conf. dr. Gabriela IRIMESCU
CUPRINS

Scop:
– să ofere studen ților noțiuni, explica ții și aplicații necesare abord ării problematicii asisten ței
sociale a persoanelor victime ale abuzurilor intrafamiliale.

Obiective:
– analiza conceptelor funda mentale privind violen ță intrafamilial ă;
– cunoașterea serviciilor și măsurilor de protec ție a victimelor violen ței familiale;
– familiarizarea studen ților cu metodele specifice de interven ție în cazul copiilor abuzati.

Evaluare
a) criterii:
o modul de în țelegere a cuno ștințelor;
o parcurgerea lucr ărilor bibliografice recomandate;
o aplicarea cuno ștințelor în practic ă.
b) modalit ăți:
o conținutul cursului: examen scris, 50% din nota final ă;
o teme: 40% din nota final ă;
o din oficiu: 10% din nota final ă.

Asistența socială a copilului maltratat
7
I. Delimit ări conceptuale

În ultimele decenii, percep ția public ă a maltrat ării copilului ca o problem ă
socială s-a schimbat în mod vizibil, de la ignorare, la recunoa șterea și dezvoltarea unor
strategii de prevenire a fenomenului. Subi ect tabu pentru România deceniilor trecute,
astăzi fenomenul de abuz asupra cop ilului este o realitate recunoscut ă, puțin studiat ă și
mai puțin susținută prin programe de prevenire și interven ție. Dacă la nivel interna țional
primele demersuri se f ăceau la începutul anilor ’60, la nivel na țional prima cercetare s-a
realizat în anul 1996, pentru ca în 2003 s ă fie incluse într-un raport oficial primele
cazuri de abuz asupra copilului și abia la începutul anului 2005 s ă intre în aplicare prima
lege care define ște conceptul de abuz asupra copilului (legile, codurile și regulile nu
sunt altceva decât consensul societ ății în ceea ce prive ște propriile valori și propria
etică).
Problematica abuzului este aproape necunoscut ă și încă foarte pu țin
cercetată în țara noastr ă. Situația copiilor în propria familie, în institu țiile de protec ție
social
ă, practicile folosite de c ătre părinți sau îngrijitori sunt fenomene sociale în
legătură cu care este dificil s ă găsești date ob ținute prin cercet ări, mai ales dac ă
obiectul studiului este abuzul asupra copilului. Preocup ările societ ății pentru copil din
punct de vedere umanitar sunt vechi, dar din punct de vedere legal, precum și
necesitatea protej ării lui atunci când provine dint r-un mediu familial neprielnic,
sunt relativ recente, iar cercetarea problematicii abuzului reprezint ă o direcție nouă de
interes în cadrul științelor sociale.
Eforturile interna ționale privind abuzul asupra copilului au fost ini țiate în
perioada anilor ’60–’70. Sintag ma „abuz asupra copilului” a ap ărut pentru prima dat ă în
indexul medical Quarterly Cumulative Index Medicus în 1965. De și cercetările
internaționale au început cu evalu ările medicale, foarte repede s-a ajuns la concluzia
unei abord ări multidisciplinare pentru a în țelege, trata și preveni aceste situa ții
problemă, iar în 1961, în timpul primei conferin ței medicale cu tema „Sindromul
copilului b ătut” a fost emis primul model de le ge privind abuzul asupra copilului.

Gabriela IRIMESCU
8
Eforturile interna ționale privind maltratarea copilului au fost ini țiate, de C.
Henry Kempe, care a afirmat c ă abuzul și neglijarea copilului sunt prezente în toate
societățile și în rândul fiec ărei clase sociale, iar prevenirea acestui fenomen este o
chestiune de interes public și profesional ce presupune cu prioritate nu doar
recunoașterea problemei, ci și aproprierea conceptual ă a acestora.
Conceptul de maltratare a copilului reune ște un larg și complex grup de
comportamente umane caracterizate prin interac țiuni traumatice între p ărinți sau
persoana de îngrijire și copii de toate vârstele afla ți în îngrijirea lor, ca și între străini și
copii în timpul unor contacte cazuale.
Maltratarea include diferite tipuri de abuz: fizic, emo țional și sexual, precum și
diferite forme de neglijare, ca individualit ăți sau combina ții între ele. Maltratarea este o
problemă extrem de complex ă, ramifica țiile ei extinzându-se în domeniile medicinei,
sociologiei, dreptului, psihologiei, dezvolt ării copilului, religiei, psihiatriei, biologiei și
antropologiei. Toate aceste di scipline contribuie în mod se mnificativ la elucidarea și
înțelegerea fenomenului de maltratar e. Maltratarea copilului nu e boal ă, o afecțiune
psihiatrică în sens obi șnuit, ci poate fi cel mai bine în țeleasă în cadrul bio-psiho-social
(Steele, 1997, p. 73).
Maltratarea este definit ă ca „orice form ă de acțiune sau de omitere a unei
acțiuni, care este în detrimentul copilului și are loc profitându-se de incapacitatea
copilului de a se ap ăra, de a discerne între ceea ce este bine sau r ău, de a căuta ajutor și
de a se autoservi” (Popescu, R ăduț, 1998, p. 2) sau „orice form ă de violen ță, de
tentativă sau de brutalizare fizic ă sau mental ă sau de neglijare, inclusiv violen ță sexuală,
în timpul în care copilul se afl ă în îngrijirea p ărinților sau a unuia dintre ace știa, sau a
reprezentan ților legali ai acestora, sau în îngrijirea oric ărei alte persoane c ăreia i-a fost
încredințat” (Conven ția ONU cu privire la Drepturilo r Copilului, art. 19, ratificat ă prin
legea 18/ 1990).
Maltratarea este un concept-amalgam. Copilul maltratat este copilul victim ă a
violențelor fizice, a abuzurilor sexuale, emo ționale, a neglijen țelor grave cu consecin țe
asupra dezvolt ării sale psihice și fizice. Fiecare dintre aceste forme cuprinse în defini ție
răspund unor profiluri psihologice, sociale și culturale caracteristice, care cer r ăspunsuri
adaptate.
După unele clasific ări maltratarea este de dou ă tipuri (Ionescu, 2001, p. 16):
maltratarea de criz ă apare în familiile cu o func ționare armonioas ă, dar al căror ciclu
de viață trece prin momente de adaptare car e le pune în pericol echilibrul intern și

Asistența socială a copilului maltratat
9 maltratarea transgenera țională întâlnită în familiile al c ăror mod de via ță este haotic,
ale căror relații sunt dezorganizate și în care caren țele, violen țele, confrunt ările de roluri
se repetă de-a lungul mai multor genera ții.
Din punctul de vedere al interven ției în maltratare se identific ă două categorii de
copii: copiii în situa ție de risc de maltratare și copiii victime ale maltrat ării. (Muntean,
2003, p. 697). Sintagma copii „în situa ție de risc” se referă „la o popula ție de copii
necunoscut ă ca num ăr sau ca pondere, în privin ța cărora avem cuno ștință despre
comportamente și situații care indic ă posibilitatea unor rele tratamente suportate de
către minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu avem certitudinea comiterii
lor în prezent” (Rotariu et all ., 1996), iar cea de „copii victime ale maltrat ării” se refer ă
la relele tratamente aplicate minorului1 prin „punerea în primejdie grav ă, prin măsuri
sau tratamente de orice fel, a dezvolt ării fizice, intelectuale sa u morale a minorului de
către părinți sau de orice persoan ă căruia minorul i-a fost încredin țat spre cre ștere și
educare” (Codul Penal Român, art. 229).
Maltratarea copilului are dou ă componente, una activ ă, abuzul , prin comiterea
de acte cu caracter voit și alta pasiv ă, neglijarea , prin omiterea de acte de îngrijire a
copilului.
Abuzul , varianta activ ă a maltrat ării, poate fi definit din mai multe perspective,
ca încălcare a legilor/a codului penal, act cu consecin țe medicale, psihologice și/sau
sociale, fenomen multidimensi onal rezultat din interac țiunea mai multor elemente:
caracteristicile p ărinților și ale copiilor, procesul de interac țiune familial ă, contextul
comunitar, cultural și societal.
Abuz asupra cop ilului reprezint ă „profitarea de pe urma diferen ței de putere
dintre un adult și un copil prin desconsiderarea personalit ății celui de-al doilea” sau
„cauzarea inten ționată a unei v ătămări ce afecteaz ă sănătatea fizic ă sau psihic ă a
copilului” (Frude, 1989, Roth -Szamosközi, 1999, p.45). Din punct de vedere juridic,
prin „abuz asupra copilului se în țelege orice ac țiune voluntar ă a unei persoane care se
află într-o rela ție de răspundere, încredere sa u de autoritate fa ță de acesta, prin care este
periclitată viața, dezvoltarea fizic ă, mentală, spiritual ă, morală sau social ă, integritatea
corporală, sănătatea fizic ă sau psihic ă a copilului” (Legea 272/ 2004, art. 89).
Pecora și colaboratorii (1992, p. 91) propun c onceptualizarea abuzului comis
împotriva copilului la trei nivele: societal, institu țional și familial.

1 Faptă ce se pedepse ște cu închisoare strict ă de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi (Codul Penal, art. 229)

Gabriela IRIMESCU
10
Abuzul societal se referă la „suma ac țiunilor, atitudinilor și valorilor societ ății
care împiedic ă buna dezvoltare a copilu lui” (Roth-Szamosközi, 1999, apud Giovannoni,
1985, p. 194). În țelegerea caracterului societal al abuzului se refer ă la: existen ța
inegalității educaționale sau de formare profesional ă între diferitele categorii de familii
și copiii acestora, marginalizarea unor familii și împingerea lor treptat ă spre o zon ă de
risc din ce în ce mai mare, gradul crescut de violen ță din societate care favorizeaz ă
apariția climatului de abuz asupra copilului și neinterzicerea prin lege a diferitelor
forme de pedeaps ă corporal ă oferă un context societal în care violen ța împotriva
copiilor este posibil ă.
Abuzul institu țional este cel prin care unele autorit ăți, unități medicale, școli
operează în moduri discriminatorii și nu respect ă drepturile copilului.
Neglijarea , forma pasiv ă a maltrat ării, este definit ă ca reprezentând „condi țiile
în care persoana responsabil ă de îngrijirea copilului, fie inten ționat, fie din neaten ție,
permite copilului s ă experimenteze suferin țe care pot fi evitate și / sau nu reu șește să
asigure una sau mai multe condi ții care sunt esen țiale pentru dezvoltarea capacit ăților
fizice, intelectuale și emoționale ale unei persoane” (Gaudin, 1993, p.4).
Relația dintre abuz și neglijare este una de intercondi ționare, una sau mai multe
forme ale neglij ării se pot transforma în prezenta anumitor factori cauzali în una sau mai
multe forme de abuz în fapt, abuzul și neglijarea îmbr ăcând rând pe rând fe țele
maltratării. Abuzul și neglijarea asupra copilului pot fi mai mult sau mai pu țin grave,
pot fi de scurt ă sau de lung ă durată, asociate cu situa ții particulare sau po t fi cronice. De
asemenea, pot avea o singur ă dimensiune, sau mai multe, existând îns ă și elemente
comune, în principal, cele legate de lipsa de cunoa ștere și respectare a nevoilor și
drepturilor copilului.

Temă nr. 1 – Concepte
(prezentat ă la primul tutorial)
Realizați un mini-glosar cu termenii: abuz, neglijare, exploatare,
maltratare, trafic folosind pentru fiecare termen cel pu țin trei surse bibliografice
(dicționare, legisla ție, tratate de specialitate).

Asistența socială a copilului maltratat
11
II. Copii în situa ții abuzive

II.1. Abuzul asupra copiilor

Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau
neglijare depinde de o serie de factori sociali și culturali. Un comportament este
considerat într-o societate dat ă ca fiind abuziv, dac ă el depășește standardul cultural
obișnuit al comunit ății. Bătaia sau o palm ă dată unui copil sunt considerate în țara
noastră forme acceptabile de pedepse date de c ătre părinți. „Chiar dac ă un părinte aplic ă
aceste forme de pedeaps ă în mod frecvent (chiar zilnic), ni ci un asistent social, oricât de
vehement s-ar împotrivi b ătăii, nu ar putea considera justificat ă pedepsirea p ărintelui
sau decăderea lui din drepturile p ărintești numai pe aceast ă bază, nici dac ă acest stil
parental ar prezenta urm ări pe planul comportamentului și al echilibrului emo țional al
copilului” (Roth-Szamosközi, 1999, p. 65).

Abuzul fizic

Abuzul fizic presupune folosirea for ței fizice de c ătre cel care îngrije ște copilul
(părintele, tutorele, p ărintele de plasament, baby-sitter), având ca rezultat v ătămarea
copilului. Categoria copiilor abuza ți fizic îi include pe cei care au fost r ăniți în mod
deliberat, precum și pe cei răniți datorită insuficientei supravegheri.
Straus și Gelles (1996, p. 26) eviden țiază două stadii de dez voltarea a pattern-
urilor abuzive și de facilitare sau inhibare a factorilo r compensatori sau destabilizatori ai
abuzului: expresivitatea violen ței în abuzul fizic, v ăzută ca modalitate de reducere a
tensiunilor acumulate, dar și ca reacție de răspuns la ac țiunea violent ă a altei persoane
asupra abuzatorului și legitimitatea actului violent explicat prin folosirea for ței în
situații sociale speciale.
În literatura de specialitate, se admite c ă există două tipuri de p ărinți abuzivi:
1. părinți abuzivi din dorin ța de a disciplina copilul;

Gabriela IRIMESCU
12
2. părinți abuzivi din dorin ța (conștientizată sau nu) de a distruge copilul;
iar prin combinare, apare și cel de-al treilea tip:
3. părinți agresivi care afirm ă că doresc disciplinarea copilului, negând inten ția
distructiv ă. De obicei, ei sunt cei mai periculo și căci nu-și recunosc tratamentul
inacceptabil pe care îl aplic ă copilului (Muntean, 2003 , pp. 702-703).
Whitman (1994) prezint ă diferențele dintre disciplin ă și abuz, diferen țe ce pot ajuta
profesioni știi în stabilirea unui diagnostic.
Disciplină Abuz
Măsurile luate de adult sunt rela ționate în mod
logic cu comportamentul „indisciplinat“ al copilului. Măsurile sunt lipsite de logic ă: legătura între fapt ă
și pedeapsă este arbitrar ă.
Nu se face un proces c opilului; copilul nu este
„judecat“. Copilul și comportamentul lui sunt judecate și
etichetate: „e ști un copil r ău, prost…“
Pedeapsa se refer ă doar la situa ția prezent ă. Se refer ă la greșelile din trecut și la alte gre șeli care
se cumuleaz ă.
Are drept consecin ță dezvoltarea motiva ției
intrinseci a copilului (c opilul face lucrurile cum
trebuie din proprie ini țiativă și nu impuse de
controlul din afar ă) și a sensului de auto-
disciplină. Dezvoltă motivația extrinsec ă a copilului (a face
cum trebuie pentru a sc ăpa de pedeaps ă).
Copilul nu este umilit și supus. Copilul este umilit de adult și supus cu for ța.
Există o oarecare libertate (între anumite limite
știute de copil) de alegere a pedepsei. Nu permite alternative și nici nu implic ă gândirea
copilului asupra situa ției.
Copilul înva ță să-și asume responsabilitatea
pentru faptele sale. Adultul are responsabilitatea reac țiilor și a
comportamentului copilului.
Are la baz ă conceptul de respect și egalitate
între copil și adult. Se bazeaz ă pe o rela ție inferior/ superior dominant ă
și control al adultului asupra copilului.
Dezvoltă capacitatea copilului de a rezolva
probleme. Dezvoltă în copil un sentiment c ă doar adul ții pot
rezolva problemele copiilor.
Demonstreaz ă copilului dragostea și afecțiunea
adultului. Demonstreaz ă copilului ostilitatea adultului fa ță de
el.

Conform ultimelor prevederi legislative, în România sunt interzise aplicarea
pedepselor fizice sub orice form ă, precum și privarea copilului de drepturile sale de
natură să-i pună în pericol via ța, dezvoltarea fizic ă, mentală, spiritual ă, morală sau

Asistența socială a copilului maltratat
13
socială, integritatea corporal ă, sănătatea fizic ă sau psihic ă, atât în familie, cât și în orice
instituție care asigur ă protecția, îngrijirea și educarea copiilor (legea 272/ 2004, art. 90).
Deseori apare problema și necesitatea diferen țierii abuzului de accident2. Pentru
aceasta trebuie cunoscute câteva caracteristici ale abuzului:
– existența unei perioade inexplicabil de lungi de la incident pân ă la prezentarea la
medic (în cazul unui accident, p ărinții se adreseaz ă medicului într-o perioad ă scurtă de
timp – oră, maxim dou ă);
– existenta unor rapoarte medicale anterioare, r ăniri, accident ări;
– diagnosticul pus de medicul care a examinat copilul confirm ă abuzul;
– părinții nu ofer ă o explica ție coerent ă, clară și concisă în legătură cu leziunile
copilului;
– părinții devin iritabili dac ă sunt întreba ți despre împrejur ările care au condus la
producerea accidentului, manifest ă ostilitate, au o atitudine diferit ă de suferin ța
parentală;
– părinții încearcă să schimbe subiectul a bordând alte probleme;
– comportamentul non-verbal al copilului: manifest ă teamă, plânge când se
apropie cel care l-a abuzat, devine nelini știt la desp ărțirea de cel ălalt părinte și are
tendința de a cere acestuia tot mai multe favoruri, de a sta tot mai mult timp împreun ă.
De asemenea, manifest ă reluctanță în a explora restul lumii și trăiește sentimentul c ă îi
lipsește dragostea și sprijinul.

Categorii de abuz fizic :
3
Funcție de gravitate și mod de realizare abuzul fi zic poate fi clasificat în:

– vătămări corporale u șoare4: vânătăi, plăgi, eroziuni (pe fa ță, pe zone mari de pe
corp, spate, fese, coapse, pe zone neexpuse vederii directe) în forme neobi șnuite,

2 Accidentarea copilului este neinten ționată și se referă la rănirea acestuia atunci când adultul este mai pu țin precaut
față de riscuri (oboseal ă, stres, furie…), și nu const ă în acte premeditate.
3 Operational Definition of Child Abuse and Neglect , DSHS, Washinton State, 1993 (Whitman, 1998).

Gabriela IRIMESCU
14
agregate sau oglindind instru mentul cu care au fost pro duse, în stadii diferite de
vindecare;
– arsuri de gradul unu, doi sau trei provocate de c ăldura uscat ă sau umed ă (arsuri
de țigară sau trabuc, arsuri pe fese și organele genitale indi când imersia în lichid
fierbinte ; arsuri provo cate de funie pe bra țe, membre inferioare, gât sau trunchi, arsuri a
căror configura ție indică forma obiectului cu car e au fost produse);
– vătămări corporale grave5 (oase, mu șchi) sau vătămări ale organelor interne
caracterizate prin schimbarea colora ției normale, durere, deformare sau imobilitate:
fracturi ale oaselor lungi (bra ț, picior), fracturi costale, fracturi în diferite stadii de
vindecare, fracturi multiple la copilul sub 2 ani, rupturi de organe, hemoragie intern ă,
lovituri la nivelul capului (fracturi craniene, ale mandibulei , ale piramidei nazale, edem
cerebral, hematom subdural , hemoragii retiniene). C ăderile sau lovitu rile la cap pot
conduce la serioase v ătămări ale creierului chiar dac ă acestea nu sunt observate imediat
(de exemplu, copilul care a fost lovit de nenum ărate ori cu capul de mas ă pentru că “nu
se oprește din plâns”). Aceste lovitu ri pot avea serioase consecin țe, cum ar fi: epilepsia,
paralizia și întârzierea în dezvoltare;
– acte periculoase (acte ce constituie un risc sever pentru s ănătatea, securitatea
sau bunăstarea copilului) și care constau în: introducerea în organismul copilului, altfel
decât sub control medical, a oric ărei substan țe care ar putea afec ta temporar sau
permanent func țiile unuia sau mai multe organe și țesuturi (de exemplu, folosirea
inadecvat ă a substan țelor cu regim special, a medicamenta ției prescrise, a
medicamentelor curente și a cantit ăților mari de alcool). Folosirea de c ătre femeile
gravide din neglijen ță și/sau nechibzuin ță sau chiar inten ționat a substan țelor toxice
pentru făt și care pot determina na șterea unui copil cu dependen țe sau deficien țe fizice
sau neurologice, administ rarea unei diete necorespunz ătoare vârstei copilului (diete
bizare, sare în exces), electrocutarea, înecar ea sau sufocarea, lovirea capului copilului

4 (1) Lovirea sau orice alte acte de violen ță cauzatoare de suferin țe fizice se pedepse ște cu închisoare de la o lun ă la 3
luni sau cu zile-amend ă; (2) Faptele s ăvârșite asupra unui membru de familie se pe depsesc cu închisoare de la 6 luni
la 1 an sau cu zile-amend ă; (3) Lovirea sau actele de violen ță care au pricinuit o v ătămare ce necesit ă pentru
vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepse ște cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu zile amend ă;
(4) Faptele prev ăzute în aliniatul (3) s ăvârșite asupra unui membru de familie se pedepsesc cu închisoare strict ă de la
un an la 2 ani sau cu zile-amend ă; (5) Acțiunea penal ă se pune în mi șcare la plângerea prealabil ă a persoanei
vătămate (Codul Penal, art. 185). Fapta prin care s-a pricinuit integrit ății corporale sau s ănătății o vătămare care
necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepse ște cu închisoare de la 1 an la 5 ani.
Faptele săvârșite asupra membrilor familiei se pedepse ște cu închisoare strict ă de la 1 la 6 ani și acțiunea penal ă se
pune în mi șcare la plângerea prealabil ă a persoanei v ătămate (Cod Penal, art. 186).
5 Fapta prin care s-a pricinuit integrit ății corporale o v ătămare care necesit ă pentru vindecare îngrijiri medicale de mai
mult de 60 de zile se pedepse ște cu închisoare strict ă de la 2 la 7 ani. Dac ă fapta a produs vreuna dintre urm ătoarele
consecințe: pierderea unui sim ț sau organ, încetarea func ționării acestora, o infirmitate permanent ă fizică ori psihic ă,
sluțirea, avortul ori puner ea în primejdie a vie ții persoanei, pedeapsa este închisoare strict ă de la 2 la 10 ani (Cod
Penal, art. 187).

Asistența socială a copilului maltratat
15 de zid sau de alte obiecte, trasul de p ăr, conducerea ma șinii sub influen ța alcoolului și
având un copil în ma șină, lovirea copilului cu b ățul, cureaua sau cu alte obiecte în cap,
peste organele genitale sau în alte p ărți moi ale corpului, r ăsucirea for țată sau îndoirea
părților corpului copilulu i, disciplinarea fizic ă a unui copil mic; folosirea armelor
mortale în apropierea unui copil. Este foarte greu de evaluat dac ă vătămarea produs ă
este urmarea unui act delibera t sau este urmarea pasivit ății și a neprotej ării copilului. S-
a propus ca modalitate de limitare a c onceptului de abuz asupra copilului s ă se
considere doar v ătămările produse în mod deliberat. Acest lucru este dificil de evaluat,
gradul de inten ție este adesea neclar chiar p ărinților;
– pedepsele crude sau inumane6 (acte ce cauzeaz ă suferință fizică și/sau psihic ă
extremă) se referă la: refuzul de a da copilului mâncare sau ap ă pe perioade îndelungate;
constrângerea copilului de a sta în cada cu ap ă rece, deprivarea de somn, încuierea
copilului afar ă pe vreme rece și fără haine potrivite, încuierea copilului în locuri
întunecoase pentru lungi perioade de timp, constrângerea copilului s ă mănânce
materiale necomestibile (de exemplu, s ăpun, țigări, trabuc), imobilizarea copilului în
cătușe sau frânghii, folosirea unor șocuri electrice de tensiune joas ă.

Abuzul sexual

Acest tip de abuz presupune implicarea de c ătre adult a copiilor dependen ți,
imaturi, a adolescen ților în activit ăți sexuale pe care nu le în țeleg și la care ei nu sunt în
măsură să consimtă în cunoștință de cauză sau care violeaz ă normele tradi ționale ale
vieții de familie. Termenul de abuz sexual asupra copiilor este un termen generic ce
acoperă mai multe tipuri de comportamente abuzive ce nu implic ă neapărat contact fizic
direct, dar sunt considerate tratamente a buzive din punct de vedere sexual. Dintre
formele de abuz sexual men ționăm: nuditatea, exhibi ționismul, palparea, masturbarea,
penetrarea sexual ă pe cale oral ă, genitală sau anal ă, actul sexual simulat, h ărțuirea
sexuală, exploatarea sexual ă (Araji, 1997, p.35) – și lista poate continua.
Se includ în categoria abuzului sexual toate formele de rela ții și comportamente
hetero- sau homosexuale, de la atingerile cu caracter sexual, la penetrare, în care sunt
implicați un adult și un minor, persoane înrudite sau nu. Chiar și atunci când rela țiile
sexuale dintre un adult și un copil par s ă fie liber consim țite și nu au o component ă de
recurgere la for ță, se folose ște tot noțiunea de abuz sexual. Atunci când agresorul este

6 Dacă vreuna dintre faptele prev ăzute în art. 185-187 a avut ca urmare moar tea victimei, pedeapsa este închisoarea
de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi (Cod Penal, art. 188).

Gabriela IRIMESCU
16
minor, diferen ța de vârst ă care înseamn ă totodată un nivel superior de maturitate psihic ă
de la care se vorbe ște despre rela ții de tip abuziv este de cinci ani.
Dintre formele de abuz sexual , întâlnite în literatura de specialitate, men ționăm:
hărțuirea sexual ă (propuneri verbale, gesturi sau ati ngeri de tip sexual), comportamentul
exhibiționist în fa ța unui copil, comiterea de acte sexuale în prezen ța copilului,
manipularea organelor sexuale ale copilulu i sau obligarea acestuia de a manipula
organele sexuale ale agresorului, intruz iunea unor obiecte în organele sexuale ale
copilului, penetrarea sexual ă – pe cale oral ă, genitală sau anal ă, exploatarea sexual ă,
obligarea minorului la pornografie7, prostituție8, trafic9 în folosul (cel pu țin parțial al)
adultului.
În cadrul familiei, abuzul sexual se nume ște incest, iar în afara familiei, se
numește pedofilie. Tipurile de incest (Laviola, 1992) cel mai des întâlnite sunt: tat ă cu
fiică sau tată vitreg cu fiic ă vitregă, urmate de ta ți cu fiii sau ta ți vitregi cu fiii vitregi. Și
incestul între fra ți biologici și cel între fra ți vitregi este la fel de des întâlnit, mai ales în
forma mai pu țin gravă de activitate de explorare.
Deși nu au leg ătura biologic ă a mediului familial tradi țional, partenerii sexuali
ocazionali pot ini ția relații sexuale cu copiii partenerului, tot a șa cum au f ăcut-o și tații
lor vitregi, dar f ără acoperirea legal ă a căsătoriei. În compara ție cu bărbații, inciden ța
incestului la femei este extrem de sc ăzută.
Nu sunt disponibile statis tici foarte exacte, totu și incestul comis de mam ă cu fiii
naturali sau cu fiii vitregi apare mai des decât se recunoa ște. Femeile care abuzeaz ă
sexual fac aproximativ acelea și lucruri. Ele pot stimula sexual copiii foarte mici10 în
timpul unor activit ăți de rutin ă, cum ar fi baia zilnic ă, îmbrăcatul, schimbarea

7 Fapta de a expune, a vinde sau r ăspândi, a închiria, a distribui, a confec ționa ori a produce în alt mod, a transmite, a
oferi sau a pune la dispozi ție ori de a ține în vederea r ăspândirii sau de a de ține fără drept materiale pornografice cu
minori, se pedepse ște cu închisoare strict ă de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi (Codul Penal, art. 237)
Fapta de a expune, a vinde sau a r ăspândi, a închiria, a distribui, a confec ționa ori a de ține în vederea r ăspândirii de
obiecte, filme, diapozi tive, fotografii, embleme sau alte suporturi vizuale, care reprezint ă poziții ori acte sexuale cu
caracter pornografic, ce prezint ă sau implic ă minori care nu au împlinit vârsta de 18 ani, sau importarea ori predarea
de astfel de obiecte unui agent de transpor t sau de distribuire în vederea comercializ ării ori distribuirii lor constituie
infracțiunea de pornografie infantil ă și se pedepse ște cu închisoare de la 2 la 7 ani (Legea 678/2001, art.18).
8 Fapta persoanei care î și procură principalele mijloace de existen ță practicând în acest scop raporturi sexuale cu
diferite persoane se pedepse ște cu închisoare de la 3 l uni la 1 an sau cu zile-amend ă. (Cod Penal, art. 234).
Recrutarea unui minor pentru prostitu ție sau constrângere la prostitu ție, prezint ă caracter grav și se pedepse ște cu
detențiune sever ă de la 15 la 20 ani și interzicerea unor drepturi (Codul Penal, art. 235).
9 Recrutarea, transportarea, transferarea, g ăzduirea sau primirea unei persoane cu vârsta cuprins ă între 15 și 18 ani în
scopul exploat ării acesteia, constituie infrac țiune de trafic de minori și se pedepse ște cu închisoare de la 3 la 12 ani și
interzicerea unor drepturi. Dac ă fapta a fost s ăvârșită asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani,
pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi (Legea 678/2001, art. 13 și în Codul Penal, art.
204 și 205 ).
10 În Japonia, unde apropierea excesiv ă dintre mam ă și fii persist ă și dincolo de copil ărie, mamele „îi înva ță să se
masturbeze, îi ajut ă să ejaculeze și le spun cât de des pot face acest lucru. ” Acest fapt poate duce mai târziu la
consumarea incestului, dar nu este perceput ca traumatizant, ca în cultura vestic ă. În contrast, înregistr ările privind
molestarea fetelor de c ătre femei sunt foarte pu ține (Kitihara, M., 1989).

Asistența socială a copilului maltratat
17 scutecelor, acest proces fiind cunoscut sub numele de „aten ție sexualizat ă” (Haynes-
Seman și Krugman, 1989).
Pedofilii sunt asem ănători, ca antecedente și dinamic ă, cu cei care comit
incestul, dar se diferen țiază prin faptul c ă se axeaz ă pe copii ca surs ă primară de
obținere a satisfac ției sexuale. De asemenea, au tendin ță de a crede mai mult în ideea c ă
sexul este modul cel mai potrivit și mai bun de a exprima dragostea dintre adult și copil
(distorsiune cognitiv ă). Femeile sunt rareori pedofili, acest comportament este în mod
aproape exclusiv masculin (Steele, 1997).
O anumit ă relevanță în formarea unei imagini mai veridice asupra acestor
conduite abuzive o reg ăsim în situa țiile de tip statistic realizate la nivel na țional.
Prezentăm în continuare câteva date din perioada recent ă la nivelul României. În țara
noastră, abuzurile sexuale care au generat num ărul cel mai mare de victime sunt violul
și perversiunea sexual ă, o creștere semnificativ ă înregistrându-se la co piii sub 14 ani, de
la 164 în 1998, la 216 în 2000. Datele de ținute de poli ție (ANPCA, 2003, p. 136) indic ă
o tendință ascendent ă a minorilor, victime ale a buzurilor sexuale. Astfel c ă, dacă în
1998 num ărul lor era de 379, în 1999 num ărul acestora a crescut la 618. În 2000 se
remarcă o scădere de 24%, pentru ca în 2001 cre șterea să devină alarmant ă,
înregistrându-se 745 de cazuri numai în primele nou ă luni (se includ aici doar datele
oficiale și reamintim c ă în cele dou ă cercetări realizate la noi în țară și amintite anterior
cazurile de abuz sexual erau cele nerecunoscute de p ărinți).
1998 1999 2000 2001 (primele 9 luni)
Viol11 164 296 226 182
Act sexual între persoane de acela și sex 31 39 53 –
Act sexual cu un minor12 49 79 89 183
Perversiune sexual ă13 68 101 99 153

11Actul sexual, de orice natur ă, cu o persoan ă de sex diferit sau de acela și sex, prin constrângerea acesteia sau
profitând de imposibilitatea ei de a se ap ăra ori de a- și exprima voin ța, se pedepse ște cu închisoare de la 3 la 10 ani și
interzicerea unor drepturi. Pedeapsa este deten țiune sever ă de la 15 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, dac ă:
fapta a fost s ăvârșită de două sau mai multe persoane împreun ă; victima se afl ă în îngrijirea, ocrotirea, educarea,
paza sau tratamentul f ăptuitorului, victima este membru al familiei; vi ctima este un minor care nu împlinise vârsta de
15 ani; s-a cauzat victimei o v ătămare grav ă a integrit ății corporale sau a s ănătății. Dacă fapta a avut ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani. Ac țiunea penal ă se pune în mi șcare
la plângerea prealabil ă a persoanei v ătămate (Cod Penal, art. 217).
12 Actul sexual, de orice natur ă, cu o persoan ă de sex diferit sau de acela și sex care nu a împlinit vârsta de 15 ani, se
pedepsește cu închisoare strict ă de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. Cu aceea și pedeaps ă se sancționează
actul sexual, de orice natur ă, cu o persoan ă între 15 și 18 ani, dac ă fapta este s ăvârșită de tutore, curator ori de c ătre
supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa. Dac ă fapta a avut ca
urmare moartea victimei, pedeapsa este deten țiune sever ă de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi (Cod Penal,
art. 218).
13 Actele de perversiune sexual ă săvârșite în public se pedepsesc cu închisoare strict ă de la 1 la 5 ani. Actele de
perversiune sexual ă cu o persoan ă care nu a împlinit vârsta de 15 ani se pedepsesc cu închisoare strict ă de la 3 la 10
ani și interzicerea unor drepturi. Cu aceea și pedeaps ă se sancționează și actele de perversiune sexual ă cu o persoan ă
între 15-18 ani, dac ă fapta este s ăvârșită de tutore, curator ori de c ătre supraveghetor, îngrijitor, medic curant,

Gabriela IRIMESCU
18
Corupție sexuală14 49 66 56 155
Incest15 18 37 59 72
Total 379 618 582 745

După sex, categoria cea mai expus ă la abuz sexual o reprezint ă fetele, în
majoritatea cazurilor, excep ție făcând actul sexual între persoanele de acela și sex.
Deși populația rurală a României reprezint ă aproximativ 55% din totalul
populației, numărul cel mai mare de victime se reg ăsește în mediul urban, propor ția lor
în numărul total de victime men ținându-se în medie la 67% (A.N.P.C.A., 2003, p.137).
Locurile predilecte în care se produc a buzurile sexuale împotriva copiilor sunt
locurile publice, cu excep ția incestului, care se produce în mediul intrafamilial.
Astfel, ponderea minorilor victimiza ți în locuri publice în perioada 1999-2000 a
fost, în medie, de 53% în cazul violului , 29% în cazul raportului sexual cu o minor ă,
48% pentru rela țiile sexuale între persoane de acela și sex, 52% pentru perversiunea
sexuală și de 30% pentru corup ția sexuală. Restul infrac țiunilor s-au consumat fie în
locuința infractorului, fie în cea a victimei (în mai pu ține cazuri). Ținând cont de
specificul infrac țiunii, ca și de distribu ția cazurilor pe locurile de producere (30% în
locuința victimei, 41% în locuin ța infractorului și doar 29% în locuri publice, deci
contrar celorlalte infrac țiuni), raportul sexual cu o minor ă pare a se fi înf ăptuit în multe
cazuri în cea de a doua modalitate de produc ere, când autorul este tutore, curator,
supraveghetor, îngrijitor, profes or, educator sau medic curant, și se folose ște de
încrederea acordat ă de victim ă și de societatea care l-a investit cu aceast ă
calitate.(ANPCA și UNICEF, 2001, p. 35)
Modelul de în țelegere a abuzului sexual asupra copilului se bazeaz ă pe o serie de
precondiții ce trebuie s ă apară înainte ca abuzul s ă se poată instala. Finkelhor (1996, pp.
68-69) analizeaz ă factorii care apar în cadrul fiec ărei precondi ții, dar și relațiile la nivel
individual și socio-cultural.

profesor sau educator, folosindu-se de ca litatea sa. Actele de perversiune sexual ă cu o persoan ă în imposibilitate de a
se apăra ori de a- și exprima voin ța sau prin constrângere se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea
unor drepturi. Dac ă fapta prev ăzută la aliniatele precedente are ca urmare v ătămarea grav ă a integrit ății corporale sau
a sănătății, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, iar dac ă are ca urmare moartea sau
sinuciderea victimei, pedeapsa este deten țiune sever ă de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi (Cod Penal, art.
220).
14 Actele cu caracter obscen s ăvârșite asupra unui minor sau în prezen ța unui minor se pedepses c cu închisoare strict ă
de la 1 an la 5 ani (Cod Penal, art. 221).
15 Raportul sexual între rude în linie direct ă sau între fra ți și surori se pedepse ște cu închisoare de la 2 la 7 ani (Cod
Penal, art. 222).

Asistența socială a copilului maltratat
19
Precondi ții Factori Ac țiuni individuale Ac țiuni socio-culturale
Congruen ța
emoțională dezvoltarea emo țională;
nevoia de control;
retrăirea traumei/a durerii;
identificarea narcisist ă. necesitatea masculin ă de a domina și a fi
puternic în rela ția sexuală.
Apetitul
sexual experiență sexuală traumatizant ă în
copilărie;
imitare;
atribuirea eronat ă a apetitului sexual;
anormalitate biologic ă. pornografie;
portrete erotice ale copiilor în reclame;
tendința de sexualizare a nevoilor
emoționale. Motivul
pentru a
abuza
Blocajul conflict Oedipian;
frica de femei adulte; experien ță
sexuală traumatizant ă cu adult;
probleme în c ăsătorie.
Depășirea
barierelor
interne alcoolul; bolile psihice (psihozele,
dezordinea impulsiv ă);
lipsa inhibi țiilor incestului în
dinamica familiei. toleranță socială pentru interesul sexual
față de copil;
sancțiuni ușoare;
ideologia prerogativelor patriarhale;
toleranță socială pentru comportamentele
deviante; pornografia cu copii;
incapacitatea de a identifica nevoile
copilului.
Depășirea
inhibitorilor
externi absen ța mamei;
mama nu este apropiat ă de copil;
mama este dominat ă sau abuzat ă de
tată;
izolarea social ă a familiei;
oportunități neobișnuite de a fi singur
cu copilul;
lipsa supravegherii copilului;
condiții improprii de locuit. lipsa suportului social;
erodarea rela țiilor sociale;
bariere privind egalitatea b ărbatului cu
femeia.

Tilman Furnis, în cartea sa The multi-professional handbook of child sexual
abuse. Integrated management, therapy, and legal intervention , explică de ce abuzul
sexual asupra copilului este privit ca un secret și prezintă un sindrom al p ăstrării
secretului la copil corelat cu sindromul p ăstrării secretului în familie și instalarea unui
sindrom de dependen ță la agresor. Dup ă autorul men ționat, abuzul sexual asupra
copiilor, ca sindrom al p ăstrării secretului, este determinat de factori externi și de factori
psihologici interni, iar p ăstrarea secretului abuzului este condi ționată de ritualuri de
intrare și de ieșire din actul abuziv.

Gabriela IRIMESCU
20

Factorii externi aminti ți sunt:
¾ dovezile judiciare și probele medicale , disponibile doar într-un num ăr foarte mic
de cazuri;
¾ acuzațiile verbale conduc adesea la suportarea pe perioade lungi a abuzului
sexual, atunci când copilul nu are curajul s ă dezvăluie ceea ce se întâmpl ă. Din
cauza fricii de ceea ce i s-ar putea întâmpla lui, familiei sau agresorului, copilul
ar putea chiar s ă nege că este abuzat, atunci când este întrebat direct;
¾ lipsa de încredere în ceea ce spune cop ilul, când acesta încearc ă să vorbeasc ă
despre abuz cu cineva din cadrul familiei sau din afar ă. De multe ori, singurul
rezultat ob ținut este acuzarea de minciun ă și pedepsirea pentru dezv ăluirea
respectivă;
¾ amenințarea continu ă: copiilor abuza ți li se spune întotdeauna s ă nu spună ce se
întâmplă, nimănui din familie sau din afara ei. Copilului și, în special, copiilor
foarte mici, li se spune c ă acesta este un secret între copil și agresor. P ăstrarea
secretului este de obicei înt ărită de violen ță, amenin țarea cu violen ța sau
pedepsirea. Uneori, amenin țările sunt dublate de șantaj și contribuie la p ăstrarea
secretului;
¾ motive de îngrijorare asupra consecințelor dezvăluirii: copiii au fost amenin țați
că vor fi trimi și de acasă, că agresorul îi va omorî sau se va sinucide, c ă se va
destrăma căsătoria părinților și că o eventual ă dezvăluire ar duce la
dezintegrarea familiei. „Dac ă spui cuiva, tata va merge la închisoare doar din
vina ta.” (Furnis, 1995, pp. 22-25)
¾ Ritualurile de intrare și de ieșire reprezint ă aspectele interac ționale ale p ăstrării
secretului și cuprind:
¾ minciuna și negarea : atunci când minte, copilul știe foarte bine ce face. Când
neagă, el nu este con știent de comunicarea incon știentă a abuzului. Faptul de a
minți se bazeaz ă pe elementele externe ale abuzul ui sexual la copilul cu sindrom
de păstrare a secretului, iar forma con știentă de negare este, de fapt, minciun ă.
Copiii mint în leg ătură cu abuzul sexual, deoarece se tem de pedeaps ă și că nu
vor fi crezu ți sau proteja ți. Minciuna este legat ă de conceptul legal de prob ă, iar
negarea apar ține conceptului psihologic de a crede și de a recunoa ște deschis
abuzul;

Asistența socială a copilului maltratat
21
¾ refularea abuzului , latura sexual ă a abuzului sexual, precum și întreaga
experiență sunt negate și refulate pe trei nivele contextuale: contextul în care are
loc abuzul, copiii descriu adesea cum abuzul are loc în lini ște sau fără contact
vizual, sau în întuneric și cu perdelele trase, de și nimeni nu ar fi putut s ă
“spioneze” de afar ă. Senzațiile fizice care înso țesc abuzul și contextul de
interacțiune create de agresor duc la producerea unei experien țe duble
conflictuale și contradictorii, atât la nivel de percep ții, cât și la nivel emo țional
prin folosirea de interac țiuni extrem de rigide și ritualizate, men ținute prin
comenzi și amenin țări scurte și stereotipizate; schimbarea agresorului în
„cealaltă persoană” (Agresorii sexuali se comport ă adesea foarte diferit decât de
obicei. Acest lucru poate fi înfrico șător pentru un copil, când tat ăl se schimb ă în
„cealaltă persoană”, schimbându- și gesturile, modul de a vorbi, tonul vocii și
când se comport ă neobișnuit din punct de vedere fi zic); ritualuri de intrare și de
ieșire (ritualul de intrare folose ște la transformarea unei rela ții obișnuite tată-
copil în interac țiunea „cealalt ă persoană”-copil, iar ritualul de ie șire este un
proces invers prin care are loc tranzi ția de la agresor la tat ă și la adultul în care
copilul are încredere. Perioada dint re începutul ritualului de intrare și sfârșitul
ritualului de ie șire marcheaz ă perioada abuzului sexual) (Furnis, 1995, pp. 25-
27).
¾ La rândul s ău, Summit (1983) delimiteaz ă câteva stadii ale abuzului sexual și
numește aceste situa ții Sindromul acomod ării copilului cu abuzul sexual (apud.
Lopez, 2001, p. 53). Autorul ia în c onsiderare în pr incipal copilul și oferă
posibilitatea în țelegerii modului de adaptare, de obi șnuire a copilului cu abuzul
sexual, identificând cinci stadii:

¾ Stadiul 1: Păstrarea secretului – nici un copil nu este
vreodată pregătit să facă față abuzului sexual produs de
un adult. Copilului i se poate spune direct „acesta este
unicul nostru secret” sau acest lucru poate fi l ăsat să se
înțeleagă. Șantajul, amenin țarea, mituirea sunt deseori
folosite pentru a-i men ține copilului frica de a
dezvălui. El se simte lipsit de ajutor și nu face decât s ă se complac ă în situația
respectivă.

Gabriela IRIMESCU
22

¾ Stadiul 2: Sentimentul neajutor ării – există un dezechilibru al puterii între adult
și copil, copilul se simte lipsit de ajutor și prins într-o capcan ă, acesta trebuie s ă
se supună adultului și nu poate spune NU. În locul strig ătului de ajutor, singura
lui armă este să se prefac ă adormit, în speran ța că totul se va termina.
¾ Stadiul 3: Imposibilitatea de reac ție și obișnuința – în ciuda sentimentului de
vinovăție pe care îl are, agresorul se simte încurajat de faptul c ă nu există o
reacție prompt ă, agresivă din partea copilului, ceea ce conduce la repetarea
abuzului. Copiii folosesc un procedeu numit gândirea deta șată de realitate –
pentru a face fa ță realității dureroase – singura persoan ă care poate opri abuzul
este cel care abuzeaz ă, deci copilul se va comporta bine dac ă vrea ca abuzul s ă
fie oprit, ceea ce înseamn ă că trebuie s ă accepte toate solicit ările sexuale.
Copilul începe s ă se simtă vinovat de a fi provocat într-un anume fel abuzul.
Victimele adulte descriu cum, copii fiind, se sim țeau responsabili, deoarece ele/
ei erau motivul pentru care familia r ămânea unit ă.
¾ Stadiul 4: Dezvăluirea abuzului sexual (dezvăluirea poate avea loc imediat dup ă
abuz sau la o perioad ă mai mare de timp). Dezv ăluirea poate lua mai multe
forme:
¾ copiii pot face declara ții largi, ambigue care pot fi interpretate ca simptome
comportamentale (de exemplu, s e întâmpl ă o mulțime de violuri acum în Ia și);
un alt simptom comportamental este când un copil mic încearc ă să simuleze un
act sexual cu un alt copil;
¾ copiii pot face declara ții adulților/ prietenilor c ă au fost abuza ți sexual. Scopul
acestora este de a testa reac ția ascultătorilor – dac ă cel care ascult ă este șocat sau
are o reac ție de repulsie, c opilul poate spune c ă a mințit –, dar astfel de declara ții
directe arat ă că ceva s-a întâmplat;
¾ schimbări semnificative în comportament: izbucniri comportamentale, accese de
furie, insomnii, frica de a r ămâne acas ă singur cu agresorul, frica de a merge la
culcare. La adolescen ți apare consumul de alcool exagerat, fuga de acas ă sau
prostituția;
¾ apariția unor boli: enurezis, boli venerice sau chiar o sarcin ă.
¾ Stadiul 5: Implicarea anumitor servicii de specialitate , în func ție de reac ția
părinților.

Asistența socială a copilului maltratat
23 Păstrarea tăcerii și sentimentul de neajutorare, precum și diferitele amenin țări
sunt constant înt ărite prin invadarea for țată a integrit ății și autonomiei fizice și mentale
a copilului. Copilul este for țat să ducă o viață aparent normal ă, în care abuzul pare c ă nu
există. Procesul de acomodare are loc prin internalizarea experien ței de abuz nepotrivit ă
în mod obi șnuit. Copiii încearc ă să supraviețuiască abuzului în dife rite moduri: unii se
prefac că nu ei sunt cei abuza ți și încearcă să priveasc ă abuzul de la distan ță, alții
încearcă să intre în st ări de conștiință schimbate și încearcă să pretindă, față de propria
persoană, că dorm, la al ții apare încercarea de a pretinde c ă în timpul abuzului partea
de jos a corpului nu exist ă. Copiii încearc ă să neutralizeze abuzul în timpul producerii
acestuia, s ă se separe de aceast ă experien ță și să creeze o stare de pseudo-normalitate
care să le permit ă să supravie țuiască abuzului. Prin încercarea de a neutraliza aceast ă
experiență, ei se conformeaz ă mai mult la dorin ța agresorului de a nega abuzul în
desfășurare. Pe de alt ă parte, dezvoltarea unei apropieri emo ționale bazat ă pe încredere
între mam ă și fiică este blocat ă de sentimentele de respingere și vinovăție, în ciuda unei
posibile pseudo-apropieri dintre ele. Acest lucru împiedic ă recunoașterea abuzului
sexual și nu-i permite copilului s ă obțină ajutorul de la mam ă, care este p ărintele non-
abuzator. P ăstrarea secretului este legat ă de confundarea, în general, a ierarhiilor la
diferite nivele func ționale ale familie. Confuzia sistemic ă a ierarhiilor îi leag ă pe
membrii familiei într-un sistem bazat pe o în țelegere secret ă asupra abuzului, care poate
să continue mul ți ani (Furnis, 1995).
Bastiaans, în 1957, descrie „Sindromul de lag ăr” caracterizat de: sentimentul de
vinovăție, dat de experien ța forțată în care victima și agresorul tr ăiesc împreun ă pe o
perioadă lungă de timp, interdependen ță și un puternic ata șamentul creat dintre agresor
și victimă și lipsa stimei de sine determinat ă de sentimentul de vinov ăție și păstrarea
tăcerii sub amenin țare sau în lipsa amenin țărilor, sindrom reg ăsit și la copilul abuzat
sexual (Snelders, 1998).
Abuzul sexual îl poate aduce pe copil în tr-un rol de pseudo-partener pe care
acesta să dorească să-l mențină, chiar cu pre țul tulburărilor emoționale și al confuziei16.
Atașamentul puternic al victimelor fa ță de agresor este, în unele cazuri,
reflectarea faptului c ă atenția abuziv ă de care beneficiaz ă copilul este cea mai

16 Semnifica țiile pe care copilului le acord ă abuzului sexual, intrafamilial : „îmi place, dar nu este bine/ îmi place și
este permis / nu-mi place și nu este bine/ nu-mi place, dar este necesar/ știu că nu e bine, dar m ă face deosebit / îl
iubesc pe tata, dar îl ur ăsc pentru asta/ sunt mândru c ă sunt tratat ca un adult/ îmi place și îi fac gelo și pe frații mei/
nu-mi place, dar astfel îmi ap ăr frații/ nu-mi place, dar mama vrea s ă fac asta/ îmi place, dar mama este foarte
supărată pe mine pentru asta/ sunt r ău și din cauza mea gre șesc părinții mei/ acum îi am cu ceva la mân ă pe părinți/
de ce simte corpul meu bine când fac lucruri rele/ tata trebuie s ă mă iubească mult dac ă riscă atât/ singurul mod de a
supraviețui este să fac asta” (Whitman, 1998).

Gabriela IRIMESCU
24
important ă, sau chiar singura aten ție sau grij ă părintească de care beneficiaz ă acesta. La
acesta se poate ad ăuga gratifica ția prin mit ă și răsplata ce pot avea efecte extrem de
coruptibile.
Dificultatea în oprirea abuzului sexual asup ra copilului, în r uperea secretului, în
crearea și menținerea realit ății și în rezolvarea problemei existen ței unor ata șamente
extrem de lungi și distructive între agresor și copil sunt efectele specifice ale abuzului
sexual asupra copilulu i ca sindrom de întrep ătrundere între p ăstrarea secretului și
dependen ță17. Ambele sunt mecanisme de evitare a realit ății, specificul celui de-al
doilea este prezen ța unui „drog” – copilul v ăzut ca instrument pentru pl ăcere.
Aspectele de dependen ță apar frecvent și la victimele abuzului sexual. Printre
simptomele de dependen ță18, cele mai frecvente se num ără dependen ța de droguri,
abuzul de solven ți și nicotin ă, dependen ța de tranchilizante slabe și de alte
medicamente.
Mecanismul care conduce victima la dependen ță pare să fie o combina ție dintre
două elemente: stres și anxietate. Copiii abuza ți sexual pe termen lung dezvolt ă
mecanisme de adaptare la stres. Experien ța abuzului sexual îi înva ță să rezolve
problemele de stres și anxietate prin eliberarea direct ă de tensiuni, ca în
comportamentele de dependen ță. Dependen ța are aceea și funcție ca și comportamentul
sexualizat și masturbarea compulsiv ă a victimelor abuzului sexual. Al doilea element al
comportamentului de dependen ță este nivelul sc ăzut al anxiet ății ca și consecin ță a
întregii experien țe de abuz sexual și a conținutului acestuia. Mecanismele de rezolvare a
unor situa ții, care nu sunt adecvate, se întâlnesc prin anxietatea crescut ă din cauza
abuzului. Dependen ța creează eliberarea de tensiune și evitarea realit ății, care ajut ă
victima să evite confruntarea cu realitatea experien ței de abuz (Furnis, 1995, p.34).
Aprecierea gravit ății abuzului sexual se face în func ție de: vârsta copilului, cu
cât aceasta este mai mic ă, cu atât faptele sunt considerate mai grave; rela ția dintre
abuzator și victimă, fapta fiind cu atât mai grav ă, cu cât rela ția abuzatorului cu victima

17 Asemănări cu alte forme de dependen ță: agresorii copiilor știu că abuzul este r ău și constituie un delict: agresorul
știe că abuzul îi face r ău copilului. Totu și, abuzul are loc/ abuzul sexual, ca și alte tipuri de dependen ță, nu creeaz ă o
experiență plăcută, dar ajut ă la eliberarea unor tensiuni/ procesul este între ținut de compulsia de repetare/
sentimentele de vinov ăție și cunoașterea faptului c ă i se face r ău copilului poate duce la încerc ări de a opri abuzul/
aspectele sexuale egosintonice ale abuzului sexual dau agresorului „impulsul” care constituie elementul de
dependen ță cel mai important/ gratificarea sexual ă a actului sexual serve ște ca evitare a realit ății și sprijină formarea
unei toleran țe la frustrare la nivel redus, a unor slabe mecanisme de a face fa ță situației și a unor func ții slabe ale eu-
lui/ aspectele egosintonice și de excita ție sexuală din cadrul abuzului sexual la copil, precum și eliberarea de tensiune
care urmeaz ă creează dependen ță psihologic ă/ agresorul sexual tinde s ă nege dependen ța în fața propriei persoane și
în fața celorlal ți, independent de amenin țările legale/ încercarea de a opri ag resiunea poate duce la simptome de
retragere, cum ar fi anxietatea, iritabilitatea, nervozitatea, insomnia și alte simptome (Furnis, 1995, pp. 32-33).
18 În literatura de specialitate întâlnit și ca abuzul de ac țiune sau transpsihic, consecin ță a pierderii libert ății ca urmare
a alterării ipostazelor transpsihice ( Țapu, 2003, p.7).

Asistența socială a copilului maltratat
25 este mai strâns ă; tipul actului sexual la care a r ecurs agresorul; durata abuzului, un
singur eveniment are efect mai u șor de suportat decât situa țiile abuzive care se întind pe
o durată mare de timp; gradul for ței aplicate, fapta fiind cu atât mai grav ă cu cât for ța
utilizată este mai mare.
Abuzul sexual asupra copilului poate fi considerat un abuz pe mai multe planuri:
abuz al trebuin țelor de tandre țe ale copilului, abuz al dorin ței copilului de rela ție
diadică; abuz al disponibilit ății copilului pentru obedien ță; abuz al disponibilit ății
copilului de a crede cele spuse de p ărinți și al incapacit ății copilului de a diferen ția o
apropiere tandr ă și plină de dragoste de o aservire sexual ă; abuz al temerii copilului de o
distrugere a familiei (consemnul t ăcerii); abuz al disponibilit ății copilului pentru
fantasmele oedipiene (rela ție excitant ă duală cu excluderea celui de-al treilea) (Fischer,
Riedesser, 2001, p. 257).

Abuzul emotional

Abuzul emo țional este cel mai greu de defini t dintre toate formele de abuz și
poate să apară în situații foarte diferite de via ță. Poate fi definit ca o „atitudine sau
acțiune cronic ă a părinților sau a altor persoane de îngrijire, care d ăunează sau
împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului” (Killén, 1998, p. 32).
Clasificarea diferitelor forme de abuz emo țional poate fi f ăcută pe baza tipului de
situație la care copilul este expus. Astfel, amintim:
¾ respingerea inten ționată, repetată a copilului, manifestat ă prin nerecunoa șterea
consecvent ă a nevoilor și meritelor sale constituie o form ă specifică de abuz
emoțional. Ea exprim ă negarea legitimit ății dorințelor copilului și transmiterea
ideii că el este lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior și lipsit de
speranța de a fi acceptat (Goodman, Scott, 1997, p.160);
¾ terorizarea copilului19 pe cale verbal ă, pentru inocularea fricii de consecin țe
grave, creeaz ă acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Amenin țările
adultului se pot referi la pe depse neprecizate, dar înfrico șătoare, care pot pune în
pericol pe copilul însu și sau pe o persoan ă iubită de el, un animal sau un obiect
îndrăgit. Aceast ă atitudine este frecvent ă în cazul abuzului sexual, în care adultul

19 Un exemplu din aceea și Scrisoare c ătre tata a lui Kafka: „… țipetele tale, faptul c ă te înroșeai la față îți desfăceai
repede bretelele și le puneai la îndemân ă pe speteaza scaunului erau pentru mine aproape mai stra șnice decât o b ătaie.
E ca atunci când cineva urmeaz ă să fie spânzurat. Dac ă ajunge să fie într-adev ăr spânzurat, moare și s-a sfârșit totul.
Dar dacă trebuie să asiste la toate preg ătirile pentru a fi spânzurat și află că a fost gra țiat abia când ștreangul îi atârn ă
în fața ochilor, poate s ă sufere toat ă viața din cauza aceasta”.

Gabriela IRIMESCU
26
abuziv folose ște o gamă largă de amenin țări destinate s ă împiedice copilul de a
dezvălui secretul rela ției sexuale. Pentru copilului terorizat prin amenin țări cu
pedepse, cu p ărăsirea sau alungarea, se creeaz ă o stare de anxietate, c ăreia
copilul cu greu îi face fa ță. Bowlby (1975) sus ține că amenințările cu separarea
sunt probabil mai d ăunătoare decât adev ărata separare;
¾ ignorarea nevoilor copilului constituie abuz în m ăsura în care adultul priveaz ă
copilul de stimulii esen țiali dezvolt ării sale psihice
și cognitive (Pecora et all ., 1992). Gravitatea acestui
tip de comportament abuziv provine din faptul c ă,
pentru dezvoltarea psihic ă sănătoasă a oricărui copil,
este indispensabil ă receptivitatea adul ților la nevoile
acestuia. Refuzul consecvent al comunic ării cu
propriul copil, neobservarea inten ționată a dorințelor
exprimate de acesta, lipsa de interes a familiei sau a colectivit ății în dezvoltarea
abilităților copilului sau a performan țelor acestuia, refuzul de a r ăspunde la
durerea copilului, la cere rea lui de ajutor, neprotej area lui de agresiunea unor
frați sau a altor copii sunt câteva din formele pe care le poate lua ignorarea;
¾ izolarea copilului de experien țele sociale
firești ale vârstei sale îl rupe de mediul
social care îi poate asigura acestuia rela țiile
sociale necesare dezvolt ării competen țelor
sociale și formării identitare.
¾ Interzicerea sistematic ă a jocului cu al ți
copii, a distrac țiilor cu cei de aceea și vârstă, împiedic ă copilul sau adolescentul
să lege prietenii și să-și formeze puncte de reper în mediul social exterior
familiei (Roth-Szamosközi, 1999, pp. 51-52);
¾ coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activit ăți și comportamente
antisociale (în domeniul delincven ței, al violen ței, al consumului de alcool sau
droguri). Manipularea în aceast ă direcție a unui minor poate conduce la
angajarea acestuia în pornografie, prostitu ție, trafic și consum de droguri,
cerșetorie, furt, contraband ă, muncă în condi ții ilegale. Caracteristic ă pentru
acest tip de abuz este antr enarea copilului în activit ăți ale căror consecin țe îi
depășesc capacitatea de în țelegere și îi pervertesc judec ățile morale. Copilul este
forțat să preia atitudinile imorale ale adultului abuziv, în avantajul și spre

Asistența socială a copilului maltratat
27
profitul acestuia (Whitman, 1998). Este cazul numero șilor copii-cer șetori
utilizați de familiile lor pentru a le asigura
traiul, copii degrada ți emoțional și moral
începând de la vârste fragede, care î și pierd
stima de sine și demnitatea;
¾ deprivarea copilului de demnitate20
(degradarea în accep ția lui Brassard,
Germain, Hart, 1987) poate fi analizat ă separat, în țelegând prin aceasta
recurgerea de c ătre adult la exprim ări sau la atitudini de preciatoare la adresa
copilului, care afecteaz ă demnitatea acestuia. În acest cadru se include folosirea
cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacit ăților intelectuale sau
practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinov ățirea lui
pentru eșecurile sale din toate domeniile, folosirea lui în activit ăți degradante.
¾ Alte situa ții în care copiii sunt vi ctime ale abuzului emo țional întâlnim atunci
când (Killén, K., 1998, pp. 32-39):
¾ copiii sunt percepuți negativ de p ărinții lor (uneori chiar de la na ștere). Ace ști
copii sunt expu și la diferite forme de respingere. Ei sunt trecu ți cu vederea,
ridiculiza ți, respinși și văzuți ca sursă a problemelor p ărinților. De asemenea,
poate fi observat și „sindromul Cenu șăresei” – în acest caz copilul fiind abuzat
nu numai de p ărinți, ci și de către frații săi. Ceilalți frați, simțindu-se deja în
nesiguran ță și suferind de o anxietate cronic ă datorată atitudinii p ărinților, aleg
ca o ușurare posibilitatea de a se alia cu p ărinții puternici și periculo și. Ei
definesc fratele sau sora ca fiind „proast ă”, „handicapat ă” și ca pe cineva care
este vinovat de tot ceea ce e r ău în familie;
¾ copiii ai c ăror părinți sunt violen ți unii cu al ții (Hershorn și Rosenbaum 1985,
Silvern și Kaersvang 1989, Kocinsky 1993) – ace ști copii trăiesc în anxietate și-
și folosesc adesea energia pentru a avea grij ă de ei înșiși și, în mod ironic, chiar
și de părinții lor. Ei sunt adesea for țați să-și asume responsabilit ăți în situa ții
pentru care nu sunt suficient de maturi s ă le facă față. Nu le mai r ămâne decât
foarte puțină energie și bucurie pe care s ă o investeasc ă în joacă, în relațiile cu
alți copii și în învățătură. Mulți ani mai târziu pot fi observate probleme de

20„În procesul educa ției, mijloacele tale oratorice, extrem de eficiente, care cel pu țin față de mine nu d ădeau greș
niciodată, erau ocara, amenin țarea, ironia, râsul r ăutăcios și – curios lucru – autocomp ătimirea… Aveai o încredere
deosebită în educația prin ironie; aceasta corespundea și cel mai bine superiorit ății tale asupra mea. Forma sub care
mă dojeneai era de obicei urm ătoarea: «Nu po ți face asta, a șa și pe dincolo? Înseamn ă cumva prea mult pentru tine?

Gabriela IRIMESCU
28
identitate ale acestor copii, a con știentizării propriei valori și a identit ății
sexuale;
¾ copii ai c ăror părinți divorțează, iar copilul este plasat în mijlocul unui conflict
cronic . Părinții se acuz ă reciproc, iar copilul poate fi for țat să „ia partea unuia
dintre ei”. Copilul devine anxios și se întâmpl ă adesea s ă aibă sentimente
confuze. El pierde un p ărinte fără să-i fie permis ă exprimarea sentimentelor, f ără
să ceară și să primeasc ă ajutor. Furia, asociat ă cu disperarea copilului deseori nu
sunt exprimate direct, c opilul devenind deprimat și / sau dificil. El trece printr-
un proces care îi poate afecta leg ăturile cu cei apropia ți, într-un mod negativ și
pe timp îndelungat. În litera tura de specialitate se men ționează câteva aspecte
legate de separare și divorț care pot fi identificate ca abuz emo țional: copilul
dezvoltă o anxietate cronic ă de separare și sentimentul de vin ă din cauza faptului
că a fost de partea unuia dintre p ărinți; copilul a fost folosit în mod con știent sau
inconștient pentru „a ajuta” unul dintre p ărinți, de exemplu, trimiterea de
mesaje, spionare etc. În asemenea situa ții copilul va dezvolta adesea tulbur ări
psihosomatice și de comportament; cazul r ăpirii copilului sau al separ ării ilegale
a acestuia de p ărinți; cazul în care p ărinții se bat în prezen ța copilului;
¾ copiii ai c ăror părinți consumă droguri sau alte substan țe psihoactive (Hansen
1991, Skog și Olofsson 1992): copiii afla ți în asemenea situa ții observă faptul că
adulții sunt prea preocupa ți de propria lume, de propriile lor nevoi și probleme
încât nu mai pot avea grij ă de ei și de nevoile lor. Copilul este expus la anxietate
și la situații neprevăzute pe care nu le poate în țelege. Consumatorii de droguri
folosesc adesea negarea și proiecția ca mecanism de ap ărare. Ei neag ă,
minimalizeaz ă și raționalizeaz ă abuzul pe care îl s ăvârșesc. Se întâmpl ă adesea
ca acela care consum ă droguri s ă realizeze proiec ția asupra copilului pe care s-ar
putea să-l facă să se simtă răspunzător de orice problem ă ar apărea. Un
consumator de droguri poa te distorsiona percep ția copilului asupra realit ății la
fel de mult ca un p ărinte psihotic. La fel ca în cazul abuzului fizic și al celorlalte
forme de abuz emo țional, copilul tr ăiește sentimentul vinov ăției pentru ceea ce
se întâmpl ă. Consumul de droguri contribuie, de asemenea, la izolarea și
stigmatizarea familiei;
¾ eșecul non-organic de dezvoltare (Ayoub și Miller, 1985) a fost definit ca o
formă de neglijare emo țională a cărei consecin ță este retardul în cre ștere și

Firește, n-ai timp pentru a șa ceva!» și alte asemenea. În plus, fiecare întrebare de acest fel era înso țită de un râs

Asistența socială a copilului maltratat
29 greutate. Este cunoscut în psihiatr ia copilului ca tulburare de ata șament primar
ce are drept consecin ță nanismul staturo-ponderal;
¾ Sindromul Müchhausen prin intermediar (Rosenberg) în acest caz p ărinții
inventeaz ă o boală pe care o atribuie copilului și în urma c ăreia copilul este
supus la o serie de investiga ții și tratamente. (Alexiu, 2001, p. 94)
Abuzul emo țional îi afecteaz ă mai mult pe unii copii, în timp ce pe al ții mai puțin,
dar cert este c ă produce o întârziere a dezvolt ării sociale și intelectuale a copilului.
Abuzul emo țional este frecvent în familiile disfunc ționale, iar efectele sale se v ăd atât în
mediul familial, cât și în cel școlar. Bowlby (1975) sus ține că, acest abuz este suficient
de grav, deoarece cel abuzat nu este în mod necesar con știent că este abuzat iar cel care
abuzează nu este în mod necesar con știent de abuzul s ău.
Conceptele de maltratare și abuz asupra copilulu i nu trebuie totu și să fie
folosite excesiv. În aceast ă categorie se afl ă numeroasele cazuri în care dialogul
emoțional dintre p ărinți și copiii „deraiaz ă” sau nu este suficient de apropiat. Reu șita
unui „dialog” care favorizeaz ă dezvoltarea în interac țiunea preverbal ă mamă-copil nu
trebuie să fie considerat ă de la sine în țeleasă, după cum nu este de la sine în țeleasă nici
interacțiunea între partenerii adul ți care trebuie s ă se cunoasc ă și să se înțeleagă. Nu
mai puțin dificil poate fi pentru p ărinți să realizeze pe linia de dezvoltare a copilului de
la separare la individualizare, propor ția corectă de „agresivitate” și consecven ță care
stimuleaz ă dezvoltarea și să fixeze cerin țe comportamentale corespunz ătoare pentru a
evita răsfățul, neglijarea social-afectiv ă și dezvoltările disociale (Fischer, Riedesser,
2001, p. 254)

II.2. Neglijarea copiilor

Conform legisla ție române ști, „prin neglijarea copilului se în țelege omisiunea,
voluntară sau involuntar ă, a unei persoane care ar e responsabilitatea cre șterii, îngrijirii
sau educării copilului de a lua orice m ăsură subordonat ă acestei responsabilit ăți, fapt
care pune în pericol via ța, dezvoltarea fizic ă, mentală, spiritual ă, morală sau social ă,
integritatea corporal ă, sănătatea fizic ă sau psihic ă a copilului” (Legea 272/ 2004, art.
89).
Neglijarea poate avea caracter general , atunci când copilului nu i se acord ă
îngrijiri adecvate în ceea ce prive ște alimenta ția, îmbrăcămintea, locuin ța, îngrijirea

răutăcios, de o min ă rea” (Kafka, Scriosare pentru tata , fragment)

Gabriela IRIMESCU
30
medicală și supravegherea existând riscul croniciz ării și episodic mai puțin grav,
afectează doar unul dintre elementele men ționate anterior și ia sfârșit odată cu dispari ția
factorilor de risc. Din categoria copiilor neglija ți fac parte: copiii abandona ți de către
părinți sau persoana care ar trebui s ă se ocupe de cre șterea și îngrijirea lor, copiii care se
află în stradă ca urmare a relelor tratamente din familie, copiii care sunt pu și de către
părinți să munceasc ă, pentru a contribui la între ținerea familiei, copiii care sunt trimi și
la cerșit, copiii victime ale s ărăciei în familie, copiii din familiile cu consum mare de
alcool, copiii din familiile monoparentale ce traverseaz ă perioadă de criză sau familiile
dezorganizate.

Forme ale neglij ării

Dintre formele de neglijare acceptate în literatura de specialitate amintim:
– Neglijarea fizic ă presupune: neasigurarea de c ătre părinte a condi țiilor decente
de trai; neacordarea ajutorului fizic copilulu i, mai ales în perioada când este dependent
de părinte; neasigurarea m ăsurilor de supraveghere și protecție; neasigurarea
îmbrăcăminții adecvate; neg lijarea realiz ării unor amenaj ări pentru siguran ța condițiilor
de locuit; neasigurarea neces arului zilnic de vitamine și substan țe nutritive, a
necesarului caloric în ra ția copilului (erori în formula de preparare a hranei sugarului și
a copilului mic care genereaz ă scăderea în greutate și instalarea distrofiei) (Schmitt,
Maoro, 1989, apud Lutzer, 1998). Ca urmare a studiului realizat de ANPCA și CURS în
2000 (studiu la care am mai f ăcut trimitere) s-a ajuns la concluzia c ă neglijarea fizic ă
are cote crescute în țara noastr ă. Astfel, 62% din gospod ăriile cu copiii au declarat c ă nu
pot asigura alimentele de baz ă pentru întreaga familie și 77 % că nu pot asigura copiilor
bunurile necesare, rezu ltate confirmate și de studiile asupra fenomenului s ărăciei în
România (Revista de Asisten ță Socială, nr. 1/2003, p. 40).

– Neglijare educa țională: susținerea absenteismului școlar este considerat ă ca
fiind form ă de maltratare dac ă părintele a fost informat asupra problemei și nu a luat
nici o măsură; neînscrierea copilului într-o form ă de învățământ – omiterea înscrierii
într-o form ă de educa ție adecvat ă nivelului copilului, ignorarea nevoilor speciale de
educație, refuzul acord ării sau eșecul în ob ținerea serviciilor educa ționale recomandate
sau neglijarea ob ținerii tratamentului pentru o dificultate de înv ățare diagnosticat ă a
copilului sau a nevoilor speciale de educa ție fără un motiv rezonabil. Neglijare este
considerat ă și situația în care copilului i se permit practici contrare interesului s ău,

Asistența socială a copilului maltratat
31 privitul la televizor timp de 6-8 ore/zi, acceptarea frecvent ă a scuzelor pentru
nefrecventarea școlii (Ciofu, 1999, p. 46). În țara noastr ă, neglijarea educa țională se
manifestă atât direct, prin dezinteresul p ărinților față de rezultatele școlare ale copiilor
(6% dintre p ărinți nu au fost niciodat ă la școală să se intereseze de copil), dar și indirect,
prin dezinteresul fa ță de tipul de tipul de program TV pe care copilul îl vizioneaz ă (32%
dintre părinți nu interzic copiilor vizionarea de filme cu violen ță, iar 22% î și lasă copiii
în fața televizorului mai mult de 3 ore pe zi), în plus 17% dintre copiii cu vârsta între 8
și 17 ani nu sunt consulta ți în ce prive ște școala pe care o vor urma (Revista de
Asistență Socială, nr. 1/2003, p. 43).
Lipsa interac țiunilor cu persoana de îngrijire în domeniul verbal constituie o
formă gravă de neglijare. Pe lâng ă neglijarea nevoilor de baz ă ale copilului, p ărintele
sau persoana de îngrijire pot e șua în creșterea și educarea copilulu i prin nesatisfacerea
nevoilor psihice de educa ție stimulativ ă, de acompaniere, sau s ă nu poată oferi un model
în ceea ce prive ște interrela ționarea. Bebelu șii par să aibă un impuls înn ăscut de a rosti
diverse sunete și de a comunica. Persoana de îngrijire, prin faptul c ă vorbește cu copilul,
ajută și armonizeaz ă procesul prin aprobarea și ghidarea sunetelor produse de copil
pentru ca acestea s ă devină cuvinte. Acest lucru formeaz ă baza func țiilor simbolice ale
minții, de care depinde înv ățarea cognitiv ă de mai târziu (Steele, 1997, p. 82).

– Neglijarea medical ă: lipsa de interes a p ărintelui fa ță de sănătatea copilului,
ajutor inadecvat dat de c ătre părinte, comportament neglijent al p ărintelui fa ță de copilul
bolnav și față de tratamentul prescris, neasigurarea medica ției, neprezentarea la medic.
Proporția familiilor din România anului 2000, care nu- și duc copiii la controale
medicale, la diferite grupe de vârst ă, se situeaz ă între 14% și 30% . Astfel, procentul
este de 13,9% pentru copii de pân ă la un an ( și să nu uităm că România este pe primul
loc în Europa în ce prive ște mortalitatea infantil ă); 30,1 % pentru copii pân ă la 3 ani și
21,1% pentru copiii cu vârsta cuprins ă între 4 și 18 ani. O parte dintre p ărinți nu
conștientizeaz ă pericolul pe care-l poate reprezenta pentru s ănătatea copilului
nevaccinarea acestora ( 5,1% cca 250.000 de copiii), chiar în situa ția în care au fost
anunțați, sau tratarea empiric ă în familie în locul unui consult de specialitate (11%),
chiar dacă serviciile medicale pentru copii sunt gratuite (Revista de Asisten ță Socială,
nr. 1/2003, p. 41).

Gabriela IRIMESCU
32
– Neglijarea emo țională: îngrijirea și afecțiunea inadecvate – neglijarea evident ă
a nevoii copilului de afec țiune, sprijin emo țional, aten ție, refuzarea îngrijirii
psihologice, refuzarea asigur ării tratamentului necesar și disponibil pentru problemele
emoționale sau de comportament ale copilului în acord cu recomand ările unui
profesionist, întârzierea în îngrijirea psihologic ă – eșecul în c ăutarea sau asigurarea
tratamentului necesar pentru o problem ă emoțională sau de comportament a copilului,
problemă pe care ar fi recunoscut-o orice persoan ă neavizat ă ca necesitând îngrijire
psihologic ă de specialitate (de exemplu, depresie cronic ă, tentativă de sinucidere etc.).
Alte tipuri de neglijare emo țională: unele neglij ări ale nevoilor emo ționale ale copilului
care nu au fost clasif icate mai sus (restric ții exagerate evidente, a șteptări nepotrivite fa ță
de vârsta/ sexul copilului sau nive lul de dezvoltare etc.). Este u șor de deosebit nereu șita
părinților de a le asigura copiilor hrana potrivit ă, îmbrăcăminte, securitate, protec ție, o
igienă corespunz ătoare și o vaccinare periodic ă din cauza s ărăciei de cea a p ărinților/
persoanei de îngrijire a c ăror singur ă scuză este lipsa de empatie și de dragoste pentru
proprii copii.
Pentru români, neglijarea emo țională ia forma lipsei de afec țiune: părinții își
mângâie sau î și sărută copilul foarte rar sau niciodat ă (9%), nu îl laud ă sau nu îl
încurajeaz ă (6%), nu îl ascult ă niciodată dacă dorește să spună ceva (4%), se ceart ă sau
se bat în prezen ța copilului (4%) (Revista de Asisten ță Socială, nr. 1/2003, p. 43).

– Abandon și supraveghere inadecvat ă: comportamentul p ărinților care- și
abandoneaz ă copiii prin excluderea lor din familie, trimiterea acestora pe strad ă sau
dezinteres pentru cre șterea și îngrijirea adecvate21. Din punct de vedere psihologic,
declararea abandonului […] din partea p ărinților biologici („încetarea oric ăror forme de
legături și raporturi afective normale”) reprezint ă un alt mod de maltratare a copilului,
prin neglijarea nevoilor lui de interac țiune cu un adult de referin ță (Muntean, 2001, p.
250).
Din punctul de vedere al protec ției copilului, abandonul este definit de Pecora ca
fiind părăsirea copilului f ără ca părintele să se asigure de formele adecvate pentru
îngrijirea copilului. C onceptul de abandon defin it de Pecora se potrive ște cazurilor de
copii abandona ți în maternitate sau în spitale. To ți acești copii sunt lipsi ți, de obicei, de

21Săvârșirea de către persoana care are obliga ția legală de întreținere, față de cel îndrept ățit la între ținere, a uneia
dintre urm ătoarele fapte: p ărăsirea, alungarea sau l ăsarea fără ajutor, expunându-l la suferin țe fizice sau morale;
neîndeplinirea cu rea-credin ță a obligațiilor de între ținere prev ăzute de lege; neplata cu rea-credin ță, timp de 2 luni a
pensiei de între ținere stabilit ă pe cale judec ătorească, se pedepse ște cu închisoare strict ă de la 1 an la 3 ani sau cu
zile-amend ă (Codul Penal, art. 228).

Asistența socială a copilului maltratat
33 acte de identitate și petrec perioade îndel ungate de timp în institu țiile în care au fost
părăsiți. În spitale, personalul medical nu poate asigura copiilor îngrijire adecvat ă, iar
lipsa actelor de identitate face ca transferul copiilor spre alte forme mai adecvate de
ocrotire s ă fie mult încetinit (Radulian, Jitaru, Novak, 1993, p.14) .
Tabloul abandonului este complex și umbrit de multitudinea aspectelor care
se intersecteaz ă, adesea comportând o dubl ă funcție de cauz ă și efect. Un fapt se
desprinde ca fiind sursa primar ă a tuturor evenimentelor ce au loc fie în plan
social, fie psihologic prin ruperea leg ăturii afective.
Abandonul poate îmbr ăca forme diferite: situația de abandon ca stare de
fapt – copilul este realmente p ărăsit, părinții săi naturali ori cei în grija c ărora se
află nu vor sau nu pot s ă se ocupe de el; situația de semi-abandon , când copilul
trăiește cu părinții dar în fapt este neglij at sau chiar respins de ace știa; sentimentul
de abandon ce poate ap ărea la un copil cu sau f ără legătură cu realitatea; uneori
acest sentiment este tr ăit în legătură cu situa ția de abandon sau semi-abandon,
alteori frica opereaz ă în plan imaginar. Când acest sentiment devine cople șitor și
complet necontrolabil de c ătre copil se poate ajunge la nevroza de abandon care
poate avea sau nu cauze în realitatea concret ă exterioar ă și care face obiectul
psihiatriei infantile; angoasa primar ă de abandon – este o alt ă formă a trăirii
părăsirii. Ea este normal ă la copilul mic, care o manifest ă ori de câte ori una din
nevoile sale imediate nu este satisf ăcută. Ea se poate șterge complet și definitiv, ori
numai temporar, putând s ă apară mai târziu, cu intensitate, atunci când copilul va
trebui să se confrunte cu situa țiile conflictuale.
Diferen țierile conceptuale sunt departe de a rezolva situa ția concret ă;
totuși, ele determin ă clarificări utile ale aspectelor ei și sursele generatoare de
asemenea situa ții. În acest context se eviden țiază existen ța următoarelor
posibilități: palierul psihic original influen țat prin crearea situa ției reale sau
imaginare de abandon este cel consti tuit de afectivitate, producerea st ării sau a
sentimentului de abandon este determinat ă de absen ța fizică sau afectiv ă a
părintelui, consecin țele situa ției sau ale sentimentului de abandon se înscriu
întotdeauna pe direc ția tulbur ărilor psihice ale subiectului și pot adesea evolua în
direcții antisociale.
Astfel, aria abandonului este divizat ă în două mari sectoare: cel al situa ției
de abandon și cel al sentimentulu i de abandon, al tr ăirii stării de părăsire. Atât
copilul aflat în situa ția de abandon, cât și cel care se simte tr ăind aceast ă situație,

Gabriela IRIMESCU
34
fără ca ea să aibă o realitate fizic ă, trec, fără îndoială, prin stări la fel de intense;
este necesar ă totuși diferențierea celor dou ă contexte generatoare ale sentimentului
de abandon, de și consecin țele pot fi în cele din urm ă similare (Dumitrana, 1998, p.
6)
Studiile realizate în ultim ii ani au scos în eviden ță frecvența mediului stabilizat
de tensiune și conflict, de suferin ță fizică și morală în relațiile de convie țuire familial ă,
acest mediu fiind denumit de psihologi desertism familial .
Desertismul familial se poate prezenta sub forme u șoare în familii dezorganizate
(având drept cauze principale imposibilitatea respect ării îndatoririlor de familie și
refuzul îndeplinirii acesto r îndatoriri), consecin țele fiind suportate de fiecare membru al
familiei și de copii în special, din cauza atmosf erei tensionate, a conflictelor ce
determină uneori neglijarea sau abandonarea copiilor. Într-o atmosfer ă familial ă
tensionată, copilul este agitat, instabil, nervos, iar din aceast ă cauză dezvoltarea și
maturizarea lui psiho-comportamental ă întârzie sau deviaz ă. Copilul este derutat de
relațiile conflictuale dintre p ărinți, este timorat și complexat în colectiv din cauza
situației familiale.
O form ă severă a desertismului familial o constituie abandonul familial care, din
punct de vedere psiho-sociologic, este prezent în dou ă ipostaze: abandonul real și
abandonul aparent. Abandonul real apare în: divor ț, nerecunoa șterea și părăsirea
copilului, anularea adop ției, iar abandonul aparent este prezent în situa ții de neglijare a
relațiilor de familie. Acest fenomen de desertism familial și abandonul de familie
afectează unitatea și echilibrul acesteia, atât sub aspect material, cât și sub aspect moral,
generând tensiuni incluse în sindromul „nevrozei de abandon” (Florescu, Fr ățiman,
2000, pp. 69-71).
Abandonul presupune, din p ăcate, nu numai dezinteres din partea p ărinților, ci și
neglijarea copiilor atât înainte de abandon, cât și după ce are loc acest eveniment.
Neglijarea copilului într-o institu ție se datoreaz ă reducerii contactelor dintre adul ți și
copii la cele din timpul actelor de îngrijire fizic ă (îmbăiere, alimentare, schimbare etc.).
Aceasta conduce la dezvoltarea unui stil impersonal de îngrijire a copilului, și de aici se
ajunge la apari ția simptomelor de hospitalism.
Copilul hospitalizat devine, treptat, trecând prin mai multe faze, apatic și
dezinteresat de ceea ce se pe trece în jurul lui, dup ă ce în prealabil a încercat s ă atragă
atenția celor care-l îngrijesc asupr a sa. Abandonul presupune o form ă gravă de neglijare
care poate duce la tulbur ări de ordin psihopatologic în dezvoltarea copiilor. În acest

Asistența socială a copilului maltratat
35 context, neglijarea const ă în forme de rele tratamente prin care se omite asigurarea
nevoilor biologice, emo ționale și educaționale ale copiilor, punâ nd astfel în pericol
dezvoltarea fizic ă, emoțională, cognitiv ă și socială.
Pentru analiza abandonului nou-n ăscuților în maternitate, s- a realizat în 1997 un
studiu multicentric cuprinzând maternit ăți din Bra șov, Craiova, Ia și, Ploiești, Oradea,
Sibiu și București. În urma acestui studiu a rezultat c ă mamele cu risc de abandon au
vârsta cuprins ă între 15 și 24 de ani, sunt nec ăsătorite, au un nivel sc ăzut de instruire,
abandoneaz ă preferen țial copiii de rang III și IV și adoptă unul din urm ătoarele
comportamente: femeile dintr-o prim ă categorie au o atitudine defensiv ă, de
autoprotec ție, încercând s ă nege existen ța copilului sau s ă creeze o baz ă afectivă cu
copilul; se cred neîn țelese de societate, victime al e unor conjuncturi nefericite și privesc
abandonul ca unic ă soluție; femeile din a doua categorie consider ă că situația lor
economic ă nu le permite s ă ofere copilului condi ții decente de trai, afirmând c ă
abandonul este în interesul c opilului (Ionescu, coord., 2001, p.43).
Copilul poate fi plasat în situa ția de a trăi în anxietate sau grija continu ă de ceea
ce i s-ar putea întâmpla. Cu oricare dintre aceste categorii am av ea de a face, pentru
realizarea unui ajutor eficient, este indispensabil ă o evaluare holistic ă a copilului și a
nevoilor sale. Copilul semnaleaz ă nevoile sale și părinții răspund la semnale. P ărinții
stimuleaz ă copilul și primesc un r ăspuns. Copilul nu este niciodat ă singur în provocarea
situației de maltratare. Abuzul poate fi de ordin fizic, emo țional sau sexual, forme ce se
includ una pe alta, dar nu în mod obligatoriu . Astfel, abuzul sexual poate include abuzul
emoțional și/ sau fizic, iar abuzul fi zic poate include abuzul emo țional. Regula se aplic ă
și în cazul neglij ării.

II.3. Exploatarea prin munc ă a copilului

Munca este o activitate con știentă îndreptat ă spre un anumit scop, în procesul
căreia omul efectueaz ă, reglementeaz ă și controleaz ă prin acțiunea sa [ … ] satisfacerea
trebuințelor sale (DEX, 1998, p. 660). Spre deosebire de munca prestat ă de adult,
munca copiilor se define ște în func ție de vârst ă, durată și tipul de activitate economic ă
prestată. În definirea sa trebuie s ă se facă distincție între formele acceptate de munc ă
pentru copiii și cele care duc la exploata rea copiilor prin munc ă.

Gabriela IRIMESCU
36
Se consider ă că un copil este ex ploatat prin munc ă22, atunci când acesta
participă la activit ăți care dep ășesc capacit ățile și rezistența sa fizic ă. Aceste tipuri de
activități pot afecta echilibrul psihic al copilului dac ă sunt contrare preocup ărilor
specifice vârstei sale, sunt înjositoare (de exemplu, cer șitul23) și împiedic ă realizarea sa
școlară sau profesional ă.
În România aproximativ 6 % dintre c opii muncesc mai mult de 6 ore pe zi.
Principale forme de munc ă sunt munca domestic ă, agricultura, cer șitul, încărcatul/
descărcatul bunurilor. De asemen ea unii dintre copiii str ăzii practic ă prostituția (Child
Labour, 2004, pp. 36).
Legislația româneasc ă în vigoare face distinc ție între formele de munc ă
acceptate pentru copii și formele de munc ă care duc la exploatare. Astfel, se
menționează:
a) muncile u șoare cele care ar trebui s ă nu fie susceptibile de a le prejudicia
sănătatea și dezvoltarea copilulu i, pe de o parte și frecventarea școlii și participarea la
programele de formare profesional ă pe de alt ă parte (Conven ția ILO nr. 138, art. 7). În
anchetele na ționale desf ășurate s-a folosit vârsta de 12 ani pentru delimitarea muncilor
ușoare, munci care presupun resp ectarea unui program de munc ă sub 10 ore/ s ăptămână
în condițiile mai sus men ționate;
b) muncile periculoase sunt acele munci ce ,,pun în pericol s ănătatea, siguran ța sau
moralitatea copilului” (Conven ția ILO nr. 138, art. 182) și depășesc un program de
lucru de 30 de ore pe s ăptămână. Muncile periculoase sunt cel e care îi expun pe copiii la
riscuri fizice, psihologice sau sexuale; cele care se efectueaz ă sub pământ, apă, la
înălțimi periculoase sau pe spa ții restrânse; cu ma șini, materiale sau instrumente
periculoase sau care implic ă manipularea sau tran sportul unor greut ăți; cele care se
efectueaz ă într-un mediu nes ănătos, care îi expune pe copiii la ac țiunea unor substan țe,
agenți sau proceduri periculoase sau condi ții de temperatur ă, de zgomot sau vibra ții,
care i-ar prejudicia s ănătatea și nu în ultim rând cele care se efectueaz ă pe parcursul mai
multor ore sau pe timpul nop ții;

22 Fapta de a supune o persoan ă, în alte cazuri decât cele prev ăzute de dispozi țiile legale, la prestarea unei munci
contra voin ței sale sau la o munc ă obligatorie se pedepse ște cu închisoare de la 1 an la 3 ani (Cod Penal, art. 203).
23 (1)Îndemnul ori înlesnirea practic ării cerșetoriei de c ătre un minor sau tragerea de foloase de pe urma practic ării
cerșetoriei de c ătre un minor se pedepse ște cu închisoare de la 1 la 3 ani. (2)Recrutarea ori constrângerea unui minor
la cerșetorie se pedepse ște cu închisoare de la 1 la 5 ani. Dac ă fapta prev ăzută la alin. (1) sau (2) este s ăvârșită de un
părinte sau de reprezentantul legal al minorului, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani, pentru fapta prev ăzută la
alin. (1), și de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi, pentru fapta prev ăzută la alin. (2) (Legea 272/2004, art. 132).

Asistența socială a copilului maltratat
37
c) muncile intolerabile precum: traficul, prostitu ția, pornografie, copiii implica ți în
muncă forțată24, în activit ăți ilicite. Cele mai grave forme ale muncii copiilor sunt toate
formele de sclavie, cu vânzarea sau de comer ț cu copiii, servitutea25 pentru datorii și
munca de servitor, precum și muncă forțată sau obligatorie, inclusiv for țată sau
obligatorie a copiilor în vederea utiliz ării lor în conflicte armate (Moise R, coord, 2004,
pp.8-10)
Grupe
De vârst ă Forme de munc ă
Munci care nu sunt periculoase
(în industrii și ocupații care nu
sunt periculoase și < 30 de ore pe
săpt. Cele mai grave forme ale muncii copiilor

Munci ușoare <
10 ore pe săptămână
Muncă obișnuită
– între 10 și 30 de
ore pe săptămână
Munci
periculoase
-industrii și
ocupații
periculoase>30 de
ore pe săptămână
în alte industrii și
ocupații
Munci intolerabile
-copii trafica ți
-copii implica ți în munc ă forțată-
prostituție și pornografie
-în activit ăți ilicite
0-5 ani
5-12 ani
13-14 ani
15-17 ani

Copiii cu vârsta cuprins ă între 5 și 11 ani și implicați în activit ăți economice se
consideră că sunt exploata ți prin munc ă. Copiii pot fi angaja ți cu acordul scris al
părinților începând cu vârsta de 15 ani și fără acordul p ărinților după vârsta de 16 ani,

24 orice serviciu pretins unui individ sub amenin țarea unei pedepse oarecare, și pentru care numitul individ nu s-a
oferit de bun ă voie. (Convenția OIM nr.29 privind munca for țată sau obligatorie, art.2 (1) (19930). Munca for țată a
copiilor se poate deosebi de alte forme ale muncii copiilor prin prezen ța a cel pu țin unuia dintre urm ătoarele
elemente: 1. restric ționarea libert ății de mișcare; 2. un anumit grad de control asupra copilului, care dep ășește
exercitarea normal ă a autorit ății legale; 3. violen ța fizică sau mental ă; absența consimțământului în cuno ștință de
cauză.
25 “statutul sau situa ția care apare ca urmare a garant ării de către un datornic cu serviciile personale sau ale unei
persoane aflate sub controlul s ău, pentru o datorie, dac ă valoarea acelor servicii, evaluat ă în mod rezonabil, nu este
utilizată pentru lichidarea datoriei sau dac ă durata și natura acelor servicii nu sunt limitate și definite. ( Convenția

Gabriela IRIMESCU
38
dar cu realizarea unei inst ruiri prealabile corespunz ătoare și a protej ării depline a
lucrătorilor tineri. Această vârstă corespunde cu încheierea studiilor obligatorii de 10
ani, prevăzută în lege, munca este parte integrant ă a unui curs de educa ție și formare
pentru care o școală sau o institu ție de preg ătire sunt în principal responsabil ă a unui
program de preg ătire desfășurat în principal sau în totalitate într-o întreprindere,
program aprobat de c ătre autoritatea competent ă și a unui program de îndrumare sau
orientare destinat s ă faciliteze alegerea unei profesii sau a unei linii de preg ătire. Legile
sau reglement ările naționale pot permite angajarea persoanelor cu vârste cuprinse între
13 și 15 ani în munci u șoare, chiar dac ă nu și-au încheiat înc ă studiile obligatorii.
Condițiile sunt urm ătoarele: munca s ă nu dăuneze dezvolt ării lor; munca nu trebuie s ă
fie în detrimentul particip ării lor la înv ățământul obligatoriu, orientarea profesional ă sau
programele de preg ătire aprobate de c ătre autorit ățile competente sau al capacit ății lor
de a beneficia de educa ția primită. Autoritatea competent ă va specifica activit ățile în
care aongajarea sau munca copiilor sub 15 ani este permis ă, precum și numărul de ore și
condițiile în care se desf ășoară această muncă. (Convenția ILO, nr. 184/ 2001, art. 6)
În literatura de specialitate se reg ăsește și următoarea tipologie privind munca
copiilor:
Muncă concentrat ă într-un singur loc
a) muncă vizibilă : Munca copilului este prestat ă într-un singur loc și nu este
ascunsă. Ex: lucrători în câmp, la construc ții particulare, vânz ători de obiecte m ărunte în
stradă, etc;
b) muncă ascunsă : Copiii muncesc împreun ă sau în apropiere unii de al ții, dar
nu pot fi observa ți sau nu sunt accesibili. Ex: muncitori necalifica ți la șantiere de
construcții, la intreprinderi de prelucra re a produselor alimentare, etc.

Munca dispersat ă în locuri diferite
a) muncă
vizibilă: Copiii muncesc singuri\ de sine st ătator. Ex: curieri, agen ți de
legătură, cerșetori, păstori sau îngrijitori de animale domestice, etc;
b) muncă ascunsă: Copiii muncesc în domenii greu accesibile, sunt izola ți, lipsiți
de drepturi și vulnerabili. Ex: servitori în cas ă, copii antrena ți în furturi, exploatare
sexuală, contraband ă, producerea substan țelor narcotice sau articolelor pornografice,
etc.

adiționala privind abolirea sclaviei, comer țului cu sclavi și instituțiile și practicile simila re sclaviei, adoptat ă în

Asistența socială a copilului maltratat
39 Folosirea copiilor pentru a presta diverse munci, peste capacitatea lor de
dezvoltare psihic ă, emoțională, fizică și în detrimentul activit ăților educative specifice
vârstei, îi lipse ște pe aceștia de copil ărie și produce efecte asupra dezvolt ării lor fizice,
cognitive, emo ționale și sociale. Implicarea copiilor în munc ă în funcție de nivelul lor
de dezvoltare fizic ă, psihică și emoțională, folosirea activit ăților practice pentru
dezvoltarea unor abilit ăți la copil, presupune în timp crearea de competen țe, aflarea de
cunoștințe, informa ții adecvate în concordan ță cu nivelul lor de d ezvoltare, în timp ce
la copiii exploata ți prin munc ă, în timp se dezvolt ă convingeri disfunc ționale despre ei
și ceilalți în relație cu munca, despre rela țiile interpersonale, încrederea în sine și în
ceilalți, propria siguran ță (fizică, economic ă).
Plecând de la acelea și întrebări privind rela ția copil-munc ă, se pot prezenta
comparativ, prin r ăspunsurile oferite, situa ții de vulnerabilitate sau competen țe (ILO,
2002).

( ? )

COMPETEN ȚĂ
VICTIM Ă
Unde ne afl ăm? Facem totul împreun ă cu copilul Copilul este cel care face
Cum vedem viitorul copilului? Copilul ca partener C opilul ca recipient/ ca
beneficiar
Cum vedem copilul? Cu caracteristici și nevoi unice;
ființe umane; copil cu poten țial;
copilăria reprezint ă viața însăși;
copil cu calit ăți înnăscute; agent
activ al schimb ării; participant
activ la propria dezvoltare;
rezilient. Posesiune, proprietatea sau
extensia p ărinților; fiin țe
umane incomplete; pasiv;
neajutorat.
Ce atitudine avem fa ță de
copil? Ascultare sau înv ățare;
recunoașterea capacit ăților
copilului; centrare pe oportunit ăți;
sensibil la diferen țe de gen, sau
culturale Lipsă de încredere în
capacitățile copilului;
discriminare de gen, clas ă
socială, mediu cultural,
vârstă, religie; centrare pe
situațiile dificile
Cum abord ăm copilul? Identificăm punctele tari, pozitive Identific ăm punctele slabe,
negative
Ce caracter are ac țiunea? Centrat pe proces; flexibil;
informal; descriptiv; evocativ; Centrat pe rezultat; rigid;
formal; static; hot ărât; cu

1965, art.1 (a)

Gabriela IRIMESCU
40
consultativ; participativ; realist;
integrat; abordare holistic ă;
centrată pe relație prejudecăți; centrat pe
succesul imediat; accent pe latura comportamentala
Ce metod ă se folosește? Participativ ă în func ție de
capacitatea copilului; se folosesc
arta, jocul, metodele creative Recompens ă; curativ ă;
tratament medical
Cine sunt actorii cheie în
intervenție? Copilul și comunitatea Doar speciali știi
Ce relații se creeaz ă? Democratice, între fiin țe cu
drepturi egale; copilul este o fiin ță
umană cu acelea și valori ca și
adultul Autoritare/ paternaliste,
relații pe vertical ă;
individualiste
Ce rezultate se pot ob ține? Încredere în sine; valorizare
personală; participare social ă;
soluții pe termen lung;
semnifica ție împărtășită Neajutorare înv ățată;
dependen ță; centrare pe
succesul imediat; stigmatizare/ alienare

Factorii de risc ce determin ă ca un copil s ă fie suspus exploat ării prin munc ă se
regăsesc la nivelul familiei din care face parte copilul (venituri reduse ale p ărinților,
sărăcie; nivel educa țional scăzut al părinților; num ăr mare de membri ai familiei;
atitudinea p ărinților față de munca realizat ă de copil; p ărinți cu probleme de s ănătate
mentală), a mediului/ contextului social (mediu rural caracterizat prin lipsa
oportunităților economice, sociale și educaționale; comunitate subdezvoltat ă economic;
comunitate cu risc mare – mul ți copii ai str ăzii, firme car angajeaz ă la negru, mul ți
cerșetori; norme de gen disfunc ționale de tipul „b ărbatul trebuie s ă se învețe de mic cu
munca grea” și la nivel individual (copilul locuie ște pe strad ă, abandon școlar). Factorii
de risc sunt contrabalansa ți de factorii protectivi de tipul : abilit ăți, cunoștințe,
competen țe pe care le au copilul și părinții acestuia (abilit ăți sociale, emo ționale,
abilități de coping, pr ivind siguran ță personal ă, de rezolvare a problemelor și luare a
deciziilor); mediul/ contextul social în care tr ăiește copilul (mediu economic cu o rat ă
crescută de ocupare a unui loc pe pia ță forței de munc ă, programe de prevenire a
abandonului școlar, companii (angajatori) cu un spirit de responsabilitate social ă
dezvoltat fa ță de comunitatea în care î și desfășoară activitatea) (ILO, 2007, p. 25)
Reacțiile, pe care copilul expus la munci grele și periculoase le dezvolt ă, depind
de natura evenimentului (unic sau repetat), de capacitatea de adaptare a copilului
(protecție, resurse, suport), de ri scurile la care este expus și de vârsta copilului.

Asistența socială a copilului maltratat
41 Nu toate formele de munc ă asupra copiilor sunt traumatizante din punct de
vedere psihologic, factorii de risc și de protec ție joacă un rol important în definirea
consecințelor exploat ării prin munc ă a copiilor. Un copil poate s ă dezvolte reac ții
psihologice minime, în timp ce al ți copii dezvolt ă tulburări emoționale severe.
În plan educa țional însă, efectele sunt resim țite de către toți copiii (a se vedea
relația exploatare prin munc ă a copiilor și educație) și pot fi clasificate în:
– efecte pe termen scurt și mediu: oboseal ă, lipsa aten ției, performan țe școlare
scăzute, absenteism, chiul, lipsa planurilor de carier ă, lipsa motiva ției, imagine de sine
negativă, lipsa satisfac ției în activit ăți educaționale, înc ălcarea regulilor școlare,
delicvență școlară;
– efecte pe termen lung (lipsa sau dezvoltarea insuficien ță a abilităților de scris,
citi, calcul; acces limitat la informa ții privind dezvoltarea personal ă, vocațională, de
carieră; lipsa informa ției despre re țele de suport și alternative socio-economice; acces
limitat la educa ție; eșec și abandon școlar. (Myers, 2001, pp. 38-55)

II.4. Copii trafica ți

Traficul de persoane este definit de Organiza ția Națiunilor Unite (Convenția de
la Palermo, 13 decembrie 2000) ca f iind „recrutarea, transportarea, ad ăpostirea sau
primirea de persoane, prin amenin țare sau utilizarea for ței sau a altor forme de
constrângere, prin r ăpire, escrocare, în șelăciune sau abuz de putere, prin utilizarea unei
situații vulnerabile, prin darea ori primirea de bani sau foloase, pentru ob ținerea
consimțământului unei persoane ca re are control asupra al teia, în scopul exploat ării.
Prin exploatare se în țelege prostitu ția sau alte forme de exploatare sexual ă, munca sau
serviciile for țate, sclavia sau practicile similare, se rvitutea sau prelevarea de organe”.
La nivel na țional, legea nr. 678/2001 pentru prevenirea și combaterea traficului
de persoane definește în cadrul articolului 12 infrac țiunea de trafic ca fiind „recrutarea,
transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin amenin țare,
violență sau prin alte forme de constrângere, prin r ăpire, fraud ă ori înșelăciune, abuz de
autoritate sau profitând de imposib ilitatea acelei persoane de a se ap ăra sau de a- și
exprima voin ța, ori prin oferirea, darea, acceptar ea sau primirea de bani ori de alte
foloase pentru ob ținerea consim țământului persoanei care ar e autoritate asupra altei
persoane, în scopul exploat ării acestei persoane.”
Traficul nu este o problem ă nou apărută. Este global ca întindere și pare să fi

Gabriela IRIMESCU
42
crescut în contextul recentelor tendin țe de globalizare, inclusiv al expansiunii
economiilor de pia ță libere, al discrepan țelor din ce în ce mai acu te dintre nivelele de
bogăție, al unei cereri crescute de for ță de muncă ieftină, al extinderii pie țelor de turism
și al facilit ăților din domeniul transportului și comunica țiilor interna ționale. În Europa de
sud-est traficul a crescut dramatic înc ă de la începutul anilor 1990 ca urmare a
schimbărilor radicale în ceea ce prive ște condițiile sociale, economice și politice și a
impactului pe care acestea l-au avut asupra indivizilor și instituțiilor (Wolfessohn, G.,
2004, p. 3)
Nu există statistici exacte referitoare la num ărul copiilor trafica ți, fapt datorat
naturii ilegale a traficului asociat cu dificult ățile de identificare a victimelor și cu frica
acestora de a raporta autorit ăților experien țele prin care au trecut.
Națiunile Unite estimeaz ă că, la nivel mondial, aproximativ 1,2 milioane de
copii sunt trafica ți în scopul exploat ării prin munc ă sau sexuale, în timp ce
Departamentul de Stat al SUA, estimeaz ă că între 800.000 și 900.000 de femei și copii
sunt trafica ți anual, f ără a se lua în calcul traficul intern (Raport ILO 2004). Centrul
Regional de Informare privind Combaterea Traficului („Regional Clearing Point on
Counter Trafficking" – RCP) raporteaz ă un procent din ce în ce mai mare de minori
identifica ți în rândul victimelor care sunt traficate cu scopul de a fi e xploatate sexual în
Europa de sud-est și faptul că se înregistreaz ă o tendință ascendent ă în ceea ce prive ște
copiii trafica ți intern (RCP 2003).
Anual, mii de copii (b ăieți, fete) sunt trafica ți pentru a fi exploata ți în scopuri
comerciale, fiind recruta ți, fie prin în șelăciune, constrângere sau for ță, fie sunt
transporta ți în țară sau peste grani țele naționale și vânduți în repetate rânduri. Ei devin
victime ale acestui fenomen. (Trafficking in Persons Report, June 2003, U.S.
Department of State Publication)

Traficul de copii poate fi intern : pe teritoriul acelea și țări și extern
În procesul de traficare extern ă există următoarele faze:
1. Recrutarea
– În literatura de specialitate, din cazurile instrumentate, se prezint ă următoarele
categorii de persoane care realizeaz ă recrutarea copiilor: b ărbați, cu vârste cuprinse intre
20 si 30 de ani (aproximativ 70% ), iar restul sunt femei, cu vârste cuprinse intre 18 si
35 de ani;

Asistența socială a copilului maltratat
43 – metode de recrutare folosite sunt ofer tele false de locuri de munca în str ăinătate
(chelnărița, bucătăreasa, dansatoare, baby-sitter , menajera etc.), oferte f ăcute direct
victimelor sau prin cuno ștințe, rude, persoane apropiate; anun țuri la mica publicitate sau
răpirea victimelor.
2. Transportul
– Traficul de copii se desf ășoară pe anumite rute, din țara de origine, spre țara de
destinație. Vânzarea se poate face și in tarile de tranzit.
– Trecerea frontierei spre tara de destina ție (de cele mai multe ori alta decât cea promisa
victimei) se face cu autorul recrutorilor sau al c ălăuzelor si poate fi:
legală, sub pretextul unei excursii, în cazul fetelor care au pa șaport sau
ilegala, in cazul pers oanelor minore sau f ără pașaport, situa ție în care c ălăuzele promit
trecerea grani ței în siguran ță în schimbul unei sume de bani sau chiar f ără plată. În cele
mai multe cazuri, pe parcursul transportului, victimele sunt tratate civilizat, li se ofer ă
cazare si masa, pot lua leg ătura cu familiile etc.
3. Vânzarea
– are loc in tarile de destina ție (în cazul vânz ărilor repetate, pot fi doar tari de tranzit),
fără știrea victimelor care devin “proprietatea” unor patroni. Aspectul fizic si vârsta sunt
cele care fixeaz ă prețul de vânzare.
Dup ă recrutare și intrarea în țara de destina ție, copii devin capti vi total: nu au
acte de identitate, nu au dreptul la liber ă circulație sau comunicare, sunt continuu
amenințați.
4. Sechestrarea si exploatarea
De cele mai multe ori victimele realizeaz ă ca au fost vândute în momentul în care sunt
sechestrate si exploatate. În aceast ă etapă victimele sunt sechestrate în locuri bine
izolate, închise; sunt lipsite total de posibilit ățile de comunicare (li se re țin actele de
identitate, telefoanele celulare etc.); sunt iz olate, violate de una sau mai multe persoane,
maltratate, amenin țate, terorizate, ucise.
Cele mai obi șnuite modalit ăți prin care trafican ții dețin controlul total asupra
copiilor și tinerilor sunt: confiscarea actelor lor de identitate; amenin țarea cu deferirea
către autorit ăți; – violen ță și amenințarea cu violen ța; amenin țări cu violen ța la adresa
membrilor familiei copi lului; izolarea social ă; izolarea copilului într-o înc ăpere încuiat ă
sau alte modalit ăți de limitare a lipsirea de bani și pretenția că acesta are o datorie
bănească față de traficant (O Bria in, Anke van de Borne, Theo Noten, 2007, pp.31-33).

Gabriela IRIMESCU
44
5. Revânzarea – victimele intra intr -un ciclu al falselor datorii și cei care le cump ăra
pretind ca trebuie sa-si recupereze banii din “munca” lor; în majoritatea cazurilor,
urmează o revânzare c ătre un alt “patron” care, la rândul sau, vrea sa-si recupereze suma
plătită.
6. Evadarea – se face in conjuncturi favorabile, cu ajutorul unor clien ți sau în timpul
raziilor întreprinse de poli ție etc.; victimele se adreseaz ă ambasadelor sa u consulatelor
din tara respectiv ă.
7. Repatrierea – se realizeaz ă cu sprijinul IOM (Intern ational Organization for
Migration), cu sprijinul ambasadelor/ consulatelor României care se ocupa de
formalitățile de repatriere. Victimelor li se elibereaz ă pașaport consular si documente de
călătorie. Primirea în țară se face de c ătre echipa de asistenta a OIM care le integreaz ă
in programele de asistenta pentru victim ele traficului. (Alter native Sociale, 2006, pp.21-
22)
Traficul intern de copii urm ărește etapele clasice: recrutarea sau separarea
copilului de/din comunitatea sa; vâ nzarea copilului prin folosirea în șelăciunii sau
abuzului de putere din partea traficantului; și exploatarea propriu-zis ă.
Mijloacele de traficare a acestei cat egorii umane, reduse la condi ția de marf ă,
sunt multiple: recrutare, transport, transfer, ad ăpostirea sau primirea copilului cu scopul
de a fi pus la munc ă forțată (agricolă, casnică), la cerșit, furat sau de a fi exploatat
sexual sau pentru a fi dat ilegal spre adop ție, pentru transplant de organe.

Cei care preiau copiii le ofer ă hrană, adăpost, droguri – în perioada exploat ării
lor, îi oblig ă să returneze, prin munc ă, valoarea acestora. Copiii nu primesc bani pentru
activitățile lor, sunt abuza ți fizic, hrăniți prost și supuși perversiunilor sexua le de la 8 la
12 ore pe zi, câte 6-10 clien ți/zi. (Organiza ția Interna țională pentru Migra ție, Traficul cu
femei, Republica Moldova, 2001)
„Am plecat în Grecia cu un bãrbat. În Grecia ne-a tratat foarte rãu. M-a pus sã
cerșesc pentru bani. Îi d ădeam lui to ți banii. Obi șnuia sã mã loveascã. Încã mai am
semne pe fa țã de la bãtãi. Am suferit mult."( bãiat, 14 ani, victimã a traficului,
Tirana, Albania, fragment din R ăspuns la problematica traficului – Ghid
Introductiv, Salva ți Copiii, 2004)

„M-au sfătuit sã nu refuz sã dansez pe ntru cã pânã la urmã tot o sã o fac dar cu un
pistol la cap. Trebuie sã te por ți frumos, altfel te omoarã." (adolescentã, victimã a
traficului, Bucure ști, România, fragment din R ăspuns la problematica traficului –
Ghid Introductiv, Salva ți Copiii, 2004)

Asistența socială a copilului maltratat
45 Recrutorii acestor victime sunt persoane cunoscute lor: b ărbați sau femei,
cunoștințe, vecini, p ărinți, iubiți. Există victime care sunt traficate de mai multe ori.
Traficul este o infrac țiune complex ă, care nu este întotdeauna u șor de identificat sau
ușor de recunoscut ca fiind o infrac țiune pedepsit ă de lege. Spre exemplu, un tân ăr/o
tânără poate răspunde unui anun ț de angajare într-un hotel sau bar, dar va sfâr și prin a se
prostitua într-o astfel de loca ție
Copiii pot deveni victime prin interven ția unor factori de risc (de
vulnerabilitate) : respingerea sau opozi ția normelor sociale și morale de contact ale
mediului lor social, anumite istorii din via ța lor, factori de stres (abuz sexual, tortur ă,
maltratare). Împotriva fenomenului de a deveni victime și pentru protec ția copilului
trebuie maximalizat ă intervenția factorilor protectivi .
Majoritatea copiilor trafica ți suferă prin separarea de comunitatea unde au tr ăit,
prin condi țiile vitrege de via ță și muncă, prin amenin țările proxene ților, ale trafican ților,
prin neîncrederea în autorit ăți, lipsa unui statut legal și astfel dezvolt ă relații de
dependen ță cu trafican ții lor (iubindu-i și urându-i în acela și timp).
Traficantul devine singurul a dult pe care îl are copilul în țara unde este
exploatat. Chiar dac ă reușește să „evadeze” din lumea traficantului și se întorc acas ă,
impactul social devine puternic: fa milia îl poate respinge, nu mai are acelea și abilități
sociale, educative cu ale celorlal ți copii, iar impactul psihol ogic este un prag greu de
trecut: sentimentele de ru șine și vinovăție conduc la lipsa încrederii, conduc la gânduri
și tentative de suicid, la toate acestea ad ăugându-se și impactul fizic al traficului suferit:
violența fizică, din partea trafican ților, clien ților, proxene ților, contactar ea de boli cu
transmitere sexual ă. (Ichim, 2003, p. 14)
Traficul de copii necesit ă o atenție deosebit ă și răspunsuri specifice datorit ă
următoarelor aspecte:
– vulnerabilitatea copiilor în fa ța traficului – de exemplu, copiii sunt percepu ți de
către trafican ți ca fiind mai docili și mai ieftini decât adul ții folosiți în situa ții de
exploatare prin munc ă; tinerii – fete și băieți – au o căutare mai mare în industria sexului
datorită faptului c ă este mai pu țin probabil s ă fie infecta ți cu HIV/SIDA, iar copiii
marginaliza ți sunt mai pu țin pregătiți să reziste trafic ării și exploatării și au mai pu ține
oportunități de a lucra într-un mediu lipsit de exploatare decât al ți copii din aceea și
comunitate;
– impactul psihologic, fizic și social al traficului de copii asupra perspectivelor de
integrare a victimelor – spre exemplu, o traum ă suferită într-o etap ă de dezvoltare

Gabriela IRIMESCU
46
timpurie, poate avea consecin țe cu mult mai grave asupra dezvolt ării pe termen lung a
copilului, precum și a vindec ării acestuia;
– responsabilitatea legal ă a statelor în direc ția garantării și protejării drepturilor
copiilor, a șa cum se stipuleaz ă în Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile
Copilului , precum și în alte norme și instrumente interna ționale. (Wolfensohn, G., 2004,
p. 10)
Un număr semnificativ de fiin țe umane traficate au vârste sub 18 ani, cu alte
cuvinte, sunt copii. ”Copilul” este definit în legisla ția interna țională ca fiind orice
persoană cu vârsta sub 18 ani. Acolo unde victimele traficului de fiin țe umane sunt
copii, problema devine și mai dificil de comb ătut pentru c ă aceștia au nevoi speciale și
sunt o provocare c ăreia cei responsabili cu aplicarea legii precum și agențiile de
protecția copilului îi fac mai greu fa ță în țările în care minori sunt g ăsiți în postura de
victime ale traficului. Mai mult, potrivit legisla ției interna ționale, statele au fa ță de
copiii victime ale traficului ni ște obligații mult mai dificil de î ndeplinit decât sunt cele
referitoare la adul ți. Copiii cad victime trafican ților din acelea și motive pentru care o
fac și adulții. Însă copiilor le lipse ște înțelepciunea și experien ța de viață pe care o au
adulții și sunt, așadar, mult mai vulnerabili. Nu exist ă un „tipar” al copilului victim ă,
dar sunt o mul țime de factori care îi fac pe copii s ă devină vulnerabili. Copiii pot deveni
la orice vârst ă victime ale unei opera țiuni de trafic, în func ție de forma de exploatare la
care vor fi supu și. Uneori copiii mai mari sunt chiar con știenți că vor fi folosi ți pentru a
oferi servicii se xuale unor adul ți, dar nu au nici cea mai mic ă idee despre nivelul de
abuz la care vor fi supu și sau despre suferin țele psihice și fizice pe care le vor îndura.
Copiii de vârste mai mici sunt adesea trafica ți pentru a cer și sau fura sau pentru a fi
exploatați pe piața muncii. Tinerii care nu vor decât s ă scape de situa ția de acas ă nu se
gândesc la problemele pe care le pot avea și nici nu au experien ță suficient ă pentru a
conștientiza pericolele la care se expun. C opiii victime nu au pe nimeni care s ă-i
protejeze, a șa că sunt foarte u șor de manipulat. Trafican ții înțeleg aceast ă vulnerabilitate
și sunt gata s ă o exploateze în folosul lor. În iden tificarea copiilor vic time ale traficului
de ființe umane, factorul comun este dat de exploatarea final ă la care sunt cu to ții
supuși. Fie că ei câștigă bani pentru profitul unei alte persoane, fie c ă o scutește pe
aceea persoan ă de alte cheltuieli b ănești, copilul este folosit de altcineva. Având în
vedere că în instan ță, acceptul dat de un copil este irelevant, dac ă acesta este folosit
pentru profitul unei alte persoane și atunci acel copil va fi declarat o victim ă a traficului
de ființe umane. (O Briain, Anke van de Borne, Theo Noten, 2007, pp.31-33).

Asistența socială a copilului maltratat
47

II.5. Abuzul asupra copiilor din institu ții de ocrotire

Violența instituțională, în accepțiunea lui Starus și Manciaux (1993) reprezint ă
„orice acțiune comis ă în sau printr-o institu ție, sau orice absen ță a unei ac țiune, care
cauzează copilului o violen ță fizică sau psihologic ă inutilă și/ sau care influen țează
evoluția sa ulterioar ă” (1993, p. 263)
Autorul men ționat, în urma cercet ărilor realizate în institu ții pentru protec ția
copilului din Fran ța, identific ă în cadrul institu țiilor existen ța cu precădere a dou ă forme
de violență: intrinsec ă și directă.
Violența intrinsec ă, cauzată de separarea de familie, internarea, marginalizarea,
etichetarea copilului, rezult ă din disfunc țiile apărute în cadrul sistemului familial și a
sistemului sociopolitic. V iolența directă, poate fi fizică26, psihologic ă27, sexuală28 și se
concretizeaz ă în acțiuni directe ale personalul institu ției sau absen ța interven țiilor de
specialitate29 , ca și violențele prin non-ac țiune, neglijen ță30 sau „treac ă-meargă”.(1993,
pp. 264-274).
În literatura de specialitate apare deseori ideea c ă orice institu țiile prezint ă un
risc de violen ță pentru beneficiari. Pentru a explica modul în care se produce riscul de
expunere la violen ța, în institu ții, trebuie corela ți doi factori importan ți. Primul factor se
axează pe experien ța copilului în familia de origine, pe dorin ță lui de a replica la nivel
instituțional un model familial, de cele mai multe ori disfunc țional-agresiv, tr ăit până
atunci și internalizat, ca și pe conflictul care se creeaz ă între modelul familial cunoscut
și noul model institu țional. Cel de al doilea factor pune accent pe echip ă ( de ex. absen ța

26 În Franța, pedepsele corporale sunt interzise de foarte mult timp și violențele fizice grave sunt rare. Dac ă pedepsele
corporale aplicate cu sânge rece, nu mai exist ă în institu ții loviturile u șoare și bruscările, rămân încă frecvente. (p.
265)
27 La baza violen ței psihologice se g ăsește non-respectul celui care o utilizeaz ă. Printre aceste violen țe autorul
menționează: (1) neparticiparea tân ărului la deciziile privind propria sa soart ă și viața cotidian ă a institu ției; (2)
neinformarea asupra drepturilor sale și asupra îndatoririlor institu ției; (3) lipsa respectului privind intimitatea și viața
personală în camere, în scrisori; (4) exigen țele depășind posibilit ățile copilului, exprimate uneori sub form ă de
„contracte terapeutice ”, întăresc copilului viziunea negativ ă pe care o are despre sine; (5) vorbe ustur ătoare,
denigratoare, pentru tân ăr sau familia sa. (p. 266)
28 Violențele sexuale r ămân clandestine, secrete și meticulos ascunse, chiar dac ă sunt unanim condamnate și sever
pedepsite (p. 267)
29 Orice copil care intr ă într-o institu ție de protec ție sociala este un copil cu o suferin ță psihologic ă, adesea grav ă, iar
psihoterapia, sau cel pu țin o atitudine psihoterapeutic ă permanent ă sau zilnic ă, un loc în care copilul s ă se poate
exprima și să se înțeleagă suferința lui îi este la fel de indispensabile ca și hrana. Absen ța acțiunii psihoterapeutice
este condamnabil ă cu precădere în dou ă tipuri de institu ții: (1) cele pentru „cazuri sociale” și (2) institu țiile pentru
copii cu tulbur ări de comportament / tineri delicven ți (p.268)

Gabriela IRIMESCU
48
calificării personalului), manager (de ex. mana ger care introduce un sistem ierarhic
rigid, care interzice exprimarea ideilo r personale, atât a echipei cât și a copiilor, care nu
suportă contra-puterea), pr oiect (de ex. absen ța proiectului institu țional), discurs (de ex.
. discurs care devalorizeaz ă, majoreaz ă necazurile/ piedicile, dramatizeaz ă cazurile, cu
tentă ideologic ă și practică, de interven ție) și decizii (în ciuda progreselor științelor
sociale și a psihologiei, puterea noastr ă de a ști ce e bun și ce e rău pentru prezentul și
viitorul unui copil este înc ă extrem de modest ă. (p. 279)
Abuzul institu țional este cel prin care unele autorit ăți, unități medicale, școli
operează în moduri discriminatorii și nu respect ă drepturile copilului.
La noi în țară prima cercetare privind abuzul și neglijarea în institu ții de
protecție socială s-a realizat în 199931 de către UNICEF și ANPCA eviden țiindu-se
prezență cazurilor de abuz fizic, sexual și emoțional în aceste institu ții. Aproape
jumătate (48,8%) dintre copiii afla ți în institu ție confirm ă practicarea b ătăii ca pedeaps ă,
dar și faptul că ponderea b ătăii a scăzut în ultimii ani în institu ții de protec ție socială;
cea mai mare parte a pedepselor este aplicat ă de personalul educativ și supraveghetorii
de noapte. 36,1% dintre copiii din institu ții au cuno ștință de obligarea unor copii la
practici sexuale, dar procentul copiilor care au avut curajul s ă recunoasc ă existența
abuzului sexual în institu ția în care ei se afl ă a fost foarte mic. Abuzatorii au fost atât
personal din cadrul institu ției, într-o pondere mic ă, cât mai ales di n rândul copiilor
(peste 60%). Rela țiile sexuale între copiii din institu ții sunt de regul ă de tip homosexual.
Formele de abuz emo țional sunt aplicate în institu ții pentru disciplinarea copilului
(umilirea, izolarea, amenin țarea), iar o form ă particular ă de abuz este exploatarea
copiilor mai mici de c ătre cei mai mari prin obligarea la munci, furat, cer șetorie,
exploatare sexual ă, a cărei gravitate este deosebit ă (Stativă, coord., 2003, p. 13).

30 nerecunoa șterii copilului ca persoan ă, mai ales în situa ția în care copiii sunt victime ale maltrat ărilor intrafamiliale,
iar prin atitudinea lor voit provocatoare, devin victime ale violen ței instituționale (p. 274).
31 Studiul a fost realizat pe un e șantion reprezentativ de copii institu ționalizați: 3164 copii cu vârste între 0 -18 ani din
72 de centre de plasament și 8 cămine spital. Metodologia folosit ă: studiul dosarelor sociale, interviu cu copii peste 7
ani, studii de caz, focus-grup-uri și interviuri cu directorii centrelor de plasament. Temă nr. 2 – Alte situa ții de violen ță
(prezentat ă la primul tutorial)
Realizați o lucrare, având 3000 cuvinte, folosind cel pu țin 7 surse bibliografice, pentru
a analiza una dintre situa țiile de abuz asupra copilului:
Abuzul asupra copiilor str ăzii
Violența în școală. Copii victime
Violența în școală. Copii agresori
Violență în și prin media

Asistența socială a copilului maltratat
49

A recunoa ște existen ța violenței instituționale și a variantelor sale, uneori foarte
subtile, a men ține constant ă preocuparea pentru prevenirea și combaterea violen ței și
formelor de abuz din institu ții, este pentru speciali ști cel mai bun garant al non-
violenței.

Gabriela IRIMESCU
50

III. Specificul interven ției în cazul copilului abuzat

Fenomenul de abuz asupra copilului a fost privit ini țial dintr-o perspectiv ă
unidimensional ă. În ultimul timp îns ă au fost propuse și testate modele multicauzale și
multidimensionale, luându-se în considerare diversitatea factorilor implica ți: factori
individuali (copil, p ărinte), familiali (familia ca sistem), factori sociali și culturali cu
impact asupra familiei (Wiehe, 1996).
O paradigm ă inițială a abuzului asupra copilului (Belsky, 1980), bazat ă pe
concepția lui Bronfenbrenner (1977, 1979) despre divizarea spa țiului ecologic,
sugerează că abuzul asupra copilului trebuie studi at la patru niveluri: dezvoltare
ontogenetic ă, microsistemul, exosistemul și macrosistemul. Dezvoltarea ontogenetic ă
este definit ă în funcție de caracteristicile p ărinților și contribu ția acestora la procesul
parental. Microsistemul reprezint ă unitatea familial ă și contextul în care apare abuzul.
Structurile sociale formale și informale, vecin ătatea, locul de munc ă, sistemele de
susținere social ă, toate formeaz ă exosistemul . Macrosistemul este compus din valorile
culturale și sistemul de credin țe cu impact asupra rolului parental. Plecând de la aceast ă
abordare, Kaufman
și Zigler (1997, p. 139) diferen țiază factorii de risc și factorii
compensatori ai abuzului asupra copilului. Factorii de risc sunt purt ătorii unor
evenimente stresante ce ac ționează pe o durat ă scurtă de timp, în timp ce factorii
compensatori permit stabilirea armoniei în îngrijirea și educarea copiilor și oferă o bază
privind receptivitatea nevoilor copilului. Din perspectiva autorilor men ționați, factorii
compensatori ac ționează la nivel ontogentic , individual – inteligen ța părinților, talente
specifice, nivel de școlarizare ridicat, limitarea consecin țelor abuzului suferit în
copilărie, deprinderi interpersonale bune, înf ățișare plăcută; microsocial, al familiei –
familie cu copii s ănătoși, cel puțin un părinte oferă suport copilului, familia are un statut
socio-economic acceptabil, siguran ța bunăstării; la nivelul exosistemului, rela țiile și
componentele comunit ății – rețeaua social ă oferă suport adecvat, pu ține evenimente
stresante, afiliere puternic ă la comunitatea religioas ă, experien țe educative pozitive
pentru copil și părinți, interven ții terapeutice prof itabile pentru p ărinți; macrosocial, al

Asistența socială a copilului maltratat
51 societății – model cultural care se opune violen ței, model cultural care ofer ă sprijin
victimelor, prosperitate economic ă.
Factorii de risc ac ționează la acelea și niveluri și sunt: la nivel ontogentic –
individual, experien ța abuzului în antecedent la p ărinți, părinți cu stimă de sine sc ăzută,
nivel scăzut de inteligen ță, nivel de școlarizare minim, deprinderi interpersonale
ineficiente; microsocial – ai familiei, conflicte familiale, copii cu tulbur ări de
comportament, copii cu boli cronice, familie monoparentale, statut socio-economic scăzut; ai exosistemului – rela țiile și componentele comunit ății, șomaj, izolarea social ă a
familiei, lipsa suportului în re țeaua social ă, slabe leg ături de prietenie și vecinătate,
experiențe educative negative pentru copil și părinte; macrosociali – ai societ ății,
acceptarea cultural ă a violen ței, acceptarea cultural ă a pedepselor fizice, copii sunt
considera ți proprietatea p ărinților, nivel crescut de s ărăcie (Roth-Szamosközi, 1999).

Factori de risc

Abuzul rezult ă din interac țiunea mai multor categorii de factori, apar ținând
diferitelor arii de înti ndere a fenomenului: rela ția copil-p ărinte, rela ția marital ă, relațiile
familiale și structurile sociale existente. Ace ști factori pot fi grupa ți în factori de risc:
individual, familial și social, și pot fi asocia ți agresorului, victimei sau p ărintelui non-
agresiv. Încercarea de a explica apari ția și întreținerea pe termen lung a abuzului asupra
copilului nu presupune existen ță unor factori cauzatori liniari. Prezen ța unuia sau a mai
multor factori de risc nu presupune în mod cert existen ța abuzului asupra copilului, dar
situează copilul în situa ția de risc de abuz.

III.1.Factori de risc individuali

În acord cu teoriile psiho-medicale, anumite caracteristici ale copilului
constituie factori de risc ai abuzului. Pot fi enumera ți: vârsta copilului, sexul copilului,
prezența diferitelor forme de handicap (copii cu handicap fizic, cop ii suferind de boli
mentale, prematuri, distrofici), dar și caracteristicile temperamentale ale copilului.
Pentru primul factor de risc , vârsta copilului, se remarc ă o scădere alarmant ă a
vârstei la care copilul este abuzat în corela ție cu creșterea num ărului de copii abuza ți,
iar în ceea ce prive ște sexul copilului se remarc ă o implicarea diferit ă a celor dou ă

Gabriela IRIMESCU
52
genuri (masculin și feminin) în abuz32, cu prec ădere în abuzul sexual, unde raportul
dintre genul feminin și masculin33 este de 3/2, iar pentru cazurile de abuz intrafamilial
este de 5/1.
În literatura de specialitate se reg ăsesc informa ții referitoare la diferen țele
temperamentale existente între nou-n ăscuți, iar Middlemore (1948) a fost unul dintre
primii care au clasificat temperamentele nou-n ăscuților. Cele trei categorii ale sale,
copilul „hipersensibil“, copilul „placid“, copilul „nuan țat“ și modul în care acestea
afectează relația mamă-copil, le putem reîntâlni în alte categorii ulterioare cum ar fi:
„copilul dificil“, „copilul de care te po ți apropia cu dificultate“, „copilul cuminte“
(Jackson, 2000).
Thomas et. all., (1968) au identificat un continuum al diferen țelor temperamentale
de la „cuminte“ la „dificil“ și au definit extremele în felul urm ător:
– copilul „cuminte” este acel copil a c ărui constela ție temperamental ă constă în
regularitate, precum și o intensitate moderat ă a reacțiilor sale, un mod de a reac ționa
pozitiv la noi stimuli, o mare abilitate de adaptare la schimb ări. Acest copil î și va forma
obiceiuri regulate de somn și hrană, se va adapta u șor la un nou tip de alimenta ție, va
zâmbi persoanelor str ăine, va accepta cea mai mare parte a frustr ărilor chiar dac ă au un
anumit grad de dificultate;
– copilul „dificil” este acel copil care prezint ă funcții biologice naturale. Are un
somn și obiceiuri de hran ă neregulate, accept ă cu greu noul tip de aliment, precum și
noile rutine. Prezint ă reacții refractare, se adapteaz ă cu greu sau deloc la schimb ări, iar
reacțiile sale sunt negative și intense (Killén, 1998, p. 82).
Este ușor de imaginat modul în care ace ști factori constitu ționali de baz ă ai
copilului afecteaz ă percepția de sine, precum și percepția mediului înconjur ător. Când
se ia în considerare interac țiunea dintre copil și mediu este u șor să observăm rolul
important pe care îl joac ă trăsăturile înnăscute ale copilului. Noi în șine tratăm copiii în
mod diferit datorit ă faptului c ă fiecare copil treze ște în noi reac ții diferite. Dizabilit ățile
copilului, atât cele fizice cât și cele psihice, pot fi în anumite condi ții factori provocatori
ai situațiilor abuzive (de exemplu, copilul cu întârziere mintal ă cu care este greu s ă
comunici, s ă stabilești o relație). Dacă inițial se considera c ă neglijarea și lipsa

32 Concepția feminist ă analizeaz ă implicarea diferit ă a celor dou ă sexe în abuz, cu prec ădere în abuzul sexual. Din
punctul de vedere al teoriilor feministe, abuzul sexual nu este o activitate instinctiv ă, incontrolabil ă conștient, iar
complexul Oedip sau Elektra, frica de castrare, furia incon știentă față de propria mam ă, traumele copil ăriei nu
justifică manifest ările sexuale abuzive. De asemenea, se eviden țiază numărul mai mare de abuzatori b ărbați, ca și
formele de abuz la care recurg adul ții: femeile comit mai multe abuzuri emo ționale, iar b ărbații comit mai multe
abuzuri de ordin sexual și fizic (Roth-Szamosközi, 1999, p. 151 apud Russell, 1984).

Asistența socială a copilului maltratat
53 tratamentului medical sunt principalele forme ale maltrat ării copilului cu handicap,
studiile ulterioare (Husen, Ammerman, 1988) au ar ătat o reprezentare a copiilor cu
dizabilități în rândul copiilor abuza ți, dar și apariția dizabilit ăților ca urmare a abuzului
(Killén, 1998, p. 84, apud Benedict, 1990).

III.2.Factori de risc familiali

Încă din anii '60, Kempe, prin studi ul realizat asupra „copiilor b ătuți”, arăta clar
că părinții și ceilalți îngrijitori tind s ă trateze copiii în mare parte în acela și fel în care au
fost ei în șiși crescuți34. Însă repetarea este mult mai subtil ă și oarecum variat ă, deși,
adeseori, înso țită de aceea și justificare – „am înv ățat de la p ărinți”. Criticismul a fost
deseori îndreptat împotriva validit ății povestirilor respect ive ca date ce sus țin teoriile
privind transmiterea din genera ție în genera ție a maltrat ării. Ideal, validarea științifică ar
necesita studii prospective asupra persoanei de la na ștere până la maturitate, de și o
implicare continu ă a cercet ătorului în cadrul unei familii ar aduce alte influen țe
perturbatoare. Pe de alt ă parte, este rar ca un profesionist s ă intre în rela ție cu cineva
care a maltratat copiii și acesta să nu-i fi relatat o istorisire personal ă despre neglijarea
sau abuzul suferit în copil ărie35.
Pentru a în țelege modelul transmiterii intergenera ționale a maltrat ării, este
necesar să se exploreze și să se înțeleagă interacțiunile dintre copii și persoanele care-i
îngrijesc. Modul în care mamele î și percep copilul ne-n ăscut depinde în mare parte de
trecutul mamei, și de imaginea acesteia despre sine. Este normal ca mama s ă se
identifice cu p ărinții și să se vadă pe sine în copii. P ărinții spun adesea: „ E r ău ca mine
când eram copil”, „E nervos, a șa sunt cei din neamul lui”. Unii agresori descriu
atitudinea pe care au avut-o dup ă agresiune, plâng dup ă ce-și bat copilul. Se observ ă un

33Teoriile sociologice despre violen ță consideră genul ca fiind o variabil ă cheie, nu din cauza diferen țelor moștenite
dintre sexe, ci din cauza factorilor structurali care creeaz ă acces diferen țiat la puterea politic ă și economic ă.
34 Teoria conform c ăreia problemele psihosociale se transmit din genera ție în genera ție este larg r ăspândită.
Cercetările în cazurile de abuz asupra copiilor au reliefat faptul c ă părinții abuzivi proveneau din familii cu grad
crescut de violen ță, ei înșiși fiind abuza ți în copil ărie. Sintetizând concluziile diferitelor cercet ări care au examinat
transmiterea multigenera țională a relelor tratamente asupra copiilor, Kaufman & Zigler (1987) sus țin că nu se poate
neglija pericolul repet ării istoriei abuzului, de la o genera ție la alta, cu atât mai mult cu cât rata de transmitere este de
aproximativ 30%, iar supraidentificarea copilului cu p ărinții este în acest mecanism un proces activ (Roth-
Szamosközi, 1999). O cale de transmitere trece de la tat ă la tată, care sunt abuza ți sexual în copil ărie și adolescen ță,
iar o altă linie de transmitere transgenera țională masculin ă trece printre fiii care au observat abuzul sexual al ta ților
asupra surorilor, fra ților sau rudelor apropiate, ace știa tinzând spre identificarea cu tat ăl (Fischer, Riedesser, 2001, p.
278). Kaufman și Ziegler (1987) au sugerat c ă transmiterea intergenera țională este mai pu țin probabil s ă apară dacă
copilul ar avea parte de sus ținerea și dragostea m ăcar a unuia dintre p ărinți, dacă adultul ar avea o rela ție de afec țiune
și sprijin, dac ă individul, luând aminte de experien țele abuzive din trecut, se angajeaz ă să nu repete la rândul lui ciclul
agresiunii.
35 De exemplu, diferite studii f ăcute pe mai multe popula ții au demonstrat c ă 5% până la 80% din agresorii sexuali
au fost la rândul lor abuza ți; probabil 40-50% ar fi o medie (Finkelhor, 1987)

Gabriela IRIMESCU
54
fel de identitate a trei genera ții: bunici, p ărinți, copii. Mecanismul de identificare, cu rol
de apărare a agresorului pune bazele abuzului și devine parte a supraeului, aceasta
explicând existen ța sentimentului de dreptate pe care-l tr ăiesc agresorii. În contrast cu
conceptul de identificare „sunt ca el” apare identificarea cu copilul „el este ca mine”.
Fenichl (1945) nume ște aceasta „identificare invers ă” – Nu sunt eu; este el – iar acest
lucru nu implic ă negarea. Identificarea dintre cele trei persoane, din genera ții diferite
este parte integrant ă a abuzului. Persoana de îngrijire repet ă faptele comise de persoana
lui de îngrijire, care abuzase de el și, în acela și timp, își consider ă copilul ca o replic ă a
copilului r ău ce a fost el în copil ărie. În 1938, Benedek descria cum se adapteaz ă
bebelușii realității din mediul ce-i înconjoar ă și cum adopt ă comportamentul celor care-i
îngrijesc, iar mai târziu, în 1959, a c ăutat să explice cum se conserv ă amintirile,
conștient și inconștient, despre ce a însemnat s ă fii copil și să fii îngrijit în diferite
modalități, conform diferitelor modele in dividuale de parentalitate, dar și prezența la
copil în mod „simbiotic” a memoriei incon știente incipiente de a fi p ărinte (Steele,
1997, pp. 73-75).
În deceniile recente s-a manifestat interesul crescut pentru teoria ata șamentului
și relevanța sa particular ă față de dinamica relelor tratamente. Problemele copiilor care
au suferit deprivare matern ă a u f o s t s t u d i a t e d e c ătre Bowlby în prima parte a anilor
1950. Folosind propriile și datele din cercet ările lui Harlow (1958) asupra maimu țelor,
Bowlby a dezvoltat o teorie a ata șamentului psihologic al copilului fa ță d e m am a s a .
Răspunsul mamei fa ță de nou-n ăscut nu este unul obligatoriu din punct de vedere
biologic; totu și, va fi influen țat de starea de s ănătate din perioada sarcinii, de
dificultățile apărute la na ștere și de acceptarea sexului copilului. Reminiscen țele de
durată din îngrijirea mamei ca și copil determin ă caracterul leg ăturii cu propriul copil,
începând cu ata șamentul ei și identificarea cu propria-i mam ă și extinzându-se la rela ția
ei cu toate persoanele semnificative din anii s ăi de formare. Cruciale pentru acest proces
sunt sentimentele sale fa ță de tatăl copilului, fa ță de propria imagine de sine, dac ă
copilul a fost dorit, a șteptările mamei fa ță de la copil și față de noul statut.
Modul în care mamele au reac ționat față de nou-n ăscut imediat dup ă naștere, în
sala de na șteri și modul cum au reac ționat în timpul primei al ăptări pot fi corelate cu
planurile mamei pentru o parentalitate bun ă sau cu neglijarea/ abuzul (a se vedea și
Studiul Denver). Evaluarea atent ă a interac țiunii mam ă-copil ofer ă informații esențiale
despre starea și calitatea ata șamentului, ce probleme pot ap ărea și ce nevoi trebuie

Asistența socială a copilului maltratat
55 satisfăcute. Astfel de date puncteaz ă și modul cum trebuie s ă se intervin ă mai devreme
pentru a preveni abuzul și neglijarea de mai târziu.
Urmărindu-l pe Bowlby, Mary Ainsworth (196 9) a dezvoltat tehnica „strange
situation”/„situa țiilor speciale”. Ea a evaluat calitatea ata șamentului copiilor fa ță de
mamele lor, observând r ăspunsurile copiilor la comportamentul ideosincretic al
mamelor.
Bazându-se pe asump ția după care calitatea ata șamentului copilului va fi
demonstrat ă în func ție de comportamentul copilului aflat sub stresul separ ării și
reîntâlnirii cu mama lui sau aflat singur cu o persoan ă străină, tehnica sa a identificat
trei tipuri distincte de ata șament: a) sigur , copilul are încredere c ă părinții vor fi
disponibili, receptivi și îi vor acorda ajutor dac ă s-ar ivi situa ții dificile sau de team ă. Cu
această convingere copilul are curajul s ă exploreze lumea. Acest model este dezvoltat și
menținut de p ărinți, ei fiind în prim ii ani disponibili, aten ți la semnalele copilului și
capabili s ă-i ofere lini ște, alinare ori de câte ori are nevoie; b) anxios , copilul este
nesigur dac ă părinții vor fi disponibili, receptivi și gata să-i ofere ajutorul când sunt
solicitați. Din cauza incertitudinii, cop ilul trece prin anxietate, team ă de separare și tinde
să fie timorat în manifestarea comportamentului de explorare a mediului s ău. Acest
model este men ținut de părinți, care uneori sunt dispu și să acorde ajutor și alteori nu, iar
amenințările cu b ătaia sau cu abandonul sunt folosite în cre șterea și educarea lui,
acestea ducând mai departe la tr ăirea unor sentimente de nesiguran ță care pot deveni
cronice. Acest mod de ata șament îl observ ăm adesea la copilul „iubitor” care î și
sacrifică propriile nevoi pentru a le satisface pe ale adul ților; c) evitarea anxioas ă a
atașamentului se formeaz ă atunci când copilul nu are încredere c ă părinții vor reac ționa
în mod pozitiv și vor fi preg ătiți să-i ofere ajutorul. Copilul se a șteaptă la respingere și
încearcă să se descurce f ără dragostea și ajutorul celorlal ți. El lupt ă pentru a deveni
independent emo țional. Acest mod de ata șament este v ăzut în rela țiile părinți/ copil în
care copilul a devenit independent în mod prematur și la care apare îngrijirea inversat ă
(Killén, 1998, pp. 190-191).
Cei care i-au continuat munca, Main și Solomon, au ad ăugat o a patra categorie
de atașament – atașamentul dezorganizat-dezorientat și alături de al ți colegi au
demonstrat cum stilul individual timpuriu de ata șament persist ă pentru mul ți ani și
continuă să influențeze relațiile și interacțiunile personale pe parcursul vie ții ulterioare
(Stan, 2002).

Gabriela IRIMESCU
56
Interacțiunea dintre p ărinți și copilul lor este decisiv ă pentru felul în care se
percepe copilul pe el însu și și lumea din jurul s ău și modul în care se dezvolt ă.
Interacțiunea este important ă pentru gradul și calitatea ata șamentului copilului fa ță de
părinți. Un atașament față de cineva înseamn ă să fii absolut dispus s ă cauți apropierea și
contactul cu persoana în cauz ă și, mai presus de to ate, atunci când situa ția este nesigur ă.
Comportamentul de ata șament este folosit pentru a pune în eviden ță formele diferite ale
comportamentului folosit pentru realizarea sau men ținerea acestei apropieri.
Comportamentul de ata șament poate fi cel mai bine obs ervat atunci când copilul (sau
adultul) este obosit, speriat, bolnav sau are o nevoie special ă de îngrijire.
Abilitatea pe care p ărintele trebuie s ă o utilizeze pentru a identifica nevoile
nerostite ale copiilor este empatia36, o variabil ă semnificativ ă în stabilirea leg ăturii
părinte-copil. Studiile au demonstrat o relație pozitivă între empatie și multitudinea de
comportamente ce apar în rela ția părinte-copil. Wiehe (2003), analizând studiile
realizate de-a lungul timpului, consider ă că, aceste comportamente includ: s ă fii înțeles,
să fii capabil s ă oferi confort, s ă fii de ajutor și cooperant (Frodi și Lamb, 1980;
Hoffman, 1978; Hogan, 1979), s ă apreciezi binele f ăcut de altcineva (Batson, Turk,
Shaw și Klein, 1995), s ă fii flexibil (Douwns și Jenkins, 1993) și să arăți flexibilitate la
nevoile aproapelui (Ain sworth, Blehar, Waters și Wall, 1978; Belsky, Rovine și Taylor,
1984; Egeland și Farber, 1984).
O relație inversă a fost identificat ă între empatie și abuzul asupra copilului.
Părinți cu o empatie deficitar ă, care percep limitat nevoile copilului, inten țiile sau
sentimentele acestora au r ăspuns agresiv în situa ții conflictuale. Krop și Hynes (1987),
într-un studiu comparativ efectuat pe mamele abuzatoare și non-abuzatoare, ar ătau că
mamele abuzatoare nu sunt capabile s ă identifice semnalele emo ționale specifice și au
tendința de a eticheta efectul negativ al compor tamentului lor ca fiind pozitiv, în timp ce
la mamele non-abuzatoare nu se remarc ă acest aspect. Empatia serve ște ca mecanism
pentru stoparea comportamentului agresiv înainte ca agresiunea s ă se produc ă. Empatia
este o variabil ă important ă în display -ul agresiunii. Studiile identific ă deficiențe de
empatie la agresori și pun accentul pe empatie ca variabil ă important ă în identificarea,
înțelegerea și tratarea agresorilor. P ărinții cu o capacitate empatic ă scăzută își abuzeaz ă

36 Empatia este înv ățată și dobândit ă prin afec țiunea empatic ă primită în primele luni de via ță. Ca și vorbirea
articulată, se dezvolt ă prin imita ție și internalizarea comportamentel or persoanei de îngrijire; al ături de ata șament este
un element de baz ă al efectului modelului de lucru intern asupra transmiterii modelelor parentale de la o genera ției la
alta. Empatia are la baz ă trei elemente: abilitatea de a diferen ția, identifica și numi gândurile și sentimentele celeilalte
persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mintal, dar nu identificarea cu cel ălalt și abilitatea de a
răspunde în func ție de sentimentele celeilalte persoane.

Asistența socială a copilului maltratat
57 fizic și emoțional copiii considerând comportamentul copiilor lor un afront adus
autorității acestora (Wiehe, 2003).
O bună capacitate empatic ă îl va face pe p ărinte să se angajeze în jocul, bucuria,
tristețea, descoperirile copilului. Este de fapt o comuniune cu copilul, care-l poate feri
pe părinte de abuz și neglijare. Aceast ă relație permite p ărintelui să-și cunoasc ă copilul
dincolo de cuvinte. P ărinții sau persoanele de îngrijire ale c ăror deficit de empatie nu le
permită „să audă” țipetele copilului când îi este foame sau „s ă observe” lipsa cre șterii în
greutate, nu iau copilul în bra țe prea mult, ci îl las ă în pătuț, nu se joac ă și nu vorbesc
prea mult cu copilul. Lipsa stimul ării senzoriale și a interac țiunii poate duce la deficit
motor, la întârziere în dezvoltarea limbajului , deficit afectiv, aspecte observate adeseori
la copii maltrata ți ( a se vedea sindromul non- organic de dezvoltare).
Familiile disfunc ționale îi pot furniza copilului modele de rol aberante și fapte
variate care devin parte a modelului de exprimare social ă a copilului. Modelele
familiale sunt diferite de la o familie abuziv ă la alta, iar important nu este de ce sau din
ce motiv s-a dezvoltat respectivul model familial, ci cum func ționează acesta. În cazul
familiilor în care s-a produs abuzul sau neglijarea, barierele dintre genera ții s-au rupt în
anumite domenii ale func ționării familiei și au rămas intacte în altele. De exemplu, la
nivelul îngrijirii nu par s ă existe diferen țe între standardele familiei în care s-a produs
abuzul sexual asupra copilului și cele ale altor familii (non-abuzive), dar abuzul sexual
asupra copilului nu este un fenomen izolat, care are loc într-o situa ție de viață sănătoasă
din alte puncte de vedere, ci este expresia deschis ă, evidentă, simptomatic ă, a relațiilor
de familie grav perturbate și întotdeauna precedate de abuz emo țional și neglijare.
Persoanele de îngrijire implicate în a buz sexual sunt, în majoritatea cazurilor,
asemănătoare cu cele care abuzeaz ă doar fizic sau neglijeaz ă și care, la un moment dat,
își exprimă aceste comportamente distructive. Ele au o stim ă de sine sc ăzută, un simț al
identității prost integrat, o tendin ță de izolare din punct de ve dere social, au suferit
deprivări afective, au fost victime ale abuzului și adesea au avut parte de o via ța de
familie dezorganizat ă în copil ărie37. Ierarhia familial ă, din punct de vedere al
dependen ței emoționale, nu corespunde întotdeauna cu ierarhia familial ă observabil ă în
timpul interac țiunilor între membrii familiei (Glaser, 1993). Experien ță clinică arată
faptul că un comportament agresiv și autoritar la un tat ă față de o mam ă aparent slab ă și
tăcută nu reflect ă automat structura de familie tradi țională și experien ța dependen ței

37 De exemplu, un b ărbat a mărturisit că: „tatăl era bețiv, iar mama era prostituat ă. Tot timpul erau în cas ă bărbați și
femei străini și aveau loc activit ăți sexuale extrem de libere, de toat e tipurile, atât heterosexuale, cât și homosexuale”
(Steele, 1997, p.84).

Gabriela IRIMESCU
58
emoționale, putându-se descoperi o situa ție exact invers ă, cu un tat ă slab emo țional și o
mamă mult mai matur ă emoțional, mai independent ă. Stereotipul tat ălui puternic și
independent, tipul „goril ă” care nu- și ia numai so ția ci și fiica pentru sex, nu are
credibilitate. Ta ții din familiile unde are loc abuzul sexual pe termen lung asupra
copiilor par s ă fie imaturi din punct de vedere emo țional și dependen ți emoțional de
soțiile lor. Mamele din familiile unde au loc abuzurile sexuale împotriva copiilor au, de
obicei, rolul de p ărinte non-agresor, în acest rol func ția de protec ție fiind extrem de
important ă. În ciuda aparentei domin ări a tatălui, mamele pot determina existen ța
culturii familiale în ceea ce prive ște calitatea rela țiilor emo ționale din familie. Sunt
situații în care mamele par a fi atente și grijulii cu copiii lor, îns ă distanța în diada
mamă-copil apare când copilul încearc ă să indice deschis faptul c ă are loc abuzul și se
pune, deci, problema protec ției copilului, situa ție în care mama respinge afirma țiile
copilului sau adun ă dovezi pentru a ar ăta că afirmațiile sunt nefondate. Dac ă abuzul
sexual are loc în familiile cu o rela ție (hiper)protectoare mam ă-fiică, chiar mamele sunt
cele care dezv ăluie abuzul, culeg informa ții de la copii și recunosc schimb ările în
comportamentul ta ților, acționează în vederea protec ției copilului și induc dezv ăluirea
secretului. Se întâmpl ă însă ca unul dintre copii s ă preia rolul de furnizor de afec țiune și
de organizator pentru p ărinți, frați, surori. Ca o consecin ță a privării de afec țiune a
ambilor p ărinți și ca expresie a dependen ței reciproce, aceste familii nu au leg ături
emoționale normale între genera ții. Tatăl este autoritar și adesea violent fizic, poate
avea un handicap, o boal ă care îl face dependent emo țional și fizic de so ție. În mod
tipic, mama este mai permisiv ă și mai puțin moralist ă în atitudine. Abuzul poate fi mai
mult sau mai pu țin cunoscut celorlal ți membri ai familiei. Tabuul de a nu vorbi despre
abuz ia forma unei convenien țe a întregii familii împotriva lumii exterioare. Familia
respectivă este cunoscut ă serviciilor sociale, educa ționale, medicale și se poate ca în
problema respectiv ă să fie implica ți mulți specialiști. Familia este din ce în ce mai mult
o familie cu multe probleme, cu conflicte deschise între so ți și, de obicei, sunt implica ți
mai mulți copii în abuz. B ăieții și fetele pot fi agresa ți în același timp. Se poate s ă existe
chiar un element de competi ție pentru aten ție între copiii agresa ți (Furniss, 1995, pp. 48-
51).

Asistența socială a copilului maltratat
59 Narcisismul38 părinților este o alt ă variabilă luată în calcul în cazurile de abuz
sexual și mai puțin în situa țiile de abuz fizic, emo ționale sau de negl ijare. Wiehe, 2003,
apud. Gilgun, 1998, p. 223) în descrierea narcisismului, folose ște termenul de „auto-
centrare” definit ca „o focalizare asupra a sine-însu și atât de intens ă, încât prevede
considera ții asupra sentimentelor și alegerilor altora și care, câteodat ă, cauzeaz ă rău
emoțional sau fizic altora”. Caracteristicile conceptului, descrise de autorul mai sus
menționat și așa cum apar în cazul abuzat orilor sexuali , sunt: percep ție negativ ă a
sinelui, auto-agresare ca modalitate de pedeaps ă aplicată din partea altora, dezechilibre
emoționale caracterizate prin tr ăirea profund ă, dureroas ă a sentimentelor de ru șine,
umilire, furie.
Burgess și Conger în anii '70 au fost primii care au studiat modelele de
interacțiune în familiile care comit abuzuri fizice și își neglijeaz ă copiii. Ac țiunile
mamelor abuzive erau de interferare, c ontrol, respingere, blamare. Când mamele
abuzive luau contact cu copiii lor, ele înt ăreau aspectul negativ al tranzac țiilor lor, luau
mai puțin contact fizic cu copiii lor, altfel decât în mod negativ și în scop de
disciplinare. Copiii abuza ți manifestau un comportament similar unul fa ță de celălalt.
Plecând de la acest studiu, Critte nden (1981, 1988) analizând înregistr ările video ale
interacțiunii mam ă-copil a identificat cinci modele interac ționale care ajut ă la
diferențierea părinților/mamelor ce- și abuzeaz ă copiii de cei care le asigur ă o îngrijire
mai bună. A descoperit c ă este posibil s ă se diferen țieze cinci categorii de p ărinți/
mame: (1) adecva ți(te): rela ționau într-un fel mai activ cu copiii și își modificau
comportamentul fa ță de copil în func ție de feedback-ul primit; (2) marginali(e):
încercau s ă controleze și forțau copiii la colaborare, men ținându-și controlul, fiind
imprevizibili(e) pentru copii; (3) neglijen ți(te): manifestau retragere și pasivitate și nu
ofereau feedback; (4) abuzivi(e): manifest au un comportament complet independent fa ță
de nevoile pe care copiii le comunicau, copiii erau întrerup ți din activit ățile lor și li se
cerea să desfășoare activit ăți prea grele pentru nivelul lo r de dezvoltare , iar ei reac ționau
plângând, obiectând sau rezistând la activit ățile propuse. În ciuda eforturilor lor,
mamele abuzive se pare c ă simt plăcere la nefericirea copiilor; (5) abuzivi(e) și
neglijenți(e): manifestau duritate, refuzau s ă ofere îngrijire copiilor și creau situa ții de
criză frecvente solu ționate în mod abuziv. De asemenea, autorul men ționat a identificat

38 Narcisism – folosit ini țial în sensul restrictiv al unei perversiuni se xuale în care subiectul are ca obiect preferat
propriul corp, conceptul a fost dezvoltat mai ales de c ătre psihanaliz ă. Freud a introdus acest termen în mod diferit în
funcție de perioade și de texte. Pentru el acesta a fost deopotriv ă un concept teoretic care-i permitea s ă explice
psihoza, dar și un concept clinic care descrie un ansamb lu de atitudini umane dominate de dou ă trăsături principale:
dezinteresul pentru lumea exterioar ă și o imagine de self grandios. (Doron, Parot, 1999, p. 520)

Gabriela IRIMESCU
60
și patru modele de interac țiune a copiilor: pasive, cooperante, dificile și cooperante prin
constrângere. Comportamentul abuziv manife stat de mame a fost asociat cu copiii
dificili și ascultători prin constrângere, iar neglijarea a fost asociat ă cu pasivitatea
copiilor (Killén, 1998 , pp. 188-189).
Putem afirma c ă există riscul apari ției unei forme de abuz în familiile
disfuncționale, în familiile unde relația de atașament formată între copil și părinte nu
este una sigur ă, familiile în care p ărinții nu sunt empatici cu copiii lor și nu răspund
nevoilor copilului în func ție de nivelul de dezvoltare și gradul de maturitate fizic ă și
psihică. De asemenea, abuzul este întâlnit la familiile în care apar disfunc ții în repartiția
puterii și în exercitarea controlului, astfel încât terenul familial devine un teren al
„războiului”; la familiile în care apar disfuncții de comunicare între copil și părinte,
adultul priveaz ă copilul de comunicare, nestimulându-l, ceea ce nu favorizeaz ă
maturizarea afectiv ă și dezvoltarea lui intelectual ă; mai mult chiar, copilul devine „ țap
ispășitor“, părinții acuzându-l de problemele maritale, de apari ția conflictelor intra-
familiale, iar problemele economice ale fam iliei sunt asociate de cele mai multe ori
nevoilor financiare ale copilului, p ărintele proiectându- și, de fapt, propriile frustr ări
asupra copilului.
De modul în care p ărinții își percep copilul depinde atitudinea și
comportamentul fa ță de el. A șteptările față de copil sunt determinate de imaginea pe
care părintele o are despre acesta. Adesea p ărinții nu observ ă calitățile reale ale
copilului sau dificult ățile care pot ap ărea datorit ă nivelului de dezvoltare la care se afl ă
copilul sau datorit ă unor condi ții speciale în care se afl ă acesta. Uneori, părinții dezvolt ă
credințe și expectan țe în legătură cu comportamentul copilului, în func ție de sexul
acestuia și rolul pe care el trebuie s ă-l exercite, iar neîncadrarea de c ătre copil în aceste
criterii (stereotipurile de rol și sex) poate avea ca rezultat abuzul și neglijarea. P ărintele
care nu își percepe copilul în mod realist și își proiecteaz ă asupra lui resentimentele fa ță
de o altă persoană sau propriile a șteptări neîmplinite va avea fa ță de copil a șteptări prea
mari, nerealiste sau negative. Exigen țele prea mari pentru un copil pot produce
sentimente de frustrare, acesta sim țindu-se tr ădat, neiubit și neacceptat (neglijare/abuz
emoțional).
Alte situa ții în care se produce un dezechilibru familial, situa ții care pot genera
apariția unei forme de abuz sunt reprezentate de lipsa unui p ărinte sau de prezen ța în
familie a unui p ărinte cu probleme psihice . În familiile monoparentale copilul devine
uneori un suport economic sau surs ă de venit de la serviciile sociale și este incapabil s ă

Asistența socială a copilului maltratat
61 obțină performan ță în îndeplinirea eficient ă și efectivă a anumitor sarcini prin
suprasolicitarea de ro l, ca urmare a invers ării rolurilor de adult și copil. P ărintele
atribuie copilului rolul de partener, de suport emo țional, substitutiv al p ărintelui absent.
Copilul este for țat în cadrul pattern-urilor interac ționale să se maturizeze prematur (
Mitrofan, Ciuperc ă, 1997).
În familiile în care exist ă un părinte bolnav psihic, cercet ările arată că riscul ca
un copil s ă fie abuzat este de 5-10% (Steele și Pollak, 1968). Din punct de vedere
psihiatric, p ărinții bolnavi î și pot expune copiii atât la neglijare cât și la abuz emo țional,
fizic, sexual (Killén, 1998 , p. 131).
Samerof et. all., (1990) elaboreaz ă concepția reglării interac ționale prin care
atitudinile parentale specifice abuzului sunt determinate de schimburi reciproce, numite
tranzacții. În aceste tranzac ții, atât cel care comite abuzul, cât și victima, sunt v ăzuți ca
actori care particip ă la stabilirea demersului, influen țând prin reac țiile lor efectul
demersului. A șadar, în majoritatea lor, cei care comit abuzuri sunt cel mai adesea
indivizii normali care încearc ă să facă față condițiilor severe de via ță cu ajutorul unor
mecanisme adaptative individuale, formate pe parcursul propriei dezvolt ări
ontogenetice.
Modul în care p ărintele și copilul interac ționează reprezint ă o modalitate de a
explica răspunsul agresiv al p ărintelui la ceea ce se consider ă a fi „provocarea din partea
copilului“, p ărintele ajunge la pierderea controlului și la intensificarea maltrat ării
copilului.
Atitudinile și comportamentele parentale sunt complexe și transmiterea lor
intergenera țională nu trebuie privit ă unidimensional. Se consider ă că stilul parental nu
se transmite genetic (ca o boal ă) și se eviden țiază transmiterea familial ă a unor modele
culturale de cre ștere și educare a copiilor, modele în care autoritatea parental ă,
agresivitatea verbal ă sau fizic ă, ignorarea sentimentelor copilului sunt caracteristice.
Intergenera țional, dar pe c ăi sociale, se transmit condi țiile defavorizante de locuit, de
venit, care ac ționează ca factori de stres social în producerea abuzului (Roth-
Szamosközi, 1999).
Familia ca sistem, factorii sociali și culturali, cu impact asupra sistemului
familial trebuie analiza ți în încercarea de a în țelege abuzul asupra copiilor.

Gabriela IRIMESCU
62

III.3.Factori de risc sociali

Din perspectiv ă sociologic ă organizarea vie ții de familie predispune spre o rat ă a
violenței ca urmare a diferen țelor de vârst ă, sex, interese, care cresc tensiunile
intrafamiliale. La acestea se adaug ă o component ă important ă, cea a violen ței societății
în care trăiește familia respectiv ă. Abordarea sociologic ă este cea care consider ă cauzele
violenței intrafamiliale, implicit și abuzului asupra copilului, ca rezidând din procesul
de socializare diferit al b ărbaților și femeilor, din diferen ța tipului de familie (cu
obiceiuri, tradi ții diferite), stereotipiile vehicula te, „scenariile” sociale contribuind și ele
la conturarea problemei.
Abuzul poate fi consider at ca rezultat al interac țiunii dintre p ărinte și copil în
cadrul unei culturi care asigur ă în mod caren țat modele alternative privind solu ționarea
conflictelor sau care nu prevede restric ții privind abuzul asupra copilului. Erchak și
Rosenfeld (1994) au examinat modul cum variaz ă rata abuzurilor în diferite țări, în
funcție de caracteristici diferite cum ar fi normale legate de violen ță și tiparele violen ței
în societate. Autorii men ționează faptul că acolo unde nu este sanc ționată violența în
familie, apare procesul abaterii de la normele și tiparele violen ței în societate, abateri
determinate de tehnici de ra ționalizare și neutralizare.
Conform acestei teorii, r ădăcinile comportamentului violent se afl ă în mediul în
care trăiește persoana, în special în comportamentul „altora semnificativi”. Din
observația comportamentului altora, un individ înv ăță care comportament este cel
adecvat social, care comportament poate da rezultatele dorite f ără să fie sancționat. Cu
alte cuvinte, deficitele cognitive sunt înv ățate, nu moștenite de c ătre individ și acestea
pot fi transformate în comportamente inadecvate. La fel de important este și faptul c ă
acele comportamente pro-sociale sunt mai ra re la indivizii la care au încercat s ă se
modeleze problemele de comunicare efectiv ă, modul de rezolvare a diferitelor probleme
sau calitatea rela țiilor interpersonale. Interven țiile bazate pe perspectiva înv ățăturii
sociale sunt, de aceea, înr ădăcinate în eforturile f ăcute pentru prevenirea expunerii
copiilor la modele negative (atât în via ța lor de zi cu zi, cât și prin media), dar și de
promovare a dezvolt ării abilităților acelora care au fost expu și acestor influen țe.
Suntem receptivi la modelul comportamental al „celorlal ți” semnificativi,
înregistrăm acest comportament și îl internaliz ăm. În timpul copil ăriei și adolescen ței,
observațiile la cum se comport ă părinții unul cu cel ălalt oferă primele studii de

Asistența socială a copilului maltratat
63 comportament. Un copil care cre ște într-un mediu unde cic ăleala și furia se transform ă
în comportament agresiv va fi supus risc ului de a deveni agresiv la maturitate.
Observarea comportamentului agresiv între p ărinți, a intrigilor, r ăzbunărilor sunt
considerate cauze ale abuzul ui asupra partenerei și copiilor. Abuzul este privit ca un
comportament dobândit și datorat ac țiunii unor factori, cum ar fi : recompensa
observată, experimentat ă, consecin țele comportamentului, caracteristicile observatorului
și modelarea individual ă a comportamentului, tipare le asociative (expunerea la
comportament agresiv depinde de indivizii cu care cineva se asociaz ă). Bandura (1986,
1997) sugereaz ă că sursa studiilor observa ționale se extinde nu numai la familia de
origine, ci cuprinde și subcultura în care familia î și duce traiul și expunerea la violen ța
prin televiziune. Ideea c ă violența prin televiziune sau jocurile video îi înva ță pe copii s ă
devină agresivi este o problem ă discutabil ă. Freedman (1984, 1986) a concluzionat c ă
nu există nici o eviden ță clară a legăturii între vizionarea unor emisiuni TV și
comportamentul agresiv exager at, în timp ce Eron, Gentry și Schlegal (1994) au ar ătat
că există o asociere, chiar controlând vari abile cum ar fi: nivelul de educa ție, atitudinea
agresivă și comportamentul p ărinților. Mai recent, cercet ătorii în domeniu examineaz ă
posibilitatea ca expunerea la violen ța prin televiziune și jocuri video s ă acționeze ca o
influență mediatic ă mai mult decât o leg ătură directă cauzală cu comportamentul
agresiv. Astfel, expunerea repetat ă, în timp, la violen ța prin televiziune, cinematograf,
sport, jocuri video și video-clipuri ar cauza desensib ilizarea. Aceasta, în combina ție cu o
însumare a violen ței din societate, ar însemna o justificare a folosirii violen ței de către
individ. (Cunningham, Baker, Dick, Malla, Mazaheri, Poisson, 1998).
Goody (2003, p. 195) consider ă că nonșalanța cu care este tratat ă sexualitatea în
mass-media și comercializarea la o scar ă tot mai mare a sexului și pornografiei sunt
factori noi care pot duce la promov are unor practici alternative. Cre șterea num ărului
familiilor nucleare, a num ărului de p ărinți vitregi, separarea de rude a determinat ca
sancțiunile impuse în interiorul familiei împotriva rela țiilor abuzive s ă fie reduse, iar
„tentațiile” să fie tot mai mari.
Explicațiile socio-culturale, comparativ cu elementele psihopatologice,
focalizeaz ă atenția asupra contextului în care s-a produs abuz ul. Astfel, se realizeaz ă o
conexiune între inciden ța abuzului și stressul social . Concluzia la care s-a ajuns în urma
unor studii realizate se refer ă la faptul c ă, în anumite subculturi , violența reprezint ă o
modalitate de rezolvare a conflictului în familie. P ărintele stresat datorit ă unui context
social-economic caracterizat prin deprivare social ă (sărăcie, absen ța unei locuin țe

Gabriela IRIMESCU
64
corespunz ătoare, mediu viciat) recurge la abuzul sau neglijarea copiilor. Riscul de abuz
asupra copilului este explicat ca fiind determinat mai mult de interac țiunea dintre stresul
social și comportamentul parental. Aceste explica ții nu includ p ărinți care trăiesc în
condiții minime de bun ăstare, care sunt afecta ți de stresul social, dar care nu înceteaz ă
să fie buni p ărinți și să-și respecte responsabilit ățile parentale (Spânu, 1998, pp. 80-82).
Abuzul asupra copilului are loc în context social, iar pentru mul ți speciali ști,
aceasta înseamn ă identificarea și examinarea riscului mare al vecin ătăților, al mediului
social al familiilor care ajung la maltratarea copilului.
Garbarino (1997) a clarificat dou ă înțelesuri ale „riscului mare”. Primul în țeles
se referă la zonele cu o rat ă absolut ridicat ă a maltrat ării copilului (bazat ă pe cazurile
per unitate ale popula ției). În aceste popula ții proporția familiilor afectate din punct de
vedere socio-economic este foarte ridicat ă. Copiii „cost ă prea mult” atunci când cei ce-i
îngrijesc nu pot face rost de venituri suficiente, iar copiii devin deliberat și incidental
țintele neglij ării și abuzului. Al doilea în țeles de „risc mare” însemna c ă o zonă/
regiune poate avea o rat ă mai mare de maltratare a copilulu i, rata care ar putea fi prezis ă
doar pe baza caracterului socio-economic. Astfel, dou ă zone cu profiluri socio-
economice similare pot înregistra rate foarte diferite în ceea ce prive ște maltratarea
copilului. În acest sens, o zon ă este de „mare risc”, în timp ce alta este cu „risc sc ăzut”,
deși ambele pot avea rate mai înalte de maltratare a copilului fa ță de altele, mult mai
afluente.
Mare parte din varia ția între ratele comunit ății se leag ă așadar, de varia țiile
caracteristicilor socio-economice și demografice.
Mecanismul producerii abuzului asupra copilului și consecin țele nu difer ă
fundamental de la o societate la alta . Ceea ce difer ă sunt formele și frecven ța de
manifestare a maltrat ării copilului. Aceste elemente circumstan țiale sunt în rela ție cu
fundalul socio-economic și cultural, care reprezint ă unul din elementele de sus ținere a
fenomenului.
În contextul social, riscurile pentru copii provin din interac țiunile părinților cu
proprii copii (principiul interac țiunii factorilor). Aceste interac țiuni sunt influen țate de
elementele microclimatului social și nivelul de stres influen țat la rândul lui de factori
sociali independen ți de individ sau familie (Roth-Szamosközi, 1999, p. 169).
Dintre factorii de natur ă socială, sărăcia este cel mai des invocat în literatura de
specialitate, influen țând atitudinile parentale violente as upra copilului, relele tratamente,

Asistența socială a copilului maltratat
65 violența în institu ții și comunit ăți (Gill, 1970, Striefel et.all , 1998, Costin et.all ., 1991,
Rotariu et.all ., 1996).
Striefel et. all., (1998) arat ă că familiile s ărace prezint ă un risc crescut de abuz
asupra copilului datorit ă și altor factori asocia ți sărăciei, cum ar fi: șomajul, deprinderile
inadecvate de administrare a veniturilor, dificult ățile de comunicare între so ți, nivelul
scăzut de școlarizare, capacitate sc ăzută de a solicita ajutor, iar Costin et. all., (1991), în
urma cercet ării realizate, sus țin că relele tratamente împotriva copilului sunt de șapte
ori mai frecvente în familiile cu venituri mici decât în cele cu venituri ridicate. Gill
(1970), în studiile sale, consider ă sărăcia ca factor declan șator al abuzului. Tot mai
mulți cercetători ai fenomenului abuzului constat ă o pondere crescut ă a acestui fenomen
la familiile s ărace și cu mai mult de patru copii.
Pentru țara noastr ă, cercetarea privind expune rea minorilor la abuz și neglijare
(Rotariu et.all. , 1996) arat ă că riscul de abuz asupra copiilor cre ște o dată cu precaritatea
stării materiale a familiei. Procentul copiilor expu și abuzului în familiile cu nivel socio-
economic sc ăzut este de aproximativ trei ori mai mare decât în familiile cu nivel socio-
economic ridicat, iar relele tratamente aplicate copilului sunt mai frecvente în familia cu
un număr mare de copii. Pedepsele fizice grave sunt aplicate de trei ori mai frecvent în
familiile cu patru și mai mul ți copii față de cele cu un singur copil și de două ori mai
frecvent decât în familiile cu doi copii (Rotariu et.all. , 1996, p. 72).
Pauperizarea s-a făcut simțită la largi categorii de popula ție, dar mai ales în
familiile cu mai mul ți copii. Analizând situa ția familiei și a copilului în România post
comunistă, Zamfir et.all. , (1995) au prezentat date ale deterior ării situației materiale,
numărul familiilor care au ajuns s ă trăiască sub limita de s ărăcie fiind în cre ștere.
Ordinea ierarhic ă descrescătoare a nivelului material este: cuplul cu trei copii, familiile
monoparentale cu doi copii, familiile de pe nsionari cu copii, familia monoparental ă cu
un copil, cuplul familial cu doi copii.
Analiza familiilor ce- și maltrateaz ă copiii este concentrat ă asupra modului în
care ei lupt ă cu problemele sociale și economice, pe lâng ă propriile lor probleme din
interiorul familiei. Deseori aceste familii au dificult ăți economice considerabile, se
confruntă cu o proast ă acomodare, condi ții de munc ă nesigure sau lipsa unui loc de
muncă etc. Un prim rol al s ărăciei a fost pus în eviden ță de Gill (1970) din ale c ărei
cercetări a reieșit că sărăcia creeaz ă stres și limiteaz ă mecanismul imit ării sociale, iar în
regiunile cu familii ce au un venit redus și o rată mare a șomajului (Lutzer, 1998, apud.
Garbarino, 1976) cre ște riscul abuzului asupra copilului.

Gabriela IRIMESCU
66
Crizele vie ții și schimbările neprev ăzute reduc capacit ățile familiei de adaptare
și cresc riscul apari ției unor comportamente violente fa ță de copil. Factorii de stres
întăresc în mod negativ factor ii de personalitate (Steele și Polack), iar frecven ța
abuzurilor cre ște o dată cu creșterea num ărului de factori de st res de-a lungul unui an
(Strauss, 1980). Iustin și Duncan (1978) au ar ătat că problemele legate de locul de
muncă – concedierea, șomajul cronic, suprasolicitarea în munc ă sau mutarea din cauza
serviciului – sunt exemple de crize ce au ca rezultat factor i ce produc abuzul. Abuzul
fizic și emoțional poate fi o consecin ță a faptului c ă copilul nu se ridic ă la așteptările
părinților. (Killén, 1998 , pp. 205–208)
Alături de starea material ă și numărul de copii din familie, un alt factor social
relevant este gradul de izolare social ă a familiei caracteristic familiilor care nu au acces
la serviciile sociale oferite sau nu mobilizeaz ă suportul social în favoarea lor, care nu
participă la activit ățile comunit ății în care tr ăiesc și își pot neglija sau abuza copiii ca
răspuns la frustr ările acumulate. Din cercet ările lui Costin et.all. , (1991) se remarc ă
prezența mai frecvent ă a abuzurilor în familiile nucleare, izolate social fa ță de cele
tradiționale.
Un alt factor social important este apartenen ța la un grup minoritar , religie sau
model cultural . În aprecierea relelor tratamen te împotriva copiilor în func ție de
apartenen ța la grupul minoritar, rapo rtarea cazurilor de abuz c ătre serviciile sociale se
face în func ție de standardele culturale ale popula ției majoritare. Aceasta ridic ă
probleme deontologice, deoarece dincolo de în țelegerea condi ționării culturale a
valorilor și a comportamentelor trebuie s ă existe o limit ă a gradului de toleran ță în
privința atitudinii parentale. Toleran ța față de normele culturale trebuie s ă fie păstrată în
limitele asigur ării nevoilor și a respect ării drepturilor copiilor (Roth-Szamosközi, 1999,
p. 165).
Normele culturale stabilesc cadrul pentru abuz, iar evaluarea factorilor sociali
ajută la schimbarea accentului de la analiza pur individual ă la analiza individual ă în
context. Un domeniu deschi s studiului ar fi cel al combinațiilor factorilor protectivi și
de risc , al influen ței acestora asupra compor tamentului individului.
Cercetările în acest domeniu evolueaz ă și este clar c ă ar putea exista mai multe
variabile „de interven ție” care ar putea ajuta s ă se prevad ă care copil este puternic
afectat de asistarea la acte de violen ță dintre părinți și care copii par s ă fie mai pu țin
marcați.

Asistența socială a copilului maltratat
67
III.4.Factori protectivi

Factorii protectivi sunt factori constitu ționali și de mediu care îl fac pe copil
rezilient, capabil s ă se schimbe pentru a se re cupera atunci când se afl ă în față unor
situații dificile. În plan epistemologic, reziliența39 reprezint ă provocarea de a în țelege
mecanismele care permit o bun ă adaptare în fa ța situațiilor dificile pe care le întâlnim în
viață (Ionescu, 1999).
Jourdan-Ionescu și colaboratorii (1998, 2001) au decelat o serie de factori de
protecție pentru copil, dar nu înainte de a analiza cercet ările lui Garmezy (1985) care a
identificat urm ătoarele variabile ca factori de protec ție: caracteristici biologice,
psihologice și socio-afective ale copilului: la nivelul s ănătății, al stimei de sine,
temperamentului, nivelului de dezvoltare; caracteristici ale p ărinților, mediului familial
și interacțiunilor părinte-copil: disciplin ă, sprijin etc.; caracteristi ci ale mediului social:
resurse disponibile, sus ținere social ă etc.; ca și pe cele ale lui Kimchi și Schaffner
(1997) care prezint ă un tablou al factorilor de protec ție împărțiți în două mari categorii:
factori individuali și factori sociali , aceștia la rândul lor împ ărțindu-se în factori
familiali și factori de sus ținere extern ă.
Autoarea mai sus men ționată identifică ca factori de protec ție pentru copil a)
caracteristicile copilului: abilit ăți intelectuale superioare (m ăsurate printr-un test de
inteligență sau determinate în cursul unei întrevederi cu un specialist care cunoa ște bine
copilul); bune abilit ăți sociale (copilul intr ă cu mare u șurință în contact cu ceilal ți, atât
copii, cât și adulți; este capabil s ă mențină bune rela ții sociale); stim ă de sine pozitiv ă
(copilul manifest ă o mare încredere în sine și dă dovadă de siguran ță în comportament);
b) caracteristicile p ărinților: structur ă educativ ă adecvată (părinții aplică norme clare,
potrivit vârstei și capacităților copilului); interac țiuni pozitive cu copilul (p ărinții trăiesc
momente agreabile cu copilul, realizând diverse activit ăți împreun ă); climat familial
călduros (ambian ță agreabilă în familie) și c) caracteristicile mediului în care tr ăiește
copilul: prezen ța unei rețele bogate de copii asemenea lui (m ăsurată prin num ărul de
copii pe care copilul îi frecventeaz ă: prieteni, vecini, colegi, copii ai rudelor); adult

39Concept care descrie adaptarea reu șită după expunerea la factori de risc biologici și/ sau psihosociali și/sau
evenimente de viat ă stresante care implic ă expectația unei ușoare susceptibilit ăți la viitori factori de stres (Werner,
1995)/caracteristic ă individual ă în care intervin factori de protec ție care includ în acela și timp caracteristici
individuale și caracteristici de mediu (Maste n, Gramezy, 1985)/rodul unei dezvolt ări pozitive care se desf ășoară în
față unei situa ții nefericite (Sandler et.all. , 1997)/capacitatea de a face cât mai bine fa ță unei situa ții dificile, de a
înfrunta condi țiile dezorganizate de via ță, de a supravie țui și de a se dezvolta, în ciuda unor resurse limitate și a unui
mediu defavorizat (Barbarin, 1994 a pud. Ionescu, coord. 2001, p. 98).

Gabriela IRIMESCU
68
semnificativ în mediul copilului (copilul vede cu regularitate un adult, altul decât
părinții; copilul se poate sprijini pe aceast ă relație, care îi este util ă); sprijin acordat
părinților pentru educa ția copilului (p ărinții au acces cu u șurință la sprijinul oferit de
bunici, alte rude, priete ni, vecini, colegi).
Dacă dorim ca un copil cu risc s ă devină rezilient, concluzioneaz ă Ionescu
(2001) este necesar ca el s ă „exerseze” factor ii de protec ție, factori ce ofer ă o rezisten ță
la risc. În absen ța factorilor de protec ție, copilul se poate g ăsi în situa ție de eșec școlar
(Scott, 1988; Ensmiger și Slurorcick, 1992; Matzicopolos și Morrison, 1994) poate
prezenta probleme de s ănătate mintal ă (Rutter, 1985; Bearslee, 1989, sau, mai general, o
dezvoltare problematic ă (Hauser et all ., 1985; Bradley et. all ., 1994). Elementele de
protecție vor permite reorientarea traiectoriei copilului în fa ța riscului. Calitatea de
factor de protec ție este dat ă de modul în care factorul interac ționează cu ceilalți factori.
Exersarea factorilor de protec ție conduce la cre șterea rezilien ței. Având la baza
conceptul de rezilien ță, interven ția nu trebuie restrâns ă la un mediu specializat, ci
trebuie să se desfășoare în mediul natural, în comunitatea de via ță a celor implica ți,
fiind una de parteneriat cu familia, prin care se încearc ă prevenirea situa țiilor de risc,
dezvoltarea factorilor de protec ție individuali și de mediu. Cercet ările de pân ă acum au
încercat s ă identifice factorii protectivi în diferite contexte socio-culturale și, mai puțin
sau chiar deloc, s-au orientat spre elaborarea unor modele practice de ac țiune (Ionescu,
coord. 2001, pp. 98-102).

Asistența socială a copilului maltratat
69
IV. Efecte ale plas ării copilului în situa ții abuzive

Efectele tragice ale abuzului asupra c opilului pot fi generic descrise drept
consecințe ale traumei. Conceptul de traumă este preluat din medicin ă, unde este
definit drept afec țiune corporal ă. În cazurile de abuz, termenul este folosit pentru a
arăta pericolul asupra func țiilor psihologice, emo ționale, cognitive și sociale, determinat
de comportamentul inadecvat al p ărintelui sau al persoa nei de îngrijire.
Primele abord ări ale speciali știlor în domeniul medical asupra relelor tratamente
aplicate copilului s-au axat în primul rând pe abuzul fizic și s-au concentrat asupra
rănilor „deschise”, dând mai pu țină atenție repercusiunilor emo ționale, comparativ mai
subtile. Fracturile, r ănile, arsurile, nu duc per se la probleme emo ționale, cognitive și
sociale de lung ă durată care să perturbe dezvoltarea unui copi l. Efectul perturbator, din
punct de vedere psihologic, apare când r ănile sunt provocate de persoana de la care
copilul așteaptă siguranță și grijă, în aceste situa ții sursa de ajutor devenind surs ă de
atac.
Multe dintre studiile psihologice și psihiatrice asupra conceptelor de traum ă și
sindrom de stres post-traumatic
40 au avut tendin ța de a exagera rolul etiologic al puterii
stimulilor, în timp ce se neglija importan ța capacității de a face fa ță situației.
Criteriile de diagnostic pent ru stresul post-traumatic dup ă DSM IV-TR , (2003,
pp. 467-468) sunt:
¾ expunerea la un eveniment traumatic ce prezint ă următoarele caracteristici:
amenințarea cu moartea, r ănirea sau punerea în pericol a integrit ății psihice a propriei
persoane sau a celorlal ți. Răspunsul copiilor la ace ști stimuli a constat în tr ăirea
sentimentelor de team ă intensă, neputință sau groaz ă, stări de agita ție sau dezorganizare;
¾ evenimentul este retrăit în permanen ță: amintiri intruzive (la copii poate
surveni un joc repetitiv în care sunt expr imate teme sau aspecte ale traumei); vise
recurente și coșmaruri (copiii pot avea vise terifiante f ără un conținut recognoscibil);

40 În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a recunoscut sindromul de stres post-
traumatic (Post Traumatic Stres Disorder – PTSD) ca fiind o cat egorie aparte de diagnos tic „oficial”, aplicabil ă
copiilor care au suferit experien țe traumatice.

Gabriela IRIMESCU
70
flash-back (impresia c ă situația traumatic ă se va repeta), detras ă psihologic ă intensă la
expunerea la stimuli interni sau externi; reac ții fiziologice la expunere a la stimuli interni
sau externi care simbolizeaz ă sau seam ănă cu un aspect al evenimentului traumatic;
¾ evitarea persistent ă a stimulilor asocia ți traumei (trebuie s ă existe minimum
trei din șapte): eforturi de a evita gânduri, sentimente sau conversa ții asociate cu
trauma; eforturi de a evita activit ăți, locuri sau persoane care amintesc de traumatism;
uitarea par țială a traumei; inactivitate; deta șare și înstrăinare de al ții; blocaj afectiv,
aplatizarea emo țiilor; senza ția că viitorul este compromis;
¾ prezența a cel pu țin două dintre simptomele de activitate emo țională:
dificultate în a dormi sau a r ămâne adormit; iritabilitate sau accese coleroase; dificultate
în concentrare; hipervigilen ță; răspuns de tres ărire exagerat;
¾ durata perturbării este mai mare de o lun ă;
¾ perturbarea cauzeaz ă o detres ă sau o deteriorare semnificativ ă clinic în
domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de func ționare.
Dac ă fenomenele descrise ap ar în primele patru s ăptămâni de la ac țiunea
evenimentului traumatic și se rezolv ă spontan sau cu un ajutor minim, atunci capacitatea
de adaptare a organismului copilului a învi ns stresul, iar copilul nu va suferi de
sindromul stresului post-traumatic. Dac ă însă simptomele persist ă mai mult de o lun ă,
vorbim de o stare cronic ă ce va conduce la o deteriorare profund ă a calității vieții, iar
consecințele psihice se vor prelungi pentru perioade de timp gr eu de determinat; adesea,
în lipsa unui ajutor de specialitate, pentru toat ă viața. Reacția la stimulul traumatic poate
fi imediat ă, dar și întârziat ă, și se consider ă că simptoamele ce survin la mai mult de
șase luni de la traumatism corespund unui st res post-traumatic întâ rziat. Stresul post-
traumatic mai reprezint ă și un factor general de anxietate, depresie și tulburări de
personalitate, mai ales la copiii victim e ale abuzurilor sexuale sau la cei expu și
violențelor fizice repetate (Cottraux, 2003, p. 174).
Terr (1991, 1995) propune o diferen țiere a traumele produse în copil ărie între
un eveniment traumatic singular (trauma de tipul I) și un eveniment complex , de mai
lungă durată (trauma de tipul II). Cele dou ă traume duc la consecin țe diferite pe termen
lung. Astel, trauma de tipul I sau trauma de șoc este caracterizat ă de amintiri recurente,
cu reprezent ări clare, detalia te. Ele sunt înso țite de întreb ări reluate la nesfâr șit „de ce?”,
„de ce tocmai eu?” și de explica ții sau percep ții greșite. Ca urmare a unor astfel de
amintiri vii, a retr ăirii frecvente a evenimentului traumatizant, comportamentul copilului
devine hipervigilent, cu un nivel gene ral crescut de anxietate, cu tulbur ări de somn.

Asistența socială a copilului maltratat
71 Adesea copiii generalizeaz ă stimulii care le produc fric ă, extinzându-i chiar la stimulii
neutri (de exemplu, frica de b ărbați sau ceea de a intra în baie, în înc ăperi necunoscute,
de a se dezbr ăca etc.). R ăspunsurile caracteristice traumei de tipul II includ diminuarea
reactivității la lumea exterioar ă și insensibilitatea psihic ă, auto-hipnoza și disocierea,
dar și furia. Copiii se str ăduiesc din r ăsputeri să uite de traumele lor cronice, s ă evite să
se gândeasc ă la ele sau s ă vorbeasc ă despre ele. Diminuarea reactivit ății la lumea
exterioară și insensibilitatea psihic ă (încremenirea) semnific ă desensibilizarea în fa ța
durerii provocate de abuz. Acestea sunt, de fapt, reac ții de apărare ale copiilor, prin care
ei încearc ă să uite de tr ăirile lor traumatice. Cele mai tipice exemple ale unor astfel de
traumatisme sunt abuzurile fizice și sexuale repetate, tr ăite în primul rând ca experien ță
traumatic ă de tipul I, la care copilul-victim ă se așteaptă și se teme de reapari ția acesteia.
Indiferent de tipologia realizat ă, traumele din copil ărie au patru indicii în comun: a)
amintiri recurente compulsive: amintirile tactile, olfactive, acustice și retrăirea vizual ă;
b) „jocul traumatic”, când copilul repetă trăirea traumatic ă într-o secven ță adesea
nesfârșită și o reînscenare a aspectelor par țiale ale experien ței traumatice în pattern-uri
de comportament automatizate; c) angoase specifice traumei; d) atitudine alterat ă față
de oameni, de via ță și de viitor (Fischer, Riedesser, 2001, pp. 244-245).
Reacțiile copiilor la astfel de situa ții variază în mare m ăsură în funcție de: tipul
de rele tratamente/ forma de abuz la care sunt supu și, vârsta copiilor, capacitatea de
înțelegere a realit ății, ajutorul pe care îl primesc de la adul ții din mediul lor de via ță,
caracteristicile evenimentelor traumatice (d e exemplu, abuzul cronic va avea efecte mai
grave decât acte de abuz izolate), caracterist icile lor de personal itate, dependente, în
parte, de calit ățile lor înn ăscute de vulnerabili tate sau rezisten ță la stres. Apari ția unor
tulburări psihotice (halucina ții, deliruri și tulburări de raționament) sunt mai probabile la
adulții care au suferit abuzuri severe în copil ărie. Astfel, halucina țiile sunt mai frecvente
în cazul pacien ților care au relatat experien țe de abuz sexual, în special la cei care au
trăit experien ța incestului, delirurile sunt mai frecvente la cei care au raportat abuzuri
fizice, abuzurile suferite în copil ărie fiind predictori semnificativi ale tulbur ărilor
alimentare (bulimie și anorexie), anxietate, depresie, dependen ță de alcool și drog,
suicid (Bichescu, 2003, p. 240).
Putem spune c ă efectele abuzului și neglijării asupra copilului se manifest ă atât
pe termen scurt și lung cât și pe diferite planuri. Astfel : a) pe plan afectiv, copilul
dezvoltă un stil particular de ata șament, ata șamentul dezorganizat cu manifest ări
simultane de afec țiune și respingere (exist ă o legătură între tipul de ata șament format în

Gabriela IRIMESCU
72
copilărie și modul de rela ționare ca adult); copilul exprim ă puține afecte pozitive atât
cantitativ, cât și calitativ, hipervigilen ță (stare de veghe exagerat ă ce exprim ă o neliniște
crescută și căutarea permanent ă de dovezi care s ă confirme ata șamentul p ărintelui,
rezultată din insecuritatea leg ăturilor afective), reactivitate crescut ă la stimuli agresivi,
reacții inadecvate la anumite semne de afec țiune, nivelul de a nxietate constant
ridicat/semne de depresie; b) dezvoltarea psihologic ă este puternic marcat ă de abuzul
suferit manifestându-se la nivelul comunic ării41, relaționării și a nivelului intelectual,
regres în planul achizi țiilor cognitive, folosirea disocierii și a negării ca mecanisme de
apărare a eului, stim ă de sine sc ăzută, conflict emo țional insolvabil determinat de
păstrarea secretului abuzului, dezvoltarea unei patologii psihiatrice; c) pe planul
dezvoltării fizice/motorii, al autonomiei, tulbur ări non-organice, afec țiuni grave (de
exemplu, leziuni cerebrale, B.T.S.) sau infirmit ăți; d) pe planul competen țelor sociale și
a comportamentelor adaptative, existând risc ul unor comportamente de tip delincvent,
tulburări de comportament/ comportament exploz iv, comportament auto-distructiv, slab
comportament de contact (tr ăirile lor în rela țiile cu alți copii și adulți sunt caracteristice
poziției de ap ărare), auto-izolare, suicid; e) pe plan școlar, se observ ă scăderea
performan țelor școlare, tulbur ări de atenție, slabe achizi ții la nivelul scrisului, cititului și
a calculului matematic, în țelegerea deficitar ă a sarcinilor, comportamente de retragere,
probleme de concentrare (hiperactivitate, hiperexcitabilitate), lips ă de cooperare
(sociomatricea îi prezint ă pe acești copii ca fiind nepopulari/respin și).
Kempe et. all. (1976) și Killen (1998) au descris dou ă strategii de supravie țuire
pe care le folosesc copiii în situa țiile de maltratare: „strategia exagerat de bine adaptat ă”
și cea „hiperactiv ă și distructiv ă”. Cei care apar țin primului grup se comport ă astfel
încât să îndeplineasc ă dorințele și așteptările adulților. Ei sunt adesea hipersensibili la
semnalele trimise de adul ți, semnale legate de modul în care copilul ar trebui s ă se
comporte. Ace ști copii folosesc o mare parte din resursele proprii pentru a face fa ță
acestor așteptări. În primul caz avem de-a face cu „super-copii”, care pot demonstra
performan țe comportamentale peste nivelul lor de vârst ă. Ei știu că trebuie s ă se
descurce singuri, s ă facă față singuri situa ției anormale pe care o tr ăiesc. Abuza ți de
către cei care ar avea dato ria de a-i proteja, ace ști copii câ știgă olimpiade, concursuri,
examene dificile și cei din jur nu realizeaz ă suferința pe care o tr ăiesc (Killen, 1998).

41 Într-un procent de 57,4% s-au identificat dificult ăți de comunicare manifestate prin închidere în sine, exprimare de
tip inhibat cu repercusiuni asupra sferei afectiv e (90% din cazuri au prezentat labilitate afectiv ă). Acești copii trec cu
ușurință de la o stare la alta, de la exuberan ță la tăcere, se sup ără repede, sunt suspicio și (cu o rezisten ță scăzută la
frustrare sau uneori cu note autiste), f ăcându-i foarte dificili și greu de suportat în colectiv ( Abuzul și neglijarea
copilului , Raport editat de Organiza ția „Salvați Copiii”, 2000).

Asistența socială a copilului maltratat
73 O altă categorie a copiilor cu adaptare performant ă la situațiile de maltratare o
reprezintă copiii îngrijitori care preiau din func țiile parentale, inversând rolurile. Uneori,
copiii supra-adapta ți se abandoneaz ă total suferin ței. Ei sunt copiii resemna ți docili. Ei
nu mai reac ționează la lovituri, amenin țări și lasă impresia unei pasivit ăți pe care cei
mari, agresorii, o interpreteaz ă, de regul ă, ca fiind o obr ăznicie, o înc ăpățânare. Cei care
aparțin celuilalt grup prezint ă un comportament continuu pr ovocator, agresiv, distructiv
și hiperactiv. Reac țiile lor distructive se po t îndrepta nu doar în afar ă, împotriva
celorlalți, ci și împotriva lor în șiși, autoflagelându-se în difer ite moduri. Sunt distructivi
în relațiile cu ceilal ți, dar uneori acest comportament distructiv se r ăsfrânge și asupra
obiectelor din jur, a regulilor care func ționează, a oricărei autorit ăți care încearc ă să se
impună. O atitudine provocatoare o are și copilul clown, care încearc ă să distreze și să
distragă atenția anturajului de la anumite aspecte (Muntean, 1999).
Dacă vom pătrunde în spatele acestor aparent diferite strategii de supravie țuire,
vom descoperi acelea și sentimente de neajut orare, confuzie, vinov ăție, anxietate,
mâhnire, goliciune sufleteasc ă, deprimare și agresivitate. Strategiile de supravie țuire și
stăpânire a situa ției reprezint ă modalitatea copilului de a face fa ță situației de maltratare,
de a se ap ăra atât împotriva propriilor sentimente, cât și a mediului înconjur ător. Cu
ajutorul acestor strategii el î și asigură un anumit control asupra situa ției sau, în cel mai
rău caz, o iluzie a control ării situației.
Lazarus (1996) introduce termenul de coping în limbajul științific pentru a
descrie strategiile de supravie țuire și care reprezintă „ansamblul efor turilor cognitive și
comportamentale destinate control ării, reducerii sau toler ării exigen țelor interne și
externe care amenin ță sau depășesc resursele unui individ” (Lazarus și Folkman, 1984,
1988) și este „procesul activ pr in care individul, gra ție autoaprecierii propriei activit ăți,
a motivațiilor sale, face fa ță unei situa ții stresante și reușește să o controleze” (Bloch, et.
all., 1991). Mecanismele de coping constituie, de fapt, moduri de rezolvare a
problemelor generale ale vie ții în maniere diferite: c ăutarea de informa ții, rezolvarea
rațională a problemei, c ăutarea sprijinului social, reevaluarea pozitiv ă a situației, fuga-
evitare, distan țarea sau minimalizarea amenin țărilor, recurgere la gândirea magic ă,
autoacuzare, exprimarea afectelor, reprim area afectelor, spir itul combativ sau
acceptarea confrunt ării, stăpânirea de sine (Ionescu, Jacquet, Lhote, 2003, pp. 115-116).
Morrow și Smith (1988) dezvolt ă strategiile de coping și elaboreaz ă un model de
supraviețuire, aplicabil cazurilor de abuz sexual, model alc ătuit din dou ă strategii de
supraviețuire distincte: 1) evitarea pericolului și a sentimentelor de amenin țare

Gabriela IRIMESCU
74
permanent ă prin: reducerea intensit ății sentimentelor perturbatoare, transformarea
acestor sentimente în altele cu grad mai mi c de periculozitate (scuzarea agresorului și
reducerea la minim a efectelor traumei), frag mentarea evenimentelor în elemente mai
ușor de suportat (reorganizarea abuzul ui), auto-flagelarea (durerea fizic ă auto-indus ă
folosită pentru a șterge durerea emo țională), disocierea (divizarea emo țiilor sau
separarea acestora de cogni ții, senzații, comportamente), amnezie (pierdere a memoriei
cu privire la anumite aspecte ale abuzului) și 2) managementul lipsei de putere și
control prin: negare, respingerea puterii, reorganizare a abuzului pentru a da iluzia
menținerii controlului, încercarea de a învinge trauma (dezvoltarea strategiei de a se
descurca cu realitatea), contro l asupra altor domenii ale vie ții, căutarea probelor pentru
a dovedi abuzul. Autorii men ționați identific ă factorii care influen țează strategiile de
coping ca fiind: a) valorile culturale (o influen ță deosebit ă au avut cele de natur ă
religioasă cu privire la sex și abuzul sexual, ca și normele morale ale familiei. Reac țiile
victimelor au variat de la a g ăsi alinare în rug ăciune pân ă la respingerea sistemelor
religioase, pe care le percepeau ca sprijinind abuzul sau c ăutarea și găsirea unor c ăi
spirituale alternative); b) atitudinile, valorile, credin țele și dinamica familiei (abuzul era
o normă acceptată în familie, iar alcoolul și dinamica alcoolului f ăceau parte din via ța
familiei); c) asocierea abuzului sexual cu cel fizic și emoțional; d) vârsta victimei; e)
răsplata care a urmat abuzului; f) resursele externe implicate, ca și contextul în care
aceste dou ă strategii s-au dezvoltat.
Coping-ul poate fi centrat pe: emo ție (vizeaz ă reglarea tulbur ărilor emoționale),
pe problem ă (vizează gestionarea problemei aflat ă la originea subiectului), pe tehnici de
evitare prin stra tegii pasive (fug ă, refuz, resemnare etc. ce permit subiectului s ă reducă
tensiunea emo țională), prin strategii active (c ăutare a informa ției, susținere social ă etc.)
ce permit subiectului s ă înfrunte situa ția pentru a o rezolva (Ionescu, Jacquet, Lhote,
2003, pp. 116).
Folkman și Lazarus (1988) consider ă că procesele de evaluare a rela țiilor
persoană – mediu înconjur ător sunt influen țate de caracteristicile personale anterioare
(resurse personale) și variabilele mediului înconjur ător. Așa se explic ă de ce unul și
același eveniment poate fi evaluat ca o amenin țare de către un individ și ca un refuz de
către altul.
Susținerea pe termen lung a copilului abuzat implic ă: micșorarea sentimentului
de vină, întărirea respectului de sine și a sentimentului de valoare personal ă, oferirea de
sprijin și de educa ție, copiii abuza ți trebuie s ă știe că sunt sănătoși fizic, copiii abuza ți

Asistența socială a copilului maltratat
75 trebuie înv ățați să-și apere drepturi le, copiii abuza ți trebuie înv ățați să deosebeasc ă
comportamentele afectuoase de cele sexuale, s ă li se ofere consiliere și terapie sus ținute
(Whitman, M., 1998).
Trăirea unor experien țe abuzive în copil ărie poate duce la formarea unor copii
sau adulți care nu știu prea multe despre ce înseamn ă siguranța și recunoștința, părinți
care nu sunt capabili s ă transmită propriilor copii ceea ce nu au primit ei în șiși și copii
care sunt în pericol de a fi cople șiți de sarcina cre șterii și educării genera ției viitoare.
Abuzul afecteaz ă, așadar, pe copilul și pe adultul care și-a trăit propriile neajunsuri,
frustrări sau speran țe spulberate.

Gabriela IRIMESCU
76

V. Protec ția copilului – victim ă a abuzurilor

În sens larg, protec ția copilului reprezint ă sistemul global prin care statul î și
asumă responsabilitatea de a îngriji și de a administra ceea ce este zilnic necesar
vieții și dezvolt ării armonioase a copilului. Sistemul de protec ție a copilului se
referă la toate activit ățile prin care nevoile copilului sunt satisf ăcute de c ătre
părinți, tutori sau persoane de îngr ijire, atât în familie, cât și în institu ții de
ocrotire.
Activitățile de protec ție a copilului includ atât grija fizic ă (adăpost, hran ă),
asigurarea s ănătății, formarea de obi șnuințe (de la igiena personal ă până la
socializare), deprinderi de autocontrol (disciplin ă), accesul la educa ția, dragostea și
grija celor ce îl îngrijesc, cât și, pe alt plan, consilierea, tutela și ajutorul în caz de
nevoie.

Asistența socială a copilului maltratat
77
Specificul interven ției în cazul copilului abuzat

Intervenția eficient ă în cazul copilului – victim ă a abuzului necesit ă timp, resurse
umane și materiale pentru a putea r ăspunde atât nevoilor care genereaz ă situația în care
copilul este abuzat, cât și consecin țele care apar, la nivelul tuturor celor implica ți, și
care se reflect ă dramatic în procesul de dezvoltare a copilului.
Formularea acestor nevoi și a resurselor necesare lor a impus familia în aten ția
specialiștilor și a condus la identificarea ei cu cel mai propice mediu de dezvoltare a
copilului. Consecin țele abuzului ating toat e laturile bio-psiho-socio-culturale ale fiin ței
umane și reprezint ă, în acela și timp, înc ălcarea drepturilor copilului. De aceea, în
elaborarea strategiilor de interven ție trebuie s ă se țină seama de toate aspectele
existențiale ale copilului victim izat: psihologice, sociale și culturale și, în acela și timp,
să aibă un aspect corectiv pentru agresor și de reabilitare pentru familia sau institu ția
care a constituit mediul de producere a situa ției abuzive.

Principii etice

În funcție de serviciul la care se face se mnalarea cazului de abuz, se formeaz ă și
echipa de interven ție. Riscul major la care este supus ă echipa este de a fi la rândul ei
abuzivă cu copilul maltratat. Solicitarea copilului de c ătre fiecare membru al echipei în
vederea repet ării relatării experien ței traumatizante reprezint ă o reiterare a abuzului și
reactualizarea sentimentelor legate de traum ă. În acest mod, copilul retr ăiește
evenimentele traumatizante. De aceea, planul de interven ție și activitatea de caz
elaborate de echipa interdisciplinar ă trebuie s ă aibă în vedere câteva principii de ordin
moral (Jourdan-Ionescu; Palicari, 2001, p. 230):
– etica rela ției în echip ă: gestionarea informa țiilor este mai grea atunci când ele
sunt împărtășite unui grup – lipsa discre ției este o traum ă pentru copilul în situa ție de
abuz, iar discern ământul actorului social în stabilirea circumstan țelor în care el va
transmite și discuta datele despre cazu l pe care îl are în grij ă reprezint ă măsura
profesionalismului și competen ței sale și face trimitere la valori morale ca dreptul la
intimitate, demnitate și respect al persoanelor implicate;
– confidențialitatea este o cerin ță expresă pentru echipa în cadrul c ăreia se discut ă
cazul. Munca în echipa interdisciplinar ă necesită orientarea spre negociere și consens,

Gabriela IRIMESCU
78
valorizarea fiec ărei profesii, precum și respectarea locului și rolului fiec ăruia în echip ă.
Încă de la începutul interven ției familia și copilul vor fi preg ătiți asupra demersului de
discutare a cazului în echip ă explicându-li-se scopul și avantajele acestei proceduri. Ei
au nevoie s ă aibă încredere în membrii echipei, s ă se simtă liberi de a le încredin ța
informații și să se simtă confortabil, discutând anumite subiecte. Explicarea diferitelor
forme de confiden țialitate (doctor/ pacient, avocat/ client, preot/ enoria ș) copiilor și
părinților contribuie la în țelegerea scopului interven ției;
– decizia în echipă cere ca rivalit ățile și orgoliile s ă fie depășite, iar în activitatea
lor, profesioni știi sociali au nevoie s ă fie înțeleși, motivați și susținuți pentru a putea
duce povara grea și plină de încerc ări emoționale reprezentat ă de situația de abuz asupra
copilului.

Drepturi ale copilului victim ă a abuzurilor

Pe toată durata desf ășurării procesului de ajutor42, copiii au anumite drepturi
(Urquiza, Winn, 1994, pp. 41-50) care trebuiesc respectate. Acestea includ: dreptul la
un mediu nonabuziv, dreptul de a pune întreb ări privind proces ul de ajutor și de a primi
un răspuns pe care s ă-l înțeleagă, dreptul de a fi tratat ca un individ unic etc.. M ediul
nonabuziv are rolul de a proteja copilul, a-l asculta și a răspunde acestuia într-o manier ă
care stimuleaz ă dezvoltarea emo țională, modeleaz ă interacțiunile potrivite adult-copil și
ajută copilul s ă dobândeasc ă abilități de rezolvare a problemelor și de comunicare.
Protecția și stabilirea limitelor se realizeaz ă prin definirea comportame ntelor potrivite
și nepotrivite. Este important s ă clarificăm regulile și să discutăm consecin țele cu
copilul în a șa fel încât s ă înțeleagă intenția și scopul interven ției. Scopul este de a
demonstra copilului c ă nici o problem ă/ comportament nu sunt a șa de grave încât s ă nu
poată fi discutate. În cazul rela ției de ajutor, copilul va tinde, adesea, s ă creeze aceea și
structură de putere existent ă în familia abuziv ă, testând limitele adultului și verificând
cum va reac ționa adultul implicat în rezolvarea cazului. Reu șita relației de ajutor este
condiționată de încrederea pe care copilul o are în persoana de ajutor, siguran ța

42 În literatura de specialitate, prima referire la procesul de ajutor apar ține lui Richmond (1917), mai târziu (1957)
Perlman descrie fazele de rezolvare a unei probleme de c ătre client: studierea problemei și a contextului care a
declanșat problema, diagnosticul rezultat în urma analiz ării problemei, tratamentul care presupune schimbarea și
rezolvarea problemei. Plecând de la fazele procesului de ajutor descrise de Perlman, speciali știi în domeniu au
detaliat și nuanțat etapele parcurse de c ătre client împreun ă cu asistentul social dup ă semnalarea problemei. Acestea
sunt: identificarea și definirea problemei clientului și a situației problem ă, culegerea datelor și analiza situa ției,
evaluarea problemei, stabilirea scopului și a obiectivelor, elaborarea planului de viitor, ini țierea acțiunii pe baza
planului stabilit (interven ția), monitorizarea progresului, atingerea scopului. Procesul de ajutor, de și prezentat ca o

Asistența socială a copilului maltratat
79 mediului (fizic ă și emoțională) și nu în ultim rând de modul în care se comunic ă cu
copilul. Manifestarea încrederii în adult este o problem ă pentru mul ți copii neglija ți sau
abuzați. Un copil care a fost abuz at fizic sau sexual de c ătre o persoan ă cunoscut ă sau
de încredere poate fi suspicios în dezvoltarea rela ției și va testa rela ția de ajutor,
determinând adultul s ă demonstreze în mod repetat c ă este dispus s ă fie alături de copil
în orice împrejurare. De asemenea, în pr ocesul de recuperare a copilului abuzat și
neglijat exist ă două scopuri foarte importante le gate de viitoarea lui siguran ță: a)
internalizarea de c ătre copil a dreptului la siguran ță și protecție și b) dezvoltarea
capacității de a face fa ță unor evenimente similare în viitor. Siguran ța fizică este adesea
inexistent ă în experien ța copilului abuzat sau neglijat. Copiii abuza ți și neglijați ajung
de multe ori s ă creadă că nu merit ă atenție sau că siguranța și protecția lor nu este
important ă. Copiii abuza ți pot folosi comportamentul pr ovocativ pentru a testa adultul și
a vedea dac ă relația va include pedeapsa fizic ă. Copiii abuza ți sexual se pot comporta
într-o manier ă seductivă sau pot face declara ții sau comentarii nepotr ivite pentru a testa
limitele și reacțiile și pentru a vedea dac ă i s e v a r ăspunde într-o manier ă agresivă.
Urquiza, Winn, 1994, apud. Krieger 1991, men ționează următoarele metode ce se pot
folosi pentru a ajuta copilul s ă înțeleagă și să internalizeze conceptul de siguran ță și
protecție: comunicarea (în cuvinte și acțiuni) a faptului c ă merită protecție, discutarea
traumelor trecute și posibilele c ăi de evitare a pericolelor în viitor, participarea la jocul
copilului și, în acel context, introducerea unui protector. Siguran ță emoțională: Un
copil separat de familia sa ori a c ărui familie a fost distrus ă de descoperirea abuzului
trebuie să-și concentreze energia asupra determin ării a ceea ce se va întâmpla și asupra
menținerii echilibrului emo țional. Unii copii care au experimentat o pierdere se pot
simți speriați, triști, singuri și neajutora ți, iar alți copii pot fi ostili fa ță de ei înșiși și față
de alții. În asemenea cazuri se pot folosi urm ătoarele căi pentru a ajuta copilul s ă se
simtă în siguran ță: a ajuta copilul s ă devină familiar cu noile împrejur ări și
circumstan țe, a aminti copilului puterea și realizările sale, a înv ăța și practica abilit ăți de
rezolvare a problemelor, inclusiv punerea de întreb ări și cererea de ajutor din partea
adulților, conștientizarea frustr ării și a provoc ării unei situa ții dificile. Uneori copilul nu
posedă abilități de dezvoltare a unei rela ții bazată pe interac țiuni reciproce și respect. În
aceste cazuri copilul se poate educa cu privire la rela ții, maniere și abilități sociale. In
relația de ajutor trebuie să se foloseasc ă cuvinte și termeni pe care copilul s ă-i
înțeleagă. Cei care lucreaz ă cu copii abuza ți și neglijați trebuie s ă foloseasc ă termeni

suită de pași, în realitate are forma unei spirale, cu reveniri la fazele anterioare și reajustarea obiectivelor propuse

Gabriela IRIMESCU
80
care descriu cu acurate țe aceste dou ă concepte. Cuvinte și expresii care, fie
minimalizeaz ă, fie dramatizeaz ă experien ța pot crea impresia c ă nu se înțelege situa ția
copilului. Categorisind și reacționând la experien ța sau sentimentele copilului înainte ca
acesta să aibă șansa de a se exprima creeaz ă adesea confuzie și copilul r ăspunde într-un
mod în care crede c ă se așteaptă de la el. Este mai productiv s ă rugăm copilul s ă descrie
ce s-a întâmplat și ce a sim țit cu privire la experien ță, pentru a ob ține un răspuns
adecvat.
Copiii și părinții au dreptul de a fi trata ți ca indivizi care au probleme și
experiențe unice. Prin a face presupuneri și a spune clientului ce simte, se ignor ă nevoia
clientului de a fi tratat ca o persoan ă specială. A ruga clientul s ă confirme sau s ă infirme
o ipoteză determin ă clientul s ă simtă că este parte a unui experiment. Spunându-i unui
copil cum gândesc, simt sau se comport ă toate victimele se diminueaz ă sentimentul
copilului de integritate și individualitate.

Principii generale de interven ție

Deși fiecare caz de abuz asupra copilului prezint ă unicitatea lui, cuno ștințele
despre eficien ța interven ției sugereaz ă câteva principii generale ce pot fi aplicate în
majoritatea situa țiilor (Saunders, Berliner, Hanson coord., 2003, pp. 106-109):
– experiențele copiilor abuza ți trebuie con știentizate și caracterizate drept ilegale,
dăunătoare, gre șite în toate interven țiile specifice abuzului asupra copiilor, familiei sau
agresorului. Abuzul asupra copilului nu este acceptat sau aprobat sub nici o form ă, deși
părinții agresori au adesea motiva ții privind comportamentul lor abuziv, bazate, de cele
mai multe ori, pe ideile denaturate privind binele copilului. Argumentele trebuie lansate
împotriva acestor motiv ări și nu împotriva persoanei;
– siguranța fizică și emoțională a copiilor trebuie asumat ă și acordată pe toată
durata planific ării interven ției. Ar fi bine ca siguran ța copilului s ă fie unul dintre
criteriile de aplicar e a tratamentului;
– intervenția sistematic ă trebuie s ă includă o examinare comprehensiv ă a duratei
de victimizare a copilului și a istoriei traumei. O astf el de examinare nu este una
absolută, care conduce la acumular ea datelor pentru o interven ție legală, ci, mai
degrabă, este desemnat ă stabilirii istoriei relevante a copilului, identific ării problemelor

pentru atingerea scopului (Sheafor, Horejs i & Horejsi, 1997; Miftode (coord.), 2004).

Asistența socială a copilului maltratat
81 ce vor fi țintele interven ției; interven ția sistematic ă privind p ărinții și copiii victime ale
abuzului trebuie s ă conducă prioritar la începerea terapiei;
– relatările copiilor și ale părinților trebuie reali zate din perspectiv ă sistematic ă, să
conducă la progres și să ofere informa ții pe care s ă se bazeze revizuirea planurilor de
intervenție;
– intervențiile trebuie selectate și adecvate problemelor identificate în relat ările
copiilor și părinților acestora;
– protocoalele de interven ție cu suport empiric sunt de prim ă importan ță în
tratarea copiilor abuza ți și a părinților lor;
– intervențiile asupra copiilor abuza ți trebuie s ă fie acceptate. Astfel, ele trebuie
relatate în mod explicit și direct cu referire atât la incidentele tr ăite de copil cât și la
trăirile emo ționale, cognitive și afective de care d ă dovadă copilul, ca rezultate ale
abuzului. Comportamentele maladaptative, gândurile și sentimentele relative la abuz
indică faptul că acestea trebuie s ă fie principalele obiective ale interven ției;
– copiii nu trebuie s ă fie supuși terapiei specifice abuzului decât dac ă terapeutul
este de acord c ă acel copil are o istorie a abuzului;
– terapia se poate adresa copilului abuzat, familiei, agresorului și presupune
abordare individualizat ă, de grup sau familial ă;
– în majoritatea cazurilor, termenul pentru terapia acordat ă copiilor abuza ți va
depinde de problemele prezentate și diferențele individuale ale copiilor;
– terapia trebuie aplicat ă restrictiv mediului cu cel mai mic impact asupra familiei;
– eficiența pe termen lung și bunăstarea copilului trebuie s ă constituie principiul
esențial al întregii interven ții;
– intervenția trebuie s ă aibă drept obiectiv prevenir ea viitoarelor probleme
asociate adesea cu istoria abuzului (de exemplu, abuz de substan țe, delincven ță,
recidivă), ca și reliefarea problemelor curent e experimentate de copil;
– pe cât posibil, p ărinții non-abuzivi trebuie inclu și în interven ția în cazul copiilor
abuzați, în vederea dezvolt ării abilităților de sprijin supor t acordate copilului și de
asigurare a unui mediu sigur pentru copil;
– părinții agresivi, la indica ția terapeutului, trebuie s ă beneficieze de tratament
specializat;
– când este posibil, interven țiile trebuie s ă fie folosite pentru a îmbun ătăți calitatea
relației părinte-copil în familiile abuzive;

Gabriela IRIMESCU
82
– dacă intervenția nu este eficient ă sau este d ăunătoare, este necesar ă schimbarea
sau, după caz, întreruperea acesteia.
Copiii abuza ți prezintă un risc semnifica tiv în ceea ce prive ște varietatea
problemelor medicale, emo ționale, de comportament, de rela ționare și sociale ce le pot
afecta întreaga via ță. Interven ția eficient ă asupra copiilor victime ale abuzului și
familiilor lor poate ameliora problemele curente și poate reduce riscul dezvolt ării altor
afecțiuni ulterior. De aceea, practic ienii în domeniu au nevoie s ă acceadă la informa ții
ce descriu interven țiile și să învețe să foloseasc ă aceste tratamente
43.

Rolul echipei interdisciplinare

Înțelegerea abuzului asupra copilului ca o problem ă socială, legală, psihologic ă
și medical ă elimină soluționările parțiale pentru copil, familie și comunitate și conduce
la munca în echipă interdisciplinar ă și înțelegerea problemei abuz ului din perspectiv ă
comprehensiv ă, ca și la implementarea solu țiilor care s ă se adreseze tuturor aspectelor
problemei.
În cadrul echipei interdisciplinare ce lucreaz ă în cazurile de abuz și neglijare a
copilului, principiul de baz ă, întâlnit în literatura de specialitate este acela c ă nimeni nu
trebuie să munceasc ă sau să ia decizii în mod izolat . Fiecare participant, chiar și
nespecialist (de exemplu, voluntarii implica ți în programele de socializare), are nevoie
de susținere continu ă și de consultare. Lupta cu sentimen tele personale, cu dificultatea
deciziilor ce trebuie luate, cu r ăspunsul comunit ății față de cazurile de abuz asupra
copilului este stresant ă și creează adesea frustrare, îngrijorare și anxietate, iar lipsa
suportului face ca aceste sentimente s ă fie exprimate asupra familiei, colegilor sau
asupra sie și. Lucrând în echip ă, situația este examinat ă și se răspunde acesteia, fapt ce
sporește șansele în luarea unor decizii fondate și eficiente care vor fi implementate
ulterior. Succesul unui plan de interven ție este adesea reflectarea coordon ării și
comunicării eficiente în echipa interdisciplinar ă, dar cu toate acestea este important s ă
se rețină și faptul c ă se lucreaz ă cu familii dificile care nu au capacitatea de r ăspuns
pentru fiecare interven ție de aceea, lucrând și colaborând cu colegii cresc șansele de a
face diferen țele necesare între ceea ce trebuie s ă facă specialiștii și ceea ce trebuie s ă
facă familia pentru a r ăspunde adecvat servic iilor planificate.

43 Tratament – „evolu ție, modificare, schimb are”, DEI, Editura Coresi, 1999, p. 1036.

Asistența socială a copilului maltratat
83 Echipa interdisciplinar ă poate exercita patru func ții diferite (Ziefert, Faller,
1981, p. 174): coordonarea și evaluarea activit ăților; educa ția comunit ății și educația
continuă; analiza cazului și consultarea; interven ția/tratamentul/implementarea planului
individualizat de protec ție.
Lucrul în echipa interdisciplinar ă presupune ca fiecare func ție să fie îndeplinit ă
de persoane ce reprezint ă o secțiune a unui grup profesional. Echipa de evaluare trebuie
să aibă în componen ță persoane ce pot face expertize relevante pentru a determina dac ă
s-a produs sau nu abuz și cum anume se poate rezolva problema. O astfel de echip ă
include cel pu țin un asistent social, un psiholog, un medic și un jurist. Deseori, o
evaluare psihiatric ă sau o testare psihologic ă este o resurs ă esențială; ideal ar fi prezen ța
ambilor speciali ști în echip ă. Echipa de evaluare poate avea contacte personale cu
familia sau poate activa în evaluarea individual ă, familial ă sau pe durata aplic ării
tratamentului. Echipa de tratament este format ă din membrii echipei de evaluare ce
lucrează cu familia. Rolul ei este de culegere a informa țiilor, depistarea problemelor și
găsirea solu țiilor adecvate. Când sunt implicate trei sau mai multe persoane din aceea și
familie, este nevoie de organizarea întâlnirilor individuale, familiale și ale echipei de
intervenție. Întâlnirile pot avea o periodicitate sa u pot fi organizate ori de câte ori este
nevoie, fiind util uneori ca la întâlnirile echipei s ă participe și membrii familiei44.
Clienții pot spune adesea de ce au nevoie, iar participarea lor la pl anificarea interven ției
poate motiva participarea lor eficient ă la tratament. Implicarea clien ților trebuie s ă fie
contrabalansat ă de nevoia membrilor echipei de a lucra asupra cazului sau de a dep ăși
dificultățile tranzitorii pe care le ridic ă fiecare dintre membrii familiei sau frustr ările
legate de cazul în sine (Ziefert, Faller, 1981).
În general, echipa va fi alc ătuită din medic, asistent so cial, psiholog, jurist,
polițist. Fiecare membru al echipei este reprezentantul unui serviciu, astfel încât
funcționarea echipei interdisciplinare implic ă o interven ție la nivel inter-institu țional,
finalizată cu elaborarea și implementarea planului individualizat de protec ție.

Rolul asisten ților sociali în echipa interdisciplinar ă

Un asistent social ce lucreaz ă într-o echip ă interdisciplinar ă, pentru a putea oferi
ajutor copiilor care au suferit o form ă de abuz, trebuie s ă cunoască politicile sociale
naționale, sistemul de protec ție și ocrotire a copilului, disponibilitatea comunit ății de a

44 A se vedea importan ța consiliului de fam ilie din Legea 217/2003 privind combaterea violen ței familiale.

Gabriela IRIMESCU
84
oferi ajutor, cât și problemele familiilor și ale copiilor din acea comunitate, lua ți
individual. Rolul pe care-l exercit ă un asistent social într-o echip ă interdisciplinar ă
depinde de tipul de echip ă. De exemplu, în cazul echipelor focalizate pe lucrul pe caz,
funcția îndeplinit ă în echip ă poate fi cea de evaluare (a se vedea anexa 6 privind
standardelor minime obligatorii pentru telefonul copilului), al ții realizând tratamentul
individual sau familial (a se vedea anexa 6 privind standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat și exploatat). În general,
munca în echipa interdisciplinar ă denotă o anumit ă politică la nivel comunitar (a se
vedea anexa 6 privind standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse
comunitare pentru prevenirea abuzului, neglij ării și exploatării copilului).
Asistenții sociali cu experien ță în relaționarea interpersonal ă și individual ă pot
avea o serie de func ții în echip ă. În comunit ățile mici se pot ocupa de evaluare, dar și de
tratament, în timp ce în comunit ățile mai mari tratamentul poate c ădea în sarcina altor
asistenți sociali. Asisten ții sociali pot avea experien ță directă cu familia, fa ță de alți
membri din echip ă și, în general, în responsabilitatea lor cad e stabilirea cauzalit ății, a
factorilor de risc sau declan ș
atori ai situa ției abuzive, întocmirea evalu ării sociale. În
multe comunit ăți, asistenții sociali sunt cei care de țin cele mai multe informa ții despre
evoluția și psihopatologi a copilului și a familiei spre deosebire de alte persoane
implicate. Asistentul social a fost preg ătit să priveasc ă un caz din perspectiv ă
ecosistemic ă, să includă familia în comunitate și individul în familie, abordare ce poate
avea rol crucial în realizarea și implementarea planurilor de tratament/interven ție (Salus,
DePanfilis, 2003).
Pe de alt ă parte, asisten ții sociali din se rviciile de protec ție a copilului sunt
împuternici ți să facă totul la modul amplu. Ei trebuie s ă aibă relații și cu copiii, dar s ă
intervină și în familiile acestora. Ei trebuie s ă monitorizeze situa țiile pentru a vedea
dacă copiii sunt în siguran ță și să decidă în ce prive ște schimbarea atitudinii și
reintegrarea copiilor. Trebuie s ă coordoneze și implicarea altor institu ții/ ONG-uri în
familie și să pregătească fiecare caz pentru instan ță, toate implicând un bagajului mare
de muncă. De asemenea, majoritatea speciali știlor din sistemul de protec ție a copilului
se ocupă de clienți involuntari care necesit ă o abordare intensiv ă și extensiv ă, iar pentru
ca interven ția să fie eficient ă, cazurile ar trebui s ă fie mai pu țin grave și nu mai grave
decât un caz obi șnuit. (Goldman, Salus, Wolcott, Kennedy, 2003). De asemenea, apar și
multe activit ăți birocratice și de secretariat ce trebuie real izate, de aceea specialistul din
domeniul protec ției copilului abuzat se confrunt ă nu doar cu stresul zilnic cauzat de

Asistența socială a copilului maltratat
85 această categorie de clien ți ci duce și o luptă constantă pentru a face sistemul compatibil
cu necesit ățile clienților. Asisten ții sociali cu abilit ăți de organizare și de administrare ar
trebui implica ți în mobilizarea resurselor comunit ății, în vederea realiz ării programelor
de prevenire a abuzului și neglijării copilului în familie. Strângerea de fonduri,
recrutarea de personal, organi zarea de programe de instruire și seminarii educative,
supervizarea în echip ă, stabilirea liniei de comunicare cu institu ții de referin ță, toate
acestea intr ă în abilitățile asistentului social. Poate de aici și diferența foarte mare dintre
rolul asistentului social și al celorlal ți profesioni ști implica ți în echipa interdisciplinar ă,
care își exercită rolul pe o faz ă sau alta a cazului. Faptul c ă asistentul social are, de
obicei, o istorie experimentat ă cu familia și faptul c ă prospecteaz ă implementarea
planului de viitor, poate declan șa în echip ă tensiuni și conflicte dac ă nivelul lor de
pregătire și încrederea nu este ridicat sau dac ă membrii au p ăreri foarte bune despre
munca lor. Planurile propuse de echip ă, care pot fi „u șor de zis, greu de f ăcut”, trebuie
să fie puse într-o perspectiv ă realistă, iar aceasta o face, de regul ă, asistentul social
(Ziefert, Faller, 1981, pp. 208-209).

Modele de interven ție

Abuzul asupra copilului este în strâns ă relație cu întreaga comunitate, care
favorizeaz ă sau tolereaz ă producerea fenomenului, și se răsfrânge în spa țiul cultural al
acesteia. Modelele de interven ție se refer ă la nivelurile sociale diferite pe care le țintește
și pe care le implic ă (Ionescu, 2001): modelul campaniilor de sensibilizare la nivel
comunitar și politic; modelul interven ției sociale în re țea; modelul lucrului pe caz,
model în care unitatea de interven ție este copilul-victim ă, adultul-agresor și familia sau
instituția care constituie mediul abuzator.

Modelul campaniilor de sensibilizare la nivel comunitar și
politic

Campaniile de sensibilizare la nivel comunitar și politic influen țează contextul
socio-cultural al interven țiilor. Educa ția determin ă sensibilizarea și disponibilitatea
comunității de a ajuta și de a reduce inciden ța abuzului prin sensibilizarea p ărinților
privind responsabilitatea îngrijirii și acompanierii copilului în procesul de socializare.
Intervenția educativ ă extinsă poate fi transformat ă într-o campanie de advocacy pentru

Gabriela IRIMESCU
86
prevenirea abuzului. Obiectivele unei astf el de campanii pot fi: sensibilizarea
comunității, multiplicarea serviciilor de caritate, crearea, func ționarea re țelelor sociale
de sprijin, încurajarea voluntariatului (pentru persoane din familia l ărgită sau din
comunitate), ini țiative în domeniul legislativ, apari ția unor proiecte comunitare
(Ionescu, 1999).
Pentru o interven ție bine planificat ă, cele trei modele mai sus men ționate, care
implică, la rândul lor, diferite niveluri ale sistemului social, se vor îmbina și completa
reciproc.
Kari Killén (1998), în lucrarea Copilul maltratat , afirma că o interven ție eficace,
centrată pe consolidarea s uportului social de re țea, necesit ă implicarea profesioni știlor
în vederea solu ționării problemelor și a sprijinirii cu competen ță a familiilor.
După Kempe (Spânu, 1998, p. 78), percepția la nivel comunitar a maltrat ării
are o structur ă stadială. Stadiul I se caracterizeaz ă prin negarea faptului c ă ar exista
maltratare fizic ă, psihică sau sexual ă la un nivel semnificativ. Cazurile de maltratare
vizibilă sunt atribuite fie p ărinților cu psihoze sau consumat ori de droguri, fie unor
persoane str ăine care nu au nici o leg ătură cu comunitatea. În s tadiul al II-lea
comunitatea începe s ă acorde aten ție formelor de maltratare (copii cu echimoze,
fracturi), c ăutând mijloace pentru a face fa ță mai eficient inten ției adulților de a abuza
fizic de copii. În s tadiul al III-lea se acordă mai mult ă atenție sugarilor care nu prezint ă
o dezvoltare normal ă și care sunt maltrata ți. Sunt recunoscute unele forme de
maltratare, de exemplu otr ăvirea. În s tadiul al IV-lea comunitatea recunoa ște
maltratarea emo țională, fizică, neglijarea, precum și „găsirea unui țap ispășitor“. În
stadiul al V-lea comunitatea ia cuno ștință de existen ța copilului maltratat sexual, iar în
stadiul al VI-lea comunitatea garanteaz ă fiecărui copil un c ămin decent, hran ă, precum
și îngrijire preventiv ă și curativă de înaltă calitate.

Modelul interven ției sociale în re țea

Intervenția socială în rețea urmărește inițierea și funcționarea re țelelor sociale din
jurul celor implica ți în situații abuzive. Re țelele se alc ătuiesc din profesioni știi implica ți
în interven ție, dar și din persoane exterioare sistemului de servicii (persoane din familie
sau voluntari) (Goldman, Salus, Wolcott, Kennedy, 2003).
Rețelele și grupurile sociale au rol te rapeutic, în anumite situa ții fiind chiar mai
indicate decât orice alt ă formă de terapie. Dac ă terapeutul nu urm ărește abordarea

Asistența socială a copilului maltratat
87 părinților prin re țea, munca terapeutic ă cu aceste familii poate face s ă crească
dependen ța lor de terapeut, ia r acesta se va g ăsi în situa ția de a fi unica „re țea socială a
familiei”, f ăcând astfel s ă sporeasc ă starea de neputin ță a familiei. Construirea re țelei
sociale în jurul cazului presupune im plicarea nu numai a serviciilor sau a
profesioni știlor, ci și a persoanelor din afara sistemului interinstitu țional (persoane din
mediul de via ță al copilului). Interven ția în rețea presupune o evaluare continu ă realizată
prin supervizare . Analizând cazurile ap ărute în comunitate, nevoile și resursele
disponibile, barierele care apar în interven ție, speciali știi care alc ătuiesc aceste re țele au
următoarele roluri: identificarea și inițierea verigilor absente din re țeaua serviciilor de
intervenție, planificarea unei politici de îmbog ățire a resurselor existente la nivelul
comunității, chestionarea eficient ă a cadrului legislativ ex istent (Killén, 1998, p. 197).

Modelul lucrului pe caz

Intervenția debuteaz ă prin înțelegerea situa ției traumatizante la care a fost supus
copilul, prin ajustarea comportame ntului profesionistului la rela ția traumatizant ă și, nu
în ultimul rând, prin în țelegerea comportamentelor compen satorii dezvoltate de copil.
În literatura de specialitate se specific ă comportamentele de supra-adaptare cum ar
fi super-copilul (cei cu performan țe comportamentale apreciate de cei din jur), copiii
grijulii cu p ărinții (situație în care asist ăm la inversarea rolurilor), copiii pierdu ți-apatici
(cuminți) și comportamentele disturbante: ag resive, distructiv e, clovnerii,
hiperchinetism. Copilul abuzat sau neglijat dezvolt ă un sindrom comportamental u șor
de recunoscut, dar dificil de abordat terapeutic, deoarece „cu sindromul ne obi șnuim să
conviețuim”. Capacitatea de a face fa ță experien țelor neplăcute din copil ărie își pune
amprenta asupra adultului de mai târziu. Aceast ă capacitate de a dep ăși cu o oarecare
ușurință o situație care pentru un alt copil are consecin țe grave este denumit ă reziliență.
Copilul rezilient r ăspunde situa țiilor de disconfort mai degrab ă prin mecanisme de
adaptare decât prin mecanisme defensive. Acest lucru creioneaz ă obiectivul interven ției
și sugereaz ă modalitatea eficient ă de evaluare a succesului interven ției. Într-o
intervenție sistemic ă, reziliența copilului este abordat ă în relație cu rezilien ța familiei
sau a mediului de via ță a copilului (Ionescu, 1999).
Intervenția la nivel individual are drept scop restaurarea rela țiilor umane prin
recunoașterea și acceptarea persoanei considerate ca un întreg. Profesionistul nu î și

Gabriela IRIMESCU
88
propune s ă rezolve problemele clientului s ău, ci să-l acompanieze în dezv ăluirea
propriei suferin țe și în procesul de eliberare de aceast ă suferință.
Scopul este de a sprijini clientul pentru a c ăpăta un plus de maturitate și a face
astfel față, într-un mod mai adecvat, probl emelor pe care le întâmpin ă. Aceste
considera ții sunt valabile indiferent dac ă clientul este copilul-victim ă, părintele sau
educatorul agresor sau familia, respectiv institu ția în care se produce abuzul (Robert-
Ouvray, 2001).
Planul de interven ție la nivel individual presupune procese educa ționale,
terapeutice și de consiliere, concentrate pe unitatea de interven ție (părinte, educator,
copil, interac țiune părinte-copil sau educator-copil, familia sau institu ția). Planul de
intervenție se stabile ște pe baza unei evalu ări complete a tuturor factorilor implica ți, a
nevoilor și a resurselor existente, stabilindu-se, totodat ă, și obiectivele de interven ție pe
termen scurt, mediu și lung.
De exemplu, dac ă copilul are nevoie de îngrijiri medicale și este necesar ă
scoaterea lui din mediul familial și internarea într-un spital de psihiatrie, planul de
intervenție va cuprinde și următoarele momente: separarea copilului de p ărinți și
protejarea lui, tratamentul de specialitate, planificarea unei întoarceri securizante acas ă
(terapia agresorului și a familiei), reinser ția progresiv ă a copilului în mediul familial
(Muntean, 2001, pp.131-132).

Modelul lucrului pe caz: etape, activit ăți, rezultate

Folosirea modelului de lucru pe caz implic ă și existen ța unei rela ții de
parteneriat cu p ărinții, o agend ă comună, cu scopuri clar formulate și acceptate și nu o
rezolvare a problemelor familiale împotriva acesteia.
Etapa de caz Activitatea Rezultate
Colectarea informa țiilor de la
cel ce semnaleaz ă cazul Informații complete și relevante de la cel ce
raportează cazul și din surse colaterale.
a) Semnalare
Analiza datelor Determinarea prelu ării cazului.
Determinarea urgen ței investiga ției.
Planul evalu ării inițiale Identificarea persoanelor ce vor fi intervievate și
în ce ordine, ce profesioni ști vor fi implica ți.
b)Evaluare
inițială Colectarea datelor Informa ții clare și precise ob ținute de la copil,
familie, agresor, surse colaterale, rapoarte, evaluări și alte înregistr ări.

Asistența socială a copilului maltratat
89 Analiza datelor Determinarea validit ății sesizării.
Determinarea riscului repet ării agresiunii în viitor
și elaborarea unui plan de siguran ță pentru copil.
Înregistrarea cazului sau închiderea lui.
Colectarea datelor Informa ții complete și precise legate de cauzele
neglijării și abuzului și consecin țele asupra
copilului. Evaluarea copilului și a
familiei
Analiza datelor Identificarea schimb ărilor necesare pentru a
reduce sau elimina factorii de risc, tratamentul
necesar copilului, nevoile familiei și prognosticul
de schimbare. Consens cu familia.
Raport de evaluare.
Dezvoltarea planului de
intervenție cu familia Identificarea sarcinilor, serviciilor, interven ției
pentru atingerea scopurilor, limite de timp, responsabilit ăți.
c) Interven ția
Implementarea planului de
servicii Îndeplinirea sarcinilor și scopurilor, a activit ăților
care duc la reducerea sau eliminarea riscurilor și
la tratarea/ diminuarea efectelor acestora.
d) Evaluarea
intervenției/
Închiderea cazului Reevaluare Continuarea/ modifi carea planului sau închiderea
cazului.
(după modelul Organiza ției Salvați Copiii, 2002)

a) Semnalarea abuzului

A semnala situa ția unui copil abuzat înseamn ă deja a-l proteja. Pentru a g ăsi o
soluție corespunz ătoare în fa ța unei situa ții de risc și/ sau de abuz trebuie ca aceasta s ă
fie semnalat ă mai întâi serviciilor competente. În practic ă însă un număr semnificativ de
cazuri nu sunt semnalate sau sunt semnal ate prea târziu, atunci când consecin țele asupra
copilului sunt deja prea grav e sau chiar ireversibile.
Dintre factorii care sunt în rela ție cu semnalarea45, pot fi enumera ți: factorii de
tip legal, caracteristicile profesionistului (forma ția profesional ă); experien țele anterioare

45 Milner, Murphy, Valle, Tolliver, (1998, pp. 76-78) în studiul lor realizeaz ă o sinteză a acestor influen țe, bazându-se
pe studiile colegilor sus țin că: specialiștii care manifest ă o mare toleran ță față de disciplina fizic ă reprezint ă un mic
procent din totalul profesioni știlor care raporteaz ă cazurilor de abuz fizic (Johnson și Clasen, 1985); speciali știi
femei, în compara ție cu bărbații erau mai dispu și să raporteze abuzul sexual produs asupra copilului (Attias și
Goodwin, 1984 și Crenshaw, Lichtenberg și Bartell, 1993); speciali știi din domeniul protec ției copilului și cei din

Gabriela IRIMESCU
90
de semnalare, caracteristicile victimei (se semnalizeaz ă mai repede cazurile de abuz în
care victime sunt copiii foarte mici), tipul de abuz (abuzul fizic grav și abuzul sexual
sunt cele mai frecvent semnalate); caracteristicile abuzului (frecven ța, gravitatea),
actualitatea/ neactualit atea în media, rela ția dintre agresor și copilul respectiv, gradul de
dependen ță a copilului, calitatea probelor și indiciilor (Ionescu, 2001).
Semnalarea unui caz de a buz asupra copilului o po ate face un membru al
familiei, un vecin, un profesionist (medic, cadru didactic, asistent social etc.) c ătre
Serviciul Public Specializat de Protec ție a Copilului, Serviciul pentru Copilul Abuzat și
Neglijat ce asigur ă: luarea m ăsurilor de protec ție, sesizarea organelor abilitate pentru a
dispune m ăsuri de sanc ționare pentru p ărinții sau sus ținătorii legali care î și abuzeaz ă
copiii, consiliere psihologic ă, socială și juridică pentru fiecare ca z prin abordare
diferențiată, sprijinirea copiilor pentru a diminua efectele abuzului și neglijării,
schimbarea mentalit ății privind exercitarea drepturilor și obligațiilor parentale, precum
și a interac țiunii dintre p ărinți și copii etc. Etapele parcurse de la semnalarea la validarea
unui caz de abuz sunt descrise de Latimer (1998) în schema de mai jos.

Etape ale semnal ării și înregistr ării cazurilor de abuz (Latimer, 1998)

Dup ă dezvăluirea abuzului, reac țiile familiei sunt diferite; pentru unele familii
apare amenin țarea destr ămării imediate a familiei, se instaleaz ă o criză familială de
intensitate maxim ă cu distrugerea rela țiilor de familie și a imaginii de sine idealizate, în
timp ce pentru altele este doar o nou ă problem ă pe care al ții o vor rezolva, nu se

domeniul s ănătății mintale erau mai convin și în ceea ce prive ște producerea abuzului decât speciali știi din alte
domenii, de exemplu juri știi (Boat și Everson, 1988). Etapa 1
Sesizarea
abuzului Etapa 2
Stabilirea riscului Etapa 3
Înregistrarea cazului Etapa 4
Validarea
Nu se contacteaz ă
Serviciul pentru Copilul
Abuzat și Neglijat Validarea
abuzului Înregistrarea abuzului
la Serviciul pentru Copilul Abuzat și
Neglijat
Invalidarea abuzului Copilul este în situație de risc
Copilul nu a
fost abuzat Analiza situa ției
semnalate
Identificarea cauzelor Agresarea copilului

Asistența socială a copilului maltratat
91 instalează situația de criză, familia având tendin ța de a restabili imediat modelul familial
anterior (Furnis, 1995, p. 57).

b) Evaluarea ini țială

Evaluarea ini țială se raporteaz ă la noțiunea de risc, la pericolul pe care-l
reprezintă o situație dată pentru copil și la evaluarea situa ției concerte în care se afl ă la
un moment dat copilul. În acest sens, scopul evalu ării este „aprecierea existen ței
vreunui pericol pentru copil și a gradului de periculozita te a factorilor care pun în
pericol dezvoltarea fizic ă sau/ și psihică sau chiar via ța copilului” (Roth-Szamosközi,
2001, p. 53).
Cooper și Ball (1993, p. 76) consider ă că noțiunea de risc este potrivit ă nu
numai descrierii specificului cazurilo r de abuz asupra copilului, dar și pentru
caracterizarea muncii asisten ților sociali. Pe baza evalu ării situațiilor copilului, ei î și
asumă riscuri incluse în mecanis mul de luare a deciziei.
O dată cu sesizarea46 unui caz de abuz, rolul serviciului de protec ție a copilului
este de verificare a veridicit ății sesizării într-un timp limitat (de regul ă 24 ore) și
stabilire a priorit ății cazului. Evaluarea ini țială privește, în principal, identificarea
gradului de siguran ță în care tr ăiește copilul, dac ă viața și integritatea lui nu sunt puse în
pericol în acel mediu. Evaluar ea va cuprinde: evaluarea siguran ței fizice, prezen ța
urmelor de abuz de pe corp, evaluarea condi țiilor de locuit, hran ă, îngrijire, dar și
contactarea, dup ă caz, a unit ăților școlare, a spitalelor, a poli ției sau a altor servicii
sociale. Apoi, se poate discuta și cu membrii familiei l ărgite, cu apropia ții și prietenii
familiei. În majoritatea cazurilor se cere și o examinare medical ă a copilului, cât și una
psihiatrică și/ sau psihologic ă.
Dacă managerul/responsabilul de caz decide c ă sesizarea este justificat ă, el
trebuie să decidă dacă copilul mai poate r ămâne în acel mediu familial sau trebuie plasat
într-o altă familie, institu ție de ocrotire sau unitate spitaliceasc ă47.
Dificultățile ce apar în timpul evalu ării inițiale a cazurilor de abuz sunt
următoarele: atitudinea familiei: unele familii con știentizeaz ă că se oferă un ajutor
copilului, în timp ce altele sunt ostile și împiedic ă demersurile; sentimentele de
îngrijorare îndreptate spre persoana care a raportat cazul, spre copil sau spre

46 Standardul minim pentru Serviciul Intake , se află încă în dezbatere pe site-ul ANPCA

Gabriela IRIMESCU
92
profesionistul implicat în rezolvarea cazulu i (ostilitate, injurii) – acesta din urm ă
trebuind s ă-și păstreze calmul în situa ții foarte stresante; abuzul având loc în familie
asistenții sociali trebuie s ă ia de multe ori decizii rapide și corecte având date pu ține,
uneori insuficiente, fiind cunoscut ă tendința familiilor de a p ăstra secretul asupra
situațiilor abuzive.
O parte dintre cazurile sesizate sunt închise dup ă evaluarea ini țială sau referite
altor departamente din cadrul serviciilor de protec ție a copilului, el fiind considerat în
situație de risc și nu în cea de copil abuzat.
Stabilirea riscului de abuz – În mod tradi țional, stabilirea riscului în cadrul
Serviciilor de Protec ție a Copilului ține de expertiza lucr ătorilor și de politica institu ției.
În ultimii ani s-au dezvoltat și implementat modele specializate de evaluare a riscului
pentru a se stabili probabilitatea relelor tratamente aplicate copilului. Metodele
specializate de stabilire a riscului includ variabile referitoare la caracteristicile
abuzatorului, cazului, copilului și variabilelor demografice ce țin de caz. De exemplu, în
cazul abuzului fizic, se reg ăsesc în literatura empiric ă de specialitate frecvent
următoarele variabile: nivelul educa țional scăzut, vârsta tân ără a părinților, IQ de limit ă,
familii numeroase, abuz în antecedent (transmis de la o genera ție la alta), iar în cazul
abuzului sexual se identific ă: o relație non-biologic ă cu victima (tat ăl vitreg, concubinul
mamei), folosirea for ței într-o infrac țiune premeditat ă, antecedente infrac ționale, sexul
masculin, mai rar asociindu-se variabile precum: șomajul, statutul marital nec ăsătorit,
termene scurte de reziden ță etc. (DePanfilis, Salus, 2003).
Instrumentele specializate în stabilirea riscului variaz ă în funcție de maniera în
care este definit riscul, gradul în care instrumentele sunt utile în practic ă, tipul
informațiilor obținute și modul în care sunt combinate informa țiile pentru a determina
gradul de risc.
Pecora (1991) a împ ărțit modelele de stabilire a riscului curent în categorii
compuse din 16-35 de factori și care sunt înregistrate pe scale reprezentând nivelul
redus, moderat și înalt de risc. Factorii inclu și sunt în general asocia ți caracteristicilor
copilului, severit ății și cronicit ății abuzului, caracteristicilor adultului care îngrije ște
copilul, rela ției adult-copil, factorilor sociali și economici (a se vedea anexa 1).
În practic ă, matricea este des uzitat ă, dar nu ofer ă certitudinea „etichet ării”
gradului de abuz. Datele ob ținute sunt corelate cu cele înregi strate de la scalele familiale
și scara de depistare a abuzului și traumei. Astfel, scala resurselor familiale evalueaz ă

47 Dacă părinții nu se opun mut ării copilului, m ăsura se poate aplica imediat, iar dac ă părinții se opun mutarea se

Asistența socială a copilului maltratat
93 modul de administrare a resurs elor familiale în concordan ță cu nevoile familiei, dar și
cu ale fiec ărui membru în parte și evalueaz ă preocupările și prioritățile familiale, ofer ă
informații despre zonele de servicii unde familiile consider ă că le lipsesc resursele
adecvate, în timp ce scala de sprijin familial eviden țiază rolul persoanelor și grupurilor
de ajutor pentru membrii unei familii care cresc un copil. Este un instrument conceput
pentru a evalua din punct de vedere calitativ nivelul sprijinului social între familii. Scala
de depistare a abuzului și traumei încearc ă să evalueze atmosfera general ă de acasă și
să surprindă ceea ce simte copilul referitor la felul cum a fost tratat de c ătre părinți sau
de către cei care l-au îngrijit în mod curent (a se vedea anexele 2, 3 și 4).
Pecora (1991) nota c ă ratele corecte de clasificare pe ntru modelele de stabilire a
riscului variaz ă de la 15% la 83% și nici un model nu are sensibilitatea și specificitatea
suficient de mari pentru a putea fi folosit ca singurul determinant al st ării de risc, fapt ce
determină estimări incorecte ale riscului , în parte rezultate di n ignorarea intercorela țiilor
și interacțiunilor dintre factori.
O bună activitate practic ă în favoarea copiilor porne ște de la diagnosticarea
factorilor relevan ți implica ți într-un caz dat. Valoarea aj utorului oferit unui copil
depinde de calitatea investiga ției efectuate și de adecvarea diagnosticului48 la nevoile
copilului.
După Ionescu, Popa, Forestier (1997) în evaluarea situa ției copilului trebuie
reținute urm ătoarele aspecte: informa țiile conținute în evaluarea situa ției copilului sunt
confidențiale și trebuie tratate ca atare; evaluarea este un proces care se desf ășoară într-
o perioad ă dată de timp-în consecin ță, ea nu are un caracter definitiv. Situa ția copilului
aflat la un moment dat în dificultate trebuie evaluat ă în mod periodic; evaluarea prive ște
ansamblul nevoilor copilului. Nevoile sale fizice, cele privind s ănătatea sa, nevoile
sociale, de afec țiune, respect, educa ție etc. trebuie privite întotdeauna din punctul de
vedere al nivelului de dezvoltare a copilului și a perspectivelor sale de progres;
evaluarea este un proces co mplex, în care pot fi implica ți diverși specialiști, în func ție
de specificul situa ției în care se g ăsește copilul și de nevoile sale; evaluarea impune
utilizarea unui limbaj clar, a unor termeni precis defini ți, cu scopul de a servi
persoanelor de suport care înso țesc copilul în traseul s ău evolutiv; în procesul
investigării se acord ă o atenție deosebit ă analizei familiei copilului, nevoilor acesteia în
vederea transform ării ei într-un mediu favorabil dezvolt ării copilului.

realizează pe baza ordonan ței președințiale (legea 272/ 2004).
48 Diagnosticul are un aspect omotetic (categoriile de reac ții la traumele suferite) și ideografic (variabilele ce
alcătuiesc tabloul clinic) (Ionescu, 2001).

Gabriela IRIMESCU
94
Evaluarea unui presupus abuz asupra copilului trebuie s ă se desfășoare într-o
manieră ordonată, structurat ă pentru a ob ține cât mai multe informa ții și pentru a evalua
riscurile și siguranța copilului. Speciali ști au folosit o varietate de tehnici de evaluare
care includ, cu prec ădere, interviul și observația.
Este recomandabil ca realizatorul interviului49 să-și pună în aplicare abilit ățile de
intervievare: s ă fie un bun ascult ător, să rămână calm, dar vigilent, cu scopul de a- și
forma o imagine cât mai clar ă asupra situa ției. De asemenea, este necesar ă menținerea
unei atitudini neutre, de nejudecare a situa ției, caracterizat ă mai mult de încercarea de a
fi empatici și de a înțelege circumstan țele care au condus la supozi ția relelor tratamente.
Fiecare întâlnire trebuie planificat ă și organizat ă în funcție de: locul în care se vor
desfășura interviurile, durata, frecven ța interviurilor și numărul persoanele care
participă la fiecare interviu. To ți membrii familiei trebuie intervieva ți individual pentru
a se stabili o rela ție de încredere și pentru a m ări acurate țea informa țiilor obținute. De
preferat este ca membrii familiei s ă fie intervieva ți în urm ătoarea ordine: copilul
identificat, fra ții sau alți copii din cadrul familiei, adul ții care nu sunt presupu și a fi
comis abuzul, persoana care este presupus ă a fi maltratat copilul, familia ca întreg
(Wiehe, 1996, pp. 121-129).

Intervievarea copilului identificat
Scopul interviului ini țial cu copilul este de a ob ține informa ții privind abuzul, de
a evalua siguran ța imediată a copilului și de a obține informa ții despre p ărinți și familie.
Informațiile pe care un manager de caz încearc ă să le obțină de la copil sunt
următoarele: ce s-a în tâmplat, când, unde și cine a fost prezent; starea actual ă a
copilului; tipul, gravitatea și cronicitatea abuzului; efectel e abuzului; caracteristicile
copilului; programul zilnic al copilului; id entitatea altor persoane care au informa ții

49 Informațiile obținute și deciziile luate pot fi influen țate de intervievator , în plus, teoria interac ționistă susține că
răspunsurile ob ținute sunt social construite și mult afectate de factori precum caracteristicile intervievatorului,
afilierea profesional ă, genul, convingerile personale. Milner, Murphy, Va lle, Tolliver, (1998, pp. 76-78) în studiul lor
realizează o sinteză a acestor influen țe, bazându-se pe studiile colegilor sus țin că: specialiștii care au fost abuza ți
sexual și/ sau fizic atunci când erau mici sunt mai preg ătiți să înțeleagă afirmațiile despre abuzul produs asupra unui
copil (Nuttal și Jackson, 1994); speciali știi care plecau de la convingerea c ă un copil nu minte în ceea ce prive ște
producerea abuzului sexual fa ță de speciali știi cu convingeri neutre, puteau fi mai lesne convin și de veridicitatea
producerii abuzului (Kendal-Tackett și Watson ,1991); femeile care reali zau interviurile, în compara ție cu bărbații
prezentau reac ții emoționale mai puternice la dezv ăluirea abuzului fizic și sexual produs asupra copilului (Hazzard și
Rupp, 1986); studentele manifestau convingeri pro-sociale, atitudini și reacții emoționale mai puternice fa ță de abuzul
sexual (Wellman, 1993). Autorii mai sus men ționați au arătat că și caracteristicile victimei influen țează intervievarea
și anume, Waterman și Foss-Goodman (1984) au relatat c ă abuzul sexual asupra b ăieților era considerat mult mai
grav decât abuzul sexual asupra feti țelor; Muller, Caldwell și Hunter (1993) care le-au cerut studen ților să evalueze
abuzul fizic din prisma interac țiunilor părinte-copil, au descoperit c ă băieții primeau un blam mai mare decât feti țele,
iar consecin țele considerate mai grave dac ă abuzatorul era un b ărbat; iar Dukes și Kean (1989) au raportat c ă fiicele,
în compara ție cu fii, în cazurile de abuz fizic erau considerate mai inocente, iar b ăieții mai blama ți.

Asistența socială a copilului maltratat
95 despre starea copilului și despre situa ția familial ă; persoane care locuiesc împreun ă cu
familia; rela ția copilului cu fra ții, familia extins ă și/ sau alte persoane semnificative;
percepția copilului asupra rela țiilor dintre membrii familiei; percep ția copilului despre
cum se rezolv ă problemele familiale; sentimentele și relația copilului cu p ărinții și frații;
comportamente sau sentimente neobi șnuite sau nepotrivite; de scrierea (observarea)
vecinătății, resurse disponibile și gradul de violen ță.
Interviul cu copilul se poate realiza parcurgând urm ătoarele etape:
Introducere: prezentarea și definirea rolului la nivelul de în țelegere al copilului,
maniera de abordare a c opilului este determinat ă de vârsta copilului și tipul abuzului
suferit;
motivarea interviului folosind informa țiile furnizate de copil sau elemente
observabile pentru a stab ili motivul pentru aceast ă întâlnire; stabilirea structurii
interviului, explicându-i copilului cum va decurge întâlnirea și care este obiectivul.
Construirea rela ției: atragerea copilului cu scopul de a-l în țelege și de a-l implica
în interviu; în țelegerea sentimentelor copilului legate de prezen ța asistentului social și
de situația care i-a reunit; sprijinirea copilului de a se sim ți confortabil.
Evaluarea dezvolt ării copilului: observarea copilului și a modului în care î și
coordoneaz ă mișcările și notarea oric ărui indicator de întârziere în dezvoltare; evaluarea
aptitudinilor sociale și de comunicare ale copilului și notarea oric ărei devieri; evaluarea
și înregistrarea st ărilor afective ale copilului, atât deschiderea sa spre exprimarea
sentimentelor, cât și reținerile observabile în timpul interviului.
Stabilirea credibilit ății și autenticit ății. Determinarea modului prin care copilul
înțelege: locul și timpul, prin întreb ări care să demonstreze c ă acesta face diferen ța între
pe/ sub, înainte/ dup ă; realitate și veridicitate, prin întreb ări din care s ă reiasă că acesta
face diferen ța între real/ iluzoriu, adev ărat/ fals, cunoa ște diferen ța dintre bine și rău.
Evaluarea familiei: Cine formeaz ă familia în accep țiunea copilului? / Cum
impun părinții sau adul ții care au grij ă de copii disciplina în cadrul familiei? / Care sunt
conduitele de via ță ale familiei?
Obținerea informa țiilor legate de abuz50: evaluarea și înregistrarea oric ăror
informații legate de abuz; observarea și înregistrarea limbajului non-verbal al copilului.

50 Copiii au nevoie de permisiunea de a comunica. Copiii au nevoie s ă simtă că pot avea încredere s ă dezvăluie
abuzul fără a fi respin și sau pedepsi ți de familie sau de profesioni ști. Trebuie acordat ă atenție următoarelor aspecte:
caracterul secret al celor întâmplate, teama de a nu fi crezu ți, teama de amenin țările de a nu spune nimic, anxiet ăți
legate de consecin țele dezvăluirii pentru copil și pentru familie, teama de pedeaps ă și de respingere din partea
familiei și a speciali știlor, în cele din urm ă trebuie s ă dăm permisiunea explicit ă de a comunica. În situa țiile de abuz
sexual mai întâi trebuie s ă-i transmitem copilului mesajul c ă: „știu că are loc abuzul sexual și că îți este teamă să
dezvălui acest secret .” (mesaj ce vizeaz ă sindromul de p ăstrare a secretului). Al do ilea pas este un proces mai

Gabriela IRIMESCU
96
Educație și securitate: discutarea cu copilu l despre modul în care poate spune
„nu” sau poate ie și dintr-o situa ție și poate vorbi cu cineva care-l poate proteja;
determinarea semnalelor care aten ționează copilul că trebuie să iasă din casă sau să fugă
de agresor și unde se poate duce pentru a fi în siguran ță; determinarea persoanei c ăreia
copilul îi poate dest ăinui repetarea abuzului și încercarea de a implica acea persoan ă
într-un dialog, astfel încât copilul s ă știe că i se poate adresa pe ntru a cere ajutor.
Încheiere: recapitularea a ceea ce a c uprins interviul (la trecerea în revist ă a
informațiilor furnizate de copil în leg ătură cu abuzul, oferirea unor informa ții eronate
poate testa veridicitatea afirma țiilor sale); stimularea copilului s ă formuleze întreb ări
care îl preocup ă, îngrijorări legate de abuz, de rela ția cu asistentul social; stabilirea
următoarei întâlniri (Salus, DePanfilis, 2003, pp. 39-69).
Intervievarea copiilor ridic ă următoarele probleme: vocabularul limitat al
copiilor, specificul rela ției adult-copil și dificultatea copiilor de a în țelege situa ția de
interviu. În perioada antepre școlară (1-3 ani) copilul întâmpin ă dificultăți de înțelegere a
limbajului, de și cerința subiectiv ă a comunic ării verbale este constituit ă la 16 luni. La
vârsta de 1 an copilul poate pronun ța circa 100 de cuvinte, alc ătuind propozi ții de 2-3
cuvinte. Este evident c ă în aceast ă fază nu se pune problema interviului pentru
investigarea lumii subiective a copilului. Abia în perioada pre școlară (3-6 ani), datorit ă
progreselor în dezvoltarea comunic ării verbale, se încearc ă realizarea unor interviuri. O
dată cu perioada școlară (6-10/11 ani), când se „produce o schimbare de fond a întregii
activități psihice, are loc investigarea gândirii copilului de la contemplarea și înțelegerea
intuitivă a cazului, la logica regulii pe care o exprim ă cazul, fenomenul și operarea în
această concepție, fapt ce reprezint ă o adevărată revoluție în actul de cunoa ștere, o
schimbare de structur ă a înțelegerii” ( Șchiopu, Verza, 1997, p. 173).
Dificultatea realiz ării interviurilor cu pre școlari și cu școlarii mici nu rezid ă
numai în vocabularul limitat al acestora, ci și în specificul rela ției adult-copil. Trebuie
să se ia în considerare stadiile raporturilor dintre sexe. Astfel, la vârsta de 7-12 ani
băieții manifest ă o aversiune fa ță de fete; de aceea este bine ca interviul s ă fie condus de

complex, indirect și interacțional, al c ărui scop este mesajul „ știu că știi că eu știu că îți este team ă și de ce îți este
teamă”. O altă modalitate de transmitere a mesajului prin care se dezv ăluie secretul este folosirea celei de-a „treia
persoane” sau prin povestirea despre „cel ălalt copil” sau putem ar ăta copilului filme de prevenire, ca modalitatea
de a da permisiunea s ă se vorbeasc ă de abuzul care a avut loc. A da unui copil permisiunea psihologic ă explicită de a
comunica despre abuzul sexual este o pre-condi ție necesară pentru interogatoriul legal și ulterior pentru dezv ăluirea
secretului. Din momentul în care copilul recunoa ște că a avut loc abuzul sexual și începe s ă-și spună propria poveste,
trebuie aplicate imediat regulile de culegere a informațiilor factuale . Așa cum, am ar ătat deja, între acordarea
permisiunii de a vorbi și interogatoriul legal exist ă o relație complementar ă. Copilul mai poate necesita permisiunea
explicită de recunoa ștere a abuzului sexual ca realitate psihologic ă atunci când abuzul a fost recunoscut doar legal,
fără a avea loc întâlnirea de stabilire a responsabilit ăților cu familia, d ă copilului permisiunea deschis ă și explicită de

Asistența socială a copilului maltratat
97 o persoan ă de același sex, se recomand ă crearea unei situa ții care să-i ajute să înțeleagă
ce se așteaptă de la ei. Ca atare, utilizarea jocu lui, a desenului pentru a provoca reac ții
de răspuns este bine venit ă (Chelcea, 2001, p. 132).
Chiar dac ă sunt confrunta ți cu eviden ța existen ței abuzului, copiii neag ă că
acesta ar fi avut loc. Totu și, copiii de vârst ă școlară descriu abuzul în eseuri, copiii de
vârstă preșcolară în desene, iar copiii afla ți în terapie – prin aluzii verbale directe sau
indirecte la experien ța lor de abuz. În moment ul în care se observ ă că un copil comunic ă
realitatea abuzului trebuie s ă se realizeze schimbarea de la „modul de interpretare” la
„modul de investigare”. În cadrul primului proces avem tendin ța de a da un în țeles
evenimentelor, în timp ce în cadrul celui de al doilea dorim ob ținerea de informa ții
factuale. Copilul a buzat care comunic ă secretul știe foarte bine ce înseamn ă
comunicarea secret ă, dar el nu are încredere în noi c ă înțelegem aspectele ascunse. De
obicei, copiii selecteaz ă o anumit ă persoană ca „persoan ă de încredere” c ăreia îi
încredințează astfel de decizii. Apoi, copiii nu dezv ăluie secretul dac ă alte aluzii au fost
respinse sau neglijate. A șadar, faptul de a nu prelua un mesaj secret despre abuz la
nivelul realit ății contribuie la între ținerea de c ătre profesionist a cara cterului secret al
abuzului. Factorii de motiva ție ai profesioni știlor: capacitate a de a face fa ță personal
problemelor de abuz și de găsi sprijin profesional; cuno ștințele, abilitățile și deprinderile
specifice dobândite în in strumentarea cazurilor; baz ă materială, infrastructur ă, spațiu
unde pot fi oferite aceste servic ii contribuie la calitatea evalu ării.
Metodele de evaluare de tipul testelor proiective sunt adecvate în scop
orientativ, dar nu suficiente pentru a face aprecieri de mare fine țe și, de aceea, trebuie
integrate în diagnosticul multidimensional.
Desenul liber sau tematic constituie o modalitate eficient ă de evaluare a
personalit ății în formare a copilului și a problemelor sale emo ționale, precum și a
relațiilor sale cu familia, a traumelor pe care, eventual, le-a suferit, a nivelului de
anxietate, a capacit ăților și dificultăților sale de a se adap ta la mediul social.
Mecanismul psihologic prin care conflicte incon știente nerezolvate, probleme
incomunicabile, atitudini și sentimente fa ță de persoanele importante din via ța sa,
frustrări și anxietăți, blocaje și suferințe reprimate sunt dezv ăluite îl constituie proiecția.
Astfel, problemele ascunse, necon știentizate, reprimate sau negate, sunt exprimate într-o
manieră simbolic ă, adesea transparent ă. Personajele unei pove ști inventate de copil,
dramatizate de el, prin jocul cu p ăpuși sau redate grafic, sunt investite cu semnifica ții,

a vorbi despre abuz, fapt care este pre-condi ția pentru capacitatea copilului de a beneficia de tera piile ulterioare

Gabriela IRIMESCU
98
emoții, sentimente și gânduri pe care copilul le tr ăiește în leg ătură directă cu
evenimentele vie ții sale, cu rela țiile sale cu familia și alte persoane semnificative din
viața sa. Dintre testele proiective, bazate pe desen, utilizate în special în psihodiagnoza
copilului, se pot men ționa (Mitrofan coord., 1997, pp. 170-172): testul „omule țului” (F.
Goodenough), testul „desenului figurii umane” (K. Machover), test ul arborelui (Koch-
Stora), testul „cas ă-copac-persoan ă” (H-T-P al lui J.N. Buck), testul „desenului
familiei”.
Desenul familiei este relevant pentru cunoa șterea raporturilor pe care copilul le
are cu familia, ca decisive în formarea personalit ății sale. Jourdan-Ionescu, Lachance,
2003., apud. Porot, 1965 consider ă că simpla observare a desenului unei familii permite
cunoașterea sentimentelor reale pe care copilul le resimte fa ță de familia sa, situa ția în
care el se plaseaz ă în cadrul familiei sale, rela țiile dintre membrii familiei și impactul
lor asupra copilului din perspectiva acestuia. Dimensiunile personajelor familiale, centralitatea sau excluderea lor din spa țiul grafic, distan țele dintre membrii familiei și
dintre figurile centrale și copilul investigat, sunt elemente de diagnostic importante și,
totodată, factori de suport pentru o discu ție relevant ă de conștientizare și chiar de
optimizare a raporturilor perturbate din familie. Utilizat mai ales ca prob ă de
cunoaștere, testul familiei poate fi folosit pentru declan șarea unui dialog.
În timpul probei se pot observa reac țiile afective ale copilului, mai ales
inhibiț
iile și refuzul de a desena sa u a vorbi despre anumi ți membri ai familiei sau chiar
despre sine, jena sau teama fa ță de unele personaje, resentimentele, ostilitatea. Se
urmăresc oscila țiile afective, trecerile de la triste țe la veselie, mânia, nemul țumirea fa ță
de unele personaje, izolarea și sentimentul de autodevalorizare sau insecuritate.
Elemente ca egocentrismul și autocentralitatea, redate grafic prin dimensiunile
exagerate, sublinierile și detaliile suplimentare, precizia grafic ă a trăsăturilor unor
personaje, precum și estomparea, absen ța, imprecizia desen ării altora, pot fi u șor
identificate și decriptate ca semnifica ție. Alegerea culorilor pentru sine și pentru
anumite persoane nu este nici ea întâmpl ătoare. Desenarea în culori vii, luminoase sau
terne, întunecoase, este în direct ă legătură cu emoțiile și sentimentele copilului fa ță de
persoanele desenate, iar preferin ța lui pentru desenul alb-negru ne poate sugera
blocajele emo ționale, elemente de depresie, retragere sau lips ă de rezonan ță afectivă,
dificultăți de exprimare a sentimentelor și trăirilor. În final, copilul este întrebat dac ă
este mulțumit sau nu de desenul s ău și dacă ar dori să schimbe ceva sau s ă îl refacă, așa

(Furnis, 1995).

Asistența socială a copilului maltratat
99 cum i-ar pl ăcea lui acum. Orice omisiune sau deformare a unui personaj într-un sens sau
altul ne ofer ă informații din punct de vedere al cunoa șterii lumii sale interioare, dar și al
comportamentului s ău în raport cu aceste personaje ce exprim ă simbolic realitatea
relațiilor sale cu familia (Davido, 1998).
O altă metodă specifică în cazurile de evaluare a copiilor victime ale abuzurilor
este cea a folosirii păpușilor anatomice (Lopez, 2001).
Ele sunt deosebit de utile în cazu rile copiilor cu vârsta cuprins ă între 5 și 7 ani,
care au suferit abuzuri sexuale. Avantajul acest ei metode este de a ajuta intervievatorul
să clarifice p ărțile corpului denumite de copil cu nume care sunt adesea confuze. De
asemenea, folosirea acestor p ăpuși neacoperite de haine pot orienta aten ția asupra
atingerilor și durerilor copilului la nivelul diferitelor segmente ale corpului. Folosirea
păpușilor anatomice faciliteaz ă rememorarea evenimentelor petrecute în mod real pe
parcursul vie ții copilului și nu stimuleaz ă fantezia lor sexual ă (Jones, 1999).
Ele se recomand ă a fi folosite dup ă ce copilul a dezv ăluit abuzul se xual, pentru
a-l ajuta s ă reprezinte detalii dificile de exprimat verbal, ca de exemplu pozi ția sa în
timpul abuzului. Uneori, ele sunt folosite pentru a explora posibilitatea comiterii
abuzului asupra copilului, prin adresarea unor întreb ări de tipul: Cum nume ști această
parte a corpului?/ S-a întâmplat vreodat ă să fii atins acolo?/ S-a întâmplat vreodat ă să-ți
fi provocat cineva vreo durere în acea zon ă?/ Cine a fost acea persoan ă?. (Faller, 1993)
Jocul liber al copilului este și el un mijloc de observare a preocup ărilor acestuia.
Evaluatorul poate intra în jocul copilului, pr in construirea unor s cenarii care reproduc
activități cotidiene ca luarea mesei, baia, statul pe oli ță, pregătirea pentru culcare etc.
Copilul poate fi invitat s ă demonstreze prin jocul cu p ăpușile sau figurinele de animale
cum sunt ele sp ălate de mama sau tata, cum și unde sunt culcate, când se trezesc și altele
asemenea. Unii copii se arat ă înfricoșați în unele din aceste situa ții și proiecteaz ă prin
intermediul figurinelor folosite propriile lor experien țe (nu lasă păpușile să doarmă, le
pedepsesc, le amenin ță cu pedepse pe care le-au tr ăit și ei). Se va semnala anxietatea,
agresivitatea, frica sau evitarea exprimat ă de copil, dar jocul va demonstra existen ța
abuzului numai atunci când copilul va face efectiv demonstra ția relelor tratamente la
care este supus. În majoritatea cazu rilor, jocul este un element esen țial în efortul
profesionistului de a câ știga încrederea copilului, iar elementele proiective care pot
indica maltratarea co pilului sunt puncte de pornire importante pentru relevarea
circumstan țelor faptice ale situa ției de maltratare (Cattanach, 1992).

Gabriela IRIMESCU
100

Intervievarea fra ților
Scopul acestor interviuri este de a ev alua nivelul de vul nerabilitate a fra ților, de
a culege informa ții despre natura și gravitatea abuzului și de a ob ține informa ții
suplimentare cu privire la familie – informa ții utile în evaluarea riscului de abuz asupra
copilului identificat și a fraților săi. Exemple de informa ții pe care un manager de caz
trebuie să le obțină de la frați: caracteristicile, comportamentele și sentimentele fra ților;
informații despre presupusul abuz; dac ă au fost și ei abuza ți și dacă da, cum, unde, când,
cât de des și pentru cât timp; alte informa ții despre p ărinți (de exemplu sentimente și
comportamente frecvente, probleme, m ăsuri disciplinare și relațiile părinților în afara
căminului); alte informa ții despre func ționarea familiei, dinamica și caracteristicile ei;
informații care nu au putut fi ob ținute de la copilul identi ficat sau confirmarea unor
informații culese în timpul interviului ini țial de la copilul identificat (DePanfilis, Salus,
1992, pp. 26-27).

Intervievarea p ărintelui/ persoana de îngrijire non-abuziv
Scopul acestui interviu este aflarea informa țiilor pe care p ărintele le știe despre
presupusul abuz, culegerea informa țiilor legate de riscul abuz ării și determinarea
capacității părintelui de a protej a copilul (copiii), dac ă va fi cazul.
Exemple de informa ții pe care un manager de caz ar trebui s ă le culeag ă de la
părintele non-abuziv: descri erea presupusului abuz; se ntimente privind abuzul și
serviciile sociale; acceptarea versiunii co pilului despre ceea ce s-ar fi întâmplat și cine
este persoana de îngrijire responsabil ă de acest lucru; capacitatea de a proteja copilul și
opinia sa privind vulnerabilitatea copiilor; sentimente, a șteptări și perspective privind
copilul identificat și frații săi; descrierea caracteristicilor, sentimentelor și
comportamentele copiilor; metode de disciplinare și relația cu copiii; rela ția cu
presupusul agresor, roluri în familie, func ționarea general ă a familiei și nivele de
comunicare și afecțiune; modul de rezolvare a probl emelor, abilitatea de a înfrunta
stresul, consumul de droguri și alcool și modul de a se vedea pe sine; istoricul copil ăriei
(amintiri pozitive și negative), istoria educa țională, delicte, probleme de s ănătate fizică
sau mental ă; situația financiar ă și alți factori cauzatori de stres; rela țiile cu familia
extinsă și climatul din vecin ătate și comunitate (DePanfilis, Salus, 1992, p. 27).

Asistența socială a copilului maltratat
101
Intervievarea presupusului abuzator Scopul acestui interviu es te de evaluare a reac țiilor presupusului abuzator la
dezvăluirea abuzului și culegerea altor informa ții despre persoana sa și despre familie în
legătură cu riscul și siguranța copilului. Pentru interviul cu agresorul se prefer ă interviul
structurat, care tinde s ă genereze date mai relevante de cât interviul nestructurat, iar
informațiile sunt culese într-un proces planificat.
Exemple de informa ții pe care un manager de caz trebuie s ă le obțină de la
presupusul abuzator: modul în care descrie ceea ce s-a întâmplat în leg ătură cu orice
presupus abuz; reac ția sa la incident și față de serviciile sociale; starea sa emo țională
actuală, mai ales privind posibilitatea de a r ăni pe viitor copilul; punctul s ău de vedere
privind copilul, caracteristicile și situația copilului; rela ția sa cu copiii și cu alți membri
ai familiei; descrierea sa privind rolurile și funcționarea familiei, metode de comunicare
și nivelul de afectivitate; modul de a rezolva problemele, de a face fa ță stresului;
consumul de substan țe psihoactive; rela țiile sale în afara familiei; descrierea familiei,
inclusiv situa ția financiar ă și alți factori cauzatori de stre s; permisiunea de a vedea
copilul; disponibilitatea de a accepta ajutor (DePanfilis, Salus, 1992, pp. 27-28).
În timpul interviului ini țial cu părintele abuziv una dint re cele mai frecvente
situații este negarea. Negarea c ă evenimentul a avut loc, negarea oric ărei vătămări
făcute victimei, c ă a intenționat să comită o agresiune, c ă este pe deplin responsabil ( și
victima este vinovat ă, l-a provocat), negarea altor co mportamente deviante. Pentru
gestionarea eficient ă a acestei situa ții se poate recurge la una din urm ătoarele strategii:
se dezvolt ă un set de „Da”-uri (o succesiune de întreb ări la care r ăspunsul este da), se
pune accentul pe „Ce s-a întâmplat?” și, mai rar, „De ce s-a întâmplat?”, se ignor ă
răspunsurile neadev ărate, se alterneaz ă acceptarea cu confrunt area, se folosesc
raționalizările, se realizeaz ă confruntarea la fiecare nega ție și la depistarea erorile de
gândire și nu se permite evitarea responsabilit ății, se evită întrebările multiple, se repet ă
anumite întreb ări etc. (Bergman, Plum, 2003).
Întâlnirile grupului familial
După terminarea interviurilor, asistentul social trebuie s ă reuneasc ă familia
pentru: a rezuma informa
țiile obținute și impresiile, a urm ări reacții individuale privind
percepțiile și sentimentele, a ar ăta interesul fa ță de familie și a oferi informa ții despre

Gabriela IRIMESCU
102
următorii pași, inclusiv dac ă vor beneficia de asisten ță sau dac ă va fi nevoie de
intervenția tribunalului, a demonstra apreciere pentru participarea la acest proces.
Întrunirile grupului fam ilial (Spânu, 1998) reprezint ă o întâlnire între p ărinți,
copii și rude în cadrul c ăreia sunt abordate dificult ățile cu care este confruntat ă familia,
întrunirea fiind organizat ă și monitorizat ă de asistentul social. Responsabilitatea
acestuia const ă în colectarea informa țiilor despre familia cu probleme de la institu țiile
implicate în rezolvarea cazului. Pe lâng ă membrii familiei, sunt invita ți la întrunirea
grupului familial o serie de profesioni ști care își expun punctul de vedere propriu din
perspectiv ă profesional ă. Întâlnită în literatura de specialitate și sub denumirea de
conferință familială, întâlnirea familial ă sau presupune parcurgerea a trei etape: în prima
etapă, discutarea problemei în comun, de c ătre membrii familiei; în etapa a doua,
discutarea problemei în comun, de c ătre profesioni ști (profesori, medici, avoca ți,
logopezi, psihologi, poli țiști etc.); în etapa a treia, dup ă retragerea profesioni știlor, sunt
reluate discu țiile, stabilindu-se strategiile de rezolvare a problem elor. Întâlnirile
grupului familial: accentueaz ă discreția și, de obicei, nu se finalizeaz ă cu o trimitere a
cazului în instan ță, acolo unde pare a fi necesar; orienteaz ă familia spre detectarea și
utilizarea punctelor puternice și a resurselor pe care le de ține și, în funcție de acestea, se
elaboreaz ă planuri pentru ameliorarea situa ției și pentru noi abord ări; permite
organizarea întâlnirilor în mod corespunz ător normelor culturii de origine a familiei;
maximizeaz ă responsabilitatea adul ților, iar pentru copiii din familie are valoare
terapeutic ă; dezvoltarea capacit ății familiei de a decide asupra unor probleme proprii
prin utilizarea resurselor exis tente. Modelul se fundamenteaz ă pe convingerea c ă familia
are propria motiva ție de a-i proteja pe membrii s ăi, mai mult decât orice institu ție,
reechilibrându-se competen ța cu încrederea acordat ă de membrii familiei unii altora
(Bragg, 2003).
Evaluarea familiei după modelul sistemic se bazeaz ă pe interviul sistematic cu
toți membrii familiei și urmărește, în primul rând, depistarea acelor atitudini dominante
care pot conduce la v ătămarea copilului, iar în al doilea rând evaluarea resurselor
energetice, de suport intern sau extern ale familiei. Informa țiile privind aceste domenii
enumerate pot fi ob ținute atât prin formularea unor întreb ări adresate direct persoanelor
implicate în rela ții abuzive, cât și prin observarea direct ă a stilului lor parental.

Asistența socială a copilului maltratat
103Observația 51 directă oferă informații cu valoare de fapte și constituie materialul
cel mai bogat, divers, nuan țat și susceptibil de analize calitative. Sc opul observa ției
constă în identificarea naturii și structurii interac țiunilor care se stabilesc între copilul – victim ă a
abuzurilor și alte persoane semnificative. Observa ția presupune formularea unor întreb ări
premergătoare: Ce vom observa? Cum o vom face? Cum s ă se înregistreze faptele de
observație? Cum s ă le interpret ăm în vederea teoretiz ării? Ca și în cazul interviului,
observația prezint ă anumite limite date de subiectivitatea evaluatorului.
În cazurile de abuz asupra copilului, observa ția la domiciliu, în mediul familial52
reprezintă una dintre tehnicile frecvent utilizate și se refer ă la urmărirea receptivit ății
părintelui la nevoile co pilului, a disponibilit ății de a-i r ăspunde, la exprimarea aten ției
față de copil, crearea unei atitudi ni afectuoase, calde sau, dimpotriv ă, a uneia reci,
distante și eventual amenin țătoare. La acestea se pot ad ăuga informa ții privind tonul și
exprimarea facial ă în cadrul comunic ării, precum și atitudinile gestuale și corporale
manifestate de p ărinte și răspunsurile copilului la aceste manifest ări non-verbale
menționate. Responsabilitatea evaluatorului este de a observa copilul identificat, fra ții,
părinții, familia și mediul.
Scopul observa ției constă în identificarea naturii și structurii interac țiunilor care
se stabilesc între membrii familiei. Utilizarea unui ghid de observa ție, ca și în cazul
interviului, reprezint ă o necesitate pentru o abordare coerent ă, logică și organizat ă a
dinamicii familiei. Competen țele familiei sunt evaluate din punct de vedere sistemic și
în funcție de modul în care familia func ționează în prezent raportat la evolu ția sa
anterioară.
Genograma și harta eco sunt alte dou ă tehnici ce pot oferi informa ții în acest
sens. Genograma sau arborele familial descrie tipurile de rela ții și evenimentele care s-au
desfășurat de-a lungul genera țiilor. Nașterea, decesele, divor țurile, crizele și alte
evenimente semnificative de via ță pot fi înregistrate pe scurt. O prezentare de caz poate
fi condensat ă în câteva pagini (Coushead, 1993, p. 123). Genograma se completeaz ă de
către asistentul social împreun ă cu familia și ajută la dezvăluirea regulilor nescrise ale
familiei, secretelor, tabuurilor. Citirea unei genograme pe mai multe genera ții poate

51 Kohn, R. și Negre, P. (1971) notau c ă termenul de observa ție desemneaz ă o etapă inițială a cunoașterii (faza
exploratorie), un tip de ac țiune realizat ă de cel care observ ă (colectarea datelor), datele colectate și produsul final
(Chelcea, 2001, p. 146).
52 În plus, Tnteur, Ewigman, Peterson și Hosokawa (1995) au propus o matrice de observa ție maternal ă și o scală de
interacțiune mam ă-copil prin care se pot evalua, prin observa ție, comportamentul p ărintelui ca fiind abuziv sau non-
abuziv (Milner, Murphy, Valle, Tolliver, 1998, p. 80).

Gabriela IRIMESCU
104
conduce la sesizarea anumitor evenimente care se repet ă în familia respectiv ă cu o
anumită frecvență (creșterea copilului de c ătre mame singure, abuzul fizic, divor țul
etc.). Genograma este un instrument utilizat în în țelegerea dinamicii familiilor și caracteristica
sa principal ă constă în descrierea rela țiilor inter-genera ționale într-o familie; utilizarea unor
coduri a c ăror descifrare este men ționată într-o legend ă ajută la exprimarea schematic ă a
relațiilor inter-genera ționale cu relevan ță pentru istoricul social. Pentru realizarea genogramelor,
asistentul social trebuie s ă stabileasc ă raporturi autentice de com unicare cu membrii familiei,
ceea ce conduce la diminuarea treptat ă a semnifica ției miturilor și a tabuurilor aduse de
generațiile trecute care pot crea obstacole în rezolvarea problemelor.
Harta eco – precizeaz ă locul unei persoane sau a familiei sale în contextul social.
Ca și în cazul genogramei, la întocmirea ei se va folosi un set de coduri, men ționat în
legendă. Harta eco ofer ă răspunsuri la urm ătoarele întreb ări (Sheafor, Horejsi, Horejsi,
1997): Care sunt rela țiile dintre membrii familiei? / Cum interac ționează familia cu
rudele, prietenii și vecinii? / Membrii familiei au locuri de munc ă? / Copiii au acces la
sistemul educa țional? / Care sunt performan țele intelectuale ale membrilor familiei? /
Familia are un venit suficient pentru a acoperi cheltuielile de între ținere, hran ă,
transport, educa ție? / Familia particip ă la activit ăți religioase, sociale, politice,
culturale? / Membrii familiei sunt marca ți de stres?

c) Intervenția

Dacă după evaluarea ini țială se identific ă nevoia de servicii de specialitate se va
iniția un plan de servicii și/sau un plan individualizat de protec ție (a se vedea anexa 5,
Normele metodologice privind înto cmirea planului de servicii și a planului
individualizat de protec ție).
După caz, interven ția se poate realiza de aceia și profesioni ști care au realizat
evaluarea ini țială sau de c ătre alții. Și într-o situa ție, și în cealalt ă există avantaje și
dezavantaje. În prima situa ție, prezen ța acelorași specialiști fața de care s-a creat deja o
relație profesional ă, reduce etapa de construire a rela ție, cazul este securizat, iar familia
nu resimte transferul cazului ca pe o „pierdere”. În acela și timp, cei care lucreaz ă pe caz
și care evalueaz ă urgența cazului, dar și intervin pe caz, se pot sim ți suprasolicita ți /
depășiți. În cea de-a doua situa ție se dore ște o specializare strict ă pe domeniu, la care
uneori se repro șează pierderea de informa ții prin transferul cazului de la un serviciu la
altul sau monotonia lucrului pe acela și domeniu. Interven ția depinde de serviciile pe

Asistența socială a copilului maltratat
105care familia le-a primit dup ă semnalare, precum și de gradul de risc la care este supus
copilul. Ideal, ar trebui s ă existe o alt ă persoană care să diagnosticheze cazul în timpul
etapei de evaluare ini țială, alta decât asistentul social care lucreaz ă cu copilul. Acest
punct genereaz ă emfază, deoarece, într-o anumit ă eventualitate nevoia unei aprecieri
inițiale și a alteia ulterioare pot fi trecute cu vederea și se ajunge uneori la lipsa unui
plan coerent de interven ție (Faller, coord., 1981).
Copiii victime ale abuzului au ad esea istorii complicate ale victimiz ării și
traumei și prezintă o varietate de probleme și deficien țe ce pot sau nu pot fi rezultate
directe ale abuzului. Istoriile complexe și prezent ările multor probleme constituie
piedici pentru mul ți practicieni, nu de multe ori fiind în fa ța dilemei: interven ție
secvențială sau unitar ă?
Intervenția în cazul abuzului asupra copilului este una sistemic ă, copilul fiind
parte a sistemului familial, accen tul punându-se pe modificarea rela țiilor copilului cu
ceilalți membri ai sistemului. Interven ția se centreaz ă pe următoarele dou ă direcții:
juridic (stabilirea unei m ăsuri de protec ție a copilului și stabilirea unei m ăsuri corective
pentru abuzator) și recuperator (centrată pe copil, pe abuzator, pe familie).
Rezultatul optim în cazul copiilor supu și unor rele tratamente de c ătre proprii
părinți ar fi ca, dup ă intervenția în familie, aceasta s ă rămână intactă și copilul s ă poată
trăi în siguran ță, cu un bun suport emo țional, în cadrul propriei familii. Aceasta depinde
însă de o serie de factori care privesc: p ărintele abuzator (gravitatea abuzului comis,
măsura în care p ărintele accept ă responsabilitatea faptelor comise, num ărul și
severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale – alcoolism, comportament violent,
boală psihică, deficien ță mentală) și părintele care nu a comis abuzul, p ărintele de
suport (modul de reac ție în urma descoperirii comiterii abuzului asupra copilului,
calitatea rela ției sale cu victima, dependen ța sa de persoana care a comis abuzul,
numărul și severitatea celorlalte eventuale problem e ale sale – alcoolism, comportament
violent, boal ă psihică, deficien ță mentală). Pe baza analizei se pot desprinde
următoarele tipuri de decizie: familia r ămâne intact ă; agresorul este separat de familie;
copilul este plasat temporar în afara familiei; copilul este definitiv îndep ărtat din familie
(Roth-Szamosközi, 1999, apud. Faller, 1993).

Gabriela IRIMESCU
106

Agresor
Informa ții pozitive Informa ții negative
Informații
pozitive Tipul I – Familia r ămâne intact ă
Obiective:
reducerea la minimum a riscului
repetării abuzului de c ătre făptuitor prin
îndepărtarea acestuia de lâng ă copil și
acordarea unei terapii individuale;
terapie individual ă pentru copilul
abuzat;
terapie individual ă cu părintele
care oferă suport copilului;
terapia cuplului: între persoana
făptuitoare și persoana care ofer ă
suport;
reunirea familiei și continuarea
terapiei familiale. Tipul II – Agresorul este separat
de familie
Obiective:
terapie individual ă pentru
copilul abuzat;
terapie individul ă cu
părintele care ofer ă suport
copilului;
terapie individual ă cu
părintele făptuitor.
Părintele
care ofer ă
suport
Informații
negative Tipul III – Copilul este plasat temporar
în afara familiei
Obiective:
terapie individual ă pentru copil,
suport pentru trauma suferit ă și pentru
separarea de p ărinți;
terapie individual ă pentru ambii
părinți;
reabilitarea p ărintelui care nu a
comis abuzuri va permite revenirea
copilului în familia proprie și
reevaluarea situa ției;
terapia cuplului; terapia familiei; reunificarea gradual ă a familiei.
Tipul IV – Copilul este definitiv
îndepărtat din familie
Obiective:
decăderea din drepturile
părintești;
terapia individual ă a
copilului;
terapie pentru p ărinții
substitut.
Matricea deciziilor strategice în cazul copiilor abuza ți, Faller, 1993, p. 66

Asistența socială a copilului maltratat
107Intervenția presupune, pentru asistentul social, folosirea unor strategii
alternative, ca de exemplu, dacă în timpul evalu ării inițiale asistentul social identific ă
faptul că familia colaboreaz ă și cu alte organiza ții sociale, el poate decide cedarea
cazului, în totalitate sau par țial, spre acea organiza ție; în situa ția în care familia este
cooperant ă și copilul nu este în pericol, copilul poate r ămâne în mediul familial, dar se
asigură servicii directe familiei din partea institu ției la care lucreaz ă, a altor institu ții sau
a comunit ății; în cazul în care siguran ța copilului este pus ă în pericol, este necesar ca
acel copil s ă fie plasat la familia l ărgită sau într-o familie de asisten ți maternali, pân ă
când familia a f ăcut suficiente schimb ări pentru a-i putea ofer i copilului minimum de
siguranță; există și situații în care familia nu este dispus ă la schimb ări sau nu este
capabilă de schimb ări, iar copilul trebuie scos definitiv din mediul familial. Tipurile de
servicii sociale oferite variaz ă în funcție de nevoile familiei, de complexitatea cazului și
de funcționarea altor servicii sociale în cadrul comunit ății. În multe situa ții, cei care
intervin realizeaz ă o monitorizare a familiei, dar interven ția este axat ă strict pe copil,
recurgând de multe ori la scoaterea copilului din mediul familial și mai puțin la oferirea
de servicii familiei ca întreg. Aceasta este o politic ă ineficient ă pe termen lung și
costisitoare pe termen scurt (Roth-Szamosközi, 1999, pp. 208-210).
Intervenția celor de la serviciile de protec ție a copilului este specific ă situațiilor
de criză. În cazul în care interven ția este mai mult decât monitorizat ă, se au în vedere
două tipuri de resurse (Borgman, Edmunds, MacD icken, 1994) în elaborarea planului de
intervenție: servicii concrete care includ: asisten ță financiar ă, servicii medicale,
asistență, consultan ță sau ajutor pentru angajare , servicii educative, asisten ță la
domiciliu, îngrijire zilnic ă, vizite ale asisten ților medicali; terapie – pentru dep ășirea
situației de criza, terapie individual ă asupra copilului, dar și a părinților, consiliere
maritală, terapie familial ă focalizată pe interac țiunea părinte-copil, terapie de grup.
Se știe că toate aceste metode sunt folosito are în cazul familiilor abuzive sau
care își neglijeaz ă copiii. Cu toate acestea, serviciilor de protec ție, care lucreaz ă cu
clienți involuntari, acoper ă, mai întâi, sfera presta țiilor directe, a sp rijinului material
sau financiar (care poate reduce rezisten ța familiei, dar poate crea și dependen ță) și,
abia apoi, apeleaz ă la o form ă de terapie. Ideal ar fi ca familia s ă decidă când anume
este interven ția eficient ă sau dacă au apărut noi probleme ce nu au fost acoperite. Un
procentaj al familiilor în care se înregistreaz ă forme de abuz și neglijare este cel al
familiilor cu o multitudine de probleme, iar strategiile familiale de interven ție sunt

Gabriela IRIMESCU
108
folosite alternativ în func ție de problema identificat ă (Saunders, Berliner, Hanson
coord., 2003, pp. 93-109).
Reacțiile familiei în timpul interven ției variaz ă de la respingerea ini țială a
ajutorului datorit ă discrepan ței dintre imaginea de sine a familiei și realitate, la
acceptarea ajutorului și integrarea profesioni știlor în mediul familial ca „unchi” și
„mătușe”. În prima situa ție punctul critic îl reprezint ă discrepan țele imense dintre
imaginea de sine a familiei și realitatea rela țiilor intra-familiale în momentul
dezvăluirii, schimbarea devenind posibil ă după criza ini țială, iar în cea de a doua
situație apare retragerea, chiar fuga atunci când interven ția presupune schimbarea
relațiilor disfunc ționale și amenință unitatea familiei (Furnis, 1995, p. 57).
Dacă scopul principal al interven ției este protec ția copilului, scopul secundar
este men ținerea familiei împreun ă, prin (re)întoarcerea copilului în familie, dac ă
schimbările s-au produs și dacă copilul este în siguran ță în mediul familial. Acest
serviciu ac ționează la nivel primar și are drept scop prevenirea abandonului și
instituționalizării copilului. Costurile legate de oferirea unui asemenea serviciu social
sunt relativ reduse, implicând sprijinirea familiei în vederea p ăstrării unității familiale
prin acțiuni de tipul: oferirea de suport financiar în func ție de nevoile familiei,
consiliere, terapie individual ă, de grup și familială, programe educative de dezvoltare a
competen țelor adultului în domenii cum ar fi educarea copiilor, managementul
veniturilor și cheltuielilor, grupuri de suport etc. ( a se vedea anexa 6, privind
standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse co munitare pentru prevenirea
abuzului, neglij ării și exploatării copilului)
Prin acest serviciu se asigur ă dezvoltarea copilului în propria familie, chiar și în
situația în care condi țiile materiale sunt preca re. David Howe (1992) ar ăta că „chiar și
familia cea mai caren țată material și afectiv, familia care nu reu șește să asigure condi ții
optime de îngrijire și formare a copilului, constituie totu și o soluție mai bun ă decât cea
mai dotat ă și mai adecvat ă agenție de protec ție, care nu va reu și să suplineasc ă funcțiile
grupului familial, al fra ților, bunicilor și în primul rând ale imaginii p ărinților în
persoana copilului” (Howe apud Miftode, 1999, p. 217). În situa ția în care acest lucru
nu este posibil, asistentul social urm ărește plasarea copilului în familia l ărgită (bunici,
unchi, mătuși).
Măsura de protec ție socială cea mai des folosit ă constă în scoaterea copilului din
mediul abuziv și plasarea temporar ă a acestuia în afara familiei. M ăsura este uneori
traumatizant ă pentru copil, acesta tr ăind dilema celui abuzat, dar și a celui îndep ărtat din

Asistența socială a copilului maltratat
109familie. Lucr ătorii din domeniul sistemului de protec ție a copilului plaseaz ă copiii în
centre de plasament, centre de primire în regim de urgen ță ( a se vedea anexa 7, privind
Standardelor minime obligatorii privind centrul de primire în regim de urgen ță pentru
copilul abuzat, neglijat și exploatat), centre de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat
și exploatat ( a se vedea standardele minime obligatorii privind centrul de consiliere
pentru copilul abuzat, neglijat și exploatat) și la asisten ți maternali, monitorizând
progresul. O problem ă a acestei diversit ăți ține de contabilizare. Te hnic, copilul trece în
sistemul de îngrijire, plasament la asistentul maternal sau institu țional, iar asistentul
social comunitar pred ă cazul unui alt asistent social. Familia, la rândul ei, ar trebui s ă
beneficieze de sprijin specializat. Familia poate întâmpina cu ostilitate asistentul social
care a luat copilul/ copiii și să nu aibă încredere într-un nou asistent social, ceea ce
necesită foarte mult timp pentru aceast ă tranziție. Nu e deloc u șor pentru un nou asistent
social să lucreze la astfel de cazuri în planul de interven ție stabilit de serviciile de
protecția copilului. În plus, necesitatea de a apel a la un alt asistent so cial poate exacerba
trauma mut ării copilului atât pentru copil, cât și pentru familie.
Plasamentul – constă în încredin țarea copilului unei persoane sau unei familii,
alta decât cea biologic ă. Această familie poate fi compus ă din membrii familiei l ărgite
sau din membrii comunit ății locale care î și asumă responsabilitatea cre șterii și educării
copilului. Hot ărârea de plasament este luat ă de Comisia pentru Protec ție a Drepturilor
Copilului, sau dup ă caz de către instan ța de judecat ă. Criterii care stau la baza deciziei
de plasament:
gravitatea abuzului și pericolul iminent la care este supus copilul (de exemplu, rele
tratamente aplicate minorului, neglijare fizic ă, medical ă, abandon, copii cu fracturi
multiple, dependen ța mamei de substan țe psihoactive etc.); vârsta și deficien ța copilului
– copiii sub trei ani și copiii cu handicap fizic sau mental sunt foarte vulnerabili.
Deoarece separarea de familia natural ă, chiar și pentru o perioad ă scurtă de timp, are
unele efecte negative în ceea ce prive ște atașamentul, conducând la fragilizarea
atașamentului dintre p ărintele natural și copil sau la formarea unui ata șament anxios,
este necesar ă evaluarea foarte atent ă a situației familiale și a modului în care sunt
satisfăcute nevoile copilului.
În acest proces trebuie urm ărite următoarele elemente: relația copil – p ărinte :
efectele distrugerii unui ata șament solid creat între copil și părinte pot fi mai mult
negative decât pozitive; istoria maltrat ării: identificarea incidenței (numărul de cazuri
noi, semnalate într-o anumit ă perioadă de timp) și a prevalenței (numărul total de cazuri

Gabriela IRIMESCU
110
– atât cele noi, cât și cele vechi – care ofer ă o imagine mai clar ă a fenomenului la
nivelul comunit ății); capacitatea p ărinților de a satisface nevoile de baz ă ale copilului :
se va realiza în special evaluarea p ărinților cu deficien țe fizice sau mentale și a
părinților care sunt dependen ți de alcool sau drog; disponibilitatea p ărinților de a oferi
ajutor suplimentar : se va urm ări cine stă cu copilul în timpul cât p ărinții sunt la serviciu
sau după ce copilul vine de la școală. În timpul plasamentului, este necesar ă
desfășurarea unui plan de interven ție destinat îmbun ătățirii relației copil-p ărinte după
reîntoarcerea copilului în familia natural ă. Acest plan trebuie s ă cuprindă: durata
plasamentului, achizi țiile părinților în aceast ă perioadă, acțiunile specifice cu p ărinții
naturali și cu părinții de plasament, în scopul preg ătirii copilului pentru reîntoarcerea sa
în familie, iar în tot acest timp familia natural ă va fi monitorizat ă, evaluându-se gradul
de progres (Ionescu, 2001).
Sprijinirea familiilor de plasament în îngrijirea copiilor abuza ți sau neglija ți se
bazează pe următoarele principii: un copil ar putea avea nevoie de o familie substitut
oferită de serviciile sociale, atunci când nici p ărinții naturali, nici familia extins ă nu pot
satisface nevoile de dezvoltare ale cop ilului; familia de plasament trebuie s ă fie o
familie sigur ă, stabilă și protectoare; aten ția familiei de plasament trebuie concentrat ă
asupra satisfacerii nevoilor imediate ale copilului, sprijinind evolu ția familiei naturale a
copilului și reîntoarcerea c opilului în aceast ă familie atunci când va fi posibil; datorit ă
faptului c ă familia de plasament devine parte a familiei extinse a copilului, aceasta
trebuie să negocieze relațiile care sprijin ă părinții naturali și scopurile plasamentului;
fiecare familie este diferit ă – mutarea într-o alt ă familie constituie întotdeauna un șoc
cultural pentru copil; asemănările etnice și culturale, precum și relațiile continue dintre
familii fac mai u șoare schimb ările atât pentru copil, cât și pentru familii; fiecare copil
are dreptul s ă primeasc ă îngrijire și servicii adecvate și are dreptul de a fi preg ătit
pentru autonomie și pentru o via ță independent ă (Cairns & Cairns, 2003).
În ciuda faptului c ă se încearc ă o îmbunătățire a situa ției copilului, unii p ărinți
nu sunt capabili s ă le asigure o îngrijire corespunz ătoare. În aceste situa ții, trebuie s ă se
asigure un alt mediu de îngrij ire. Atunci când se crede c ă părinții vor fi în stare în
curând să asigure copilului î ngrijirea corespunz ătoare, sunt necesare scurte plasamente.
În separare sunt importante câteva aspecte și anume (Killén, 1998, pp. 419-433):
separarea de p ărinți, comunicarea deciziei de sepa rare, exprimarea sentimentelor cu
privire la separare, exprimarea sentimentelor de vinov ăție si reducerea lor, preg ătirea
teoretică a copilului în leg ătură cu plasamentul, întâlnirea cu p ărintele de plasament.

Asistența socială a copilului maltratat
111Munca cu copilul care trece prin procesul de separare de p ărinți și angajare în rela ția cu
noii săi ocrotitori este foarte important ă, copilul traversând o perioad ă de criză, iar
ajutorul pe care copilul îl prime ște în aceast ă perioadă, are consecin țe asupra dezvolt ării
sale viitoare. Comunicarea deciziei cu privire la plasament nu trebuie adus ă la
cunoștința copilului de c ătre părinți. Aceștia, de multe ori fiind într-o criz ă, vor
comunica aceast ă hotărâre din punctul lor de vedere, într-un mod în care ei apar într-o
lumină favorabil ă. Ei pot nega realit ățile și pot promite copilului alte solu ții, prin
aceasta ei accentuând anxietatea și vinovăția copilului, în plus atunci când copilului i se
spune hot ărârea luat ă, de separare de p ărinți, el trebuie ajutat s ă-și exprime sentimentele
în legătură cu acest lucru. Este important ca la întreb ările adresate de copil (verbale sau
exprimate indirect prin joc) s ă i răspundă cu sinceritate și sa se reduc ă, pe cât posibil,
sentimentul de vinov ăție și responsabilitate. În func ție de vârsta sa cop ilul poate fi ajutat
printr-o poveste care îi ilustreaz ă situația sau prin joc (de exemplu, „Micul ursule ț va fi
plasat într-o cas ă, iar el este sup ărat pe el însu și și crede că este vinovat de acest lucru.
Mama lui spune c ă nimeni nu este vinovat. Lucrurile au luat aceast ă întorsătură
deoarece ea nu a înv ățat niciodat ă să-l îngrijeasc ă bine și acum ea dorea ca el s ă meargă
la această casă pentru ca acolo s ă primeasc ă o îngrijire bun ă și să fie din nou fericit”).
Aceste comunic ări trebuie repetate în di ferite moduri, cu speran ța că mai devreme sau
mai târziu copilul va fi capabil s ă integreze mesajul în percep ția pe care o are despre
sine și despre situa ție (Filipoi, 2002).
Perioada de potrivire și acomodare a copilului victim ă a abuzului la p ărintele
profesionist/ asistentul maternal respect ă aceleași pași din standardele de calitate ale
serviciului și normele metodologice, in mod particular îns ă, se accentueaz ă înțelegerea
comportamentului și nevoilor copilului-victim ă a abuzului și/sau neglij ării. Acești copiii
deseori recreeaz ă situații similare și reacții copil-părinte de tipul celor pe care le-a mai
trăit, uneori acest proces se poate petrece dup ă o perioad ă de „lună de miere”. (Killén,
1998). O important ă funcție a părinților de plasament este s ă ofere copilului o
experiență nouă în care s ă nu i se confirme copilului experien țele lui anterioare. Unii
copii la început se adapteaz ă bine, dar dup ă un timp au devenit dificili și supun p ărinții
de plasament la încerc ări grele (ambivalen ță, agresiune, respingere, depresie ș.a.). De
asemenea, p ărinții de plasament trebuie s ă fie capabili s ă ajute copilul s ă se pregătească
pentru vizitele p ărinților lui și să îi susțină și după vizite, atunci când copilul î și exprimă
sentimentele sau în cazurile în care p ărinții nu-și respectă promisiunea de a-l vizita.

Gabriela IRIMESCU
112

Temă nr. 3 – Interven ție
(prezentat ă la ultimul tutorial)

Propuneți metodologia de lucru (etape, metode, te hnici, instrumente de lucru) pentru
cazurile de abuz produse asupra copilului în mediul familial, respectând standardele
managementului de caz și standardele de calitate pe ntru serviciile de abuz. Copiii afla ți în plasament au nevoie de ajutor pentru a face fa ță tristeții datorate
separării de familia și de rețeaua lor social ă (Watson, 1994)

d) Evaluarea final ă și închiderea cazului

Varietatea tipurilor de interven ție utilizate în protec ția copilului implic ă
raportarea rezultatelor la criterii foarte diferite, adaptate caracteristicilor clientului și
specificului muncii. Evaluarea este un proces complex, menit s ă contribuie la
îmbunătățirea practicii. Pentru ca evaluarea s ă poată fi considerat ă eficientă, ea trebuie
planificat ă de la începutul interven ției. Deci, proiectul unei interven ții va trebui s ă
cuprindă indicatorii evalu ării, indicatori m ăsurabili care s ă indice schimbarea. De
exemplu, în evaluarea eficien ței plasamentului unui copil abuzat ținem seama de
următoarele: s-a respectat durata stabilit ă inițial, în familia natural ă s-au eliminat/ s-au
minimalizat cauzele care au condus la m ăsura plasării copilului în afara familiei, s-au
atins obiectivele de interven ție în favoarea copilului, evaluate la niveluri diferite:
sănătate, educa ție, relații interpersonale, dezvoltare emo țională, creșterea stimei de sine,
reducerea nivelului de stres etc. De obicei, interven ția serviciilor de protec ție se dore ște
a fi o interven ție pe termen scurt/ mediu. Totu și, unele cazuri r ămân deschise o perioad ă
mai mare de timp dac ă cazul se afl ă pe rol în instan ță, iar aceasta a propus m ăsura
supravegherii pe o perioad ă de timp etc. Cazurile se pot închide din dou ă motive: copiii
nu mai sunt expu și riscului de abuz sau neglijare, de și, de multe ori, obiectivele de
intervenție în familiei s-au înmul țit – cazul este referit altor organiza ții spre rezolvarea
noilor probleme identificate și nu se ating obi ectivele – interven ția serviciilor de
protecție nu a atins nivelul adecvat pentru schi mbare. Uneori se poate ca serviciile s ă fie
insuficiente sau ineficiente pentru situa ția dată. Sunt situa ții în care apar discrepan țe
între gravitatea cazului a șa cum este ea analizat ă și prezentat ă și decizia instan țelor
judecătorești, ceea ce determin ă închiderea cazurilor (Salus, DePanfilis, 2003).

Asistența socială a copilului maltratat
113
VI. Prevenirea abuzului

Cercetările efectuate pân ă acum în acest domeniu încadreaz ă modalitățile de
prevenție a copilului abuzat pe trei paliere: primar (acționează în contextul social și se
referă la implementarea prin politici sociale a programelor de preven ție a individului și
grupului), secundar (constă în elaborarea de programe și oferirea de servicii țintite
asupra individului sau grupul ui care a fost abuzat), terțiar (are ca scop eliminarea, pe
cât posibil, a efectelor negative ale abuzului și prevenirea recidivei). Printre obiectivele
procesului de prevenire putem men ționa: participarea tuturor profesioni știlor din
domeniul protec ției copilului la prevenirea maltrat ării, prin educarea copiilor și a
adolescen ților, sprijinirea familiilor, cunoa șterea și transmiterea c ătre comunitate a
legislației de protec ție a copilului din România, care face posibil ă o strategie de
prevenire și depistare a situa țiilor de risc.

Prevenirea – condi ție esențială a unei ac țiuni eficiente

Varietatea cauzelor maltrat ării, importan ța factorilor psihologici și sociali, fac ca
prevenirea abuzurilor și neglijen țelor să fie complex ă și multiform ă. În plus, aceasta
este greu de evaluat dac ă ținem cont de incertitudinea actual ă privind cifrele reale legate
de maltratare și de timpul lung necesar observ ării rezultatelor.
Totuși, există o dorință evidentă din partea tuturor profesioni știlor interesa ți de a
eradica acest flagel al societ ății printr-o preven ție eficient ă. Această dorință este
declarată de către numeroase acte interna ționale, cum este Conven ția Drepturilor
Copilului, integrat ă și de legisla ția multor țări, care contureaz ă maltratarea ca o
problemă a întregii societ ăți și nu ca o acumulare de fapt e punctuale. Aceasta creeaz ă
cadrul pentru exercitarea dreptului copilului de a fi respectat, adic ă dreptul la demnitate.
Legea vizeaz ă prevenirea sistematic ă a situațiilor de maltratare prin crearea unei re țele
naționale de protec ție: coordonarea ac țiunilor printr-o mai bun ă articulare între
autoritatea administrativ ă și autoritatea juridic ă; instituționalizarea form ării pe scar ă

Gabriela IRIMESCU
114
largă pentru profesioni știi din sectorul public și privat abilitat; cooperarea cu ONG-
urile; crearea unui dispozitiv depa rtamental de culegere a semnal ărilor; crearea unui
serviciu na țional telefonic 24h/24h (h ot-line) teritorial.
Acest serviciu na țional telefonic va putea s ă permită alături de alte ac țiuni
elaborarea unui studiu a nual de evaluare a prevalen ței fenomenului de abuz, care s ă
conducă la ajustarea strategiilor și, totodat ă, la alcătuirea unor sinteze prezentate
periodic

VI.1. Prevenirea primar ă

Măsurile de preven ție primar ă se adreseaz ă populației în totalitatea ei.
Ameliorarea condi țiilor de locuit, a condi țiilor de munc ă contribuie, în mod general, la
reducerea situa țiilor de criz ă familială, situații creatoare de situa ții de maltratare,
precum și la prevenirea abandonului și instituționalizării.
Specifice sunt m ăsurile care particip ă la protec ția mamei și copilului: educa ție
pentru dezvoltarea parentalit ății, a rela țiilor afective mam ă-copil înc ă din perioada
prenatală, în cadrul centrelor de planificare familial ă, a centrelor de s ănătate, ONG-urile
care se ocup ă de educa ția adolescen ților și părinților; ajutor la domiciliu – asisten ță de
pediatrie etc.; îmbun ătățirea calit ății îngrijirilor acordate copiilor din centrele de
plasament, alte unit ăți de ocrotire medico-sociale, spitale/ sec ții de pediatrie; cre șterea
calității serviciilor acordate în cre șe și de către asisten ții maternali, preg ătirea temeinic ă
a acestora înainte de a lua copilul în plasament; dezvoltarea și înființarea unor noi
așezăminte pentru femeile gravide și tinerele mame izolate sau în dificultate, care s ă
funcționeze dup ă standarde de calitate convenabile integr ării lor sociale ulterioare și
care să creeze condi ții pentru prevenirea abandonului; maternit ățile reprezint ă un loc
privilegiat pentru preven ția primar ă, favorizând înc ă înainte de na ștere stabilirea unor
relații afective pozitive între p ărinți – în special mam ă și nou-născut. Tot aici, în acela și
scop, pot fi organizate, pentru grav idele cu risc, programe de educa ție care să prevină și
/ sau să atenueze interac țiunile dizarmonice mam ă-copil. Maternitatea poate, de
asemenea, s ă fie un catalizator în realizarea re țelelor de sus ținere/ suport social.
Prevenirea abuzurilor sexuale se realizeaz ă și prin combinarea unor ac țiuni
diverse: educare real ă a opiniei publice prin difuzarea de filme și prin difuzarea unei
broșuri/ pliant destinat ă familiilor; programe destinate copiilor care sunt înv ățați să-și
facă respectat corpul atunci când sunt acosta ți de un poten țial agresor; formare ini țială și

Asistența socială a copilului maltratat
115continuă a tuturor profesioni știlor care se ocup ă de copii; rolul școlii este în acest caz
preponderent. F ără îndoială, ar trebui s ă se conceap ă pe viitor programe de educa ție
pentru via ță, care să se adreseze copiilor și adolescen ților, care s ă facă în același timp
educație pentru rolul de viitori p ărinți și educație sexuală.

VI.2. Prevenirea secundar ă

Prevenția secundar ă este legat ă în mod mai direct de domeniul medico-social.
Aceasta cere realiz area unor interven ții eficiente, pe cât posibil chiar înainte de apari ția
situației de recuren ță a maltrat ării. Se preconizeaz ă, date fiind rezultatele mult mai bune
obținute prin aceast ă practică, ca acțiunile de prevenire s ă fie orientate c ătre perioada
sarcinii și cea neo-natal ă, la familiile cu risc și/ sau în dificultate. Se acord ă atenție
tuturor situa țiilor particulare, evocatoare de maltratare.
Prevenția secundar ă include, de asemenea, o serie de ini țiative reu șite care se
pun în prezent în practic ă progresiv sub impulsul ONG-urilor și a Direc țiilor de
Protecție a Copilului: servicii de sprijin telefonic, locuri de întâlnire și informare pentru
părinți, centre de primire a mamelor maltratate, etc.

VI.3. Prevenirea ter țiară

La limita dintre prevenire și terapie se situeaz ă acțiunile al c ăror obiectiv îl
constituie evitarea recidivei situa ției de maltratare și, mai ales, de limitare a apari ției
sechelelor. Ac țiunile de prevenire nu-l vizeaz ă numai pe copilul victim ă a violenței, ci și
pe frații și surorile lui.
Prevenirea la nivel ter țiar a abuzului înseamn ă că prin acțiuni bine conduse, cei
care au fost abuza ți să nu devin ă la rândul lor agresori și să perpetueze ciclul
transmiterii transgenera ționale.
Un astfel de model este cel al folosirea familiei de sprijin , a părinților voluntari
ca strategie complementar ă ce permite prelungirea interven ției realizate de profesioni ști.
Membrii familiei de sprijin pot oferi sfaturi, sus ținere și acompaniere în via ța cotidian ă
mai ales pentru c ă se găsesc în afara circuitelor obi șnuite de interven ție (centre de
protecție a copilului, justi ție, servicii sociale).
Familiile de sprijin – sunt acele persoane sau familii care au fost special
selectate, preg ătite și evaluate în scopul ocrotirii copiilor. Familiile de sprijin trebuie: s ă

Gabriela IRIMESCU
116

Temă nr. 4 – Prevenire
(prezentat ă la ultimul tutorial)

Alegeți una dintre formele de abuz / violen ță enumerate mai jos și elaborați o
strategie de prevenire cu aplicar e la nivel comunitar sau institu țional.

Forme de abuz/ exploatare/ violen ță:
– exploatare prin munc ă;
– violență în școală (copii agresori);
– violență în școală (copii victime);
– trafic;
– exploatare sexual ă;
– abuz în institu ții (penitenciar, spital, centre de plasament); ofere copiilor ocrotire, afec țiune, încredere și siguranță; să ofere educa ție și îngrijire,
prin experien ța vieții de familie, pentru copiii a c ăror părinți se află în imposibilitate,
temporară sau pe termen lung, de a face acest lucru; s ă ofere sprijin copiilor pentru a
depăși experien ța traumatizant ă a separării, a pierderii sau experien ța negativ ă a
instituționalizării; să ajute copilul s ă depășească posibilele dificult ăți emoționale și de
comportament; s ă pregătească copilul pentru reintegrare, adop ție sau pentru via ța
independent ă; să încurajeze men ținerea leg ăturilor copilului cu familia natural ă și să
colaboreze cu aceasta în stabilirea pl anurilor legate de copil (cu excep ția cazului în care
acest lucru este cu totul contraindicat).
Rolul familiei de sprijin este de a consolida factorii de protec ție ai fiec ărui
membru al familiei țintă pentru a le reda speran ța.
Pentru părinții din familia țintă, efectele acestui tip de preven ție terțiară sunt:
sentimentul de control asupra educa ției propriilor copii, însu șirea unui rol valorizant de
părinte, reducerea crizelor familiale, folosire a unor strategii mai bune de rezolvare a
problemelor, apari ția momentelor de complicitate cu copiii și îmbunătățirea calității
vieții de familie.
Pentru copiii din familia țintă, prezența familiei de sprijin le permite s ă trăiască
într-un mediu familial mai s ănătos, să învețe să împărtășească momente agreabile cu
părinții, să capete stim ă de sine, s ă-și însușească strategii mai bune de adaptare etc.
Ca limit ă a modelului ar putea fi amintit faptul c ă neprofesioni știi se substituie
profesioni știlor fără a integra întotdeauna ac țiunile lor într-un plan de interven ție.

Asistența socială a copilului maltratat
117
Concluzii
Asistenții sociali, cei care lucreaz ă în domeniul protec ției copilului, se confrunt ă
zilnic cu familii care nu ofer ă o îngrijire adecvat ă copiilor lor. Copiii sunt expu și unor
tipuri și grade diferite de neglijare, precum și unor comportamente abuzive din punct de
vedere emo țional, fizic sau/ și sexual.
Trăirea unor comportamente abuzive în copil ărie poate duce la formarea unor
copii sau adul ți care nu știu prea multe despre ce înseamn ă siguranța și recunoștința,
părinți care nu sunt capabili s ă transmită propriilor copii ceea ce nu au primit ei în șiși și
copii care sunt în pericol de a fi cople șiți de sarcina cre șterii și educării genera ției
viitoare. Abuzul afecteaz ă, așadar, pe copilul și pe adultul care și-a trăit propriile
neajunsuri, frustr ări sau speran țe spulberate. Strategiile de interven ție au la baza
caracteristicile abuzatorului și factorii de risc individuali, familiali și socio-economici
asociați abuzului asupra copilului.
O provocare pentru cei care studiaz ă problemele copilului abuzat este
dezvoltarea unor programe adecvate de preven ție si tratament. Accentul ar trebui pus
mai mut îns ă pe latura preventiv ă deoarece: metodele de tratament folosite în cazul
copiilor abuza ți nu conduc la rezultate de excep ție (a se vedea multitudinea de metode
folosite și apoi abandonate pentru a fi în locuite cu altele noi); interven ția are loc prin
schimbarea atitudinii fa ță de copil, fa ță de violen ță, față de sexualitate – interven ție care
nu întotdeauna este o interven ție individuala, de cele mai multe ori interven ția simultan ă
a factorului grup nef iind de neglijat .
Problema abuzului asupra copilului fiind complex ă prevenția privește mai multe
arii de ac țiune, ca: atitudinea societ ății față de violen ță, violența domestic ă, abuzul de
alcool și drog, sărăcia, educa ția prin mass-media, pornogr afia, programele educative
privind preven ția abuzului, comportamentul protectiv însu șit de copil, tratamentul
victimei, tratamentul abuzatorului, dezvoltarea re țelelor de ajutor familial și comunitar,
programe educative pentru p ărinți privind dezvoltarea copilului și tratarea p ărinților cu
personalit ăți dizarmonice, stresul.
Strategiile de preven ți e a u l a b a z ă factorii de risc asocia ți abuzului asupra
copilului: individuali, familial, socio-economici.
Prevenția primara se adreseaz ă unui segment mare de popula ție și include
programe pentru preg ătirea profesioni știlor, programe care se adreseaz ă copiilor abuza ți
(programe de educare a copiilor de a nu se expune situa țiilor periculoase în care pot

Gabriela IRIMESCU
118
deveni victime) și programe care se adreseaz ă părinților (ultimele cercet ări arata ca 25%
dintre cei care abuzeaz ă copiii au fost și ei abuza ți în copilărie și 25% au crescut f ără
părinți).
Prevenția secundar ă este centrat ă, în special, pe ac țiunea la nivelu l grupului de
risc, încercând s ă reducă impactul factorilor asocia ți cu diferitele forme de abuz. Un
exemplu îl constituie programele educative cu p ărinții care au copii cu nevoi speciale,
cunoscut fiind faptul c ă copilul cu handicap este o victima u șoară pentru abuzator.
Prevenția terțiară are la baza programele terapeuti ce pentru cei care au suferit un
abuz prin ajutorul oferit p ărinților pentru a r ăspunde adecvat solicit ărilor copilului,
pentru a se autocontrola, pentru a elimina stresul și a crește stima de sine. Aceste
programe au ca scop protejarea copilului de un abuz sau protec ția împotriva recidivei.
Abuzul asupra copilului este o problema cu care se confrunt ă și societatea
noastră, iar datorit ă efectelor pe termen lung asupra copilului și asupra rela țiilor sale
sociale, modalitatea de preven ție a fenomenului de abuz asupra copilului ar trebui sa fie
prioritară pentru serviciile so ciale (Miftode, 2002).

1. Ainsworth, M., „Object Relations, Dependency, and Attachment” în Theoretical Review of the
Infant-Mother Relations hip. Child Development , 1969, 40, pp. 969-1025.
2. Alexandrescu, G,; P ăunescu, G. (coordonatori), Ghid de bune practici pentru prevenirea
abuzului asupra copilului, Salvați Copiii, 2002.
3. Alexiu, M. T., Stadiile dezvolt ării umane, Editura Mirton, Timi șoara, 2001.
4. Araji, S., Sexually aggressive children. Coming to Understand Them. SAGE Publications,
Londra, 1997.
5. Atkinson, L. R.; Atkinson, C.R.; Smith, E.E.; Bem, J.D., Introducere în psihologie, Editura
Tehnică, București, 2002.
6. Azar, T. S.; Povilatis, Y. T.; Lauretti, F. A.; Pouqu ette, L. C., „The Current Status of Etiological
Theories in Intrafamilial Child Maltreat ment” în Lutzker, R. J. (coord.), Handbook of Child Abuse
Research and Treatment , Plenum Press, New York, 1998, pp. 3-31.
7. Balahur, D., Protecția drepturilor copilului ca principiu al asisten ței sociale , Editura All,
București, 2001.
Bibliografie selectiv ă

Asistența socială a copilului maltratat
1198. Beech, R.A.; Fisher, D.D. , “ The Rehabilitation of Child Sex Of fenders” în Bergman, J.; Plum,
B., Introducere în terapia agresorului sexual, prelegeri sus ținute în cadrul seminarului Serrvicii psiho-
sociale pentru prevenirea institu ționalizării și reabilitării copiilor victime ale abuzului și/ sau neglij ării,
Iași, 2003.
9. Behl, E. L.; Conyngham, A. H.; May, F.P., „Trends in child maltreatment literature” în Child
Abuse and Neglect: International journal, 2003, 27, pp. 215-229.
10. Belsky, J., „Child maltreatment. An ecological integration” în American Psychologist, nr. 4,
1980, pp. 320-335.
11. Bensel R. W.; Rheinberger M.; Radbill X.S. , Children în World of Violence: The Roots of Child
Maltreatment în Helfer, E. M.; Kempe, R. S.; Krugman, R, (coords.), The battered child, The University
of Chicago Press, 1997, pp. 3-29.
12. Bichescu, D., „Evenimente traumatizante inten ționale și efectele acestora asupra personalit ății”
în Neculau, A.; Ferréol, G., Violența. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, 2003.
13. Borgman, R.; Edmunds, M.; MacDicken, A.R., Crisis Intervention: A Manual for Child
Protection Workers, Department of Health and Human Services, National Center on Child Abuse and
Neglect (NCCAN), S.U.A, 1979, reeditat în 1994.
14. Bottoms, B. L., International Perspectives on Child Abuse and Children’s Testimony,
Psychological Research and Law. SAGE Publications, Londra, 1996.
15. Bowlby, J., Attachment and Loss , Pinguin Books, Londra, 1975.
16. Bragg, L.H., „Child Protection in Fam ilies. Experiencing Domestic Violence”, Department of
Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect(NCCAN), Child Abuse and
Neglect. User Manual Series , 2003.
17. Burton J., Violence explained. The sources of conflict, violence and crime and their prevention,
Manchester University Press, New York, 1997.
18. Cairns, Kate, Cairns, Brian, „Attachment, Trau ma and Resilience: therapeutic caring for
children”, articol prezentat la seminarul NATO Prevention and intervention in child maltreatment:
development and assessment of programs , Timoșoara, 2003.
19. Cattanach, A., Play Therapy with Abused Children, Bittles Ldt., U. K., 1992.
20. Chelcea, S., Metodologia cercet ării sociologice. Metode cantitative și calitate, Editura
Economic ă, Bucureți, 2001.
21. Chelcea, S., Metodologia cercet ării sociologice. Metode cantitative și caliative, Editura
Ecnomică, București, 2001.
22. Chesterman, M., Child sexual abuse and social work, University of East Anglia Norwich, 1987.
23. Christopherson, R. J., „Social Work Student’s Perceptions of Child Abuse: An International
Comparison and Postmodern Interpretation of its Findings” în Britsh Journal of Social Work , 1998, 28,
pp. 57-72.
24. Cicchetti, D.; Wagner, S., „Altern ative assessment strategies for the evaluation of infant and
toddlers: an organizational perspective”, în Handbook of early childhood intervention, Cambridge
University Press, 1990.
25. Ciofu, C., Interacțiunea părinți-copii, Editura Medical ă Amaltea, Bucure ști, 1999.

Gabriela IRIMESCU
120
26. Cojocaru, D., „Repere ale cercet ării prin metoda Stud iului de Caz”, în Revista de cercetare și
intervenție socială, Universtatea „Al.I.Cuza” Ia și, Holt România, Editura Lumen, Ia și, vol. 3, pp. 339-
345.
27. Cooper, D., Ball, D., Abuzul asupra copilului, Editura Alternative, Bucure ști, 1993.
28. Cottraux, J., Terapiile cognitive, Editura Polirom, Ia și, 2003.
29. Coushead, V., Practica asisten ței sociale, Editura Alternative, Bucure ști, 1993.
30. Culic, I., Metode avansate în cercetarea social ă, Editura Polirm, Ia și, 2004.
31. Cunningham, A.; Jaffe, P.; Baker, L. ; Malla, S.; Mazaheri N.; Poisson S., Theory-derived
explanations of male violence against female partn ers: literature update and re lated implications for
treatment and evaluation, Family Court Clinic, Londra, 1998.
32. Daro, D., Confronting child abuse: research for effective program design, Free Press, New
York, 1988.
33. Daro, D.; Wise, D., NCPCA Annual Fifty State Survey , Chicago, National Committee for the
Prevention of child Abuse and Neglect, 1995.
34. David, N. J., Understanding Child Abuse , Macmillan Education Ltd, Londra, 1987.
35. Davido, R., Descoperi ți-vă copilul prin desene, Editura Image, Bucure ști, 1998.
36. De Mause, L., „Our Forbearers Made Childhood a Nightmare ” în Traumatic Abuse and Neglect
of Children at Home, Williams, G.J. și Money J., (coord.), Johns Hopkin s University Press, Baltimore,
1980.
37. DePanfilis, D.; Salus. K.M., Child Protective Services: A Guide for Caseworkers, Department of
Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and
Neglect. User Manual Series , 1992.
38. Deschamps, G., „Problems Associated with the Adoption of Abused Children” în Strauss, P.,
Deschamps, G. Les Jeunes Enfants Victimes de Mauvais Traitements. Paris, CTNERHI, 1978.
39. Doron, R.; Parot, F., Dicționar de psihologie , Editura Humanitas, Bucure ști, 1999.
40. Dumitrana, M., Copilul institu ționalizat , Editura Didactic ă și Pedagogic ă, București, 1998.
41. Faller, C. K., Stone, J. B., „Institutional Struct ures for Handling Child Abuse and Neglect”, în
Faller (coord.) Social Work with Abused and Neglected Children. A manual of Interdisciplinary Practice,
The Free Press, Collier Macmillan Publisher, London, 1981, pp. 97-114.
42. Faller, C.K., “Child Sexual Abuse: Intervention and Treatment Issues”, Department of Health
and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect.
User Manual Series , 1993.
43. Faller, C.K., Social Work with Abused and Neglected Children. A Manual of Interdisciplinary
Practice , The Free Press, New York, 1993.
44. Faller, C.K., Understanding child sexual maltreatment , SAGE, Londra, 1990.
45. Feller, N.J.; Davidson, H. A.; Hardin, M.; Horow itz, M. R., „Working With the Courts in Child
Protection”, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect. User
Manual Series , 1992.
46. Finkelhor, D., „Child Sexual Abus e: New Theory and Research” în Wiehe, R. V., Working with
Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.

Asistența socială a copilului maltratat
12147. Finkelhor, D., „Child sexual Abuse: Two Models” în Journal Interpersonal Violence, 1987, 2,
pp. 348-366.
48. Finkelhor, D.; Browen, A., „The trau matic impact of child abuse” în American Journal of
Orthopsychiatry , nr. 55, 1985, pp. 530-541.
49. Finkelhor, D.; Korbin, J., „Child abuse as an International Issue” în Child Abuse and Neglect:
International Journal, 1988, 11(3), pp. 397-407.
50. Fischer, G.; Riedesser, P., Tratat de psihotraumatologie, Editura Trei, Bucure ști, 2001.
51. Flandrin, J., Families in Former Time: Kinship, Household, and Sexuality in Early Modern
France, Cambridge University, Press, New York, 1976.
52. Florescu, L., Fr ățiman L., Ontogeneza dezvolt ării în situa ții de abandon , Editura Funda ția
“Andrei Șaguna”, Constan ța, 2000.
53. Folkman, S.; Lazarus, R.S., „The relatio nship between coping and emotion” în Social and
Scientific Medicine , 1998, nr. 26, pp. 309-317.
54. Freud, A., Eul și mecanismele de ap ărare, Editura Funda ției Genera ția, Bucure ști, 2002, trad.
Constantinescu, A.
55. Freud, A., Normal și patologic la copil. Evalu ări ale dezvolt ării, Editura Funda ției Genera ția,
2002, trad. Popescu, C. și Alecu, C.
56. Freud, S., „Studii despre sexualitate” în Opere , vol 6, Bucure ști, Editura Trei, 2001.
57. Freud, S., Totem și tabu , Editura Mediarex, Bucure ști, 1993.
58. Furnis, T., The multi-professional handbook of child sexual abuse. Integrated management,
therapy, and legal intervention , Routlege, Londra, 1995.
59. Garbarino, J., „The role of economic deprivation in the social context of child maltreatment” în
Helfer, M. E.; Kempe, R.; Krugman, R., (coords.), The battered child, The University of Chicago Press ,
1997, pp. 49-60.
60. Gaudin, J. M., Child Neglect: A Guide for Intervention, Department of Health and Human
Services, National Centre on Child Abuse and Neglect, S.U.A, Child Abuse and Neglect. User Manual
Series , 1993.
61. Gil, E., Systemic treatment of families who abuse, San Francisco, 1995.
62. Gill, D., Violence against children: Physical child abuse in the United States, Harvard
University Press, 1970.
63. Giovannoni, J. M., „Child abuse and neglect: an overview” în Laid, J.; Hartman, A., A handbook
of child welfare: context, knowledge, and practice , New York Press, 1985.
64. Gîrleanu, D. T., Consilierea în asisten ța socială, Editura Universit ății „AL.I.Cuza” Ia și, 2002.
65. Glaser, D., „Emotional Abuse” în Bailer’s Clinical Paediatrics, nr. 1 (1), pp. 251-267.
66. Goldman, J.; Salus, M.; Wolcott, D.; Kennedy, K.Y., „A Coordinated Response to Child Abuse
and Neglect: The Foundation for Practice”, Department of Health and Human Services, National Centre
on Child Abuse and Neglect(NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series , 2003.
67. Goodman, R., Scott S. , Child Psychiatry, Ed. Blackwell Science, 1997.
68. Goody, J., Familia european ă. O încercare de antropologie istoric ă, Editura Polirom, Ia și, 2003.
69. Gorgos, C. (coord.) Dicționar enciclopedic de psihiatrie , vol II, Editura Medical ă, București,
1988.

Gabriela IRIMESCU
122
70. Gorgos, C., (coord.) Dicționar enciclopedic de pshiatrie, vol I, Editura Medical ă, București,
1987.
71. Haynes-Seman, C.; Krugman, R., „Sexualized Attention: Normal Interaction on Precursor to
Sexual Abuse” în Journal Orthopsychiatry , 1989, 59, pp. 238-245.
72. Helfer, E. M., Kempe, R., Krugman. M. D. et. all., ediția a cinea, The Battered Child , The
University of Chi cago, Press, 1997.
73. Hotaling, T. G.; Finkelhor, D.; Kirkpa trick, T. J.; Straus, A. M., (eds.), Family abuse and its
consequences. New directions in research, ediția a doua, SAGE Pubication, Londra, 1989.
74. Ichim, I.C., Minorul – în reglement ările europene , Editura Timpul, Ia și
75. Ima, K.; Hohm, C., „Child Maltreatment among Asian and Pacific Islander Refuges and
Immigrants: The San Diego Case” în Journal Interpersonal 1991, 6(3), pp. 267 – 285.
76. Ionescu, I.; Bârlea, M. G., Sociologie și acțiune social ă, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.
77. Ionescu, M., Popa, I., Forestier, D., Protocol de evaluare și ocrotire a copilului aflat în
dificultate, 1997.
78. Ionescu, Ș. (coord.), Copilul maltratat, Evaluare, prevenire și interven ție, Editura Funda ția
Internațională pentru Copil și Familie, Bucure ști, 2001.
79. Ionescu, Ș., Intervenția în situa ții de abuz și neglijare a copilului, prelegere în cadrul
seminarului interna țional „Copilul abuzat”, Un iversitatea de Vest, Timi șoara, 1999.
80. Ionescu, Ș.; Jacquet, M. M.; Lhote, C., Mecanismele de ap ărare. Teorie și aspecte clinice,
Editura Polirom, Ia și, 2003.
81. Irimescu, G., „Abuzul asupra copilului. Forme de interven ție socială”, în Miftode, V. (coord.)
Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare. Strategii de interven ție și efecte perverse ,
Editura Lumen, 2002.
82. Irimescu, G., „Delimit ări teoretice și practice în asisten ța socială” în Miftode, V., (coord.)
Sociologia popula țiilor vulnerabile, Editura Universit ății „Al.I.Cuza”, Ia și, 2004.
83. Irimescu, G., „Violen ța în familie și metodologia interven ției”, în Neam țu, G., Stan, D.
(coordonatori) Asistența socială. Studii și aplicații, Editura Polirom, Ia și, 2005.
84. Irimescu, G., Asistența socială a familiei și a copilului, Editura Uniersit ății „Al.I.Cuza” Ia și,
2004.
85. Irimescu, G., Perspective teoretice privind cauzalitatea și interven ția în situa țiile de violen ță
familială, Analele Universit ătii „Al.I.Cuza” Ia și, 2003-2004.
86. Irimescu, G., Protecția socială a copilului abuzat, Editura Universit ății “AL. I. Cuza “ Ia și,
2006.
87. Irimescu, G., Traumatizarea copil ăriei sau consecin țele abuzului și neglijării asupra copilului ,
în Analele Universit ătii „Al.I.Cuza” Ia și, 2003-2004.
88. Jolibert, B., „Violen ța incestuoas ă și dezvoltarea copilului” în Ferréol. G.; Neculau, A., Violența.
Aspecte psiho-sociale, Editura Polirom, Ia și, 2003, pp. 157 – 167.
89. Jones, D.; Pickett, J.; Oates, M.; Barbor, P., Understanding Child Abuse, MACMILLAN,
Londra, 1987.
90. Jourdan-Ionescu, C., „Prevenirea maltrat ării” în Ionescu, Ș., (coord.) Copilul maltratat.
Evaluare, prevenire, interven ție, Fundației Interna ționale pentru Copil și Familie, Bucure ști, 2001.

Asistența socială a copilului maltratat
12391. Jourdan-Ionescu, C., și Palicari, G., „Probleme etice ” în Ionescu, Ș., (coord.), Copilul maltratat.
Evaluare, prevenire, interven ție, Fundației Interna ționale pentru Copil și Familie, Bucure ști, 2001.
92. Jourdan-Ionescu, C.; Lachance, J., Desenul familiei. Prezentare. Gril ă de cotare. Elemente de
intrpretare, Editura Profex, Timi șoara, 2003.
93. Kadushin, A.; Martin, J. A., Child Welfare Services, Fourth Edition, Macmillan Publishing
Company, N.Y., 1988.
94. Kafka, Scrieri postume și fragmente, vol. II, Editura RAO, Bucure ști, 1998.
95. Kaufman, J.; Zigler, E., „The intergenerational transmission of child ab use”, în Cicchetti, D.,
Carlson, V., Child maltreatment, Cambridge University Press, 1997.
96. Kempe, C.H.; Silverman, F.N.; St eele, B.F.; Droegemuller, W.; Silver, H.K., „The battered-child
syndrome”, Landmark article, nr. 7, iulie 1962, republicat în Journal of the American Medical
Association , 22-29 iunie 1984, nr. 251 (24), pp. 3288 – 3294.
97. Kendall, P.C.; Wilcox, L., „Self-control in children: Development of a rating scale” în Journal of
Consulting and Clinical Psychology , 1979, nr. 47, pp. 1020 – 1029.
98. Killén, K., Copilăria dureaz ă generații la rând, Editura First, Timi șoara, 2003.
99. Killén, K., Copilul maltratat , Editura Eurobit, Oradea, 1998.
100. Kitihara, M., „Incest – Japanese Style” în Journal Psychohistory , 1989, 17, pp. 446-450.
101. Koralek, D., Caregivers of Young Childre n: Preventing and Respondi ng to Child Maltreatment ,
Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect(NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series , 1992.
102. Korbin, E. J., „Culture and Child Maltreatment ” în Helfer, M. E.; Ke mpe, R.; Krugman, R.,
(coords.), The battered child, The University of Chicago Press, 1997, pp. 29-48.
103. Korbin, E. J., „Fatal Ma ltreatment by Mothers: A Proposed Framework” în Child Abuse and
Neglect: International Journal, 1989, 13, pp. 481- 489.
104. Kropenske, V.; Howard, J., (coord’s), “Protec ting Children in Substance-Abusing Families”,
Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series , 1994.
105. Krueger, R. A.; Casey M. A. Mary Anne, Metoda focus grup. Ghid practice pentru cercetarea
aplicată, traducerea Cristina Popa, Editura Polirom, Ia și, 2005
106. Langer, L., Infanticide: A Historical Survey. A History of Childhood, 1973-1974, Q1, pp. 353-
362.
107. Latimer, J., The Consequences of Child Maltreatment: A Reference Guide for Health
Practitioners, Family Violence Prevention Unit, Health Canada, Minister of Public Works and
Government Services, 1998.
108. Laviola, M., „Effects of Older Brother-Younger Sister Incest: A Study of the Dynamics of
Seventeen Cases” în Child Abuse and Neglect: International Journal, 1992, 16, pp. 404-421.
109. Lopez, G., Violențele sexuale asupra copiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
110. Lutzker, R. J., Handbook of Child Abuse Research and Treatment, Plenum Press, New York,
1998.
111. Mitrofan, I. (coord.), Orientarea experien țială în psihoterapie, Editura Sper, Bucure ști, 2000.

Gabriela IRIMESCU
124
112. Mitrofan, I., (coord.), Psihoterapia experien țială. O paradigm ă a autorestructur ării și
dezvoltării personale, Editura Infomedica, Bucure ști, 1997.
113. Mitrofan, I., „Desenul serial ca abordare diagnostic ă și terapeutic ă” în Dima. S., (coord.)
Copilăria fundament al personalit ății, Editura Înv ățământului Pre școlar Bucure ști, 1997.
114. Moise R. (coord.), Prevenirea și combaterea exploat ării copiilor prin munc ă în România, BIM,
ILO_IPEC, Bucure șți:Speed Promotion, 2004
115. Moore, J., The ABC of Child Protection , Arena Ash gate Publishing Company, 1996.
116. Muntean, A., „Interven ția”, în Ionescu, Ș., (coord.) Copilul maltratat. Evaluare, prevenire,
intervenție, Fundația Interna țională pentru Copil și Familie, Bucure ști, 2001.
117. Muntean, A., „Violen ța în familie și maltratarea copilului” în Nem țu, G. (coord.) Tratat de
asistență socială, Editura Polirom, Ia și, 2003.
118. Muntean, A., Familii și copii în dificultate. Note de curs, Editura Mirton, Timi șoara, 2001.
119. Muntean, A., Violența domestic ă și maltratarea copilului , Editura Revolu ției din 1989,
Timișoara, 1999.
120. Myers, The Right Rights? Child Labour in a Globalization World, în Annals of the American
Academy of Politica land Social Science, vol. 575, nr. 1/ 2001, pp. 38-51
121. Neamțu, C., Devianța școlară. Ghid de interven ție în cazul problemelor de comportament ale
elevilor , Editura Polirom, Ia și, 2003.
122. Neamțu, G. (coord.) Tratat de asisten ță socială, Editura Polirom, Ia și, 2003.
123. Neamțu, G., Stan, D. (coordonatori) Asistența socială. Studii și aplicații, Editura Polirom, Ia și,
2005.
124. O Briain, M., Anke van den Borne, Noten, Theo, Combaterea traficului de copii în scopul
exploatării sexuale. Ghid de formare a profesioni știlor ( trad. Raluca Nicolae), Salva ți Copiii România,
București, 2007
125. Pecora, P. J., Whittacher, J. K., Maluccio, A. N., The Child Welfare Challenge, Policy, Practice,
and Research , Aldine de Gruiter, New York, 1991.
126. Peterson, L.; Gable, S., “Holistic Inju ry Prevention” în Lutzker, R. J., Handbook of Child Abuse
Research and Treatment, Plenum Press, New York, 1998, pp. 291-319.
127. Peterson, M.S.; Urquiza, J.A., „The Role of Mint al Health Professionals in the Prevention and
Treatment of Kilogram Abuse and Neglect”, Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series , 1993.
128. Popescu, V.; R ăduț, M., „Copilul maltratat”, în revista Viața Medical ă, 420/2, ian. 1998.
129. Rădulescu, S. M., Sociologia și istoria comportamentului sexual „deviant”, Editura Nemira,
București, 1996.
130. Radulian, V.; Jitaru, M.; Novak, C., Cartea alb ă a copilului din România , Comitetul Na țional
Român, UNICEF, ISE, Bucure ști, 1993.
131. Robert-Ouvray, S., Copil abuzat, copil meduzat, Editura Eurostampa, Timi șoara, 2001,
traducere Ana Muntean.
132. Roman, G., Abuzul sexual și pedofilia în Sima Costin, D. ; Cace, S., (coord.) , Strada între
fascinație și servitute, București, 2003.

Asistența socială a copilului maltratat
125133. Romila, A., (coord. științific), Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale. DSM-
IV-TR, Editura Asocia ției Psihiatrilor Liberi din România, Bucure ști, 2003.
134. Rotariu, T. (coord), Expunerea minorilor la abuz și neglijare în jude țul Cluj, Ed. Contrax, Cluj-
Napoca, 1996.
135. Rotariu, T. (coord.), Metode statistice aplicate în științele sociale, Editura Polirom, Ia și, 2000.
136. Rotariu, T.; Ilu ț, P., Ancheta sociologic ă și sondajul de opinie. Teorie și practică, Editura
Polirom, Ia și, 2001.
137. Roth-Szamosközi, M., „Protec ția copiilor împotriva abuzurilor – între tradi ție și inovație” în
Mihăilescu, I. (coord.), Un deceniu de tranzi ție. Situația copilului și a familiei în România, UNICEF,
București, 2000.
138. Roth-Szamosközi, M., Protecția copilului. Dileme, concep ții și metode, Editura Presa
Universitar ă Clujeană, 1999.
139. Roth-Szamosközi, Maria, „Evaluarea situa țiilor de maltratare a copiilor”, în Ionescu, Ș. (coord.)
Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, interven ție, Fundația Interna țională pentru Copil și Familie,
București, 2001.
140. Rudică, T., Familia în fa ța conduitelor gre șite ale copilului, Editura Didactic ă și Pedagogic ă,
București, 1981.
141. Salus, M.; DePanfilis, D., „Child Protective Services: A Guide for Caseworkers”, Department of
Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and
Neglect. User Manual Series , 2003.
142. Salus, M.K., “Supervising Child Protective Serv ices Caseworkers”, Department of Health and
Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect. User
Manual Series , 2004.
143. Sheafor, B.; Horejsi & Horejsi, Techniques and guidelines for social work practice, Allyn &
Bacon Press, SUA, 1997.
144. Shepard, M.; Pence, E. (coord.), Coordonarea reac țiilor comunitare fa ță de violen ța domestic ă,
Editura „Tehnica-info”, Chi șinău, 2003.
145. Shubert, M., Interviewing in Social Work Practice New York, Council on Social Work
Education, S.U.A., 1991.
146. Șoitu, L.; H ăvârnenu, C., Agresivitatea în școală, Editura Institutul European, Ia și, 2001.
147. Stan, V. O., Atașament și sisteme comunitare în s ănătatea mental ă, Editura Eurobit, Timi șoara,
2002.
148. Starus, P.; Manciaux, M., L’enfant maltraité, Editura Fleurus Psycho-Pedagogie, Paris,1993.
149. Stativă, E., Studiu privind munca copiilor în mediul rural în cinci jude țe selecționate din
România, BIM, ILO_IPEC, Bucure șți: Speed Promotion, 2001
150. Stativă, E., (coord.), Abuzul asupra copilului în institu țiile de protec ție socială din România,
Extreme Goup, Bucure ști, 2002.
151. Steele, F. B., „Psychodynamic an d Biological Factors in Child Maltreatment” în Helfer, M. E.,
Kempe, R.; Krugman, R., (coords.), The battered child, The University of Chicago Press, 1997, pp. 73-
79.
152. Stoian, M., Dreptul la b ătaie, Editura Didactic ă și Pedagogic ă București, 1967.

Gabriela IRIMESCU
126
153. Straus, M., Gelles, R., „Behind cl osed doors: Violence in the Ameri can family”, în Wiehe, R. V.,
Working with Child Abuse and Neglect , SAGE Publications, Londra, 1996.
154. Summit, R.C., „The child sexual abuse accommodation syndrome” în Child Abuse and Neglect
Journal , 1983, nr. 7, pp. 177 – 193.
155. Țapu, C. Șt., Dicționar de psihologie și psihopatologie. Concepte actuale, Editura Premier,
2003.
156. Terr, L.C., „Childhood Traumas” în American Journal of Psychiatry , nr. 148: 1, pp. 10-20.
157. Thoburn, I., „The community child car e team”, în Davies, M., (coord.) The Blackwe ll companion
to Social Work, Editura Blackwell Pub, U.K., 1992.
158. Thomas, M., Pierson J., Dictionary of social work. Collins Publishers, U.K., 1994.
159. Tower-Crosson, C., “The Role of Educators in Preventing and Responding to Child Abuse and
Neglect” Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect
(NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series , 2003.
160. Urquiza, A.J., Winn, C., Treatment for Abused and Neglected Children: Infancy to Age 18,
Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series , 1994.
161. Watson (coord.), „Substitute Care Providers : Helping Abused and Neglect Children”,
Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series , 1994.
162. Whitman, M., Child abuse , expunere în cadrul seminarului Abuzul asupra copilului , Iași, 1998.
163. Wiehe, R. V., „Empathy and narcissism in a sample of child abuse perpetrators and a
comparison sample of foster parents” în Child Abuse and Neglect: International Journal , 2003, 27, pp.
541-555.
164. Wiehe, R. V., Working with Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.
165. Willis, D. J.; Holden, E. W.; Rosenberg, M., Prevention of child maltr eatment: developmental
and ecological perspectives , New York, Willey, 1992.
166. Wolfensohn, G., Răspuns la problema traficului de copii: Ghid introductiv cu privire la
intervențiile bazate pe drepturile copilului, extras din experien
țele organiza ției Salvați Copiii în Europa
de Est, (trad. Raluca Nicolae), Bucure ști, 2004
167. Yung, R.B.; Hammond, R., W., “Breaking th e Cycle. A Culturally Sensitive Violence
Prevention Program for African-American Childre n and Adolescents”, în Lutzker, R. J., Handbook of
Child Abuse Research and Treatment, Plenum Press, New York, 1998, pp. 319-341.
168. Ziefert, M.; Faller, C.K., „Interdi sciplinary Roles and Collaboration ”, în Faller, C.K., (coord.)
Social Work with Abused and Neglected Children. A manual of Interdisciplinary Practice, The Free
Press, Collier Macmillan Publisher, Londra, 1981. pp. 171 – 219.

Asistența socială a copilului maltratat
127

***

*** Dicționar Enciclopedic Ilustrat , Editura Cartier, 1999.
*** Drepturile omului, Revistă editată de Institutul Român pentru Drepturile Omului, IRDO, nr. 4, 2003.
*** International Labor Office, Child Labour. A textbook for university students, International
Programme on the Elimination of Child Labour, Geneva, 2004.
*** Revista de Asisten ță Socială nr. 1/ 2003, editat ă de Catedra de Asisten ță Socială a Universit ății
București, sub egida Comisiei Interministeriale de Asisten ță Socială a Comisiei Guvernamentale Anti-
Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale și a Reprezentan ței UNICEF în România.
*** Salva ți Copii, Abuzul și neglijarea copilului, manual 2000.
*** Salva ți Copiii, Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, 2002.
*** Salva ți Copiii, Ghidul lucr ătorului social , București, 1999.
***ANPCA, UNICEF, Abuzul și exploatarea sexual ă a copiilor, 2001.
***ANPCA, UNICEF, România și Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului. Al doilea raport
periodic, Editura MarLink, Bucure ști, 2003.
***Ghid de informare în domeniul traficului de persoane . Prevenire. Combatere Asisten ță, Asociația
„Altenative Sociale”, Ia și, 2006
***Ghid practic pentru Raportarea privind Munca Copiilor , Biroul Interna țional al Muncii, Geneva,
Centrul Interna țional de Instruire, ILO, Torino, 2006
***Manual privind Reabilitarea psiho-social ă a copiilor retra și din trafic și alte forme grave de munc ă.
Materia; elaborat pe baza experien ței și datelor furnizate de organiza ții din Europa Central ă și de Est,
ILO-IPEC Geneva, Editura Speed Promotion, Bucure ști, 2007
***Metodologie de lucru în Centrele de Asisten ță și Protecție a victimelor traficului de persoane ,
Asociația „Altenative Sociale”, Ia și, 2005
***Technical Papers, Psychologicalrehabilitation and Occupational Reintegration of Child Survivors of Trafficking and Other WFCL – IPEC , vol II, Traficking in Children South-Asia, Kathmandu-Nepal, ILO,
2002
***Child Labour. A textbook for univeristy students , ILO, UK, 2004
***Dicționar explicativ al limbii române, Edi ția a II, Editura Univers Enciclopedic, Bucure ști, 1998
***International Labor Office, Child Labour. A textbook for university students, International Programme
on the Elimination of Child Labour, Geneva, 2004

***

*** Codul Penal al României din 28/06/2004, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 575 din
29/06/2004. ***Conven ția ONU cu privire la drepturile copilului, din 20/11/1989, Publicat ă în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 109, din 28/09/ 1990 și Republicat ă în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 314, din 13/06/2001.

Gabriela IRIMESCU
128
*** Conven ția ILO, nr. 137/ 1973, privind vârsta minim ă de încadrare în munc ă
***Conven ția ILO, nr. 182/ 1999, privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor și
acțiunea imediat ă în vederea elimin ării lor
***Conven ția ILO, nr. 184/ 2001, privind s ănătatea și siguranța în agricultur ă
****Hotărâre nr. 1437 din 02/09/2004, privind organizarea și metodologia de func ționare a comisiei
pentru protec ția copilului, Publicat ă in Monitorul Oficial, Partea I nr. 872 din 24/09/2004.
*** Hotărâre nr. 1434 din 02/09/2004, privind atribu țiile și Regulamentul-cadru de organizare și
funcționare ale Direc ției generale de asisten ță socială și protecția copilului, Publicat ă in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 869 din 23/09/2004.
*** Hotărâre nr. 1432 din 02/09/2004, privind atribu țiile, organizarea și funcționarea Autorit ății
Naționale pentru Protec ția Drepturilor Copilului, Publicat ă in Monitorul Oficial, Partea I nr. 868 din
23/09/2004.
*** Hotărâre nr. 1440 din 02/09/2004, privind condi țiile și procedura de licen țiere și de inspec ție a
serviciilor de prevenire a separ ării copilului de familia sa, precum și a celor de protec ție special ă a
copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea p ărinților săi, Publicat ă in Monitorul Oficial, Partea I
nr. 873 din 24/09/2004.
*** Hotărâre nr. 217 din 9/ 04/1998, cu privire la condi țiile de ob ținere a atestatului, procedurile de
atestare și statutul asistentului maternal profesionist, Publicat ă în Monitorul Oficial al României nr. 152
din 16 aprilie 1998. *** Legea 272/21/06/2004, privind protec ția si promovarea drepturilor copilului din 21/06/2004,
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.
*** Legea 678/ 21/11/2001, privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, Publicat ă în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 783 din 11/12/2001. *** Legea nr. 217 din 22/05/003, pentru prevenirea si combaterea violentei in familie – consolidata, în
06.01.2005, publicat ă în Monitorul Oficial nr.13, din 08/01/2004.
***Legea 18 din 27/ 09/1990, pentru ratificarea Conven ției cu privire la dreptu rile copilului, Republicat ă
în Monitorul Oficial, Partea I nr. 314 din 13/06/2001. *** Ordin nr. 35 din 15/05/2003, privind aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru asigurarea
protecției copilului la asistentul maternal profesionist și a ghidului metodologic de implementare a acestor
standarde, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 359 din 27/05/2003. *** Ordin nr. 80 din 25/06/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea planului de servicii și a Normelor metodologice privind întocmirea planului individualizat de protec ție, Publicat in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 1008 din 02/11/2004.
*** Ordin nr. 177 din 16/12/2003, privind aprobarea standardelor minime obligatorii pentru telefonul copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat și
exploatat, precum și a standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru
prevenirea abuzului, neglij ării și exploatării copilului, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 52 din
22/01/2004. *** Ordin nr. 89 din 27/07/2004, pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de primire în regim de urgen ță pentru copilul abuzat, neglijat și exploatat, Publicat in Monitorul Oficial,
Partea I nr. 759 din 19/08/2004

Asistența socială a copilului maltratat
129

BIBLIOGRAFIE PENTRU PRIMUL TEST GRIL Ă (legislație de specialitate)

– Legea nr. 272 din 21/06/2004 privind protec ția și promovarea drepturilor copilului,
publicată în M. Of. nr. 557 din 23.06.2004;
Ordinul nr. 177 din 16.decembrie.2003 privind aprobarea standardelor minime
obligatorii pentru telefonul copilului, standa rdelor minime obligator ii privind centrul de
consiliere pentru copilul abuzat, neglijat si exploatat, precum si a standardelor minime
obligatorii privind centrul de resurse com unitare pentru prevenirea abuzului, neglij ării si
exploatării copilului
– Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001 , privind prevenirea si combaterea
traficului de persoane, Publicat ă in Monitorul Oficial, Partea I nr. 783 din 11/12/2001;
Ordinul nr. 89 din 27.iulie.2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii
privind centrul de primire in regim de ur genta pentru copilul abuzat, neglijat si
exploatat ;
– Legea nr. 203 din 15/11/2000 pentru ratificarea Convenției Organiza ției Interna ționale
a Muncii nr. 182/1999 privind in terzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor și
acțiunea imediat ă în vederea elimin ării lor , adoptat ă la cea de-a 87-a sesiune a
Conferinței Generale a Organiza ției Interna ționale a Muncii la Ge neva la 17 iunie 1999,
publicată în M. Of. nr. 577 din 17.11.2000;
– Legea nr. 18 din 27/09/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile
copilului, adoptată de Adunarea general ă a Organiza ției Națiunilor Unite la data de
20.11.1989 , publicată în M. Of. nr. 109 din 28.09.1990;
– Legea nr. 470 din 20/09/2001 pentru ratificarea Protoc olului facultativ la Convenția cu
privire la drepturile copilului, refe ritor la vânzarea de copii, prostitu ția copiilor și
pornografia infantil ă, semnat la New York la 6 septembrie 2000, publicat ă în M. Of. nr.
601 din 25.09.2001;

Introducere

I. Forme de proiectare social ă
II. Tipuri de interven ție social ă
III. Condi ții pentru realizarea schimb ării
IV. Rezolvarea problemelor sociale prin intermediul
proiectelor de interven ție
V. Elementele proiectelor de interven ție

Anexa
Metodologia elabor ării proiectelor de interven ție

EVALUAREA PROGRAMELOR DE
ASISTEN ȚĂ SOCIAL Ă
Conf. dr. Ștefan COJOCARU
CUPRINS

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
133MANAGEMENTUL ȘI EVALUAREA PROGRAMELOR

Evaluarea formativ ă și cea sumativ ă

Evaluarea programelor sociale constituie un domeniu care s-a dezvoltat în
ultimele decenii și care atrage un num ăr însemnat de cercet ători pentru consolidarea
corpus-ului de modele, teorii, metode de cercetare și tehnici de culegere a datelor
utilizate pentru realizarea unor cercet ări de tip evaluativ; mai mult decât atât, fondurile
alocate proiectelor de interven ție prevăd și costurile necesare evalu ării și monitoriz ării
programelor, pentru identific area celor mai bune practici și măsurarea succesului
acestora. Ciclul de via ță al unui program cuprinde inclusiv evaluarea, ca etap ă
principală, alături de ini țiere, proiectare, implementare și monitorizare, și aceasta se
poate realiza prin raportare la elementele semnificative ale pr ogramului (Cojocaru,
2006, pp.115-164): scopuri, obiective și indicatori, activit ăți, resurse existente și
potențiale, beneficiari, metodologie de interven ție, rezultate a șteptate, monitorizare și
evaluare; astfel, putem realiza evaluarea la fiecare nivel al acestor elemente, în func ție
de nevoile identificate de implementator sau de cerin țele finanțatorilor. De aceea, putem
vorbi de evaluarea gradului de atingere a obi ectivelor, de evaluarea procesului de oferire
a serviciilor, de evaluarea modului de u tilizare a resurselor, de evaluarea eficacit ății și a
eficienței programului, de evaluare a progresului, de evaluarea impactului programului
și, nu în ultimul rând, de evaluarea evalu ării. Depășind confuziile care exist ă la nivelul
utilizării termenilor de proiect și program (Cojocaru, 2006, pp. 73-98), consider ăm că
evaluarea proiectelor reprezint ă procesul de aprecier e a propunerilor de finan țare,
inițiat de către finanțatori și care are ca scop selectarea proiectelor care satisfac cerin țele
acestora și care în urma acestui proces vor primi fonduri necesare derul ării programelor.
Metodologiile de evaluare a pr oiectelor sunt diverse în func ție de cerin țele fiecărui
finanțator în parte, dar atunci când select area se face în urma unei competi ții, rezultatul
evaluării se prezint ă ca o form ă de cuantificare a calit ății, valorii și importan ței
proiectelor, prin atri buirea unor scoruri de c ătre evaluatori prin care sunt departajate
propunerile primite. Pe de alt ă parte, evaluarea programelor este un proces de
măsurare, analiz ă, interpretare și verificare a modurilor în care sunt puse în practic ă
proiectele finan țate, de identificare a punctelor tari și a celor slabe, precum și de
apreciere a calit ății serviciilor oferite beneficiarilor.
Evaluarea programelor, indiferent de forma și perioada în care se realizeaz ă pe
parcursul derul ării activit ăților “determin ă valoarea unui anumit program care face
obiectul unei analize” (K rogsrud Miley, O’Melia și DuBois, 2004/2006, p. 470). Cele
mai semnificative sensuri ale evalu ării sunt date de unele defini ții care pun în rela ție atât
scopurile, utilitatea și rezultatele acesteia cu procesul de culegere, analiz ă și interpretare
a datelor; astfel, „evaluarea reprezint ă culegerea sistematic ă, analiza și interpretarea
informațiilor despre activit ățile și rezultatele programului, pentru a permite persoanelor

Ștefan COJOCARU
134
interesate s ă facă judecăți asupra unor aspecte spec ifice ale programului și să
îmbunătățească programul” (Patton, apud. M ățăuan, 1999, pp.63-64). Îmbun ătățirea
programului poate fi un rezultat atât al d eciziilor interne luate la nivelul organiza ției
implementatoare, cât și al recomand ărilor făcute acesteia de c ătre finanțatori. Pentru al ți
autori, accentul pus în defini ția evaluării este pe aplicarea cercet ării sociale în sfera
programelor sociale: “cercetarea de evaluare este o aplicare sistematic ă a procedurilor
de cercetare social ă pentru aprecierea conceptualiz ării, design-ului, implement ării și
utilității programelor de interven ție socială” (Rossi și Freeman, 1993, p. 5). Pornind de
la perspectivele în evaluare propuse de Chelimsky (1978), respectiv cea managerial ă și
administrativ ă prin care se urm ărește îmbun ătățirea rezultatelor programului și
identificarea celor mai eficiente forme de interven ție, cea a finanțatorilor care doresc s ă
se asigure de ob ținerea rezultatelor estimate înc ă din etapa de proiectare și de
experimentare a unor practici inovatoare ce pot influen ța politicile publice și cea a
testării unor ipoteze ale științelor sociale sau a verificării unor principii ale practicii ,
Rossi și Freeman disting între trei tipuri de cercet ări evaluative (1993, pp. 34-35): “(1)
analiza referitoare la conceptualizarea și designul interven țiilor; (2) monitorizarea
implement ării programului; și (3) evaluarea eficacit ății și eficienței programului”.
Luând în discu ție complexitatea procesului de evaluare generat ă atât de orient ările
teoretice și paradigmatice, cât și de circumstan țele derul ării programului, autorii
consideră că uneori “trebuie incluse toate cele trei clase de activit ăți, … iar evalu ările
care fac acest lucru se numesc comprehensive” (1993, p. 35).
Indiferent de accentul pus în evaluare, cea mai utilizat ă distincție este cea dintre
evaluarea formativ ă și cea sumativă, propusă de Scriven (1967) cu referire la
îmbunătățirea programului și la aprecierea performan ței acestuia; astfel, autorul
consideră că evaluarea formativ ă urmărește în principal îmbun ătățirea programului, iar
cea sumativ ă are ca scop m ăsurarea performan ței, văzută în relațiile cu achizi țiile
beneficiarilor programului; evaluarea formativ ă se realizeaz ă în timpul derul ării
programului și continuă pe toată perioada desf ășurare a acestuia, cuprinzând elementele
care analizeaz ă modul de implementare a acestuia și progresele înregistrare pân ă în
momentul realiz ării evaluării, fiind o form ă de măsurare continu ă a activit ăților
desfășurate” (Westat et al., 2002, p. 8). Pentru a sublinia diferen țele dintre evaluarea
formativă și cea sumativ ă autorii aduc în aten ție exemplul oferit de Stake, pe care îl
preluăm și noi, fiind deosebit de sugestiv: „atunci când buc ătarul gust ă supa…
[evaluarea, n.n .] este formativ ă”… și „atunci când invita ții gustă supa, aceasta este
sumativă” (Stake, apud. Westat et al, 2002, p. 8). Exemplul de mai sus ne ajut ă să
operăm câteva diferen țe inițiale între cele dou ă forme de evaluare: evaluarea formativ ă
și evaluarea sumativ ă.

Evaluarea formativ ă

Evaluarea formativ ă este preponderent intern ă și are rolul de a îmbun ătăți
serviciile oferite și de a aprecia în ce m ăsură programul se desf ășoară conform
planificării inițiale, oferind totodat ă repere pentru modific ări ce pot fi realizate pe
perioada derul ării programului; acest tip de evaluare se realizeaz ă încă din “stadiile de

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
135început ale programului”, iar aceste cercet ări formative sunt “direc ționate de întreb ări
specifice referitoare dezvolta rea sistemului de servicii, selectarea [grupurilor sau
beneficiarilor, n.n.] țintă și la structurarea interven ției” (Rossi și Freeman, 1993, p.
135); astfel, întreb ările cercet ării nu au doar rolul de a ob ține informa ții legate de aceste
aspecte, ci și direcționarea personalului implicat în derularea programului c ătre
păstrarea și încurajarea practicilor pozitive, de succes și schimbarea unor ac țiuni care nu
conduc la ob ținerea rezultatelor dorite. Evaluarea formativ ă poate conduce la redefinirea
modalităților de interven ție și a practicilor utilizate, la urm ărirea modului în care sunt
realizați indicatorii de performan ță, ea însăși fiind o form ă de „control al calit ății”
(Hahn, Lavery, Stevenson, 2006, p. 15). Unul dintre obiectivele evalu ării formative este
cel de verificare a conformit ății, fiind parte a procesului de evaluare prin care se
urmărește verificarea în teren a modului în care sunt desf ășurate activit ățile și dacă
acestea sunt conform planific ării și datelor oferite de implementator în rapoartele de
monitorizare reprezint ă o oglind ă a activit ăților desfășurate. Un avantaj, deloc de
neglijat, al evalu ării formative este posibilitatea de a opera modific ări în implementarea
programului și adaptarea acestuia în func ție de rezultatele ob ținute pân ă la etapa
intermediar ă de evaluare. Criteriul pertinen ței, utilizat în evaluarea formativ ă, urmărește
să măsoare dac ă acțiunile desf ășurate pot atinge obiectivele propuse, dac ă aceste
obiective au fost atinse pe perioada de implementare ca un rezultat al ac țiunilor
întreprinse. A șa cum subliniaz ă autorii manualului evalu ării al National Science
Foundation (Westat et. al, 2002), evaluarea formativ ă are două tipuri semnificative: a)
primul ce se orienteaz ă asupra implement ării conform planific ării realizate ini țial în
cadrul proiectului și b) al doilea, urm ărește să măsoare progresul real izat în atingerea
obiectivelor propuse. Indiferent c ă se refer ă la evaluarea implement ării sau a
progresului înregistrat în cadrul programului, evaluarea formativ ă urmărește evaluarea
procesului; de accea, o distinc ție pe care o face evaluare a procesului este „diferen ța
dintre activit ățile actuale ale proiectului și populația care a beneficiat de servicii și
activitățile intenționate și populația țintă” (Hahn et. al, 2006, p. 19), fiind o form ă de
verificare a modului în car e au fost realizate activit ățile în concordan ță cu așteptările
precizate ini țial în conceperea proiectului. Cu alte cuvinte, evaluarea formativ ă
reprezintă un proces de verificare a coeren ței dintre proiectul ini țial și modul de
implementare a programului. Deseori exist ă confuzii între evaluarea implement ării și
monitorizarea programului; de obicei, evaluarea implement ării este un proces intern de
verificare a modului în care se desf ășoară activitățile în acord cu filosofia programului,
pe când monitorizarea reprezint ă un proces continuu de verificare și măsurare a
indicatorilor stabili ți pentru obiectivele program ului realizat la ini țiativa finan țatorilor.

Utilizarea anchetei apreci ative în evaluarea formativ ă

Ancheta apreciativ ă a devenit o metod ă de cercetare, dar cu accentuate valen țe
ale interven ției, datorit ă lucrărilor de referin ță ale lui Cooperrider și colaboratorilor s ăi
prin care se propune un model de interpretare și schimbare organiza țională, plecând de
la identificarea și valorizarea experien țelor pozitive; mai mult decât atât, aceast ă formă
de abordare a realit ăților sociale propune renun țarea la „paradigma deficien ței”, prin

Ștefan COJOCARU
136
stimularea și dezvoltarea creativit ății, fiind o îmbinare între cercetare și acțiune.
Modalitățile de organizare ale anchetei apreciative aduc în aten ție importan ța dialogului,
ca proces al anchetei calitative și al inițierii unor schimb ări dorite și intenționate; chiar
dacă sunt unele critici legate de caracterul exclusiv al utiliz ării aspectelor pozitive,
„ancheta apreciativ ă integreaz ă ancheta și acțiunea într-un cadru particular de
dezvoltare care ghideaz ă analiza și procesele interac țiunii de grup” (Patton, 2001, p.
182). Din acest punct de ve dere, ancheta apreciativ ă poate fi utilizat ă mai ales în
procesul de evaluare formativ ă, „…prezen ța cercetătorului care pune întreb ări, sau
…care ofer ă feedback-uri, poate fi considerat ă o interven ție…” (Patton, 2001, p. 42) care
ar ca scop „îmbun ătățirea programului” (Patton, 2001, p.213), …” a politicilor, a
personalului implicat în program sau a produselor oferite” (Patton, 2001, p. 220). Chiar
dacă ancheta apreciativ ă este considerat ă ca o form ă utilă de realizare a evalu ării
formative, Patton subliniaz ă faptul că "și cazurile negative ofer ă noi oportunit ăți de
învățare în evaluarea formativ ă” (Patton, 2001, p. 554), ceea ce arat ă că nu doar
exemplele pozitive, de succes particip ă la îmbun ătățirea programului, pentru c ă oamanii
„învață și din greșeli”; acest punct de vedere subliniaz ă și unele limite ale evalu ării
apreciative, dar f ără a fi negate valen țele pozitive ale acesteia.

Evaluarea sumativ ă

Evaluarea sumativ ă reprezintă o formă de măsurare a rezultatelor finale ale
programului, fiind un proces r ealizat mai ales cu participarea unor ev aluatoricare nu au
fost implicate în implementare, rezultatele ob ținute neputând fiind modificate datorit ă
finalizării programului. Evaluarea sumativ ă reprezint ă o formă de măsurare a impactului
programului asupra beneficiarilor și asupra mediului în care acesta s-a desf ășurat și
„urmărește să determine dac ă activitățile programului influen țează populația țintă și
conduce la schimb ările dorite în comportamentele și / sau atitudinile acesteia” (Hahn et.
al, 2006, p. 23). Atunci când se realizeaz ă evaluarea sumativ ă a unui program derulat,
este foarte important s ă se identifice ac țiunile care au condus la schimb ările acestea de
comportament și de atitudine, ca rezultat al programului. Criteriul eficacit ății utilizat în
evaluarea sumativ ă oferă modalitatea de evaluare a ob ținerii rezultatelor din perspectiva
obiectivelor programului , cu alte cuvinte m ăsoară gradul de atingere a obiectivelor
propuse. Este un criteriu orientat c ătre rezultate. Criteriul eficien ței este poate cel mai
cantitativist criteriu deoarece urm ărește măsurarea modului în care activitatea
desfașurată produce rezultatele a șteptate în cadrul celui ma i bun raport calitate /cost
posibil. Astfel, evaluarea programului se face în func ție de întregul sistem ac țional și cel
administrativ. Acesta este cr iteriul care pune în balan ță activitatea profesional ă
desfășurată în cadrul serviciilor oferite și costurile necesare pe ntru derularea activit ăților
necesare atingerii obiectivelor propus e. De aceea, criteriul eficien ței ia în considerare
cheltuielilor efectuate pentru deservirea num ărului de beneficiari ai programului. Unii
evaluatori utilizeaz ă acest criteriu și pentru determinarea efectelor pe care le au
serviciile sociale în reducerea unor cheltu ieli ale altor institu ții. De exemplu, evaluarea
eficienței unui serviciu de prevenire a abandonului și instituționalizării poate fi calculat
intern prin raportarea valorii totale a cheltuielilor la num ărul total de clien ți deserviți și

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
137extern prin calcularea reducerii de cheltuieli datorat ă prevenirii institu ționalizării, ținând
cont de valoarea standard a acestora.

Planificarea evalu ării

Utilizarea modelului cadrului logic al programului în evaluare

Pentru analiza felului în care modelul cadrului logic este utilizat pentru evaluare,
considerăm că modul în care sunt definite elementele programului direc ționează
sensurile și formele în care se realizeaz ă evaluarea programelo r sociale. Astfel, a șa cum
sunt definite de c ătre United Way of America (1996) , elementele cadrului logic sunt
următoarele:
1. Resursele programului (inputs ): sunt factorii interni ce determin ă atingerea
obiectivelor proiectului prin asigurarea condi țiilor de desf ășurare a
activităților. Acestea pot fi: personal, vol untari, bani, timp, echipamente,
suporturi de curs etc. Tot în categoria resurselor sunt incluse și constrângerile
și regulile impuse de legisla ție, de situa țiile specifice ale beneficiarilor sau de
către finanțator.
2. Activitățile programului : reprezint ă ceea ce se desf ășoară pentru realizarea
activități cu resursele existente; rezultatele ac estora sunt vizibile în serviciile
oferite și includ tehnicile și tipurile de interven ție. De exemplu, consilierea
părinților pentru reintegrarea copiilor în familie, programe de educa ție
parentală, grupuri de suport etc.
3. Servicii oferite în cadrul programului (outputs ): sunt rezultate sau produse
imediate al activit ăților desfășurate și care măsoară în termeni cantitativi
activitățile realizate pentru implementa rea programului. De exemplu,
numărul ședințelor de consiliere oferite p ărinților, numărul orele de educa ție
parentală de care au beneficiat p ărinții, numărul întâlnirilor realizate în cadrul
grupurilor de suport, num ărul materialelor de informare distribuite, num ărul
de participan ți la cursurile de educa ție parental ă, numărul participan ților la
ședințele de consiliere etc. Astfel, în aceast ă categorie se m ăsoară ceea ce se
face, iar indicatorii m ăsurabili se refer ă doar la opera ționalizarea obiectivelor
de implementare.
4. Rezultatele programului (outcomes ): exprim ă beneficiile și schimb ările
produse la nivelul indi vizilor sau grupurilor țintă în urma particip ării la
activitățile programului. Acestea m ăsoară impactul programului asupra
beneficiarilor, atât la nivel individual, cât și la cel macrosocial, luând în
analiză rezultatele a șteptate și intenționale, precum și pe cele nea șteptate sau
perverse.

Ștefan COJOCARU
138
Perspective ale evalu ării

Aceste defini ții, prezentate mai sus, propuse de c ătre United Way of America
(1996, pp. 1-2) pot fi utilizate pentru alegerea strategiilor pentru evaluare, clarificarea
demersurilor pentru cercetare, alegerea și combinarea metodelor de culegere a datelor,
precum și pentru construirea unui cadru de analiz ă a datelor ob ținute în vederea
realizării evaluării.

Resurse
(Inputs)
Activități
Servicii
()OuputsRezultate
(Outcomes)Perspective
ale evaluării

Pornind de la aceste elemente esen țiale ale programului putem atribui un anumit tip
de evaluare fiec ărui element, putem identica urm ătoarele patru forme: a) evaluarea
resurselor și a modului în care acestea au fost gestionate, b) evaluarea implement ării
programului, c) evaluarea serviciilor oferite și d) evaluarea impactului.
5. Evaluarea resurselor și a gestion ării acestora – se refer ă la verificarea
modului în care au fost utilizate resursele programului în compara ție cu
planificarea realizat ă inițial exprimat ă în propunerea de finan țare, a
respectării regulilor privind utilizarea resurselor conform legisla ției în
vigoare, a prevederilor legale privin d realizarea pro cedurilor de achizi ționare
a anumitor produse și echipamente, a regulilor priv ind regulie referitoare la
folosirea voluntarilor sau a pr evederilor din codul muncii.
6. Evaluarea implement ării – reprezint ă acel tip de evaluare care urm ărește să
măsoare modul în care sunt aplic ate anumite tehnici de interven ție,
respectarea eticii profesionale în interac țiunea cu beneficiarii, aprecierea
modului în care se aplic ă anumite strategii și metode de interven ție, analiza
documentelor care justific ă acțiunile realizate etc.
7. Evaluarea serviciilor – se refer ă la măsurarea și analiza rezultatelor imediate
ale acțiunilor întreprinse, cuantificarea activit ăților în care au fost implica ți
beneficiarii programului, ev aluarea serviciilor oferite și a accesibilit ății
acestora pentru membrii grupurilor țintă cărora li se adreseaz ă programul,

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
139măsurarea gradului în care beneficiarii primesc anumite servicii din partea
inițiatorilor programului. Cu alte cu vinte, evaluarea serviciilor urm ărește să
măsoare doar ceea ce anume se ofer ă beneficiarilor f ără a lua în considerare
efectele pe care le au ac țiunile întreprins e asupra acestora , punând în centrul
atenției analiza a ceea ce se ofer ă beneficiarilor.
8. Evaluarea impactului – urmărește să identifice și să măsoare efectele pe care
le-a avut programul asupra beneficiarilor la nivelul cuno ștințelor, abilit ăților
și atitudinilor, al comportame ntelor sau la nivelul condi țiilor și situației
acestora. Pentru clarific area ariilor de analiz ă în ceea ce prive ște impactul
asupra beneficiarilor, se fac diferen țe (United Way, 1996, p. 32) între
rezultate ini țiale (initial outcomes) care se refer ă la cunoștințele dobândite,
atitudinile și abilitățile dezvoltate; rezultate intermediare (intermediate
outcomes ) surprinse la nivelul comportamentelor, ca form ă de exprimare a
noilor cuno ștințe, abilități și atitudini; și rezultate pe termen lung (long- term
outcomes) care reflect ă status-ul sau schimbarea condi ției beneficiarilor.
Termenul evaluare desemneaz ă activități diferite, fiind un subiect al unor
interpretări diferite, în func ție de scopul, natura , caracteristicile sp ecifice ale activit ăților
ce se doresc a fi evaluate, în func ție de teoriile utilizate atât pentru explicarea și
descrierea programelor, cât și pentru argumentarea unui anumit tip de metodologie
utilizat. Dincolo de diferitele accep țiuni acceptate ale termenului de evaluare, putem
spune că există diferite forme de evaluare a programelor în func ție de ce-și propune
evaluarea, ce anume dorim s ă argument ăm, să descoperim și să analizăm în acest proces
de cercetare a modului în care se deruleaz ă un program și a impactului pe care acesta îl
are asupra beneficiarilor și asupra mediului în care se desf ășoară, ce dorim s ă facem cu
informațiile culese și cum dorim ca acestea s ă fie repere în dezvoltarea programului
evaluat sau a unor programe similare genera te de capacitatea de replicabilitate a
programului. Pe de alt ă parte, atunci când propunem s ă evaluăm un program de
intervenție în domeniul asisten ței sociale și nu numai, este necesar ă clarificarea
elementelor care sunt urm ărite în cadrul acestui proces de apreciere și valorificare a
rezultatelor, în func ție de obiectivele urm ărite axate pe evaluarea integral ă a
programului sau doar a anumitor componente, ținând cont de resursele financiare,
umane și de timpul necesar.

Scopurile evalu ării

La fel ca orice proiect, planificarea evalu ării trebuie s ă fie direc ționată de
obiectivele stabilite ini țial în acord cu recomand ările celor care doresc aceast ă evaluare
(finanțatori, implementatori, f actori de decizie etc.) și care se circumscriu intereselor de
a înțelege care au fost efectele derul ării programului asupra organiza ției
implementatoare, asupra popula ției și grupurilor țintă, asupra comunit ății etc. Totodat ă,
un obiectiv important al evalu ării este de a sprijini îmbun ătățirea serviciilor oferite în
cadrul programului, de a oferi informa ții bazate pe analiz ă care să direcționeze
programul c ătre zone mai sensibile și care nu au fost luate în considerare, de a înt ări
prin argumente științifice bazate pe date și informa ții din teren practicile dovedite

Ștefan COJOCARU
140
eficiente și care au participat de oferirea unor servicii de calitate pe parcursul derul ării
programului. Dac ă evaluarea programului este solicitat ă de către finanțatori, atunci
acest proces este ghidat și de inten țiile de natur ă administrativ ă impuse de criteriile
utilizate în contractele de finan țare și nevoia de a prezenta rezultatele programului
raportate la propunerile ini țiale, de analiz ă a modific ărilor produse în implementarea
acestuia. Deseori, pentru înt ărirea capacit ății organiza ționale de a r ăspunde eficient
nevoilor beneficiarilor sunt realizate evalu ări care au doar un uz intern, menite s ă
surprindă aspecte cheie legate de nevoile beneficiarilor și de modul în ca re acestea sunt
în centrul aten ției implementatorului, de utilitatea și necesitatea serviciile oferite
beneficiarilor, precum și de identificare a unor noi aspecte legate de practicile
organizaționale pentru îmbun ătățirea programelor viitoare și a eficien ței interven țiilor
propuse, ca instrument pentru lu area unor decizii privind modific ări ale programului.
Dacă evaluarea este solicitat ă de către autorit ăți sau de c ătre finanțatori ea urm ărește să
clarifice caracter isticile grupurilor țintă deservite, eficien ța serviciilor oferite și
identificarea unor argumente necesare în ceea ce prive ște alocarea resurselor. În
condițiile în care în România se discut ă din ce în ce mai mult despre contractarea
serviciilor c ătre furnizori priva ți, evaluarea programelor devi ne un aspect primordial în
alocarea resurselor de c ătre autorit ățile publice, în direc ționarea acestor resurse c ătre
zone cu o nevoie imediat ă și pentru ajustarea interven țiilor la caracteristicile diferitelor
categorii de popula ții care au nevoie de anumite serv icii. Cu alte cuvinte, evaluarea
poate fi un demers ini țial ca răspuns fie la o solicitare intern ă (din partea personalului
implicat în derularea programului, a ech ipei de management sau de guvernare
organizațională sau chiar din partea beneficiarilo r serviciilor oferite), fie la o solicitare
externă (venită din partea unor categorii care nu sunt implicate direct în implementarea
programului: finan țatori, grupuri de interes, autorit ăți locale sau na ționale, parteneri sau
mass media).
Stabilirea întreb ărilor evalu ării

Întrebările evalu ării sunt importante pentru c ă direcționează întregul demers de
cercetare, fiind o form ă de clarificare a inten țiilor finan țatorilor, a autorit ăților sau a
echipei de management. În urma discu țiilor evaluatorului cu cei interesa ți de evaluarea
programului sunt enun țate întreb ările evalu ării care combin ă ceea ce trebuie să aflăm cu
ceea ce este interesant de analizat în implementarea programului respectiv. Dup ă
stabilirea întreb ărilor evalu ării sunt defini ți termenii cheie și indicatorii care exprim ă
ceea ce dorim s ă aflăm sau să descoperim în procesul de evaluare. De exemplu, dac ă un
termen cheie este participarea beneficiarilor atunci trebuie s ă identificăm acele ac țiuni
care indică că persoanele cuprinse în e șantion au manifestat dezvoltarea abilit ăților de
participare. În cadrul evalu ării, indicatorii reprezint ă acele filtre de identificare a
aspectelor cercetate și de analiz ă a datelor culese prin dife rite tehnici de cercetare.
Definirea termenilor cheie și operaționalizarea acestora în indicatori îmbin ă viziunea
evaluatorilor și cea a participan ților la evaluare (beneficia ri, informatorilor cheie,
personalul implicat în derularea programului). În exemplul de mai sus este important s ă
surprindem atât defini țiile și indicatorii operate de c ătre evaluator, cât și descrierile

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
141beneficiarilor și ale personalului care ofer ă servicii acestora, pentru c ă modurile diferite
de definire a particip ării construiesc un univers la nivel sociolingvistic și al practicilor
dezvoltate în cadrul programului. Defini țiile operate de c ătre persoanele implicate în
desfășurarea activit ăților sunt esen țiale pentru procesul de evaluare pentru c ă în cadrul
aceluiași program întâlnim defini ții diferite operate de persoanele implicate, iar diferite
organizații pot folosi indicatori diferi ți pentru m ăsurarea obiectivelor stabilite în cadrul
programului. În aceast ă etapă a planific ării evaluării este important ă identificarea
caracteristicilor publicului țintă căruia îi sunt orientate rezultatele evalu ării, pentru
articularea evalu ării cu interesele acestuia și pentru ob ținerea informa țiilor care vor fi
utilizate pentru deciziile privind desf ășurarea în continuare a programului. În formularea
întrebărilor se ține cont de relevanța acestora pentru programul evaluat, de importan ța
aspectelor urm ărite prin elaborarea întreb ărilor. Deseori, pentru identificarea celor mai
relevante aspecte ale pr ogramului este utilizat ă evaluarea participativ ă, prin care sunt
implicați informatorii cheie în elaborarea designului evalu ării, în culegerea datelor și în
interpretarea datelor, ace știa fiind considera ți parteneri ai evaluatorilor. Pentru
cunoașterea programului, evaluatorii ini țiază și particip ă la etapa de documentare în
care sunt implicate persoanele de referin ță ale programului: persona l angajat, beneficiari
și informatori cheie. Întreb ările evalu ării sunt elaborate în urma acestui proces de
documentare și reprezint ă un rezultat al negocierii și consensului între evaluator și cei
care sunt interesa ți de evaluare.
Pentru a descrie logica programului și legăturile dintre servicii și rezultate , Taylor-
Powell, Steele și Douglah justific ă utilitatea ierarhiei eviden ței elaborat ă de Bennett,
considerând c ă primele trei nivele se refer ă la implementarea programului și
următoarele patru la rezultate [impact, n.n.] (1996, p. 6):
Nivelul 1 : Resursele utilizate pentru derularea programului se refer ă atât la cele de ordin
material și financiar, cât și la cele legate de personalul angajat, inclusiv voluntari.
Nivelul 2 : Activitățile desfășurate se refră la toate activit ățile realizate de c ătre echipa
programului și partenerii acestuia pentru atingerea obiectivelor inten ționate.
Nivelul 3 : Participarea beneficiarilor urmărește să surprind ă modul în care sunt
implicați beneficiarii în realizarea activit ăților și îndeplinirea obiectivelor, modalit ățile
de lucru care-i încurajeaz ă să participe, nivelul de a ccesibilitate al serviciilor,
diversitatea persoanelor implicate, frecven ța particip ării la diferite activit ăți,
amplitudinea interac țiunilor dintre beneficiari etc.
Nivelul 4 : Reacțiile participan ților – acesta este primul nivel al impactului programului
și se referă la răspunsurile beneficiarilor fa ță de serviciile primite în cadrul programului,
satisfacția față de rezultatele ob ținute, acceptarea și respectarea contractului cu
furnizorul de servicii, atitudinea fa ță de personal și față de alți beneficiari etc.
Nivelul 5 : Cunoștințele, opiniile, abilit ățile și aspirațiile beneficiarilor – orice program
își propune sprijinirea membrilor grupului țintă pentru dezvoltarea unor deprinderi și
abilități, creșterea nivelului de cuno ștințe, schimbarea atitudinilor care genereaz ă
comportamente ineficiente social, redefinirea situa țiilor particulare de c ătre beneficiari.
Aspirațiile și dorințele beneficiarilor programului reprezint ă în sine indicatori ai
modului în care se raporteaz ă la realitate, construie ște această realitate și acționează
pentru urm ărirea obiectivelor proprii propuse. În majoritatea cazurilor, persoanele
afectate de diverse prob leme definesc situa țiile personale în termeni de disfunc ție utiliz-

Ștefan COJOCARU
142
nd un limbaj de deficit, înc ărcat cu sentimente negative, fapt care nu produce schimb ări
pozitive majore în situa ția personal ă. Deseori, pentru m ăsurarea efectelor pe care le-a
avut un serviciu de consiliere sau de educa ție asupra beneficiarilor este util ă analiza
calitativă a expresiilor verbale utilizate de c ătre beneficiari, proces care poate demonstra
modul în care aceste servic ii de consiliere sau educa ție au produs modific ări sau nu în
situația beneficiarului.
Nivelul 6 : Acțiunile și comportamentele participan ților exprimă în mod esen țial efecte
ale programului produse asupr a beneficiarilor. Chiar dac ă aceștia au primit informa ții,
au fost încuraja ți și sprijiniți să-și exerseze și dezvolte anumite abilit ăți, dar acestea din
urmă nu se reg ăsesc în comportamentele acestora, înseamn ă că încă nu s-a ob ținut un
rezultat de durat ă destinat reducerii dependen ței față de serviciile primite.
Imposibilitatea identific ării unor indicatori observabili care s ă măsoare acțiunile și
comportamentele dezvoltate de c ătre participan ți la proiect demonstreaz ă rezultate
foarte slabe, care nu pot fi cunatificate, iar rezultatele programului sunt puse sub semnul
întrebării.
Nivelul 7 : Impactul programului – social, economic. Impactul se refer ă nu doar la
schimbările produse la nivelul stat us-ului beneficiarilor, ci și la modific ările realizate la
nivelul grupurilor și comunit ății. Programul urm ărește producerea unor diferen țe în
viața beneficiarilor care pot fi sesizate și argumentate ca rezultate ale ac țiunilor realizate
și sunt observabile în status-ul final al bene ficiarilor la încheierea programului. În cadrul
evaluărilor de impact se urm ărsc deseori și efectele neinten ționate pe care le-a avut
programul asupra beneficiarilor direc ți și indirecți, precum și asupra comunit ății,
rezultate care pot constitui fundamente pentru interven ții viitoare ale unor programe
destinate unor grupuri țintă similare.
Ierarhia prezentat ă de autori (Taylor-Powell, Steele și Douglah, 1996) poate fi
utilizată totodată pentru planificarea evalu ării, pentru elaborarea întreb ărilor evalu ării
specifice fiec ărui nivel și adaptate cerin țelor programului respectiv, precum și la
stabilirea temelor de evaluare pentru aceste nivele.

Întrebări despre implementarea programului

Evaluarea implement ării programului urm ărește să măsoare ceea ce s-a realizat
în cadrul acestuia, ac țiunile și rezultatele acestora. Astfel, în evaluarea de implementare
pot fi utilizate întreb ări care direc ționează procesul de culegere a datelor c ătre
măsurarea calit ății serviciilor oferite, respectarea anumitor standarde și adaptarea
intervențiilor la caracteristicile grupurilor țintă. Evaluarea calit ății nu înseamn ă, din
această perspectiv ă, excluderea furnizorilor de servicii care nu au satisf ăcut anumite
standarde, ci o form ă de a posibilitatea acestora de a fi incluse în categoria celor care
oferă servicii de calitate. M ăsurarea calit ății înseamn ă, în fond, un feedback important
pentru furnizorii de servicii și un sprijin pentru direc ționarea acestora în asigurarea unor
servicii care s ă îndeplineasc ă standardele utilizate în evaluare. De aceea, toate
întrebările formulate pentru aceast ă latură a evaluării sunt orientate c ătre aspectele
acționale, urm ărind să înțeleagă, să descrie și să analizeze practicile dezvoltate:

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
143- Care sunt cele mai importante activit ăți desfășurate în cadrul programului
și care au produs rezultate?
– Ce metode de interven ție au fost utilizate în lucrul cu beneficiarii?
– Care au fost modalit ățile promovate de personalul angajat pentru cre șterea
accesibilit ății serviciilor oferite în cadrul programului?
– Care au fost criteriil e utilizate pentru sele ctarea beneficiarilor?
– Care au fost metodele utilizate în evaluarea nevoilor poten țialilor
beneficiari?
– Ce caracteristici au solicitan ții de servicii care au apelat la program și nu
au fost inclu și în categoria beneficiarilor?
– Care au fost serviciile ce s- au dezvoltat ca urmare a derul ării programului?
– Ce contribu ții semnificative a avut personalul angajat în oferirea
serviciilor din cadrul programului?
– Care sunt practicile organiza ționale fa ță de beneficiari, parteneri și
voluntari ai programului?
– Cum au fost implica ți beneficiarii în impl ementarea programului?
– Care a fost frecven ța diferitelor tipuri de interven ție realizate pe parcursul
derulării programului?
– Ce resurse au fost utilizate pentru implementarea programului?
– Care sunt activit ățile ce au produs efecte benefice și pot fi păstrate pentru
derularea unor programe similare în viitor?

Întrebări despre impactul programului

Acest tip de întreb ări urmăresc să surprind ă modificările produse de program
asupra beneficiarilor. De aceast ă dată nu mai este vorba de ceea ce se face , ci de ce
anume s-a produs în situa ția beneficiarilor. Întreb ările de impact sunt orientate c ătre
acțiunile, comportamentele și status-ul beneficiarilor:
– Cum s-a modificat status-ul benefi ciarilor la finalul programului?
– Care sunt comportamentele benefici arilor ce s-au schimbat în urma
participării la finalul programului?
– Ce au câștigat beneficiarii în urma particip ării la program?
– Care sunt cele mai important e rezultate al e programului?
– Ce activit ăți au participat în mod crucial la atingerea obiectivelor
programului?
– Care este gradul de satisfac ție al beneficiarilor în urma particip ării la
program?

Culegerea informa țiilor

Această etapă reprezint ă procesul de consultare a surselor de informare
reprezentate de persoane care cunosc programul (benef iciarii care sunt considera ți cea
mai important ă sursă de obținere a datelor, personalul care ofer ă servicii, informatori
cheie) și de documente oficiale care au fost elaborate pe parcursul derul ării acestuia

Ștefan COJOCARU
144
(rapoarte statistice, rapoarte narative și financiare, studii, descrierea programului care se
implementeaz ă conform proiectului de interven ție propus ini țial, documente existente la
dosarele beneficiarilor, articole în mass media, documente video etc.). O modalitate des folosită în evaluare este observația directă realizată de către evaluator la diverse
activități și evenimente, prin care sunt surpri nse „elemente cu valoare de fapte”
(Miftode, 2002); de exemplu, dac ă intenționăm să evaluăm practicile dezvoltate de
asistenții sociali în ceea ce prive ște consilierea beneficiarilor, este util ă observarea
directă a ședințelor de consilierea sau filmarea ace stora, cu acordul prealabil al
consilierului și al beneficiarului.

Eșantionarea în procesul de evaluare

Evaluatorul și celelate persoane implicate și interesate de ev aluare programelor
de asisten ță socială își pun întreb ări în legătură cu mărimea eșantionului necesar pentru
analiza și evaluarea pertinent ă a programului, iar r ăspunsurile sunt diverse pentru c ă, pe
fond, mărimea eșantionului este stabilit ă în funcție de scopul și întrebările evalu ării, de
resursele financiare, umane și organiza ționale și de tipurile de informa ții considerate
necesare, dorite și intenționate din partea celo r care sunt interesa ți de programul evaluat
și de rezultatele acestuia. Pentru selectarea subiec ților în e șantion este necesar ă
definirea popula ției care este inclus ă în procesul de evaluare; populația studiat ă se
referă la anumite categorii de pe rsoane care sunt implicate în programul evaluat fie ca
beneficiari direc ți sau indirec ți, fie care persoane care cunosc desf ășurarea programului
sau a efectelor acestuia asupra popula ției țintă sau a grupurilor țintă. Pentru definirea
populației investigate este necesar ca evaluatorul s ă identifice grupurile sau unit ățile de
interes, s ă delimiteze perioada temporar ă și locația subiec ților, aspecte care sunt
clarificate în cadrul programului evaluat. Fi ecare program derulat are precizate aceste
caracteristici: popula ția și grupurile țintă, perioada de derulare a programului și etapele
acestuia de implementare, precum și locația în care se desf ășoară programul, cu referiri
foarte clar precizate la loca ția beneficiarilor direc ți și indirecți ai programului de
asistență. Populația studiat ă este reprezentat ă de toți participan ții la programul de
asistență socială evaluat; de pild ă, dacă evaluăm un program de integrare
socioprofesional ă a tinerilor care au p ărăsit sistemul de protec ție a copilului dintr-o
anumită zonă geografic ă, atunci popula ția investigat ă va fi format ă de tinerii care au
participat la programul respectiv într-o anumit ă perioadă de timp. De obicei, datorit ă
fenomenului de volatilitate a programe lor sociale (Cojocar u, 2006, pp. 32-33), condi țiile
de organizare și desfășurare a acestora se modific ă în timp ca efect al stabilirii și
dominanței unor obiective pe termen scurt. Acest lucru face posibil ă selectarea relativ
facilă a subiecților incluși în eșantion pentru evaluarea rezultatelor; astfel, dac ă dorim să
evaluăm efectele unui asemenea program de asisten ță pentru tinerii care au p ărăsit
sistemul de protec ție în anul 2006, atunci vom analiza doar acele cazuri specifice care
au beneficiat de programul respectiv, de rulat în perioada 2006-2007; pe de alt ă parte,
dacă dorim să evaluăm efectele pe termen mediu și lung a unui asemenea program de
integrare socioprofesional ă care se desf ășoară cu regularitate de mai mul ți ani, atunci
vom selecta diferi ți subiecți care au beneficiat de program în perioade de timp diferite.

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
145Dacă evaluarea programului urm ărește să generalizeze concluziile ob ținute prin
studierea subiec ților incluși în eșantion la nivelul întregii popula ții studiate, atunci este
necesară realizarea unei eșantionări probabilistice , care reprezint ă un proces de
selectare aleatoare a subiec ților cuprin și în procesul de evaluare, iar fiecare dintre
unitățile cuprinse în popula ția studiat ă are acelea și șanse de a fi selectat ă în eșantion,
astfel încât pot fi f ăcute aprecieri și estimări la nivelul popula ției țintă pornind de la
concluziile studierii subiec ților din eșantion.

Stabilirea m ărimii eșantionului statistic

Utilizarea e șantionului statistic este dirijat ă de dorin ța de a ob ține o
reprezentativitate a acestuia și a a putea generaliza concluziile evalu ării unui num ăr
redus de subiec ți la nivelul întregii popula ții studiate. Reprezentativitatea reprezint ă
acea calitate a e șantionului de a reproduce la scar ă mică a calităților și caracteristicilor
populației investiga ției totale, iar generalizabilitate este capacitatea de a estima
rezultatele la nivelul popula ției între limitele stabilite de marja de eroare și intervalul de
încredere stabilit ini țial. În general, stabilirea e șantionului statistic este realizat ă în
funcție de num ărul unităților din popula ția totală. Unii autori (Isaac și Michael, 1981;
Smith, 1983) au realizat chia r tabele cu valori ale e șantionelor construite în func ție de
mărimea popula ției studiate și de intervalul de încredere. Dac ă consultăm tabelele
realizate de autorii men ționați mai sus, observ ăm că, de exemplu, pentru evaluarea unui
program de informare-educare-comunicare a popula ției dintr-o localitate cu 100.000 de
locuitori cu privire la riscurile la care sunt expu și copiii abuza ți și neglijați, putem
stabili un e șantion format din 398 de subiec ți pentru o marj ă de eroare de 5% sau din
100 de subiec ți pentru o eroare de maxim 10%.
Atunci când stabilim m ărimea eșantionului trebuie s ă ținem cont de m ărimea
populației; cu cât popula ția este mai mic ă, cu atât e șantionul este mai mare raportat la
această populație. Dacă ne propunem s ă evaluăm un program de consiliere a p ărinților
pentru prevenirea abandonului nou n ăscuților în maternitate folosind tehnici cantitative,
iar numărul de beneficiari este de 480 de persoane consiliate, putem stabili o anumit ă
proporție din popula ția totală investigat ă, de exemplu 25% dintre beneficiari. Astfel,
eșantionul poate fi constituit din 120 de p ărinți care au participat la ședințe de
consiliere, dar m ărimea acestuia poate s ă nu fie reprezentativ ă pentru întreaga popula ție.
Dacă aplicăm logica e șantioanelor recomandate în func ție de mărimea popula ției și
nivelul de eroare, atunci pentru o popula ție de 480 de persoane, e șantionul statistic
reprezentativ pentru o marj ă de eroare de 5% este format din 218 de persoane (Isaac și
Michael, 1981; Smith, 1983). Logica aleg erii unui anumit procent din popula ția totală
nu este cea mai productiv ă în stabilirea dimensiunilor e șantionului, pentru c ă, de
exemplu, dac ă ne propunem s ă studiem 25 % din popula ția totală și aceasta este format ă
din 100.000 de persoane ar însemna ca e șantionul nostru s ă fie format din 25.000 de
subiecți, lucru care necesit ă foarte multe resurse pentru investigare și nu ofer ă cu
certitudine șansele unei erori cât mai mici.

Ștefan COJOCARU
146

Eroare de e șantionare și intervalul de încredere

Atunci când dorim s ă evaluăm un program utilizâd metode statistice, pentru
obținerea datelor poate fi construit un e șantion reprezentativ c ăruia i se aplic ă diferite
instrumente de culegere a datelor. Pentru a estima în ce m ăsură eșantionul reprezint ă
populația totală investigat ă, în general, se folosesc doi parametri: marja de eroare și
intervalul de încredere. „În momentul proiect ării eșantionului, se stabile ște nivelul dorit
al erorii de estimare a valorilor popula ției totale pe intervalul 1-5 %” (M ărginean, 2004,
p. 148), acest lucru fiind o etap ă obligatorie în cazul e șantionării probabilistice. De
exemplu, dac ă la o întrebare prezent ă în chestionarul utilizat pentru investigarea
subiecților din eșantion, 35% din persoanele investigate au oferit un anumit r ăspuns, iar
eșantionul are o eroare de 3 %, atunci putem spune c ă în intervalul dintre 33,5% și
36,5% acel r ăspuns este caracteristic popula ției totale. Un alt exemplu, dac ă 85% dintre
responden ți, beneficiari ai programului de educa ție parental ă, consider ă prestația
educatorilor parentali ca fiind „foarte bun ă”, acest lucru înseamn ă că între 83,5 % și
86,5 % din totalul participan ților la cursurile de educa ție parental ă apreciază prestația
educatorilor ca fiind „foarte bun ă”. Nivelul de încredere m ăsoară riscul de a fi eronat
rezultatul ob ținut prin consultarea subiec ților din e șantion în limitele intervalului de
eroare. De exemplu, atunci când intervalul de încredere este de 95%, aceasta înseamn ă
că în 95% cazuri, r ăspunsurile sau opiniile exprimate de c ătre persoanele chestionate pot
fi cu siguran ță extrapolate la nivelul întregii popula ții investigate.

Anticiparea nonr ăspunsurilor

În orice proces de evaluare exist ă riscuri legate de participarea subiec ților la cercetare,
de interesul și dorința acestora de a oferi informa ții sau de imposibilitatea de a g ăsi
subiecții respectivi; de aceea, în organizarea deme rsurilor pentru evaluare trebuie s ă
ținem cont de aceste riscuri. Taylor-Powell consider ă că un nivel de „30% al
nonrăspunsurilor este re alistic” (1998, p.5) și acesta trebuie luat în considerare atunci
când se stabile ște mărimea eșantionului și când se analizeaz ă datele. Dac ă evaluăm un
program de consiliere a tinerilo r seropozitivi HIV prin care au fost oferite acest serviciu
unui num ăr de 275 de beneficiari și utilizăm un eșantion statistic cu o marj ă de eroare
de 10 %, atunci vom avea un e șantion format din 74 de subiec ți; dacă ținem cont de
anticiparea nonr ăspunsurilor (estimat ă la 30 % din totalul subiec ților), atunci trebuie s ă
mărim eșantionul la 105 subiec ți pentru a p ăstra aceea și marjă de eroare. Aceast ă logică
poate fi aplicat ă în orice program de evaluare când se dore ște utilizarea unor tehnici
cantitative de culegere a datelor (chesti onarul, de exmplu). Un alt exemplu, dac ă dorim
să evaluăm un program de prevenire a abandonului c opilului care a ofer it servicii unui
număr de 6.000 de persoane, pentru aplic area unui chestiona r în rândul popula ției
investigate prin care se ob țin date de la un e șantion reprezentativ, cu o marj ă de eroare
de 5 %, atunci valoarea acestui e șantion este de 375 de subiec ți (în situa ția în care nu
sunt anticipate nonr ăspunsurile); dac ă ținem cont de rata nonr ăspunsurilor a subiec ților

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
147(fie că nu doresc s ă participe la evaluare, fie c ă nu sunt g ăsiți etc.), atunci num ărul
persoanelor stabilite pentru inves tigare este de 535 de persoane.

Strategii de construire a e șantioanelor statistice

Când ne propunem s ă putem generaliza concluziile ob ținute în urma studierii
unui num ăr definit de subiec ți este necesar ă alegearea unui e șantion probabilistic care
presupune o selectare aleatoare a subiec ților care vor fi consulta ți din întreaga popula ție.
Această caracteristic ă a eșantionului conduce ceea ce se nume ște reprezentativitate ,
adică la capacitatea grupului de unit ăți selectate pentru a fi studiate de a reprezenta
calitățile popula ției totale, iar „aceasta [reprezentativitatea] este dependent ă de mărimea
eșantionului și de schema de e șantionare utilizat ă” (Mărginean, 2004, p. 141). Pentru a
asigura șansa de a identifica e șantioane care s ă îndeplineasc ă această condiție,
evaluatorii programelor sociale utilizeaz ă mai multe strategii astfel încât rezultatele
obținute să poată fi generalizat ă la nivelul popula ției cercetate, urm ărind selectarea
aleatoare a subiec ților. „O procedur ă de eșantionare este aleatore atunci când fiecare
individ din popula ție are șansă calculabil ă și nenulă de a fi ale în e șantion. Orice
procedură care încalc ă cel puțin una dintre aceste cerin țe este neprobabilistic ă” (Rotariu,
et. al., 2000, p. 91). De exemplu, dac ă populația studiat ă, respectiv beneficiarii unui
program de asisten ță socială, este reprezentat ă de familii ale copiilor cu dizabilit ăți care
primesc servicii de domiciliu de reabilitare și recuperare pe raza jude țului Suceava,
alegerea e șantionului se va face ținând cont de faptul c ă aceste categorii au primit
servicii, iar concluziile cercet ării unui num ăr redus de familii selectate probabilistic sunt
valabile doar la nivelul popula ției cercetate.

Eșantionarea simpl ă aleatoare

Eșantionarea simpl ă aleatoare poate fi aplicat ă în mai multe feluri, în func ție de
numărul unităților din popula ția totală. În acest caz, fiecare unitate trebuie s ă aibă șanse
egale pentru a fi selectat ă în eșantion. În cazul popula țiilor cu un num ăr mic de unit ăți,
așa cum este cazul numeroaselor programe de asisten ță socială, se opteaz ă pentru
alegerea la întâmplare a subiec ților care vor fi inclu și în eșantion print-o procedur ă
foarte simpl ă; se trec numele beneficiarilor pe bile țele care se introduc înt-o cutie, apoi
se extrage primul bilet. Pentru a p ăstra acelea și șanse de a fi ales în e șantion, numele
beneficiarului extras din cutie se trece pe o list ă, după care bilețelul se introduce din nou
în cutie, extr ăgându-se în continuare dup ă această procedur ă toți subiecții care vor face
parte din e șantion. Dac ă, de exemplu, num ărul mamelor care au beneficiat de serviciile
centrului maternal în cadrul unui program de prevenire a noun ăscutului și consolidarea
relației mamă-copil în ultimii 3 ani a fost de 125 de mame și marja de eroare este de
10%, atunci num ărul subiec ților incluși în eșantion este de 56 de beneficiari; dac ă dorim
ca marja de eroare s ă fie de maxim 5 %, atunci trebuie s ă optăm pentru un e șantion
format din 96 de subiec ți. Să presupunem c ă acceptăm un eșantion care are o marj ă de
eroare de 10 %, atunci trebuie s ă realizăm acele bile țele cu numele mamelor, dup ă care
extragem 56; este important ca dup ă fiecare extragere s ă reintroducem bile țelul în urn ă.

Ștefan COJOCARU
148
Pentru aplicarea aceste i strategii de e șantionare în cazul unei popula ții numeroase este
dificil de urm ărit selectarea subiec ților extrăgând din urn ă numele fiec ăruia; de aceea, se
apelează la selectarea subiec ților folosind tabelele cu num ere aleatoare, care cuprind
suite de numere aleatoare și care pot fi utilizate în varianta tip ărită a acestora sau prin
selectarea automat ă utilizând computerul: „când se dore ște realmente utilizarea practic ă,
în mod riguros, e e șantionării simple aleatoare, e preferabil s ă se recurg ă la un procedeu
ce reproduce, în condi ții aproape perfecte, exigen țele matematice; este vorba de a șa-
numita procedur ă a tabelelor cu numere aleatoare ” (Rotariu și Iluț, 1997, pp. 131-132).
Un tabel cu numere aleatoare se prezint ă astfel (asemenea tabele se g ăsesc în orice carte
de statistic ă):

74531 56473 12346 98769 87564 43672 39827
56482 99321 54682 87499 69373 00021 44978
98760 84589 71187 73635 42421 65291 98400
64573 75401 63712 09800 03472 94747 51780
03876 81643 67273 45312 98121 45762 89234
59604 60023 85404 77982 74021 39740 09090
05671 59381 83927 01928 29384 38475 76849
98123 45891 23986 01928 92037 45450 37732
99775 19912 93452 74573 39318 72349 62319
90342 83201 25385 42973 66743 97482 92347
12439 64737 54729 93873 43652 38283 47829
54762 87478 39477 47645 62643 53783 78277
Tabel 1. Exemplu de tabel cu num ere aleatoare utilizat în e șantionare

Pentru a utiliza tabelul numerel or aleatoare în selectarea unit ăților ce vor fi
cuprinse în e șantion este necesar ă realizarea listei cu num ele tuturor persoanelor din
populația cercetat ă, după care se aleg la întâmplare numerele din tabel, luându-se în
considerare ultimele cifre ale fiec ărui număr în funcție de num ărul popula ției totale;
dacă numărul beneficiarilor unui program de planificare familial ă este până la 1000 de
persoane, atunci putem lua ca și număr de referin ță, ce corespunde în lista persoanelor,
ultimele trei cifre ale numerol selectate; de exemplu, dac ă a fost ales la întâmplare al
doilea num ăr din coloana a cincea, respectiv num ărul 69373, atunci în e șantion va fi
aleasă persoana care figureaz ă la numărul 373 din lista benefi ciarilor. Un aspect
important legat de utilizarea tabelelor cu numere aleatoare este legat de existen ța unor
liste complete cu beneficiarii programului care se evalueaz ă, cărora li se atribuie un
număr; acest lucru este facil pentru c ă orice ini țiator al unor programe de asisten ță
socială are o baz ă de date cu to ți beneficiarii programului, fiind o condi ție esențială a
finanțatorului și a unui management eficient, fiind parte important ă în sistemul de
management al informa ției (management of information system ). Mai dificil este în
cazul programelor de interven ție care-și propun realizarea unor campanii de informare-
educare-comunicare a popula ției dintr-o anumit ă zonă cu privire la unele aspecte legate
de unele informa ții ce țin de campaniile de marketing social. De exemplu, dac ă se
urmărește educația popula ției tinere cu privire la riscuril e sexului neprotej at, selectarea

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
149unui eșantion utilizând tabelele numerelor aleatoare este inutil ă, pentru c ă nu exist ă
informații detaliate ale membrilor grupurilor țintă cărora le sunt adresate mesajele.

Eșantionarea sistematic ă

Această procedur ă de eșantionare este considerat ă a fi cvasialeatoare pentru că
„se îndep ărtează într-o anumit ă măsură de cerințele selecției probabiliste” (M ărginean,
2004, p. 156). Numit ă și metoda pasului sau a interv alelor egale, acest tip de e șantionare
presupune alegerea subiec ților dintr-o list ă utilizând un anumit criteriu rezultat din
raportul dintre popula ția totală și mărimea eșantionului. De exemplu, dac ă evaluăm un
program de interven ție pentru persoanele de vârsta a treia f ără locuință care beneficiaz ă
de serviciile oferite de un ad ăpost de noapte, iar num ărul beneficiarilor în perioada de
timp evaluat ă este de 2000, iar m ărimea eșantionului pentru o eroare de 5 % este de 333
de persoane, atunci pasul sau intervalul este 6; utilizând lista beneficiarilor, alegem la
întâmplare primul num ăr pe lista subiec ților (care este pus ă la dispozi ție de către
furnizorul de servicii care implementeaz ă programul), constituind punctul de plecare în
selectarea celorla ți subiecți; după care continu ăm selectarea celorlalte persoane
urmărind acest interval, adic ă din șase în șase persoane trecute pe lista respectiv ă.
Reducerea calit ății probabiliste a e șantionului selectat utilizând metoda pasului este
datorată și de erorile care pot conduce la sub sau suprareprezentare , chiar dac ă subiecții
sunt trecu ți în ordine alfabetic ă; există anumite nume caracteristice anumitor etnii sau
poate apărea o dominan ță a anumitor nume pe lista beneficiarilor. De aceea, pentru a
apropia aceast ă strategie de e șantionare de una simpl ă aleatoare sunt ut ilizate mai multe
căi, cum ar fi: realizarea ini țială a unor liste aleatoare cu be neficiarii programului, sau în
cazul popula țiilor mari se utilizeaz ă eșantionarea multistadial ă, alcătuind liste cu
beneficiarii numai pe anumite zone stabilite ini țial, selec ția acestora f ăcându-se în
funcție de zona de apartenen ță (în cazul nostru, poate fi f ăcută o selecție în func ție de
domiciliul persoanelor), de sex etc. În procesul de selectare a subiec ților urmând metoda
pasului este util ă construirea unei rezerve de subiec ți care pot fi consulta ți în situația în
care o parte din e șantionul ini țial nu poate fi contactat ă sau refuz ă să participe la
evaluare. M ărginean (2004, p.156) consider ă că o rezervă realistă poate fi gândit ă la un
nivel 10-20% din valoarea e șantionului ini țial.

Eșantionarea stratificat ă

Eșantionarea prin stratificare este o strategie care împarte popula ția care este
inclusă în procesul de evaluare a programului (de exemplu, popula ția beneficiar ă a unui
program sau popula ția țintă a unei campanii de informare-educare-comunicare) în
diferite grupuri sau straturi în fun ție de anumite caracteristici relevante pentru evaluarea
respectivă (cum ar fi: sex, vârst ă, locație etc.) dup ă această operație se poate construi un
eșantion probabilistic pentru fiecare strat în parte. Utilizarea acestei strategii de
eșantionare este recomandat ă atunci când exist ă diferențe semnificative între diferite
straturi selectate în func ție de anumite caracteristici, cu m ar fi vârsta. De exemplu, dac ă

Ștefan COJOCARU
150
se evaluae ă un program care are ca sc op reorientarea profesional ă a șomerilor dintr-o
anumită zonă, construirea unor e șantioane probabilistice pe categoriile de vârst ă,
domiciliu etc. poate reprezenta o form ă adecvată de selectare a subiec ților în eșantion,
mai ales dac ă succesele / insuccesele programului sunt corelate cu vârsta beneficiarilor.
Unii autori consider ă că acest tip de e șantionare prezint ă condiții pentru o
reprezentativitate a e șantionului decât în cazul e șantionării simple apleatoare: „dintre
două eșantioane de volum egal, cel realizat pr in stratificare are o reprezentativitate
superioară celei a e șantionului ob ținut prin tehnica simpl ă aleatoare” (Rotariu și Iluț,
1997, p. 134), dar o condi ție important ă este aceea de a utiliza mai multe criterii
simultane de construire a straturilor. În cazul programelor de asisten ță socială acest
lucru este mai facil deoarece exist ă liste cu beneficiarii programului, baze de date care
cuprind anumite date ce pot folosi pentru construirea e șantioanelor stratificate. În
exemplul prezentat mai sus, dac ă numărul beneficiarilor este de 475 de persoane,
mărimea eșantionului pentru o eroare de 5% es te de 218 persoane, care poate fi
distribuită în sugrupuri din care apoi vor fi selecta ți subiecții, ținând cont de faptul
distribuția grupurilor în popula ția totală trebuie să fie reflectat ă în distribu ția categoriilor
respective în e șantion.

Vârsta 20-30 ani 31-40 ani 41-50 ani 51-60 ani Total
Numărul
beneficiarilor 180 145 90 60 475
% din total 37,9 30,6 18,9 12,6 100
Valoarea
eșantionului 83 67 41 27 218
Tabel 2. Exemplu de construire a e șantionului stratificat în func ție de o singur ă
caracteristic ă

Această strategie de selectare a subiec ților care vor fi inclu și în eșantion este
utilizată deseori pentru evaluarea programelor care se desf ășoară în mai multe loca ții,
locația fiind unul dintre criteriile de selec ție stabilite ini țial. Un alt exemplu, dac ă se
evaluează efectele serviciilor de consiliere pentru prevenirea abandonului în
maternitate a nou n ăscutului și acest program se desf ășoară în 4 loca ții, primul criteriu
de selecție este locul de oferire a serviciilor; dac ă în documentarea ini țială pentru
evaluare cunoa ștem faptul c ă în numărul total de beneficiari, în cursul unui an (de
referință pentru evaluarea respectiv ă) au beneficiat de servicii de consiliere în cele patru
maternități un num ăr de 5000 de mame, iar reparti ția lor a fost: 1700 de mame în
maternitate A, 1300 de mame în maternit atea B, 1100 de mame în maternitatea C și 900
de mame în maternitatea D, iar e șantionul pentru toate cele patru loca ții este de 370 de
persoane, e șantion cu eroare de 5 %, atunci reparti ția mamelor va fi urm ătoarea:

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
151
Maternitatea A Maternitatea B Maternitatea
C Maternitatea D Total
Nr. total de
beneficiari 1700 1300 1100 900 5000
% din nr. total
de beneficiari 34 26 22 18 100
Nr. de subiec ți
în eșantion 125 96 82 67 370
Tabel 3. Exemplu de construire a e șantionului stratificat pentru evaluarea multisite

Dacă ținem cont de recomand ările conform c ărora un singur crieriu nu este
suficient pentru a ob ține o reprezentativitate ridicat ă, putem continua procesul de
eșantionare combinând stratu rile din care este format ă populația beneficiar ă. Astfel,
dacă luăm în considerare și alte criterii, precum sex și domiciliu , tabelul cu valoarea
eșantioanelor stratificate se va complica foarte mult, dar prezenta în detaliul tipurile de
subiecți pe care-i vom selecta din lista tuturor be neficiarilor. De remarcat este faptul c ă
prin calcului acestor e șantioane, la nivelul popula ției totale și dacă ținem cont de faptul
că mărimile eșantioanelor pentru anumite grupuri sunt foarte mici, atunci se poate opta
pentru redimensionarea e șantionelor de dimensiuni redus e.. Valoarea de 218 persoane
în eșantion este considerat ă ca fiind reprezentativ ă pentru o eroare de 5 %, dac ă
populația investigat ă este analizat ă în ansamblu ei, pentru c ă dacă populația inclusă în
evaluare este de dimensiuni re duse, atunci fie este investigat ă în totalitate utilizând
tehnici cantitative de culegere a datelo r, fie se pot utiliza strategii de e șantionare
calitativă.

Eșantionarea multistadial ă

Această strategie de e șantionare urm ărește realizarea selec ției unităților de
analiză în mai multe etape, pentru asigurarea unei eficien țe sporite în culegerea datelor,
mai ales dac ă este vorba de o dispersie ridicat ă a popula ției, „scopul principal îl
constituie reducerea costului și timpului reclamate de culegerea informa ției” (Rotariu și
Iluț, 1997, p. 136). Chiar dac ă la prima vedere, aceast ă strategie de e șantionare seam ănă
cu cea stratificat ă, mai ales c ă unele criterii de selec ție pot fi întâlnite în ambele forme
de eșantionare, exist ă deosebiri în ceea ce prive ște modalit ățile de organizare și de
selectare a subiec ților. În primul caz este vorba de o împ ărțire a popula ției totale în
funcție de anumite criterii și selectarea subiec ților din fiecare subgr up construit, în cel
de-al doilea este vorba de realizarea direct ă a unor e șantioane în func ție de anumite
criterii ce i-au în c onsiderare dispersia popula ției investigate. De exemplu, dac ă
urmărim să evaluăm serviciile oferite familiilor adoptat oare din România, în diferite
etape ale adop ției, în cadrul unui studiu na țional, putem avea dou ă strategii diferite. În
cazul eșantionării stratificate , putem selecta popula ția totală în subgrupuri în func ție de
județul de domiciul și / sau anul realiz ării adopției, calcul ăm reparti ția acestora pe
județe și pe ani, dup ă care construim e șantioane aleatoare în cadrul fiec ărui subgrup
construit. Astfel, e șantionul propune o reparti ție a persoanelor care vo r fi chestionate la

Ștefan COJOCARU
152
nivelul fiec ărui județ, în funcție și de anul realiz ării adopției. Pe de alt ă parte, dac ă
urmărim să realizăm aceast ă evaluare utilizând strategia evalu ării multistadiale ,
datorită dispersiei mare a popula ției care urmeaz ă a fi cercetat ă, putem selecta câteva
județe pilot care fac parte din e șantion, dup ă care construim e șantioane locale în func ție
de anul realiz ării adopției, de exemplu. Chiar dac ă „un eșantion multistadial este mai
puțin reprezentativ, la volum egal, decât unul simplu aleator… îndr ăznim totu și să
spunem c ă eficacitatea practic ă a acestui tip de e șantionare prevaleaz ă asupra
inconvenin țelor teoretice, e șantioanele multistadiale fiind extrem de des folosite în
anchete și sondaje, pentru ameliorarea reprezentativit ății lor procedându-se aproape
întotdeauna la îmbinarea cu e șantionarea stratificat ă…” (Rotariu și Iluț, 1997, pp. 136-
137).

Eșantionarea multifazic ă

Eșantionarea multifazic ă presupune construirea unui e șantion ini țial căruia i se
aplică un instrument de culegere a date lor, de obicei foarte simplu, dup ă care, în func ție
de datele ob ținute sunt construite și alte eșantioane în cadrul grupuril or identificate, care
sunt investigate în profunzime. „E șantionarea multifazic ă constă în esență, în alegerea,
inițial, a unui e șantion de dimensiune mare, la nivel c ăruia se aplic ă un instrument de
cercetare mai simplu, e șantion care la rându-i se supune unor opera ții succesive de
eșantionare, determinându-se astfel lo turi din ce în ce mai mici, c ărora li se aplic ă (și)
alte instrumente, de regul ă tot mai complexe, mai subtile și deci mai sofisticate”
(Rotariu și Iluț, 1997, p. 137). Aceast ă strategie de e șantionare este folosit ă în mod
special pentru investigarea din ce în ce mai profund ă a temei stabilite pentru evaluare, în
mai multe faze, ținând cont de informa țiile oferite de subiec ți în diferite stadii de
cercetare, și mai ales în ceea ce prive ște combinarea metodelor cantitative și calitative.
De exemplu, dac ă inițiem o evaluare la nivelul unui jude ț a unui program de asisten ță
maternală pentru a evalua calitatea condi țiilor de via ță ale copiilor plasa ți în aceste
familii și dificultățile cu care acestea se înt țlnesc în procesul de integrare social ă a
copiilor putem constitui un e șantion la nivel jude țean care s ă reprezinte întreaga
populație de asisten ți maternali, dup ă care aplic ăm un chestionar care s ă culeagă
informații generale despre condi țiile de via ță ale copiilor în asisten ță maternal ă. După
analiza datelor ob ținute, se pot constitui e șantioane pe subgrupuri, care pot fi calculate
în funcție de caracteristici ale copiilor, precum: subgrupuri de asisten ți maternali
formate în func ție de vârsta copiilor afla ți în plasament, subg rupuri de asisten ți
maternali care au în plasament copii cu dizabilit ăți, copii seropozitivi HIV, grupuri de
frați etc. La acest nivel al subgrupuril or pot fi pot fi construite e șantioane calitative, iar
persoanele alese în e șantion vor fi consulta te utilizând tehnici calitative, cum ar fi
interviul comprehensiv, focus grupul, observa ția etc. Dac ă se introduc și alte criterii de
selecție, precum perioada de ședere a copilului în familia de asisten ți maternali, etapa de
vârstă în cadrul ciclului de via ță familial, atunci se poate opta pentru utilizarea studiului
de caz în cadrul subgrupurilor construite. E șantionarea multifazic ă poate fi considerat ă
și un demers al evalu ării, al organiz ării și realizării unei evalu ări multifazice,
constituind o orientare a evalu ărilor în domeniul asisten ței sociale.

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
153
Eșantionarea pe cote

Această strategie de e șantionare se aseam ănă cu eșantionarea prin stratificare, în
sensul că se utilizeaz ă anumite criterii de împ ărțire a popula ției, obținându-se indica ții
pentru operatorii de teren în ceea ce prive ște caracteristicile subiec ților care vor fi
consultați. Acest lucru face ca e șantionarea pe cote s ă fie considerat ă una nealetoare în
sensul că evaluatorii nu pot alege la întâmplare persoanele care vor fi consultate, ci
trebuie să urmărească limitele pentru selec ție stabilite în procesul de e șantionare. Dac ă
în eșationarea prin stratif icare, construirea e șantionului pe straturi avea rolul de a stabili
numărul de subiec ți pentru fiecare strat, dup ă care în cadrul fiec ărui strat era aplicat ă o
metodă aleatoare de selec ție, în cadrul e șantionării pe cote, fiecare categorie de
persoane este bine definit ă, stabilindu-se în mod clar ca racteristicile acesteia. În
evaluarea programelor se utilizeaz ă strategia e șantionării pe cote pentru c ă furnizorul
serviciilor evaluate dispune de date detaliat e ale beneficiarilor, astfel se poate realiza
selectarea acestora în func ție de reparti ția pe cote a benefici arilor. De exemplu, dac ă
pentru evaluarea unui program de educa ție sexuală și contraceptiv ă se opteaz ă pentru
utilizarea unui e șantion pe cote și se cunoa ște că din totalul beneficiarilor acestor
servicii 70 % sunt femei și 30 % bărbați, iar 46 % sunt din mediul rural și 54 % din
mediul urban, atunci structura e șantionului în func ție de aceste caracteristici este
următoarea:

Rural Urban Total
Femei 129 151 280
Barbati 55 65 120
Total 184 216 400
Tabel 4. Exemplu de construire a e șantionului pe cote porni nd de la date primare

Dacă furnizorul de servicii de ține informa ții detaliate despre legate de reparti ția
pe sexe a beneficiarilor din mediul rural (72 % di n beneficiari sunt femei și 28 % sunt
bărbați), respectiv urban (68 % dintre beneficiari sunt femei și 32 % sunt b ărbați),
atunci structura e șantionului este urm ătoarea:

Rural Urban Total
Femei 133 147 280
Barbati 51 69 120
Total 184 216 400
Tabel 5. Exemplu de construire a e șantionului pe cote utilizând informa ții detaliate ale
furnizorului

Observăm că cifrele din cele dou ă tabele difer ă, lucru care demonstreaz ă încă o
dată faptul că eșantionarea pe cote este recomandat ă mai ales atunci când dispunem de
date detaliate ale popula ției care urmeaz ă a fi investigat ă. În cazul evalu ării
programelor, mai ales în cazul celor de se rvicii directe furnizorul de servicii de ține

Ștefan COJOCARU
154
suficiente informa ții pentru a detalia e șanționul, construindu-l în func ție de mai multe
cote. Dac ă ne imagin ăm ca la tabelul de mai sus poutem ad ăuga un alt criteriu de
selecție, cum ar fi vârsta beneficiarilor, cu atât mai mult ob ținem o structur ă mai
detaliată și condiții riguroase de selectare a subiec ților din e șantion. În cazul utiliz ării
eșantionării prin cote, operatorii trebuie s ă selecteze din popula ție doar persoanele care
satisfac criteriile stabilite în fi șa de eșantionare. Astfel, în momentul în care acesta
întâlnește persoane care nu mai satisfac cerin țele eșantionului, acestea nu mai sunt
consultate pentru a oferi date în vederea analizei.

Strategii de construire a e șantioanelor calitative

Patton (2002, pp. 230-246), autor de referin ță în domeniul evalu ării programelor,
identifică mai multe strategii pentru identificarea cazurilor de studiu calitativ în cadrul
evaluării pe care le prezent ăm în coninuare: e șantionarea pe baza cazurilor extreme sau
deviante, e șantionarea intensiv ă, eșantionarea pe baza varia ței maxime, e șantionarea
omogenă, ……..

Eșantioane formate din cazur i extreme sau deviante

Opțiunilea pentru alegerea cazurilor extreme sau deviante care “sunt bogate în
informații pentru c ă sunt neobi șnuite sau speciale într-o form ă anume” (Patton, 2002,
p.231) ofer ă posibilitate analizei și evaluării în vederea identific ării modelelor de bun ă
practică sau eșecurile și factorii care au determinat rezultatele. De altfel, analiza
excepțiilor sunt deosebit de importante pentru analiz ă pentru că „o explica ție plauzibil ă
pentru cazurile excep ționale extreme și neașteptate produce cre șterea încrederii în
tendința centrală identificat ă” (King, 2005, p. 299). Patton subliniaz ă rolul important al
acestui tip de strategie pent ru alegerea cazurilor în îmbun ătățirea programelor similare:
„ în evaluare, logica e șantioanelor formate din cazurilor extreme este o ocazie de a
învăța despre condi țiile neobi șnuite sau rezultatele extreme care sunt relevante pentru
îmbunătățirea programelor” (2002, p. 233). Aceast ă modalitate de selectare a cazurilor
poate fi utilizat ă atât la nivelul unei singure loca ții în care se desf ășoară programul, cât
și în cazul programelor care se desf ășoară concomitent în mai multe locuri sau zone
geografice. Dac ă avem în vedere prima variant ă în alegerea acestui tip de e șantion și
dorim să evaluăm un program de prevenire a abandonul ui copilului prin oferirea de
servicii sociale în cadrul unui centru de zi, putem analiza cazurile extreme în ceea ce
privește atingerea unui obiectiv al programului, repectiv men ținerea copilului în familia
sa biologic ă; vom lua în analiz ă cazuri considerate de succes, dar și cazuri caracterizate
de eșec, adică situațiile particulare în care co pii au ajuns într-o anumit ă formă de
protecție.
În ceea ce prive ște alegerea cazurilor extreme și deviante din loca ții diferite, este
necesară stabilirea criteriilor de selec ție a acestora. De exemplu, pentru evaluarea
programelor de prevenire a abandonului copiilor la nivel na țional pot fi alese jude țele
extreme, cele cu num ărul cel mai mare și cel mai mic de intr ări în sistemul de protec ție
a copiilor. Astfel, utilizând acest criteriu, în urma consult ării statisticilor oficiale pot fi

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
155identificate jude țele cu cea mai mare, respectiv cea mai mic ă, rată de institu ționalizare a
copiilor sau a plas ării în sistemul de asisten ță maternal ă. Evaluarea poate urm ări
identificarea strategiilor de prevenir e a abandonului care au fost urm ărite în fiecare
dintre cele dou ă județe selectate, analiza fa ctorilor care au influen țat obținerea
rezultatelor extreme și răspunsurile oferite de sistemul de protec ție la solicit ările
cazurilor sociale respective. Dup ă cum putem sesiza, alegerea cazurilor extreme ofer ă
informații prețioase necesare model ării practicii în aceast ă sferă a serviciilor sociale. În
analiza cazurilor extreme sau deviante de la medie pot fi utilizate mai multe strategii: a)
pe de o parte, sunt ana lizate caracteristicile fiec ărui caz în parte, factorii care au
determinat succesul sau insuccesu l, analiza modelelor de lucru și de interven ție,
indicatorii și instrumentele utilizate în monitorizarea activit ăților, progresului și
rezultatelor; b) pe de alt ă parte, analiza poate urm ări stabilirea codurilor și a
indicatorilor care sunt urm ăriți în cele dou ă două cazuri specifice, studiul comparativ al
similitudinilor și al diferen țelor din perspectiv a indicatorilor urm ăriți.
Dacă, de exemplu, studiem eficien ța managementului de caz în domeniul
protecției copilului, m ăsurabilă în funcție de gradul de atingere a finalit ăților planurilor
individualizate de protec ție este necesar ă studierea statisticilor oficiale la nivel na țional
în legătură cu realizarea acestor finalit ăți. Astfel, stabilim unitatea de timp la care ne
raportăm aceste date, apoi identific ăm direcțiile generale de asisten ță socială și protecția
copilului cu cea mai mare și cea mai mic ă rată de reintegrare familial ă (aceasta pune în
relație numărul de copii reintegra ți familial cu cei existen ți în sistemul de protec ție a
copilului), cu ratele extreme în ceea ce prive ște adopția copiilor abandona ți și județele
cu valori extreme ale ratei de integrare socioprofesional ă a tinerilor cu vârste peste 18
ani și care au p ărăsit sistemul de protec ție. În urma acestei selec ții, putem identifica șase
zone în care vor fi aplicate di ferite tehnici calitative de cu legere a datelor, cum ar fi
interviul, focus grupul, observa ția, analiza documentelor etc. și combinarea acestora
conform principiului triangul ării metodologice. În situa ția în care resursele financiare,
umane sau de timp nu ne ofer ă posibilitatea an alizei celor șase cazuri extreme
identificate, atunci se poate opta pentru cazu rile pozitive, respectiv cele cu rezultatele
cele mai bune din țară în sfera reintegr ării familiale, a adop ției și a integr ării
socioprofesionale a tinerilo r din sistemul de protec ție a copilului. Aceast ă opțiune ne
oferă posibilitatea de a identifica punctele ta ri ale practicilor personalului, ceea ce poate
constitui un model care poate fi replicat și de alte institu ții, fiind un factor de motiva ție
atât pentru personalul care a participat la ob ținerea rezultatelor deosebite, cât și pentru
cei din institu țiile care nu au fost incluse în e șantion.
În situația în care este dificil de a selecta cazurile extreme, pentru evaluarea
programului se apeleaz ă uneori la cazurile deviante. Acestea reprezint ă cazuri are
variază mult față de media cazurilor și reprezint ă unele cazuri neobi șnuite; studierea
acestor cazuri are anumite limite date de faptul c ă acestea pot fi considerate limite
neobișnuite care au nevoie de anumite condi ții speciale pentru a se manifesta, iar
„succesele extreme sau e șecurile extraordinare pot fi disc reditate ca fiind prea extreme
sau extrordinare pentru a produce informa ții utile” (Patton, 2002, p. 234). Dincolo de
aceste limite generate de caracterul extrao rdinar al cazurile respective, studierea
acestora ne poate ajuta s ă înțelegem, s ă descriem și să explicăm anumiți factori care
participă la realizarea acestora.

Ștefan COJOCARU
156

Eșantioane intensive

O altă strategie de e șantionare este cea conform c ăreia sunt selectate cazuri care
pot oferi date calitative necesar e pentru evaluare practicilor și a rezultatelor
programului. Patton consider ă că acest tip de e șantionare „are aceea și logică a cazurilor
extreme, dar mai pu țin accentuat ă pe extreme; un e șantion intensiv consist ă în cazuri
bogate în informa ții care manifest ă intens fenomenul de intere s (dar nu extrem)” (2002,
p. 234). Autorul men ționează faptul că atunci când vorbim despre e șantion intensiv
alegem cazuri exemplare, dar nu neap ărat neobișnuite, așa cum sunt cele extreme sau
deviante.
În situația în care nu dispunem de suficiente date pentru selectarea cazurilor
extreme, putem apela la selectare unor cazuri intensive , cazuri specifice care ne pot
oferi foarte multe informa ții relevante pentru programul evaluat. De exemplu, dac ă sunt
evaluate efectele pe care le are traiul copiilor în familii substitutive (de asisten ți
maternali), pot fi selectat e cazuri specifice în func ție de diferite criterii relevante pentru
identificarea acesto r efecte, cum ar fi durata de ședere a copilului în familia substitutiv ă,
existența sau nonexisten ța copiilor biologici în familia de plasament, etapa ciclului de
viață î n c a r e s e a f l ă familia de asisten ți maternali, provenien ța copilului aflat în
plasament, num ărul de plasamente consecutive ale copilului etc. Pentru selectarea
cazurilor intensive este necesar ă cunoașterea detaliat ă a problematicii care urmeaz ă a fi
evaluată și documentarea de tip explorativ în cadrul programului care urmeaz ă a fi
evaluat, atât prin discu ții și interviuri de tip comprehensiv realizate cu personalul
implicat în implementarea programului, cât prin observa ții ale beneficiarilor și a
interacțiunilor acestora cu personalul care le ofer ă servicii, interviuri și chiar focus
grupuri. Deseori, acest tip de e șantion este utilizat în evalu ările cu scop explorativ al
programelor pilot pentru c ă informațiile și strategia cercet ării este determinat ă de
noutatea cazurilo r studiate și profunzimea datelor ob ținute.

Eșantioane cu varia ție maxim ă

Această strategie de e șantionare analizat ă de Patton „are ca scop capturarea și
descrierea temelor centrale care desconsider ă distribuția mare a varia ției” (2002, p. 235)
pentru că diversitatea mare a cazurilor poate constitui un impediment generat de acest
caracter heterogen, dar acest dezavantaj poa te fi transformat într-un punct forte,
aplicând urm ătoarea logic ă: „orice model obi șnuit care apare dintr-o varia ție ridicată
prezintă un interes și o valoare particulare în surprinderea esen ței experien țelor”
(Patton, 2002, p.235). În cazul evalu ării programelor sociale care se desf ășoară în mai
multe zone geografice și prezintă o mare diversitate în ceea ce prive ște implementarea
acestora se pune problema cu m poate fi selectat un e șantion cu un num ăr redus de
cazuri. Modalitatea de selectare a e șantionului pe baza varia ției maxime cea mai
utilizată în evaluarea programelor este cea care urmeaz ă procedurilor de stabilire a unei
matrici care cuprinde caracter isticile programelor în func ție de tematica abordat ă.
Astfel, pentru evaluarea pr ogramelor prin care se ofer ă servicii la domiciliu pentru

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
157copiii cu dizabilit ăți se construie ște o matrice care combin ă posibilitățile existente în
derularea programului în diferite zone, cum ar fi: mediu rural / urban, tipul de
dizabilități, categorii de servicii oferite copiilor și familiilor, costurile serviciilor oferite,
frecvența cu care se ofer ă servicii, vârsta copiilor beneficiari etc., dup ă care sunt
selectate cazurile diferite în func ție de îndeplinirea criteriilo r stabilite. Utilizarea acestui
tip de eșantioane în evaluarea programelor cu un nivel ridicat de he terogenitate ofer ă
posibilitatea analizei în profunzime a practicilor și rezultatelor cu un accent deosebit pe
„descrieri detaliate ale fiec ărui caz în parte care sunt utile în documentarea unicit ății”
(Patton, 2002, 235) și care surprind aspectele semnif icative ale modelelor dincolo de
diversitatea acestora și diferențele dintre modalit ățile diverse de desf ășurare. Acest tip
de eșantionare poate fi folosit pentru evaluar ea programelor pilot sau a programelor de
asistență socială în cadrul c ărora se ofer ă servicii diferitelor categorii de beneficiari, dar
nu există standarde elaborate de verificare a calit ății acestora. Un alt exemplu este cel al
serviciilor la domiciliu pentru persoane de vârsta a treia care prezint ă o mare diversitate
în zone georgrafice diferite , multe dintre acestea desf ășurându-se în func ție de resursele
existente, de viziunea și filosofia programelor, de ne voile existente la nivelul
comunității și de nivelul de cuno ștințe a personalului implicat. Diversitatea modalit ăților
practice de oferire a serviciilor la domiciliu pentru persoanele de vârsta a treia este și un
rezultat al nout ății acestei practici, de faptul c ă nu există încă standarde de lucru și nici o
politică socială națională față de aceast ă categorie de benefici ari. Alegerea unor
eșantioane calitative bazate pe varia șia maxim ă și analiza practicilor existente utilizând
metoda studiului de caz pot constitui cu certitudine o etap ă important ă de documentare
pentru identificarea modelelor de bun ă practică necesare în elaborarea unor standarde
minime de lucru valabile și acceptate la nivel na țional.

Eșantioane omogene

Acest tip de e șantionare se folose ște pentru selectarea cazurilor similare având
ca „scop descrierea în profunzime a subgrupur ilor” (Patton, 2002, p. 235); astfel, atunci
când evalu ăm un program destinat unor categorii di ferite de beneficiari, se construie ște
un eșantion format din mai multe s ubgrupuri omogene. De exemplu, dac ă evaluăm un
program de educa ție parental ă apreciativ ă destinat diferitelor categorii de p ărinți, sunt
selectați subiecți pentru fiecare categorie de beneficiari, p ărinți care au copii de vârst ă
mică, copii cu dizabilit ăți, copii seropozitivi HIV, copii adopta ți etc. Astfel, pentru
fiecare categorie de beneficiari se pot organiza focus grupuri care s ă surprind ă
percepțiile participan ților la grupurile de educa ție parental ă apreciativ ă, studierea
elementelor similare și a celor diferen țiate în practica cursurilor, eviden țierea efectelor
pregătirii asupra p ărinților participan ți la aceste programe de instruire și dezvoltare
personală. Acesta strategie de evaluare utilizeaz ă cu precădere focus grupul care se
adresează unor grupuri omogene de i ndivizi; un grad înalt de hetorogenitate a grupului
diminueaz ă șansele de ob ținere a unor informa ții relevante, pentru c ă, în acest caz,
interviul de grup prezint ă riscul de a deveni un grup de discu ții, grup de dezbateri etc.

Ștefan COJOCARU
158

Eșantioane formate din cazuri tipice

Selectarea cazurilor tipice se realizeaz ă în funcție de distribu ția cazurilor, iar
alegearea acestora se face cu scopul de a descrie caracterist icile tipurilor de cazuri care
se încadreaz ă în media normal ă a celor studiate. A șa cum am precizat, cercetarea
eșantionoanelor calitative urm ăresc mai degrab ă să descrie, s ă explice și să argumenteze
modele de bun ă practică, decât să generalizeze datele ob ținute la nivelul popula ției
investigate. Cazurile tipice se lectate nu sunt identice cu ce le extreme sau deviante sau
cu cele caracterizate de o varia ție mare, ci sunt car acterizate de o frecven ța ridicată în
populația studiat ă. „Cazurile tipice pot fi selectate utilizând date le oferite de sondaje,
analiza demografic ă a mediilor sau alte analize statistice care furnizeaz ă o distribu ție
normală a caracteristicilor prin care putem iden tifica cazurile med ii” (Patton, 2001, p.
236). De exemplu, dac ă se evalueaz ă un program care urm ărește încurajarea spiritului
de la nivelul comunit ății în mai multe zone rurale, analiza datelor statistice oferite de
furnizorul de servicii ofer ă posibilitatea select ării comunelor care pot constitui baza
unor evalu ări calitative de profunzime, ptând pentru anumite comunit ăți în baza unor
criterii prestabilite. În cazul nostru, dup ă analiza statistic ă a datelor de la nivelul
comunităților în ceea ce prive ște rata abandonului școlar datorit ă dezvoltării și
implicării organiza țiilor locale de femei și a consiliilor comunitare consultative, pot fi
selectate comunele în care se înregistraz ă o rata medie de abandon; astfel, nu sunt
selectate comunit ățile în care a crescut rata de abandon sau cele în care aceasta a sc ăzut
foarte mult. Ideea alegerii cazurilor tipice care se ordoneaz ă în funcție de criteriul
mediei calculate. Pe de alt ă parte, o alt ă formă de selectare a cazur ilor tipice este cea a
utilizării consensului în alegearea acestora în func ție de recomand ările persoanelor
implicate în implementarea programului, sau de cele ale persoanelor cheie care cunosc
programul. Indiferent de strategia utilizat ă pentru alegerea cazurilor tipice, acestea ofer ă
informații bogate în ceea ce prive ște oportunit ățile de a descrie și explica ceea ce se
întâmplă în cadrul programului.

Eșantioane formate din cazuri critice

Studierea cazurilor critice reprezint ă o altă modalitate de evaluare calitativ ă a
programelor sociale, iar acestea „pot scoate în eviden ță o situație dramatic ă sau sunt, din
anumite motive, în mod particular importante în orinea natural ă a lucrurilor” (Patton,
2001, p. 236). Deseori se utilizeaz ă această strategie de e șantionare, a șa cum afirm ă
Patton (2001) atunci când nu exist ă suficiente resurse pentru evaluarea și se opteaz ă
pentru studierea unui singur caz, aces ta oferind suficiente informa ții pentru modul în
care se desf ășoară programului, iar recomand ările făcute în urma evalu ării pot constitui
fundamentul unor schimb ări profunde în ceea ce prive ște interven țiile propuse și
argumentarea acestora: “un studiu de caz crucial se concentreaz ă asupra unei observa ții
în care variabilele independent ă și dependent ă trebuie să corespund ă așteptărilor, pentru
a putea convinge un specia list sceptic” (King, 2005, p. 299). De exemplu, dac ă
identificăm faptul c ă demararea unui proiec t în anumite comunit ăți locale ce urm ărește

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
159prevenirea și interven ția în cazurile de violen ță domestic ă nu se deruleaz ă conform
planificării pentru c ă serviciile oferite nu sunt accesate de poten țiali beneficiari, atunci
analiza datelor ne poate oferi informa ții importante pentru derularea în continuare a
programului, cum ar fi: strategia de info rmare a opiniei publice nu a fost realizat ă ținând
cont de caracteristicile popula ției țintă, locația centrului care ofer ă servicii nu este cea
mai adecvat ă, serviciile care se ofer ă nu sunt adaptate nevoilor poten țialilor beneficiari
etc. Acest model de analiz ă oferă explicații în ceea ce prive ște implementarea unor
programe care de la început înregistreaz ă eșecuri, cum ar fi unele cabinete de consiliere
antidrog dezvoltate în anii 2002-2003 în cadrul inspectoratelor școlare, care dup ă mai
bine de un an nu aveau nici un beneficiar al acestor servicii oferite . Astfel, o evaluare
calitativă a programului poate oferi informa ții relevante pentru direc ționarea
intervențiilor către prevenire, informare și comunicare, pentru redefinirea obiectivelor
stabilite ini țial. Cazurile critice p ăstrează această logică exprimat ă de Patton: „dac ă se
întâmplă aici, se poate întâmpla oriunde… sau dac ă nu se întâmpl ă aici, nu se întâmpl ă
nicăieri” (2001, p. 236). În concluzie, cazu rile critice sunt cele care amenin ță derularea
programului și obținerea rezultatelor sau cele care pot sublinia anumite rupturi în logica
obișnuită a interven țiilor propuse ini țial. Un alt exemplu, este cel legat de evaluarea
gradului de integrare a serviciilor medicale și sociale de la nivel comunitar, prin
stabilirea unor indicatori m ăsurabili care s ă reflecte acest lucru. Evaluarea condus ă de
cazurile critice înseamn ă selectare unei comunit ăți în care nu func ționează relații de
colaborare între asistentul medical comunitar și cel social comunitar. Analiza rela țiilor,
a expectan țelor, a cadrului organiza țional de lucru poate oferi informa ții utile pentru
realizarea unor recomad ări privind condi țiile ce trebuie îndeplinite astfel încât cele dou ă
categorii profesionale s ă fie încurajate s ă colaboreze la nivel local. Identificarea unor
cazuri critice în derular ea programului reprezint ă, din punctul nostru de vedere, o
oportunitate pentru modific ări profunde în ceea ce prive ște obținerea unor rezultate
remarcabile în urma evalu ării practicilor, contextelor și proceselor care condi ționează și
favorizeaz ă manifestarea unor asemenea cazuri critice.

Eșantioane în lan ț (strategia „bulg ărelui de z ăpadă”)

Eșantionarea în lan ț sau tehnica bulg ărelui de z ăpadă se referă la metoda de
selectare a cazurilor de investigat pe baza recomand ărilor subiec ților consulta ți; astfel,
fiecare persoan ă care a fost investigat ă recomand ă alte persoane care vor intra în
eșantion. Acest ă strategie este utilizat ă mai ales atunci când nu sunt disponibile liste cu
nume ale persoanelor din popula ția țintă, când fenomenul studiat prezint ă o mare
variabilitate sau când com portamentul studiat reclam ă o anumit ă strategie de evitare a
afișării identit ății datorat ă blamării respectivului comportament. Deseori se folose ște
această tehnică de estimare a popula ției consumatoare de alcool sau de droguri, atunci
când se ini țiază evaluări inițiale a unui fenomen social pu țin cunoscut, cum ar fi
prostituția sau fenomenul copiilor str ăzii. De exemplu, dac ă se urmărește studierea
comportamentelor prostituatelor dintr-un anumit ora ș, se porne ște pri identificarea unui
număr restrâns de subiec ți, urmând ca ace știa să indice alte persoane care pot fi
consultate; în acest caz, e șantionul ajunge la satura ție în momentul în care persoanele

Ștefan COJOCARU
160
recomandate pentru cercetare sunt deja pe lista evalu ătorilor în urma recomand ărilor
anterioare. Iar repetarea numelor în lista persoanelor posibil de introdus în e șantion
prezintă interes în ceea ce prive ște importan ța persoanelor în re țeaua social ă investigat ă.
În general, furnizorii de servicii realizeaz ă liste/baze de date cu informa ții ale
beneficiarilor acestor servicii și de aceea, selectarea subiec ților poate fi realizat ă
consultând aceste liste. Aceast ă tehnică de eșantionare este utilizat ă în evaluarea unor
programe sociale, mai ales atunci când nu dispunem de lista complet ă a unor beneficiari
ai serviciilor, iar evaluarea urm ărește să identifice modul în care este perceput
programul pornind de la posibili beneficiari.

Eșantioane raportate la standardele de calitate
(criterion sampling )

În eșantionarea calitativ ă, Patton prezint ă un caz particular al e șantionării
raportată de standardele de calitate, pe care-l nume ște criterion sampling , iar logica
acestui proces de selec ție a cazurilor de cercetat în profunzime „este aceea de a revedea
și de a studia toate cazurile care indic ă un criteriu predeterminat, o strategie comun ă a
eforturilor realizate pe ntru asigurarea calit ății” (2002, p.238). De exemplu, dac ă
standardul serviciului de evaluare ini țială a cazurilor sesizate c ătre direcția general ă de
asistență socială și protecție a copilului este de a realiza acest lucru în maximum în 72
ore, iar dorin ța este de a studia ce se întâmpl ă în cazurile în care aceast ă cerință nu este
îndeplinit ă, atunci putem select a cazuri sesizate c ătre aceast ă instituție și care nu au fost
evaluate în perioada maxim ă de timp prev ăzută de standarde, pentru a le studia în
profunzime. O alt ă situație similar ă, în ceea ce prive ște utilizarea e șantionării raportat ă
la standarde de calitate, poate fi surprins ă în exemplul urm ător: dacă ne propunem s ă
evaluăm ce efecte a avut un program de informare și consiliere a mamelor pentru
încurajarea al ăptării la sân pe o perioad ă minimă de 6 luni de la na șterea copilului,
atunci putem identifica cazuri care nu au respectat aceast ă perioadă minimă, indiferent
de motive. Selectarea acestor cazuri și cercetarea în profunzime a acestora pot furniza
informații relevante în ceea ce prive ște calitatea serviciilor de informare și consiliere,
date legate de unele practici privin d distribuirea de lapte praf de c ătre medicii din
comunitate, referitoare la al ți factori care au determinat întreruperea al ăptării la sân a
nou născutului etc.
Filosofia acestui tip de e șantionare a aceea de a în țelege cazurile critice care sunt
bogate în informa ție pentru c ă ele conțin și pot arăta „slăbiciunile majore ale sistemului
care devin ținte ale oportunit ății îmbunătățirii programului sau sistemului” (Patton,
2002, p. 238); astfel, dac ă ne referim la exemplele de mai sus, atunci când m ăsurăm
efectele și impactul asupra beneficiarilor a unor anumite servicii, cum sunt cele de
informare și consiliere pentru încurajarea al ăptării la sân, evaluarea programului
respectiv poate oferi informa ții foarte utile pentru îmbun ătățirea acestor servicii, pentru
modificarea modalit ăților de distribuire, uneori exagerat ă, a laptelui praf, extinderea
procesului de educa ție și informare la nivelul comunit ății etc. Aceast ă strategie de
selectare a cazurilor, dincolo de identificarea punctelor slabe în oferirea unor servicii de

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
161calitate, constituie în sine o important ă ocazie de a modifica condi țiile și termenii în cre
sunt oferite aceste servicii.

Eșantioane formate din cazuri care confirm ă sau infirm ă
ipotezele

O altă strategie de e șantionarea calitativ ă expusă de Patton este cea prin care
sunt exploatate cazurile care confirm ă sau infirm ă ipotezele evalu ării și care apar pe
neașteptate în cursul culegerii da telor, fiind o ocazie „de a îmbog ăți informa țiile, de
adăuga profunzime și credibilitate” sau „de a confir ma regula” (2001, p. 239). Totodat ă,
aceste cazuri sunt utilizate și pentru verificarea i potezelor lansate de c ătre informatorii
cheie ( stakeholders ), de personalul implicat în derularea programului și / sau de c ătre
beneficiari. Alegerea, analiza și prezentarea cazurilor care confirm ă sau infirm ă
ipotezele sunt foarte importante, mai ales c ă acestea pot „da greutate” concluziilor
evaluării. În acela și timp, aceste cazuri sunt utilizate și pentru aplicarea crieriului
conformit ății în evaluare, adic ă a verific ării dacă ceea ce se realizeaz ă este conform
standardelor fixate în propunerea ini țială a planului de interven ție. Deseori, în practica
implement ării proiectelor se întâlnesc interpret ări diferite ale modul ui în care programul
funcționează, ale gradului de înde plinire a obiectivelor și de răspuns față de nevoile
identificate, exprimate prin opinii diferite al e diferitelor categorii de persoane care sunt
implicate în derularea proiectului; de aceea, informa țiile furnizate de c ătre beneficiari,
informatori-cheie sau de c ătre speciali știi implica ți în program pot fi verificate prin
triangularea surselor de date și analiza cazurilor urm ărind și verificarea acestor opinii.
Atunci când evalu ăm, de exemplu, un program de servicii la domiciliu pentru
persoanele de vârsta a treia și urmărim să identificăm practicile eficiente care conduc la
creșterea calit ății acestor servicii, analiz ăm datele pe baza unor indicatori calitativi și
cantitativi m ăsurabili, iar analiza unor cazuri poate fi direc ționată de opiniile pe care le
au beneficiarii despre calitatea acestor se rvicii. Astfel, putem identifica cazuri de
beneficiari care consider ă că serviciile primite sunt de calitate și atunci analiz ăm în
profunzime ce face ca aceste servicii s ă fie considerate ca atare de c ătre respectivul
beneficiar, ce practici, interac țiuni, servicii au condus la aceast ă imagine și cum se
confirmă această opinie prin confruntare cu datele obiective m ăsurate. În acela și timp,
există și opinii contrare ale beneficiarilor, iar analiza acesto r cazuri care infirm ă ipoteza
că sunt oferite servicii de calitate sunt anali zate în detaliu pentru a surprinde elementele
care genereaz ă nemulțumirea beneficiarilor. Analiza comparativ ă a celor dou ă tipuri de
cazuri, urm ărind acelea și categorii analitice pot explica diferen țele practicilor și
contextelor în care se ofer ă servicii la domiciliu, iar recomand ările evaluatorului
cuprind indica ții clare privind factorii care le genereaz ă.

Ștefan COJOCARU
162

Eșantioane teoretice și nivelul de satura ție a eșantionului

Eșantionarea teoretic ă reprezint ă o modalitate de construc ție a unei teorii
pornind de la studier ea unui fenomen, dar f ără a avea stabilit un num ăr determinat de
subiecți, sau chiar f ără a avea clarificat ă structura popula ției de investigat. Lansat de
către Glaser și Strauss (1967), conceptul de e șantionare teoretic ă este reluat în 1998 de
către Strauss și Corbin, proces care „este direc ționat de logica și scopul celor trei tipuri
de bază ale codării: codarea deschis ă, codarea axial ă și codarea selectiv ă” (p. 205),
fiind o form ă de evaluare ghidat ă permanent de analiza comparativ ă. Acest tip de
eșantionare este amintit și de Paillé considerând c ă aceasta „se realizeaz ă la început
plecând de la categorii generate în cursul analizei. Îndat ă ce categoria începe s ă se
repete în corpus, se pun în eviden ță diversele manifest ări ale fenomenului reprezentat
prin acea categorie” (1996/2002, pp. 144-145). Atunci când informa ția începe s ă se
repete, fără a mai oferi un plus de informa ție despre categoriile urm ărite în evaluare, se
consideră că atinge un nivel de satura ție care poate constitui finalizarea culegerii
datelor. Al ături de aceast ă caracteristic ă a satura ției teoretice, Strauss și Corbin
precizeaz ă că acest nivel este atins și atunci când rela țiile dintre categorii au fost
stabilite, armonizate și validate, iar categoria a fost construit ă astfel încât propriet ățile și
dimensiunile acesteia prezint ă și argumenteaz ă variația (1998, p. 212). Analiza
comparativ ă este utilizat ă și într-un alt tip de e șantionare teoretic ă, respectiv cea a
constructelor opera ționale (Patton, 2002, p. 238-239) . Dacă evaluăm un program de
consiliere a tinerelor mame pe ntru prevenirea abandonului nou n ăscutului și plecăm de
la teoria conform c ăreia în prima perioad ă din viața nou născutului rela ția cu mama
dezvoltă, inclusiv la mam ă, un atașament puternic și reduce riscul de abandon, atunci
putem realiza studii de caz cu mame și copiii lor în func ție de vârsta acestora pentru a
studia ce efecte are men ținerea copilului în familie asupra riscului de abandon și a
modului cum acesta este influen țat de rela ția de atașament. Constructele opera ționale
detaliază categoriile de analiz ă cuprinse în corpus-ul unei teorii, iar e șantionarea
urmărește selectarea cazurilor care pot explicita una dintre aceste categorii ce prezint ă
interes pentru evaluarea programului.

Eșantioane calitative stratificate

În mod similar e șantionării stratificate probab ilistice, conform c ăreia se
construiesc e șantioane în cadrul e șantioanelor ini țiale în func ție de anumite criterii
dependente de obiectivele evalu ării, și „eșantioanele stratificate sunt e șantioane în
cadrul altor e șantioane” (Patton, 2001, p. 240), cons truite pe stratu ri omogene. De
exemplu, dac ă se urmărește evaluarea modului în care s-a schimbat situa ția copiilor ai
căror părinți sunt pleca ți la muncă în străinătate în urma interven țiilor realizate în cadrul
unui program de asisten ță socială se poate apela la selectarea cazurilor în func ție de
anumite criterii care constituie straturi ale popula ției investigate. Acest lucru urm ărește
să atenueze diversitatea și variabilitatea ridicat ă a cazurilor, prin construirea unor
eșantioane omogene centrat ă pe selectarea cazurilor ce satisfac anumite criterii;

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
163straturile astfel selectate fiind dependente de criteriile de selec ție folosite: a) locul în
care trăiesc copiii, respectiv mediul rural sau urban, b) dac ă este plecat un singur
părinte, ambii sau singurul p ărinte care este unic sus ținător, c) dac ă copilul se afl ă în
grija rudelor, a unor cuno ștințe sau este plasat într-o form ă de protec ție și d) vârsta
copilului; astfel cazuri sunt selectate în func ție de matricea ce combin ă aceste criterii.
Așadar, pentru evaluarea programului care a oferit servicii copiilor p ărăsiți temporar de
unul sau de ambii p ărinți, pot fi selectate cazuri de copii de vârst ă școlară, din mediul
rural a căror mamă a plecat la munc ă în străinătate și cazuri similare din mediul urban;
sau pot fi selectate cazuri ale copiilor care au fost plasa ți în sistemul de protec ție a
copilului, sau cazuri de copii care au r ămas acasă cu bunicii, f ără să existe o decizie din
partea autorit ăților etc. Analiza cazurilor respective, compararea lor pe straturi ofer ă
importante informa ții legate de efectele pe care le-a avut interven ția programului social
asupra situa ției acestora. De remarcat și în acest caz este faptul c ă folosirea
eșantioanelor calitative stratificate urm ărește explorarea, descrierea modului în care
diferiți factori au condus la modific ări în situa ția beneficiarilor, f ără a fi posibil ă
generalizarea consluziilor la nivelul popula ției totale studiate. Deseori, chiar criteriul
referitor la tipurile de interven ție și asistență pot constitui fundamentul select ării unor
eșantioane calitativ stratific ate, fiind considerate ca și caracteristici ale grupurilor
beneficiare de asisten ță.

Eșantioane calitative aleatoare

Chiar dac ă la prima vedere pare o constradic ție alăturarea termenilor calitativ și
aleator , această strategie de selectare aleatoare a cazurilor care vor fi cercetate în
profunzime apelând la tehni ci calitative este utilizat ă în evaluarea pr ogramelor cu un
buget redus și resurse limitate, sau în cazul cercet ărilor calitative în domeniul social.
Folosirea acestor tipuri de e șantioane pentru evaluare nu urm ărește generalizarea
concluziilor evalu ării, ci cre șterea credibilit ății acestor date în rândul deciden ților:
„scopul unui e șantion aleator de dimensiuni mici este credibilitatea, nu
reprezentativitatea” (P atton, 2001, p. 241). Într-o cercetare întreprins ă de noi pentru
evaluarea efectelor parentalit ății substitut asupra copiilor afla ți în asisten ță maternal ă a
fost utilizat ă această tehnică de selectare aleatoare a cazuri lor care au fost studiate în
profunzime. Astfel, din num ărul total de asisten ți maternali care aveau copii în
plasament (aproximativ 1050 de copii) au fo st realizate o liste cu numele tuturor
asistenților maternali care aveau în plasament copii de vârst ă mică, preșcolară și școlară,
după care au fost selectate aleator cazuri pentru fiecare categorie de copii afla ți în
plasament (în total fiind studiat e 30 de cazuri). Rezultatele ob ținute în urma analizei
detaliate a cazurilor selectate ofer ă informații relevante legate de efectele parentalit ății
subtitut la diferite vârste ale copilului, dependente fiind de istoria personal ă a fiecărui
caz în parte, de structura mediului domestic și cultura familial ă, fără a putea generaliza
aceste. Un alt exemplu pe care îl consider ăm util pentru clarificarea strategiei de
eșantionare calitativ ă aleatoare poate fi considerat cel de evaluare a efectelor serviciilor
de consiliere oferite familiilor pentru men ținerea copilului în familie și reducerea
riscului de separare a copilului de familia sa, în acest caz fiind vorba de un num ăr de

Ștefan COJOCARU
164
aproximativ 1200 de beneficiar i anual; în ac est caz, dac ă urmărim să evaluăm și
eficiența serviciilor de consiliere oferite de c ătre mai mul ți asistenți sociali, atunci
selectarea cazurilor poate fi realizat ă și în funcție de listele individuale ale cazurilor
instrumentate de fiecare asistent social, iar selec ția aleatoare a unui num ăr redus de
cazuri se face de pe fiecare list ă în parte pentru a oferi posib ilitatea de a analiza cazuri
instrumentate de fiecare sp ecialist în parte, urm ărind acelea și categorii analitice în toate
cazurile selectate. Chiar dac ă nu oferă argumente pentru generalizarea concluziilor,
acest tip de e șantioane ofer ă condițiile pentru cre șterea încrederii și credibilit ății
concluziilor și recomand ărilor oferite.

Eșantioane formate din cazuri im portante din punct de vedere
politic

Uneori exist ă interes pentru evaluarea u nor programe pilot destinate
experiment ării unor noi servicii în anumite zone; de cele mai multe ori aceste programe
pilot reprezint ă și o sursă important ă de informa ții privind interven țiile, rezulatele și
costurile implicate pentru atineg erea obiectivelor propuse. Finan țatorii prefer ă să ofere
fonduri pentru proiecte pilot și doresc ca experien ța acumulat ă să poată fi replicat ă sau
multiplicat ă în alte zone, fie prin oferirea altor fonduri, fie pr in realizarea unor campanii
de adovocay care au ca scop exploatarea experien ței pozitive din cadrul programului și
transformarea modelului de interven ție în politic ă publică. Pentru a reu și să convingă
factorii deciden ți în ceea ce prive ște schimbarea legisla ției, alocarea resurselor și
construirea sau redimensionarea unor structuri institu ționale, furnizorul de servicii pune
la dispozi ția acestora rezu ltatele evalu ării programului pilot. Pe de alt ă parte, utilizarea
eșantioanelor de acest tip au ca obiectiv și verificarea unor politici publice existente sau
oferirea unor argumente sup limentare pentru propunerea de noi politici publice. „O
variație a strategiei de e șantionare bazat ă pe cazurile critice implic ă selectarea (sau
uneori evitarea) a loca țiilor sau a unit ăților de analiz ă sensibile din punct vedere
politic” (Patton, 2001, p. 241)

Bibliografie

Birckmayer, J.D., Weiss, C.H., 2000, “Theory- based evaluation in pr actice: what do we
learn?”, Evaluation review , 24 (4), pp. 407-431.
Chelimsky, E., 1978, “Differing perspectives of evaluation”, în Rentz, C. C. și Rentz, R.
R. (eds.), Evaluating Federally sponsored programs : new directions for program
evaluation 2, pp. 19-38, Jossey-Bass, San Francisco.
Chen, H.T., 1990, Theory-driven evaluation , Sage Publications, Thousand Oaks.
Chen, H.T., Rossi, P.H., 1983, “Evaluating with sense: the theory-driven evaluation”,
Evaluation Review , vol. 7, pp.283-302.
Cojocaru, Ș., 2005, Metode apreciative în asisten ța socială. Ancheta, supervizarea și
managementul de caz, Polirom, Ia și.

Evaluarea programelor de Asisten ță Socială
165Cojocaru, Ș., 2006, Proiectul de interven ție în asisten ța socială. De la propunerea de
finanțare la planurile individualizate de interven ție, Polirom, Ia și.
Cooksy, L.J., Gill, P., Kelly, P.A., 2001, „The program logic model as an integrative
framework for a multimethod evaluation”, Evaluation and Program Planning, vol. 24,
pp. 119-128.
Cooksy, L.J., Gill, P., Kelly, P.A., 2001, „The program logic model as an integrative
framework for a multimethod evaluation”, Evaluation and program planning, vol. 24,
pp. 119-128. Crowley, K.M., Yu, P., Kaftarian, S.J., 2000, “P revention actions and activities make a
difference: a structural equatio n model of coalition building”, Evaluation and Program
Planning, vol. 23, pp. 381-388.
Doherty, J.E, Rispel, L.C, 1995, „From conflic t to cohesion: involvi ng stakeholders in
policy research”, Evaluation and Program Planning, vol. 18, no. 4, pp. 409-415.
Glaser, B., Strauss, A., 1967, The discovery of grounded theory, Aldine
Publishing, Chicago.
Hahn, T., Lavery, T., Stevenson, P., 2006, Enhancing and evaluating local juvenile
justice szstems in Illinois: an evaluation manual,
http://www.jrsa.org/jjec/state_info/reports /illinois-evaluation- manual.pdf, decembrie
2006.
Isaac, S., Michael, W.B., 1981, Handbook in research and evaluation, 2nd
edition, Edits Publishers, San Diego.
King, R.F., 2005, Strategia cercet ării. Treisprezece cursuri despre elementele
științelor sociale, Polirom. Ia și.
Krogsrud Miley, K., O’Meli a, D., DuBois, B., 2004/2006, Practica asisten ței sociale.
Abordarea participativ ă, Polirom, Ia și.
Love, A.J., Russon, C., 2000, “Building a worldwide evaluation community: past,
present and future, Evaluation and Program Planning, vol. 23, pp. 449-459.
Mărginean, I., 2004, Proiectarea cercet ării sociologice, Polirom, Ia și.
Mățăuan, G., 1999, Evaluarea programelor sociale, Expert, Bucure ști.
Miftode, V., 2002, Tratat de metodologie sociologic ă, Lumen, Ia și.
Paillé, P., 1996/2002, „E șantionare teoretic
ă”, Muchielli, A., Dicționar al
metodelor calitative în științele umane și sociale, Polirom, Ia și, pp. 144-145.
Papineau, D., Kiely, M.C., 1996, „Partic ipatory evaluation in a community
organization: fostering stakeholde r empowerment and utilization”, Evaluation and
program planning, vol. 19, pp. 79-93.
Patton, M.Q., 1988, „The evaluator’s responsibility fo r utilization”, Evaluation
Practice, vol. 9(2) , pp. pp. 5-24.
Patton, M.Q., 2001, Qualitative research and evaluation methods, 3rd edition, Sage
Publications, Thousands Oaks, California.
Patton, M.Q., 2002, Qualitative research and evaluation methods , 3rd edition,
Sage Publications, Thousand Oaks, California.
Rossi, P.H., Freeman, H.E., 1993, Evaluation. A systematic approach, 5th edition, Sage
Publications, Newbury Park, California.
Rotariu, T., (coord), B ădescu, G., Culic, I. Mezei, E., Mure șan, C., 2000,
Metode statistice aplicate în științele sociale, Polirom, Ia și.

Ștefan COJOCARU
166
Rotariu, T., Ilu ț, P., 1997, Ancheta sociologic ă și sondajul de opinie. Teorie și
practică, Polirom, Ia și.
Scriven, M., 1967, The methodology of evaluation, Rand- McNally, Chicago.
Smith, M.F., 1983, Sampling considerations in ev aluating cooperative extension
programs, Florida Cooperative Extension Se rvice, Gainesville, Florida.
Stake, R.E., 1967, „Countenance of educational evaluation”, Teachers College Records,
vol. 68, pp. 523-540.
Strauss, A., Corbin, J., 1998, Basics of qualitative research. Techniques and
procedures for developing grounded theo ry, Sage Publications, Tousand Oaks,
California.
Stufflebeam, D.L., 1983, „The CIPP model fo r program evaluation”, în Madaus, G.F.,
Scriven, M.S., Stufflebeam, D.L., Evaluation models: viewpoints on educational and
human services evaluation, Kluwer, Hingham, pp. 117-141.
Taylor-Powell, E., 1998, „Sampling” , Program development and evaluation,
Cooperative Extension, Univer sity of Wisconsin Extensi on, Madison, Wisconsin, pp. 1-
10.
Taylor-Powell, E., Steele, S., Dougla h, M., 1996, „Planning a program evaluation”,
Program development and evaluation , Cooperative Extension, University of Wisconsin
Extension, Madison, Wisconsin, pp. 1-20.
United Way of America, 1996, Measuring program outcome s: a practical approach,
Alexandria, Virginia, SUA.
Weiss, C.H., 1972, Evaluation research: methods of assessing program effectiveness,
Prentice Hall, Englewood Cliffs.
Weiss, C.H., 1997, „How can theory-based evaluation make greater headway”,
Evaluation Review, Vol. 21 (4), pp. 501-524.
Westat, J. F., Frierson, H., Hood, S., Hughes, G., Katzenmeyer, C., 2002, The 2002 user
friendly handbook for project evaluation, The National Science Foundation, Directorate
for Education and Human Resources, Di vision of Research, Evaluation and
Communication, Arlington.

I. Justiția restaurativ ă. Mutații în paradigma penal ă a modernit ății

1. De la paradigma retributiv ă a pedepsei la justi ția restaurativ ă
1.1. Alternativele la sistemul justi ției formale: Justi ția Restaurativ ă
1.2. Perspectiva paternalist ă asupra pedepsei
1.3. Legitimitatea ca surs ă a respectului pentru lege
1.4. "Efectul vecin ătății" și respectarea legii. Norme și proceduri
informale versus norme și proceduri formale
1.5. Declinul re țelelor asocia ționale. Autonomie versus nesiguran ță

II. De la supravegherea în comunitate a persoanelor care au comis fapte
penale la asisten ța și protecția victimelor infrac țiunii

III. Standarde socio-juridice interna ționale în materia sanc țiunilor neprivative
de libertate. Tratamentul interna țional al delincven ței juvenile

1. Considera ții asupra justi ției juvenile
1.1. Justi ția juvenil ă în legisla ția interna țională
1.2. Modele de justi ție juvenil ă
2. Protec ția drepturilor copiilor care au comis fapte penale în legisla ția
Interna țională
2.1. Rolul Dreptului Interna țional al Drepturilor Omului în
reglementarea m ăsurilor neprivative de libertate în legisla țiile
penale na ționale ASISTEN ȚA SOCIAL Ă ÎN
SISTEMUL DE PROBA ȚIUNE
Prof. dr. Doina BALAHUR
CUPRINS

2.2. Norme, valori și principii prezente în documentele interna ționale
în materia Drep turilor Omului cu privire la sanc țiunile neprivative de
libertate. Reglement ări normativ-juridice elaborate și adoptate în sistemul
Na țiunilor Unite .

2.3. Tratamentul socio-juri dic al copiilor care au comis infrac țiuni.
Principii, valori și norme elaborate în sistemul Na țiunilor Unite
2.3.1. Justi ția juvenil ă : standarde elaborate în sistemul Na țiunilor Unite
A.) Reguli și Standarde Minime ale Na țiunilor Unite cu privire la
Administrarea Justi ției Juvenile
B.) Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului
C.) Regulile Na țiunilor Unite pentru Protec ția Minorilor Priva ți de
Libertate
D.) Reguli și standarde minime ale Na țiunilor Unite cu privire la
s ancțiunile
E.) Ghidul Na țiunilor Unite cu privire la prevenirea delicven ței juvenile
(Ghidul de la Riyadh)
2.3.2. Implementarea standardelor Na țiunilor Unite cu privire la justi ția
juvenil ă în statele aflate în tranzi ție

3. Reglementarea sanc țiunilor neprivative de libertate în sistemul european
al drepturilor omului

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
169

Modernitatea a institu ționalizat rezolvarea conflictelor prin apelul la sistemul
formal al justi ție deservit de profesioni ști ai dreptății care, în mod imparțial și după
procedur i neutre , decid asupra vinov ăției și stabilesc sanc țiuni, cu convingerea, atent
cultivată, că înfăptuiesc Justi ția (Dreptatea).
Funcționând pe principiul puterii conferite ele pedepsesc în numele STATULUI și al
LEGII, fapta (infrac țiunea sau delictul) fiind considerat ă un act de nesupunere fa ță de
autoputernicul actor f ără chip care observ ă-știe-află tot (statul).
Construit ă pe idealul ra ționalității și al moraliz ării, modernitatea a propus un model
de om disciplinat1 produs print-un arsenal de tehnici institu ționalizate de sociere
ierarhizat ă, supravegheat ă și controlat ă. Rezultatul model ării, bunul cet ățean, moralizat
și responsabilizat printr-o costruc ție laborioas ă, trebuia s ă fie un actor care se auto-
controleaz ă, în primul rând, prin intermediul normativit ății interiorizate.
Abaterea de la lege a fost perceput ă în toată modernitatea ca „un atac la proiect” –
și tratată, în consecin ță, în termenii anormalit ății (anomie, alienare, nebunie) și
sancționată ca atare. În materie penal ă, revolta față de neobservare este maxim ă
deoarece infrac țiunea submineaz ă și pune sub semnul întreb ării chiar proiectul major al
lumii moderne omul rațional care ascult ă de lege din convingere interioar ă. Infractorul
este inamicul (agresorul) din interior al proiectului. A șa cum în conflictul cu un inamic
extern reac ția (statului) este, de regul ă, una agresiv-punitiv ă, și față de cei care
submineaz ă din interior r ăspunsul trebuia s ă fie unul retributiv.

1 În modernitatea timpurie sensul disciplin ării prin educa ție este de “…a modela min țile elevilor, de a le
inculca virtu ți…..și de a folosi puterea de a pedepsi în scopul salv ării sufletelor lor, datorie pentru care
dascălii erau responsabili în fa ța lui Dumnezeu” P.Aries (1996), Centuries of Childhood, Pimlico,
London, p.242-243; I. Justiția restaurativ ă. Mutații în paradigma penal ă
a modernit ății
1. De la paradigma retributiv ă a pedepsei la justi ția restaurativ ă

Doina BALAHUR
170
Privită din aceast ă perspectiv ă, în modernitate, închisoarea (privareade libertate) poate
fi considerat ă drept o „institu ție vestigial ă” (L.Stone ) care, „este chiar mai pu țin
folositoare în men ținerea sistemului decât un apendice pentru individ”2. Ca prob ă a
culpei, imperfec țiunilor și, în final, a e șecului sistemului – este o instituție de scoatere
înafara memoriei. Rostul ei, descris exemplar de M.Foucault3, este de a relua
sistematic, în locuri cît mai ferite de och ii publicului, opera de re-modelare a bunului
cetățean, de re-educare și corecție etc. În ce prive ște efectele, r ezultatele cercet ărilor
socio-juridice realizate în ultimul secol eviden țiază, în mod constant, efectele
criminogene ale închisorii4.

Reorientarea de la infractor la victim ă, în special în ultimul deceniu, înseamn ă mai
mult decât o schimbare a ordinii de priorit ăți. Ea este unul dintre efectele vizibile ale
deregulariz ării lumii moderne (D.Garland ), a abandon ării marilor nara țiunii ale
modernității, între care retorica “cet ățeanului bun”.
Ca formă alternativ ă de rezolvare a conflictelor, practica justi ției restaurative a
tins să fie prezentat ă de partizanii s ăi drept solu ția pozitiv ă la toate nemul țumirile și
problemele ridicate de sistemul tradi țional al justi ției formale. Într-un sistem polar de
alternative, justi ția formală este cea “rea” iar justi ția resturativ ă cea “bun ă”. Utilă, așa
cum remarc ă unii autori5, pentru promovarea justi ției alternative, o asemenea
perspectiv ă maniheist ă poate conduce la un optimism, practic neconfirmat empiric decât
într-o anumit ă măsură. Un astfel de optimism, c ăruia i se contrapune rata constant ă sau
chiar crescut ă a recidivismului și în cazurile de mediere, poate conduce cu u șurință la
alterul său și la abandonarea prematur ă a unui proiect social care poate avea, într-
adevăr, multe efecte pozitive.
Privită cu realism, analizat ă prin prisma rezultatelor unor studii și cercetări – desfășurate
în diferite spa ții culturale, pe diferite tipuri de conflicte, cu diferite tipuri de actori
sociali- justi ția resturativ ă nu trebuie privit ă altfel decât este – o alternativ ă la sistemul
justiției formale. Ea aduce cu sine posibilitatea dep ășirii unor limite ale justi ției formale

2 Stone, Lawrence (1987) : On the Past and the Present Revisited , London, 1987, p.10 citat în David
Garland Punishment and Modern Society , University of Chicago Press, 1993, p.5
3 Foucault, M ( 1997) A supraveghea si a pedepsi. Na șterea închisorii , Buc., Ed,Humanitas
4 Vezi, D.Balahur (2001) Fundamente Socio-juridice ale Probatiunii , Ed.Bit
1.1. Alternativele la sistemul justi ției formale: Justi ția Restaurativ ă

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
171
moderne, f ără însă a putea rezolva la modul “absolut” problema, infrac ționalității și a
recidivei.
Opțiunea actual ă pentru justi ția restaurativ ă este unul dintre efectele deregulariz ării
lumii moderne, a ascensiunii și vizibilit ății pluralismului și diversit ății a dorin ței,
refulată în toată modernitatea, de a apropia actul “drept ății” operat în instan ță de viață și
de cei care au fost direct afecta ți de conflict.
Nu trebuie s ă cădem în “p ăcatul” modernit ății de a prezenta ca “infailibil ă” o formă de
justiție, cel puțin mai uman ă, care își propune s ă întrerupă cercul furiei, urii și prin asta,
poate, și al violen ței. Este o form ă de justiție mai apropiat ă de oamenii concre ți care
trăiesc, de regul ă, în aceeași comunitate.
Intervențiile, aprecierile si dezbaterile asupra Justi țiie restaurative se raporteaza
adeseori la articolul lui Niels Christie, Conflicts as Property (1977), apreciat ca fiind
unul „dintre cele mai influente texte ale tradit iei restaurative actuale ”( J.Braithwaite) .
Pledoaria lui Chri stie este in fa voarea unor instan țe informale, comunitare, centrate pe
victimă -după modelul rezolv ării conflictelor în societ ățile pre-moderne. Idea lui este ca
rezolvarea conflictului (penal) prin ap el la sistemul formal al justi ției a reprezentat
„confiscarea conflictului” de la adev ărate părți implicate victim ă – infractor-comunitate.
Dacă privim lucrurile din perspectiva modernit ății, nu se poate vorbi de „confiscarea”
conflictul, ci, mai de grab ă, de faptul c ă, în temeiul contractului social, statul a devenit,
în calitate de garant general al drepturilor și libertăților, unicul titular al dreptului de a
soluționa conflictul si de a pedepsi, pe baza unor proceduri care s-au pretins obiective,
impersonale și impartiale . Birocratizarea, profesionalizar ea sistemului de rezolvare a
conflictelor și de aplicare a pedepselor a fost conceput ă în toată modernitatea, a șa cum
observam mai sus, ca una dintre condi țiile fundamentale ale ordinii morale și juridice
ale societ ății, ca modalitate de înde plinire a unui ideal ce ține de justi ția socială. De fapt,
modernitatea a presupus c ă „face justi ție” sancționând înc ălcările. Însă, chiar și în cele
mai generoase și umaniste încerc ări (probatiunea welfar-i sta) a considerat c ă
„îndreaptă”, corecteaz ă lucrurile pedepsi nd. Victima individual ă – nu exsta, și, nici nu
avea cum s ă existe. Conflictul, și în special conflictul pena l a fost tratat ca un act
împotriva tuturor cet ățenilor , a întregii societ ăți – împotriva statului.
Suspiciunea c ă Statul își extinde prerogativele acordate în temeiul contractului,
în scopuri mai pu țin, sau chiar deloc licite – control, supraveghere, înl ăturarea
persoanelor incomode (diziden ți, contestatari etc)- c ă folosște închisoarea ca laborator
de experimentare a unor te hnici de manipulare, tortur ă, etc s-a instalat treptat, pe
măsură ce s-au acumulat din ce în ce mai multe dovezi.

Doina BALAHUR
172
Întrebarea care se pune r ămâne este – dac ă mai pedepsim și dacă da, cum și în ce
temei?

Ca alternativ ă la sistemele suprapenalizate, fondate pe "o filosofie a r ăzbunării",
o serie de studii readuc în actu alitate o teorie a pedepsei bazat ă pe căință. Originea
acestei teorii se afl ă în gîndirea platonian ă. În conditiile cre șterii constante ale ratei
infracționalitatii interne si interna ționale, ea a fost mult ă vreme considerat ă inaplicabil ă.
Filosofia sa se îndep ărtează de la sistemul metodelor tradi ționale de pedepsire, care sunt
atît de brutale
6 încât atît c ăința cît și reitegrarea comunitar ă sunt nu numai improbabile
dar și imposibile. Pe de alt ă parte, multe sisteme actuale de sanctionare sunt considerate
excesiv de penalizate, tratînd uneori cu un exces absurd o serie de fapte al c ăror caracter
ofensator este cel pu țin îndoielnic. În lite ratura socio-juridic ă este des invocat exemplul
homosexualilor. În timp ce în unele legisla ții o asemenea fapt ă nu este incriminat ă, în
altele, ea este sac ționată cu pedeapsa privativ ă de libertate pîn ă la 20 de ani.
În termenii teoriei paternaliste pedeapsa trebuie în țeleasă "ca un act de
comunicare între comunitate și persoana care a înc ălcat una dintre normele împ ărtășite
de comunitate".7 Pedeapsa comunic ă răufăcătorului o judecat ă de valoare a comunit ății,
care apreciaz ă că cel puțin temporar, nu mai este acceptat ă participarea sa deplin ă la
viața grupului. În consecin ță, infractorul trebuie s ă suporte sanc țiunea separ ării de
comunitate ori a restrîngerii vie ții sale comunitare, suferin ța acestei desp ărțiri sau
limitări temporare. El trebuie s ă realizeze juste țea acestui act și să încerce reconcilierea
cu comunitatea. "Cu alte cuvinte – observ ă J.Murphy- se sper ă ca peniten ța coercitiv ă să
se transforme într-o peniten ță voluntar ă. Peniten ța voluntar ă este un act sincer de
reafirmare a ata șamentului fa ță de valorile unei comunit ăți -un act care va permite
răufăcătorului să fie din nou binevenit și reintegrat în via ța comunit ății."8
Filosofia perspectivei paternaliste asupra pedepsei este opus ă celei practicate de
sistemele represive, în cadrul c ăreia accentul cade pe infractor și pe obliga ția acestuia de
a suporta priva țiuni intense, astfel încît alt ă dată, "să se gîndeasc ă de două ori dacă mai
comite o astfel de fapt ă" (Herbert Fingarette). În concepția paternalist ă, pedeapsa este

6 Ernie Thomson (1997) "Brutalization Effect of the Death Penalty and Imprisonment" Homicide Studies,
Vol.1,No.2, pag.87
7 Jeffrie G.Murphy (1995) "Crime and Punishment : Where does Repentance Fit?" in Responsive
Community. Rights and Responsibilities. Vol.5, Issue 4, pag.19
8 ibidem 1.2. Perspectiva paternalist ă asupra pedepsei

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
173
benefică pentru individ deoarece separarea de comunitate – dac ă este o comunitate
dreaptă și decentă – este un adev ărat rău, iar reintegrarea un adev ărat bine pentru el.
"Privarea de libertate – observa, R.A.Duff- sprijin ă acest bine deoarece creaz ă
posibilitatea și stimuleaz ă autoexaminarea-reflexiv ă care, cel pu țin la modul ideal,
induce căință și auto-reformare."9 Auto-examinarea reflexiv ă poate fi, de asemenea,
stimulată și de alternativele la pedeapsa privativ ă de libertate cum ar fi munca în
favoarea comunit ății, libertatea supravegheat ă, restituirea, probatiunea, etc.
Susținătorii acestei teoriei consider ă că domeniul cel mai potrivit pentru
aplicarea sistemului paternalist de pedepse este delicven ța juvenilă. "Minorii infractori,
apreciază J.Murphy, sunt probabil mult mai deschi și la schimb ările radicale de
comportament decît adul ții. Este mult mai probabil pentru adolescen ți să se simtă
pedepsiți prin separarea de comunitate și de familia lor deoarece este mai pu țin probail
ca ei să fie la fel de aliena ți ca adul ții."10 S-a observat, de asemenea, c ă procedura
pronunțat informal ă a instanțelor pentru minori favorizeaz ă utilizarea for ței empatiei
pentru reconstruc ția sentimentului de apartenen ță la comunitate, ceea ce procedurile
formale și abstracte n-ar permite.
Structurîndu-se ca alternativ ă la filosofia sistemelor retributive de sanc ționare a
comportamentului infrac țional, perspectiva paternalist ă consideră că pretenția la căință
trebuie adresat ă nu numai infractorului ci și comunit ății. "Prin abuzurile, discriminarea
și neglijen ța practicate, comunitatea genereaz ă un mediu social care submineaz ă
dezvoltarea unui comportament virtuos și face foarte tentant ă i n f r a cțiunea – atît de
tentantă încît cei mai mul ți dintre noi ar rezista cu fo arte mare greutate în situa ții
similare."11 Reprezentan ții paternalismului nu pledeaz ă pentru exonerarea infractorilor
de răspundere pe motiv c ă ar apar ține unor grupuri discriminate, abuzate sau
marginalizate. Ei sunt vinova ți, responsabili și deci nu trebuie privi ți doar ca victime.
"Dar – subliniaz ă J.Murphy – responsabilita tea lor este uneori împ ărțită cu a multora
dintre noi, din mai vasta comunitate . În aceste cazuri, ni se poate cere și nouă, în mod
legitim, c ăință și regret – atitudini ale min ții care ne feresc s ă vedem în infractori
persoane care sunt to tal diferite de noi și ne modereaz ă tendința de a le r ăspunde cu
brutalitate, infatuare și dispreț.

9 R.A.Duff (1998) "Punishment and Repentance" Future Research Quarterly 12, Nr.8, pag .34
10 J.Murphy, lucr.cit.pag.21
11 ibidem pag.23

Doina BALAHUR
174

Motivația pentru respectul acordat legilor și deciziilor pronun țate de instan țe a
constituit una dintre temele predilecte ale cercet ării socio-juridice. Modelele explicative
tradiționale, structurate în jurul a șa numitului "mit al interesului propriu"12, considerau
că respectul fa ță de lege este motivat de teama de sanc țiune și de cîștigurile sau
pierderile personale. În ce prive ște hotărîrile instan țelor, de exemplu, s-a considerat c ă
oamenii sunt nemul țumiți de deciziile nefavorabile, de costurile ridicate sau de durata
prea mare a proceselor.
Cercetări interdisciplinare recente au pus îns ă în eviden ță un set diferit de motive
care se îndep ărtează de explica ția tradițională. Un prim indicator identificat de aceste
studii este "sentimentul moral". Respectul fa ță de lege este puternic influen țat de
sentimentul moral , de ceea ce este perceput ca drept și legitim într-o anumit ă situație.
"Oamenii – observa T.Tyler – se întreab ă dacă autoritățile sunt legitime și dacă trebuie
să se conformeze deciziilor lor. Aceste aprecieri legate de legitimitate influen țează mai
puternic comportamentul cet ățenilor decât probabilita tea de a fi pedepsi ți dacă încalcă
legile."13
Odată cu eviden țierea acestui temei motiva țional alternativ, s-a repus în discu ție și
eficiența strategiilor de suprapenalizar e,fundamentate de perspectiva tradi țională a
respectului legii din teama de sanc țiunile la care te expui în caz de neobservare. În
acest sens, cercet ările socio-juridice și criminologice au eviden țiat că o creștere a
severității pedepselor – reintroducerea pe depsei cu moartea sau a deten ției pe viață – are
o influență neglijabil ă supra comportamentului infrac țional și nu constituie un mijloc
eficient de control și stopare a criminalit ății. Un studiu recent realizat în SUA14 sublinia
că strategiile de suprapenalizare și de aplicare a pedepsei cu moartea nu contribuie la
reducerea ratei infrac ționalității. Dimpotriv ă, datele statistice arat ă că rata criminalit ății,
în statele în care se aplic ă pedeapsa cu moartea, este mai ridicat ă decît media na țională,
și mult mai ridicat ă față de statele în care pedeapsa cu moartea se pronun ță doar în mod
excepțional sau este interzis ă.

12 Tyler, T.R (1990) " Why People Obey the Law : Pr ocedural Justice, Legitimacy, and Compliance, New
Haven, CT: Yale University Press, p.5
13Tyler, T.R (1998) "Beyond Self-Int erest : Why People Obey Laws an d Accept Judicial Decisions" in
The Responsive Community. Rights and Responsibilities", Vol.8, Issue 4, pag.44.
ibidem pag.45
14 Bailey, W; Peterson, R (1994) "Murder, Capital P unishment and Deterrence : a Review of the Evidence
and an Examination of Police Killings" Journal of Social Issues No. 53, pag.71 1.3. Legitimitatea ca surs ă a respectului pentru lege

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
175
O a doua dimensiune care influen țează respectul fa ță de legi și deciziile instan țelor,
identificat ă studiul lui Tyler, este "obiectivitatea procedur ilor folosite de instan țe în
rezolvarea conflictelor. "15 Procedurile lipsite de obiectivitate genereaz ă neîncredere în
sistemul juridic în ansamblul s ău, conducînd la sl ăbirea repectului fa ță de legi. În studiul
amintit, sociologul american identifica patru factori care inluen țează aprecierea asupra
obiectivit ății procedurilor folosite de instan țe în soluționarea conflictelor :
a.) posibilitatea de a sus ține cazul în instan ță;
b.) demnitatea și respectul acordate persoanei în instan ță;
c.) imparțialitatea, onestitatea și principialitatea de care dau dovad ă autoritățile
judiciare în decizi ile pe care le adopt ă;
d.) atitudinea de bun ăvoință și grijă de care dau dovad ă autoritățile judiciare implicate
în soluționarea conflictului.16
Studiul lui Tyler a pus, de asemenea, în eviden ță corelația dintre cele dou ă
dimensiuni implicate în respectul fa ță de legi, respectiv, între obiectivitatea procedural ă
și legitimitatea autorităților publice . "Oamenii sunt înclina ți să privească autoritățile ca
legitime dac ă acele autorit ăți își exercită puterea în modalit ăți obiective, neutre. În
același timp, ac țiunile autorit ăților care sunt deja percepute ca legitime vor fi, mai
probabil, apreciate ca obiective și respectate."17

Într-un cunoscut eseu "Bowling Alone, Revisited"18 Robert D.Putnam observa
că performan ța instituțiilor sociale este puternic influen țată de normele și rețelele
informale ale angajamentului civic. În domeniul educa ției, noteaz ă Putnam, cercet ările,
au descoperit c ă școlile cu rezultate bune nu sunt deosebite de altele numai prin
structura planurilor de înv ățămînt sau calitatea profesorilor ci, și în primul rînd, prin
integrarea și sprijinirea lor de c ătre familii și comunit ăți. Aceeași observa ție este
valabilă și în ce prive ște controlul infrac ționalității și al consumului de droguri. El este
mai eficace ori de cîte ori intervin normele și rețelele informale ale comunit ății.
"Controlul social informal se dovede ște a fi mult mai eficace în reducerea
infracționalității și violenței decît normele legale formale."19

15 Tyler, R.T; (1998) lucr.cit.pag.47
16 ibidem p.50
17 ibidem
18 Robert D.Putnam (1995) "Bowling Alone, Revisited", in The Responsive Community. Rights and
Responsibilities, Vol.5, Issue 2, pag.18-33
19 ibidem, pag.18-19 1.4. "Efectul vecin ătății" și respectarea legii. Norme și proceduri informale
versus norme și proceduri formale

Doina BALAHUR
176
Rolul leg ăturilor informale cu comunitatea este chiar mai complex. Ele
contribuie la men ținerea sănătății mentale a persoanei, și indirect la evitarea uneia dintre
sursele majore ale înc ălcării legii. O cercetare realizat ă de Anne Case și Lawrence Katz
descrie, în termenii "efectului vecin ătății,"20 rolul rețelelor informale ale angajamentului
civic. Men ținînd sub control variabilelele relevant e pentru comportamentul individual –
rasă, sex, educa ție, structura familial ă, implicarea în via ța religioas ă, etc- cercetarea
realizată de Case și Katz a ajuns la concluzia c ă pentru tinerii ai c ăror vecini
frecventeaz ă biserica probabilitatea de a avea o slujb ă este mai mare, mai mic ă de a
consuma droguri, și mult mai mic ă de a fi implica ți în activit ăți infracționale. "Cu alte
cuvinte, frecventarea bisericii – cea mai obi șnuită formă de angajament civic din SUA –
are efecte importante în sensul c ă influențează comportamentul și opțiunile celor din jur,
chiar dacă aceștia nu sunt ei în șiși implicați în viața unei confesiuni religioase."21
Cercetări adiacente, din domeniul epidemiologiei și psihoneuroimunologiei, au
pus de asemenea în eviden ță rolul rela țiilor și legăturilor sociale în men ținerea sănătății
psihice și fizice a persoanei. În condi țiile unui standard economic suficient și ale
controlului factorilor de risc de îmboln ăvire – fizic ă și psihică – persoanele lipsite de
interacțiuni și legături sociale prezint ă rate semnificativ mai ridicate de îmboln ăvire.

În opinia lui R. Dahrendorf rețelele asocia ționale prin care
ne conducem via ța și care-și datoreaz ă existența mai curînd nevoilor
și inițiativelor noastre dec ăt statului, constituie o realitate pre țioasă,
rezultată dintr-un îndelungat pr oces civilizator."22 Unele dintre aceste
asociații voluntare au o via ță scurtă – cluburile sportive sau partidele
politice – iar altele au o îndelungat ă tradiție, cum ar fi bisericile sau
universitățile. Altele sunt locuri în care muncim și trăim- întreprinderi, comunit ăți
locale, familie, etc. Re țelele asocia ționale – haosul lor creativ – au generat via ța
democrată a societăților dezvoltate. Dup ă Dahrendorf, ele sunt ast ăzi provocate din cel
puțin două direcții: globalizarea și tentația autoritarismului .
Globalizarea economic ă este asociat ă cu noi forme de excluziune social ă și
inegalitate. Dac ă inegalitatea a fost o surs ă de progres într-un mediu economic suficient
de deschis astfel încît s ă ofere indivizilor șanse de a- și ameliora via ța prin propriul lor
efort, cea generat ă de globalizare ar fi, dup ă Dahrendorf, una diferit ă. Ea ar putea fi

20 A.Case; L.Katz (1998) "Crime Control" in International Social Science Journal, no.236, p.66
21 ibidem, pag. 67 1.5. Declinul re țelelor asocia ționale. Autonomie versus nesiguran ță
R.Dahrendor f

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
177
descrisă ca inegalizare opus ă stratificării și este rezultatul "divergen ței sistematice dintre
șansele oferite diferitor grupuri sociale". Muta țiile survenite pe pia ța muncii, ca urmare
a globaliz ării economiilor, se manifest ă, atît în Europa cît și SUA, prin apari ția
șomajului de lung ă durată la nivelul popula ției active, a numeroase forme de șomaj
mascat sau a slujbelor prost pl ătite. Exist ă o important ă nevoie social ă de munc ă, dar
oferta de slujbe decent pl ătite, sublinia acela și autor, este în sc ădere; ea devine un
privilegiu și mai puțin o aspira ție realistă pentru to ți. Dezvoltarea tehnologic ă fără
frontiere a f ăcut evident, consider ă Dahrendorf, faptul c ă "economiile se pot dezvolta
fără contribuția multor oameni și că indiferent cum i-am privi, ei reprezint ă o cheltuial ă
pentru toți ceilalți și nu un beneficiu."23
Concluzia lui R.Dahrendorf este că sărăcia și șomajul au condus la deteriorarea
și destrămarea re țelelor asocia ționale care au adus prosperitatea și stabilitatea
societăților occidentale. Asoc ierile voluntare necesit ă oportunit ăți de participare care
sunt furnizate de munc ă și de un standard de via ță decent. "Odat ă ce locurile de munc ă
și un standard decent sunt absente pentru un mare num ăr de oameni, acea dens ă rețea
asociațională care a generat via ța democrat ă în societ ățile dezvoltate dispare odat ă cu
ele."24
De ce nu exist ă – se întreab ă Dahrendorf – o mi șcare masiv ă de apărare a
societății civile? Pentru motive care sunt anterioare provoc ărilor globaliz ării, consider ă
autorul citat, ea nu exist ă și probabil nu va mai exista vreodat ă deoarece
individualizarea a transforma t nu numai societatea civil ă dar și conflictele sociale.
"Mult mai important -subliniaz ă Dahrendorf- mul ți oameni împ ărtășesc aceea și soartă
dar nu exist ă o explica ție unitară a suferin ței lor, nici un du șman unic împotriva c ăruia
să lupte. La fel de important și chiar mai r ău, cei într-adev ăr dezavantaja ți nu reprezint ă
a forță productiv ă nouă, nici o for ță care să fie legată de prezent. Boga ții devin și mai
bogați fără ei; guvernele pot fi realese chiar f ără votul lor; produsul na țional brut cr ște
constant f ără ei."25
Conflictul individual care se na ște nu este îns ă mai ușor de stăpînit. El semnific ă
absența sentimentului apartenen ței, a atașamentului fa ță de societate și este, de regul ă,
însoțit de neobservarea legii și a valorilor pe care aceasta le sus ține. "Tinerii și din ce
în ce mai mult tinerele -ca și cei care nu mai sunt chiar tineri- nu mai v ăd nici un motiv
pentru a se supune regulilor, care, în ce-i prive ște sunt regulile altora. Ei se autoexclud

22 Dahrenforf, Ralf (1998) :"A Precarious Balance: Ec onomic Opportunity, Civil Society, and Political
Liberty" in A:Etzioni (ed) "The Essential Commun itarian Reader" Rowman and Littlefield Publishers,
New York, p.81.
23 ibidem p.83
24 ibidem
25 ibidem.p.85

Doina BALAHUR
178
dintr-o societate care deja i-a ma rginalizat, devinind astfel o amenin țare. Cei care- și
permit plătesc pentru protec ție. Cei care nu pot pl ăti pentru protec ție devin victime."26
Numeroase cercet ări au realizate dup ă anii 80 vorbesc despre "noua sărăcie
urbană" care afecteaz ă în special tinerii. Dac ă în perioada postbelic ă, până în anii 70,
șomajul era temporar, de scurt ă durată, atăzi el afecteaz ă un procent semnificativ dintre
tineri din unele țări dezvoltate. Șomajul s-a schimbat de la li psa tranzitorie a unui loc de
muncă, la absen ța endemic ă, de lungă durată. Pe acest fond se înregistreaz ă o corelație
pozitivă între creșterea ratelor infrac ționalității în rândul tinerilor și absența unui loc de
muncă.
Între cauzele care au generat dificult ățile majore ale tinerilor de a intra pe pia ța
europeană a forței de munc ă, marginalizarea și excluderea lor, o analiz ă recentă27
indica : – schimbarea trendurilor demograf ice care au condus la cre șterea num ărului
tinerilor f ără educație sau cu nivel educa țional scăzut;
– existența unui num ăr prea mare de oameni cu o preg ătire profesional ă depășită;
– rapida dezvoltare a tehnologiilor și nevoia recalific ării profesionale pentru un
număr însemnat de solicitan ți ai unui loc pe pia ța european ă a forței de munc ă.
Dispariția oportunit ăților pentru un loc de munc ă, conchide studiul citat, înseamn ă
că vieții economice și sociale îi lipsesc stabilitatea și predictibilitatea – deci tocmai
bazele pe care s-a constituit organizarea social ă în modernitate. În consens cu
observațiile lui Dahrendorf, principalul efect este absen ța angajamentului fa ță de
funcțiile sociale și politice ale cet ățeniei.
Deteriorarea re țelelor vie ții asociaționale este v ăzut
ă de alți autori drept "pre țul
inevitabil care trebuie pl ătit în schimbul dreptului indivizilor de a- și împlini scopurile
individuale (…)28.
Postmodernitatea, cu replierea sa pe individ și
autonomie, nu mai crede în imperativul de a tr ăi pentru
celălalt (G.Lipovetsky ).
Prețul autonomiei este nesiguran ța și precaritatea.
Sursele lor sunt multiple. Între acestea P.Cohen29 enumeră:
șomajul pe termen lung (nou ă locuri de munc ă din 10 sunt
strict temporare și pe termen scurt), proi ectele nesigure pentru
bătrânețe și hazardul vie ții urbane. Ele genereaz ă neliniști
difuze privind prezentul, ziua de mâine și viitorul mai
îndepărtat. Lipsa siguran ței, spune Cohen este aceea care le une ște pe toate trei.

26 ibidem
27 European Offender Employment Forum, "Basic Skills for Offenders", Paris, Martie, 1999.
28 Bauman, Z (2000) : "Modernitatea lichid ă", Buc., Ed.Antet, p.160
G.Li povetsk y

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
179

În ordine istoric-cronologic ă "probațiunea "
30 o fost una dintre primele sancțiuni
comunitare, practicat ă ca măsură alternativ ă la pedeapsa privativ ă de libertate. Ea
reflectă, așa cum observam mai sus, muta țiile din paradigma modern ă a pedepsei și, mai
larg, nemul țumirile legate de actul de „justi ție” așa cum a fost conceput de modernitate
După R.Harris31, în țările caracterizate prin sisteme juridice cutumiare (common
law) cum ar fi Anglia și SUA proba țiunea s-a dezvoltat pornind de la o serie de practici
și tradiții comunitare prezente înc ă din perioada medieval ă sub forma "angajamentului"
și a "încredin țării pe garan ție".
– Angajamentul (recognisance) consta în eliber area infractorilor pe baza unei
promisiuni prin care se oblig ă să se comporte corect și să nu mai comit ă noi fapte
antisociale. În cadrul acestui sistem nu era prev ăzută nici un fel de supraveghere.
– Încredințarea pe garan ție implica existen ța unei a treia p ărți care își asumă în mod
voluntar sarcina de a supraveghea compor tamentul infractorului în comunitate.
Activitatea consilierilor de proba țiune atît în Anglia cît și SUA este efectul
profesionaliz ării acestor practici comunitare, realizate prin tradi ție de persoanele care- și
asumau în mod voluntar aces t rol. Pornind de la aceast ă tradiție se accept ă azi că
managementul comportamentului infr actorului în comunitate trebuie s ă fie realizat de o

29 Cohen, P (1999) : "Proteger ou disparaitre" Paris, Gallimard, p.7-9 citat în Z.Bauman
30 În limba român ă s-a tradus prin REABILITARE ȘI SUPRAVEGHERE COMUNITARE. Aceast ă
traducere este folosit ă și în Ordonan ța 92/2000 care reglementeaz ă activitatea serviciilor
comunitare specializate. Termenul de "proba țiune" care s-a încet ățnit și este cel mai frecvent
utilizat (și pe care l-am folosit și eu în acest studiu) este impropriu. În legisla ția român ă sensul
termenul de "proba țiune" are cu totul alte conota ții. El se refer ă la sistemul probelor reglementate
în cadrul diferitor ramuri ale drepturlui proces ual civil, penal, etc. În timp ce traducerea
termenului de "probati on" prin "reabilitare și supraveghere" reflect ă parțial conținutul și natura
instituției nici el nu surprinde o tr ăsătură esențială a acestui tip de sanc țiune comunitar ă –
respectiv, aceea de perioadă de încercare. Ideea de perioad ă de încercare, de a doua șansă acordată
celui care a comis o infrac țiune, face parte din "nucleul dur" al definirii acestei sanc țiuni
neprivative de libertate. De aceea, consider ăm că cel puțin deocamdat ă acest tip de sanc țiune
comunitar ă nu și-a găsit încă un termen satisf ăcător în limba român ă.
31 Harris, R (1997) "Developments in Probation : an International Perspective" in R.Ville, U.Zvekic,
J.F.Klaus (Eds.) Promoting Probation Internationally, Rome, London, p.4-8-49
II. De la supravegherea în comunitate a persoanelor
care au comis fapte penale la asisten ța și
protec ția victimelor infrac țiunii

Doina BALAHUR
180
"persoană cu experien ță" care sprijin ă, consiliaz ă și monitorizeaz ă infractorul. Aceast ă
persoană este în acela și timp agentul prin intermediul c ăruia statul impune anumite
cerințe care sunt chiar mai mari decît permite cadrul juridic – c ăutarea unui loc de
muncă, notificarea schimb ării adresei, etc.
Apreciată prin prisma acestei tradi ții probațiunea a reprezentat o interven ție
discreționară bazată pe rolul formativ-educativ al valorilor comunitare, dincolo și
înafara prevederile stricte ale legii ( R.Harris , 1997).32
Deși s-au dezvoltat și sisteme alternative, formale, bazate pe elaborarea unor legi
speciale care reglementeaz ă justiția penală și activitatea serviciilor de probation- în
țările caracterizate prin sisteme juridice cutumiare normele și valorile comunit ății
reprezintă în continuare una dintre sursele fundamentale ale normativit ății juridice (
iar legea este, de cele mai mu lte ori nu altvceva decît sanc ționarea acestei tradi ții).
În Anglia, de exemplu, ( G.C.Barclay , 1995)33 Common Law este constituit ă din
cutumele care au func ționat ca "lege a locului" din timpuri imemoriale. Regulile de
comportament dezvoltate în cadrul acestei tradi ții au devenit legi. Sanc ționarea și
legiferarea tradi ției juridice a reprezentat și reprezint ă în continuare una dintre sursele
fundamentale ale dreptului anglo-saxon. Acest sistem s-a dezvoltat pe baza
jurispruden ței și precedentului juridic stabilite în instan țele naționale.
Alături de tradi ția comunitar ă un rol esen țial în institu ționalizarea și
profesionalizarea proba țiunii in Anglia l-a jucat îns ă și dreptului civil (Statute Law). El
a constituit o a doua surs ă esențială a reglement ării probațiunii. Ea este reprezentat ă de
activitatea de legiferare realizată de Parlament. Cu toate acestea, multe dintre
reglement ările juridice și legile existente în sistemul actual al justi ției penale engleze,
observă Barclay, î și au sursa în common law; unele infrac țiuni comport ă o chiar o dubl ă
reglementare de și "dese ori infrac țiunile prev ăzute de common law sunt abrogate de
normele juridice de drept penal"34.
Europa continental ă a cunoscut, dup ă Robert Harris35, o tradiție juridică opusă.
Fără ca obiceiul juridic s ă fie total absent, dreptul continental european s-a n ăscut, în
principal, în cadrul pr ocesului de legiferare și codificare a dreptului roman . În cadrul
acestei tradi ții (civil/statute law) probatiunea s-a dezvoltat din instituția juridic ă a
suspendării execut ării pedepsei . Inițial, ea nu numai c ă nu presupunea nici un fel de
supravehere dar practica acestui sistem ar fi însemnat o violare a drepturilor omului.

32 Harris, R (1997) "Developments in Probation : an International Perspective" in R.Ville, U.Zvekic,
J.F.Klaus (Eds.) Promoting Probation Internationally, Rome, London, p.49
33 Barclay, G.C. (1995) The Criminal Justi ce in England and Wales, Home Office, p.2-3
34 ibidem
35 Harris, lucr.cit.p.49

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
181
Doar dup ă primul r ăzboi mondial a început s ă cîștige teren ideea de preg ătire și
experiență profesional ă, și odată cu ea faptul c ă suspendarea trebuie s ă se asocieze cu
supravegherea. Astfel, în timp ce în cadrul sistemelor common law proba țiunea s-a
dezvoltat trecînd de la o pozi ție informal ă la integrarea sa într-un cadru politico-juridic,
în țările Europei continentale s-a petrecut un proces opus, suprave gherea s-a grefat și
asociat cu sistemul reglementat de dreptul penal al suspend ării execut ării pedepsei.
Extinderea probatiunii în întraga lume, în special dup ă anii 80, a generat varia ții
semnificative, atît la nivelul reglement ărilor juridice cît și al practicii efective a
reintegrării și supravegherii comunitare. Aceast ă varietate – și lipsă de unitate a
reglement ărilor și a practicii- este efectul condi țiilor socio-culturale și al politico-
juridice diferite la nivelul c ărora s-a implementat aceast ă sancțiune comunitar ă. Totuși,
în ciuda multitudinii de orient ări și curente existente ast ăzi în proba țiune, ea conserv ă o
serie de invariante, com une de-a lungul timpului și diferitor culturi, care tr ădează
originea comunitar ă a acestei sanc țiuni. Între acestea, dou ă, consider ă Robert Harris
(1997,p.50)36, se impun:
a.) reglementarea proba țiunii ca activitate constructiv ă de reintagrare a
infractorului în comunitate
b.) iar pe de alt ă parte, o anumit ă atitudine "de iertare simbolic ă" din partea
comunității.
Abandonarea proiectului statului bun ăstării, după anii 80, reîntoarcerea la ideologia
utilitarist-contractualist ă cu accentul s ău pe individualism și responsabilitate n-au l ăsat
neafectată nici sfera politicilor penale. I ndividul este privit ca o persoan ă rațională care
răspunde pentru actele sale. Libertatea și autonomia personal ă sunt valorile centrale ale
vieții sociale. Ele nu sunt limitate decât de respectarea libert ății egale a celuilalt.
Infracțiunea reprezint ă o încălcare a îndatorilrilor izvorâte di n contractul social pentru
care individul trebuie s ă răspundă. Conform acestei op țiuni ideologice individul este
cauza problemelor sociale și nu efectul acestora. Rezultă că drepturile victimei și ale
comunității – la repara ție și siguranță- sunt situate deasupra dr epturilor infractorului.
Pe acest fond caracterul punitiv al sanc țiunilor neprivative de libertate va trece în
prim planul politicilor penale. Începând cu anii 80, accentul s-a pus, în primul rând pe
supraveghere, reabilitare a trecând pe un plan secund, sau fiind chiar absent ă din unele
programe. Proba țiunea tradi țională a fost considerat ă o măsură mult prea slab ă față de
varietatea tipurilor de infrac țiuni și infractori. De asemenea, unele sisteme penale au
recurs, din nou, masiv la închisoare . Costurile ridicate ale încarcer ării,

36 Harris, R lucr.cit.

Doina BALAHUR
182
supraaglomerarea locurilor de deten ție, au condus la apari ția sancțiunilor intermediare,
la "celulele construite în comunitate ". Aceste muta ții ideologice și-au pus amprenta și
asupra activit ății consilierului și agenției de proba țiune.
Independent de ideologia care a fundamentat-o, proba țiunea a fost, a șa cum
observam mai sus, una dintre primele m ăsuri comunitare care au fiin țat ca sanc țiune
neprivativ ă de libertate ce realizeaz ă simultan asistența, reabilitarea, supravegherea și
pedeapsirea infractorilor . Ea a contribui la restructurarea politicilor și sistemelor
penale, creind posibilitatea men ținerii în comunitate a infrac torilor minori, în primul
rînd, precum și a altor persoane care au comis fapte penale de gravitate redus ă sau
medie. În raport cu sistemul tradi țional privativ de libertate proba țiunea s-a dovedit a fi,
după unele studii și cercetări, mai eficient ă sub raportul costurilo r economice implicate
și al eforturilor materiale ale comunit ății.
Într-un studiu realizat sub egida Na țiunilor Unite J.Klaus ,37 (1998, p.12) propunea
patru argumente în favoarea proba țiunii și a măsurilor comunitare:
a.) măsurile comunitare sunt mult mai potri vite pentru anumite tipuri de infrac țiuni și
infractori;
b.) deoarece evit ă privarea de libertate și încarcerarea, aceste m ăsuri sunt centrate
spre reintegrarea în comunitate și reabilitare, fiind, din aceste motive, mult mai
umane;
c.) sunt, în general, mai pu țin costisitoare decît sanc țiunile privative de libertate;
d.) prin descre șterea num ărului de condamna ți din închisori se evit ă supraaglomararea
facilitîndu-se administrarea acestora precum și tratamentul corec țional aplicat
celor care r ămîn în deten ție.
În sens larg , probațiunea este definită ca alternativ ă la contactul cu sistemul
formal al justi ției penale. Aceast ă decizie se poate lua în diferite momente ale
procesului penal (în func ție de reglement ările prezente în egisla ția penală și procesual
penală dar și de practica agen țiilor comunitare specializate, de programele comunitare
existente etc ). În sens restrâns ea reprezint ă o sancțiune penal ă care const ă în
suspendarea execut ării pedepsei sub supraveghere, în comunitate, de c ătre persoane sau
organizații abilitate de lege, pentru o perioad ă determinat ă (numită termen de încercare).
În perioada de încercar e persoana are o obliga ția de a se prezenta la agen ția specializat ă
precum și de a respecta anumite condi ții impuse, de regul ă, de instan ță.
Probațiunea îndepline ște un complex de func ții, scopuri și obiective. În
Comentariul38 asupra regulilor de la Tokio men ționează două funcții principale – de

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
183
control și de asisten ță. Funcție de control rezidă în sprijinirea infractorulul s ă nu mai
comită noi fapte penale. Funcție de asisten ță asigură reintegrarea social ă a infractorului.
Cele două funcții se disemineaz ă în două tipuri de demersuri și strategii de abordare :
a.) demersul orientat spre control și
b.) cel orientat spre asisten ță și sprijin.
Demersul orientat preponderent spre control este centrat pe r ăspunderea
infractorului fa ță de comunitate. Demersul orientat pe asisten ța și sprijinul infractorului
este centrat pe dep ășirea pe dep ășirea problemelor care au condus la comiterea
infracțiunii.
REGULILE STANDARD MINIME ALE NA ȚIUNILOR UNITE PENTRU
APLICAREA M ĂSURILOR NEPRIVATIV E DE LIBERTATE
(REGULILE DE LA TOKYO)
10.1 Scopul m ăsurilor neprivative de libertate este de a preveni comiterea de noi infrac țiuni și
de a sprijini reintegrarea social ă a infractorului în modalit ăți care reduc rscul comiterii unor
noi fapte penale.
10.2 Dacă o măsură neprivativ ă de libertate este înso țită și de supraveghere ea trebuie pus ă în
aplicare de c ătre o autoritate competent ă în condițiile expres prev ăzute de lege.
10.3 În cadrul unei m ăsuri neprivative de libertate cel mai potrivit tip de supraveghere și
tratament va fi determinat pentru fiecare caz particular în parte. Supravegherea și
tratamentul vor fi periodic revizuite și modificate în func ție de necesit ăți,
10.4 Ori de cîte ori este nevoie, infractorilor li se va asigura asisten ță psihologic ă, socială și
materială precum și posibilit ăți de a-și întări legăturile cu comunitatea pentru a u șura
reintegrarea lor în societate.

37 Klaus, J.F. (1998) : Handbook for Probation Services. Guidelines for Probation Practitioners and
Managers , United Nations Publications, No.60, Rome, London, p.12
38 United Nations (1993) Commentary on the United Nations Standard Minimum Rules for Non-
Custodial Measures (The Tokyo Rules). New York: United Nations

Doina BALAHUR
184

Justiția juvenil ă este un concept larg care acoper ă astăzi o varietate de practici,
reglement ări normative interne și internaționale precum și sisteme diferite ca origine și
tradiție, dar care au acelea și obiective: acordarea unui tratament diferit de acela al
adulților copiilor care intr ă în conflict cu legea penal ă.
Ideea și practica tratamentului penal distinct acordat copilului – justi ție juvenil ă- s-
a conturat treptat, în Europa, începând cu secolul al XVII. Constituirea sa se leag ă de
un complex de schimb ări detectabile în modernitatea timpurie. Între acestea, un rol
esențial l-au avut descoperirea copilului și a copilăriei, conturarea “ideii de familie”
(P.Aries, H.Cunningham , etc ), institu ționalăzarea educa ției și, nu în ultimul rând,
apariția unor mi șcări de reform ă penală care au vizat ra ționalizarea și umanizarea
pedepsei.
Ele au corectat treptat o îndelungat ă tradiție în cadrul c ăreia tratamentul copiilor și
tinerilor care au comis infrac țiuni nu diferea de acela al adul ților. La începutul secolului
al XVII lea minorii care au comis fapte penale puteau s ă fie omorâ ți, deporta ți,
condamna ți la pedeapse privativ ă de libertate pe aceea și durată și în acelea și condiții cu
ale adulților.
Delumeau39 (J. Delumeau , 1997) descria, dup ă o gazetă germană din
1603, execu ția a doi copii de 14 și 15 ani :
„Într-un articol dintr-o gazet ă germană din 1603, consacrat execut ării a „doi
diavoli derbedei” de 14 și respectiv 15 ani vinova ți de a-și fi otrăvit tatăl și
unchiul car erau be ți precizeaz ă : Tot tineretul s-a adunat s ă asiste, fiind
convocat de autorit ăți, căci este bine pentru tineret s ă ia aminte la asemenea
exemple. Urmeaz ă relatarea supliciului:

39 Delumeau, J (1997) : „P ăcatul și frica” vol.1, Ed.Polirom, Iasi p.127 III. Standarde socio-juridice interna ționale în materia
sancțiunilor neprivative de libertate.
Tratamentul interna țional al delincven ței juvenile
1. Considera ții asupra justi ției juvenile
J. Delumeau

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
185
„Au început prin a-i dezbr ăca pe cei doi b ăieți, care apoi au fost biciui ți în așa fel
încât sângele le curgea din bel șug pe pământ. Apoi, c ălăul le-a înfipt în r ăni fiare
înroșite în foc. Atunci au scos ni ște urlete absolut de neânchipuit. Dup ă aceea le-au
tăiat mâinile…Execu ția a durat cam dou ăzeci de minute; asistau b ăieți, fete și o mulțime
de oameni maturi To ți admirau în aceste cazne drapta judecat ă a lui Dumnezeu și luau
aminte la un asemnea exemplu”.
Așa cum eviden țiază cercetarea socio-juridic ă, depenalizarea și flexibilizarea
sistemului de m ăsuri și pedepse care se pot aplica copiilo r infractori s-a realizat treptat –
fără însă ca privarea de libertate s ă fie vreodat ă total eliminat ă ca opțiune- odat ă cu
începutul sec.al XIX. Secolul al 19 l ea a înregistrat – atât în Europa cât și în Statele
Unite – un curent de gândire autointitulat "progresiv și reformist" care a pledat pentru
limitarea caracterului excesiv al pedepselor și pentru reglementarea unui nou tratament
penal al infractorilor copii și tineri, diferit de acela al adul ților. Ca efect al presiunilor
exercitate de aceste mi șcări, începând cu prima jum ătate a sec. al 19 lea, în Europa au
avut loc, treptat, o serie de schimb ări40 care au creat premisele îndep ărtării
delincven ților minori și tineri de pedeapsa tradi țională, privativă de libertate Mai larg,
ele au marcat începutul unui proces de reform ă a sistemelor justi ției penale, o trecere
treptată de la pedeaps ă ca răzbunare la echilibrul dintre fapt ă, circumstan țele personale
și sancțiunea pronun țată.
Între primele m ăsuri care au vizat crearea unui regim distinct pentru copiii care
comit fapte penale –istoriografia men ționează organizarea școlilor de re-educare și a
școlilor industriale (Anglia, Olanda, Fran ța, etc). În școlile industriale erau trimi și
copiii considera ți a fi "în pericol moral" – în special vagabonzii și copiii str ăzii- chiar
dacă nu comiseser ă nici o infrac țiune precum și minorii care au comis infrac țiuni.
Funcționarea acestor școli s-a întemeiat pe modelul pedepsei, nu pe acela al educa ției și
reabilitării. De exemplu, în A nglia, internarea într-o școală de reeducare era precedat ă
de o perioad ă de încarcerare de minimum 14 zile. Aici erau adu și de regul ă copiii sub
vârsta de 16 ani pentru o perioad ă nu mai mic ă de doi ani și nu mai mare de cinci ani.
Aceste școli observa, Bedingfie ld, au devenit adev ărate centre de preg ătire pentru ho ții
profesioni ști.41

40 O sintez ă a istoriografiei care s-a ocupat de acest process este realizat ă de Hugh Cinningham în
Children and Childhood in Western Society (Longman, 1998) Capitolul 6 “Saving the Children, c.1830-
c. 1920
41 Bedingfield, D (1998) : "The Child in Need. Children, the State and the Law", London, Jordan
Publishing Ltd, p.467

Doina BALAHUR
186
Sfârșitul sec.al XIX lea înregistreaz ă și primele tentative de institu ționalizare a
măsurilor alternative (proba țiunii) – prezent ă deja în unele țări europene (Anglia,
Olanda) în cadrul unor practici cutumiare.
În conjunc ție cu alți factori, acest proces lent de reform ă, care a debutat la
începutul sec.al.19 lea, a adus cu sine o preocupare pentru tratamentul diferen țiat al
copiilor care au comis infrac țiuni, vârsta minim ă a răspunderii penale, d ezvoltarea unui
sistem mai larg și mai flexibil de m ăsuri și sancțiuni penale nepriv ative de libertate,
reglementarea unor proceduri speciale pentru minori, care evit ă formalismul instan ței
pentru adul ți și stigmatizarea, etc. Pe fondul acestor c ăutări, chiar de la începutul
sec.XX, unele legisla ții europene și nord americane (1910) au înfiin țat instanțele pentru
minori , precum și sisteme menite s ă îndepărteze copiii de tratamentul formal al
instanțelor pentru adul ți.

După D.Bedingfield, The Child in Need.Children the State and the Law (Jordan Publishing, 1998,
p.467)42
Preocuparea pentru reforma sistemelor penale, și în special pentru umanizarea
lor, pentru tratamentul diferen țiat al copiilor care comit fa pte penale a fost consacrat ă
însă în sec.XX. Un rol crucial l-a avut consti tuirea, la începutul secolului XX a unei
mișcări interna ționale pentru bun ăstarea copilului “de dimensiuni impresionante, cu
organizații naționale în Danemarca, Germania, It alia, Luxemburg, Olanda, Norvegia,

42Bedingfield, D (1998) : The Child in Need.Children the State and the Law ; Jordan Publishing, , p.467
** Institu țiile Borstal – de ținerea într-o institu ție Borstal a fost conceput ă ca o măsură penală, menită să
evite încarcerarea, ce putea fi pronun țată de magistra ți pentru copii și tinerii între 16 și 21(din1936 pân ă
la 22 de ani; iar din 1961 vârsta minim ă a fost coborât ă la 15 ani) de ani pentru o durat ă nu mai mic ă de 1
an dar nici mai mare de 2 ani. Disciplina în acsemenea institu ții era foarte strict ă. În 1925 magistra ții și judecătorii din Anglia și Irlanda de Nord aveau la dispozi ție următoarele op țiuni
(reglementate de common law) pentru copii care au comis infrac țiuni -altele decât acelea a c ăror
sancțiune era reglementat ă de Parlament (statute law)*:
1.) renunțarea la acuza ție pe baza unui angajament (recognizance);
2.) renunțarea la acuza ție și plasarea lui sub supravegherea unui consilier de proba țiune;
3.) încredințarea copilului în grija unei rude sau a unei persoane potrivite;
4.) trimiterea copilului la o școală industrial ă;
5.) trimiterea copilului la o școală de reeducare;
6.) trimiterea copilului într-o institu ție Borstal;**
7.) condamnarea la pedeapsa corporal ă;***
8.) amnedă, plata daunelor și a costurilor provocate de comiterea faptei penale;
9.) amendă, plata daunelor și a costurilor provocate de comiterea infrac țiunii de c ătre părinți sau alți
ocrotitori legali ai copilului;
10.) hotărâre pe baza c ăreia părinții sau alți ocrotitori legali ai copilului se oblig ă să garanteze pentru
comportamentul bun al minorului;
11.) dacă infractorul avea vârsta cuprins ă între 7 și 13 ani , încredin țarea sa in custodia unui loc de
deținere ( în a șezăminte special amenajate de autoritat ățile publice);
12.) dacă infractorul avea vârsta cuprins ă între 14 și 21 de ani condamnarea lui la pedeapsa privativ ă de
libertate.

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
187
România, Rusia, Spania, Elve ția, Marea Britanie, și Statele Unite”.43 Sub impactul
acestor mi șcări pentru drepturile copilului și al reglement ărilor interna ționale a
Drepturilor Omului ideea tratamentului, educa ției și reabilitării infractorilor minori și
tineri s-a reg ăsit, în diferite forme, în majoritatea legisla țiilor penale din sec.XX.
Filosofia care a întemeiat tratamentul copiilor delincven ți în legisla țiile penale
naționale a conservat, cu anumite varia ții și nuanțe, idea originar ă a primelor misiuni
filantropice, de interven ție asisten țială, recuperatorie. Ea a fost înt ărită, în prima
jumătate a secolului XX, de ideologia welfar-ist ă care considera c ă societatea are o
culpă în eșecul unor copii și tineri de a se integra și prin urmare și o responsabilitate
pentru recuperarea și integrarea lor. În acord cu aceast ă filosofie, minorul în conflict cu
legea penal ă nu trebuie tratat ca un infractor adult c ăruia i se aplic ă o pedeaps ă pentru
fapta comis ă ci ca un copil care este victima unor erori de îndrumare și educație.
Intervenția în cazul acestor minori trebuie s ă fie centrat ă pe tratament și nu pe sanc țiune.
Această filosofie paternalist ă a dominat, pân ă în anii ‘70 abordarea și tratamentul
delincven ței juvenile în majoritatea si stemelor penale occidentale44.
Dilema referitoare la regimul delincven ților minori și tineri – pedeaps ă sau
tratament- n-a fost îns ă niciodată tranșată. Analiza comparat ă evidențiază faptul că
soluțiile au înclinat fie într-o direc ție sau în cealalt ă în funcție de ratele delincven ței
juvenile, de presiunea public ă și de politicile penale guvernamentale. De multe ori
diferențele dintre tratamentul penal al copiilor și adulților au fost doar de grad și
intensitate a pedepsirii. În timp, pozi ția celor care au pledat pentru tratament și educație
nu a mai putut fi integral ignorat ă. În unele legisla ții această dilemă a luat forma
disputei dintre profesioni știi legii și cei ai asisten ței sociale. Juri știi (magistra ții în
special) au pledat pentru men ținerea unei filosofii retributive (chiar dac ă minimale),
pentru valoarea de preven ție pe care o reprezint ă fie și o scurtă perioadă de deținere ( în
instituții speciale pentru minori și tineri). Asisten ța socială dimpotriv ă, a pus accent pe
natura benefic ă a comunit ății și familiei în îndep ărtarea copiilor și tinerilor de conduita
infracțională, pe sanc țiuni și măsuri neprivative de libertate, a pledat pentru valorile
unei filosofii centrat ă pe bunăstarea copilului .
În aceste circumstan țe, în sec.XX, cel pu țin până în anii ‘70-80, majoritatea
statelor occidentale și nord americane au tratat copiii care au comis infrac țiuni ca o

43 Mackel, R.A (1990) Save the Babies : American Pu blic Health Reform and the Prevention of Infant
Mortalitz, 1850- 1929 , Balitimore and London, p.101-9 citat in H.Cuninngham, Children and Childhood
in western Society since 1500, Longman, London, p.153
44 O analiză detaliată asupra justi ției juvenile precum și asupra dezvolt ării unei filosofii a justi ției juvenile
este realizat ă de Kevin Haines și Mark Drakeford în lucrarea “Young People and Youth Justice”

Doina BALAHUR
188
categorie distinct ă, diferită, de aceea a adul ților. Regimul de adult a continuat îns ă să fie
aplicat, în unele țări, copiilor care au comis infrac țiuni deosebit de grave (omor, tâlh ărie,
jaf armat, etc), precum și în unele țări ex-comuniste. Aceast ă practică reflectă rezistența
tradiției retributive, a credin ței că există anumite infrac țiuni pentru care societatea
trebuie să aplice pedepse drastice, indiferent de vârsta f ăptuitorului.
Creșterea ratei infrac ționalității, începând cu anii 70-80, în țările dezvoltate, iar
după anii 90 și în țările fostului bloc comunist aflate în tranzi ție, a adus cu sine
modificări – uneori radicale- ale politicilor penale. Ecoul credin ței împărtășite de mul ți
magistrați la sfârșitu sec.al XIX lea45 – "există o categorie de tineri rebeli c ărora o
perioadă scurtă și dură de încarcerare le face foarte bine" – chiar dac ă nu a disp ărut
definitiv niciodat ă, s-a făcut din nou auzit. Multe legisla ții penale au redus vârsta
răspunderii penale, au coborât sau au eliminat chiar capacitatea penal ă restrânsă, au
revenit la un tratament penal care pune accentul pe pedeaps ă și doar în subsidiar pe
reabilitare, inclusiv în privin ța infractorilor copii și tineri.

Și la nivelul legisla ției interna ționale a drepturilor omului se poate observa
constituirea treptat ă a unui ansamblu de prevederi, cuprinse în tratate sau declara ții, cu
privire la tratamentul copiilor care au comis fapte penale.
În perioada în care grupul de lu cru special constituit de Comisia Na țiunilor
Unite pentru Drepturile Omului elabora Conven ția pentru drepturile copilului s-a pus
problema elabor ării unor standarde minime de care statele trebuie s ă țină cont în
administrarea justi ției juvenile. În accord cu aceste standarde minime (Regulile de la
Beijing46 ) justiția juvenil ă (Rg.2.3) se refer ă la existen ța în legisla ția națională a unui
set de norme, reguli și prevederi speciale aplicabile copiilor care au comis fapte penale
precum și a unor institu ții și organisme c ărora li s-a încredin țat administrarea justi ției
pentru copii cu scopul de a le satisface nevoile și de a le proteja drepturile. Justiția
juvenilă presupune existen ța unui subsistem penal, reglementat în cadrul mai larg al
legislației penale na ționale, care permite aplic area unui tratament diferen țiat al copiilor

(Macmillan, London, 1998); Vezi în special Cap.II :Juvenile Justice: a Recent History și Cap.III
Developing a Youth Jusice Philosophy.
45 Radzinowicz, L; Hood, R (1990) : "The Emergence of Penal policy in Victorian and Edwardian
England" (vol.5 of The History of English Criminal Law and its Administration from 1750), p.622 citat în
D.Bedingfield, "The Child in Need. Children th e State and the Law", 1998, Jordan Ltd, p.462
46 United Nations Standard Minimum Rules for the Administration of Juvenile Justice (“The Beijing
Rules”) adopted bz General Assembly resolution 40/33of 29 November 1985 1.1. Justi ția juvenil ă în legisla ția interna țională

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
189
care au comis fapte penale, în acord cu particularit ățile dezvolt ării și maturizării lor, în
toate etapele procesului penal. Conven ția Națiunilor Unite47 cu privire la Drepturile
copilului transform ă aceste recomand ări în obliga ții juridice pentru statele care au
ratificat-o. Ea consacr ă, în art.40, alin3, obliga ția statelor de a reglementa sisteme
speciale de justi ție juvenil ă, de a “ promova adoptarea de legi și proceduri, înfiin țarea
de autorit ăți și instituții, special conceput e pentru copiii b ănuiți, acuzați sau găsiți
vinovați de încălcarea legii penale” (…)
În cadrul acestui subsistem, legisla ția interna țională recomand ă statelor s ă
reglementeze în legea penal ă vârsta minim ă a răspunderii penale și să abordeze
delincven ța juvenilă din perspective unei filosofii centrat ă pe “bunăstarea copilului” și
pe valorile reintegr ării. Deși legislația interna țională nu prevede expres existen ța unor
instanțe separate pentru copii ea cere statelor s ă reglementeze proceduri speciale
adaptate copiilor, instrumentate de personal cu pregătire psihosociologic ă adecvată.
Prevederile interna ționale în materie solicit ă, de asemenea, evitarea contactul excesiv al
copiilor cu sistemul formal al justi ției penale, iar privarea de libertate , atât în cursul
procesului penal cât și al ispășirii măsurii sau sanc țiunii dispuse de instan ță, să fie într-
adevăr o decizie “de ultim ă instanță”. Alternativele la privarea de liberatate sunt
încurajate recomandându-se statelor s ă reglementeze în legisla ție o palet ă cât mai larg ă
de măsuri și sancțiuni non-custodiale precum și integrarea comunit ății în procesul
administr ării justiției48. Demersurile Na țiunilor Unite referitoare la constituirea unor
subsisteme de justi ție juvenil ă au fost constant înso țite și de prevederi referitoare la
victimele infrac țiunilor și abuzului de putere49.

În practic ă există o mare varietate a sistemelor de justi ție juvenil ă. Diferențele
majore provin din tradi ția diferită, din politicile sociale și penale, filosofia sistemelor
penale, scopurile și obiectivele interven ției, institu țiile implicate în preven ția secundar ă
și terțiară, dinamica delincven ței juvenile, eficacitatea strategiilor de prevenire și
intervenție, etc.

47 Adoptată de adunarea General ă a ONU la 20 noiembrie 1989 prin rezolu ția 44/25.
48 A se vedea în acest sens Rezolu ția Consiliului Economic și Social al ONU, nr.26 din 28 iulie 1999 , cu
privire la “Dezvoltarea și implementarea medierii și măsurilor justi ției restitutive în justi ția penală”;
Rezoluția Consiliului Economic și Social al ONU nr.14 din 27 iulie 2000 cu privire la “Principiile
referitoare la folosirea programelor justi ției restitutive în domeniul penal”.
49 A se vedea în acest sens Declara ția Națiunilor Unite cu privire la “Principiile de baz ă al justiției pentru
victimele infrac țiunilor și abuzului de putere” din 29 noiemvrie 1985. 1.2. Modele de justi ție juvenil ă.

Doina BALAHUR
190
Pornind de la aceste criterii generale, J.Winterdyk50 identifica șase modele de
justiție juvenil ă dispuse pe un continuum gradual, de la cele particip ative la cele ale
controlului infrac ționalității. Ierarhia acestor modele reflect ă trecerea de la sisteme
centrate pe strategii de asisten ță, educație și tratament la cele centrate pe retribu ție –
respectiv pe r ăspundere individual ă și pedeaps ă.

Continuum-ul modelelor de justi ție juvenil ă

50 Winterdyk, J (1997) : “Juvenile Justice Systems” Canadian Scholars’Press, Toronto,
p.xi-xii

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
191

Între dimensiunile și aspectele care unesc practica sanc țiunilor comunitare în
lume se num ără, fără îndoială, și existen ța unor valori și standarde comune
reglementate atît în sistemul universal cît și în cel regional al Drepturilor Omului.
Indiferent de particularit ățile existente în legisla țiile și practicile na ționale ale
probațiunii, respectarea principiilor, normelor și valorilor Drepturilor Omului este o
obligatorie atît în rela țiile cu infractorul, cît și cu victima și comunitatea. În strîns ă
legătură cu alte criterii, prevederile legisla ției interna ționale a Drepturilor Omului
furnizeaz ă standardele interven ției, evalu ării și eficacit ății activității consilierilor și
serviciilor de proba țiune.
Se poate aprecia c ă sub impactul reglement ărilor în materia Drepturilor
Omului tratamentul comunitar al infractorilor în general, al celor minori în special, a
devenit o practic ă cu răspîndire planetar ă. Alături de muta țiile intervenite în filosofia
sistemelor penale, ele sunt la originea politicilor și măsurilor legislative de depenalizare,
a integrării tuturor actorilor sociali – victim ă, infractor, comunitate- în solu ționarea
conflictului generat de s ăvîrșirea infrac țiunii, etc. Ele au contribuit esen țial la realizarea
unui control mai pu țin opresiv al infrac ționalității.
Impactul Drepturilor Omului asupra dezvolt ării legisla ției și practicii m ăsurilor
comunitare se poate dismina în cîteva direc ții semnificative :
A.) Reglementarea normativ-juridic ă a sancțiunilor neprivative de libertate în diferite
Convenții, Pacte, și Declara ții ale Drepturilor Omului adoptate în sistemul
Națiunilor Unite și în sistemul european;
B.) Elaborarea unor principii ale justi ției penale întemeiate pe Drepturile Omului;
C.) Crearea unor mecanisme de monitorizare a implement ării și respect ării
Drepturilor Omului;
D.) Realizarea cadrului juridic al cooper ării interna ționale în direc ția prevenirii și
combaterii infrac ționalității; 2.1. Rolul Dreptului Interna țional al Drepturilor Omului în reglementarea
măsurilor neprivative de libertate în legisla țiile penale na ționale.
2. Protec ția drepturilor copiilor care au comis fapte penale în legisla ția
interna țională

Doina BALAHUR
192
E.) Dezvoltarea, sub egida Na țiunilor Unite și a organismelor europene, a proiectelor
regionale și globale de cercetare a infrac ționalității; a creerii infrastructurii
(institute de cercetare care func ționează sub directa îndrumare a Comisiei
Națiunilor Unite pentru Prevenirea Infrac ționalității și Justiției Penale sau a
Consiliului Europei) necesare realiz ării periodice a studiilor și cercetărilor în
materie.

Cadrul cel mai general care a condus la reglementarea sanc țiunilor comunitare în
sistemul Na țiunilor Unite îl reprezint ă Declarația Universal ă a Drepturilor Omului,
adoptată de Adunarea General ă a Națiunilor Unite la 10 decembrie, 194851.
Atît prin intermediul principiilor statuate cît și prin lista drepturilor civile și politice
reglementate, Declara ția este la originea mi șcării de umanizare și de reconstruc ție a
legislațiilor penale în acord cu valorile democra ției și demnității umane. Declara ția
menționează pentru prima oar ă într-un document de drept interna țional principiul
legalității incrimin ării, prezumția de nevinov ăție, aplicarea legii penale mai blînde,
dreptul de a beneficia de un proces corect, instrumentat de o instan ță competent ă,
obiectivă, etc.

DECLARA ȚIA UNIVERSAL Ă A DREPTURILOR OMULUI

Art.8
Orice persoan ă are dreptul s ă se adreseze instan țelor de judecat ă competente împotriva
actelor care violeaz ă drepturile care-I sunt recunoscute prin constitu ție sau prin lege.
Art.9
Nimeni nu poate fi arestat, de ținut sau exilat în mod arbitrar.
Art.11
(1) Orice persoan ă acuzată de un delict este prezumat ă nevinovat ă pînă cînd vinov ăția sa
va fi dovedit ă în mod legal în cursul unui proces public în cadrul c ăruia I s-au

51 Adoptată de Adunarea General ă a O.N.U. prin rezolu ția 217 A (III) din 10 decembrie, 1948 2.2. Norme, valori și principii prezente în documentele interna ționale în materia
Drepturilor Omului cu privire la sanc țiunile neprivative de libertate.
Reglement ări normativ-juridice elaborate și adoptate în sistemul
Națiunilor Unite .

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
193
asigurat toate garan țiile necesare ap ărării sale.
Nimeni nu va fi condamnat pentru ac țiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost
comise, nu constituiau o fapt ă penală potrivit dreptului na țional sau interna țional. De
asemenea, nu se va aplica o pedeaps ă mai aspr ă decît aceea care era aplicabil ă în
momentul în care a fost comis ă infracțiunea.

Declarația reglementeaz ă nu numai drepturile dar și obligațiile față de
comunitate , aceasta reprezentînd în termenii art.29, alin1 "singurul cadru al dezvolt ării
libere și depline a persoanlit ății individului."
Lista drepturilor și principiilor reglementate în Declara țiea fost extins ă
considerabil în cadrul celei de "a doua genera ții" de Drepturi ale Omului reprezentat ă
de Pactul Interna țional cu privire la Drepturile Civile și Politice52 și Pactul
Internațional cu privire la Drep turile Economice, Sociale și Culturale.
Pactul asupra Drepturilor Civile și Politice dezvoltă și extinde sfera drepturilor civile și
politice, introduce noi principii, drepturi și garanții judiciare împotriva exerci țiului
abuziv al puterii publi ce. Între acestea se num ără :
a.) dreptul la libertate și securitate personal ă, de a nu fi arestat sau de ținut în mod
arbitrar (art.9, alin.1);
b.) dreptul persoanei arestate de a fi informate, în momentul arest ării, cu privire la
motivele arest ării (art.9, alin 2);
c.) egalitatea indivizilor în fa ța oricărei instan țe precum și dreptul ca litigiul s ă fie
examinat echitabil și public de c ătre o instan ță competent ă, inedependent ă și
imparțială (art.14, alin.1);
d.) drepturile persoanelor care isp ășesc o pedeaps ă privativă de libertate de a fi tratat ă
cu umanitate și respectarea demnit ății (art.10, alin.1);
e.) proceduri speciale pentru minorii care au comis infrac țiuni, care țin seama de vârsta
lor și de interesul reabilit ării lor (art.14, alin.4);
f.) autoritatea de lucru judecat (art.14, alin.7);
g.) regimul penitenciar și tratamentul condamna ților (art.10, alin.1);
h.) regimul penitenciar al infract orii minori ( art.10, alin.2, lit.b și alin.3);
i.) dreptul de a nu fi supus torturii, unor pe depse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (art.7), etc.

52 Ambele Pacte au fost adoptate și deschise spre semnare de Adunarea General ă a Națiunilor Unite la 16
decembrie 1966. Primul a intr at în vigoare la 23 martie, iar cel de al doilea la 3 ianuarie 1976. România a
ratificat Pactele la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr.212, publicat în Buletinul Oficial al României ,
partea I, Nr.146 din 20 noiembie 1974.

Doina BALAHUR
194
PACTUL INTERNA ȚIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE
CIVILE ȘI POLITICE
Art.10
1. Orice persoan ă care isp ășește o pedeaps ă privativă de libertate va fi tratat ă cu
umanitate și cu respectarea demnit ății inerente persoanei umane.
2. Persoanele aflate în regim de deten ție preventiv ă, vor fi înafara unor împrejur ări
excepționale, separate de cei condamna ți și vor fi supuse unui tratament distinct,
potrivit condi ției lor de persoane necondamnate.
a.) Minorii și tinerii afla ți în deten ție preventiv ă vor fi separa ți de adulți iar organele în
drept vor decide asupra situa ției lor în cel mai scurt timp.
… 3.) Regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamna ților care vizeaz ă
îndreptarea lor în sopul reintegr ării comunitare. Condamna ții minori și tineri
vor fi separa ți de adulți iar regimul la care sunt supu și trebuie s ă fie potrivit
vîrstei și statutului lor legal.

Primul Protocol Facultativ la Pactul Interna țional cu privire la Drepturile Civile și
Politice53 recunoaște competen ța Comitetului pentru Drepturile Omului de a primi și
examina comunic ări provenite de la persoane fizice c ărora li s-au inc ălcat drepturile
prevăzute de Pact. Cel de al doilea54 Protocol Facultativ al Pactului are de asemenea o
importanță specială, deoarece se refer ă la abolirea pedepsei capitale. Articolul 1 al
protocolului precizeaz ă în acest sens c ă "nici o persoan ă aflată sub jurisdic ția unui stat
parte la Prezentul protocol facultativ nu va fi executat ă."
Un alt moment important în procesul elabor ării și reglement ării legisla ției
internaționale a tratamentului celor care isp ășesc pedeapse privative de libertate precum
și a sancțiunilor comunitare l-a reprezentat Convenția împotriva Torturii și a Altor
Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane sau Degradante.55 Articolul 4 din aceast ă
Convenție prevede expres obligativitatea statelor p ărți de a incrimina penal toate actele

53 Adoptat și deschis spre semnare de Adunarea General ă a Națiunilor Unite prin Rezolu ția 2200A (XXI)
din 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976, conform dispozi țiilor art.9. România a
ratificat Protocolul la 28 iunie1993 prin Legea Nr. 39 publicat ă în Monitorul Oficial al României, partea
I, nr.193 din 30 iunie 1993.
54 Adoptat prin rezolu ție a Adun ării Generale a Na țiunilor Unite, în cea de a 44-a sesiune, la 15 decembrie
1989. România a ratificat acest protocol la 25 ianuarie 1991 prin Legea nr.7, publicat ă în Monitorul
Oficial al româniai partea I, nr.18 din 26 ianuarie 1991.
55 Adoptată și deschisă spre semnare de Adunarea General ă a Națiunilor Unite prin Rezolu ția 39/46 din
10 decembie 1984. Intrat ă în vigoare la 26 iunie 1987 conform dispozi țiilor art.27(1). România a ratificat
Convenția la 9 octombrie 1990 prin Legea nr.19, publicat ă în Monitorul Oficial al României, partea I,
nr.112 din 12 octombrie 1990.

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
195
de tortur ă, inclusiv tentativa, și de a sanc ționa aceste infrac țiuni cu o pedeaps ă
proporțională cu gravitatea faptelor.
La nivelul "genera țiilor de drepturi ale omului" legisla ția interna țională în
materie s-a dezvoltat pornind de la reglement ări cu caracter general, (prima genera ție
de drepturi ale omului- Declara ția universal ă), la reglement ări cu caracter special (în
cadrul celei de a doua genera ții de Drepturi ale Omului). Ele vizeaz ă protecția unui tip
particular de drepturi (civile, politice, economice, cultural-educa ționale, la tratament
egal și non-discriminare, etc) sau a unor grupuri speciale – vulnerabile, marginalizate-
cum ar fi copii ( afla ți în diferite circumstan țe- în conflicte armate, în dificultate,
delicvenți minori, etc) femeile, minorit ățile etnice, lingvistice, culturale, emigran ții. Un
pas important a fost realizat în cadrul "celei de a treia genera ții de drepturi ale omului"
caracterizat ă prin sublinierea universalit ății și indivizibilit ății Drepturilor Omului
precum și a drepturilor colective. Recent, se vorbe ște de o a patra genera ție, care
promoveaz ă obligațiile față de comunitate .

PRINCIPALELE DO CUMENTE ALE NA ȚIUNILOR UNITE ÎN MATERIA
DREPTURILOR OMULUI

În cadrul acestui proces, reglementarea și protecția drepturilor copilului, aflat în
diferite situa ții a fost una dintre preocup ările constante, de prim ordin, ale Na țiunilor
Unite. Reglementarea drepturilor copiilor a vizat acoperirea, pe cît posibil, a unui larg spectru de situa ții, între care este și aceea a minorilor care au s ăvîrșit infracțiuni.
PACTUL
INTERNA ȚIONAL
CU PRIVIRE LA
DREPTURILE
CIVILE ȘI POLITICE
DECLARA ȚIA
UNIVERSAL Ă A
DREPTURILOR OMULUI
PACTUL
INTERNA ȚIONAL
CU PRIVIRE LA
DREPTURILE
ECONOMICE SOCIALE
ȘI CULTURALE
CONVEN ȚIA
INTERNA ȚIONALĂ
CU PRIVIRE LA
ELIMINAREA
TUTUROR
FORMELOR DE
DISCRIMINARE
RASIALĂ
CONVEN ȚIA CU
PRIVIRE LA
ELIMINAREA
TUTUROR
FORMELOR DE
DISCRIMINARE
FAȚĂ DE FEMEI
CONVEN ȚIA CU
PRIVIRE LA
DREPTURILE
COPILULUI
CONVEN ȚIA ÎMPOTRIVA
TORTURII ȘI
ALTOR TRATAMENTE
CRUDE, INUMANE
SAU DEGRADANTE

Doina BALAHUR
196

Una dintre preocup ările constante ale Na țiunilor Unite -a șa cum deja am subliniat- a
fost aceea de a dezvolta un sistem coerent de standarde și valori în domeniul
Drepturilor Omului. În cadrul acestui proces se înscrie și efortul sus ținut al Na țiunilor
Unite de a reglementa și proteja drepturile copiilor afla ți în diferite situa ții – incusiv în
conflict cu legea. Aceast ă preocupare s-a materializat în elaborarea unor standarde
menite să încurajeze statele p ărți să dezvolte la nivel na țional un subsistem penal
centrat pe particularit ățile copilului care a comis fapte penale și pe nevoile sale de
socializare și reinserție comunitar ă. În opinia noastr ă, aceste standarde și valori,
prezente în diferite conven ții, reguli sau declara ții, își demonstreaz ă eficacitatea doar pe
fondul interpretrii și implement ării în complementaritatea lor referen țială cu sistemul
universal și indivizibil al Drepturilor Omului . Între aceste documente adoptate sub
egida Națiunilor Unite, de referin ță în materia drepturilor copiilor afla ți în conflict cu
legea sunt: a.) Regulile și Standardele Minime al Na țiunilor Unite cu privire la Administrarea
Justiției Juvenile (Regulile de la Beijing, 1985);
b.) Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (1989);
c.) Regulile și Standardele Minime ale Na țiunilor Unite cu privire la Protec ția Copiilor
care Ispășesc o pedeaps ă Privativă de Libertate (1990);
d.) Ghidul Na țiunilor Unite cu privire la la Prevenirea Delicven ței Juvenile (1990,
Ghidul de la Riyadh);
e.) Regulile și Standardele Minime ale Na țiunilor Unite cu privire la M ăsurile
Neprivative de Libertate (1990, Regulile de la Tokyo), etc.
În sintez ă, principiile esen țiale promovate de standardele justi ției juvenile
reglementate în sistemul Na țiunilor Unite
56 au în vedere:
¾ Prevenirea infrac ționalității prin intermediul justi ției sociale, accesului la
educație, la preg ătire profesional ă, la activit ății culturale și recreative;
¾ Respectarea drepturilor infractorilor minori;
¾ Dezincriminarea faptelor penale comise de copii și reglementarea unei vârste
minime pentru r ăspunderea penal ă; 2.3. Tratamentul socio-juridic al copiilor care au comis infrac țiuni.
Principii, valori și norme elaborate în sistemul Na țiunilor Unite

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
197
¾ Înființarea unui sistem separat al justi ției pentru copii și tineri deservit de un
personal cu preg ătire de specialitate;
¾ Evitarea, ori de câte ori este posibil, a sistemului formal de justi ție;
¾ Asigurarea unui proces corect;
¾ Adoptarea unor r ăspunsuri a c ăror natură vizează educația și reabilitarea;
¾ Folosirea priv ării de libertate numai ca m ăsură de ultimă instanță, pentru perioade
cât mai scurte de timp, atât în timpul cercet ării, urmării și procesului penal, cât și
ca sancțiune penal ă.
¾ Interzicerea pedepsei cu moartea și a detenției pe viață pentru cei sub vârsta de 18
ani în mimentul comiterii faptei;
Comitetul pentru Drepturile Copilulu i a apreciat negativ modul în care țările în
tranziție implementeaz ă aceste standarde. Aprecier ile negative s-au extins îns ă la
majoritatea statelor lumii, indife rent de statutul socio-econimic și politic, pentru
progresele reduse în domeniul implement ării standardelor justi ției juvenile.
Interpretarea și implementarea standardelor justi ției juvenile reglementate în
legislația interna țională a drepturilor omului nu este neproblematic ă și nu conduce
automat la respectarea drepturilor copiilor și a celorlal ți actori sociali implica ți în
comiterea unei infrac țiuni, dacă nu exte coroborat ă cu întreg sistemul indivizibil al
drepturilor omului
Tensiunea dintre filosofia penal ă restitutiv ă și cea retributiv ă. Standardele și regulile
elaborate de Na țiunile Unite contureaz ă un sistem al justi ției pentru copiii și tinerii care
au comis infrac țiuni (justi ție juvenil ă). Prin implementare la nivel na țional, ele conduc
la reglementarea unui tratament distin ct al copiilor care au comis infrac țiuni. Și la
nivelul lor, îns ă, se poate constata, în diferite propor ții, tensiunea provocat ă de dilema
pedeapsă versus reabilitare. Regulile de la Beijing (Rg.5), de exemplu, precizeaz ă că
justiției juvenil ă va pune accent pe bun ăstarea minorilor și tinerilor57 și se va asigura c ă
orice reac ție față de acest tip de infractori va fi întotdeauna propor țională atât cu
circumstan țele referitoare la fapte cât și la persoana f ăptuitorului. În comentariul la
această regulă58, semnificativ pentru dualismul celor dou ă filosofii implicate în
reglementare, se subliniaz ă două dintre cele mai importa nte obiective ale justi ției
juvenile:

56 Young People in Conflict with Law in Young Pe ople in Changing Societies, Regional Monitoring
Report No.7-2000, Innocenti Research Centre, Florence, Italy, p.83
57 Regulile de la Beijing folosesc termenul de "juvenile " . În Regula 22.(a) el este definit drept "un copil
sau tânăr care beneficiaz ă, în acord cu prevederile unui anumit sistem juridic, de un tratament diferit de
acela al adultului"
58 http://www.unhchr.ch/html/menu3/h_comp.htm

Doina BALAHUR
198
a.) Primul obiectiv (mai apropiat de o filosofie penal ă restitutiv ă, întemeiat ă pe valorile
reintegrării) se refer ă la promovarea bun ăstării copiilor și tinerilor care au comis
fapte penale. Acesta este principalul obiect iv al acelor sisteme juridice în cadrul
cărora de tratamentul infractorilor minori și tineri se ocup ă instanțe specializate (
pentru familie sau copiii și tineri) sau autorit ățile administrative. Comentariul
subliniază că acest obiectiv trebuie s ă se regăsească și în acele jurisdic ții în care
tratamentul copiilor și tinerilor care au comis infrac țiuni se realizeaz ă în cadrul
instanțelor penale obi șnuite, urm ărind însă să contribuie la adoptarea unor sanc țiuni
mai puțin punitive.
b.) Al doilea obiectiv reflectă cerințele principiului propor ționalității. În acord cu acest
principiu de drept penal modern, sanc țiunea aplicat ă trebuie să țină cont simultan de
gravitatea faptei dar și de persoana f ăptuitorului. Circumstan țele individuale ale
copilului și tânărului (statutul social, situa ția familial ă, etc) vor influen ța (fără însă a
se constitui într-un sistem distinct de r ăspunsuri, s.n DB) propor ționalitatea
reacțiilor – în spe ță sancțiunile pronun țate.
Această dualitate nu r ămâne nespeculat ă la nivelul transpunerii standardelor în
legislațiile naționale. În special, dac ă nu este coroborat ă cu alte reglement ări
internaționale în materia dreptur ilor omului poate conduce ( și a condus în unele
legislații penale na ționale) la instituirea doar a unei diferen țe de grad între tratamentul
copiilor care au comis fapte penale și acela al adul ților, nu la reglementarea unui
subsistem penal distinct, întemeiat pe valorile justi ției restitutive.
În cadrul Ghidul de la Riyadh cu privire la prevenirea delicven ței juvenile(1990) se
contureaz ă mai clar accentul pus pe valorile unei filosofii penale restitutive care
orientează atât preven ția cât și tratamentul copiilor și tinerilor care au comis infrac țiuni,
și recomand ă constituirea unor subsisteme penale distincte pentru minori. Regula 5
(e), de exemplu, recomand ă înțelegerea comportamentului care nu se conformeaz ă
nomelor și valorilor sociale în contextul proceselor de cre ștere și maturizare; el tinde s ă
dispară spontan, la cele mai multe persoane, odat ă cu trecerea la vârsta adult ă. Ghidul
recomand ă de asemenea (Regula56) evitarea stigmatiz ării, victimiz ării și a penaliz ării
comportamentului copiilor. M ăsurile legislative adoptate în acest scop vor viza ca
faptele care sunt incriminate ca infrac țiuni, dacă sunt comise de o persoan ă adultă, să nu
fie considerate infrac țiuni dacă au fost săvârșite de un copil.
Vârsta minim ă a răspunderii penale. Nu exist ă un standard interna țional clar cu
privire la vârsta la care copilul poate fi tras la r ăspundere penal ă. Convenția Națiunilor
Unite cu privire la Drepturile Copilului nu men ționează o vârstă sub care "copilul se

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
199
prezumă că nu are capacitatea de a înc ălca legea penal ă" (art.40., alin.3, lit.a), dar
solicită statelor p ărți să reglementeze în legea na țională această vârstă. Regulile de la
Beijing stabilesc un principiu orientativ conform c ăruia " vârsta r ăspunderii penale nu
va fi fixat ă la un nivel prea redus, ținându-se cont de maturitatea emo țională, mentală și
intelectual ă a copiilor" (Rg.4.1). Comitetul Na țiunilor Unite pentru Drepturile Copilului
a apreciat c ă vârsta de 10 ani (Anglia și Wales) pentru r ăspunderea penal ă este
inacceptabil de redus ă, deși această vârstă, și uneori chiar mai redus ă ( 7 a n i ) s e
întâlnește în mai multe țări industrializate (Elve ția, unele state Nord Americane).
Diferențele între țări sunt semnificative. În unele state, legisla ția nu reglementeaz ă nici
o vârstă, răspunderea penal ă, debutând, poten țial, de la na ștere.

Doina BALAHUR
200

VÂRSTA R ĂSPUNDERII PENALE59

Vârsta la care este reglementat ă răspunderea penal ă nu reflect ă însă neapărat,
natura represiv ă sau reabilitatativ ă a sistemelor penale. În Sco ția, de exemplu, unde
vârsta răspunderii penale este una dintre cele ma i reduse – 8 ani- sistemul progresiv de
audiere a copilului evit ă în fapt contactul cu sistemul formal al instan țelor pentru adul ți
până la vârsta de 16 ani. Codul penal român reglementeaz ă debutul r ăspunderii penale
la 16 ani, prevâzând c ă în intervalul dintre 14 și 16 ani copilul r ăspunde dac ă se
dovedește că a acționat cu discern ământ. De și este una dintre vârstele ridicate ale
răspunderii penale, a șa cum ilustreaz ă tabelul de mai sus, minorul de de 14 ani poate fi
7
8
9
10
12
13
14
15
16
18
Australia
Tasmania
Bngladesh
Barbados
Belize
Cipru
Ghana
Hong –
Kong
Irlanda Iordania
Kuweit
Liban
Myanmar
Namibia
Nigeria
Pakistan
Sudan
Siria
Thailanda
Trinidad-
Tobago
Zimbabwe Saint
Kitts
Sri-
Lanka Ethiopia
Iraq
Philipine Nepal
N.
Zeelanda
Nicaragua
Sierra
Leone
Marea
Britanie
Venuatu Canada
Honduras
Jamaica
Korea
Maroc
Uganda Algeria
Benin
Franța
Guinea
Niger
Polonia
Senegal
Togo
Tunisia Bulgaria
China
Croația
Germania
Ungaria
Italia
Japonia
Libia
Mauritius
Paraguay România
Rusia
Rwanda
Slovenia
VietNam
Yemen
Yogoslavia Rep.
Cehă
Danemarca
Egipt
Finlanda
Islanda
Lagos
Maldive
Norvegia
Peru Sudan
Suedia Argentina
Azerbaijan
Belarus
Bolivia
Chile
Cuba
El salvador
Indonesia
Mongolia
Micronesia Portugalia
Spania
Ukraina Begia
Columbia
Costa-
Rica Ecuador
Guatemala
Mexico
Panama
Peru
Uruguay

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
201
adus în instan ță (instanță pentru adul ți) și chiar condamnat la o pedeaps ă privativă de
libertate (art.100, C.pe n). În Anglia și Wales, actuala vârst ă a răspunderii penale (10
ani), a fost recent urcat ă de la aceea de 8 ani. De asemenea, la sfâr șitul anului 1997, s-a
abrogat dispozi ția referitoare la capacitatea penal ă restrânsă ("doli incapax"). Cu toate
acestea, sistemul englez are una dintre cele mai îndelungate tradi ții în privin ța măsurilor
alternative destinate copiilor care au comis infrac țiuni, menite s ă evite, pe cât posibil,
contactul copiilor cu sistemul penal formal, și să contribuie la reintegrarea lor în
comunitate. De și în 1997 Crime and Disorder Bill (adoptat la 2 decembrie1997) a
introdus schimb ări radicale în sistemul justi ției pentru minori actul conserv ă în bună
măsură ideea tratamentului diferen țiat al copiilor care au comis fpte penale60:
– responsabilitatea autorit ăților locale de a dezvolta parteneriatul pentru prevenirea
infracțiunilor și de a furniza servicii, inclusiv în echipe inter-agen ții, care s ă
elaboreze și să controleze programe menite s ă promoveze alternativ e la încarcararea
minorilor și tinerilor.
– prin acest act copiii de pe ste 10 ani pot fi obliga ți la repararea daunelor precum și la
muncă neremunerat ă în serviciul comunit ății;
– dezânvinuirea condi ționată a fost interzis ă în situația in care infractorilul a beneficiat
în ultimii doi ani de astfel de m ăsuri;
– guvernul a propus, de asemenea, impunerea unor restric ții pentru minorii sub 10 ani
care comit infrac țiuni (de a se afla în anumite locuri, de a se întâlni cu anumite
persoane, de a p ărăsi domiciliul între anumite ore);
– a reconfirmat posibilitatea amend ării părinților pentru care s-a emis un ordin de
supraveghere a copilului (dac ă după emiterea unui astfel de ordin copilul este g ăsit
nesupravegheat).
– guvernul și-a propus s ă mențină aspectele punitive ale sistemului justi ției juvenile și
a căutat, în acela și timp, să fie mult mai receptiv fa ță de victime, etc.
Cercetările comparative în domeniul justi ției juvenile consider ă că singură,
desprinsă de alte reglement ări, vârsta răspunderii penale , nu este de natur ă să califice
natura sistemului penal – represiv sau restitutiv- sau s ă fie concludent ă în legătură cu
respectarea drepturilor copiilor care au comis infrac țiuni.
Arestarea și detenținerea. Convenția cu privire la Drepturile Copilului (art. 37, b)
precum și standardele interna ționale consider ă că deținerea (sub orice form ă, în orice
moment procedural și în orice tip de institu ție) trebuie să fie doar o m ăsură de ultimă

59 Juvenile Justice (2000), Innocenti Digest, In nocenti Research Centre, Florence, Italy, p.5
60 Hood, R; Shute, S; and Wilcox, A (2000) : "The Parole System at Work: A Study of Risk Based
Decision-Making",London, Home Office Research Study (202),

Doina BALAHUR
202
instanță, și pe o perioad ă de timp cât mai scurt ă cu putință. Această prevedere se aplic ă
pe durata întregii proceduri inclusiv când privarea de libertate este pronun țată ca
sancțiune. Comitetul pentru Drepturile Copilului sublinia în comentariile sale faptul c ă
dintre toate etapele procedurale deținerea preventiv ă în arestul poli ției expune copiii și
tinerii la cel mai mare risc de a fi abuza ți, supuși la tortur ă sau alte tratamente crude,
inumane sau degradante. În special fetele sunt vulnerabile la h ărțuire sexual ă și viol în
perioada arestului preventiv la poli ție. De asemenea, în acest stadiu procedural, exist ă
cel mai mare risc s ă li se refuze prezen ța acelor persoane care ar putea oferi protec ție
împotriva unor asemenea acte (p ărinți, ocrotitori legali, reprezentan ți legali, asisten ți
sociali, etc). Rapoa rtele unor organiza ții neguvernamentale au eviden țiat faptul c ă în
perioada de arest preventiv copiii nu sunt integra ți în nici un fel de programe
educaționale sau de reabilitare, etc.
Alternative la procedura în instan ță. Convenția cu privire la Drepturile Copilului
precizeaz ă în art. 40, al in 3 (b) obliga ția statelor p ărți de a lua m ăsuri, ori de câte ori
este posibil, pentru a tr ata astfel de copii f ără a se recurge la proceduri judiciare, cu
condiția ca drepturile omului și garanțiile legale s ă fie pe deplin respectate. Un număr
din ce în ce mai mare de state depun eforturi de a g ăsi modalit ăți constructive de a evita,
ori de câte ori nu este n ecesar, contactul copiilor și tinerilor cu instan țele. Așa cum de
altfel observam mai sus, aceast ă practică -a instan țelor pentru minori și tineri, a
sistemelor de mediere victim ă-infractor, a întâlnirilor în grup familial, etc – este folosit ă,
în special, în cazul copiilor care sunt la prima infrac țiune ușoară. În Filipine61, de
exemplu, este larg practicat sistemul medier ii. Asistentul social este cel care face
oficiile de mediere în numele copilului care a comis infrac țiunea, în timp ce copilul este
lăsat în custodia p ărinților ori a unui membru marcant al comunit ății, sub supravegherea
Departamentului de Asisten ță Socială și Dezvoltare.
În ciuda unor experien țe pozitive înregistrate, a unei adev ărate tradi ții a
instanțelor pentru copii, existent ă în diferite state, rapoartele asupra implement ării
standardelor interna ționale în materia justi ției juvenile apreciaz ă însă că sprijinul62
pentru sistemele alternative este considerabil temperat de temerea legat ă de posibilitatea
acestor r ăspunuri extrajudiciare de a respecta drepturile garantate copilului de
Convenția cu privire la Drepturile Copilului. Funcționarea alternativelor la instan ță este
dependent ă, în primul rând, de recunoa șterea faptei de c ătre copil. Dac ă acesta neag ă
fapta de care este suspectat, instan ța de judecat ă este singura institu ție competent ă,
abilitată să stabileasc ă adevărul. În cadrul pro cesului penal instan ța este ținută prin

61 Juvenile Justice (2000), Innocenti Digest, Innoc enti Research Centre, Florence, Italy, p.11

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
203
norme obligatorii s ă asigure copiilor o serie de garan ții procesuale și drepturi (dreptul de
a fi prezumat nevinovat; dreptul le neautodenun țare, dreptul de a fi asistat de un
apărător, etc). De multe ori copiii r ecunosc comiterea unei fapte doar din dorin ța de a
evita procedura formal ă în instanță. În al doilea rând, r ăspunsul la fapta comis ă nu poate
fi privarea de libertate – cel pu țin nu în afara unei proce duri care poate fi supus ă
revizuirii. În practic ă, o astfel de posibilitate este redus ă deoarece op țiunile deschise
unor asemenea strategii alterna tive au caracter non-custodial și vizează reabilitarea și
reinserția comunitar ă a copilului. Din aceste motive institu țiile și strategiile alternative
sunt destinate doar faptelor de gravitate redus ă comise de copii.

Tratamentul socio-juridic al minorilor care au s ăvîrșit infracțiuni a fost reglementat,
în Sistemul Na țiunilor Unite, prin Regulile și Standardele Minime ale Administr ării
Justiției Juvenile – Regulile de la Beijing63- adoptate de Adunarea General ă prin
rezoluția 40/33 din noiembrie 1985. Scopul și obiectivele urm ărite de Na țiunile Unite
prin elaborarea și adoptarea acestor reguli au fost, a șa cum men ționează Declarația
Consiliului Economic și Social din 24 mai 1989, " dezvoltarea, îmbun ătățirea și reforma
sistemului justi ției juvenile din lumea întreag ă."64
Regulile de la Beijing au deschis un nou capitol în legisla ția interna țională a
Drepturilor Omului. Cîteva argumente vin în sprijinul acestei afirma ții și anume :
a.) Odată cu elaborarea acestor standarde se contureaz ă un nou domeniu în cadrul
legislației interna ționale a Drepturilor Omului – respectiv Drepturile Omului ale
Copilului . Această recunoaștere, nu face altceva decît s ă sancționeze în drept,
rezulatele studiilor și cercetărilor psiho-sociologice, ps iho-neuro-biologice, etc care
au eviden țiat caracterul ireductibil, distinct al copil ăriei în procesul dezvolt ării și
maturizării ființei umane. În consecin ță, ea necesit ă o abordare socio-juridic ă
diferențiată precum și reglement ări distincte.

62 ibidem, p.12
63 http://www.unhchr.ch/html
64 15th Plenary Meeting of The Economic and Social Council , 24 May 1989 2.3.1. Justi ția juvenil ă : standarde elaborate în sistemul Na țiunilor Unite
A.) Reguli și Standarde Minime ale Na țiunilor Unite cu privire la Administrarea
Justiției Juvenile.

Doina BALAHUR
204
b.) Regulile de la Beijing deschid calea unei noi în țelegeri și precum și a unui nou
tratament juridic al comportamentul infrac țional al copiilor și tinerior. El este
integrat în contextul dezvolt ării, fiind considerat mai de grab ă un accident, care
trebuie în țeles și tratat pe fondul particularit ăților procesului de maturizare.În
consecință, formele de interven ție și remediile reglementate, au un caracter
precumpănitor socio-educa țional și sunt administrate în comunitate.
c.) Pornind de la aceste supozi ții, Regulile de la Beijing au reprezentat începutul unui
proces de reform ă a justiției penale în genera l, a celei pentru mi nori în special, care
s-a materializat ulterior în elaborarea de c ătre Națiunile Unite a unui nou set de
reguli care reglementeaz ă tratamentul comunitar, non-custodial al sanc țiunilor
penale precum și un ghid al prevenirii delicven ței juvenile.
Regulile de la Beijing reprezint ă prima tentativ ă de a reglementa un subsistem
penal centrat pe particularit ățile psihosociale ale minorului delicvent, pe nevoile sale
de socializare și reinserție comunitar ă. Ele reglementeaz ă tratamentul juridic diferen țiat
al copiilor care au comis infrac țiuni, drepturile delicventului minor în toate fazele
procesuale, precum și obligațiile profesionale/l egale ale persoanelor implicate în
administrarea sanc țiunilor penale aplicate minorilor. Documentul este structurat în șase
părți.
Prima parte – Principii Generale- precizeaz ă scopul acestor Reguli și
reglementeaz ă ansamblul principiilor, normelor și valorilor care fundamenteaz ă
tratamentul penal al minor ilor : vîrsta responsabilit ății penale, drepturile infractorilor
minori, protec ția vieții private, etc.
Standardele minime prev ăd obligația statelor (rg.2.3) de a reglementa în legisla ția
națională un set de legi, reguli și prevederi speciale aplicabile delicven ților minori,
precum și înființarea unor institu ții și organisme specializate în administrarea justi ției
pentru minori. Rolul acestor institu ții este :
a.) de a satisface nevoile delicven ților minori, respectîndu-le în acela și timp,
drepturile și
b.) de a satisface nevoile de securitate ale comunit ății.
Regulile recomand ă statelor reglementarea vîrstei r ăspunderii penale ținînd cont de
particularit ățile maturiz ări emoționale, mentale și intelectuale ale minorilor. De
asemenea, apreciaz ă că interpretarea și aplicarea principiului propor ționalității trebuie
să se realizeze în spiritul circumstan țelor persoanle ale mi norului infractor și nu
neapărat în conformitate cu urm ările și gravitatea faptei comise .

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
205
REGULILE DE LA BEIJING – PRINCIPII GENERALE
….
1.1 Statele membre se vor c ăuta, în conformitete cu interesele lor generale, s ă asigure
bunăstarea copiilor și a familiilor lor.
1.2 Statele membre se vor str ădui să realizeze condi ții care vor asigura dezvoltarea
normală a copiilor în comunitate, în sp ecial în acele periode ale vie ții în care sunt
predispuși la comportamente deviante, și vor sprijini procesul de maturizare
persoanlă precum și educația lor, astfel încît s ă-I fereasc ă pe cît posibil de
infracțiune și delicven ță.
1.3 O atenție special ă va fi acordat ă măsurilor pozitive, ceea ce implic ă mobilizarea
tuturor resurselor disponibile, inclusiv familia, voluntarii și alte grupuri
comunitare, școala și alte institu ții comunitare, în scopul promov ării bunăstării
copiilor, în vederea reducerii necesit ății interven ției formale a legii și al instituirii
unui tratament uman, echitabil al minorilo r care sunt în conflict cu legea.
…

Partea a doua și a treia a Regulilor de la Beijing ( Cercetarea și urmărirea
penale, Procesul și Hotărîrea instan ței) reglementeaz ă tratamentul juridic al minorului
în toate fazele cercet ării, urmării și procesului penal. Ele precizeaz ă drepturile
minorului în toate fazele procesua le, procedurile speciale apli cabile minorului pe toat ă
durata investiga țiilor și procesului, precum și tratamentul la locul de deten ție.
Instituționalizarea este apreciat ă de Regulile de la Beijing ca o solu ție de ultim ă
instanță.
Regulile prev ăd pentru prima oar ă într-un document interna țional lista drepturile
procesuale ale infractorilor minori (Rg.7.1):
¾ prezumția de nevinov ăție,
¾ dreptul de a i se aduce la cuno ștință faptele de care sete invinuit;
¾ dreptul la ne-auto-denun țare;
¾ dreptul de a fi asistat de un avocat;
¾ dreptul părinților sau al altor ocrotitori legali de a fi prezen ți la audierea minorului;
¾ dreptul de a – și susține public, în contradictoriu cauza;
¾ dreptul de a face apel la o instan ță superioar ă;
¾ dreptul la protec ția vieții private (Rg.8.1);
¾ dreptul de a nu se publica nici o informa ție care ar face posibil ă identificarea
infractorului minor, etc

Doina BALAHUR
206
Este reglemntat ă obligativitatea anchetei sociale (Rg.16.1) în orice hot ărîre a
autorităților competente referitoare la minorul delicvent.
La nivelul Regulilor de la Beijing este încă vizibil conflictul dintre cele dou ă,
filosofii penale concurente : cea tradi țională, represiv ă și cea restitutiv ă care începea s ă
cîștige teren, în special în domeniul tratamentului delicven ței juvenile. Principiile
(Rg.17.1) care orienteaz ă pedepsele aplicabile minorilor reflect ă tensiunea dintre
valorile polare ale celor dou ă filosofii: reabilitare versus pedeaps ă proporțională cu
gravitatea faptei; asisten ță versus represiune; protec ția individului versus protec ția
comunității; etc
Una dintre obliga țiile prevăzute de Regulile de la Beijing se refer ă la reglementarea
unei game cît mai largi și flexibile de sanc țiuni (Rg.18.1) astfel încît instituționalizarea
să fie doar o solu ție de ultim ă instanță. Între acestea sunt recomandate:
¾ hotărîrile de supraveghere;
¾ probațiunea;
¾ munca în comunitate;
¾ compensa ția și restituirea; amenzi penale;
¾ consilierea și terapia de grup;
¾ decizii de asisten ță alternativ ă;
¾ decizii de internare în centre educa ționale, etc.
Regulile de la Beijing reglementeaz ă, de asemenea, standardele de preg ătire
profesional ă ale celor care sunt implica ți în solu ționarea cauzelor cu minori. Ele
subliniază necesitatea preg ătirii profesionale continue în acest domeniu, prin cursuri
speciale, astfel încât personalul implicat în cauzele cu delicven ți minori s ă-și mențină și
îmbunătățească permanent competen ța în acest domeniu (Rg.22.1). "Pentru toate aceste
persoane o este necesar ă o minim ă pregătire în drept, sociologie, psihologie,
criminologie și științele comportamentului. Aceast ă pregătire este tot atît de important ă
ca și specializarea organiza țională precum și independen ța autorităților competente în
cauzele cu minori."65
Partea a patra , Tratamentul Non-Institu țional , reglementeaz ă implementarea
hotărîrilor adoptate de au toritatea competent ă. Deciziile adoptate în cauzele cu minori
tind să influențeze, pe termen lung, via ța celui în cauz ă într-o măsură mult mai mare
decît în situa ția infractorilor majori. Din acest motiv, implementarea hot ărîrilor se va
realiza de c ătre organisme specializate, al c ăror persoanl are preg ătirea profesional ă
necesară, prevăzută de Reguli (Rg.23.1). De asemenea, se prevede obligativitatea

65 Commentary on Beijing Rules; United Nations Human Rights Website

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
207
asigurării asisten ței nevoilor minorului, pe toat ă durata procedurilor, astfel încît acesta
să poată beneficia de locuin ță, de continuarea școlii și a pregătirii profesionale, de un
loc de munc ă, etc. Aceste m ăsuri sunt menite s ă faciliteze procesul de reabilitare și
reinserție a minorului în comunitate ( Rg.24.1).
Regulile de la Beijing, prev ăd, în cea de a cincea parte, obiectivele, principiile și
normele care trebuie s ă guverneze tratamentul institu țional al minorilor care au comis
infracțiuni ( Tratamentul Institu țional). Obiectivul fundamental (Rg.26.1) al asisten ței și
tratamentului institu țional al minorilor care au comis infrac țiuni este de a favoriza
reintegrarea lor comunitar ă prin " asumarea unor ro luri productive și constructive
pentru societate". În acest scop minorii institu ționalizați vor fi integrați în programe de
pregătire școlară și profesional ă, de asisten ță psihologic ă și medicală, corespunz ătoare
vîrstei, sexului, personalit ății și nevoilor specifice dezvolt ării lor (Rg.26.2).
Sub raportul organizării locurilor de deten ție, Regulile prev ăd obligativitatea
separării infractorilor minori de cei adul ți (Rg.26.3) Regula 26.4 acord ă atenție special ă
minorelor care au comis infrac țiuni. Efect al stereotipurilor și discrimin ării, femeile și
tinerele care isp ășesc o pedeaps ă privativă de libertate sunt tratate diferit, sunt neglijate,
în compara ție cu băieții/bărbații infractori. Rezolu ția nr.9 a celui de al șaselea Congresal
Națiunilor Unite cu privire la Prevenirea Infrac ționalității și Tratamentul Infractorilor,
recomanda statelor s ă acorde tratament egal femeilor, în toate etapele cercet ării,
urmăririi și procesului penal, precum și acordarea unei aten ții speciale problemelor și
nevoilor lor pe durata de ținerii . Actualmente, aceast ă regulă trebuie, de asemenea,
interpretat ă în lumina dispozi țiilor Conven ției Națiunilor Unite cu privire la Eliminarea
tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor.66 Regulile 28.1 și 28.2
recomand ă reglementarea instituției liberării condi ționate precum și asistarea și
supravegherea minorilor în aceast ă perioadă de către organisme specializate.

66 Adoptată și deschisă spre semnare de Adunarea General ă a Națiunilor Unite prin Rezolu ția 34/180 din
18 decembrie 1979. Intrat ă în vigoare la 3 septembrie 1981. România a ratificat Conven ția la 26
noiembrie 1981 prin Decretul nr.342 publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr.94 din 28
noiembrie 1981.

Doina BALAHUR
208

REGULILE DE LE BEIJING – ELIBERAREA CONDI ȚIONATĂ
Regula 28.1
Liberarea condi ționată dintr-o institu ție va fi folosit ă de autoritatea competent ă cît mai
mult posibil, și va fi dispus ă cît mai repede cu putin ță.
Regula 28.2
Minorii libera ți condiționat dintr-o institu ție vor fi asista ți și supraveghea ți de o
autoritate competent ă și vor primi întreg sprijinul comunit ății.

Sunt, de asemenea, încurajate alternativele semi-institu ționale (Rg.29.1) cum ar
fi centrele de zi, stabilimentele educa ționale (educational homes, half way houses, etc).
Partea a șasea "Cercetare, Planificare, Elaborarea Politicilor și Evaluare"
subliniază necesitatea dezvolt ării cercetării științifice ca baz ă a politicilor din domeniul
justiției penale pentru minori. Regula 30 stabile ște standarde de integrare a cercet ării în
procesul elabor ării și aplicării politicilor din domeniul administr ării justiției juvenile. În
acest context este recomandat ă evaluarea constant ă a nevoilor delicven ților minori,
precum și a tendin țelor și aspectelor noi care ap ar în domeniul infrac ționaltății.
Cecetarea trebuie s ă ia în considerare inclusiv motiva ția și explicațiile pe care chiar
infractorii minori le dau acestor acte.
Principiile normele și valorile prev ăzute de Regulile de la Bijing au fost reiterate
și completate -în spiritul Conven ției Națiunilor Unite cu privire la Drepturile
Copilului67- printr-un nou ă reglementare "Regulile Na țiunilor Unite pentru Protec ția
Minorilor priva ți de Libertate" , adoptată de Adunarea General ă la 14 decembrie
199068.

In stabilirea principiilor și drepturilor fundamentale ale copilului, Conven ția
pornește de la Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului, de la alte documente și
convenții de referin ță în materie. Conven ția recunoaște statutul special al copilariei si
afirmă necesitatea protej ării ei prin reglementarea unui ansamblu de norme și
instituții socio-juridice( drepturi, politici sociale) de asisten ță și ocrotire.

67 Adoptată de Adunarea General ă a Națiunilor Unite la 20 Noiembrie 1989, intrat ă în vigoare la 2
septembrie 1990
68 United Nations Rules for the Protection of Juvenile s Deprived of their Liberty, adoptate prin Rezolu ția
Adunării Generale nr. 45/113 întrunit ă în cea de a 68 a sesiune plenar ă la 14 decembrie 1990 B.) Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
209
Convenția asupra Drepturilor Copilului69 cuprinde standarde universale, aplicabile
tuturor copiilor lumii, f ără nici un fel de discriminare. In acela și timp, pe fondul
recunoașterii și proclam ării acestor standarde comune, Conven ția ia în considerare
diferențele de natur ă culturală, socială, economic ă și politică dintre State, subliniind
dreptul acestora de a identifica mijloacele proprii de implementare a drepturilor comune
tuturor copiilor.
Convenția acoper ă toate aspectele care apar țin în mod tradi țional domeniului
Drepturilor Omului – drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale. Pentru a
depăși o serie de tipologi i clasice precum și conotațiile lor negative, unii comentatori ai
Convenției preferă să descrie și să analizeze obiectivele sale în termeni de "protec ție",
"participare", etc. Conven ția a constituit un important pas înainte în elaborarea unor
standarde în materia protec ției și ocrotirii copilului. De exemplu, dreptul la participare
a fost pentru prima oar ă introdus într-un document interna țional referitor la copil.
Alături de el Conven ția a adus o serie de inova ții și completări referitoare la :
a.) Interesul superior al copilului, reglementat în art 3;
b.) Păstrarea identit ății (art.8).
c.) Libertatea de expresie și opinie a copilului (art.12).
d.) Prevenirea abuzului de c ătre cei care au obliga ția de a-i ocroti pe copii (art.19).
Reglementarea protec ției copilului împotriva abuzului intra-familial este o
prevedere care a fost pentru prima oar ă introdusă într-un document interna țional.
e.) Articolul referitor la adop ție (art.24) este, de asemenea, de interes special datorit ă
accentului pe care îl pune pe necesitatea adopt ării unor m ăsuri de prevedere în
special în adop țiile inter-țări.
f.) Sănătatea și accesul la asisten ță (art.24). În articolul 24 este prev ăzută, pentru prima
oară într-un document interna țional, obliga ția statelor de a depune diligen țe în
scopul abolirii practicilor tradi ționale, cum ar fi circumcizia femeii și tratamentul
preferențial al băieților.
g.) Interzicerea torturii, a deten ției pe via ță și a pedepsei capitale (art.37). Articolul 37
consacră principiul conform c ăruia recurgerea la m ăsuri privative de libertate
trebuie să fie doar m ăsuri de ultim ă instanță, iar dacă au fost totu și pronunțate, le
trebuie să se reducă la o perioad ă cît mai scurt ă de timp.
h.) Articolul 40 atrage de asemenea aten ția asupra tratamentului penal special al
copilului, precum și la necesitatea adapt ării lui la standardele interna ționale în
materie.

69 Convenția asupra Drepturilor Copilului a fost ratificat ă de România prin Legea nr.18 din 1990,

Doina BALAHUR
210
i.) Pentru prima oar ă un document interna țional prevede obligativitatea statelor de a
face cunoscute informa țiile referitoare la dreptul copilului de a- și cunoaște
drepturile. Document caracterizat de c ătre uniii autori ca o adev ărată Cartă a Drepturilor
Copilului, Convenția se articuleaz ă in jurul a patru principii fundamentale, formulate in
articolele 2, 3, 6 și 12 : principiul non-discrimin ării; principiul interesului superior al
copilului; principiul dreptului la via ță supraviețuire și dezvoltare; principiul consult ării
și respectării opiniilor copilului.
Tratamentul copiilor care au comis fapte penale trebuie interp retat în coroborare
cu aceste principii fundamentale, cu întraga list ă a drepturilor reglementate de
Convenție, precum și de toate celelalte documente interna ționale în materia Drepturilor
Omului.
În ce prive ște tratamentul copiilor în conflict cu legea, Conven ția se întemeiaz ă
pe un set de principii și valori care trimit, precump ănitor, la o filosofie restitutiv ă. Ele
pledează pentru constituirea la nivel na țional a unor sisteme alternative care asigur ă un
tratament diferit al copiilor care au s ăvârșit fapte penale. Art.40, alin 3 din Conven ție,
prevede în acest sens faptul că statele părți vor c
ăuta să promoveze și să elaboreze legi,
proceduri, s ă înființeze autorit ăți și instituții special concepute pentru copii suspecta ți,
acuzați sau dovedi ți a fi încălcat legea penal ă. Implementarea acestei dispozi ții obligă
statele, în primul rând, s ă reglementeze vârsta minim ă a răspunderii penale – și să
prevadă în legisla ție faptul c ă sub aceast ă vârstă faptele penale comise de copii nu sunt
incriminate penal (art.40, alin.3, lit.a). În al doilea rând, aceast ă dispoziție obligă statele
părți să adopte m ăsuri, astfel încât, ori de câte ori este posibil, s ă trateze ace ști copii fără
a recurge la proceduri judiciare, cu condi ția ca drepturile omului și garanțiile legale s ă le
fie pe deplin respectate (art.40, alin.3, lit.b). Conven ția pledeaz ă pentru reglementarea
unor proceduri sau institu ții speciale menite s ă evite contactul copiilor cu instan țele
judiciare. F ără a le numi ca atare, Conven ția recomand ă statelor înfiin țarea instan țelor
pentru copii sau a unor organisme para-juridice abilitate s ă se ocupe de copiii în conflict
cu legea. Legiuitorul interna țional accentueaz ă obligativitatea statelor de a asigura
respectarea drepturilor re glementate de Conven ție și în cadrul acestor m ăsuri
alternative.
Statele p ărți au de asemenea obliga ția de a asigura o varietate de m ăsuri
alternative la institu ționalizare. Între acestea art.40, alin.4 men ționează deciziile de
supraveghere, consilierea, proba țiunea, asisten ța alternativ ă, programe educa ționale și

publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.109 din 28 septembrie 1990

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
211
de pregătire profesional ă. Măsurile alternative vizeaz ă asigurarea bun ăstării copiilor.
Ele trebuie s ă fie propor ționale cu circumstan țele personale cât și cu fapta comis ă.
Alături de alte drepturi civile70 recunoscute copilului, Conven ția interzice
privarea ilegal ă sau arbitrar ă de libertate. De ținerea copilului – sub orice form ă și în
orice tip de institu ție- trebuie s ă fie o măsură de ultimă instanță și pentru cea mai scurt ă
durată de timp posibil ă (art.37, lit.b). Conven ția reitereaz ă (art.37, lit.a) prevederile
Pactului Interna țional cu privire la Drepturile Civile și Politice care interzic aplicarea
pedepsei capitale sau a deten ției pe viață, fără posibilitatea eliber ării, persoanelor sub 18
ani.
Convenția reglementeaz ă drepturile care trebuie garantate de statele p ărți,
copilului, suspectat sau acuzat de comiterea unei fapte penale (art.40, alin.2, lit.b):
(i) dreptul la prezum ția de nevinov ăție;
(ii) dreptul de a fi informat pomt și direct în leg ătură cu învinuirile care i se aduc,
dacă este cazul, prin intermediul p ărinților sau a altor ocrotitori legali;
(iii) dreptul de a beneficia de asisten ță juridică sau de alt ă natură în pregătirea
apărării;
(iv) dreptul de a i se examina cauza f ără întârziere de c ătre o autoritate competent ă,
independent ă, imparțială sau instan ță de judecat ă;
(v) dreptul de a nu fi obligat s ă depună mărturie sau s ă-și mărturiseasc ă vinovăția;
(vi) dreptul de a beneficia de revizuirea hot ărârii de către o autoritate sau instan ță de
judecată superioar ă competent ă, independent ă și imparțială, în acord cu legea;
(vii) dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un traduc ător dacă nu înțelege sau nu
vorbește limba folosit ă.
(viii) dreptul de a i se respecta via ța privată în toate etapele procedurale.
Făcând parte din normele prev ăzute într-un tratat, dispozi țiile referitoare la
tratamentul copiilor afla ți în conflict cu legea devin obl igatorii pentru statele care au
semnat și ratificat Conven ția. Pe aceast ă ele "netezesc" calea implement ării în
legislațiile naționale a celorlate standarde în materia justi ției juvenile, prev ăzute în
declarații, sau reguli speciale adop tate de Adunarea General ă a Națiunilor Unite.
În comentariile la rapoartele remise de statele p ărți, în temeiul art.44, Comitetul
pentru Drepturile Copilului a f ăcut numeroase aprecieri criti ce cu privire la progresele
lente făcute de state în implementarea dispozi țiilor Conven ției și a celorlalte standarde
internaționale în materia justi ției juvenile. Nu putem s ă nu observ ăm și cu aceast ă
ocazie faptul c ă implementarea drepturilor copilului, inclusiv ale copilului aflat în

70 Balahur, D (2001) : "Protec ția drepturilor copilului ca principiu al asisten ței sociale", Buc, Ed.All Beck

Doina BALAHUR
212
conflict cu legea, ar fi fost substan țial ameliorat ă, dacă ar fi fost reglementat ă, în
Convenție sau printr-un protocol facultativ, o procedur ă specială de comunicare a
încălcărilor.

Regulile Na țiunilor Unite pentru Protec ția Minorilor priva ți de Libertate trebuie
interpretate și implementate în legisla ția internă a statelor membre în acord cu
prevederile tratatelor și declarațiilor de referin ță în materia Drepturilor Omului. Ele se
întemeiaz ă pe un set de principii și valori care reflect ă tensiunea și echilibrul precar
dintre filosofia penal ă restitutiv ă și aceea retributiv ă, dintre pedeaps ă și reabilitare.
Adunarea General ă a Națiunilor Unite a recomandat statelor s ă implementeze Regulile
în legisla ția lor națională și să reglementeze remedii efective pentru înc ălcarea lor,
inclusiv compensa ții atunci când sunt implica ți copii. Statele vor monitoriza aplicarea
Regulilor (Rg.7).
Spre deosebire de alte documente, Regulile definesc în țelesul termenului de
"copil și tânăr" (juvenile) si stabilesc semnifica ția sintagmei de "privare de libertate".
În acord cu art.1 din Conven ția pentru Drepturile Copilului și Regulile (Rg.11,
lit.a/Anex ă) stabilesc c ă prin sintagma de "juvenile" se în țelege orice persoan ă sub
vârsta de 18 ani. Privarea de libertate înseamnă (Rg.11, lit.b/Anex ă) orice form ă de
detenție sau de încarcerare ori plasamentul unei persoane într-o institu ție de deținere
publică sau privat ă, pe care persoana nu poate s ă o părăsească în mod voluntar ci numai
pe baza hot ărârii unei autorit ăți judiciare, administrati ve sau a altei autorit ăți publice.
Între principiile fundamentale care orienteaz ă, în viziunea legiuitorului
internațional, protec ția minorilor priva ți de libertate Regulile prev ăd:
a.) deținerea este o m ăsură de ultimă instanță;
b.) determinarea prin lege a vârstei de la care copiii pot fi priva ți de libertate;
c.) privarea de libertate se va realiza cu as igurarea drepturilor omului ale copilului;
d.) copiilor priva ți de libertate li se va garanta integrarea în activit ăți și programe care
nu le afecteaz ă sănătatea și respectul de sine, care co ntribuie la dezvoltarea
resposabilit ății lor și-i ajută să-și dezvolte poten țialul ca membrii ai societ ății;
e.) legalitatea execut ării detenției;
f.) prezumția de nevinov ăție;
g.) menținerea leg ăturilor cu comunitatea; C.) Regulile Na țiunilor Unite pentru Protec ția Minorilor Priva ți de Libertate

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
213
h.) detenția va fi asigurat ă în spații cu minime m ăsuri de siguran ță sau chiar f ără, iar
numărul de copii de ținuți va fi cât mai redus cu putin ță, în scopul realiz ării unui
tratament individualizat;
i.) locurile de deten ție vor fi descentralizate și integrate în mediul socio economic și
cultural al comunit ății, etc
Regulile cuprind un preambul și o anexă structurat ă în cinci p ărți care descriu lista
standardelor de organizare, func ționare și management al locurilor special amenajate
pentru de ținerea copiilor care au comis fapte penale. Sunt, de asemenea, precizate
drepturile copilului pe toat ă durata priv ării de libertate, obliga țiile care revin
resposnsabililor locurilor de de ținere, activit ățile și programele de reabilitare în care
sunt integra ți copiii, m ăsurile disciplinare care se pot lua împotriva copiilor în aceast ă
perioadă durata și natura lor; etc

Consacrarea expres ă a sanc țiunilor și măsurilor comunitare, în legisla ția
internațională a Drepturilor Omului, s-a realizat prin adoptarea de c ătre al VIII lea
Congrea al Na țiunilor Unite cu privire la Prevenirea Infrac ționalității și Tratamentul
Infractorilor, a Regulilor și Standardelor Minime pentru M ăsurile Neprivative de
Libertate – numite, la recomandarea Comitetului pentru Prevenirea și Controlul
Infracționalității, Regulile de la Tokyo .71 Ele reprezint ă cadrul normativ-juridic
internațional al reglemet ării:
a.) sacțiunilor și măsurilor neprivative de libertate.
b.) al implement ării și administr ării măsurilor comunitare.
c.) al standardelor de preg ătire a personalului abilitat s ă lucreze în acest domeniu.
d.) al politicilor de implementare a acestor sanc țiuni.
e.) al cooper ării interna ționale în materia prevenirii înfrac ționalității și a
tratamentului infractorilor. Regulile de la Tokyo, reprezint ă nu numai o nou ă reglementare interna țională ci
consacră mutațiile majore intervenite la nivelul filosofiei penale și criminologiei . Ele
transpun sub forma normativit ății juridice de Drept Interna țional al Drepturilor Omului
principiile și valorile paradigmei justi ției restitutive. Aceast ă coresponden ță – între
filosofia penal ă restitutiv ă și reglementarea de Drept interna țional al Drepturilor D.) Reguli și standarde minime ale Na țiunilor Unite cu privire la sanc țiunile
neprivative de libe rtate: Regulile de la Tokyo.

Doina BALAHUR
214
Omului- se eviden țiază cu precădere la nivelul obiectivelor și scopurilor urm ărite prin
elaborarea regulilor :
a.) de a pune la dispozi ție un set de principii fundamentale în scopul promov ării
sancțiunilor neprivative de libertate precum și un minimum de garan ții asigurate
persoanelor care isp ășesc o sanc țiune neprivativ ă de libertate; (rg.1.1)
b.) de a promova o implicare mai activ ă a comunit ății în managementul justi ției penale,
în special în tratamentul infractorilor, precum și de a dezvolta la infractori un
sentiment de r ăspundere fa ță de societate.(rg.1.2)
c.) în procesul implement ării regulilor, Statele Membre se vor str ădui să asigure un
echilibru între drepturile infractorilor, drepturile victimelor și grija societ ății pentru
securitatea public ă și prevenirea infrac ționalității.(rg.1.4)
d.) statele membre vor reglementa și implementa m ăsurile neprivative de libertate în
sistemul legisla ției naționale în scopul reducerii încarcer ării, al ra ționalizării
politicilor justi ției penale, luînd în considerare respectarea Drepturilor Omului,
cerințele dreptății sociale precum și nevoile de reabilitare ale infractorului. (rg.1.5)
e.) în scopul realiz ării unei flexibilit ăți sporite, propor ționale cu gravitatea și natura
infracțiunii, cu antecedentele infractorului și protecția societății, precum și în acela
al evitării utilizării încarcer ării ori de cîte ori nu este nevoie, sistemul justi ției penale
va regelementa o palet ă largă de măsuri neprivative de libertate, atît în etapele pre-
procesuale cît și în cele procesuale și post-procesuale (Rg.2.3)
Implementarea Regulilor de la Tokyo în legisla țiile naționale a condus la
generalizarea m ăsurilor și sancțiunilor comunitare neprivative de libertate în majoritatea
legislațiilor penale. De asemenea, ele constituie premisa armoniz ării legisla țiilor
naționale penale în materia sanc țiunilor neprivative de libertate (prev ăzută de regula
23.2.) Regulile de la Tokyo s unt structurate în opt sec țiuni.
Reflectînd o nou ă filosofie penal ă structrată în jurul valorilor justi ției restitutive
Regulile de la Tokyo reglementeaz ă un set de drepturi,valori, norme și proceduri care
vizează menținerea persoanei în stare de libertate , ori de cîte ori este posibil, în toate
fazele cercet ării, urmăririi și procesului penal, respectarea demnit ății sale ( Secțiunea I a
Principii Generale) .

71 Adoptate de Adunarea General ă a Națiunilor Unite prin rezolu ția 45/110 la cea de a 68a sesiune
plenară din 16 decemmbrie 1990; www.un.org/recs/45/110

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
215

REGULI ȘI STANDARDE MINIME ALE NA ȚIUNILOR UNITE CU PRIVIRE LA
MĂSURILE NEPRIVATIVE DE LIBERT ATE – REGULILE DE LA TOKYO
3.1. Introducerea, definirea și aplicarea sanc țiunilor neprivative de libertate va fi
prescrisă de lege.
…..
3.4. Măsurile neprivative de libertate, ca re impun infractorului anumite obliga ții,
aplicate înainte sau în locul procesului, necesit ă consimțămîntul persoanei.
3.5. Hotărîrea care pronun ță o măsură neprivativ ă de libertate trebuie s ă beneficieze de
posibilitatea de a fi revizuit ă de o altă instanță sau autoritate competent ă, la cererea
infractorului. 3.6. Infractorul trebuie s ă beneficieze de dreptul de a ad resa cereri sau plîngeri unei
instanțe sau altei autorit ăți competente, independente referitoare la respectarea
drepturilor sale pe toat ă durata implemnt ării măsurilor neprivative de libertate.
….. 3.9. Demnitatea infractorului care isp ășește o măsură neprivativ ă de libertate va fi
respectată.
3.10. În cursul implement ării măsurilor neprivative de libertate drepturile infractorului
nu vor fi restrînse decît în limitele care au fost stabilite de autoritatea competent ă care a
luat decizia ini țială.

Regulile recomand ă, ca ori de cîte ori este posibil, poli ția, procuratura sau alte
agenții care se ocup ă de cazurile penale s ă poată, pe baza legii, ( Secțiunea a II a, Faza
pre-procesual ă ) să dezvinov ățească infractorul, dac ă această decizie vine în sprijinul
protecției societății, prevenirea infrac țiunilor și promovarea respectului pentru drepturile
victimei (Rg.5.1)
Integrarea acestor noi valori și principii presupune modific ări esențiale la nivelul
legislațiilor penale na ționale, reglementarea unor noi institu ții care să permită derularea
tuturor etapelor procesual penale cu respectarea drepturilor actorilor implica ți în
comiterea unei infrac țiuni: victim ă, comunitate, infractor. În acest scop autorit ățile
naționale competente vo r avea la dispozi ție un spectru larg de m ăsuri neprivative de
libertate ( Secțiunea a treia: Procesul și Condamnarea ). În decizia pe care o adopt ă
instanța trebuie s ă ia în considera ție nevoile de reabilitare ale infractorului, protec ția
societății precum și interesele victimei.

Doina BALAHUR
216

REGULI ȘI STANDARDE MINIME ALE NA ȚIUNILOR UNITE CU PRIVIRE LA
MĂSURILE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE -REGULILE DE LA TOKYO
8.1. Avînd la dispozi ție un spectru larg de m ăsuri neprivative de libertate, autorit ățile
judiciare, vor lua în considera ție, în deciziile pe care le vor adopta, nevoile de reabilitare
ale infractorului, protec ția societății și interesele victimei, care va fi consultat ă ori de
cîte ori este necesar.
8.2. Autoritățile care hot ărăsc pot decide asupra uneia dintre urm ătoarele măsuri:
a.) Sancționarea verbal ă cum ar fi : admonestarea, mustrarea, avertismentul;
b.) Renunțarea condi ționată la învinuire;
c.) Sancțiuni economice și amenzi;
d.) Confiscare sau decizie de expropriere;
e.) Restituirea;
f.) Suspendarea sau amînarea pronun țării hotărîrii;
g.) Probațiunea și supravegherea judiciar ă;
h.) Muncă în serviciul comunit ății;
i.) Arest la domiciliu;
j.) Orice alt tratament non-institu țional;
k.) Combinarea m ăsurilor de mai sus.

Observam într-un studiu recent72 faptul că una dintre formele de manifestare a
pluralismului juridic, caracteristic postmode rnismului juridic, este efectul apropierii
dreptului de via ța indivizilor, grupurilor și comunit ăților. Regulile de la Tokyo sunt
ilustrative pentru acest proces. Reglement ările nu mai au un caracter general, abstract ci
fac referire expres ă la nevoile personale, la circumstan țele socializ ării.
Capitolul V, referitor la implementarea m ăsurilor neprivative de libertate ,
prevede obiective, procedur i, strategii de interven ție centrate pe nevoile infractorului, pe
rezolvarea problemelor care au condus la comportamentul infrac țional. Ele î și pun
amprenta asupra strategiilor și planului de interven ție ale consilierului de proba țiune,
care vor fi strict centrate pe caz. Durata m ăsurilor, condi țiile pe care trebuie s ă le
îndeplineasc ă infractorul sunt de asemenea adaptate la comportamentul s ău, la eforturile
de reintegrare.
Scopul supravegherii infrac torului în comunitate (Rg.10.1) este reducerea
riscului de recidiv ă precum și de a sprijini reinte grarea sa în modalit ăți care previn

72 Balahur, D (2004) : Probation and Co mmunitz Reintegration , Buc, Ed.Didactic ă și Pedagogic ă

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
217
reîntoarcerea sa la comportamentul antisocial. În acest ă direcție, regula 10.3 prevede
adaptarea supravegherii și a tratamentului la fiecare caz în parte, precum și revizuirea
periodică a acestora în func ție de progresele înregistrate de infractor. R ăspunsul
favorabil la aceste m ăsuri poate s ă conducă la scurtarea duratei de supraveghere.
Regula 11.2 reglementeaz ă posibilitatea reducerii termenului de aplicare a m ăsurii de
supraveghre dac ă infractorul r ăspunde favorabil la ea.
Centrarea supravegherii și adaptarea planului de reintegrare la nevoile
infractorului sunt reglementate distinct de Regulile 13.1- 13.6

REGULI ȘI STANDARDE MINIME ALE NA ȚIUNILOR UNITE CU PRIVIRE LA
MĂSURILE NEPRIVATIVE DE LIBERT ATE – REGULILE DE LA TOKYO
13.1. În cadrul unei anumite m ăsuri de supraveghere, se vor elabora și dezvolta scheme
variate, menite s ă satisfacă efectiv nevoile infractorului, cum ar fi terapia centrat ă pe
subiect, terapia de grup, programe reziden țiale, precum și tratamentul specializat al
diferitor categorii de infractori. ….
13.3. Ori de cîte ori se constat ă necesitatea administr ării unui tratament, vor fi f ăcute
eforturi de a în țelege antecedentele infractorului, pe rsonalitatea, apt itudinile, inteligen ța,
valorile sale și în special circumstan țele care l-au condus la comiterea infrac țiunii.

Standardele și regulile minime ale Na țiunilor Unite cu privire la m ăsurile
neprivative de libertate acord ă o atenție specială pregătirii personalului care lucreaz ă în
domeniul administr ării sancțiunilor comunitare (Sec țiunea aVI a: Personalul). Această
pregătire este în viziunea legiuitorului interna țional multiplu dimensionat ă : de natur ă
morală, juridică și psiho-sociologic ă. Pregătirea în acest domeniu trebuie s ă contribuie
la : a.) clarificarea responsabilit ății persoanlului în ce prive ște reabilitarea infractorilor
(Rg.16.1)
b.) cunoașterea drepturilor infractorului, precum și cele ale comunit ății (Rg.16.2)
c.) informații despre natura m ăsurilor neprivative de libert ate, scopul supravegherii,
despre varietatea mijloa ce de aplicare a acestor m ăsuri (Rg.16.2).
d.) pregătirea, cuno ștințele și capacitatea personalului se vor îmbun ătăți pe baza
organizării unor cursuri specializate (Rg.16.3)

Doina BALAHUR
218
Corespunz ător filosofiei penale restitutive pe care se întemeiaz ă, Regulile de la
Tokyo reglementeaz ă participarea comunit ății și cooperarea cu organismele
guvernamentale și non-guvernamentale, cu volunt arii în procesul implement ării și
administr ării măsurilor neprivative de libertate(Sec țiunea a VII a: Voluntarii și alte
Resurse Comunitare).

REGULI ȘI STANDARDE MINIME ALE NA ȚIUNILOR UNITE CU PRIVIRE LA
MĂSURILE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE- REGULILE DE LA TOKYO
17.1. Participarea public ă va fi încurajat ă deoarece ea reprezint ă o resursă majoră și unul
dintre cei mai importan ți factori în îmbun ătățirea legăturilor dintre infractori, familie și
comunitate. Ea va fi complementar ă eforturilor de administrare a justi ției penale.
17.2. Participarea public ă va fi privit ă ca o posibilitate deschis ă membrilor comunit ății
de a contribui la protec ția societății lor.
….
18.1. Agențiile guvernamentale, sectorul privat și opinia public ă vor fi încurajate s ă
sprijine organiza țiile nonguvernamenta le care promoveaz ă măsurile neprivative de
libertate.
….. 18.3. Mijloacele de comunicare în mas ă vor fi folosite în scopul creerii unei atitudini
publice constructive menite s ă conducă la o aplicare mai larg ă a măsurilor neprivative
de libertate și la integrarea social ă a infractorilor.

Secțiunea final ă a Regulilor de la Tokyo (Sec țiunea a VIII a, Cercetare,
Planificare, Elaborarea Politicilor și Evaluarea ) reglementeaz ă cercetarea,
planificarea, elaborarea și evaluarea programelor și politicilor sociale de promovare a
măsurilor neprivative de libertate. Programele și politicile sociale referitoare la
măsurile neprivative de libertate fac parte integrant ă din sistemul justi ției penale
naționale (Rg.21.1). În aceast ă calitate ele vor fi revizuite și îmbunătățite periodic
pentru a determina o implementare și administrare mai eficiente a m ăsurilor neprivatve
de libertate. Este reiterat ă importan ța specială pe care o are promovarea cooper ării
științifice interna ționale în domeniul sanc țiunilor neprivative de liberatate.
Subliniam mai sus c ă Regulile de la Tokyo au contribuit decisiv la muta țiile
majore care au avut loc în legisla țiile și sistemele penale na ționale, în ultimul deceniu.
Implementarea lor în legisla țiile interne s-a f ăcut în cadrul procesului mai larg de

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
219
armonizare cu valorile și standardele reglementate de Dreptul Interna țional al Drepturile
Omului.
În ce prive ște România, promovarea și implementarea m ăsurilor neprivative de
libertate s-a realizat ( și se realizeaz ă) prin efortul concurent al societ ății civile și
organismelor guvernamentale, prin sprijinul și asistența financiar ă și tehnico- științifică
internaționale.
În România serviciile de proba țiune au func ționat inițial ca inițiativă privată sub
forma funda țiilor și asociațiilor. Activitatea lor a fost îns ă de la început coordonat ă de
un departament de specialitate din cadrul Ministerului Justi ției și a beneficiat de
consultan ță științifică, de asiten ță tehnică și financiar ă din partea exper ților Fondului
Know-How al Guvernului Rega tului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. La
începutul anului 2000 existau 11 astfel de organiza ții non-guvernamentale în România.
Organizarea și funcționarea Serviciilor de supraveghere și reintegrare social ă a
persoanelor care au comis infrac țiuni, în România, a fost reglementat ă prin OG nr.92,
publicată în Moniotorul oficial nr.423 din 1 septembrie 2000. Întreg ansamblul
dispozițiilor normative cuprinse în OG 92/2000, precum și în normele metodologice de
aplicare, referitoare la practica și obligațiile profesionale ale consilierului de proba țiune
reflectă atît spiritul standardelor interna ționale și regionale în materia drepturilor
omului. Aceste aspecte au fost subliniate în capitolu l referitor la organizarea și
managementul serviciilor de proba țiune.

Ghidul Na țiunilor Unite cu privire la Prevenirea Delicven ței Juvenile (Ghidul de
la Riyadh) a fost adoptat de Adunarea General ă prin rezolu ția 45/112 din 14 decembrie
199073. El reflect ă, de asemenea, procesul reconstruc ției sistemelor penale în spiritul
valorilor justi ției restitutive, al parteneria tului actorilor sociali implica ți în dezvoltarea și
re-socializarea copilului care a comis infrac țiuni. Ghidul de la Riyadh cuprinde VII
secțiuni
În spiritul universalit ății și indivizibilit ății Drepturilor Omului, Ghidul
subliniază ( Partea aIIa : Scopul Ghidului ) necesitatea interpret ării și aplicării
dispozițiilor sale în cadrul mai larg al dr epturilor reglementate de documentele
fundamentale în materie – Declara ția Universal ă, Pactul Interna țional cu privire la

73 http://www.un.org/recs/45/112 E.) Ghidul Na țiunilor Unite cu privire la prevenirea delicven ței juvenile
(Ghidul de la Riyadh)

Doina BALAHUR
220
Drepturile Civile și Politice, Pactul Interna țional cu privire la Drepturile Economice
Sociale și Culturale, Declara ția și Convenția cu privire la Drepturile Copilului, Regulile
și Standardele Minime al Na țiunilor Unite cu privire la Administrarea Justi ției Juvenile
(Regulile de la Beijing), etc.
Prevenirea delicven ței juvenile este parte integrant ă a procesului mai larg de
prevenire a infrac ționalității în societate. Ea presupune un ansamblu de principii care
condiționează eficiența prevenirii delicven ței juvenile, prev ăzute în sec țiunea a-I-a a
Ghidului ( Principii Fundamentale ). Între acestea Ghidul de la Riyadh reglementeaz ă:
a.) Interpretarea normelor se va realiza dintr-o perspectiv ă centrată pe copil și nevoile
sale. Copii și tinerii vor avea un rol activ și vor fi considera ți parteneri și nu obiect
al socializ ării sau controlului (Pri ncipii generale, para.3).
b.) Implementarea Ghidului se va face în consens cu principiul asigur ării bunăstării
copilului (Principii generale, para.4).
c.) Politicile de prevenire a delicven ței juvenile vor reali za progresiv depenalizarea și
dezincriminarea acelor comportament e ale copilului care nu prejudiciaz ă
dezvoltarea sa și nici nu produc daune altora (Principii generale, para.5).
Politicile recomandate de Ghidul de la Riyadh în domeniul prevenirii delicven ței
juvenile reflect ă mutațiile intervenite în filosofia sistemelor penale și în criminologie în
ultimii 10 -15 ani. Comportamentul minorului care nu observ ă normele și valorile
sociale, apreciaz ă legiuitorul interna țional, trebuie tratat în contextul proceselor de
creștere și maturizare. El tinde s ă dispară în mod spontan, la cei mai mul ți indivizi,
odată cu tranzi ția la vîrsta adult ă. Etichetarea acestor comportamente ale copilului
drept "devian ță", "delicven ță" sau "pre-delicven ță" are un efect negativ, contribuind,
dese ori, la înt ărirea lor.
Ghidul acord ă o atenție special ă socializării copilului , rolului pe care îl au, în
cadrul acestui proces, familia, educa ția, comunitatea și mijloacele de comunicare în
masă în direcția prevenirii delicven ței ( Secțiunea a IV a Procesele de Socializare).

GHIDUL NA ȚIUNILOR UNITE PENTRU PREVENIREA DELICVEN ȚEI JUVENILE
– GHIDUL DE LA RIYADH
12. Deoarece familiei îi revine responsabilitatea primordial ă în procesul socializ ării
copiilor, eforurile sociale și guvernamentale se vor orienta spre men ținerea integrit ății
familiei, inclusiv a familiei extinse. Societatea are obliga ția de a de a sprijini familia în
asigurarea ocrotirii, a bun ăstării fizice și mentale a copiilor.
…..

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
221
14. Ori de cîte ori mediul familial stabil nu poate fi asigurat iar eforturile comunit ății de
a asista p ărinții nu dă rezultate, iar familia l ărgită nu poate îmdeplini acest rol, vor fi
adoptate m ăsuri alternative de plasament sau adop ție.
……
20. Guvernele au obliga ția de a garanta accesul la educa ția publică tuturor copiilor.
21. Sistemele de educa ție, în strîns ă legătură cu ativitatea de preg ătire academic ă și
profesional ă, vor acorda o aten ție special ă următoarelor aspecte:
…….
b) Promovarea și dezvoltarea personalit ății, a talentelor și capacităților mentale și fizice
ale copiilor; …..
d.) Încurajarea copiilor s ă înțeleagă și să respecte diversitatea opiniilor, a culturilor
precum și a altor diferen țe.
e.) Realizarea activit ății didactice într-un climat emo țional pozitiv și interzicerea
abuzului psihologic asura copilului.
f.) Interzicerea m ăsurilor disciplinare degradante, în special a pedepsei corporale.
….
40. Mijloacele de comunicare în mas ă vor fi încurajate s ă asigure accesul la informa ție
al copiilor și tinerilor dintr-o diversitate de surse interne și externe.
41. Mass-media va fi încurajat ă să disemineze informa ție cu privire la contribu ția
pozitivă a copiilor și tinerilor în societate.

Secțiunea a Va – Politici sociale – prevede necesitatea promov ării unor programe
de prevenire a delicven ței juvenile întemeiate pe cercetarea științifică și identificarea
factorilor de risc, astfel încît institu ționalizarea s ă fie într-adev ăr o soluție de ultim ă
instanță.
Studiile și cercetările în domeniul infrac ționalității copiilor și tinerilor au
evidențiat că principalii factori care c onduc la comportamentul infrac țional sunt lega ți
de disfuncțiile care intervin în rela țiile dintre copil și instituțiile implicate în procesul
de socializare-dezvoltare – familie, școală, comunitate, etc. Prin cipalii factori, care
diferențiază infractorii minori de ceilal ți copii, identifica ți într-un studiu realizat de
Graham și Bowling74 sunt:
a.) supraveghere redus ă din partea p ărinților;
b.) absenteism și adandon școlar;

74 Graham, J; Bowling, B. (1995) "Young People and Crime", Home Office Research Study (145), cap.7

Doina BALAHUR
222
c.) grup de prieteni care au probleme cu poli ția;
d.) atașament familial redus.
Un procent de 80% dintre adolescen ții (băieți) cu aceste probleme sunt și infractori.
Familia, școala și grupul de prieteni -conchid Graham și Bowling- sunt principalii
factori care influen țează începutul carierei infrac ționale. Între ace știa, relațiile de familie
au o influen ță decisivă. Prevenirea eficient ă a delicven ței juvenile presupune, dup ă cei
doi autori, promovarea unor politici sociale care men țin sub control factorii de risc.
Sprijinirea familiilor cu probleme prin diferite programe de asisten ță, îmbunătățirea
supravegherii copiilor de c ătre părinți, întărirea rolului școlii (prevenirea și combaterea
absenteismului și a abandonului), dezvo ltarea parteneriatului școală-familie, programe
de pregătire a adolescen ților pentru o via ță independent ă – sunt măsuri care contribuie la
reducerea factorilor de risc în de butul sau continuarea carierei infrac ționale a copiilor și
tinerilor.
Pe baza unor studii desf ășurate în Marea Britanie și Statele Unite al Americii David
Farrington75 identifica și clasifica metodele de perevenire a infrac ționalității (generale și
juvenile) în patru mari categorii: a.) Prevenția realizat ă în procesul dezvolt ării. Ea se adreseaze factorilor de risc
identifica ți de studiile asupra dezvolt ării umane;
b.) Prevenția comunitar ă. Se referă la interven ția menită să schimbe condi țiile sociale și
instituțiile care infuen țează comiterea faptelor penale.
c.) Prevenția situațională se referă la interven ția menită să reducă oportunit ățile pentru
comiterea infrac țiunilor.
d.) Prevenția prin intermediul sistemului justi ției penale. Acest tip de preven ție se refer ă
la modalit ățile tradiționale de descurajare, de restrângere a unor libert ăți, și la
strategii de reabilitare folosite de sistemul justi ției penale.
Între programele care au avut efecte pozitive în domeniul preven ției Farrington
men
ționează: vizite dese la domiciliu; consilierea în domeniul educa ției și deprinderilor
parentale; înv ățarea unor strategii de rezisten ță la influen ța grupului; programe de
eliminare a violen ței din școli; preven ția situațională a infracțiunilor.
În secțiunea a VI a, Legisla ția și Administrarea Justi ției pentru Minori , se prevede
obligația statelor de a elabora acte normative și proceduri speciale (52) menite s ă
protejeze drepturile și bunăstarea copiilor. Legisla ția în aceast ă materie va trebui s ă
prevină victimizarea, abuzul, și folosirea copiilor în activit ăți infracționale.

75 Farrington, D (1996) : "Understanding and Preventing Youth Crime", Joseph Rowntree Foundation,
p.27

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
223
Secțiunea a VII, reitereaz ă rolul cooper ării interna ționale în promovarea unor
studii și cercetări interdisciplinare, în schimbul de informa ții și asistența tehnico-
financiară în domeniul pr evenirii delicven ței juvenile.

Țările aflate în tranzi ție se confrunt ă, în ritmuri și trenduri variabile de la o țară
și de la o regiune la alta, cu cre șterea ratelor delicven ței juvenile precum și cu schimb ări
în natura și tipul de infrac țiuni comise de copii și tineri. Datele statistice eviden țiază o
creștere general ă a ratelor delicven ței juvenile în aceste țări, în unele dintre ele (16)
acestă rată fiind în 1998 dubl ă față de aceea din 1989.
Raportul regional asupra delicven ței juvenile76 realizat pe 27 de țări în tranzi ție
identifică însă diferențe semnificative între zonele geografice, precum și între mediul
urban și cel rural. Astfel, statele Central Europe ne au rate relativ ridicate ale delicven ței
juvenile, în timp ce țările balitice și cele din vestul Comunit ății Statelor Independente
au, comparativ, rate mai reduse. Țările balcanice se confrunt ă cu trenduri opuse, fie
ascendente, fie sta ționare la niveluri mai reduse, în timp ce țările din zona Caucazian ă și
din Asia Central ă au în mod constant rate reduse ale delicven ței juvenile.
Analiza statistic ă realizată de Raport (p.86) eviden țiază, de asemenea, c ă țările
tind să se grupeze pe subregiuni. Structura geografic ă generală sugereaz ă că țările cu
grad mai ridicat de urbanizare au rate mai ridicate ale infrac ționalității (atât totale cât și
ale delicven ței juvenile) în compara ție cu acelea în care stilul rural tradi țional de via ță a
rămas încă puternic. Societ ățile tradiționale rurale din centura sudic ă a regiunii se
sprijină mai mult pe familie și controlul comunit ății pentru a preveni și pedepsi
comportamentul anti-social. Din acest motiv ele au rate semnificativ mai sc ăzute ale
infracționalității. Țările industrializat e, cu o civiliza ție urbană dezvoltat ă, regurg
precumpănitor la mijloace juridice formale și se confrunt ă cu rate mai ridicate ale
infracționalității. Acestă structură, menționează Raportul, are implica ții pentru copiii și
tinerii din diferite regiuni, generând diferen țe marcante de tratament. Unii sunt implica ți
în proceduri judiciare, în timp ce al ții experimenteaz ă remedii sociale, în special pentru
infracțiunile de gravitate redus ă. Diferen țele culturale și insituționale conduc la
diferențe semnificative de tratament pentru acela și tip de infrac țiune.

76 UNICEF (2000) "Young People in Changing Societies" Regional Monitoring Reports, No.7, Innocenti
Research.. Centre, p.85
2.3.2. Implementarea standardelor Na țiunilor Unite cu privire la justi ția juvenil ă în
stat ele aflate în tranzi ție

Doina BALAHUR
224
Țările în tranzi ție se confrunt ă nu numai cu rate mai ridicate ale delicven ței
juvenile dar și cu schimb ări în natura și tipurile de infrac țiuni comise de copii și tineri.
Infracțiunile împotriva propriet ății reprezint ă mai mult de dou ă treimi din infrac țiunile
comise de copii și tineri. Este în cre ștere și numărul infrac țiunilor violente comise de
copii și tineri (în special grupa de vârst ă 16-17 ani; copiii sub 14 ani și chiar mai jos
încep și ei să apară în calitate de subiect activ al unor fapte penale). În distribu ția pe
sexe se înregistraz ă, de asemenea, o cre ștere a infrac ționalității fetelor.
Implementarea standardelor interna ționale referitoare la justi ția juvenil ă, parte
integrantă a procesului mai larg de reform ă a sistemului legislativ și de justi ție,
înregistreaz ă ritmuri variabile și măsuri diferite de la o țară la alta. Tranzi ția spre
valorile democra ției în domeniul justi ției juvenile pres upune: revizuirea și modificarea
legislației, pregătirea profesioni știlor în acest domeniu, crearea unor noi instrumente
pentru prevenirea infrac ționalității, asigurarea resurselor necesare implement ării noii
legislații, etc.
Măsurile legislative adopate de țările în tranzi ție variază de la modific ări și
completăti la revizuirea integral ă a legisla ției care afecteaz ă tratatamentul penal al
copiilor. Bulgaria a adoptat amendamente la Codul penal și a elaborat o nou ă lege
pentru combaterea și prevenirea delicven ței juvenile. Noi codur i penale, sau modific ări
și complet ări substan țiale ale legii penale, astfel încât s ă devină compatibile cu
standardele interna ționale, s-au realizat în Albani a (1995), Rusia (1996), Georgia(1997)
Polonia (1998), etc. Revizuirea procedurii penale în cauzele cu copii și tineri s-a realizat
în Georgia și Rusia. Principalele modific ări au vizat integrarea standardelor
internaționale. Noul Cod penal adoptat în Polonia pune accent pe m ăsurile neprivative
de libertate pentru copiii care au comi s fapte penale. Codul penal lituanian
reglementeaz ă un sistem special de sanc țiuni pentru minori, etc, (Raport regional, p.95).
O serie de modific ări și complet ări ale Codului penal (int roduse prin legea 140/1996)
permit instan țelor din România s ă evite pronun țarea unei pedepse privative de libertate
în cauzele cu minori – f ără însă a putea vorbi de un tratament diferen țiat al copiilor care
au comis fapte penale.
Privarea de libertate, fie în etapele pre-procesuale, fie ca sanc țiune, continu ă însă
să fie practicat ă, în diferite propor ții, în țările în tranzi ție. Tratamentul copiilor în
detenția pre-procesual ă a constituit obiectul unor rapoarte spec iale realizate de
Raportorul Special al Na țiunilor Unite asupra Torturii. Raportul realizat în 1999,
sublinia precaritatea condi țiilor în care sunt de ținuți copiii – în locuri supraaglomerate,
împreună cu infractorii adul ți, hrana neadecvat ă, condițiile igienico-sanitare deficitare,

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
225
absența asistenței medicale, absen ța unor programe educa ționale- precum și abuzurile
fizice și sexuale la care sunt supu și.
Privarea de libertate, cu varia ții semnificative de la o țară la alta, continu ă să fie
pronunțată ca sancțiune, în special în țările în care legisla ția nu a reglementat m ăsuri
alternative neprivative de libertate și înființarea serviciilor de proba țiune. În țările în
care exist ă servicii de proba țiune ele sunt folosite fie în complementaritate fie în locul
pedepsei privative de libertate. În Ungari a, în 1997, 61% dintre copii care au comis
infracți u n i a u f o s t p u și sub proba țiune iar în Polonia, în aceea și perioadă, 50% . În
Federația rusă, în perioada 1992-1996 recursul la proba țiune s-a dublat, de la 16 % la
35%.
Comentariile77 și recomand ările formulate de Comitetul pentru Drepturile
Copilului în privin ța implement ării standardelor justi ției juvenile în țările în tranzi ție au
fost critice și au subliniat:
¾ Necesitatea revizuirii și reformei sistemului justi ției juvenile în spiritul standardelor
internaționale (Armenia, Azerbaijan, Bulgaria, Republica Ceh ă, Georgia, România,
Rusia).
¾ Pregătirea special ă în domeniul standardelor interna ționale a judec ătorilor, a
personalului din poli ție, asisten ță socială (Azerbaijan, Bulgaria, Ungaria, Republica
Cehă, România, Rusia, Uncr aina, RF Yugoslavia)
¾ O mai bun ă protecție a drepturilor copiilor priva ți de libertate (Armenia – cu referire
specială la durata deten ției pre-procesuale, accesul limita t al vizitatorilor în aceast ă
perioadă, condițiile de deten ție inclusiv absen ța separării de adul ți; Azerbaijan
(munca corec țională); Georgia (condi țiile de deten ție, hrană, îmbrăcăminte, înc ălzire
inadecvate, absen ța programelor educa ționale); Ungaria (relele tratamente din
centrele de deten ție); Polonia, Slovenia (durata deten ției pre-procesuale) etc.
¾ Un sistem independent și accesibil pentru plângerile adresare de copiii afla ți în
detenție (Georgia, Rusia, RF Yugoslavia).
¾ Respect adecvat pentru dreptul copilului de a beneficia de asisten ță judiciară și de
revizuirea hot ărârilor judiciare (Armenia, Georgia și Kyrgyzstan).
¾ Eliminarea din sistemul justi ției a stigmatiz ării grupurilor vulner abile de copii -în
special de țigani (Bulgaria, Ungaria, Republica Ceh ă).

77 Pe baza unei proceduri reglementate de art.44 din Conven ția cu privire la Drepturile Copilului,
Comitetul pentru Dreptur ile Copiilor face comentarii și recomand ări pe marginea rapoartelor pe care
statele părți au obliga ția să le remită la doi ani de la ratificarea Conven ției și ulterior din cinci în cinci ani.
Comentariile pe care le cit ăm se refer ă la statele în tranzi ție ale căror rapoarte au fost revizuite pân ă la 15
iunie 2000. Pe lâng ă comentariile și recomand ările cu caracter general Comitetul face referiri și
recomand ări speciale fiec ărui stat în parte.

Doina BALAHUR
226
¾ Mai multă atenție acordat ă măsurilor de prevenire (Polonia și Ukraina).
¾ Absența protecției drepturilor copilului în timpul cercet ării și urmăririi penale
(RF.Yugoslavia). Ameliorarea procesului de implem entare a standardelor interna ționale în domeniul
justiției juvenile în țările aflate în tranzi ție are ca priorit ăți
78:
– perfecționarea preg ătirii tuturor celor implica ți în administrarea justi ției juvenile,
inclusiv a magistra ților și polițiștilor;
– înființarea unor servicii sociale și para-juridice specializate;
– reglementarea unor alternative la sistemul formal al instan țelor și respectarea, în
același timp, a dreptului la un proces corect;
– crearea unui sistem restitutiv de justi ție și reglementarea sanc țiunilor neprivative de
libertate.

În sistemul European de protec ție a Drepturilor Omului, ideea de a integra
comunitatea și în special victim a în cadrul justi ției penale apar ține, așa cum observam
mai sus, Consilului Europei. Consiliile de reabilitare înființate în 1979, au reprezentat o
primă tentativă de institu ționalizare a tratamentului comunitar al persoanelor care au
comis infrac țiuni.
Elaborarea unui document european special, în materia drepturilor omului, care
reglementeaz ă sancțiunile neprivative de libertate, s- a realizat, de asemnea, sub egida
Consilului Europei. La 19 octombrie 1992, C onsiliul Europei- adopta Recomndarea
Nr.(92)16 referitoare la "Regulile Europene cu privire la Sanc țiunile și Măsurile
Comunitare. "
79 Valorile, principiile și normele care fundamenteaz ă aceste Reguli se
întemeiaz ă pe unul dintre cele mai importante și eficace documente regionale în materia
Drepturilor Omului, respectiv pe Convenția European ă a Drepturilor și Libertăților
Fundamentale ale Omului semnată, sub auspiciile Consilului Europei, la 4 noiembrie
1950 la Roma. Ea prezint ă o semnifica ție special ă pentru dreptul interna țional al
drepturilor omului din mai multe motive: a fost primul tratat din lume în materie; el a
înființat prima procedur ă și curte interna ționale unde se pot adresa plîngeri în domeniul
drepturilor omului; este cel mai dezvoltat și eficient dintre toate sistemele de drepturi

78 Cantwell, N (2000) : "Nothing More Than Justice", in Juvenile Justice, Innocenti Digest, No.3, p.17
3. Reglementarea sanc țiunilor neprivative de libertate în sistemul european
al drepturilor omului .

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
227
ale omului; jurispruden ța dezvoltat ă este cea mai extins ă în compara ție cu orice alt
sistem interna țional.
Elaborarea "Regulile Europene cu privire la Sanc țiunile și Măsurile
Comunitare "80 a avut trei scopuri principale :
a.) să stabileasc ă un set de standarde care s ă dea posibilitatea legisla țiilor naționale
să reglementeze și să aplice eficient sanc țiunile comunitare, neprivative de
libertate.
b.) să realizeze un sistem de garan ții împotriva înc ălcării drepturilor omului ale
infractorilor supu și unor asemenea sanc țiuni;
c.) să creeze un ansamblu de reguli necesare celor care sunt r ăspunzători de
implementarea și administrarea acestor m ăsuri.
Ele au fost considerate o completare la Re gulile Europene referitoare la regimul de
Detenție în Închisori (European Prison Rules) adoptate în 1987.
Regulile europene în materia m ăsurilor comunitare se întemeiaz ă, de asemenea,
pe valorile și principiile justi ției restitutive. Op țiunea pentru termenul de "măsuri și
sancțiuni comunitare" a fost considerat ă mai transparent ă la semnifica ții în compara ție
cu aceea de "măsuri alternative" , sau "măsuri neprivative de libertate" și mult mai
sugestivă cu privire la natura lor, diferit ă opusă, față de sanc țiunilor privative de
libertate. Prin elaborarea lor – sublinia W.Rau 81- Consiliul Europei a inten ționat să
contribuie la reconstruc ția sistemelor penale ale țărilor membre, s ă promoveze un
echilibru între drepturile societ ății, victimei și infractorului.
Obiectivele și scopurule urm ărite de Consiliului Europei prin elaborarea
regulilor sunt exprimate în Recomandarea Nr.(92)17 adoptat ă în aceea și zi. Aceast ă
recomandare precizeaz ă că sancțiunile privative de libertate vor fi considerate ca m ăsuri
de ultimă instanță și numai în acele cazuri în care orice alt ă pedeapsă este în mod
evident neadecvat ă (para.B.5a). În scopul promov ării sancțiunilor și măsurilor
comunitare instan ța va pronun ța o sancțiune sau m ăsură comunitar ă în locul pedepsei
privative de libertate pentru anumite infrac țiuni (para.B.5c). Recomandarea precizeaz ă
că sancțiunile neprivative de libertate trebuie în țelese ca adev ărate pedepse, nu numai de
către legea penal ă dar și de către opinia public ă care ar trebui s ă sprijine și să participe
la implementarea lor (para.B.6).

79 www.coe.int
80 www.coe.int
81 Rau, W (1997) : "European Standards in the Area of Community Sanctions and Measures" in R.Ville,
U.Zvekic, J.Klaus, Promoting Probation Internationally, Rome/London, pag.182

Doina BALAHUR
228
În concep ția legiuitorului european aceste m ăsuri acoper ă o sferă largă de
sancțiuni penale aplicabile adul ților care au comis infrac țiuni. Dincolo de marea lor
varietate m ăsurile și sancțiunile comunitare au în comun trei elemente :
a.) mențin infractorul în comunitate;
b.) impun anumite restrîngeri ale libert ății (prin condi ții și obligații pe care trebuie s ă le
îndeplineasc ă infractorul);
c.) ele sunt implementate și administrate de agen ții specializate.
Regulile europene con țin un preambul și trei părți împărțite în 11 capitole. Ele
sunt înso țite de o anex ă care cuprinde defini ția principalelor concepte folosite de
legiuitorul european.
Prima parte (Principii generale ) conține principii generale referitoare la
reglementarea și aplicarea m ăsurilor și sancțiunilor comunitare. Cele patru capitole care
fac parte din aceast ă primă secțiune definesc principiile fundamen tale de drept care au
stat la baza elabor ării Regulilor :
¾ principiul legalit ății incrimin ării,
¾ garanțiile judiciare,
¾ respectul pentru drepturile fundamentale ale infractorului și familiei sale,
¾ cooperarea și consimțămîntul infractorului, etc.
Aceste principii reflect ă valorile protejate de Conven ția European ă a Drepturilor și
Libertăților Fundamentale ale Omului, cu referire special ă la art.6 (Dreptul la un proces
echitabil).
REGULILE EUROPENE CU PRIVIRE LA SANC ȚIUNILE ȘI MĂSURILE
COMUNITARE
Regula 3 :
Definirea, adoptarea și aplicarea sanc țiunilor și măsurilor comunitare trebuie stabilite prin
lege. Regula 7 :
Organele care r ăspund de executarea sanc țiunilor și măsurilor comunitare trebuie
prevăzute prin lege.
Obligațiile organelor de executare trebuie, de asemenea, stabilite de lege.
Regula 12 :
Hotărîrea de impunere sau de revocare a unei sanc țiuni comunitare sau a unei m ăsuri
premergătoare procesului trebuie luat ă de instan ța judecătorească.
Regula 22 :
Natura sanc țiunilor și măsurilor comunitare, modul lor de executare trebuie s ă fie în
conformitate cu sistemul dr epturilor omului garantate infractorului pe plan interna țional.

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
229
Partea a doua se ocupă de resursele umane și materiale. Eficien ța și credibilitea
acestui tip de sanc țiuni și măsuri depinde de profesionalismul celor implica ți în
administrarea lor, de asigurarea resurselor materiale și financiare necesare reintegr ării și
supravegherii infractorilor . Personalul trebuie s ă fie suficient de numeros, s ă aibe
aptitudini și pregătirea profesional ă necesare posturilor ocupa te (rg.38). Eficacitatea
acestor m ăsuri depinde și de un al treilea tip de resurse, respectiv de particiaparea
comunității. Rolul comunit ății este de a-i ajuta pe infractori s ă-și dezvolte leg ături
constructive în cadrul acesteia, s ă devină conștienți de interesul pe care comunitatea îl
manifestă față de ei (regula 46).
Partea a treia a regulilor reglementeaz ă managementul implement ării și
administr ării sancțiunilor și măsurilor comunitare. Ele stabiles c, de asemenea, o serie de
garanții și proceduri menite s ă asigure respectarea drepturilor infractorului pe toată
durata execut ării sancțiunii sau m ăsurii comunitare. Între acestea, Regulile prev ăd:
¾ dreptul de a fi informat cu privire la drepturile pe le are,
¾ dreptul de a fi asistat pentru ca aceste drepturi s ă fie respectate,
¾ dreptul de a adresa verbal sau scris plîngeri, instan ței care a pronun țat hotărîrea sa
organului de executare, etc. Regulile fac, de asemenea, referire la metodele și strategiile de interven ție (cap.IX),
la implica țiile și consecin țele încălcării obliga țiilor prev ăzute de instan ță (cap.X). O
atenție special ă este acordat ă rolului cercet ării științifice în procesul promov ării și
evaluării eficien ței sancțiunilor și măsuilor comunitare (cap.XI).

REGULILE EUROPENE CU PRIVIRE LA SANC ȚIUNILE ȘI MĂSURILE
COMUNITARE
Regula 71 :
Metodele de executare trebuie s ă fie adaptate la fiecare caz în parte. Organele și
personalul care r ăspund de administrarea sanc țiunilor și măsurilor comunitare trebuie s ă
aibe libertatea de realiza o interven ție individualizat ă, fără ca prin aceasta s ă genereze un
tratament discriminatoriu. Regula 72 :
În cazul identific ării unor nevoi i ndividuale ce condi ționează eficiența executării
sancțiunii sau m ăsurii stabilite, se va acorda asiten ța material ă, socială necesare.

Regulile au fost elaborate de "vec hiul" Consiliu al Europei, ai c ărui membrii,
înainte de 1989, erau în exclusivitate țări din Europa occidental ă. În 1989 erau 23 de

Doina BALAHUR
230
membrii. La ora actual ă Consiliul Europei are 55 de membri. Între ace știa sunt și țări
ex- comuniste. " În ce prive ște membrii vechi – observa W.Rau82 – n-a fost nevoie s ă fie
depuse eforturi speciale pentru a- i convinge de utilitatea sanc țiunilor și măsurilor
comunitar. Sistemele lor penale prevedeau deja o palet ă largă de alternative
neprivative de libertate în momentul în ca re au fost adoptate regulile. Din acest motiv
ele s-au ocupat în special de reglementarea unor garan ții juridice ale infractorilor.
Situația noilor membrii este diferit ă. Cei mai mul ți nu au înc ă un sistem coerent de
sancțiuni și măsuri comunitare. Reglementarea acestora întîmpin ă dificultăți de
acceptare din partea personalului oficial din domeniul justi ției și din partea publicului.
Ei se confrunt ă, de asemenea, cu lipsa de resurse umane și materiale și a infrastructurii
necesare implement ării sancțiunilor și măsurilor comunitare ."
În România progresele legisl ative în materia reglement ării sancțiunilor și
măsurilor comunitare sunt timide, de și este membr ă a Consiliului Europei din 1994.
Aplicarea lor – în limitele înguste ale legisla ției existente- s-a r ealizat ca efect al ac țiunii
societății civile, sprijinit ă și coordonat ă de o de specialitate, recent înfiin țat, din cadrul
Ministerului Justi ției și cu asisten ța – material ă, financiar ă și științifică- decisivă a Know
How Fund de la Ambasada Regatului Marii Britanii și Irlandei de Nord la Bucure ști.
Specialistii din Marea Br itanie au fost o prezen ță constantă, contribuind la formarea
profesional ă și managerial ă a celor care î și desfășoară activitatea în domeniul
probațiunii.

82 Rau, W lucr.cit. pag. 185

Asistența Socială în sistemul de proba țiune
231

Bibliografie

1) Balahur, D (2004) : Proba țiune și Reintegrare Comunitar ă, Buc, Ed.Didactic ă și
Pedagogic ă;
2) Balahur, D( 2001) : Pluralis mul socio-juridic global și reglementarea proba țiunii
în Manualul Consilierului de reintegrare, I.Durnescu (coord), Craiova,
Ed.Themis
3) Balahur, D (2001) Fundament e socio-juridice ale proba țiunii, Iași, Ed.Bit
4) Manualul Consilierului de Reintegrare ( 2004) : Editat de Mini sterul de Justi ție,
Buc.Ed,Oscar Print
5) Foucaul, M (1997): A supraveghea și a pedepsi, Buc., Ed.Humanitas

I. Introducere
II. Defini ții și precizări terminologice
III. Elemente de pshihopatologie
III. 1. Semiologia senza ției și percepției
III. 2. Semiologia aten ției
III. 3. Semiologia memoriei III. 4. Semiologia gândirii III. 5. Semiologia imagina ției
III. 6. Semiologia voin ței
III. 7. Semiologia starilor afective III. 8. Tulburari de personalitate III. 9. Schizofrenia III.10. Tulbur ările de intelect

IV. Asisten ța socială a bolnavului psihic
IV.1. Principii și valori ale asist ării bolnavului psihic / deficientului mental
IV.2. Servicii specializate de s ănătate mintal ă
IV.3. Tipuri de institu ții de protec ție și asistență a persoanelor cu tulbur ări psihice /
handicap psihic IV.4. Drepturile persoanelor cu tulbur ări psihice

V. Bibliografie
VI. Resurse on – line

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE
ȘI ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A
BOLNAVULUI PSIHIC
Conf. dr. Con țiuȘOITU
CUPRINS

Probleme fundamentale ale unit ății de curs

Elemente de psihopatologie
Specificul interven ției asistentului social în activitatea cu bolnavul psihic

Scopul unității de curs:

Familiarizarea studen ților cu domeniul asisten ței sociale a persoanelor cu patologie psihic ă.

Obiectivele unit ății de curs:
analiza conceptelor fundamentale ale domeniului;
introducere în psihopatologie;
însușirea cuno ștințelor și deprinderilor necesare asistentului social în activitatea sa în echipe
interdisciplinare de lucru cu persoanel cu patologie psihic ă în insituții variate.

Modalități de evaluare a studen ților:
a. rezolvarea a patru teme – din capit ole diferite – 30% din nota final ă;
b. parcurgerea și prezentarea unei lucr ări indicate în bibliograf ie – 10% din nota final ă;
c. participarea la tutorial e – 10% din nota final ă;
d. rezultatul la lucrarea scris ă finală – 40% din nota final ă;
e. 10% din nota final ă – din oficiu.

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
235I. INTRODUCERE

Raportul anual (2001) al Organiza ției Mondiale a S ănătății arată că tulburările
psihice sunt o important ă sursă de dizabilit ăți, 5 din primele 10 pozi ții ale ierarhiei
bolilor în func ție de capacitatea de a genera dizabilit ăți fiind ocupate de tulbur ări
psihice.
Prevalența pe viață a acestor boli este de aproximativ 33% ceea ce înseamn ă că
unul din trei oameni va avea, la un moment dat, pe parcursul vie ții, o tulburare psihic ă
diagnosticabil ă prin criterii interna țional acceptate. Chiar dac ă în România nu dispunem
de studii epidemiol ogice recente (pentru c ă sunt foarte costisitoare) nu exist ă nici un
motiv pentru a crede c ă ne situăm sub acest nivel considerat teoretic. Dimpotriv ă, există
suficiente indicii care sugereaz ă, în ultimul deceniu, valori semnificativ mai mari (în
raport cu media european ă): deteriorarea general ă a stării de sănătate a popula ției,
expansiunea abuzurilor și a dependen țelor de substan țe psihoactive, cre șterea ratei
suicidului, suprasaturarea cu factori de stres a societ ății (declin economic, cre ș
terea
șomajului, sc ăderea nivelului de trai), expans iunea comportamentelor agresive și
violente etc. 1

II. DEFINI ȚII ȘI PRECIZ ĂRI TERMINOLOGICE

Persoană cu tulbur ări psihice este considerat ă persoana bolnav ă psihic,
persoana cu dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltat ă psihic ori dependent ă de
alcool sau de droguri, precum și persoana care manifest ă alte deregl ări ce pot fi
clasificate, conform norme lor de diagnostic în vigoa re din practica medical ă, ca fiind
tulburări psihice
2.
Persoana cu tulbur ări psihice grave este persoana cu tulbur ări psihice care nu
este în stare s ă înțeleagă semnifica ția și consecin țele comportamentului s ău, astfel încât
necesită ajutor psihiatric imediat.3
Prin handicap psihic se înțelege incapacitatea persoanei cu tulbur ări psihice de a
face față vieții în societate, situa ția decurgând direct din prezen ța tulburării psihice.4

1 Ordin nr. 374 din 10/04/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 373 din 02/05/2006, privind
aprobarea Strategiei în domeniul s ănătății mentale.Partea I. Preambul
2 Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a s ănătății mentale și a protec ției persoanelor cu tulbur ări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, a.
3 Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a s ănătății mentale și a protec ției persoanelor cu tulbur ări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, b.

Conțiu Tiberiu ȘOITU
236
Prin pacient se înțelege persoana cu tulbur ări psihice aflat ă în îngrijirea unui
serviciu medical5.
Psihiatria este o ramur ă a medicinei care se ocup ă de prevenirea, evaluarea,
diagnosticarea, tratarea și recuperarea bolnavului psihic și mental .
Psihopatologia se ocupă de aspectele patologice ale vie ții psihice.
Semiologia reprezint ă acea parte a psihiatriei care se ocup ă cu studiul
simptomatologiei bolilor psihice, stabilind condi țiile, succesiunea, interdependen ța și
dinamica tulbur ărilor mentale, cât și caracterul lor particular, în func ție de boala psihic ă
sau somatic ă în cadrul c ăreia apar.

4 Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a s ănătății mentale și a protec ției persoanelor cu tulbur ări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, i.
5 Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a s ănătății mentale și a protec ției persoanelor cu tulbur ări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, c.

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
237III. ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE

III. 1. Semiologia senza ției și percep ției :

Senzația
este un act psihic elementar „mono-modal” de realizare a imag inii singulare a unor
însușiri ale obiectelor și fenomenelor lumii înconjur ătoare
acest proces psihic elementar se produce în urma ac țiunii obiectelor și fenomenelor
lumii materiale asupra organelor de sim ț
prin intermediul analizatorilor intero,extero și proprioceptivi excita ția se transform ă
în senzație în momentul în care ajunge în scoar ța cerebral ă
senzațiile reprezint ă izvorul ini țial al tuturor informa țiilor noastre.Ele nu sunt copii
ale însușirilor obiectelor și fenomenelor, ele sunt imagini subiective ale lumii
obiective .

Percepțiile
sunt definite ca procese senzoriale elementa re, care se disting pr in sintetism,unitate
și integritate, redând realitatea obiectual ă în imagini de ansamblu

Psihopatologia senzorialit ății

Hiperestezia reprezint ă o coborâre a pragului senzorial determin ă o
suprasensibilitate la excitan ți care pân ă atunci nu erau percepu ți. Este tr ăită ca o
impresie de cre ștere a intensit ății.
Hipoestezia este o cre ștere a pragului senzorial. Individul afectat manifest ă o
receptivitate sc ăzută la stimuli.

Iluziile se manifest ă ca o reflectare denaturat ă a obiectelor și fenomenelor, fiind
întotdeauna generate de un stimul / excitant real. Sunt definite și ca percep ții false.
Iluziile pot fi întîlnite : – la normali în diferite circumstan țe externe;
– la bolnavi cu tulbur ări funcționale sau leziuni ale receptorilor;
– la bolnavi cu st ări febrile, boli infecto-contagioase;
Tulburări cantitative
Tulburări calitative

Conțiu Tiberiu ȘOITU
238
– la bolnavi cu diferite st ări confuzionale;
– la nevrotici ;
– la bolnavi psihotici.
În cazul iluziilor patologice bolnavul nu le corecteaz ă.
Halucina țiile reprezintă „percepții fără obiect”, f ără stimul declan șator.

III. 2. SEMIOLOGIA ATEN ȚIEI :

Atenția e s t e o f u n c ție sintetic ă a psihismului constând în activarea, tonificarea,
mobilizarea, orientarea selectiv ă și concentrarea focalizat ă a proceselor psiho-
comportamentale în vederea unei reflect ări optime și facile a realit ății și a unei
intervenții eficiente în cadrul autoregl ării activit ății

Tulburările de aten ție (disprosexiile) pot fi împ ărțite :
Hiperprosexii – caracterizate prin exagerarea orient ării selective a
activității de cunoa ștere
Hipoprosexii – diminuare a orient ării selective a activit ății de cunoa ștere
Aprosexii – dispariția oricăror posibilit ăți prosexice

III. 3. SEMIOLOGIA MEMORIEI :

Memoria . Este un proces psihic al orient ării retrospective realizat prin
întipărire (fixare), p ăstrare (conservare) evoca re (reactualizare). Memoria
oglindește experien ța anterioar ă și constituie rezervorul gândirii și imagina ției,
suportul for ței cognitive a insului
Tulburările de memorie se împart:
cantitative – hipermneziile
– hipomneziile
– amneziile
calitative – tulburări ale sintezei mnezice imedia te (sentimentul de straniu,
falsele recunoa șteri)
– tulburări ale rememor ării trecutului
– confabula ția
– ecmneziile
– anecforie

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
239Hipermneziile se caracterizeaz ă printr-o exagerare a evoc ărilor care apar
multiple, tumultoase și cu o marcat ă tendință involuntar ă îndepărtînd subiectul de
preocupările principale împuse de conj uctura prezente (poate apare și la oameni normali
legat fiind de anumite st ări afective – bucurii mari, reu șite).
Hipomnezia reprezintă scăderea în diferite grade a for ței mnezice. Se întâlne ște
în : surmenaj, st ări nevrotice, oligofrenii, st ări de involu ție.
Amneziile – în sens strict, înseamn ă pierderea total ă a capacit ății amnezice.
Clasificare – care ia ca punct de referin ță debutul bolii
amnezii de fixare (anterograde) – se refer ă la evenimente tr ăite după debutul
bolii. Se întâlne ște în: stări confuzionale, sindrom Korsacov, st ări reactive, st ări
nevrotice
amnezii de evocare (retrograde) – se întinde spre trecut dinaintea debutului bolii
până în copilărie. Se întilne ște în: stări cu încărcătură afectivă, amneziile din
demențe, afazia Wernike” demen ța limbajului”.

I) Tulburările sintezei mnezice imediate

iluzii de memorie – evocări eronate ale unor fenomene sau ac țiuni, trăite în
relitate de bolnav, dar care nu sunt încadrate în timpul și spațiul real în care ele
s-au petrecut sau nu sunt recunoscute de bolnav ca tr ăite sau netr ăite;
criptomnezia – nerecunoa șterea, ca fiind str ăin, a unui material literar, artistic,pe
care bolnavul le-a citit sau auzit în r ealitate, dar pe care în mod iluzoriu îl
consideră că este al lui și – din acest motiv – este necesar s ă fie deosebit de
plagiat. Se întâlne ște în: schizofrenie, psihoz ă paranoică;
falsa recunoa ștere – „ dubla con știință”. Ea const ă în a recunoa ște ceea ce de
fapt bolnavul nu recunoa ște. Se întilne ște în : surmenaj, st ări de obnubilare, st ări
maniacale, schizofrenii.

II) Tulburările rememor ării trecutului

reproduceri ale unor evenimente real e din trecut pe care bolnavul le
situiază în mod fals în prezentul tr ăit:
1. confabula țiile sau halucina țiile de memorie – reproducerea unor
evenimente imaginare (pe care bolnavul nu le-a tr ăit) el fabuleaz ă
asupra trecutului cu convingerea c ă îl evocă (bolnavul nu spune
adevărul dar nici nu minte, pentru c ă nu știe că minte). Se
întilnește în: demen ța senilă, oligofrenie, sindrom maniacal.
2. ecmnezia – bolnavul confund ă trecutul cu prezentul (bolnavii
senili trăiesc evenimentele din tinere țe). Se întilne ște în : demen țe
senile, epilepsia temporal ă, isterie.
Tulburări calitative

Conțiu Tiberiu ȘOITU
240
3. anecforia – reproducerea unor amintiri pe care pacientul le credea
uitate .Se întilne ște în : surmenaj, demen țe.

III. 4. SEMIOLOGIA GÂNDIRII :

Gândirea este considerat ă un proces central al vie ții psihice, o activitate complex ă,
mijlocită și generalizat ă prin care se distinge esen țialul de fenomenal, în ordinea
lucrurilor și ideilor, pe baza experien ței și a prelucr ării informa țiilor.
Activitatea cognitiv ă orienteaz ă subiectul în situa ții problematice, modelându-i
conduita
În desfășurarea sa, acest proces de construc ție ideativ ă procedeaz ă prin așa
numitele opera ții ale gândirii :
1. analiza
2. sinteza
3. comparația
4. abstractizarea
5. generalizarea

1. Tulburări de ritm și coerență ale gândirii. Ritmul ideativ în patologia psihiatric ă
poate apare fie sub forma acceler ării, fie sub forma încetinirii .
Accelerarea ritmului ideativ – poartă denumirea de fug ă de idei.
se caracterizeaz ă prin aceea c ă asociaț
iile se fac la întâmplare, dup ă aspecte
superficiale, dup ă asonanță, rimă, localizare în timp și spațiu sau dup ă
contraste facile
bolnavii vorbesc mult cu voce tare
în formele de exacerbare extrem ă a fugii de idei, asocierile pierd total
legăturile logice formale, ajungânu-se la o stare de incoeren ță a gândirii
se întâlne ște în : – sindroamele maniacale
– în schizofrenie, faza de excita ție psihomotorie
– Stări de ebrietate
– Intoxicații ușoare
– Stări nevrotice
– În stările de oboseal ă marcată și de surmenaj

O formă particular ă a acceler ării ritmului ideativ, este mentismul , care se
caracterizeaz ă prin depănarea rapid ă, incoergibil ă, a reprezent ărilor și ideilor

Incoerența gândirii – propozi țiile și frazele p ăstrează forma gramatical ă corectă,
dar ele nu mai au nici un în țeles

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
241 forma extrem ă – numită salată de cuvinte: bolnavul exprim ă o serie de cuvinte
sub forma unui amestec lipsit total de con ținut logic și alteori ia aspect de
verbigera ție – repetarea stereotip ă a aceleiasi propozi ții, fraze sau cuvinte,
frecvent lipsite total de în țeles;
se întâlne ște în – schizofrenie
– stări demențiale avansate
– tulburări de conștiință
Încetinirea ritmului ideativ – exprimare lent ă, prin răspunsuri întârziate; este
necesară repetarea întreb ării pentru a ob ține un răspuns.
Baraj ideativ – ritmul ideativ înceteaz ă brusc, pentru câteva secunde, dup ă care
cursul gândirii poate fi reluat se întâlne ște în schizofrenie
Dispariția fluxului ideativ – Se întâlne ște în stările comatoase.A mai fost
descrisă în stări de idioție și demențe și chiar în epilepsie.
2. T ulburările de con ținut ale gândirii sunt cele mai interesante pagini ale
psihopatologiei, pentru c ă
discursul bolnavului psihic, r ăspunsurile sau relat ările sale
frapează în cea mai mare m ăsură interlocutorul.
În analiza con ținutului gândirii sunt necesare unele preciz ări noționale și anume
precizarea accep țiunii de idee : dominant ă, obsedant ă, prevalent ă, delirantă.
1. ideea dominant ă: prin reversibilitatea ei se în scrie în sfera normalului. Dup ă o
discuție, lectură,spectacol, o idee se poate deta șa și se impune într-un anumit
moment al gândirii.
2. ideea obsedant ă : idee ce izbucne ște, irupe, asediaz ă gândirea și se împune
conștiinței deși este în dezacord cu ea. Stranie și contradictorie situa ției și
personalit ății insului, acesta îi recunoa ște caracterul paraz itar sau patologic,
luptă pentru înl ăturarea ei, de multe ori f ără a reușii să o învingă.
Obsesia se poate prezenta sub patru forme:
obsesiile ideative : „intoxica ția „ prin idee. Boala lui „De ce”, „poate”, „dac ă”.
Bolnavul este într-o perpetu ă pendulare asupra eventualit ăților posibile, se
întreabă, analizeaz ă, revine.
Amintiri și reprezent ări osesive : se exprim ă prin perseverarea penibil ă a
rememorării unor evenimente cu con ținut neplăcut, jenante sau în orice caz
dificile.

Conțiu Tiberiu ȘOITU
242
Obsesii fobice6 – constă în teama fa ță de anumite evenimente, lucruri,fiin țe,
acțiuni, situa ții, teamă nejustificat ă.
Bolnavul recunoa ște caracterul ira țional al fricii sale, o apreciaz ă în mod critic,
luptă pentru a o înl ătura, dar nu reu șește. Pot fi sistematizate în:
o frica de locuri (de a trece strada, de a sta într-un spatiu închis etc.)
o frica de obiecte (de obicei ascu țite, de tren etc.)
o frica de oameni, boal ă, moarte.
obsesii impulsive : îndemnarea bolnavului la acte particulare ,lipsite de ra țiune,
inacceptabile, ridicole. Compulsie: teama de a nu da curs tendin ței împulsive,
de a nu comite actul impulsiv, spre care este împins. (au capacitatea voluntar ă
de a se st ăpânii – compulsia nu se transform ă într-un act impulsiv. O form ă
deosebită a acțiunilor obsesive o reprezint ă ritualurile.

3. ideea prevalent ă: se caracterizeaz ă nu numai prin pozi ția sa dominant ă în
câmpul con științei, prin neconcordan ța și semnifica ția aberant ă ci și prin faptul
că ea orientez ă și diferențiază cursul gândirii. În plus, celelalte idei, în loc s ă se
opună, să o contrazic ă, graviteaz ă în jurul ei, sprijinind-o și aducându-i noi
argumente.
– întâmplările din realitate sunt luate drept argumente
– ideea prevalent ă este în concordan ță cu personalitatea
individului
– se întâlne ște în: în st ări reactive de intensitate psihotic ă,
epilepsie, alcoolism, st ări predelirante

4. ideea delirant ă: evoluiaz ă pe un fond de claritate a con științei Ideea delirant ă
nu corespunde realit ății cu care se afl ă în opoziție evident ă și pe care o exprim ă
în mod deformat.
– Pune stăpânire în mod brusc sau insidios pe con știința insului, c ăruia îi
schimbă comportamentul, și se menține în ciuda contradic țiilor evidente
cu realitatea.
– Prin idee delirant ă mai înțelegem judec ățile și raționamentele care
reflectă în mod erona t realitatea și modific ă în sensul lor patologic
concepția despre lume și comportamentul bolnavului.

6 Fobia este o stare de fric ă cu obiect bine precizat , spre deosebire de anxietate care este o stare de team ă,

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
243
Sub spectul con ținutului tematic, ideeile dominante se clasific ă în:
a .) idei delirante expansive
1. idei de m ărire și bogăție (grandoare) – pacientul se consider ă bogat,
dotat cu însu șiri deosebite;
2. idei delirante de inven ție;
3. idei delirante de reform ă;
4. idei de filia ție – convingerea c ă sunt descenden ții unor familii renumite;
5. idei erotomanice – convinge rea de a fi iubit de c ătre o persoan ă de
obicei cu un nivel socio-cultural superior și căruia îi atribuie în mod
deliberat sentimente de dragoste ;
6. idei mistice sau religioase.
b.) idei delirante depresive
1. idei de persecu ție – sunt urm ăriți, supraveghea ți și se comploteaz ă
împotriva lor
2. idei de revendicare – izvor ăsc din convingerea unei nedrept ăți,
sentiment perpetuu de frustrare
3. idei de gelozie – sunt mai frecvente la b ărbați. Când sunt reale pot duce
la un comportament agresiv periculo s îndreptat împotriva partenerului
4. idei de rela ție – conține ideea c ă obiectele, evenimentele, oamenii din
jur au o semnifica ție personal ă pentru pacient: o remarc ă auzită la
televizor îi este adresat ă lui
5. idei de autoacuzare și vinovăție – apar la persoanele depresive –
păcatele lui vor atrage furia divin ă asupra familiei
6. idei de transformare și posesiune
7. idei de nega ție – înțelesul a fost extins și a idei persistente precum :
cariera lui s-a sfâr șit, el este pe pragul mor ții, idei privind pr ăbușirea
funcțiilor organice (intestinele sunt blocate cu materiile în putrefac ție) –
Sindromul Cotard
c.) idei delirante mixte
– motivarea de mixt este dat ă de tonalitatea ambigu ă afectivă, pe
fondul care evoluiaz ă aceste idei

lipsită de obiect.

Conțiu Tiberiu ȘOITU
244
1. idei de influen ță (variantă a delirului de interpretare) – pacientul crede c ă
acțiunile sale, impulsurile, gândurile îi sunt controlate de o for ță
exterioară
2. idei metafizice, cosmogonice – sunt orientate spre elucidarea originii
vieții, a lumii, a sufletului, a reâncarn ării

III.tulbur ări ale expresiei verbale și grafice ale gândirii
Tulburări de limbaj : dislogii, disfazii, dislalii.

III. 5. SEMIOLOGIA IMAGINA ȚIEI :

Fiind sus ținută de gândire (al c ărei element esen țial este) avînd origine în
reprezentări, imagine țiea poate fi considerat ă ca un proces psihic de prelucrare,
transformare și sintetizare a reprez ăntărilor și idilor în scopul f ăuriri unor noi imagini și
idei. Psihopatologia imagina ției este în strâns ă legătură cu psihopatologia gândirii,
modificările sale de aspect cantitativ și calitativ precum și tulburările sale fiind în
strânsă legătură cu dezvoltarea și respectiv cu tulbur ările gândirii.
O formă de exaltare imaginativ ă este realizat ă de mitomanie. În debilitatea mental ă
– mitomania are un rol compensator al insuficien ței cognitive

III. 6. SEMIOLOGIA VOIN ȚEI :

Voința este latura reglatoare a con științei, la baza c ăreia stă intenția și decizia
subiectului. Ea reprezint ă activitatea psihic ă orientată spre atingerea unor scopuri
propuse con știent pentru a c ăror realizare trebuie dep ășite anumite obstacole interne sau
externe care apar în calea indeplinirii ac țiunilor.
Desfășurarea unui act voluntar presupune mai multe faze :
– formularea scopului
– lupta motivelor
– adoptarea hot ărârii
– execuția (îndeplinirea) ac țiunii.

1. hiperbulia – exagerarea for ței voliționale
– se întâlne ște relativ rar
Tulburări cantitative

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
245- se întâlne ște la toxicomani : are cracter unidirec țional și selectiv
2. hipobulia – scăderea forței voliționale pân ă la dispari ția ei (abulie)
– pe plan comportamental se traduce prin sc ăderea capacit ății de a acționa
– se întâlne ște în: stări nevrotice, st ări maniacale, oligofrenii

disabulia – dificultatea de a trece la o ac țiune sau de a sfâr șii o acțiune început ă
(nu poate ini ția sau finaliza ac țiunea respectiv ă)
impulsivitatea – o insuficien ță a voinței pasive, inhibitorii, are ca rezultat lipsa
de frână și comportamentul impulsiv determinat de dezechilibrul dintre tendin ța
impulsivă și controlul voluntar
– acest dezechilibru se manifest ă pe plan comportamental prin acte
impulsive, intempestive inadaptate, de cele mai multe ori cu caracter antisocial, reprobabil și dramatic
– pot apare la oamenii normali cu un temperament coleric
– în situații confictuale
– impulsivitatea este caracteristic ă st
ărilor psihopatice în tîlnindu-se la
psihopații excitabili impulsivi
– mai avem – impulsivitatea nevroticilor – mai ales a celor anxio și care
izbucnesc în momentele de maxim ă tensiune afectiv ă – raptusurile
anxioase

III. 7. SEMIOLOGIA ST ĂRILOR AFECTIVE :

Procesele afective, reprezint ă o formă de manifestare a atitudinii omului fa ță de
situațiile de via ță, față de realitatea înconjur ătoare în general. Ele exprim ă în modul cel
mai deplin universul subiectiv, simfonia subiectiv ă a vieții interioare a individualit ății și
personalit ății insului
DSM IV recomand ă ca termenul de afect să fie folosit pentru st ările de scurt ă
durată iar cel de dispoziție pentru cele prelungite.
În psihopatologie, tulburarea st ărilor afective a fost apreciat ă după următoarele
criterii :

natura
intensitatea
forța
labilitatea
conținutul
adecvarea motiva țională sau motivarea delirant ă
Tulburări calitative

Conțiu Tiberiu ȘOITU
246

Tulburările afective frecvente :
Hipotimia : reprezint ă o scădere în grade variate a tensiunii afective și a elanului
vital până la apatie și indiferen ță. Se traduce printr-o redus ă expresivitate mimic ă:
– indiferență – dezinteres pentru lumea exterioar ă și slabă modulare a
paletei emo ționale
– apatia – lipsa de tonalitate afectiv ă și dezinteres auto și alopsihic
Se întâlne ște în : oligofrenii, st ări de deteriorare cognitiv ă, TCC, st ări confuzionale

Hipertimie
Depresia este o hipertimie negativă care se caracterizeaz ă printr-o puternic ă
trăire, printr-o participare afectiv ă intensă, sub un evantai restrâns, cu sentimentul
durerii morale, al inutilit ății și devaloriz ării.
Bolnavul se prezint ă:
o cu dispozi ție deprimat ă
o lipsit de voio șie
o idea
ție lentă cu conținut trist, dureros
o mimica, pantomimica exprimând concordant con ținutul
dureros al tr ăirilor
o depresia – ca expresie a unei st ări patologice de intensitate
psihotică sau nevrotic ă nu trebuie confundat ă cu reacțiile
de deprimare determinate de situa ții de doliu, pierderi
materiale, insuccese, decep ții.

Euforia , hipertimie cu puternic ă încărcătură afectivă pozitivă, prin exagerarea
dispoziției în sensul veseliei, st ării de plenitudine, de bine general, de putere, înso țită de
fugă de idei, logoree, de ironii și glume deseori contagioase.
– mimică expresivă,bogată, gesturi largi și variate,
– tendință la supraapreciere a propriei persoane și exagerarea tendin țelor și
trebiunțelor.
Un evantai euforic întâlnim în intoxica țiile ușoare cu alcool, cocain ă, cafea, în
stări nevrotice prin suprasolicitare, în st ări subfebrile.
În forma autentic ă, euforia se întâlne ște în fazele maniacale ale bolii afective
bipolare, în st ările demen țiale senile, oligofrenii.

Anxietatea. În cadrul tulbur ărilor afective, ast ăzi, termenul este restrâns numai
la tulburări în care dispozi ția constă în depresie și euforie.
Anxietatea a fost definit ă de Piere Janet – ca teamă fără obiect – manifestat ă
prin: nelini ște psihomotorie, modific ări vegetative, disfunc ții comportamentale.
Anxietatea patologic ă este distinct ă față de nelini ștea ca teama obi șnuită
resimțită de orice subiect în fa ța unei situa ții noi sau cu un grad de dificultate sporit al
cărui răsunet asupra activit ății este pozitiv.

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
247Anxietatea prezint ă următoarele caracteristici :
1. este nemotivat ă
2. se referă la un pericol iminent și nedeterminat, fa ță de care apare o
atitudine de a șteptare (stare de alert ă)
3. este înso țită de convingerea neputin ței și dezorganiz ării în fața
pericolului
4. asocierea unei simptomatologii negative generatoare de disconfort
somatic (se daclan șează astfel un cerc vicios prin care anxiatatea se
autoîntreține)

Fobiile sunt manifest ări de frică specifică intensă declanșată de un obiect sau
situație, care nu au prin ele însele un car acter periculos, cu caracter ira țional recunoscut
ca atare și care nu poate fi controlat ă volitiv.
Proiecții ale anxiet ății, fobiile pot invada oricare din obiectele și situațiile
realității de care experien ța individual ă se leagă într-un mod oarecare.

III. 8. TULBUR ĂRI DE PERSONALITATE

Termenul de personalitate se referă la calitățile comportamentale stabile ale
unui individ într-o mare varietate de circumstan țe

Dacă persoana s-a comportat mai întâi normal și începe la un moment dat s ă se
comporte anormal – se spune c ă are o tulburare mental ă
Dacă însă comportamentul s ău a fost întotdeauna la fel de anormal cum este și în
prezent – se spune c ă are o tulburare de personalitate
Ceea ce la vârsta adult ă denumim tulburare de pers onalitate, la vârsta copil ăriei
este denumit tulburare de comportament
Comportamentul anormal se caracterizeaz ă prin :
Datează de mulți ani
Este persistent
Nu urmeaz ă evoluția unor episoade de boal ă psihică
Este evident dezadaptativ fa ță de o gam ă largă de situații personale și sociale

Tulburarea de personalitate paranoid ă (paranoic ă)

Pacienții cu tulburare de personalitate paranoid ă au tendin ța de a atribui altora
motivații rău voitoare. Sunt suspicio și și neâncrez ători: deseori ostili, iritabili sau
mânioși și frecvent colec ționari de nedrept ăți, parteneri maritali gelo și în mod patologic
sau procesomani.

Conțiu Tiberiu ȘOITU
248
Semne
Nu fac confiden țe
Văd înțelesuri ascunse
Tind să fie ranchiuno și și contraatac ă rapid
Au o purtare formal ă
Sunt lipsi ți de umor și serioși
Au idei preconcepute
Nu cred în loialitate sau fidelitate
Lipsiți de căldură
Curtează excesiv pe cei cu rang înalt sau puternici și exprimă dispreț față de cei
slabi
Genereaz ă la alții frică sau conflict
Pot fi implica ți în grupări extremiste

Tulburarea de personalitate schizoidă

Pacientul are un stil de via ță izolat, fără o năzuință manifestat ă către ceilalți.

Semne
Au activit ăți solitare.
Nu se simt bine în compania altor persoane și pot să manifeste un contact vizual
deficitar.
Nu are prieteni sau confiden ți, numai rude de gradul I.
Îi fac plăcere puține activit ăți.
Pare indiferent la laude sau criticile altora.
Manifestă răceală emoțională, detașare sau afectivitate aplatizat ă.
Par interesa ți de matematic ă, astronomie ori mi șcări filosofice.
Sexualitatea lor poate s ă implice doar fantezii.
Bărbații rămân adesea burlaci iar femeile accept ă pasiv căsătoria.
Nu au aparent nici o nevoie sau dorin ță de legături cu alții, dar pot s ă fie foarte
atașați de animale.

Tulburarea de personalitate schizotipal ă

Pacienți cu multiple ciud ățenii și excentricit ăți ale caracterului, gândirii,
afectelor, vorbirii, prezent ării.

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
249
Semne
Par ciuda ți sau stranii.
Gândire și vorbire ciudate – vagi, metaforice, supraelaborate sau stereotipe.
Sunt supersti țioși .
Au o foarte activ ă viață imaginar ă.
Pot fi implica ți în practici religioase stranii sau ocultism.
Experiențe perceptuale neobi șnuite .
Lipsa prietenilor.
Anxietate social ă exagerată .
Afect inadecvat.

Tulburarea de personalitate antisocial ă

Se caracterizeaz ă prin comportament malada ptativ în care pacientul nu
recunoaște drepturile altora. Tulburarea nu este stric sinonim ă cu criminalitatea
(infracționalitatea).

Semne
Persoana este în vârst ă de cel pu țin 18 ani.
Există dovezi de tulburare de conduit ă cu debut înainte de vârsta de 15 ani.
Ignorare și violare a drepturilor alto ra, care survine de la v ărsta de 15 ani și în
care sunt cuprinse :

1. Înșelătorie, indicat ă de minciuni repetate, folosirea unor nume false.
2. Comiterea repetat ă a unor fapte care constituie motive de arestare.
3. Impulsivitatea sau lipsa unor planuri de viitor.
4. Iritabilitatea și agresivitatea, indi cate de repetate b ătăi sau atacuri fizice.
5. Nepăsare față de siguran ța proprie sau a altora.
6. Lipsa de remu șcări.
7. Sunt manipulativi și par de încredere.

Tulburarea de personalitate borderline

Elementul esen țial îl constituie o instabilitate a rela țiilor interpersonale, a
imaginii de sine și a afectelor și impulsivitate marcant ă care începe precoce în perioada
adultă și este prezent într-o varietate de contexte A fost considerat ă anterior ca situându-
se la grani ța dintre nevroz ă și psihoză, de aici și denumirea (borderline = la grani ță,
eng.).

Conțiu Tiberiu ȘOITU
250

Semne
Bolnavii sunt “întotdeauna în criz ă”.
Gesturile, amenin țătore sau actele auto-distructive, auto-mutilante sau
suiccidare sunt frecvente.
Relațiile cu alții sunt tumultoase.
Se înfurie cu u șurință.
Sunt uneori manipulativi, uneori în mod evident pentru oricine.
Imaginea de sine este instabil ă.
Tind să aibă episoade micropsihotice.
Bolnavii nu tolerez ă să fie singuri. Se angajeaz ă în eforturi frenetice de evitare a
abandonului real sau imaginar.
Seimțăminte cronice de gol l ăuntric.
Sunt impulsivi în privin ța banilor și sexului și se angajeaz ă în abuz de
substanțe, șofat periculos.

Tulburarea de personalitate histrionic ă

Pacienții au un stil dramatic, emo țional, impresionant.

Semne
Sunt cooperan ți și dornici de a fi ajuta ți.
Tind să fie plini de culoare, c ăutând aten ția și seducători.
Manifestă comportament dependent.
Din punct de vedere emo țional pot s ă fie superficiali sau nesinceri.
Vorbirea poate s ă fie dramatic ă.
Adesea sunt sugestionabili.
Simpatici chiar sociabili.
Se folosește constant de aspectul fizic pentru a atrage aten ția.
Consideră relațiile pe care le are drept mult mai intime decât sunt.

Tulburarea de personalitate narcisică

Elementul esen țial îl constituie tendin ța spre de grandoare, necesitate de
admirație și de lipsă de empatie, care începe precoce în perioada adult ă.

Semne
Au un sentiment grandios al importan ței de sine.
Se asociaz ă senzația de a fi special și de a i se cuveni.
Fantezii nelimitate de succes, putere, str ălucire, frumuse țe sau iubire ideal ă.
Recepționează critica sau înfrângerea cu furie sau cu depresie.

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
251 Lipsit de empatie.
Solicită admirație excesiv ă.

Tulburarea de personalitate obsesiv – compulsiv ă

Tinde să predomine perfec ționismul, ordinea și lipsa de flexibilitate.

Semne
Preocupare excesiv ă cu ordinea, incluzând regului, reglement ări și sistematiz ări.
Perseveren ța, care atinge adesea nivelul înc ăpăținării.
Când deciziile trebuiesc luate intu itiv, indecizia devine o problem ă.
Perfecționismul este frecvent.
Caută să dețină controlul asupra lor și asupra situa țiilor în care se g ăsesc.
Le lipsește spontaneitatea.
Sclavi ai am ănuntelor.
Preferă rutina în detrimentul nout ății.
Stil avar de a cheltui .

Tulburarea de personalitate evitantă

Pacientul are personalitate ru șinoasă sau timid ă, denumit ă de asemenea fobic ă.

Semne
Sunt ușor de rănit sau jignit.
Sunt retra și social.
Sunt dornici de implicare social ă.
Este prezent un complex de inferioritate – poate interpreta comentariile ca fiind
disprețuitoare sau negative .

Tulburarea de personalitate dependent ă

Bolnavii
Sunt lipsi ți de încredere în sine și necesită sfaturi și reasigurare.
Nu tolereaz ă să fie singuri și necesită supervizare excesiv ă în timpul lucrului.
Sunt pasivi.
Deleagă altora deciziile.
Își subordoneaz ă propriile nevoi, nevoilor altora.
Au dificult ăți de exprimarea dezacordului.

Conțiu Tiberiu ȘOITU
252

III. 9. SCHIZOFRENIA

Este o tulburare psihotic ă cu etiologie necunoscut ă și prezentări divergente. Se
caracterizeaz ă prin simptome pozitive și negative. Cu toate c ă nu este o tulburare
cognitivă, schizofrenia cauzez ă adesea afect ări cognitive (gândire concret ă, afectarea
procesării informa ției). Simptomele schizofreniei influen țează advers gândirea,
sentimentele, comportamentul și funcționarea social ă. Boala este de obicei cronic ă, cu o
evoluție care include o fază prodromal ă, o fază activă și o fază reziduală. Fazele
prodromal ă și rezidual ă se caracterizeaz ă prin forme atenuate ale simptomelor active,
cum ar fi convingeri ciudate și gândire magic ă, precum și prin deficite în autoângrijire și
în relaționarea interpersonal ă. Schizofrenia este bine stabilit ă ca o tulburare a creierului,
cu anormalit ăți structurale și funcționale vizibile prin neuroimagistic ă și cu o
component ă genetică evidențiată în structurile la gemeni.

III. 10. TULBUR ĂRILE DE INTELECT

Termenului de tulburare mental ă / tulburare de intelect i-au fost asocia ți, de-a
lungul timpului, și alți termeni cu sensuri diferite, deoa rece ei vizau fie structura, fie
etiologia, fie gradul de handicap mental al persoanei respective.
Astfel, Esquirol, în secolul XV III, pentru a putea face o diferen țiere între
tulburările mentale, st ările de demen ță și slăbire progresiv ă și globală a potențialului
mental, a utilizat no țiunea de idiotism. În leg ătură cu aceasta el spune: “omul aflat în
starea de demen ță este lipsit de bunurile de care el se bucura alt ădată … Idiotul s-a g ăsit
întotdeauna în nenorocire și mizerie… prezint ă multe din tr ăsăturile copil ăriei pe când
celălalt (dementul) p ăstrează în mare fizionomia omului matur. Idio ția nu este o boal ă,
este o stare în care facult ățile intelectuale nu s-au manifestat niciodat ă… începe odat ă
cu viața. Nimic n-ar putea da bie ților idioți chiar pentru câteva clipe mai mult ă rațiune,
mai multă inteligență.”
Termenii de idiot, imbecil, înapoiat sau întârziat mental sunt întrodu și de
Seguiu, care-i folose ște în lucrarea “Traite moral de hygiene et education des idiots”7.
Oligofrenia este pentru prima dat ă denumită de Krepelin iar mai apoi de Luria. Al ți
autori, vrând s ă facă o distinc ție clară între cauzele acestei boli, opereaz ă cu alte dou ă
noțiuni: debilitate mental ă normală și patologic ă. Alte cuvinte care au cunoscut și ele
largă circulație sunt termeni ca: retard are, incapacitate, handicap.
Însă pentru a fi reflectat ă cât mai fidel realitatea, mul ți autori au explicat sensul
acestor termeni apreciind c ă astfel s-ar putea evita consecin țele care rezult ă din dubla
sau polisemantica acestora.

7 apud Petru Arcan și Dumitru Cium ăgianu, (1980) Copilul deficient mental , Ed. Facla, Timi șoara, p. 21

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
253Intârzierea mental ă cuprinde toate cazurile la care se observ ă o rămânere în
urmă a psihicului sau o dezvoltare deficitar ă a inteligen ței, fapt ce nu permite atingerea
unui anumit prag al normalului pe toat ă durata vie ții. Mariana Ro șca consider ă că prin
folosirea acestui termen, persoana cu astfel de probleme poate fi ocolit ă de experien țe
traumatizante.8
Termenul de debilitate mental ă se referă la “prima zon ă de insuficien ță – legată
de exigen țele societ ății, exigen țe care sunt variabile de la o societate la alta, de la o
vârstă la alta – insuficien ță ai cărei determinan ți sunt biologici (normali sau patologici),
având un efect ireversibil în starea actual ă a cunoștințelor noastre.”
Debilitatea reprezint ă în același timp și gradul cel mai u șor al întârzierii mentale.
Oligofrenia este v ăzută de Luria ca o “insuficien ță determinat ă de lezări ale
sistemului nervos central”, ceea ce-i d ă acestuia un caracter de bandit, indiferent dac ă
acestă lezare a avut loc în perioada intrauterin ă sau cea postnatal ă.
Deficiența mentală este starea în care un indivi d “din motive fiziologice sau
psihice, are nevoie de un ajutor special pentru a se adapta condi țiilor de existen ță, fără
acest ajutor el plasându-se mult sub posibilit ățile sale reale.”
Apropiindu-se mult de termenul de întârziere mental ă, termenul de retardare
mentală este un concept folosit pentru defi nirea tuturor formelor de activitate
intelectual ă generală, situată semnificativ sub medie și se stabile ște exclusiv pe baza
coeficientului de inteligen ță.”
Termenii cei mai des folosi ți, însă au rămas totuși handicap mental și deficien ță
mentală.
Pus în raport cu societatea, individul cu probleme psihice, a fost socotit
handicapat deoarece acesta nu- și va putea exercita rolul s ău social, nu va putea s ă se
integreze în societate sau nu va putea s ă îndeplineasc ă expectan țele societății.
Handicapul mental implic ă niște limite intelectuale peste care acel individ nu va
putea să se dezvolte.
Însă, problema acestor persoane poate fi pus ă nu numai din perspectiva
societății, ci și din perspectiva individului. Astf el, societatea poate fi considerat ă ca
prezentând un handicap deoarece, fiind format ă din mai mul ți membri cu o dezvoltare
psihică normală, nu poate asigura condi țiile necesare desf ășurării unui individ cu o
dezvoltare psihic ă anormală.
Celălalt termen la care s-au oprit unii autori este deficien ța mentală, deoarece
consideră ei că aceasta poate fi asociat ă celorlalte forme de deficien ță: auditivă, vizuală,
motrică, senzorial ă.
Aprecierea acestor doi termeni nu reduce îns ă posibilitatea utiliz ării celorlal ți
termeni deoarece ace știa pot fi folosi ți și interdisciplinar.

8 Roșca, Mariana , (1967) Psihologia deficien ților mentali , București, Ed. Didactic ă și Pedagogic ă, p.8.

Conțiu Tiberiu ȘOITU
254

Gradele întârzierii mentale

După mai multe cercet ări efectuate de-a lungul timpului, s-a observat c ă
handicapul de intelect difer ă ca structur ă și profunzime. Luându-se în calcul coeficientul
de inteligen ță dar și posibilitatea de adaptare, integrare, formarea autonomiei personale,
de elaborare a comportamentelor comunica ționale și de rela ționare, s-a ajuns la o
diferențiere a handicapurilor de intelect pe ma i multe trepte sau în diferite grade.9
Aceste grade sunt:
1. Intelectul de limit ă (liminar)
Coeficientul de inteligen ță care corespunde acestui grad este cuprins între 85 și
90 (ca limit ă superioar ă) și 70. Aceast ă treaptă marcheaz ă granița între normalitate și
handicap.
Printre caracteristic ile somatice avem:
– dezvoltare somatic ă insuficient ă atât ponderal cât și structural;
– semne de rahitism de tip sechelar;
– anemie caren țială.
Neurologic, liminarul se distinge prin:
– tulburări motorii de tip paretic sau paralitic cu o anumit ă sistematizare;
– tulburări cerebeloase minore;
– tulburări extrapiramidale în caz de encefalopatie;
– diverse leziuni ale nervilor cranieni.
Studiindu-i în cadrul procesului de înv ățământ, cercet ătorii eviden țiază
necesitatea efortului depus de inst ructor pentru ca elevul liminar s ă poată îndeplini
cerințele educaționale.
Un rol important în ob ținerea succesului școlar la ace ști copii îl joac ă
și
imaginea de sine, care nu numai c ă poate împiedica îndeplinirea exigen țelor școlare dar
are ca efect și adoptarea unui comportament negativist, care prezint ă frecvente tulbur ări.
La acestea se adaug ă blocaje în mecanismul gândirii, factorul verbal și de
integrare a c ăror organizare sunt slab reprezentate.

2. Debilitatea mental ă sau deficien ța mentală de gradul I
Aceasta este a doua treapt ă a handicapului mental și corespunde unui coeficient
de inteligen ță ale cărui valori sunt cuprinse între 50 și 70.
Caracteristicile care apar țin acestei trepte s-au înregistrat la diferite nivele.
Astfel, la nivelul percep țiilor analiza și sinteza informa țiilor este deficitar ă din
cauza aten ției care se concentreaz ă asupra unor elemente peri ferice (culoare, greutate)
aceste procese necesitând un timp mai îndelungat.

9 Verza, Emil , (1998) Psihopedagogie special ă, București, Ed. Didactic ă și Pedagogic ă, p. 27.

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
255Sub aspectul reprezent ărilor, s-a ajuns la concluzia c ă reprezent ările debililor
mentali sunt distorsionate datorit ă: îngustimii câmpului perceptiv, orient ării dificile în
spațiu, lipsei de flexibilitate a activit ăților cognitive.
La nivelul cognitiv, debilii mentali se remarc ă prin gândire reproductiv ă,
practică, concret ă. Aceasta rezult ă din neputin ța de generalizare, abstractizare,
comparare, identificare. Îns ă un fapt ce a atras aten ția în studiul debililor mental, a fost
acela că, fiind pus în fa ța unor obiecte asem ănătoare într-o oarecare m ăsură, debilul
mental reu șește să distingă mai repede deosebirile dintre obiecte decât asem ănările
dintre ele. O alt ă particularitate a gândirii debilului mental este calitatea ancor ării.
Pentru astfel de persoane a apela la cuno ștințele vechi și a le pune în leg ătură cu cele noi
este un proces dificil din care el poate s ă iasă mai greu.
Limbajul la debilii mentali apare cu întârziere fa ță de copilul normal (doi ani),
cuprinde no țiuni cheie, iar din punct de vedere gramatical, exprimarea este anevoioas ă
și defectuoas ă.
Un alt proces cognitiv care se desf ășoară deficitar la debi lii mental, este
memoria. Aceasta nu are caracter voluntar ; de cele mai multe ori este involuntar ă iar
reproducerile sunt “infidele” realit ății. Transferul de cuno ștințe deasemenea are și el
foarte mult de suferit, iar pentru a realiza cu succes procesul memor ării, aceștia au
nevoie de foarte multe repeti ții.
Deficiențele motrice ale debililor ment ali sunt observate în: vitez ă și precizie
redusă a mișcărilor, reglare deficitar ă a forței musculare datorit ă insuficien ței senzațiilor
kinestezice, lateralitate manual ă stângă sau ambidextr ă, dexteritate manual ă scăzută.
Tulburările de ordin afectiv-emo țional au forma depresiunilor, ostilit ății față de
adulți, absenței răspunsului la solicit ări, anxiet ății, tensiunii emotive, simptome
nevrotice variate.
În plan social, debilii mentali de gradul I care au primit o preg ătire profesional ă
adecvată (în care au fost împlica ți atât ei cât și instructorii) și nu prezint ă tulburări de
personalitate, sunt capabili s ă-și câștige în mod independent mijloacele de subzisten ță.
3. Deficien ța mental ă de gradul II (imbecilitatea) este atribu ția persoanelor
care au coeficient de inteligen ță cuprins între 50 și 20.
Caracteristicile somatice ale acestei categorii de handicapa ți sunt:
– aspect displastic facio-cranian (h ipertelorism, asimetrii craniene, gur ă de lup,
facies de pitic, urechi malformate , displazii faciale, proeminen ța globilor
oculari);
– malforma ții viscerale (hepato-spleno- megalie, hernii ale peretelui
abdominal);
– tulburări de dezvoltare somatic ă cu deficit pondero-statural;
– anomalii genitale.
Neurologic, imbecilii sunt caracteriza ți prin tulbur ări de motricitate la care se
adaugă: microcefalie, hidrocefalie, cran iostenoze, displazii faciale.
Activitatea cognitiv ă a acestei categorii de handicapa ți mental, este deficitar ă și
ea. Atenția, memoria, gândirea, limbajul sunt limitate și nu pot fi dezvoltate și antrenate

Conțiu Tiberiu ȘOITU
256
decăt într-un c ămin școală. Deprinderile, dobândite, ale acestora, le dau posibilitatea de
a îndeplini anumite cerin țe simple, dar necesit ă în continuare o supr aveghere din partea
familiei sau a institu țiilor speciale.

4. Deficien ța mentală de gradul III – idio ția
Această formă a handicapului mental constituie forma cea mai grav ă și mai este
întâlnită și sub numele de demen ță.
Coeficientul de inteligen ță al acestor persoane este situat sub 20.
Somatic, idio ții prezintă frecvente malforma ții ale corpului, de cele mai multe
ori fiind prezente ma i multe, ceea ce indic ă de la prima vedere, existen ța anormalit ății.
Sistemul imunitar al acestora nu este rezistent, astfel încât orice infec ție poate
provoca moartea. De altfel, s-a constatat c ă puține persoane cu astfel de handicap tr ăiesc
mai mult de 19 ani.
Nivelul cogni ției este redus destul de mult. Astfel, limbajul se rezum ă la
monosilabe, cazurile în care ei folosesc cuvi nte întregi fiind izolate. Gândirea este și ea
limitată, idiotul stabilind doar rela ții între trebuin țele de baz ă și obiectele uzuale.
Atenția este involuntar ă pentru perioade scur te de timp, iar senza țiile și percepțiile sunt
inexistente. Datorit ă inexisten ței acestora, ei nu sufer ă dureri iar uneori au tendin ța de a
mânca orice fiindc ă le lipsește simțul gustativ. Activitatea psihomotric ă se rezum ă la
simple acte sau gesturi reflexe și de aceea ei nu pot executa acte ale mi șcării și hrănirii,
necesitând în totalitate sprijinul și supravegherea unor persoane competente.

TEMĂ:
1. Vizitați o institu ție de educare sau ocrotire a copiilor cu deficien țe mentale
(școală specială, centru de plasament etc.) și notați pe o pagin ă observațiile
dumneavoastr ă cu privire la particularit ătile de rela ționare între copii cu handicap
și între copii și adulții din centru (angaja ți, părinți sau alții).

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
257IV. ASISTEN ȚA SOCIAL Ă A BOLNAVULUI PSIHIC

În lume exista peste 400 milioane de oa meni cu tulburari mentale. Cu toate
acestea majoritatea nu primesc nici m ăcar tratamentul de baz ă, în special în regiunile
sărace ale lumii. O parte a institu țiilor și agențiilor specializate nici macar nu pot lua în
considerare propuneri de a trata problemele s ănătății mentale. Acelea care o fac o
considera de importan ță minoră, umbrită de nevoia presant ă de a salva vie ți prin tratarea
bolilor fizice.
Cu toate acestea, s ănătatea mental ă poate imbun ătăți starea general ă de bine și
poate preveni apari ția altor boli. S ărăcia și starea mental ă de bine sunt inter-relate, a șa
că sănătatea mental ă ar trebui sa fie considerat ă o component ă integrală, inseparabil ă a
bunăstării publice.
Numeroase studii și rapoarte începand din anii ' 90 au aratat ca probleme ale
sanatatii mentale, cum ar fi depresia, sunt mai frecvente printre s ăraci (Bulletin of the
World Health Organization, vol 81, p. 609). De asemenea, schimb ările sociale rapide și
urbanizarea în țările în dezvoltare au condus la cre șterea ratei sinuciderilor (Culture,
Medicine and Psychiatry, vol 23, p. 25).
Aceste tulburari au un impact semnifica tiv asupra starii de bine din punct de
vedere fizic și psihic. De exemplu, depresia re duce abilitatea oamenilor de a munci și
creste costurile ingrijirilor de sanatate. în m od tipic oamenii cu depresie merg la doctorii
lor cu simptome care nu au o cauza fizica. Dar doctorii trateaza aceste simptome ca și
cum ar fi rezultatul afectarii organice, conducand la costuri nenecesare în loc s ă se
adreseze problemei de baz ă ce ține de sanatatea mentala. Aceasta conduce la un cerc
vicios al deprivarii și bolii mentale, nu mult diferit de cercul vicios al deprivarii și
bolilor infectioase.
În acest moment sunt întâlnite dou ă abordări clar diferite, cel mai adesea
prezentate în opozi ție una fața de alta, asupra modalit ăților de îngrijire ale bolnavului
psihic.
Abordarea tradi țională indică drept loc de desf ășurare a interven ției spitalul de
psihiatrie care devine pentru perioade medii, lungi sau nedeterminate universul
“bolnavului”. Spitalul este nu doar centrul în care îi sunt oferite serviciile medicale,
psihologice, sociale și spirituale necesare ci are și (sau mai ales) menirea de a feri
“bolnavul” de factorii pert urbatori din mediul fizic și social.
Perspectiva alternativ ă își are originea în curentul “antipsihiatric” conturat în
anii `70 ai secolului XX. Unul din centrele care au avut contribu ții remarcabile la acest
demers a fost Spitalul de Psihiatrie “Socola” din Ia și. Una din diferen țele de abordare
constă în menținerea persoanei cât mai mult în mediul s ău familial.

Conțiu Tiberiu ȘOITU
258

IV. 1. PRINCIPII ȘI VALORI ALE ASIST ĂRII BOLNAVULUI
PSIHIC / DEFICIENTULUI MENTAL10:

1. Responsabilitatea echipei comunitare – presupune responsabilitatea pentru
persoana cu probleme de s ănătate mental ă la orice moment, indiferent dac ă aceasta se
găsește într-o facilitate de îngrijire (spitaliceasc ă, centru de zi, centru de reabilitare etc.)
sau în comunitate. A avea aceast ă responsabilitate este un lucru dificil, deoarece
persoana frecventeaz ă numeroase unit ăți de îngrijire, nu are o constan ță profesional ă și
dispune de resurse în general limitate de trai independent. Res ponsabilitatea pentru
persoanele cu probleme de s ănătate mental ă se încadreaz ă unei logici de cuprindere
geografic ă și se opera ționalizeaz ă după o prealabil ă evaluare a nevoilor popula ționale
din aria de cuprindere dat ă (pentru evaluarea problemelor existente în comunitatea
deservită și identificarea posibilelor solu ții de întâmpinare a acestora).
2. Participarea comunit ății – comunitatea deservit ă de un sistem integrat de
îngrijiri de s ănătate mental ă participă la deciziile și coordonarea acestuia. În general,
implementarea unor programe comunitare de îngrijiri de s ănătate mental ă s-a confruntat
la început cu o rezisten ță crescută a comunit ății de a-și asuma și de a sus ține aceste
inițiative. Aceste rezerve ale comunit ății se datoreaz ă, pe de o parte, atitudinilor
negative care mai persist ă în legătură cu boala mental ă, dar și faptului c ă implementarea
programelor s-a f ăcut inițial fără consultarea comunit ăților. Actualmente, în consiliile
directoare ale sistemelor de suport comunitar sunt invita ți să participe lideri politici și
persoane marcante din comunitate, precum și orice persoan ă care poate s ă aibă un statut
de lider informal (în special lideri ai comunit ăților etnice sau religioase). Tendin ța
actuală în sistemele func ționale de îngrijiri de s ănătate mental ă este aceea de a realiza
planul de servicii cu sprijinul reprezentan ților comunit ății. Realizarea planurilor de
servicii se face dup ă o prealabil ă educare a participan ților asupra sistemul ui de îngrijiri,
precum și de informare asupra resurselor disponibile, asupra prevederilor legale și de
funcționare practic ă a unităților de îngrijire din sistem. Pl anul de servicii pentru o
populație dintr-o anumit ă arie de cuprindere se realizeaz ă nu numai prin consult ări cu
liderii comunitari, ci și printr-o prealabil ă analiză a nevoilor popula ționale și după o
consultare cu reprezentan ți ai beneficiarilor și familiilor lor.
3. Accesibilitatea serviciilor – presupune toate mecanismele puse în joc pentru ca
persoanele care au nevoie de îngrijiri s ă cunoască serviciile din comunitate și să facă uz
de acestea. În primul rând, accesibiliz area unui serviciu presupune o loca ție spațială
ușor de localizat și de atins, precum și o accesibilitate lingvistic ă – acolo unde exist ă
minorități etnice/lingvistice, serviciul va cu prinde în echipa sa terapeutic ă persoane
aparținând respectivei comunit ăți. Accesibilizarea serviciilor presupune și angajarea
echipei terapeutice în ac țiuni sociale, care implic ă campanii de promovare a serviciilor,

10 Ordin nr. 374 din 10/04/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 373 din 02/05/2006, privind
aprobarea Strategiei în domeniul s ănătății mentale. Partea I. Preambul

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
259intervenții care s ă crească șansa ca persoanele care au nevoie de tratament s ă
beneficieze într-adev ăr de acesta, c ăutarea unor solu ții de asisten ță locativă mai ieftin ă,
precum și găsirea unor oportunit ăți și soluții pentru reinser ția profesional ă. Pentru a
realiza aceste obiectiv e, echipa terapeutic ă trebuie s ă se angajeze activ în ac țiuni și
campanii de reducere a stigmatiz ării persoanelor cu probleme severe de s ănătate
mentală.
4. Echilibru între componentele sistemului – fiecare component ă a sistemului
trebuie să fie în echilibru cu celelalte, astfel încât persoana în dificultate s ă poată
beneficia de îngrijiri, indiferent de nevoile ei. A realiza un echilibru între componentele
unui sistem comunitar este un lucru dificil din mai multe puncte de vedere. În primul
rând, serviciile publice, private și neguvernamentale pot s ă propună programe care în
fond nu fac nimic altceva decât s ă dubleze oferta, l ăsând componente de servicii sub-
sau nedezvoltate deloc. În al doilea rând, existen ța unor profesioni ști, echipe de
profesioni ști sau grupe de consum atori care se angajeaz ă activ în dez voltarea unui
anumit sector al sistemului poate s ă aibă ca rezultat subde zvoltarea unor alte sectoare
prin alocarea preferen țială de resurse umane și materiale. Pentru a asigura echilibrul
ofertei de servicii, fiecare sist em de suport comunitar necesit ă un management
centralizat care s ă aloce resursele în func ție de nevoile reale ale beneficiarilor.
5. Continuitatea îngrijirilor – în mod ideal, continuitatea îngrijirilor înseamn ă că
fiecare consumator beneficiaz ă de servicii de la aceia și profesioni ști pe tot parcursul
îngrijirii sale. Serviciile de s ănătate mental ă tind să fie compartimentalizate, iar
transferul informa țiilor despre evolu ția, tratamentele și nevoile beneficiarilor se face
uneori anevoios, datorit ă birocrației crescute și aspectelor legate de confiden țialitate în
transmiterea informa țiilor. Alternativa cea mai eficient ă este aceea a managementului de
caz. Managerul de caz ideal are atât rol de sus ținător al consumatorilor (prin ac țiuni de
advocacy), de manager de sistem, prin integrarea tuturor informa țiilor despre serviciile
și programele disponibile în teritoriu, precum și de terapeut. Pentru a- și îndeplini aceste
obiective, managerul ar trebui s ă aibă o încărcătură de cazuri redus ă, deservind în mod
ideal maximum 15 clien ți.
6. Alternative minimal restrictive – a lternativele minimal restrictive presupun
tratarea persoanelor cu probleme de s ănătate mental ă în unități de îngrijire care s ă
interfereze cât mai pu țin cu drepturile lor civile și cu participarea lor la via ța
comunitar ă. În aceast ă ordine de idei, spitalizarea va fi indicat ă numai atunci când este
strict necesar ă, fie datorit ă riscului de auto- sau heteroagresivitate, fie datorit ă necesității
aplicării unor tratamente sau investiga ții speciale.
7. Accentul pe reabilitare – interesul pentru reabilitare este dublu. În primul rând,
politicile de dezinstitu ționalizare gr ăbite ale anilor â70 au "aruncat" în strad ă mulți
psihotici cronici, al c ăror risc de deteriorare a func ționării este foarte rapid în
comunitate. De asemenea, întârzierea demar ării procesului reabilitativ dup ă debutul
maladiei aduce cu sine o cre ștere a poten țialului de dizabilitate. Apari ția noilor genera ții
de neuroleptice, cu efecte secundare considerabil mai pu ține, favorizeaz ă de asemenea
procesul de reabilitare. Principalul punct de gr eutate al procesului de reabilitare ar trebui

Conțiu Tiberiu ȘOITU
260
să fie inser ția sau reinser ția profesional ă, precum și îmbunătățirea abilit ăților
funcționale.
8. Specializarea îngrijirilor – asigurarea unor servicii care s ă deserveasc ă un
anumit tip de patologie sau care s ă ofere un anumit tip de îngri jire. În România, la un
nivel momentan neoficial, su nt recunoscute subspecializ ări, cum ar fi gerontopsihiatria,
psihiatria comunitar ă, psihiatria legal ă, psihoterapia sau tratamentul adic țiilor, dar nu
există prevederi legale care s ă statueze aceste supracompeten țe sau profesii în sine (cum
este cazul psihoterapiei). Unit ățile de îngrijire, cu rare excep ții, sunt de tip "psihiatrie
generală", alăturând clien ți cu patologii și niveluri de func ționare psihosocial ă diferite.
9. Implicarea beneficiarilor și a familiilor acestora în procesul de îngrijire –
oferta actual ă a sistemului de îngrijiri de s ănătate mental ă este, în mare m ăsură, sub
controlul psihiatrului. Consultarea beneficiarilor, a familiilor acestora sau a formelor asociative constituite sub egida implic ării consumatorilor de servicii de s ănătate mental ă
sunt acțiuni deloc uzuale în practica zilnic ă. Dezvoltarea unor sistem e de îngrijiri care
urmăresc o integrare comunitar
ă optimă implică un parteneriat activ între profesioni ști
și utilizatorii de servicii în domenii cum ar fi: ac țiuni sociale comune, consultarea
consumatorilor în ceea ce prive ște furnizarea de servicii, dezvoltarea noilor servicii sau
restructurarea celor existente, implicarea familiilor ori comunit ății în procesul de
îngrijiri, sprijinirea ini țiativelor de întrajutorare și suport comunitar etc.
10. Centrarea pe probe a practicii clinice și comunitare – o serie de ini țiative și
tehnologii în domeniul s ănătății mentale și-au dovedit, în momentul de fa ță, fie
ineficiența, fie faptul c ă sunt extrem de costisitoare în compara ție cu proceduri sau
servicii alternative. Stabilirea unor standarde de calitate pent ru serviciile de îngrijiri și
asistență și importarea și adaptarea unor tehnologii și formule de organizare care și-au
dovedit eficien ța și efectivitatea trebuie s ă reprezinte o prioritate a organizatorilor
reformei.

IV. 2. SERVICII SPECIALIZATE DE S ĂNĂTATE MENTAL Ă

Serviciile specializate de s ănătate mental ă se realizeaz ă prin următoarele structuri11:

a) centrul de s ănătate mental ă;
b) cabinetul psihiatric, cabinetul de evaluare, terapie și consiliere psihologic ă, de
psihoterapie și de logopedie;
c) centrul de interven ție în criză;
d) servicii de îngrijire la domiciliu;
e) spitalul de psihiatrie;
f) staționarul de zi;

11 Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a s ănătății mentale și a protec ției persoanelor cu tulbur ări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art.22

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
261g) secția de psihiatrie din spitalul general;
h) compartimentul de psihiatrie de leg ătură din spitalul general;
i) centre de recuperare și reintegrare social ă;
j) ateliere și locuințe protejate;
k) centrul de consultan ță privind violen ța în familie.

Potrivit legii privind protec ția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap12, persoana cu
handicap poate beneficia de servicii sociale acordate în centre de zi și centre reziden țiale
de diferite tipuri, publice, public-private sau private.
Centrele de zi și centrele reziden țiale sunt structuri în car e serviciile sociale sunt
acordate de personal calificat și care dispun de infrastructura adecvat ă furnizării
acestora; în centrele reziden țiale persoana cu handicap este g ăzduită cel puțin 24 de ore.
În sensul legii 448, tipu rile de centre reziden țiale pentru persoane cu handicap
sunt:
a) centre de îngrijire și asistență;
b) centre de recuperare și reabilitare;
c) centre de integrare prin terapie ocupa țională;
d) centre de preg ătire pentru o via ță independent ă;
e) centre respiro/centre de criz ă;
f) centre de servicii comunitare și formare;
g) locuințe protejate;
h) altele.
Admiterea unei persoane cu ha ndicap într-un centru reziden țial, cu excep ția
centrelor de criz ă, centrelor respiro și a locuin țelor protejate, se face în cazul în care
acesteia nu i se pot asigura protec ția și îngrijirea la domiciliu sau în cadrul altor servicii
din comunitate.
Centrele pentru persoane cu handicap se înfiin țează ca structuri cu sau f ără
personalitate juridic ă, în subordinea consiliilor jude țene, respectiv consiliilor locale ale
sectoarelor municipiului Bucure ști, cu avizul și în coordonarea Autorit ății Naționale
pentru Persoanele cu Handicap.
În vederea desf ășurării unui tip de activit ăți cu caracter inovator în domeniul
protecției persoanelor cu handicap, furniz orii de servicii sociale acredita ți pot înfiin ța,
administra și finanța centre-pilot, pentru o durat ă de maximum 2 ani.
Evaluarea activit ăților cu caracter inovator se face de serviciul public
descentralizat competent teritorial al Ministerului Muncii, Solidarit ății Sociale și
Familiei, în colaborare cu Autoritatea Na țională pentru Persoanele cu Handicap.
Într-un centru de zi sau reziden țial serviciile sociale pot fi furnizate în sistem
integrat cu serviciile medicale, de educa ție, de locuire, de ocupare a for ței de munc ă și
altele asemenea.

12 Lege nr. 448 din 06/12/2006 , Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1006 din 18/12/2006, art 50-
55

Conțiu Tiberiu ȘOITU
262
Persoanele cu handicap din centrele de zi sau reziden țiale beneficiaz ă de servicii
medicale din cadrul pachetului de servicii medicale de baz ă care se suport ă din bugetul
Fondului na țional unic de asigur ări sociale de s ănătate, conform Cont ractului-cadru
privind condi țiile acord ării asisten ței medicale în cadrul sistemului de asigur ări sociale
de sănătate.
Coordonarea serviciilor sociale furnizate în sistem integr at se face de autoritatea
administra ției publice locale sau de furnizorul de servicii sociale care înfiin țează,
administreaz ă și finanțează centrul.
Ministerul Educa ției și Cercetării alocă fonduri de la buget pentru finan țarea
cheltuielilor aferente:

a) activităților de educa ție desfășurate în centrele pentru persoanele cu
handicap;
b) perfecționării pregătirii profesionale a cadrelor didactice;
c) altor acțiuni și activități, în condi țiile legii.
Persoana cu handicap are dreptul s ă fie îngrijit ă
și protejată într-un centru din
localitatea/jude țul în a cărei/cărui rază teritorială își are domiciliul sau re ședința.
Finanțarea centrelor de zi și rezidențiale publice se face di n bugetele locale ale
unităților administrativ-teritoriale pe teritoriul c ărora funcționează acestea.
În cazul în care nevoile individuale ale persoanei cu handicap nu pot fi asigurate
într-un centru di n localitatea/jude țul în a cărei/cărui rază teritorială își are domiciliul sau
reședința, persoana cu handicap poate fi îngrijit ă și protejată într-un centru aflat în alt ă
unitate administrativ-teritorial ă.
Decontarea cheltuielilor dintre autorit ățile administra ției publice locale se face în
baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioar ă de centrul în care
persoana cu handicap este îngrijit ă și protejată.
Furnizorul de servicii sociale are obliga ția de a promova, facilita și asigura
personalului programe de formare profesional ă, precum și programe de instruire
specifică cu privire la problematica handicapului și legislația în domeniu.
Personalul din cadrul centrelor are obliga ția respect ării standardelor specifice de
calitate, precum și a prevederilor legale privind dr epturile persoanelor cu handicap.
Nerespectarea standardelor specifice de calitate, precum și a prevederilor legale
privind drepturile persoanelor cu handicap atrage, dup ă caz, răspunderea disciplinar ă,
contraven țională sau penal ă, conform prevederilor legale.
Personalul de specialitate care î și desfășoară activitatea în centrele publice din
mediul rural, de zi și rezidențiale pentru copiii și adulții cu handicap, beneficiaz ă de
decontarea cheltuielilor de transpor t dus-întors de la domiciliu, în condi țiile legii.
Sumele necesare acord ării drepturilor persoanelo r cu handicap se asigur ă din
bugetele locale ale autorit ăților administra ției teritoriale pe a c ărei rază funcționează
centrul.

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
263
IV. 3. TIPURI DE INSTITU ȚII DE PROTEC ȚIE ȘI DE ASISTEN ȚĂ
SOCIAL Ă A PERSOANELOR CU TULBUR ĂRI PSIHICE /
HANDICAP PSIHIC :

1. Centrele-pilot13

Centrele-pilot sunt institutii de intere s public cu personalitat e juridica, care au
rolul de a asigura la nivel judetean sau local aplicarea politicilor și strategiilor de
asistenta speciala a persoanelor cu handicap , prin cresterea sanselor recuperarii și
integrarii acestora în familie ori în comunitate, și de a acorda sprijin și asistenta pentru
prevenirea situatiilor ce pun în pericol securitatea persoanelor cu handicap.
In vederea realizarii atri butiilor ce le revin, centrele-pilot indeplinesc exclusiv
functia de executie prin asigurarea mijloacelor umane, materiale și financiare necesare
implementarii politicilor și strategiilor privind protec tia speciala a persoanelor cu
handicap, prevenirea și combaterea marginalizarii sociale a acestora, precum și pentru
integrarea lor socio-profesionala.
Principiile care stau la baza activitatii centrelor-pilot sunt:
a) principiul egalitatii de sanse;
b) principiul respectarii demnitatii;
c) principiul asigurarii autonomiei;
d) principiul asigurarii intimitatii;
e) principiul asigurarii confidentialitatii;
f) principiul abordarii individuali zate a persoanelor cu handicap
g) principiul implicarii active și depline a beneficiarilor;
h) principiul cooperarii și parteneriatului;
i) principiul recunoasterii va lorii fiecarei fiinte umane și valorizarii ei, indiferent
de handicap.
Structura organizatorica a centrelor-p ilot, numarul de personal, precum și
bugetul se aproba, dupa caz, prin hotarare a Guvernului, hotarare a consiliului judetean
sau local, dupa caz, hotarare a organelor de conducere ale organizatiilor
neguvernamentale sau ale celor care au ca obiect de activitate și protectia speciala a
persoanelor cu handicap, precum și ale cultelor recunoscute, pot rivit legii, în Romania,
pe baza fundamentarii realizate de comitetul director.
Ponderea diferitelor categorii de personal, respectiv personal de conducere, de
specialitate, administrativ și de ingrijire, se stabileste prin ordin al presedintelui
Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap.

13 Hotarare nr. 329 din 20 martie 2003 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare și
functionare a institutiilor de protectie speciala a persoanelor cu handicap, Monitorul Oficial nr. 228 din 4
aprilie 2003

Conțiu Tiberiu ȘOITU
264
Finantarea cheltuielilor centre lor-pilot se as igura din:
a) contributiile proprii ale beneficiarilor sa u ale intretinatorilor acestora, care vor fi
varsate în contul centrelor-pilot;
b) bugetele locale ale autoritatilor admini stratiei publice locale care au aprobat
infiintarea centrelor-pilot;
c) alte venituri realizat e în conditiile legii.
Centrele-pilot functioneaza în coordona rea Autoritatii Nationale pentru
Persoanele cu Handicap. Activitatea de coordonare și de control se exercita în conditiile
legii. Centrele-pilot indeplinesc urmatoarele atributii principale:
a) asigura cazarea, realizarea activitatilor de recuperare a persoanelor cu
handicap prin programe de terapie aplic ate în mod direct prin munca în
ateliere și prin terapii asociate;
b) elaboreaza programe proprii de recuperare și integrare socioprofesionala și
familiala, colaborand cu centre simila re, cu organizatii neguvernamentale
din tara și din strainatate;
c) asigura aplicarea politicilor și strategiilor nationale, judetene și locale, în
concordanta cu specificul centrelorpilot, intocmind proiecte și programe
proprii care sa asigure cresterea calitati i activitatii de protectie speciala a
persoanelor cu handicap asistate;
d) monitorizeaza și analizeaza situatia persoane lor cu handicap, ulterior
finalizarii proiectelor și programelor de recuperare și integrare profesionala
sau sociala;
e) identifica persoanele cu ha ndicap care pot beneficia de programele proprii de
recuperare;
f) intocmesc rapoarte de ancheta psihosociala și asigura includerea acestora în
programe și proiecte de recuperare;
g) asigura indeplinirea standardelor de calitate a serviciilor și a standardelor
ocupationale specifice personalului incadrat în centrele-pilot;
h) identifica mediile în care poate fi inte grata orice persoana cu handicap care a
parcurs programele sau pr oiectele de recuperare;
i) acorda sprijin și asistenta de specialitate în vederea prevenirii situatiilor care
pun în pericol siguranta persoa nelor cu handicap asistate;
j) dezvolta parteneriate și colaboreaza cu organizatii neguvernamentale, alti
reprezentanti ai societatii civile, în vederea diversificarii serviciilor de
asistenta speciala, în functie de realitatile și specificul local;
k) promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice.
In centrele-pilot pot fi asistate persoane cu handicap grav, accentuat sau mediu,
la cererea acestora ori a intretinatorilor legali, în limita locurilor disponibile și a
resurselor financiare alocate de ordonatorul principal de credite.

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
265
2. Centrele de ingrijire și asistenta

Centrele de ingrijire și asistenta au urmatoarele atributii:
a) asigura cazarea, hrana, cazarmamentul și conditiile igienico-sanitare
corespunzatoare persoanelor cu handicap asistate, precum și intretinerea și
folosirea eficienta a bazei materiale și a bunurilor din dotare;
b) asigura asistenta medicala curenta și de specialitate, recuperare, ingrijire și
supraveghere permanenta persoanelor cu handicap asistate;
c) intocmesc proiecte și programe proprii care sa asigure cresterea calitatii
activitatii de protectie speciala a persoanelor cu handicap, în concordanta cu
specificul centrului de ingrijire și asistenta, potrivit politicilor și strategiilor
nationale, judetene și locale;
d) organizeaza activitati cultural-educative și de socializare atat în interiorul
centrelor de ingrijire și asistenta, cat și în afara acestora;
e) organizeaza activitati de ergoterapie în raport cu restantul functional al
persoanelor internate;
f) acorda sprijin și asistenta de specialitate în vederea prevenirii situatiilor care pun
în pericol siguranta persoanelor cu handicap;
g) dezvolta parteneriate și colaboreaza cu organizatii neguvernamentale și cu alti
reprezentanti ai societatii civile, în vederea diversificarii serviciilor de asistenta speciala, în functie de realitati și de specificul local;
h) asigura consiliere și informare atat familiilor, cat și asistatilor, privind
problematica sociala (probleme familiale, psihologice etc.);
i) intervin în combaterea și prevenirea institutionalizarii ca posibilitate de abuz din
partea familiei;
j) intervin în sensibilizarea comunitatii la nevoile specifice ale persoanelor cu
handicap;
k) asigura respectarea standardelor și indicatorilor stabiliti de Autoritatea Nationala
pentru Persoanele cu Handicap;
l)
promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice.

3. Centrele de recuperare și reabilitare

Centrele de recuperare și reabilitare au urmatoarele atributii:
a) asigura cazarea, hrana, cazarmamentul și conditiile igienico-sanitare
corespunzatoare persoanelor cu handicap asistate, precum și intretinerea și
folosirea eficienta a bunurilor din dotare;
b) asigura asistenta medicala curenta și de specialitate, recuperare, ingrijire și
supraveghere permanenta a persoa nelor cu handicap internate;
c) asigura programe individuale de recuperare specifice handicapului și persoanei;
d) elaboreaza programe de recuperare, individuale și de grup, adaptate afectiunilor
fiecarei persoane;

Conțiu Tiberiu ȘOITU
266
e) identifica persoanele cu handicap care pot beneficia de programul de recuperare;
f) organizeaza activitati de ergoterapie în raport cu restantul functional al
persoanelor internate;
g) organizeaza activitati psihosociale și culturale;
h) monitorizeaza și analizeaza situatia persoanelor cu handicap internate, ulterior
finalizarii programului de recuperare;
i) asigura consiliere și informare privind problematica sociala (probleme familiale,
psihologice etc.);
j) acorda sprijin și asistenta de specialitate în vederea prevenirii situatiilor care pun
în pericol siguranta persoanelor cu handicap;
k) dezvolta parteneriate și colaboreaza cu organiza tiile neguvernamentale și cu alti
reprezentanti ai societatii civile, in vederea diversificarii și imbunatatirii
programelor de recuperare oferite pers oanelor cu handicap, în functie de
realitatile și de specificul local;
l) intervin în combaterea și prevenirea institutionalizarii ca posibilitate de abuz din
partea familiei;
m) intervin în sensibilizarea comunitatii la nevoile specifice persoanelor cu
handicap institutionalizate;
n) asigura respectarea standardelor și indicatorilor stabiliti de Autoritatea Nationala
pentru Persoanele cu Handicap;
o) promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice.

4. Centrele de integrare prin terapie ocupa țională

Centrele de integrare prin terapie ocupa țională au următoarele atribu ții:
a) asigura cazarea, hrana, cazarmamentul și condițiile igienico-sanitare
corespunzatoare persoanelor cu handicap asistate, precum și intretinerea și
folosirea eficienta a bazei materiale și a bunurilor din dotare;
b) asigura asistenta medicala curenta și de specialitate, recuperare, ingrijire și
supraveghere permanenta persoa nelor cu handicap internate;
c) intocmesc proiecte și programe proprii care sa asigure cresterea calitatii
activitatii de protectie speciala a persoanelor cu handicap, in concordanta cu specificul centrului, potrivit politicilor și strategiilor nationale, judetene și
locale;
d) elaboreaza programe individualizate sa u de grup de terapie ocupationala și alte
tipuri de terapie, în vederea integrarii socioprofesionale și familiale, colaborand
în acest sens cu centre similare și cu organizatii neguvernamentale din tara și din
strainatate;
e) identifica persoanele cu ha ndicap care pot beneficia de programele de terapie și
asigura includerea lor în aceste programe;
f) intocmesc rapoarte de ancheta psihosociala;
g) asigura realizarea activitatilor de rec uperare a persoanelor cu handicap prin
implementarea programelor de terapie mentionate mai sus;

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
267h) monitorizeaza și analizeaza situatia pe rsoanelor cu handicap ulterior finalizarii
programelor de terapie;
i) identifica mediile în care poate fi integrata orice persoana cu handicap care a
parcurs programele de terapie;
j) asigura conditiile necesare desfasurarii programelor de terapie în vederea
integrarii socioprofesionale a persoanelor cu handicap;
k) asigura echipamentul de munca și protectie și organizeaza activitati de
cunoastere și respectare a normelor de protectie și igiena a muncii;
l) acorda sprijin și asistenta de specialitate în vederea prevenirii situatiilor care
pun în pericol siguranta persoanelor cu handicap;
m) asigura autofinantarea centrului pr in valorificarea serviciilor și produselor
realizate în cadrul acestuia;
n) asigura remunerarea asistatilor, în functie de munca depusa și de beneficiile
obtinute;
o) organizeaza activitati cultural-educative și de socializare atat în interiorul
centrelor, cat și în afara acestora;
p) asigura prin intermediul psiho- și socioterapeutilor integrarea persoanelor cu
handicap în grupuri mici și mixte, prin realizarea unor relatii interumane cu
valoare instructiva și educativa;
q) dezvolta parteneriate și colaboreaza cu organi zatii neguvernamentale și cu alti
reprezentanti ai societatii civile, în vederea diversificarii serviciilor de asistenta speciala, în functie de realitatile și de specificul local;
r) asigura consiliere și informare atat familiilor, cat și asistatilor, privind
problematica sociala (probleme familiale, psihologice etc.);
s) intervin în combaterea și prevenirea institutionalizarii ca posibilitate de abuz din
partea familiei;
t) intervin în sensibilizarea comunitatii la nevoile specifice ale persoanelor cu
handicap, în vederea integrarii acestora intr-o viata normala;
u) asigura respectarea standardelor și indicatorilor stabiliti de Autoritatea Nationala
pentru Persoanele cu Handicap;
v) promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice.

5. Centrele de zi

Centrele de zi indeplinesc ur matoarele atributii principale:
a) asigura activitatile instructiv-educa tive, de dezvoltare a abilitatilor și
disponibilitatilor cognitive, psihomotorii, afectiv-relationale și social-adaptative,
conform planului de in terventie individualizat;
b) elaboreaza programe proprii de dezvoltare a abilitatilor și disponibilitatilor
cognitive, psihomotorii, afectivrelationale și social-adaptative, colaborand cu
centre similare, cu organizatii neguvernamentale din tara și din strainatate;
c) asigura aplicarea politicilor și strategiilor nationale, judetene și locale, în
concordanta cu specificul centrel or de zi, intocmind proiecte și programe proprii

Conțiu Tiberiu ȘOITU
268
care sa asigure cresterea calitatii activitatii de protectie speciala a persoanelor cu
handicap asistate;
d) monitorizeaza și analizeaza situatia persoanelor cu handicap asistate ulterior
finalizarii proiectelor și programelor de recuperare și integrare profesionala sau
sociala;
e) identifica persoanele cu handicap care pot beneficia de programele proprii,
intocmesc rapoarte de ancheta psihosociala și asigura includerea acestora în
programe și proiecte instructiv-educative, de dezvoltare a abilitatilor și
disponibilitatilor cognitive, psi homotorii, afectiv-relationale și social-adaptative;
f) asigura indeplinirea standardelor de calitate a serv iciilor oferite și a standardelor
ocupationale specifice pe rsonalului incadrat;
g) identifica mediile în care poate fi integrata orice persoana cu handicap
beneficiara a programelor centrelor de zi;
h) acorda sprijin și asistenta de specialitate în vederea prevenirii situatiilor care pun
în pericol siguranta persoanelor cu handicap;
i) dezvolta parteneriate și colaboreaza cu organizatii neguvernamentale, cu alti
reprezentanti ai societatii civile, precum i cu unitatile protejate, în vederea
integrarii în munca a pe rsoanelor cu handicap și a diversificarii serviciilor
oferite;
j) promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice;
k) pun accent pe stimularea autonomiei personale și dezvolta increderea în sine a
persoanei cu handicap;
l) dezvolta un cod al conduitei cu familia, comunica și intretin relatia permanenta
cu aceasta, dezvolta servicii de consiliere și orientare;
m) rezolva probleme specifice persoane i cu handicap în legatura cu
ortezarea/protezarea;
n) acorda servicii de tip comunitar la domiciliul persoanei cu handicap;
o) dezvolta programe de sensibilizare a comunitatii cu privire la nevoile specifice
ale persoanei cu handicap;
p) asigura monitorizarea și evaluarea programelor proprii;
q) intervin în combaterea și prevenirea institutionalizarii ca posibilitate de abuz din
partea familiei;
r) asigura respectarea standardelor și indicatorilor stabiliti de Autoritatea Nationala
pentru Persoanele cu Handicap.

6. Unități de asisten ță medico-social ă14

Beneficiarii serviciilor acordate în unitati le de asistenta medico-sociale sunt
persoane cu afectiuni cronice care necesit a permanent sau temporar supraveghere,
asistare, ingrijire, tratament și care, din cauza unor motive de natura economica, fizica,

14 Ministerul S ănătății, Instructiuni nr. 1 din 28/07/2003, de aplicare a Normelor privind organizarea,
functionarea și finantarea unitatilor de asistenta medico-sociale, aprobate prin H.G. 412/2003 Monitorul
Oficial nr. 599 din 08/22/2003

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
269psihica sau sociala, nu au posibilitatea sa is i asigure nevoile sociale, sa isi dezvolte
propriile capacitati și competente pentru integrare sociala.
Internarea în unitatile de asistenta medico-sociale este recomandata de catre
unitati sanitare cu paturi și este conditionata de evaluare a medico-sociala prealabila,
efectuata în conformitate cu grila de evaluare medico-sociala aprobata prin
reglementarile comune ale Ministerului Sanatatii și ale Ministerului Muncii,
Solidaritatii Sociale și Familiei.
Evaluarea medico-sociala a persoanelor cu nevoi medico-sociale se face în
unitati sanitare cu paturi de catre personalul medico-s anitar al acestor unitati si,
respectiv, de catre serviciul public de asistenta sociala din cadrul unitatilor
administrativ-teritoriale în care isi au domiciliul persoanele respective.
Internarea în unitatile sanitare cu pa turi în vederea evaluarii medicale se
efectueaza în conformitate cu reglementar ile legale în vigoare privind conditiile
acordarii asistentei medicale în cadrul sistem ului de asigurari sociale de sanatate.
Unitatile de asistenta medico-sociale as igura servicii medicale, servicii de
ingrijire și servicii sociale.
Serviciile sociale de care pot beneficia persoanele internate în unitatile de
asistenta medico-sociale sunt urmatoarele:
a) asigurarea unui nivel maxim posibil de autonomie și siguranta;
b) asigurarea unor conditii de ingrijire care sa respecte identitatea, integritatea și
demnitatea; c) asigurarea mentinerii capacitatilor fizice și intelectuale;
d) asigurarea consilierii și informarii atat a asistatilor, cat și a familiilor acestora
privind problematica sociala (probleme familiale, psihologice și altele
asemenea); e) interventii pentru prevenirea și combaterea institutionalizarii prelungite;
f) stimularea participarii la viata sociala;
g) facilitarea și incurajarea legaturilor interumane, inclusiv cu familiile proprii;
h) organizarea de activitati psihosociale și culturale;
i) identificarea mediilor în care poate fi integrata persoana internata timp
indelungat.
Serviciile sociale sunt asigurate de pers onal specializat, angajat al unitatilor de
asistenta medicosociale sau al serviciilor public e locale de asistenta sociala. în unitatile
de asistenta medico-sociale care nu au medici proprii angajati , serviciile medicale
necesare pot fi asigurate prin contractarea ac estora cu furnizori publici sau privati.
Unitatile de asistenta medico-sociale pot functiona și în regim de spitalizare de
zi, furnizand atat servicii medicale, cat și servicii sociale.
Atributiile asistentilor sociali angajati ai unitatilor de asistenta medico-sociale
sunt urmatoarele:
a) elaboreaza proiecte de inte rventie în scopul prevenirii
și combaterii
institutionalizarii pentru fi ecare persoana internata;

Conțiu Tiberiu ȘOITU
270
b) intocmesc documentatia necesara pentru internare în camine pentru persoane
varstnice, centre de ingrijire și asistenta și altele asemenea în cazul persoanelor care
se transfera în aceste unitati;
c) acorda sprijin, dupa caz, persoanelor internat e, în vederea obtinerii unor ajutoare
banesti, materiale și sociale, pensii și altele asemenea;
d) efectueaza investigatiile neces are în cazuri de abandon pentru identificarea
apartinatorilor persoanelor abandonate și pregatesc reintegrarea acestora în propria
familie sau internarea în camine pentru persoane varstnice, centre de ingrijire și
asistenta și altele asemenea;
e) participa la adoptarea deciziilor priv ind incadrarea în grupe de probleme a
persoanelor care necesita protectie sociala și la stabilirea modului de solutionare a
problemelor identificate;
f) furnizeaza persoanelor internate sau apartinatorilor acestora informatii privind
drepturile de care beneficiaza în conformitate cu legislatia în vigoare, precum și
asupra functionarii unitatilor de asistenta medico-sociale;
g) colaboreaza cu organizatii neguvernamenta le, fundatii, asociatii la realizarea
unor programe care se adreseaza grupurilo r tinta de populatie din care fac parte
persoane internate în unitati de asistenta medico-sociale;
h) cunosc și aplica reglementarile legale în vi goare referitoare la abandon, protectie
sociala, acordare de ajutoare și altele asemenea;
i) respecta și apara drepturile persoanelor internate;
j) respecta secretul profesional și codul de etica și deontologie profesionala.

Pentru asigurarea calit ății îngrijirilor serviciile de s ănătate mental ă trebuie s ă
îndeplineasc ă următoarele condi ții15:
a) să fie accesibile din punct de vedere geografic, prin repartizarea judicioas ă în
teritoriu a unit ăților din sectorul public;
b) să asigure continuitatea îngrijirilor și acoperirea diversit ății nevoilor de evaluare,
tratament, reabilitare și reintegrare a persoanelor cu tulbur ări psihice;
c) să asigure și să dezvolte modele de îngrijire comunitar ă;
d) să dispună, după caz, de personal medical, paramedical și auxiliar calificat, în
număr suficient și supus unui proces conti nuu de formare profesional ă;
e) să dispună de spații, amenaj ări și echipamente care s ă permită proceduri de
evaluare și terapie adecvate și active pentru asigurarea de îngrijiri complete, în
conformitate cu normele interna ționale;
f) să asigure folosirea unor metode terapeutice și a unor mijloace care s ă
restabileasc ă, să mențină și să dezvolte capacitatea persoanelor cu tulbur ări psihice
de a face fa ță singure propriilor inabilit ăți și handicapuri și de a se autoadministra;
g) să permită exercitarea drepturilor cet ățenești și a celor ce deriv ă din calitatea de
pacient, cu excep ția situațiilor prevăzute de legisla ția în vigoare;

15 Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a s ănătății mentale și a protec ției persoanelor cu tulbur ări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art.25

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
271h) să respecte și să asigure condi ții pentru via ța particular ă a persoanei cu tulbur ări
psihice;
i) să respecte și să fie adaptate convingerilor religioase și culturale ale persoanelor
cu tulburări psihice;
j) să asigure accesul pacien ților la procesul de evaluare a îngrijirilor.

După cum se observ ă și din lista de servicii anterioar ă, îngrijirea persoanei cu
tulburări psihice este dominat ă de componente medicale. În România, rolul de
coordonare al majorit ății instituțiilor de profil revine direct sau indirect, prin intermediul
autorităților publice locale Ministerului S ănătății.
Un organism cu rol important în st abilirea strategiilor din domeniu este
Comitetul Intersectorial de Coordonare în S ănătatea Mental ă (CICSM)
Are în componen ță reprezentan ți ai Cancelariei Primului Ministru, Ministerului
Sănătății, Ministrul Educa ției și Cercetarii, Ministerul Justi ției, Ministerul
Administratiei și Internelor, Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse,
Autoritatea pentru Protectia Copilului, Autoritatea Nationala pentru Protectia Persoanelor cu handicap, Casa Nationala de Asigurari de Sanatate, Patriarhie,
Organizația Mondial ă a Sănătății, ONG-uri, institu ții mass-media, al ți reprezentn ți ai
societății civile.
Acest comitet este destinat facilitarii și consolidarii comunicarii și deciziilor
intre factorii implicati și va avea rolurile de a ini ția și susține acțiunile de promovare
a sănătății mentale și reforma sistemului de îngrijiri, de a supraveghea respectarea
drepturilor omului și a demnit ății celor cu tulbur ări mentale și de a asigura coordonarea
unitară a procesului de reform ă de către Guvern pe baza Strategiei de Sanatate Publica
(capitolul de sanatate mentala) și a Strategiei Ministerului Sanatatii în domeniu.
Activitatea Comitetului Inters ectorial de Coordonare în S ănătatea Mental ă va fi
sprijinita de un comitet tehnic.
Crearea centrelor de sanatate mentala cu activitate comunitara va reprezenta
schimbarea majora institutionala și va reprezenta „nucleul dur” al reformei. Aceste
centre vor avea ca principale atributii: detectarea și tratarea problemelor de s ănătate
mentală; oferirea pacien ților cu tulbur ă
ri mentale severe, în special celor cu tulbur ări
mentale stabilizate care sunt reziden ți în comunitate, acces la medica ția psihotrop ă și
intervenții psihoterapeutice în conformitate cu recomand ările de specialitate și a
ghidurilor de bun ă practică; facilitarea trimiterii c ătre speciali știi din alte sectoare ale
sănătății a cazurilor complexe ; furnizarea interven țiilor în criz ă care pot preveni
dezvoltarea episoade lor acute de boal ă și deteriorarea celor preexistente și asigurarea
colaborarii cu alte sectoare necesare pacien ților cu tulbur ări mentale cum ar fi medicina
legală, adăposturi temporare sau protejate, ateliere protejate, comisiile de expertiz ă a
capacității de munc ă, sectoare de ajutor social, înv ățământ, alte sectoare ale s ănătății.
Unitățile Sanitare din re țeaua Ministerului Sanatatii cu profil de psihiatrie sau
alte unitati sanitare care au sectii și compartimente de psihiatrie au obligatia de a angaja
pe posturi normate și bugetate asistenti sociali, cu respectarea actelor normative în
vigoare.

Conțiu Tiberiu ȘOITU
272
Unitatile sanitare vor infiinta, cu aproba rea Ministerului Sana tatii, cabinete de
asistenta sociala și vor asigura instruirea asistentilor sociali în activitatile sociale
specifice bolnavului psihic și în respectarea drepturilor omului și drepturilor pacientilor.

IV. 4. DREPTURILE PERSOANELOR CU TULBUR ĂRI PSIHICE16

o Orice persoan ă cu tulbur ări psihice are drep tul la cele mai bune servicii medicale
și îngrijiri de s ănătate mental ă disponibile.
o Orice persoan ă care sufer ă de tulbur ări psihice sau care este îngrijit ă ca atare
trebuie tratat ă cu omenie și în respectul demnit ății umane și să fie apărată
împotriva oric ărei forme de exploatare economic ă, sexuală sau de alt ă natură,
împotriva tratamentelor v ătămătoare și degradante.
o Nu este admis ă nici o discriminare bazat ă pe o tulburare psihic ă.
o Orice persoan ă care sufer ă de o tulburare psihic ă are dreptul s ă exercite toate
drepturile civile, poli tice, economice, sociale și culturale recunoscute în
Declarația Universal ă a Drepturilor Omului, precum și în alte conven ții și tratate
internaționale în materie, la care România a aderat sau este parte, cu excep ția
cazurilor prev ăzute de lege.
o Orice persoan ă care sufer ă de o tulburare psihic ă are dreptul, în m ăsura
posibilului, s ă trăiască și să lucreze în mijlocul societ ății. Administra ția publică
locală, prin organismele competente, asigur ă integrarea sau reintegrarea în
activități profesionale corespunz ătoare stării de sănătate și capacit ății de
reinserție socială și profesional ă a persoanelor cu tulbur ări psihice.
o Orice persoan ă cu tulburare psihic ă are dreptul s ă primeasc ă îngrijiri comunitare,
în sensul definit de prezenta lege.
o Orice pacient cu tulbur ări psihice are dreptul la:
recunoașterea de drept ca persoan ă;
viață particular ă;
libertatea de comunicare, în special cu a lte persoane din unitatea de îngrijire,
libertatea de a trimite și de a primi comunic ări particulare f ără nici un fel de
cenzură, libertatea de a primi vizite partic ulare ale unui cons ilier ori ale unui
reprezentant personal sau legal și, ori de câte ori este posibil, și ale altor vizitatori,
libertatea de acces la serviciile po ștale și telefonice, precum și la ziare, la radio și la
televiziune;
libertatea religioas ă sau de convingere.
o Mediul și condițiile de via ță în serviciile de s ănătate mental ă trebuie să fie pe cât
posibil cât mai apropiate de via ța normal ă a persoanelor de vârst ă
corespunz ătoare.

16 Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a s ănătății mentale și a protec ției persoanelor cu tulbur ări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art 35-39.

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
273o Pentru petrecerea timpului liber orice pacient cu tulbur ări psihice are dreptul la:
a) mijloace de educa ție;
b) posibilități de a cump ăra sau de a primi articolele necesare vie ții zilnice,
distracțiilor sau comunic ării;
c) mijloace care s ă permită pacientului s ă se consacre unor ocupa ții active,
adaptate mediului s ău social și cultural, încuraj ări pentru folosirea acestor mijloace
și măsuri de readaptare profesional ă de natură să îi ușureze reinser ția în societate.
o Pacientul nu poate fi obligat s ă presteze o munc ă forțată.
o Activitatea efectuat ă de către un pacient într-un serviciu de s ănătate mental ă nu
trebuie să permită exploatarea fizic ă sau psihic ă a acestuia.
o Studiile clinice și tratamentele experimentale, psihochirurgia sau alte tratamente
susceptibile s ă provoace v ătămări integrit ății pacientului, cu consecin țe
ireversibile, nu se aplic ă unei persoane cu tulbur ări psihice decât cu
consimțământul acesteia, în cuno ștință de cauză, și cu condi ția aprobării de către
comitetul de etic ă din cadrul unit ății de psihiatrie, care trebuie s ă se declare
convins c ă pacientul și-a dat cu adev ărat consim țământul, în cuno ștință de cauză,
și că acesta răspunde interesului pacientului.
o Din momentul admiterii într-un serviciu de s ănătate mental ă fiecare pacient
trebuie să fie informat de îndat ă ce este posibil, într-o form ă și într-un limbaj pe
care să poată să le înțeleagă, asupra dreptur ilor sale, în conformitate cu
prevederile legii, iar aceast ă informare va fi înso țită de explicarea drepturilor și a
mijloacelor de a le exercita.
o Dacă pacientul nu este capabil s ă înțeleagă aceste informa ții și atât timp cât
această incapacitate va dura, drepturile sale vor fi aduse la cuno ștință
reprezentantului s ău personal sau legal.
o Pacientul care are capacitatea psihic ă păstrată are dreptul s ă desemneze persoana
care va fi informat ă în numele s ău, precum și persoana care va fi îns ărcinată să îi
reprezinte interesele pe lâng ă autoritățile serviciului.
o Persoanele care execut ă pedepse cu închisoarea sau care sunt de ținute în cadrul
unei urm ăriri sau al unei anchete penale și despre care s-a stabilit c ă au o
tulburare psihic ă, precum și persoanele internate în spitalul de psihiatrie ca
urmare a aplic ării măsurilor medicale de siguran ță prevăzute de Codul penal
primesc asisten ță medicală și îngrijirile de s ănătate mental ă disponibile, conform
prevederilor legii.

Conțiu Tiberiu ȘOITU
274

V. BIBLIOGRAFIE

Anderson David , (1989) Social Work and Mental Handicap , British Association of
Social Workers
Arcan, Petru; Cium ăgeanu, Dumitru , (1980) Copilul deficient mental , Ed. Facla,
Timișoara
Baias, A., Flavius; Avram, Marieta , (1994) Legislația familiei , Ed. All, Bucure ști
Ceobanu C., Diac G., Hri țuleac A . (1996) Conotații psihosociale ale deficien ței
mentale , Iași, Editura A 92,
Ciofu, Carmen Interacțiunea părinți-copii , Editura Medical ă Amaltea, Bucure ști,
1998
Coașan, Aurelia; Vasilescu, Anton , (1988) Adaptarea școlară, Ed. Științifică și
Enciclopedic ă, București
Constantin Rusu (coord.) (1997) Deficiență, incapacitate, handicap – ghid
fundamental pentru protec ția, educația special ă, readaptarea
și integrarea socio-
profesional ă a persoanelor în dificultate , București, Editura Pro Humanitate
Cosmovici, Andrei, Iacob Lumini ța (1998 ) Psihologie școlară, Iași, Editura Polirom
Coulshed, Veronica Practica asisten ței sociale , Editura „Alternative”, Bucure ști,
1993,
Department for International Development (DFID), Disability, Paverty and
Development , februarie 2000
Helander, E. (1992) Prejudice and Dignity , UNDP
Hewett F.M. (1977) Education on Excep țional Learners , Boston, Allyn and Bacon.
Ionescu, Șerban , (1975) Adaptarea socio-profesional ă a deficien ților mental , Ed.
Academiei RSR, Bucure ști
Krefting, Douglas (2001) Understanding Community Approaches to Handicap în
Development , Editor: Handicap International,
MacMillan, D. L . (1982) Mental Retardation în School and Society , Boston, Little,
Brown.
Manea Livius, (2000) Protecția socială a persoanelor cu handicap , București,
Editura Șansa
Mănoiu, Florica; Epureanu, Viorica , (1996) Asistența socială în România , Ed. All,
București
Miftode Vasile, (1999) Fundamente ale asisten ței sociale , Bucure ști, Editura
Eminescu
Miftode Vasile, Rahmania Nadji – coord, (1999) Asistența socială în perspectiv ă
interdisciplinar ă, Baia Mare, Editura PROEMA
Moroșanu, C, Serbina I, (1996) Autoritatea tutelar ă și protecția copilului , Iași,
Editura Moldogrup
Moroșanu, C, Serbina I, (1998) Protecția copilului și practicianul social , Iași,
Editura Moldogrup

Elemente de psihopatologie și Asisten ță Socială a bolnavului psihic
275 Patton, James; Burm – Smith, Mary , (1990) Mental Retardation , Merrile
Publishing Company, A Bell & Howell Info rmation Company Columbus, Toronto
Păunescu, Constantin , (1976) Deficiența mental ă și procesul înv ățării, Ed.
Didactică și Pedagogic ă, București
Păunescu, Constantin , (1977) Deficiența mentală și organizarea personalit ății, Ed.
Didactică și Pedagogic ă, București
Păunescu, Constantin , (1980) Copilul deficient, cunoa șterea și educarea lui , Ed.
Didactică și Pedagogic ă, București
Păunescu, Constantin; Mu șu, Ionel , (1990) Recuperarea medico-pedagogic ă a
copilului handicapat mental , Ed. Medical ă, București
Petru Arcan și Dumitru Cium ăgianu , (1980) Copilul deficient mental , Ed. Facla,
Timișoara
Rusu, Constantin – coordonator, (1997) Deficiență. Incapacitate. Handicap .,
Editura Pro Humanitate, Bucure ști
Spînu, Mariana , (1998) Introducere în asisten ța socială a familiei și protecția
copilului , Ed. Tehnic ă, Chișinău
Șoitu, Conțiu (2000) Defectologie și asistență socială, Ed. Dimitrie Cantemir, Târgu
Mureș
Verza, Emil , (1998) Psihopedagogie special ă, București, Ed. Didactic ă și
Pedagogic ă.
Vrășmas, Traian; Daunt, Patrick; Mu șu, Ionel , (1996) Integrarea în comunitate a
copiilor cu cerin țe educativ speciale ; UNICEF
Weiss, Thomas , (1998) Copilul cu nevoi speciale , Ed. Triade, Cluj
William Heward (1996) Exceptional Children – An Introduction to Special
Education , Englewood Cliffs, Merrill/Prentince Hall
Zazzo, Rene , (1979) Debilitățile mentale , Ed. Didactic ă și Pedagogic ă, București
***, Cartea alb ă a copilului , Fundația Copiii României, 1997
***, Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului
***, Declarația de la Salamanca și direcțiile de ac țiune în domeniul educa ției
speciale , UNICEF, 1995

Conțiu Tiberiu ȘOITU
276

VI. RESURSE ON-LINE

www.anph.ro – Autoritatea Na țională pentru Persoane cu Ha ndicap : acte normative,
strategii și planuri na ționale de ac țiune, statistici, studii, leg ături către alte pagini
internet de profil. RO, EN
www.mmssf.ro – Ministerul Muncii, Egalit ății de Șanse și Familiei : acte normative,
strategii și planuri na ționale de ac țiune, statistici, studii, leg ături către alte pagini
internet de profil. RO, EN
www3.who.org – Organiza ția Mondial ă a Sănătății. Clasific ări ale maladiilor,
deficiențelor și handicapurilor, morbiditate și mortalitate la nivel global, statistici,
studii, programe, leg ături către alte pagini internet de profil. EN, FR, D, ES, IT,
RUS.
www.handicapinternational.com – Organiza ția Handicap Interna țional. statistici,
studii, programe, leg ături către alte pagini internet de profil. EN, FR, D, ES, IT.

I. CONFLICTUL ÎN PERSPECTIV Ă INTERDISCIPLINAR Ă
I. 1. Clarific ări terminologice
I. 2. Clasific ări ale conflictelor
I. 3. Trepte ale dezvolt ării conflictelor
I. 4. Procesul de rezolvare a conflictelor
4.1. Modalit ăți de abordare a conflictelor
4.2. Rezolvarea conflictelor

II. NEGOCIEREA ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă
II. 1. Definire și clarificări
1.1. Schema negocierii
II. 2. Abord ări ale negocierii
2.1. Abordarea personal ă a negocierii
2.2. Abordarea rela țională a negocierii
2. 3. Abordarea specific ă negocierii
II. 3. Etapele negocierii

III. MEDIEREA CONFLICTELOR
III.1. Istoric al medi erii în domeniul rezolv ării conflictelor
III. 2. Definiri ale medierii și clarificări
III. 3. Domenii ale medierii
3. 1. Medierea public ă
3. 2. Medierea privat ă sau comunitar ă
III. 4. Practica medierii
4.1. Medierea indirect ă
4.2. Co-medierea sau medierea în echip ă
4.3. Procesul de mediere 4.4. Rolul mediatorilor
4.5. Principii ale rezolv ării disputelor prin mediere
III. 5. Forme ale medierii în practica social ă
5.1. Medierea familial ă
5.2. Medierea persoanelor vârstnice
5.3. Medierea în școli
5.4. Medierea victim ă-agresor
5.5. Experien ța româneasc ă

Bibliografie
NEGOCIERE ȘI MEDIEREA
CONFLICTELOR
Conf. dr. Daniela GÎRLEANU -ȘOITU
CUPRINS

Probleme fundamentale ale unit ății de curs:
a) conflictul interpersonal: caracteristici și modalități de rezolvare
b) abordări în negocierea social ă
c) domeniile medierii
d) medierea familial ă, medierea între egali, medierea victim ă-agresor

Scopul unit ății de curs:
¾ familiarizarea studen ților cu domeniile negocierii și medierii
conflictelor în asisten ța socială

Obiectivele unit ății de curs:
a) înțelegerea sistemului conceptual și operațional al rezolv ării conflictelor;
b) asimilarea tehnicilor de r ezolvare a conflictelor;
c) dezvoltarea abilit ăților studen ților pentru practica negocierii și a
medierii conflictelor;
d) experimentarea modalit ăților alternative de rezolvare a conflictelor în
viața cotidian ă și în activitatea profesional ă;

Modalități de evaluare a studen ților:
a) rezolvarea a trei teme – câte una din fiecare capitol – 30% din nota
finală;
b) parcurgerea unei lucr ări indicate la bibliografie – 10% din nota final ă;
c) participarea la tutoriale – 10% din nota final ă;
d) calitatea lucr ării scrise finale – 40 % din nota final ă;
e) 10% din oficiu.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
279
I. CONFLICTUL ÎN PERSPECTIV Ă
INTERDISCIPLINAR Ă

I.1. Clarific ări terminologice

Dicționarul de psihologie Larousse definește conflictul ca „luptă de tendin țe, de
interese, ca situa ție în care se g ăsește un individ supus unor for țe vectorial opuse și de
puteri aproape egale”1, menționând ca forme: conflictele afective , cognitive și sociale .
Pentru conflictele intrapsihice sunt specifi cate, ca mijloace de rezolvare, mecanismele
defensive: refularea, sublimarea, deplasarea spre un scop substitutiv. Într-o situa ție de
conflict cognitiv sau disonan ță cognitivă, individul se afl ă în fața unor
informații contrare opiniilor lui, contrare activit ății pe care o realizeaz ă.
Sintagma disonanță cognitivă a fost propus ă de Leon Festinger pentru a
desemna indispozi ția psihică cauzată de necesitatea alegerii uneia dintre
cel puțin două idei contradictorii. Se porne ște de la ideea c ă omul are
nevoie de coeren ță logică și de armonie afectiv ă, dar uneori intervin
evenimente nea șteptate. În momentul în care cineva prezint ă idei contrare cu ceea ce
consideră și face o alta, aceasta din urm ă va căuta modalit ăți de echilibrare: fie
respingând informa ția primită, fie minimalizându-i importan ța, fie renun țând la rela ția
cu emițătorul, fie modificându- și opinia (Sillamy, 1996, p. 104).
Din punct de vedere sociologic, conflictele sunt „manifest ări ale unor antagonisme
deschise între dou ă entități (individuale sau colective) cu interese incompatibile pe
moment, în privin ța deținerii sau gestiunii unor bunuri – materiale sau simbolice”.2
Conflictele sociale sunt c onsiderate efecte ale dorin ței unei persoane sau a unui grup
de a impune punctul propriu de vedere în fa ța celorlalți.
Desemnând orige gen de rivalitate colectiv ă, declarat ă, cu scopuri diverse, cu
intensitate și forță variabile – acoperind, semantic, o sfer ă întinsă, de la dezbaterea
științifică până la manifest ările de strad ă ori războaie civile – conflic tele sociale nu sunt,
așadar, rezultate obligatorii ale unor condi ții obiective. Marx eviden ția raportul
structural al acestor conflicte, ro lul lor în transformarea social ă, dar unii sociologi
contemporani acuz ă reducerea sensului la conflictele de clas ă, pornite de la

1 Sillamy, N. – 1996, Dicționar de psihologie , (traducere, avanprefat ă și complet ări privind psihologia
româneasc ă de Gavriliu, L.) Ed. Univers Enciclopedic, Bucure ști, pp 77.
2 Cuin, C.-H. – 1996, „Conflict”, în Dicționar de sociologie (coord. Boudon, R. ș.a., trad. Țuțuianu,
Mariana), Ed. Univers Enciclopledic, Bucure ști, pp. 62-64. disonan ță
cognitiv ă
indispozi ția psihică
cauzată de necesi-
tatea alegerii uneia
dintre cel pu țin două
idei contradictorii

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
280
neînțelegerile cu privire la proprietate. Autori din secolul XX au eviden țiat dezechi-
librele de putere în provocarea unui conflict și rolul autorit ății în diferite sectoare ale
societății.
Conform lui Durkheim, conflictul reprezint ă efectul patologic al diminu ării solida-
rității sociale, prin care anomia se impune actorilor sociali, în lipsa unor reguli
colective și sub impulsul „crizelor schimb ării sociale”.3
Din aceast ă perspectiv ă, ordinea social ă reprezint ă o institu ționalizare a normelor și
valorilor care au rol semnificativ în prevenirea conflictelor pornite din situa ții latente.
Actorii sociali devin, astfel, principalii declan șatori ai conflictelor. Prin interpretarea pe
care o acord ă evenimentelor sociale, ei transform ă în conflicte opozi țiile sau
divergențele cu privire la anumite interese.
Dacă în teoria func ționalistă clasică, conflictele erau determinate de disfuncțio-
nalități ale sistemelor consensuale în reglarea normelor și valorilor, în perspectiva
modernă se eviden țiază elementele lor pozitive.
Prin conflicte se induce, se provoac ă schimbarea social ă, se valorific ă resurse, se
consolideaz ă integrarea grupurilor sociale. Pe de alt ă parte, prin conflicte se modific ă
raporturile de for ță din câmpul social: fiecare î și elaboreaz ă o strategie în func ție de
celălalt, fiecare caut ă să obțină ceva.
Schelling, aplicând teoria jocurilor în studierea conflictelo r sociale, consider ă că
procesul de rezolvare are adesea o sum ă diferită de zero pentru c ă interesele sunt rareori
total opuse.4 Perspectivei tradi ționale de urm ărire a intereselor personale, de c ăutare a
unui câștig prin impunerea punctului de vedere propriu asupra celoralte, i se opune o
viziune nou ă, care sus ține cooperarea în detrimentul competi ției, care eviden țiază
căutarea unor solu ții în acord sau luând în considerare și nevoile celuilalt.

I.2. Clasific ări ale conflictelor

Un dezacord nu se poate defini printr-o singur ă dimensiune, dar pe de alt ă parte,
nu putem c ădea nici în capcana elabor ării unor clasific ări după un singur criteriu. Pentru
început, lu ăm în considerare trei încadr ări ale conflictelor5, în funcție de:
1) comportamente;
2) elemente contrare;
3) momente ale ac țiunii.

3 Durkheim, E. – 1893, De la division du travail social , PUF, Paris, (edi ția din 1991)
4 Schelling, T. – 1960, Strategié du conflict , PUF, Paris, apud Cuin, C.-H. – 1996, „Conflict”, în
Dicționar de sociologie (coord. Boudon, R. ș.a., trad. Țuțuianu, Mariana), Ed. Univers Enciclopledic,
București, p. 64.
5 Lebel, P. – 1991, L’art de la négociation , Les Éditions d’Organisation, Paris, pp. 19-21.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
2811. Clasificarea conflictelor în funcție de comportamentele implicate :

Conflictele false
Astfel de conflicte sunt cele care nu exist ă decât aparent, astfel c ă pot părea
latente. Exemple:
¾ divergențele de limbaj – atunci când cei implica ți nu vorbesc despre acela și
lucru;
¾ acordul exprimat pentru ceva rosit, dar care nu a beneficiat de suficient ă
atenție;
¾ percepții eronate a priori despre un lucru sau altul, despre o anume persoan ă;
¾ voința caracterial ă deliberat ă de a fi în dezacord;
¾ faptul că cineva se refer ă sau deține informa ții diferite;
¾ abordarea unei probleme într-o manier ă diferită.
Acestea sunt, în ansamblu, neînțelegeri . O scurtă explicație, ascultarea a ceea ce spune
celălalt sau schimbul de informa ții disipând a șa-zisul dezacord.

Conflictele de opinie
Acestea provin din diferen țele de păreri sau de opinii, de judec ăți asupra
obiectului aflat în dezacord. Su rsa acestor conflicte este marcat ă de diferen țele de
educație, de cultur ă, de personalitate sa u de cadrele referen țiale. Modificarea unei opinii
ar necesita, în acest caz, afectarea unei p ărți a personalit ății, jigniri ori tachin ări.
Exemple de astfel de conflicte:
politice;
asupra educa ției;
asupra libert ăților;
asupra op țiunilor;
asupra mor ții; ideologice;
asupra principiilor;
asupra judec ăților;
asupra civiliza țiilor;
asupra valorilor morale.
Lebel consider ă că astfel de dezacorduri sunt dificil de armonizat.

Conflictele de interes
Acestea se reg ăsesc în situa țiile în care dou ă persoane sunt de acord cu opiniile,
dar în dezacord cu privire la împ ărțirea, la distribu ția:
financiară (câștig – împărțire);
intelectual ă (apartenen ța la o grupare, la o orientare);
estetică (împărțirea obiectelor sau a prieteniilor);
morală (recunoașterea într-un clasament, între anumite judec ăți).

2. Clasificarea conflictelor în funcție de elementele contrare:
A. conflictele individuale – opun câteva persoane sau câteva grupuri, r ămânând la
nivel interpersonal – și conflictele colective ;

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
282
B. conflictele de la egal la egal (între vecini, între colegi, între fra ți, între concu-
renți) și conflictele ierarhice (subordona ți contra superiori, tat ă
contra fiu, alte conflicte în care autoritatea este determinant ă);
C. conflicte care î și au originea în instituții sau organizații, față de cele care î și au
rădăcinile în personalitatea cuiva;
D. conflictele ideologice neutre sau în care adversarii doar utilizeaz ă o tehnică de
contestare fa ță de opozițiile ideologice , fondate adesea pe diferen țele
de cultură ori a sistemelor de referin ță.
E. conflictele spontane și cele voluntare , care au fost preg ătite deliberat;
F. conflictele dintre a avea (preocuparea de împ ărțire a resurselor) și a fi – aici
intervenind toate problemele privind calitatea vie ții; uneori aceast ă
opoziție mai este eviden țiată între opinii și interese.

3. Clasificarea în funcție de momentele ac țiunii
Conflictele pot porni de la:
A. fapte : perceperea acelora și acțiuni, evenimente, fenomene, dar în mod diferit,
deoarece este realizat ă de observatori diferi ți;
B. cauze : există acordul asupra fenomenelor, dar fiecare ofer ă o explica ție diferită
deoarece difer ă modelul cauzal și sistemele de referin ță ale fiecăruia.
Cele mai des întâlnite cauze sunt:
¾ interesul direct;
¾ contextul social;
¾ tensiunile psihologice;
¾ divergențele personale – intelectuale sau morale.
C. scopuri : există întotdeauna o parte ascuns ă în stabilirea sopurilor, astfel încât
conflictele vor fi mai dificil de identificat dac ă a u l a b a z ă aceste
segmente ascunse ale inten țiilor noastre.
D. obiective : pe termen scurt nu ne dorim cu to ții aceleași obiective, iar în cazul
lucrului în grup, fiind mai multe persoane angajate, dificult ățile de
conlucrare pentru ajungerea la un punct comun cresc;
E. mijloace : există acordul asupra scopului, da r strategia este diferit ă. Există
dezacord cu privire la metode sau la instrumentele de folosit: „sunt
de acord în principiu cu scopul, dar nu-mi convine modalitatea de aplicare”.
F. valori : diferența se remarc ă asupra criteriilor de apreci ere în plan moral, practic
sau politic.
Uneori aceast ă distincție este clar ă, alteori elementele pe care le de ținem sunt
insuficiente pentru a califica un conflict, deoarece situa ția întrune ște mai multe
criterii.
De re ținut că nu se poate negocia o total ă diferență de opinii, credin țe, atitudini,
interese, nevoi, aspira ții, intenții, speranțe, dispozi ții, așteptări, principii și valori, dar se
poate negocia punerea în practic ă a acestora și competiția pentru resurse. Unii speciali
ști
consideră că există și conflicte ireconciliabile, a c ăror soluționare poate da un câ știg de

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
283cauză covârșitor uneia dintre p ărți sau poate consta în tolera rea problemei, în virtutea
dreptului tuturor de a gândi sau face ceva. Se delimiteaz ă, din sfera conflictelor, cele de interese și de drepturi. Sunt
recunoscute ca surse ale conflictelor de interese :
a) părerile diferite privind rela ția dintre dou ă persoane, grupuri sau
b) condițiile în care se desf ășoară o acțiune care intereseaz ă două părți.
Conflictele de drepturi sunt recunoscute mai ales când sunt contestate metodo-
logii de aplicare a conven țiilor, proceduri de ac țiune.
Termenii utiliza ți diferă de la un spa țiu cultural la altul. Astfel, în Statele Unite
ale Americii se diferen țiază disputa contractual ă – având, printre cauze, percep ții
distincte ale drepturilor – și disputa final ă, care face referire la rela ția care se va derula
după încheierea termenelor unui c ontract. În terminologia francez ă se vor reg ăsi
„conflictele juridice” și „conflictele economice”.
O altă posibilă clasificare porne ște de la factorul personal implicat în conflict,
identificând, astfel, conflicte:
intrapersonale
interpersonale
între grupuri
la nivel organiza țional.
Pornind de la dou ă axiome pe care le atribuie lui Watkins, autori români6
prezintă conflictele interpersonale în rela ție cu elementele comunic ării, astfel:
1) prima axiom ă susține că orice conflict poate fi generat și rezolvat prin intermediul
comunicării, utilizând limbajul verbal și pe cel neverbal. Este nevoie de cel pu țin două
părți între care s ă se manifeste conflictul, v ăzut uneori ca parte integrant ă a procesului
de comunicare dintre ele;
2) a doua axiom ă exprimă obiectivele diferite pe care le au cele dou ă părți considerate
a fi conflict.
Punctul comun în analiza celor dou ă axiome îl constituie orientarea spre comunicare, ca
punte de leg ătură și factor de clarificare ori orientare a p ărților aflate în conflict spre
soluții acceptate. Orientarea spre câ știgul unuia în detrimentul celuilalt ori abandonarea,
evitarea situa ției eviden țiază pierderi în procesul de comunicare și utilizare ineficient ă a
pârghiilor oferite de acesta. Poten țialul pozitiv ori negativ al unui conflict interpersonal
poate fi apreciat în func ție de context (propice sau nu rezolv ării problemelor), de
perspectiva pierdere-câ știg eviden țiată de părțile angajate și de creativitatea antrenat ă.
Între grupuri ori mai amplu, la nivel organiza țional, conflictele î și pot avea
rădăcinile în:
¾ structura organizatoric ă;
¾ repartizarea activit ăților – apreciat ă mai mult unii, mai pu țin de alții;
¾ evaluarea incorect ă a activităților realizate;
¾ alocarea resurselor;

6 Cândea, Rodica; Cândea, Dan – 1998, Comunicare managerial ă aplicată, Ed.Expert, Bucuresti, p. 161

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
284
¾ dorința de a deține mai mult ă putere ori influen ță;
¾ diferențele de personalitate, de a șteptări, de nevoi;
¾ perceperea diferit ă a rolurilor de îndeplinit;
¾ dorința de autonomie în ac țiuni, în decizii;
¾ gradul de responsabilitate – acceptat și impus;
¾ elemente exterioare grupului sau organiza ției.

I.3. Trepte ale dezvolt ării conflictelor

În literatura de specialitate se consider ă că există un punct zero de la care
pornește un conflict, punct care poate fi se sizat, agravat, ignorat sau amplificat.
Deoarece nu exist ă un acord cu privire la definirea unei situa ții conflictuale ca
desemnând momentul vizibil, remarcat de to ți, menționăm, în evolu ția conflictului
următoarele trepte și tipuri de conflicte:
A) conflictul latent desemneaz ă starea de disconfort sesizat ă de una dintre p ărți sau
de ambele, identificarea unei posibile cauze a nepl ăcerii resim țite; se apreciaz ă
că acest conflict poate trece prin stadiile urm ătoare gradual sau s ă ajungă direct
la criză, în prezen ța unui factor declan șator puternic. Recunoa șterea semnelor
conflictuale în aceast ă etapă și începerea identific ării soluțiilor ori a angaj ării
ambelor p ărți într-un proces de cooperare asigur ă cele mai mari șanse de reu șită.
B) conflictul perceput va antrena emo ții puternice din partea tuturor celor implica ți:
fie negative – sub forma anxiet ății, urii, ostilit ății –, fie pozitive, pentru cei care
transform ă conflictul într-o form ă de acțiune creativ ă, orientată spre dezvoltare.
C) conflictul sim țit, extins și abordat de cei implica ți și cei neimplica ți, transformat în
subiect de discu ție printre cunoscu ți. Deși unele persoane trec la ac țiune în
această etapă, adesea de pe pozi ții de putere și înarmate cu mesajele distorionate
provenite de la cei neimplica ți, există încă posibilitatea clarific ării situației
conflictuale, dac ă se apeleaz ă la respectul reciproc și la elementele ascult ării
active.
D) conflictul manifest este, așa cum reiese și din denumire, o etap ă în care reac țiile
sunt observabile, în care se declan șează comportamentele specifice fiec ăruia în
astfel de situa ții. Autorii Cândea (1999) propun, pe ntru acest timp, apelarea la
trei forme de interven ție: negociere, mediere și arbitraj.
E) conflictul rezolvat sau amplificat , în funcție de succesul tehnicilor de interven ție
și de statisfac ția fiecărei părți angajate.
Alți autori men ționează ca punct de pornire a conflic tului disconfortul, urmat de
incident, de neîn țelegere, tensiune și criză.7 În fiecare dintre aceste forme se poate
interveni, cu strateii ad ecvate contextului, situa ției, persoanelor etc.

7 Cornelius, Helene, Faire, Shoshana – 1996, Știința rezolvării conflictelor , (trad. Ana Stoica-Constantin
și Cristopher Clark, prefa ță: Ana Stoica-Constantin) Ed. Știință și tehnică, București, pp. 23-24.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
285I.4. Procesul de rezolvare a conflictelor

Weber ne-a l ăsat să credem c ă în mare parte, conflicte le sunt de netrecut, în
vreme ce Georg Siemmel îmbun ătățește perspectiva asupra lor, considerându-le forme
active de socializare. Conflictele men țin societatea, iar via ța însăși este un conflict –
spune Siemmel.8 Din aceast ă perspectiv ă, rezolvarea conflictelor nu poate însemna
dispariția lor, ci o transformare în victorie, în resemnare sau în compromis. Este
interesant ă expresia „tratarea conflictelor” utilizat ă de autorul francez. Interven ția unui
mediator între dou ă persoane aflate în divor ț sau în pragul declan șării acțiunii de
separare poate fi de natur ă să „regleze conflictul”.

4.1. Modalit ăți de abordare a conflictelor

Interesant este și modul personal de abordare a conflictelor – apreciat pe baza
unor teste (Kilmann) ori în urma analizei experien ței.
Se consider ă că există cinci mari stiluri de reac ție în situa ții conflictuale:
a) cooperare
b) compromis
c) competiție
d) evitare
e) resemnare, renun țare în folosul celuilalt, conciliere .
Într-o reprezentare grafic ă, luând în calcul gradul de implicare în rezolvarea
conflictului, aten ția acordat ă obiectivelor, în paralel cu dorin ța de a păstra relația, aceste
stiluri pot fi eviden țiate astfel:
Competiție
Cooperare
Compromis

Evitare
Conciliere Implicarea
primei
părți
Implicarea p ărții a doua

Observăm că gradul de implicare a celor dou ă părți aflate în conflict d ă măsura
cooperării ori a reu șitei procesului de rezolvare a conflictelor: cu cât implicarea
amândurora este mai mare, cu atât gradul de satsfac ție va fi mai mare, comunicarea va
juca un rol esen țial, iar rela ția dintre cei doi / cele dou ă nu suferă deteriorări.
Competi ția asigură atingerea obiectivelor pe rsonale, dar este ignorat ă relația dintre
părțile aflate în confli ct. Puterea dobândit ă prin împlinirea scopur ilor fixate îl va
orinta spre cel aflat în aceast ă situație spre importanta statutului dobândit,
eventual a competentei demonstrate.

8 Siemmel, G. – 1992, Le Conflict , Saulxures, Circé

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
286
Evitarea lasă loc frustr ărilor, fiecare parte încercând s ă treacă cu vederea posibilele
situații conflictuale, s ă le ignore sau s ă se exprime evaziv cu privire la ele. O
astfel de abordare nu ajut ă nici men ținerea leg ăturilor dintre persoanele
implicate, nici atingterea obiectivelor. Poate fi o situa ție de pierdere-pierdere sau
de pierdere-câ știg – atunci când una dintre p ărți își propune doar s ă câștige timp
pentru a aborda conflictul într-un context favorabil.
Compromisul , în ciuda faptului c ă este adesea întâlnit la nivelul sim țului comun – în
exprimări și evidențierea posibilit ăților de solu ționare – nu constituie o situa ție
de tip câștig-câștig. Este o abordare exprimat ă de ambele p ărți prin: „dau ceva,
dar nu pierd tot, eventual câ știg ceva”. Dominat ă de tehnici de manipulare, de
persuadare, abordarea orientat ă spre compromis sus ține pierderile minime și
câștigul minim, având un oarecare grad de mul țumire din partea ambelor p ărți.
Concilierea susține păstrarea unui ni vel bun al rela țiilor interpersonale în dauna
împlinirii realiz ării dorințelor părților implicate în conflict. Presupune renun țare,
resemnare, eventual ignorare a conflictului, toate în scopul protej ării relației,
într-o perspectiv ă de tipul pierdere-câ știg.
Cooperarea va asigura atât men ținerea rela țiilor interpersonale, cât și rezolvarea
conflictului având exprimat ă satisfacția ambelor p ărți. Pentru a ajunge la o
situație de tip câ știg-câștig, ambele p ărți au nevoie de abilita ți de comunicare, de
luarea în considerare a intereselor, dorin țelor, nevoilor celuilalt, aspecte care se
pot învăța. Deși este nevoie de timp, de implicarea ambelor p ărți în identificarea
celor mai bune solu ții, de creativitate, aceast ă modalitate de rezolvare a
conflictelor ofer ă cele mai bune rezultate pentru un timp îndelungat.

Aplicație:
Identifica ți propriul stil de rezolvare a conflictelor!

Temă:
Menționați cât mai multe situa ții în care se recomand ă fiecare dintre cele cinci
stiluri de abordare a conflictelor.

4.2. Rezolvarea conflictelor

Luând în considerare maniera constructiv ă (cooperare, rezolvarea de probleme,
câștig-câștig) ori distructiv ă (de tip pierdere-câ știg sau pierdere-pierdere), unii
specialiști evidențiază, pentru solu ționarea conflictelor, abord ări precum:
harta conflictelor – identificarea nevoilor și temerilor persoanelor implicate în
conflict, prin raportare la problem ă; căutarea de variante optime pentru fiecare
nevoie identificat ă;
rezolvare a problemelor ;
negociere ;
mediere ;
arbitraj.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
2874.2.1. Harta conflictelor
Evidențiază procesul de identificare a nevoilor și temerilor tuturor persoanelor
implicate în conflict, prin raportare la problem ă, apoi căutarea de variante
optime pentru fiecare nevoie identificat ă. Aceste ac țiuni dau sens analizei
conflictului, procedeu care, al ături de cele de control , evidențiate prin
comunicare – ascultarea activ ă, îmbunătățirea deprinderilor – asigur ă o viziune
mai amplă asupra managementului situa ției conflictuale.9
În controlul conflictului sunt necesare, dinspre toate p ărțile implicate:
¾ deprinderi adecvate situa țiilor conflictuale;
¾ timp și libertate de implicare în solu ționarea conflictului;
¾ voința de ajungere la un acord, de rezo lvare a conflictului în beneficiul
ambelor p ărți.

Temă:
Întocmiți „harta conflictului” și „generatorul de variante” pentru o situa ție din
viața cotidian ă, după modelul oferit în capitolele 8 și 9 (pp. 181-210) ale lucr ării
„Știinta rezolv ării conflictelor”

4.2.2. Solu ționarea conflictelor prin procesul
de re zolvare a problemelor

Procesul de rezolvare a problemelor poate fi prezentat într-o schem ă circulară urmând 5
mari etape:
1. Depistarea problemei
1.1. Explorarea și înțelegerea problemei
1.1.1. Dezvoltarea datelor despre problem ă
1.1.2. Obținerea de informa ții despre problem ă
1.1.3. Explorarea experien ței individuale și a altora în raport
cu problema respectiv ă
2. Definirea problemei și a scopului
2.1. Analiza problemei generale și a subproblemelor
2.1.1.Unde este problema?
la nivel personal
între persoane
în grup
în sistem

9 Tidwell, Alan – 1998, „Considera ții asupra managementului conflictului, tehnicilor de rezolvare și
factorilor sociale care le influen țează”, în Psihosociologia rezolv ării conflictelor (coord. Ana Stoica-
Constantin și Adrian Neculau, trad. Ana St oica-Constantin), Ed. Polirom, Ia și, pp. 187-193.

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
288
2.1.2. Care este problema?
manifestat ă
depistată
2.1.3. Ce factori anume sus țin existenta și perpetuarea problemei?
așteptări, trebuin țe nesatisfăcute
3. Identificarea altern ativelor: posibile solu ții și acțiuni
3.1. Identificarea valorilor
3.1.1. Ce pa și trebuie parcur și pentru a ajunge la alternative?
3.2. Compararea valori-solu ții
3.2.1. Care este impactul poten țial al unei anumite solu ții asupra
clientului sau asupra celorlal ți implicați?
3.3.Identificarea posibilelor consecin țe ale solu ției alese
3.3.1. Solu ția aleasă are poten țialul de a conduce la succes
deplin?
4. Selectarea solu țiilor și construirea planului de ac țiuni
4.1.Cum poate fi aleas ă acțiunea pentru a r ăspunde a șteptărilor și
valorilor celor implica ți?
4.1.1. Cine se va ocupa și de care aspecte ale problemei?
4.1.2. Care este momentul optim de realizare a fiec ărei părți a
acțiunilor agreate?
4.1.3. Care este locul optim de începere și derulare a ac țiunilor?
4.1.4. Ce resurse sunt necesare pentru derularea ac țiunilor?
4.1.5. Exist ă un context spa țio-temporal favorabil?
5. Evaluarea rezultatelor
5.1. Care au fost limitele și avantajele planului de ac țiune?
5.2. Exist ă modalități de îmbun ătățire a acțiunilor?
5.3. Care este raportul dintre avantaje și limite (un raport defavorabil
părților pozitive impune reluarea ac țiunilor începând cu prima etap ă).

Aplicații:
1. Identifica ți valorile și așteptările unei persoane apropiate cu care sunte ți într-
un conflict. Repeta ți exercițiul pentru cazul unui coleg / a unei colege de
serviciu.
2. Întocmiți o listă cu posibile situa ții din mediul social cunoscut ce pot fi
soluționate prin pa șii procesului de rezolvare a problemelor.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
289II. NEGOCIEREA ÎN ASISTEN ȚA SOCIAL Ă

II.1. Definire și clarific ări

A negocia , negociator , negociere sunt termeni cotidieni și ne oferă imaginea a
ceea ce se întâmpl ă în societate în plan social, economic, istoric, cultural.
Desfășurată între dou ă persoane fa ță în față, negocierea converge spre g ăsirea unui
acord între dou ă poziții care nu sunt tocmai identice.
Transferând situa ția din economie, se opun dou ă atitudini: a celui care are ceva
de dat și care are nevoie s ă vândă pentru a- și justifica și asigura existen ța și atitudinea
celui care nu g ăsește necesar ă achiziția care i se propune.
Pentru a se realiza o negociere este nevoie și de un punct comun. Nu pot negocia dou ă
persoane care se ignor ă. Întâlnirea poate fi fortuit ă sau provocat ă de către unul din cei
doi parteneri, transformându-se în ocazia unei negocieri.10
Asemeni situa țiilor de vânzare-cump ărare, se pot identifica trei cazuri:
cel care trece întâmpl ător prin locul unde este prezent ă oferta și se
intereseaz ă de un anume lucru care poate fi negociat;
un client care vine special pentru obiectul negocierii;
cineva care considera ca îi va fi de folos s ă participe la o negociere.

II.1.1. Schema negocierii

Pentru o negociere se porne ște de la premisa existen ței unui dezacord asupra
unei situa ții, în care unul încearc ă să-și impună punctul de vedere, iar cel ălalt îl refuz ă.
Dac ă cei doi parteneri – P1 și P2 – se opun și încearcă fiecare să impună deciziile
lor – D1 și D2-, schema exercit ării puterii de c ătre P1 ar putea fi (L ebel, 1984, p. 23):
D1

P1 P2
Dominarea de c ătre P1 implic ă frustrarea lui P2
prin exercitarea puterii lui P1 se dore ște supunerea lui P2
Aceast ă putere este suportat ă dacă nu este excesiv ă și nici repetitiv ă.

10 Lebel, Pierre – 1984, L’art de la Négociation , Les Éditions D’Organisation, Paris

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
290
Dac ă P1 se impune, P2 tinde s ă exercite adesea o contra-putere, eventual prin
șantaj. Confruntarea dintre cei doi poate duce la ne gociere (Lebel, 1984, p. 24):

D 1 D 2

P1 P2 P1 P2

Putere Contra-putere
N E G O C I E R E

Șantajul exercitat prin reac ția la putere, în manier ă exagerat ă, excesiv ă, poate fi
amenințat, dar se poate concretiza în forme mai pu țin dispuse, în prima etap ă, la
negociere:
¾ grevă – în fața puterii financiare sau ierarhice;
¾ fraudă – ca reac ție la puterea administrativ ă;
¾ absenteism – ca reac ție la puterea ierarhic ă;
¾ minciună – ca reac ție la puterea psihologic ă.
În astfel de cazuri, parten erii care au opinii sau op țiuni diferite pot s ă participe la
o confruntare f ără să aibă a priori o decizie.
Dac ă P1 și P2 își schimbă pozițiile, unghiurile de vedere, pentru a ajunge la o
decizie comun ă, atunci ne afl ăm într-un caz de concertare.
Concertarea este o form ă particular ă a negocierii, desf ășurându-se într-o
manieră diferită: există elemente de dezacord latent , pe fondul unei tentative de
exercitare abuziv ă a puterii, înaintea lu ării unei decizii. Necesitatea de angajare în
concertare corespunde con știentizării existen ței acelui dezacord.
Schema conceptual ă a negocierii permite elaborarea unei defini ții.
În termeni generali, negocierea poate fi definit ă ca o formă de implicare a doi sau mai
mulți actori sociali în rezolv area unui diferend comun . Se impune s ă completăm însă o
astfel de definire cu cel pu țin două elemente cheie: procesul de comu nicare, ca mijloc
de soluționare și rezultatul , la care se ajunge de comun acord.
Deși îi este recunoscut teritoriul mai ales în spa țiul economic, negocierea este o
parte a vie ții cotidiene, majoritatea interac țiunilor umane presupunând un raport cerere-
oferă: de informa ții, de idei, de bunuri, de sen timente, de angajamente, de spa ții de
manifestare. Elementele necesare în reu șita unei negocieri presupun :
¾ reacția spontan ă
¾ o situație impusă sau dorită
¾ consecințele unei situa ții deliberat voite
¾ un calcul anterior, o cercetare
¾ un act profesional, exercitarea natural ă a profesiei.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
291 II.2. Abord ări ale negocierii

Negocierea care se stabile ște între dou ă persoane întâlne ște un joc de fenomene
legate de studiul personalit ății. Este, de asemenea, un mecanism în care intervin
particularit ăți ale rela țiilor. Se consider ă că studiul negocierii apar ține domeniilor
psihologiei și sociologiei, dar în aceea și măsură se poate ajunge și la o abordare
specifică.11 Putem exemplifica cu cei care negociaz ă într-o manier ă spontană, intuitivă
și în acela și timp cu talent – ceea ce nu exclude existen ța tehnicilor care pot ameliora
rezultatele negocierii persoanelor netalentate. Lebel (1984) consider ă că există trei mari domenii de analiz ă a negocierii,
pornind de la:
1. abordarea personal ă a negocierii (sau psihologia negoc ierii) – se reunesc
câteva elemente ale personalit ății, cu influen țe asupra negocierii și anume cele
care determin ă relațiile cu al ții, cele care condi ționează formele de gândire,
aspecte importante în cursul optimiz ării negocierii;
2. abordarea rela țională a negocierii (sau sociologia negocierii) – reune ște
elemente care apar țin mai mult domeniilor comunic ării și comportamentului; se
vizează inversarea sau echilibrarea rolurilor dominatoare;
3. abordarea specific ă negocierii – reunește elemente conceptuale și metodologice
specifice.
Clasificarea adoptat ă poate părea arbitrar ă, dar este destinat ă facilitării înțele-
gerii, permi țându-i individului s ă identifice elementele ra ționale, locul / pozi ția în care
se situeaz ă. Pentru unii autori, tot ce apar ține negocierii este un as pect particular al
sociologiei, prezentând evolu ția sistemului rela țional interpersonal.
Schema negocierii este deja un concept general de referin ță destinat analiz ării
situațiilor de acest tip. Indiferent dac ă ne situăm într-un sistem clasic de negociere sau
într-un sistem de concertare, șansele de sinergizare depind de:
¾ parteneri;
¾ alegerile personale, a priori deciziei;
¾ modul de schimbare, care va converti șantajul în concertare.

II.2.1. Abordarea personal ă a negocierii

Din aceast ă perspectiv ă, studierea personalit ății partenerilor, a ro lului lor, este o
condiție a negocierii. Rolul aspectului fizic se manifest ă de la primul contact și
presupune un raport de for țe între prezen ța și absența uniformelor – vizibile (medic,
preot, poli țist) sau conferite de un statut.
Analizăm trei dintre aspectele abord ării personale:
¾ dimensiunea intelectual ă – structura mental ă, modalitățile de gândire;
¾ atitudinea persoanei – care utilizeaz ă, spre exemplu, instrumente terapeutice ori
care define ște într-un anume fel rela țiile în care este implicat ă: dominare, supunere
sau egalitate.

11 Lebel, Pierre – 1984, L’art de la Négociation , Les Éditions D’Organisation, Paris, pp. 91-129

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
292
¾ analiza comportamentului în schimbare – cu alte cuvinte, capacitatea pe care o
are cineva, fie de a asculta și de a ține cont de ceea ce se spune, fie de a se informa
și de a dezv ălui ceea ce a re ținut sau ceea ce gânde ște.

II.2.1.1. Negocierea și dimensiunea intelectual ă
De și ignorate uneori, aspectel e intelective care intervin în mecanismul rela țiilor
pe parcursul negocierii este esen țial. În acest context, putem defini structura mental ă ca
fiind un ansamblu complex care condi ționează abordarea intelectual ă a problemelor.
Ajungem atunci, s ă ne întreb ăm „Cum definim inteligen ța?”
Lebel (1994) face distinc ție, între inteligen ța logică, analogic ă și cea normativ ă:
Inteligența logică este cea:
care ține cont de fapte, de ceea ce este concret, observabil;
considerat ă ca fiind precis ă, minuțioasă;
care cerceteaz ă legăturile dintre elementele observabile, raportul dintre
lucruri, fixarea acestora și ordonarea lor;
care poate fi considerat ă realistă și rațională;
care susține că tot ce este logic este și pretențios așezat în detalii
constitutive ale totului;
care devine sceptic ă atunci când nu posed ă toate elementele unei situa ții.
Inteligența analogic ă este cea:
care accentueaz ă similitudinile între situa ții, între compara ții;
intuitivă – dacă raporturile dintre lucrur i nu sunt foarte evidente;
adesea impulsiv ă și irațională;
care se manifest ă mai curând intelectual decât concret;
care nu face referiri la obiceiuri;
care oferă răspuns intuitiv la sentimente, impresii;
care face apel la fler, la imagina ție.
Inteligența normativ ă este cea care :
se referă la tot ceea ce este co dificat: la drept, la reguli, la utilizarea
cutumelor, la obiceiuri devenite stereotipuri ;
ține cont de obiceiuri, de judec ăți, mai mult decât de realit ățile
contextului în care acestea se aplic ă;
se lasă dominată de evaluări;
își alege sistemul de referin ță, pentru a defini câteva reguli, pe care le va
aplica apoi în situa ția întâlnit ă.
Reprezentarea grafic ă a acestor trei forme de inteligen ță se poate realiza astfel:

LOGICĂ

ANALOGIC Ă NORMATIV Ă

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
293 În aceast ă reprezentare, se pot defini și formele intermediare ale inteligen ței,
marcând echilibrul între dou ă forme extreme sau contrariul alteia.
Ajungem, astfel, la 7 forme de inteligen ță, consider ă Lebel :
a) inteligen ța logică: fiind caracteristic ă celui care va acorda foarte mult ă importan ță
informației, argumentelor. Va fi complet impl icat, în aceste fapte, ceea ce va
conduce la mari dificult ăți în ralierea la un punct de vedere comun, ceea ce
conduce la un proces foarte labor ios de luare a unei decizii.
b) inteligen ța analogic ă: caracteristic ă persoanei care ia decizii rapide, riscând apoi
să caute echilibrul între argumente. O astfel de persoan ă intră în joc fără nici o
ezitare.
c) inteligen ța normativ ă: persoana face referiri la norme, ia decizii în raport cu
regulile, f ără a renun ța apoi la ele. Se afl ă mai degrab ă într-o pozi ție de
dominare, decât într-una de negociere.
d) academismul : caută să aplice inova ții, dar dă greș; negociaz ă, dar rămâne la
nivelul conven țiilor; este o momeal ă de bun negociator, manifestat ă mai mult
teoretic prin referirile la scheme concrete.
e) inteligen ța antinormativ ă: se bazeaz ă pe cercet ări realiste și rezonabile; solu țiile
sunt obligatoriu originale, susceptibile de a fi satisf ăcătoare pentru to ți;
f) inteligen ța administrativ ă : conduce la o negociere sistematic ă, foate tehnic ă și
bine girat ă, mai mult ra țională decât afectiv ă; individul cu o astfel de inteligen ță
este un maestru al argument ării, poate demonta ideile anterioare, fiind dificil de
ajuns la aceea și soluție.
g) inteligen ța orientat ă spre echilibrarea tensiunilor: acești negociatori sunt
orientați într-o mai mare m ăsură spre satisfacerea contextului, a celorlal ți decât
pe ei înșiși, sunt aten ți, dar exigen ți.
Prin aceste atitudini intelectuale, nu este posibil de afirmat c ă unul ar fi bun în
toate circumstan țele. Cu un judec ător se negociaz ă în sistemul normativ, cu un artist în
sistem analogic, cu un om de știință în sistemul logic. Circumstan țele impun atitudinea.
Personalitatea este mai mult sau mai pu țin aptă să le adopte.

II.2.1.2. Schimbarea de informa ții
Face referire la “ferestrele lu i Johari” – denumite astfel dup ă prenumele celor
doi sociologi americani de la Harvard care le-au propus.
Pe o scala de la 1 la 10 se consemneaz ă, procentual:
¾ pe orizontal ă: mă informez și țin cont de ceea ce îmi spun ceilal ți sau de
ceea ce solicit;
¾ pe vertical ă: informez și spun ceea ce gândesc,
rezultând patru tipuri fundamentale de rela ții între public și privat: spa țiul public, zona
secretă, căutarea oarb ă și zona necunoscut ă.

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
294
m ă informez și țin cont de ceea ce îmi spun ceilal ți
0 10

Informez și
spun ceea ce gândesc

8 8

Spre exemplu, pentru cineva care a ascult ă și se informeaz ă în propor ție de 8/10,
rezultă 4 tipuri reprezentative degajate de ferestrele dominante :
Fereastra 1: intitulată spațiul public pentru tot ceea ce este în țeles este și zis, deci totul
este de domeniul public.
M ă informez bine
0 8 10

Informez bine și
spun ceea ce
gândesc

8

Spațiul public

Fereastra 2: zona secret ă pentru că ascultă, dar nu spune nimic, ține secret.
Mă informez bine
0 10

Informez
puțin

Zona secret ă

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
295Fereastra 3: căutarea oarb ă se referă la necunoa șterea a ceea ce se întâmpl ă; individul
avansează, dar orbe ște, pe ghicite.

M ă informez pu țin
0 10

Informez bine
și spun ceea
ce gândesc

Căutarea oarb ă

Fereastra 4: zona necunoscut ă – nu se ține cont de nimic și nu este zis nimic: totul este
misterios și necunoscut, dar poate fi și o oportunitate a reflexiei.
M ă informez pu țin
0 10

Informez puțin

Necunoscutul

Cea mai bun ă atitudine pentru negocier e este aceea care const ă într-o informare
continuă și amplă și în informarea ampl ă, dar cu o discre ție prudent ă. Aceasta
corespunde unei ferestre în care zona public ă deține 56%, zona secret ă 24%, căutarea
oarbă 14%, iar necunoscutul 6% . Individul se informeaz ă 80% și restituie 70%, ceea
ce este rezonabil.

II.2.2. Abordarea rela țională a negocierii

Propunem câteva concepte utilizabile în analizarea aspectelor rela ționale dintre
două persoane și în decriptarea a ceea ce influen țează evoluția tipului lor de rela ție.
Identific ăm trei tipuri de rela ționare. Primul poate fi cel al portarului evocat de
Roger Mucchielli, care “între ține o conversa ție față în față, într-o rela ție de ajutorare”.
În toate tipurile de negociere, situarea fa ță în față, cu posibilitatea exercitarii puterii,
este clasic ă. A ști să mânuiești o astfel de rela ție este o dorin ță a tuturor aspiran ților la
statutul de negociator.

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
296
A doua abordare, analiza tranzac țională, face trimitere la cele trei st ări ale sinelui
care se pot adopta sau modifica în func ție de starea sesizat ă la partenerul de negociere:
¾ starea de p ărinte – desemneaz ă esența conștiinței morale, a valorilor și
normelor sociale, transmise din genera ție în genera ție;
¾ starea de adult – este starea ra țională, bazată pe realitate, aici și acum;
¾ starea de copil – cuprinde starea afectiv ă, trăirile, visurile.
Exist ă și o a treia abordare foarte important ă pentru negociere. Pornind de la
ipoteza că evoluția unui dezacord este condi ționată de încrederea într-o voin ță comună
de împăcare și de un respect reciproc al integrit ății, propunem schema care explic ă
evoluțiile diferite ale unui dezacord în func ție de cele dou ă atitudini ini țiale.

II.2.2.1. Atitudinea de ajutorare
Nimic nu poate explica mai bine ceea ce aceast ă tehnică a lui Roger Mucchielli
reușește:
dacă ne dorim reu șita unei conversa ții, îl invit ăm pe partener la discu ție și realizăm
acest lucru din poziția deținătorului de putere .
Mucchielli, pornind de la o lucrare a lui Porter, este interesat de rela ția clinică
dintre bolnav și psihanalist: chiar dac ă practicianul î și dorește să fie neutru, exercit ă
asupra clientului o „putere psihologic ă”.12 Urmeaz ă rezisten ța bine cunoscut ă a
bolnavului care vrea s ă se vindece, dar nu se poate t ămădui singur, ajungând, astfel, la o
negociere implicit ă.
Aceast ă tehnică poate fi utilizat ă în procesul de ajutor are a partenerului de
negociere s ă ajungă la obiectivele pe care și le-a propus. Este di ficil de conturat o
definiție ori consecin țele atitudinii de ajutorare propus ă în terapie, dar tehnica poate fi
folosită ca sursă de inspira ție, regăsindu-se chiar în unele domenii.
În utilizarea acestei abord ări pentru negociere se au în vedere urm ătoarele aspecte:
ancheta desf ășurată în scopul unei mai bune inform ări evită nesiguran ța;
susținerea poate lini ști și evita blocajele;
judecarea partenerului îl aduce într-o pozi ție de dependen ță;
interpretarea întoarce la cauze și la riscurile lor asociate;
înțelegerea stabile ște un climat de egalitate și de încredere.

II.2.2.2. Pozi ția asupra vie ții
O alt ă abordare a negocierii se realizeaz ă din perspectiva analizei tranzac ționale.
Desemnat ă prin sintagma “pozi ția asupra vie ții”, aceasta const ă în examinarea
credibilității pe care fiecare și-o acordă sieși și altora.13 Dacă crede în el spunem c ă
este pozitiv în raport cu sine, dac ă nu crede, este negativ fa ță de sine.
Această abordare este aplicabil ă credibilit ății pe care o acord ă altora și permite
sectorizarea universului pozi țiilor adoptate în via ță:

12 Muccielli, R. – 1975, L’Entretien de face a face dans la relation d’aide, ESF, Paris
13 Layole, G. – La conduite d’entretiens, Les Editions d’organisation, Paris

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
297
+ E U
arogan ță sinergie
– ALTUL + – + + + ALTUL
– – – +
derizoriu complex – E u

încrezător în sine și în alții:…………………………………… + +
încrezător în sine, dar nu și în altii …………………………. + –
mai puțin încrezător în sine decât în al ții ………………….. – +
neîncrezător în sine, neîncrez ător în alții ………………….. – –
Aceste zone corespund atitudinilor di n negociere, prin care individul:
+ + crede în reu șita amândurora și negociaz ă cu optimism pentru a ajunge
la sinergie;
+ – tinde să fie arogant și vrea să se impun ă, evoluând potrivit gradului de
aroganță spre compromis și dominare;
– + tinde s ă-și piardă încrederea în sine, s ă piardă jucând și să evolueze
spre frustrare;
– – totul este derizori u, nu crede în negociere și lasă evenimentele în voia lor.
Singura cale veritabil ă spre o negociere bun ă și care ușurează sarcina fiec ărui
participant, este de a adopta atitudinea + +.
Dacă tendința este de a fi + –, individul este un ascult ător fals.
Dacă tendința este – +, va intra în defensiv ă, identificând, în principal, dezavantajele
ideilor sale.
Tendința – –, total defensiv ă, reprezint ă o renunțare la negociere.
Dacă ar fi să acordăm procentaje optime, pe diagrama anterioar ă, ar trebui ca + + s ă
domine net și să depășească, dacă esteposibil 50%, starea de – – trebuind s ă rămână
inferioară lui 10%. Atitudinea de raportare la ceilal ți depinde de circumstan țe. Nu poți fi
întotdeauna cel care de ține toate atuurile. Se impune adaptarea la circumstan țe și
evaluarea în cel mai bun și corect sens, în ce m ăsură ești cel care are un plus de
elemente sau de interese și, în consecin ță, dezvolți argumentele proprii sau le accep ți pe
ale celorlal ți.

Aplicație:
Prezentați contexte în care s ă fie adecvate cele patru atitudini.

II.2.2.3. Evolu ția dezacordurilor
Evolu ția, într-o negociere, este asigurat ă de două dimensiuni fundamentale, care
sunt:
vointa de împ ăcare, de apropiere,
respectul reciproc al integrit ății.

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
298
Doar una dintre dimensi uni nu este suficient ă. Dorinta împ ăcării, pe de o parte și
reușirea impunerii acestei împ ăcări este o lips ă de respect pentru integritatea altora. Se
ajunge apoi la dominare, care implic ă frustrarea altora. Din alt punct de vedere, cineva
poate respecta integritatea f ără să schimbe ceva sau s ă se împace, fiind într-o pozi ție
de așteptare.
Pe un grafic caracterizând aceste dou ă dimensiuni, se pot consemna toate aceste evolu ții
(Lebel, 1984, p. 104):

dominare – frustrare compromis – abunden ță concertare – sinergie
compromis – s ărăcie o a treia cale cumul de idei Voința de
împăcare
ruptură interdistructiv ă ruptură simplă așteptare
Respectarea reciproc ă a integrit ății
O analiz ă a posibilelor situa ții cuprinse în acest tabel poate sprijini înv ățarea
unor noi modalit ăți de apropiere de sinergie (asocia ție de elemente care formeaz ă un tot
și concura la acela și rezultat), resectând integritatea și accentuând dorin ța de rezolvare a
conflictului. Sunt numeroase neîn țelegeri care conduc la catastrofe, la situa ții prejudi-
ciabile pentru ambii parteneri afla ți în conflict: fuga de acas ă a copiilor, divor ț,
agresiune, în șelătorie, rezilierea contractelor etc.
Ne reamintim de perspectiva transform ării conflictelor în șanse, în ocazii de
învătare și de dezvoltare. Dac ă ar exista posibilitatea evolu ției tuturor acestor dezacor-
duri spre o situa ție fructuoas ă pentru ambii protagoni ști, ce s-ar putea face? R ăspundem
prin examinarea detaliat ă a traiectoriilor posibile ale situa țiilor de dezacord:
a) dominarea – este situa ția în care credem c ă un dezacord este o competi ție, din care
unul trebuie s ă câștige. Dominarea este atitudinea celui violent, este evolu ția
căutată de cei care dispun de o putere statutar ă și care cred c ă ei trebuie s ă își
asume responsabilitatile și să ia deciziile. Este, de asemenea, situa ția în care
celălalt se simte frustrat.
b) frustrarea – este descris ă ca reciproc ă a dominării – unii spun c ă nu există una fără
alta; este situa ția în care cel care pierde se simte mic.
Dac ă vom consilia un pierdant pornind de la ideea c ă a fost un bun juc ător, pentru a
accepta pierderea, nu vom p ărea naturali . Nu există un război fără șansa revan șei.
c) ruptura – este o evolu ție facil de descris deoarece corespunde situa ției în care se
gasesc dpi adversari care constat ă că nici o alt ă soluție valabil ă nu este posibil ă
și care decid s ă se separe. Ruptura este consecinta aproape fatal ă a tuturor
situațiilor de dominare -frustrare prea prelungite sau prea des repetate.
d) ruptura interdistructiv ă – estesituația de război. Nu se poart ă negocieri, ci persist ă
contactele violente. Nu este neap ărat un război între state sau autorit ăți, ci poate
exista și între clanuri sau între persoane care vor s ă-și facă rău reciproc.
e) compromisul – este un meci nul, cu alte cuvinte, doi adversari în tr-un conflict caut ă
un acord de mijloc între dou ă poziții conflictuale. Este melanjul de fierbinte și
rece care d ă senzația de călduț și de lipsă de entuziasm. Nu se ofer ă satisfacție
nici unuia nici altuia.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
299Este, uneori, solu ția adoptat ă de doi adversari care nu se cunosc prea bine, care
își acordă reciproc calificative minime în evaluare și care caut ă un mijloc de a nu
rupe de tot leg ătura, rezervându- și dreptul unei confrunt ări ulterioare. Poate fi
compromisul diferen țelor de resurse.
f) o a treia cale – între două tendințe care se opun cu îndârjire, f ără posibilitatea unei
departajări, a identific ării unei op țiuni, se ofer ă o a treia solu ție. Lumea nu este
doar o dualitate bipolar ă, în care totul este alb sau negru, mai exist ă și griul și o
mare gam ă de alte culori.
Ideile care opun doi parteneri nu sunt singurele luate în condiderare. O
modalitate de departajare a adversarilor este uneori propunerea lor de a trece la o
soluție nouă, față de care nu sunt nici pro, nici contra.
g) cumulul de idei – când două idei se opun, este posibil s ă se spună a propri c ă nici una
dintre ele nu are motive s ă fie mai bun ă decât cealalt ă. În acest caz, se decide
reținerea lor ca dou ă opinii, fără să se resping ă. După circumstan țe, ideile sunt
acceptate fie simultan, fie succesiv. Aceasta semnific ă faptul că evoluția care
reține două opinii este costisitoare.
Este o evolu ție care nu nemul țumește pe nimeni pentru c ă fiecare spune “pozi ția
dumneavoastr ă este bună“ și este de asemenea, o evolu ție care tranzi ție, înaintea
ajungerii la o op țiune definitiv ă. Are nevoie de putere în asumarea costurilor.
h) așteptarea – este pauza dintre reprize. Cele dou ă idei nu au g ăsit teren pentru
înțelegere sau pentru o evolu ție acceptabil ă, astfel încât se decide o pauz ă, o
încetare momentan ă a opozițiilor. Nu este o ruptur ă pentru că relația dintre cei
doi adversari este men ținută.
Negocierea se reia, dar este necesar un timp de reflec ție pentru în țelegerea
acțiunilor; se realizeaz ă separat sau prin consultarea exper ților.
i) sinergia – în această evoluție se va spune – ca în cazul cumulului – c ă nu există nici
un motiv ca vreuna dintre idei s ă fie greșită. Există, de asemenea, o voin ță
comună pentru căutarea unei solu ții noi. Se preia de la fiecare ceea ce este bun,
pentru construirea unei solu ții noi.
Nu este un compromis pentru c ă soluția este original ă. Nu este nici a treia cale
pentru că soluția aleasă nu este independent ă de primele dou ă. Nu este nici
cumul pentru c ă nu se reține totalitatea ideilor pornite de la cele de baz ă și pentru
că se ajunge la o solu ție superioar ă acestora. Este o evolu ție care se eviden țiază
prin dezvoltarea unei idei din alta.
Fiecare recunoa ște ceea ce îl ține aproape de ideea original ă, îndeplinind, prin
aceasta, trei condi ții:
fiecare își explică ideea clar și o justific ă;
nici unul nu se înc ăpățânează să susțină ceea ce este superflu;
fiecare are o aten ție pozitiv ă asupra ideilor celuilalt.
Sinergia este evolu ția pozitiv ă și cu cele mai multe șanse de mul țumire: este
originală, reglează conflictul, asigur ă progresul f ără o investi ție excesiv ă de
timp, resurse umane etc.
Sinergia este adesea consecin ța directă a concert ării.

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
300
j) arbitrajul – nu este o evolu ție comparabil ă cu celelalte nou ă enunțate în prealabil.
Este o metod ă de evolu ție. Arbitrul poate da posibilitatea unei ascult ări
reciproce, poate facilita schimb ările, poate ameliora climatul, dar evolu ția s-ar
putea să fie spre una dintre celelalte direc ții, în ciuda eforturilor lui.

II.2.3. Abordarea specific ă negocierii

Exist ă concepte specifice de utilizat pentru a în țelege negocierea. Pornind de la
descoperirea dinamicii gr upurilor – în anii 1940 – care indica faptul c ă un grup, în
evoluția sa dinamic ă, parcurge ni ște faze obligatorii –, prin cercet ările recente s-a
demonstrat c ă există o dinamic ă a conversa ției, care poate deveni o dinamic ă a
negocierii.
În cadrul negocierii, fazele prescrise se deruleaz ă într-o ordine precis ă, astfel că putem
extrage un principiu fu ndamental, conform c ăruia nerespectarea acestor etape duce la
blocarea conversa ției.
La sfârșitul negocierii exist ă totdeauna o decizie – chiar dac ă prin ea doar se constat ă o
nerezolvare –, aceasta semnificând o recunoa ștere comun ă, implicită sau explicit ă a
unei situa ții. Este fie un acord de constatare a sfâr șitului fie un contract pentru
continurarea rela ției.
S-a constatat c ă puține persoane reu șesc să negocieze deoarece nu știu să
argumenteze. A dispune de instrumentele de construire a argumentelor este întotdeauna important pentru o negociere eficient ă.
Al ături de argumentare și decizie, un rol important îl are și influența
instituțională, care poate fi împotriv ă, facilitatoare sau indiferent ă. Se consider ă că în
orice discu ție partenerii se situeaz ă într-un sistemul institu țional pe care îl cunosc,
înțeleg și îi învață efectele.

II.2.3.1. Dinamica negocierii
Dacă dezacordurile sunt interpersonale, negocierea se efectueaz ă între dou ă persoane.
Dacă conflictele sunt colective, încercarea de rezolvare a lor se va realiza între o
persoană și un grup sau între dou ă grupuri. Angajamentele se produc totu și între dou ă
persoane reprezentative.
Lebel ar spune c ă totul pleac ă de la conversa ție. Stăpânirea de sine și a conversa ției este,
din aceast ă perspectiv ă, o garanție a succesului, luând în considerare:
a) stăpânirea situa țiilor conversative – se spune c ă ori de câte ori dou ă persoane
discută ceva, ele dialogheaz ă. Într-o institu ție, conversa țiile posibile care pot da
loc negocierii sunt de naturi multiple: discu ții mondene, pentru angajare, despre
carieră, profesie, despre sau de schimbare, ședințe de lucru, de evaluare sau
formale.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
301b) stăpânirea evolu ției conversa ției – se consider ă că o conversa ție trece printr-o
serie de faze, care pot fi transpuse și în cazul negocierii:
1. contactul monden : două persoane se apropie f ără dorința expresă de a se
întâlni sau de a discuta. Totul este superficial și anecdotic. Se spun lucruri banale
despre vreme, s ănătate, se discut ă ultimele evenimente.
2. recunoașterea : se caut ă semnele de recunoa ștere, punctele comune de
referință: gusturi, familie, origine, studii, rela ții, obiceiuri, experien țe de viață.
3. identificarea consensurilor : plecând de la semnele de recunoa ștere, se
exprimă acordul pentru evolu ția ulterioar ă, fără a se preciza sensul, direc ția.
Consensul nu este un acord, ci doar exprimarea voin ței de a conversa împreun ă.
4. obiectivele : se indică cu mai mult ă precizie inten țiile de evolu ție, sensul dorit
sau țintele de atins. Uneo ri acestea se reflect ă în nevoi pe care și le-ar dori
împlinite, în nivele de cunoa ștere pe care și le-ar dori, în evoc ări – de men ționat
că nevoile latente sunt importante.
5. aportul la dialog : fiecare contribuie cu ceea ce de ține sau revendic ă:
informații, idei, opinii. Fiecare poate s ă îl ajute pe cel ălalt. Se face apel la
atitudinea de ajutorare într-o situa ție față-în-față.
6. metoda : constă în organizarea schimb ărilor și a confrunt ărilor. Este uneori
cadrul de referin ță care porne ște o discu ție. Acestea sunt regulile de joc ale
dialogului. Acum partenerii agreaz ă metoda potrivit ă fondului problemei
abordate. Se schimb ă argumente și obiecții.
7. optimizarea : se ajunge, datorit ă metodei, la idei provocatoare de schimb ări. Se
optimizeaz ă punctele de vedere opuse.
8. decizia : poate îmbr ăca forme foarte diferite:
– voința reciproc ă de apropiere / împ ăcare;
– voința de respectare reciproc ă a integrit ății.
Iat ă opt faze care se înl ănțuiesc, încercarea de escamotare a uneia însemnând
ratarea urm ătoarelor. Dac ă nu exist ă acord asupra obiectivelor, spre exemplu,
contribuția cu alte informa ții, idei, opinii, r ămâne steril ă.
Mai succint, în cadrul negocierii cele opt faze pot consta în:
1. stabilirea contactului cu un cuvânt sau un gest de plite țe ori de simpatie;
2. recunoașterea partenerilor;
3. afirmarea consensului asupra voin ței de a realiza ceva împreun ă;
4. verificarea și precizarea obiectivelor comune: „ne afl ăm aici pentru a l ămuri
…”;
5. enunțarea, într-o manier ă concisă și precisă, de către fiecare partener, a:
– ceea ce vrea s ă spună (informațiile),
– ceea ce a gândit (p ărerea),
– ceea ce propune (ideile);
6. se alege o regul ă de discutare: argumentarea;
7. identificarea a ceea ce s-ar putea face – provizoriu sau definitiv – pentru un
maxim de satisfac ție pentru to ți;
8. precizarea deciziei într-o faz ă de concluzionare, în asociere cu responsa-
bilitatea aplic ării ei.

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
302
Dacă se trece peste o faz ă se blocheaz ă următoarele, iar dac ă există un blocaj,
insistența devine inutil ă. Se recomand ă revenirea în etapa anterioar ă pentru a se respecta
coerența înlănțuirii fazelor.

Aplicație:
Contruiți un lanț argumentativ pentru o negociere pe care o ave ți de purtat la
locul de munc ă.

II.2.3.2. Cele trei dimensiuni ale negocierii – contextul , partenerii și
miza – sunt foarte importante. Ele permit negociatorului s ă aibă un punct de vedere
sintetic și conceptual, s ă se manifeste și să exploateze momentele negocierii.

II.2.3.3. Contractul
O negociere poate ajunge la un re zultat care poate însemna o ruptur ă s a u o
acțiune de angajare la ceva.
Aceast ă acțiune face parte dintr-un contract și se realizeaz ă:
a) asupra unui obiect sau subiect – constituie baza unui contract;
b) prin angajarea partenerilor – sunt doi contractan ți, doi semnatari care decid și
acceptă termenii unui contrac t; între cei doi, garan țiile sunt reciproce;
c) pentru un obiectiv – ceea ce s-a gânditr a se ob ține, atinge, asigura; este beneficiul
pe care îl întrev ăd cei doi;
d) printr-o serie de schimbări – sunt faptele prin care un acord, un contract îi oblig ă pe
cei angaja ți la promisiuni reciproce;
e) în limite precizate – un contract este întotdeauna limitat, ceea ce se poate întâmpla
prin includerea unei bune descrieri a obiect ului, dar adesea este mult mai comod de
precizat ceea ce este exclus din contract. Ex luderile sunt materiale, financiare sau
circumstan țiale.
f) cu o durată determinat ă – durata contractului este, în general, limitat ă, noțiunea
“nelimitat” nefiind decât o formul ă care presupune o analiz ă mai aprofundat ă.
g) având condițiile încheierii sau modific ării – un contract se realizeaz ă întotdeauna în
funcție de circumstan țe, putând fi modificat dac ă termenii sau situa ția în care s-a
încheiat au evoluat într-o manier ă important ă. Acestea se denumesc clauze de
reziliere ale contractului.
h) sub acoperirea unui cod legal – dacă unul dintre parteneri decide unilateral
nerespectarea termenelor cotractului, cel ălalt, sub o jurisdic ție competent ă, poate
solicita daune, ceea ce înseamn ă că fiecare contract trebuie s ă se stabileasc ă sub
acoperirea unui cod: de asigur ări, comercial, de munc ă, de solidaritate social ă,
familial etc.
În negociere, un acord va r ăspunde tuturor acestor reguli.

II.2.3.4. Argumentele se impun a fi: bogate, fondate, sincere, realiste. În
funcție de pozi ția ocupată, de context, de interesele celor care partenerilor, argumentele

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
303pot fi bazate, spre exemplu, dup ă următoarea schem ă („Tema obiectului negocierii”,
Lebel, 1984, p. 115):

MIZA
COMPETEN ȚĂ A ȘTEPTĂRI
P U T E R E N E V O I

P A R T E N E R 1 P A R T E N E R 2
RELAȚIE DE ÎNCREDERE

¾ partenerul puternic situeaz ă pe prim plan argumentele bazate pe compe-
tență, cunoaștere, capacit ăți, putere;
¾ partenerul subordonat pune în prim plan argumentele bazate pe nevoi,
așteptări;
¾ între cei doi parteneri se situeaz ă argumentele bazate pe încredere.

II.3. Etapele negocierii

Lucr ările de specialitate înregistreaz ă o etapizare diferit ă, în funcție de spa țiul
cultural, de domeniul în care se aplic ă negocierea sau de nivelul celui care înva ță.
Astfel, Tim Hindle însumeaz ă toate operatiile de efectua t în trei mari etape:
a) pregătirea pentru negociere;
b) conducerea negocierilor;
c) încheierea negocierii.14
În „Arta negocierii”, autorii identific ă 6 etape:
1) pregătirea pentru negociere – se identific ă obiectul disputei, obiectivele
(necesare, dorite și care se va încerca s ă fie obținute), cea mai bun ă
alternativ ă în cazul în care nu se ajunge la un acord (BATNA), puncte tari
(puterea și influența care pot fi exercitate) și puncte slabe ale partenerilor;
2) elaborarea unei strategii – se gândesc întreb ările care vor fi adresate
partenerului și răspunsurile la eventualele întreb ări din partea acestuia, stilul
de negociere sau de abordare adecvat ă a conflictului, tactici (moment, loc,
derularea primei întâlniri);
3) începerea negocierii – cine și cum va vorbi primul, care este pozi ția de
început; întâlnirea va fi scurt ă și operativ ă; se va men ționa necesitatea
ajungerii la o întelegere;
4) clarificarea pozi țiilor – obținerea informa țiilor prin întreb ări deschise,
ipotetice, închise sau specifice unui s ubiect de negociere, prin tehnici de
ascultare activ ă; se testeaz ă argumentele și pozițiile, se utilizeaz ă amânările
după negocierea unor obiective clare, concise; se evit ă strategiile care ar
înfreuna negocierea propriu-zis ă (atac la persoan ă, furie, întreruperi);

14 Hindle, Tim – 2000, Cum să negociem , Enciclopedia RAO, Bucure ști

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
304
5) negocierea propriu-zis ă – se încearc ă motivarea și prezentarea concesiilor
în beneficiul partenerilor de negociere, se apeleaz ă la modalit ăți de depășire
a situațiilor nefavorabile continu ării discuțiilor, se contureaz ă puncte ale
unui posibil acord;
6) încheierea negocierii – pe baza ofertelor finale se formuleaz ă termenii
acordului, cât mai clar cu putin ță; se stabilesc modalit ățile de aplicare și de
verificare a aplic ării acestui acord: cine va f ace ce, cum, când, unde; se poate
utiliza și autoevaluarea calit ăților de negociator.15
Un alt autor, Maddux, identific ă tot șase etape, dar asem ănătoare cu cele sus ținute de
Lebel. Cei șase „pași” pornesc și continuă astfel:
1) cunoașterea reciproc ă – presupune planul de a cunoa ște pe cineva și
conturarea contextului – o atmosfer ă prieteneasc ă, spre exemplu;
2) formularea și declararea scopurilor și a obiectivelor – se declar ă acestea,
așteptându-se reac țiile celuilalt; fiecare dore ște înțelegere din partea celuilalt
și o atmosfer ă de cooperare;
3) începerea procesului de negociere – se studiaz ă problemele de discutat,
eventual se ierarhizeaz ă, este gândit ă modalitatea optim ă de prezentare a lor:
toate, grupat sau câte una singur ă;
4) exprimarea dezacordului – se realizeaz ă în raport cu problemele definite.
Este o condi ție esențială a rezolvării conflictelor în beneficiul ambelor p ărți.
5) reevaluarea și compromisul – fiecare problem ă pusă în discuție poate fi
reluată, fiecare parte implicat ă își poate revizui pozi ția, astfel încât s ă
funcționeze principiul „ofer ă-primește”;
6) înțelegerea sau acordul de principiu – este esen țial ca părțile implicate s ă
confirme în totalitate acordul la care s-a ajuns, pentru a nu exista neîn țelegri
în momentul aplic ării celor agreate.16
Pentru unele situa ții – în special conflictele de interese – poate fi util ă schema etapizat ă
elaborată de Johnson17:
1) Definirea problemei în termeni reciproc accepta ți:
¾ problema se define ște pe scurt, în termeni concre ți, simplu;
¾ se descrie comportarea celeil alte persoane într-o manier ă empatică;
¾ se evită afirmațiile categorice;
¾ se descriu reac țiile și sentimentele fa ță de acțiunea desf ășurată de
cealaltă parte;
¾ nu în ultimul rând, fiecare î și prezintă acțiunile, atitudinile care au
contribuit la crearea și menținerea conflictului.

15 Hiltrop, J.-M., Udall, Sheila – 1998, Arta negocierii (titlul original „The Essence of Negotiation”, trad.
Cristina Muntoiu), Ed. Teora, Bucure ști
16 Maddux, R. – 1998, Succesul negocierii , (titlul original „Successful negociation”, trad. Romeo
Săndulescu), Ed. Codecs, Bucure ști
17 Johnson, D.W, Johnson, F.P. – 1991, Activitatea în grup. Teoria grupului și deprinderile de lucru în
grup , ediția a patra, Prentice Hall, Inc., Enghlewood Cliffs

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
3052) Schimbul reciproc de propuneri și sentimente
¾ fiecare își prezintă propunerile și sentimentele, ascultându-le și pe ale
celuilalt;
¾ se clarific ă, evalueaz ă și resping propunerile fiec ăruia;
¾ se menține flexibilitate în aceste opera ții;
¾ se accentueaz ă nevoile (am nevoie) și scopurile, în detrimentul
susținerii pozi țiilor (trebuie, vreau);
¾ se caută diferentele care exist ă între nevoile și scopurile fiec ărui
partener de dialog;
¾ fiecare are responsabilitatea de a optimiza dialogul și de a se implica
în negociere cu bun ă-credință.
3) Înțelegerea punctului de vedere al celeilalte p ărți
¾ nici unul dintre parteneri nu î și va proiecta propriile temeri în
înțelegerea celuilalt;
¾ nu sunt permise acuza țiile, atacul la persoan ă;
¾ se discută părerile fiec ăruia;
¾ se încurajeaz ă participarea partener ului de negociere;
¾ în propunerile înaintate în discu ție se reflect ă valorile și nevoile
celeilalte p ărți.
4) Identificarea op țiunilor de interes comun
¾ în formularea op țiunilor se accentueaz ă nevoile și scopurile enuntate
anterior;
¾ se clarific ă mai întâi diferentele dintre op țiuni și apoi asem ănările
dintre ele;
¾ se caută formularea de op țiuni dinspre ambele p ărți, într-o ambian ță
flexibilă.
5) Conturarea acordului
¾ se stabile ște acordul în term eni clari, preci și și acceptați de ambele
părți;
¾ criteriile de întocmire a acordului e necesar s ă fie obiective.
Aceiași autori au conturat și o listă necesară partenerilor de negociere în
pregătirea întâlnirilor, asemeni unui inventar care se verific ă înainte și garanteaz ă
succesul rezolv ării conflictului. Participan ții la negociere vor avea grij ă să se asigure c ă:
1) înțeleg evenimentele care au declan șat și întrețin conflictul;
2) le sunt clare nevoile, scopurile și dorintele care vor fi exprimate fa ță de
celălalt partener de dialog;
3) se conduc dup ă reguli precum: „Nu m ă retrag și nu ignor conflictul.”, „Nu
mă angajez in negocieri de tipul câ știg sau pierd.”, „Cedez dac ă nevoile
celeilalte persoane sunt mai însemnat e decât ale mele, iar problema nu are o
prea mare importan ță pentru mine.”;
4) participă la confruntarea cu cealalt ă persoană fără să lovească și apoi să se
retragă;

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
306
5) comunică deschis cu partenerul de negociere, orientându- și atenția spre
problemă;
6) solicită celeilalte persoane s ă își prezinte la fel de deschis nevoile, scopurile,
trăirile și modul în care percepe problema;
7) înțeleg punctele de vedere și atitudinea celeilalte persoane fa ță de conflict;
8) negociază o definire comun ă a conflictului, separând persoana de problem ă,
fără a calomnia sau insulta;
9) definesc conflictul ca pe o problem ă comună, prezent ă, care solicit ă
rezolvare și implicare reciproc ă, fără competiție;
10) identifică diferențele dintre nevoi și scopuri în ac țiunea de împ ărtășire
reciprocă a sentimentelor și scopurilor;
11) coordoneaz ă motivația spre solu ționarea conflictului, accentuând pierderile
în cazul continu ării și câștigurile în situa ția în care se rezolv ă;
12) evită utilizarea elementelor care le-ar eviden ția puterea și influența, ajutând
cealaltă persoană să iasă în câștig;
13) ascultă și verifică întelegerea mesajelor celeilalte persoane, f ără a o blama
pentru problema ap ărută și fără a transpune temerile personale în inten țiile
acesteia;
14) opțiunile propuse sunt echitabile, bazate pe criterii obiective și compatibile
cu nevoile și scopurile partenerului de dialog;
15) acordul mul țumește ambii parteneri;
16) în acord se specific ă atribuțiile fiecărui partener și modalitățile ulterioare de
verificare a respect ării termenilor agrea ți.
Fiecare autor subliniaz ă necesitatea preg ătirii pentru negociere, analizarea
contextelor și a partenerilor, a valorilor, utilizarea unei metode și evaluarea acordurilor.
Există și greșeli ale începutului, porn ind de la un optimism exagerat sau mizând pe
succesul improviza ției.

TEMĂ:
Specificați modalitatea de parcurgere a unei negocieri, pentru un caz la alegere și
urmărind o etapizare prezentat ă.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
307
III. MEDIEREA CONFLICTELOR

III.1. Istoric al medierii în domeniul rezolv ării conflictelor

Pân ă în anii 1960, în SUA, termenul de mediere era interpretat, indiferent de
contextul în care ap ărea, ca „management al conflictelor de munc ă”. În doar 30-40 de
ani, sensul s-a modificat, pe baza el ementelor de dezvoltare comunitar ă. Aici,
modalitatea de realizare a medierii a mai pi erdut din stilul agresiv prezent în cazul
rezolvării conflictelor din câmpul muncii. Num ărul mediatorilor din alte domenii
supuse conflictelor a devenit majoritar, spre deosebire de anii ‘70, când ini țiatorii
Societății Profesionale în domeniul rezolv ării disputelor (Society Profesional In Dispute
Resolution – SPIDER) se ocupau, în cea mai mare parte, de conflictele de munc ă. Chiar
și denumirea speciali știlor s-a modificat: în anii ’60 mediatorii din Serviciul federal se
numeau „comisari”. Domeniul se extinde înc ă, una dintre ultimele orient ări fiind
„medierea transformativ ă”, în care se porne ște de la ideea c ă părțile implicate într-o
neînțelegere la locul de munc ă nu sunt capabile s ă observe întreaga complexitate a
conflictului. Strategia prevede schimbarea percep ției fiecăreia dintre p ărți asupra
celeilalte. Se caut ă o reacție la interven țiile de suprafa ță, concentrate pe prezent și pe
elementele externe persoanelor implicate. Ai ci sunt preluate carac teristici din analiza
tranzacțională, din psihopedagogia compotamental ă, din programarea neurolingvistic ă.
Medierea utilizat ă acum în țările europene provine dinspre proiectele școlare și
comunitare realizate în Statel e Unite ale Americii în deceniul al optulea al secolului al
XX-lea. În aceast ă perioadă s-a încurajat crearea primelor Centre de Justi ție ale
Vecinilor . Scopurile acestor centre – cunoscute ca “programe de mediere comunitar ă” –
au constat în oferirea unei alternativ e procedurilor de judecare în instan ță și a unui loc
unde cetățenii să se întâlneasc ă și să își rezolve disputele. Unele dintre cele mai active
centre au fost în New York, Los Angeles și Philadelphia. Prin programe speciale de
mediere comunitar ă, într-o sec țiune anume, s-au format voluntari care s ă medieze
neînțelegerile ap ărute în comunitatea lor, incluzându- le pe cele dintre vecini, membrii
familiilor, proprietari de terenuri, consumatori și vânzători, prieteni și mici întreprin-
zători. Unele dispute au fost referite direct cen trelor locale, altele au ajuns la tribunalele
locale și la agen ții ale serviciilor sociale. Su ccesele acestor programe au fost
impresionante. Ele au reu șit în climatul de dup ă anii ’60, în care se milita împotriva
violenței, prin răspunsuri localizate la conflicte. Exponen ții din acest domeniu au fost
adesea motiva ți de convingerile personale și au urmărit să îmbunătățească abilitățile
concetățenilor lor, s ă le amplifice puterea de a- și rezolva propriile neîn țelegeri într-o
modalitate care s ă facă comunitățile mai puternice și să ajute indivizii s ă aibă o viață
mai satisf ăcătoare.
În anii ’80–’90, avoca ții și oamenii de afaceri americani au construit sintagma
« rezolvare alternativ ă a disputelor » – ADR – pentru a descrie num ărul crescând al

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
308
abordărilor de rezolvare a conflictelor f ără adversit ăți și alternativele utilizate în
comunitățile de afaceri. Domeniul rezolv ării conflictelor, care î și are originea în anii ’60
și ’70, a devenit unul al studi ilor, nu doar peste ocean, dar și în alte p ărți ale lumii – spre
exemplu, un Centru pentru Studii de Conflictologie a fost înfiin țat la Moscova în 1990.
Utilizarea medierii familiale s-a extins, ca domeniu, foarte mult dup ă 1990, în
special în urma unor legi cu privire la familie, adoptate pe continentul american, dar și
în Europa, Australia, Asia. Men ționăm că interesul sporit pentru mediere nu vine doar
din partea sociologilor, dar și din partea publicului larg. Astfel, Rezolvarea Alternativ ă
a Disputelor din SUA a devenit o afacere de multe milioane de dolari, iar Școala de
Drept din cadrul Universit ății din Missouri –Columbia a editat Missouri Journal of
Alternative Dispute Resolution , dedicat exclusiv acestui domeniu. În spa țiul britanic
există câteva companii care ofer ă servicii de mediere comercial ă, devenită strategie
managerial ă – cum ar fi Centrul de Rezolvare a Disputelor din L ondra (CEDR), pe a
cărui listă se regăsesc o multitudine de companii și clienți –, dar și servicii adresate
comunității, de către asocia ția „Mediation UK”.

III.2. Definiri ale medierii și clarific ări

O incursiune în spa țiul medierii ne oblig ă la căutarea sensurilor. Descoperim,
astfel, printre definiri:
– medierea ca „mod alternativ de reglare a conflictelor”,
– medierea ca „mod de rezolvare amiabil ă a litigiilor”
– medierea ca „modalitate de solu ționare neconitencioas ă a litigiilor”,
– medierea ca „metod ă de dezvoltare social ă și culturală”.18
Etimologia latin ă a termenului de mediere (mediatio / de mediare), putrând
sensul de „interpunere”, „divizare” sau de „mijloc”, „mediu” (medius) se reg ăsește doar
parțial în noul sens.
Înțelesul modern al medierii cuprinde ac țiunea de punere în rela ție a doi termeni sau
doi indivizi, cea care deschide noi perspectiv e asupra ipotezei fundamentale a tuturor
teoriilor cunoa șterii, exceptând-o pe cea fenomenologic ă, conform c ăreia realul nu
poate fi cunoscut imediat.
Briant și Palau (1999) sus țin că medierea este, pe de o parte, o teorie a reprezent ării,
reconstituind sau restituind realul, iar pe de alta o modalitate de rezolvare a conflictelor.
Medierea se poate defini ca acțiunea de punere în rela ție, de către un ter ț numit
mediator, a dou ă persoane fizice sau morale, numite mediate, în baza unor reguli și
a unor mijloace liber acceptate de c ătre acestea, vizând fie pr evenirea ori rezolvarea
unui diferend, fie stabilirea ori restatuarea unei rela ții sociale .

sau, într-o alt ă formulare:

18 Briant, V. De, Palau, Y. – 1999, La médiation. Définition, Practique et Perspectives , Ed Nathan, Paris,
p. 5.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
309Medierea constituie un proces structurat, în care o a treia parte, neutr ă, asistă
voluntar la rezolvarea unei dispute între dou ă persoane sau grupuri, constituite în
« părți ».19
Este adesea întâlnit ă în scrierile despre mediere compara ția cu mai tradi ționalele
metode de rezolvare a conflictelor, în spec ial pentru a clarifica aspectele specifice.
Asociația britanic ă Mediation UK a subliniat aspecte clarif icatoare cu privire la
rezolvarea disputelor.
Astfel, negocierea este văzută ca procesul prin care dou ă părți în disput ă caută
încheierea unui acord dintre ele. Medierea se prezint ă ca un proces prin care o a
treia parte – neutr ă, imparțială – ajută două sau mai multe p ărți aflate într-o
dispută să lucreze împreun ă pentru rezolvarea unui conf lict. De subliniat este
faptul că „părțile” și nu mediatorul decid termenii aco rdului de încheiat, luând în
considerare orientarea principal ă, care este spre viitor, nu spre trecut.
Arbitrarea urmează, pe o scal ă a implic ării din ce în ce mai pronun țate, deoarece,
acum, o a treia parte ia o decizie final ă, de obicei obligatorie. Discu țiile și decizia sunt
structurate, dar nu cu aceea și rigoare ca într-o instan ță.
O altă formă aplicabilă rezolvării disputelor o reprezint ă litigiul , care se desf ășoară în
instanță, cu avoca ți reprezentând pe fiecare dintre p ărți. Se deosebe ște de celelalte
forme prin aceea c ă un judec ător sau un juriu, dup ă ce audiaz ă ambele p ărți, dă o
sentință în favoarea uneia dintre ele.20
Parcursul strategiilor prezentate subliniaz ă rolul crescând al celei de-a treia p ărți
și controlul pe care aceasta îl exercit ă. Dinspre negociere spre litigiu, procesul devine
din ce în ce mai formal și preia din puterea fiec ărei persoane aflate în disput ă.
Spre deosebire de negociere îns ă medierea solicit ă o a treia parte și, din nou,
spre deosebire de arbitrare, sus ține echilibrul dintre mediator și părțile aflate în disput ă.
Principala diferen ță dintre mediere și arbitrare, ca procese de r ezolvare a disputelor, este
aceea că în mediere ambele p ărți atacă problema, implicându-se mai mult decât în alte
forme men ționate anterior. Mediatorul , spre deosebire de ceilal ți, sprijină părțile să
discute problema, dar f ără a lua partea uneia dintre ele. Recunoa ștem că acestea implic ă
un anume nivel al maturit ății sociale și emoționale pentru p ărți, iar din partea
mediatorului asigurarea c ă procesul nu va fi l ăsat să decadă într-un nou conflict.

III.3. Domenii ale medierii

Asemeni consilierii, medierea se extinde într-o multitudine de spa ții economice,
culturale, juridice, sociale, solicitând și oferind o nou ă profesie, într-un timp foarte
scurt. În unele țări – cum este exemplul Fran ței, al Regatului Unit al Marii Britanii, al

19 Stacey, Hilary – 2000, “Mediation and Peer Mediation”, in vol. Peer Support in Action. From
Bystanding to Standing by (Cowie, Helen și Wallace, Patti, coord.), Sage Publications, Londra, p. 29
20 Mediation UK – 1995, Training Manual in Community Mediation Skills , Ed. Mediation UK, Bristol

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
310
unor state de pe continentul american – me dierea s-a dezvoltat pr in politici speciale.
Interesul pentru noua profesie sau noua denumire a condus la acoperirea sub un singur concept, a mai multor ac țiuni. Politica de dezvoltare a medierii penale în Fran ța a
conferit, în 1995 și apoi trei ani mai târziu, un statut juridic acestui domeniu, în virtutea
dreptului fiec ăruia la rezolvarea amiabil ă a conflictelor. În încercarea de a diversifica
piața forței de munc ă, „Institutul National al Tinerilor și Educației Populare” promova,
în 1997, politici de încurajare a form ării în domeniul medierii, în special în
colectivitățile locale. Astfel profesionaliza ți, tinerii puteau deveni „agen ți de prevenire
și de mediere”. Printr-o alt ă lege adoptat ă în Franța, în 1998, s-a instituit „mediatorul
copiilor” (cu rol de rezolvare a reclama țiilor cu privire la nerespectarea drepturilor
copiilor de c ătre o autoritate a statului), apoi „mediatorul educa ției naționale” (urm ărind
relația utilizatorilor cu serviciile publice de educa ție) și „mediatorii academici” ori cei
care au în aten ție respectarea drepturilor de proprietate intelectual ă, în special în
domeniul media. Al ături de acestea exist ă „mediatorul republicii”. În aceea și țară,
posturile de mediatori din institu ții publice și private s-a m ărit considerabil, începând cu
1995, înfiin țându-se „Înaltul Consiliu al Medierii”.
Prezentarea domeniilor în care medierea s-a afirmat, în unele țări, poate sus ține
intenția de a clarifica conceptele și de a statua o metodologie.
În prezent, se sus țin mai multe dimensiuni ale medierii, categorisite, dup ă unii
autori, în patru domenii – comercial ă, ecologică, familială și comunitar ă sau în șase –
comunitar ă, familială, comercial ă, organizațională, ecologică și politică sau
internațională.
Spațiul medierii comunitare – care le include pe cele dintre victim ă și agresor, de
vecinătate și în școli – continu ă să se dezvolte, remarcându-s e un interes din ce în ce
mai mare din partea sociologilor, a asisten ților sociali, a juri știlor și a educatorilor.
În „Timpuri ale mediatorilor”,21 J.F.Six sugereaz ă realizarea medierii nu doar
pentru rezolvarea conflictelor, ci extinde sfera conceptual ă, spre:
a) medierea creatoare – văzută ca o provocare de noi rela ții între persoane și
grupuri, la nivelul unui cartier, al unui spa țiu locuit;
b) medierea renovatoare – prin care se pot am eliora sau relua leg ături existente
anterior între persoane sau grupuri, dar deteriorate de diverse conflicte;
poate fi exemplificat ă aici, medierea familial ă;
c) medierea preventiv ă – cu rol de devansare, de împiedicare a izbucnirii unui
conflict; o astfel de medi ere poate fi cea realizat ă în școli.
d) medierea curativ ă – considerat ă modalitate de antrenare în c ăutarea de solu ții a
celor aflați în conflict.
Dimensiunea rela țională a medierii este eviden țiată în cele mai multe lucr ări de
specialitate și rapoarte ale practicienilor.
Alți autori (Briant și Palau, 1999) fac diferen țe între:
a) medierea publică – definit ă ca mediere legal ă, presupune punerea în rela ție a
unui individ sau grup de indivizi de c ătre un ter ț, care are fie putere public ă

21 Six, J.F. – 1990, Le temps des mediateurs , Ed. Seuil, Paris

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
311legislativă sau de reglementare, fie ac ționează în baza regulilor administrative
ori ambele variante, pent ru a trata conflictele f ără ca vreo solu ție emisă de
mediator s ă se impun ă părților – și medierea privată – definit ă ca punere în
relație, de către un terț, a doi termeni sau doi indivizi cu un statut civil, pentru a
„trata conflictele” sau a „realiza un lia nt social” între ei, pe baza regulilor pe
care le definesc ei în șiși, fără ca mediatorul s ă poată impune vreo solu ție sau o
anumită formă particular ă a relației.
b) medierea numită – când protagoni știi își acceptă statutul de mediator și mediați
– și medierea nenumită – în cazurile în care se desf ășoară sub un alt nume sau
când cei antrena ți în proces nu î și recunosc rolurile.
c) medierea tradițională sau nenumit ă (religioas ă, sindical ă, politică, în veci-
nătate) și noua mediere (include atât medierea privat ă, cât și pe cea public ă)
d) micromediere sau mediere interindividual ă: mod necontencios de tratare a
litigiilor sub coordonarea unui me diator agreat de ambele p ărți, unde se propun
soluții liber acceptate de c ătre acestea) și macromediere sau medierea societal ă:
ansamblul dispozitivelor sociale care men ține în rela ție doi indivizi sau dou ă
grupuri și la a cărui elaborare ace știa particip ă indirect. Este utilizat ă sintagma
de „mediere societal ă” pentru a desemna dimensiuni le medierii care pune în
relație individul și societatea. Poate fi just ă și utilizarea termenului „social ă”, dar
s-ar putea crea confuzii cu reala mediere social ă care face referire la medierea
solidarității, pusă în practic ă prin profesioni știi din domeniul social.

III.3.1. Medierea public ă

Distingem aici trei mari categorii:
A) medierea între public și administra ție
A.1. mediatorul na țional
A.2. mediatorul copiilor
A.3. mediatorul c ărților
A.4. mediatorul educa ției naționale / mediatorul academic / mediatori
școlari / medierea pedagogic ă
A.5. medierea administrativ ă în colectivit ățile locale
A.6. medierea de proximitate
A.7. medierea în domeniul ambiental
A.8. medierea intercultural ă
B) medierea organizat ă la nivel administrativ
B.1. medierea juridic ă
B.2. medierea civil ă
B.3. medierea penal ă
B.4. medierea conflictelor de munc ă
C) medierea interna țională
C.1. mediatorul european
C.2. medierea conflicte lor internationale

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
312
Detaliem, în continuare, o part e dintre caracteristicile fiec ărui tip de mediere.
A.1. Mediatorul na țional sau „al republicii” funcționează în 12 țări europene
după modelul suedez, în Germania și Luxemburg sub forma „comisiilor de peti ții”, iar
în Italia la nivel local și regional. În Fran ța, această instituție a fost creat ă în 1973,
funcționează ca o autoritate administrativ ă independent ă, iar persoana care o reprezint ă
este numit ă prin decret preziden țial pe o perioad ă de șase ani.
Mediatoul prime ște reclama ții privind func ționarea institu țiilor administrative de
stat, a colectivit ăților teritoriale, a institu țiilor publice și a altor organisme care
oferă servicii publice. Reclama țiile îi sunt aduse mediatorului na țional de c ătre
delegații din teritoriu sau de c ătre parlamentari. Mediatorul, uneori în urma unei
anchete, formuleaz ă fie recomand ări pentru administra ția reclamat ă, fie
propuneri de reform ă adresate puterii politic e. Analizând fiecare situa ție în
parte, mediatorul poate propune exceptar ea de la aplicarea legii sau formule
adaptate fiec ărui caz.
Institu ția suedeză creată în 1809 sub denumirea „ombudsman” corespunde unei
voințe publice de realizare a unui echilibru între puterile executiv ă, legislativ ă și
judecătorească, din dorin ța exercitării unui control constitu țional. Investit cu misiunea
de a supraveghea punerea în aplicare a legii de c ătre institu țiile administrative subordo-
nate, „ombudsman-ul” suedez are independen ță față de alte autorit ăți publice, cu excep-
ția parlamanetului, care îl și numește. Responsabilit ățile esențiale ale „ombudsman-
ului” constau în examinarea muncii din administra ție și a plângerilor primite de la
cetățeni. Începând cu mijlocul secolului trecut, aceast ă instituție are reprezentan ți pentru
domenii aparte: industrie și comerț, egalitatea sexelor, discriminarea etnic ă.
A.2. Mediatorul copiilor este, în unele țări europene, o autoritate administrativ ă
independent ă, numită în acelea și condiții cu mediatorului republicii. Urm ărind
respectarea drepturilor copiilor, acest me diator trimite mediatorului republicii
reclamațiile – primite de la copii sau de la reprezentan ții lor legali – care nu sunt de
competen ța lui.
A.3. Mediatorul cultural activează, în unele țări europene, de pu ține decenii.22
Actorii sociali din domeniul culturii, fie c ă lucrează în institu ții publice, fie în
organizații particulare ori or ganisme de la nivel local, se prezint ă p e e i î n șiși ca
mediatori culturali, ca intermediari, ca prom otori în cadrul unei politici publice de
difuziune a culturii.
Activitatea acestor mediatori este diferit ă de cea solicitat ă prin principii precum
neutralitatea, impar țialitatea, deoarece ei func ționează ca agenți publici pe lâng ă
un organism cultural – un muzeu, o bibliotec ă, o mediatec ă, pe lângă Ministerul
Culturii – îndeplinind atribu țiile prevăzute într-o fi șă a postului, pentru care a
concurat.

22 În Franța, spre exemplu, exist ă mediatori în domeniul cinematografiei din anul 1992, iar în al c ărților,
din 1990.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
313Mediatorii cinematografici și mediatorii c ărților acționează, de asemenea, ca
autorități administrative de reglare a rela țiilor dintre profesioni știi antrena ți în sectorul
cultural, dar s-au pi erdut din scopurile ini țiale care prevedeau o conciliere, o identificare
de posibile acorduri, ajungându-se la deciz ii unilaterale. Mediatorul cinematografic,
spre exemplu, asemeni celui din domeniul c ărților, dispune de puterea de a se adresa
părților aflate în conflict, dispunând m ăsurile pentru stingerea litigiului. Î și pierde,
astfel, din neutralitate. Pr ecum cei doi mediatori men ționați anterior (al republicii și al
elevilor) mediatorii culturali fac recomand ări puterilor politice în domeniu, sunt numi ție
de organisme de stat (Curtea de Conturi, Curtea de Casa ție) având, adesea, preg ătire în
domeniul magistraturii.
A.4. Mediatorul educa țional se regăsește, în unele țări europene, sub diverse
forme:
la nivel central exist ă mediatorul educa ției naționale . Acesta prime ște
reclamațiile privind func ționarea serviciilor publice ale educa ției naționale în
relație cu utilizatorii și este numit pentru o perioad ă de trei ani. Legea francez ă
din decembrie 1998, spre exemplu, prevede, pentru mediatorul educa ției
naționale, atribu ții comparabile cu cele ale mediatorului republicii: emiterea de
recomand ări către serviciile implicate într-o reclama ție și formularea de
propuneri adresate ministrului de resort, vizând îmbun ătățirea sistemului
educativ.
mediatorii academici sunt coresponden ții, la nivel local, ai mediatorului
educației naționale. Aici, alegerea mediatorului depinde de aspectul semnalat în
reclamație: o neîn țelegere local ă se rezolv ă la acest nivel, în vreme ce una
națională va ajunge la nivel central.
mediatorii care urm ăresc respectarea regulamentelor interioare ale institu țiilor
de învățământ. Rolul acestora este de a identifica o solu ție între elevi și părinți,
pe de o parte și profesori și conducerea școlii, pe de alt ă parte, pentru a se evita
exmatricularea copiilor din motivele nerespect ării uniformei, spre exemplu.
există și mediatori care activeaz ă la inițiativa unei puteri publice. Atribu țiile lor
se exercit ă în școli – pentru ameliorarea rela țiilor dintre profesori și elevi – dar
și în comunitate, pentru detensionarea situa țiilor existente ori pentru diminuarea
violenței urbane.
specialiștii recunoscu ți în institu țiile de înv ățământ sub numele de mediatori
școlari sau educativi au sarcina de a fi în permanen ță în contact cu elevii,
pentru a ameliora rela țiile sociale și a preveni conflictele în interiorul
respectivei institu ții. Aceast ă mediere se realizeaz ă deopotriv ă de mediatori
specializa ți, dar și de către elevi.
pedagogii-mediatori constituie expresia rela ției dintre formator și elev, care
beneficiaz ă și de un al treilea termen: cuno ștințele.23 Se schimb ă astfel punctul
central al form ării, profesorul având și rolul de „savant” în domeniul s ău, dar și
cel de „animator”, deoarece rela ția educativ ă nu mai este bazat ă pe unilate-
ralitate.

23 Cardinet, A. – 1995, Pratiquer la médiation en pédagogie , Dunod, paris, p. 56.

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
314
A.5. Medierea la nivelul colectivit ăților locale se poate realiza în forma
medierii administrative – care se reg ăsește, în Paris, din 1977, iar în Zurich din 1978.
Mediatorul întâlnit la nivel municipal în Paris are și atribuții de sprijinire a primarului în
munca lui, ceea ce îi reduce din autonomie.
A.6. Medierea de proximitate sau între vecini constituie o form ă socială
dezvoltată la inițiativa comunit ăților locale. Activitatea mediator ilor între vecini poate fi
diferită, în funcție de importan ța acordat ă în fiecare comunitate. În unele țări, au fost
angajați în special tineri, sus ținuți financiar de c ătre stat, timp de cinci ani. Apoi,
prefecturile au sus ținut dezvoltarea unei „medieri de dezvoltare social ă urbană” prin
care se urm ărea diminuarea „incivilit ății” nu doar prin solu ționarea unui litigiu, ci și
prin asigurarea unei r econcilieri, care odat ă obținută va influen ța pozitiv mediul unde s-
a derulat conflictul (Bri ant, Palau, 1999, p. 26). Agenții locali de mediere social ă
participă la prevenirea și rezolvarea conflictelor în vecin ătate, dintr-o perspectiv ă
integrativ ă și pacificatoare. În 1999, în Fran ța existau 15.000 de astfel de mediatori.
A.7. Medierea ambiental ă urmărește diminuarea degrad ării mediului urban –
datorată acțiunilor necivilizate – artic ulând, adesea politica geografic ă a primăriei cu
nevoile de dezvoltare la nivelul fiec ărui cartier.
A.8. Medierea intercultural ă se înscrie, în unele țări, tot în cadrul politicilor de
dezvoltare social ă în mediul urban, urm ărind sprijinirea integr ării sociale a imigran ților.
Organizații ale femeilor, ele însele de origine str ăină, au fost și sunt înc ă susținute de
stat pentru a oferi servicii de mediere integrativ ă imigrantelor nou sosite – sprijin în
demersurile administrative, în completarea formularelor, în înv ățarea limbii, în
rezolvarea conflictelor familiale.

B. Medierea organizat ă la nivel administrativ
Fără a avea un statut legislativ, de reglementare, aceast ă mediere este propus ă
părților de către stat, este realizat ă de mediatori independen ți cărora însă li se asigur ă,
adesea, remunerarea. Cores punde medierii civile, penale și domeniului muncii, unde
este considerat ă o modalitate alternativ ă de rezolvare a conflictelor.
B.1. În domeniul juridic , prin tehnicile de concil iere, arbitraj, negociere-
tranzacție și medierea specifică se ajunge la o form ă necontecioas ă de soluționare a
conflictelor, atât în dreptul public, cât și în cel privat. Medierea poate fi facultativ ă sau
obligatorie, solu țiile nefiind impuse, iar punctul de por nire îl poate constitui un diferend,
pentru a c ărui rezolvare se renun ță temporar sau permanent la procesul din justi ție.
B.2. Medierea civil ă se regăsește, în unele țări, în recomandarea judec ătorului
adresată părților, pentru a ajunge la o solu ție în beneficiul fiec ăruia, inclusiv a institu ției
judiciare. Mediatorul poate fi o persoan ă fizică sau o asocia ție ai cărui membri trebuie
însă să îndeplineasc ă câteva condi ții: să nu fi fost niciodat ă condamna ți, să nu fi comis
fapte contrare bunelor moravuri sau onoarei, s ă aibă calificarea solicitat ă de natura
litigiului, s ă aibă experiență practică în domeniul medierii și să prezinte garan ții că este
independent (Briant și Palau,1999, p. 32). În cazurile civile în care se poate aplica,

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
315medierea se desf ășoară în mod secret, dar sub controlul judec ătorului, care poate s ă o
oprească în orice moment sau poate sus ține continuarea ei vreme de trei luni.
B.3. Medierea penal ă are, în principal, acela și obiectiv cu cea civil ă – evitarea
traumatismelor provocate de modalitatea contencioas ă de soluționare a diferendelor –,
dar contribuie și la o mai bun ă prevenire a recidivei, pornind de la în țelegerea
experienței victimei. De și sunt diferen țe de la o regiune sau de la o țară la alta, medierea
penală înregistreaz ă succese, fiind prev ăzută în lege în Statele Unite, în Fran ța și alte
state europene și permite ca, înaintea deciziei finale, cu acordul p ărților, să se
desfășoare întâlniri de mediere. Modalit ățile de reparare a pierde rilor suferite sunt, de
asemenea, diferite, luând forme materiale, financiare sau simbolice.
B.4. Medierea conflictelor colective de munc ă o regăsim aici datorit ă
prevederilor documentelor legislative care eviden țiază prezența listelor de mediatori și
arbitri atesta ți de ministerul de resort.

C. Medierea interna țională
Acest tip de mediere core spunde formei publice, dar și particulare, în acela și
timp: pe de o parte pune în rela ție două persoane publice, iar pe de alta, în acest
moment, rela țiile dintre state sau dintre state și organiza țiile interna ționale sunt
analizate ca raporturi de dr ept privat. Curtea de Justi ție a Comunit ății Europene
se ghideaz ă după propria jusrispruden ță și nu se pronun ță în fond, asupra naturii
juridice a problemelor.
C.1. Mediatorul european constituie o instutu ție creată prin Tratatul Uniunii
Europene care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. El este numit de Parlamentul
European pentru o perioad ă de cinci ani și primește, conform articolu lui 8 D din Tratat,
plângeri de la to ți cetățenii Uniunii sau de la toate persoanele fizice și morale rezidente
într-unul dintre statele membre. Reclama țiile privesc administrarea gre șită a acțiunilor
instituțiilor sau organismelor comunitare, excluzând curtea de justi ție sau deciziile
primei instan țe, care și-au exercitat func țiile juridice. Mediatorul european are și
capacitatea de a se autosesiza, urm ărește rezolvarea amiabil ă a litigiilor, putând face
părților, dar și Parlamentului European, recomand ări.
C.2. Medierea interna țională. Organizația Națiunilor Unite acord ă o din ce în
ce mai mare importan ță medierii, urm ărind reglementarea pa șnică a diferendelor dintre
țări și regiuni. Capitolul IV din Carta Na țiunilor Unite, articolul 33, sugereaz ă părților
aflate în conflicte cu implica ții asupra securit ății interna ționale, să ia în calcul, în
căutarea de solu ții, înainte de toate, tehnici precum negocierea, ancheta, medierea,
concilierea, arbitrajul, reglarea juridic ă, apelând la organismele sau acordurile regionale
ori la alte mijloace de p ăstrare a p ăcii, agreate de cei afla ți în disput ă. O astfel de
perspectiv ă a mai fost întâlnit ă în politica statelor europene și înaintea secolului al XX-
lea, dar este extins ă acum, la toate continentele. În 1964, spre exemplu, a fost creat ă, de
către Organiza ția Statelor Unite Africane, o „C omisie de mediere, conciliere și arbitraj”
pentru a solu ționa pacifist problema grani țelor în acest continent. De asemenea,

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
316
numeroasele acorduri între istraelieni și palestinieni, între popoa rele din Balcani ori
între cele din Orientul Apropiat, poart ă amprenta speciali știlor în mediere
internațională.

III.3.2. Medierea privat ă sau comunitar ă

Cuprinde, confom lui Briant și Palau (1999):
A) medierea între persoane private
B) medierea în/între întreprinderi:
B.1. medierea în întreprinderi
B.2. medierea afacerilor
B.3. medierea în institu țiile de pres ă scrisă sau audiovizual ă
Definirea comunit ății ne poate ajuta în explicitar ea acestui tip de mediere. Dac ă
ar fi să pornim de la o perspectiv ă care prezint ă comunitatea sub forma unei asocia ții
„naturale”, de tip familial sau etnic, constituit ă din subiec ți care constat ă apartenen ța lor
la aceast ă organizare, atunci medierea comunitar ă poate fi „punerea în rela ție a
membrilor, în interiorul comunit ății și prin propriile mijloace” (Briant, Palau, 1999).
Adesea, indivizii, familiile, asociatiile, într eprinderile, în calitat e de componente ale
societății civile, devin pârghii comunitare.
În 1976, consiliile comunitare create în San Francisco aveau ca scop „dezvol-
tarea unei abord ări comunitare și alternative la justi ție, demonstrarea capacit ății
comunității de tratare a diferendelor înainte ca acestea s ă degenereze în conflicte
violente. În acest sens, sintagma mediere comunitar ă ar putea fi aplicat ă atât în
întreprinderi, cât și la nivel administrativ, public, microeconomic.
Pentru a clarifica posibile sensur i, putem analiza medierea comunitar ă dar
realizată la nivel interindividual și la cel al întreprinderilor.

A. Medierea între persoane private
Medierea între persoanele particular e face referire la o serie de abod ări
cunoscute ca „familiale”, „civile”, „sociale” sau „cet ățenești”. Porne ște de la voin ța de
autoreglare ori de eliminare a interven ției unei puteri publice în reglarea conflictelor
interindividuale. Un astfel de exemplu poate fi o asocia ție creată în 1975 la Lyon sub
numele „Boutiques de droit” al c ărui scop era „construirea unui mod autonom de reglare
a conflictelor, armonizarea raporturilor de vecin ătate sau restabilirea leg ăturilor
familiale”. Noua organiza ție, creată la inițiativa unor avoca ți și a unor militan ți pentru
activitățile asociative nu î și propunea s ă răspundă disfuncționalităților sistemului
judiciar, ci s ă propună noi modele de solu ționare a litigiilor într-o form ă descentralizat ă
și în afara sistemului juridic.24
Popularizat ă de americani și canadieni, medierea familial ă a constituit un
subiect de interes, prin noutatea orient ării asupra problemelor nejuridice care marcheaz ă

24 Bonnafé-Schmitt, J.-P. – La Médiation, un noveau mode de régulation juridique ,
http://www.globenet.org/horizon-local/ciedel/mediat.htlm

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
317separarea sau divor țul. Prin 6-8 întâlniri, p ărinții parcurg un proces care s ă îi ajute în
exercitarea responsabilit ăților parentale într-un climat de cooperare și respect reciproc.
Acest tip de mediere va fi detaliat în paginile urm ătoare.

B. Medierea în/între întreprinderi
Medierea în cadrul întreprinderilor este fie organizat ă pentru func ționarea
internă, fie orientat ă spre o rela ție cu un client, respectiv un furnizor. Se poate face
distincție între medierea în în treprinderi sau de afaceri și cea din institu țiile de pres ă
scrisă sau audiovizual ă.
B.1. În întreprinderi sau organiza ții, medierea este deliberat ă la nivelul
conducerii unei structuri – fie public ă, fie privat ă – și utilizată în soluționarea
necontencioas ă a unui conflict între acea form ă de organizare și o alta, foarte rar
propunându- și să prevină un diferend. Frecvent ă în Statele Unite, acest fel de mediere
poate fi întâlnit în Europa doar în unele țări, în rela ția companiilor de asigur ări cu
clienții acestora. Aici se caut ă o soluție în cazurile în care clien ții contestă indemniza ția
primită, în dorin ța de a regla rapid neîn țelegerea și de a se evita un proces în justi ție,
care poate dura și nu oferă o certitudine niciuneia dintre p ărți. Același gen de mediere
este utilizat în rela țiile întreprinderilor cu clientel a – poate fi oferit exemplul c ăilor
ferate franceze care au, din 1994, un mediator pe care clien ții îl văd ca pe un
intermediar în reglarea posibilelor nemul țumiri legate de serviciile oferite. Asocia ții
britanice acord ă sprijin în medierea neîn țelegerilor dintre organiza ții și din interiorul
unei agen ții, în special în probleme disciplinare, în divergen țe interpersonale, în dispute
între șefi și membri ai comitetelor de condu cere, între struct urile ierarhice și serviciile
de coordonare intern ă ori extern ă. Adesea, neîn țelegerea atribu țiilor, alimentat ă de
nesiguran ță, gelozie, discu ții, este remediat ă la suprafa ță, subliniind contribu țiile
participan ților la bun ăstarea organiza ției. Aici se face trimitere la realiz ările colectivului,
împuternicindu-i s ă găsească remedii pentru revendic ările sau plângerile lor, prin
cooperare, prin negoc ierea drepturilor și responsabilit ăților relevante.
Medierea, ca proces transparent, ajut ă organiza țiile să dezvolte propria transpa-
rență și respectul, loialitatea, so lidaritatea colectivului și a membrilor.
B.2. Medierea afacerilor este des utilizat ă în reducerea nemul țumirilor cu pri-
vire la strategiile utilizate de întreprinderi în rela țiile pe care le stabilesc sau în
facilitarea leg ăturilor dintre dou ă astfel de institu ții. Medierea afacerilor se reg ăsește în
cazurile în care o întreprindere vrea s ă cumpere sau s ă facă schimbări neapreciate de
unii, care ar putea, apoi, ac ționa institu ția respectiv ă în justiție. Se mai întâlne ște în
cazurile de asociere a unor institu ții, favorizând apropierea aces tora. În România, pe
lângă Camerele de Comer ț există persoane care desf ășoară o astfel de munc ă, dar și
arbitri atesta ți pentru diferendele ap ărute in domeniul afacerilor.
B.3. Medierea în institu țiile de pres ă scrisă sau audiovizual ă constituie un
domeniu specific – în Statele Unite se reg ăsește din anii 1960. Având un statut și o
deontologie particulare, aceste institu ții pot fi ele însele mediatori în rela ția informa ție –
public. Medierea care se deruleaz ă reflectă cu preponderen ță specificitatea moral ă a

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
318
instituțiilor de pres ă, distingându-se, în rela țiile lor cu clien ții de simple leg ături
comerciale sau contenci oase. În unele institu ții de acest gen exist ă mediatori de pres ă
angajați. Prezenți în mare parte în centrele de pres ă de peste ocean, ace ști mediatori
există și în Europa – spre exemplu France 2 a cr eat, în 1998, primul post din Europa de
mediator redac țional, al c ărui rol const ă, în principal în dialogar ea cu publicul pe tema
muncii jurnali știlor, iar „Le Monde” are angajat, din 1996, un mediator care urm ărește
respectarea regulilor deontologice în paginile ziarului, nici unul dint re articole nefiind
publicat f ără lecturarea lui prealabil ă.
Briant și Palau (1999) nu men ționează însă clar medierea familial ă, care
cunoaște, în Fran ța, o ampl ă dezvoltare ori medierea în cazurile victim ă-agresor ,
prezentă în spațiul anglo-saxon, asemeni medierii pe rsoanelor vulnerabile, cum sunt
vârstnicii.
III.4. Practica medierii
Medierea î și are rădăcinile în psihologia umanist ă, care s-a dezvoltat puternic
sub influen ța scrierilor lui Carl Rogers (1951) și Maslow (1962). Atât medierea, cât și
orientarea umanist ă își regăsesc rădăcinile filosofice în fenom enologie, care a condus la
existențialismul din anii 1940- 1950, avându-l ca exponent prin cipal pe Sartre (1948).
Fenomenologii valorizeaz ă recunoașterea subiectivit ății experien ței asupra problemei
adevărului obiectiv, acceptând existen ța unor multiple și diferite interpret ări ale unui
eveniment. Terapeu ții umaniști, profesorii și mediatorii folosesc o abordare fenome-
nologică în situațiile conflictuale în care nu se a șteaptă să găsească răspunsul corect sau
să impună reguli morale fixe.

III.4.1. Medierea indirect ă
Nu toate medierile au ca rezultat întâlniri fa ță-în-față c u a m b e l e p ărți. Uneori
există teama întrevederii sau riscul unui comportament agresiv. În aceste cazuri,
mediatorul viziteaz ă și o parte și cealaltă, fără ca ele să se întâlneasc ă în final.
Deși cel mai mare beneficiu ar proveni din întâlnirea celor dou ă părți și din
încercarea fiec ăruia de a-l privi pe cel ălalt ca pe o fiin ța umană, este posibil ă
ajungerea la un acord și prin aceast ă mediere indirect ă. Uneori rezultatele
ascultării active a tensiunilor din momentul încheierii acordului fac oamenii
capabili s ă se întâlneasc ă mai constructiv în stadiile ulterioare.

III.4.2. Co-medierea sau medierea în echip ă
Mediatorii pot lucra împreun ă sau în pereche. Fiind implicate mai multe resurse,
co-medierea eviden țiază multiple beneficii :
¾ unul dintre mediatori poate avea rolu l de observator, în timp ce altul
controleaz ă procesul, putând observa as pectele ascunse ale comunic ării;
¾ este posibil ă dirijarea disputelor cu privire la trecutul p ărților, în
momentul în care aceasta prezint ă importan ță;

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
319¾ mediatorii pot modela o form ă cooperativ ă de lucru;
¾ mediatorii pot înv ăța unii de la ceilal ți;
¾ se oferă o structur ă pentru formarea noilor mediatori.

III.4.3. Procesul de mediere
Medierea se prezint ă ca un proces structurat pe etape, oferind o structur ă care să
ajute părțile aflate în disput ă să se transfere, printr-un proces natural, de la
relatarea experien țe și a perspectivei asupra evenimentelor, c ătre construirea
unui acord. Exist ă mai multe modalit ăți de a parcurge proces ul de mediere, în
acord cu scopul și contextul, dar în mare parte, etapele se p ăstrează.
Asocia ția britanic ă de mediere, Mediation UK, prezint ă șapte etape:
1) contactul ini țial cu prima parte – mediatorul sau echipa de mediatori ascult ă
povestirea primei p ărți și apreciaz ă oportunitatea utiliz ării medierii în cazul
respectiv. Este foarte posibil ca mediatorul s ă constate c ă mai potrivite pentru
situația descris ă și pentru nevoile utilizatorilor s ă fie consilierea sau
reprezentarea de c ătre un avocat. Dac ă medierea este adecvat ă cazului,
mediatorul va verifica îndeplinirea condi țiilor pentru a contacta a doua parte și
care sunt informa țiile care i se pot comunica acesteia.
2) contactul ini țial cu a doua parte – mediatorul ca cont acta cea de-a doua parte
implicată, va asculta relatar ea acesteia, încercând s ă rămână imparțial și să
stabileasc ă prejudiciile din pe rspectiva primei p ărți. Discuția cu cea de-a doua
parte poate fi mai dificil ă decât cu prima, deoarece ar putea considera c ă nu a
greșit cu nimic în fa ța celui dintâi sau c ă se fac plângeri nejustificate. Din
experiența britanic ă, multe cazuri se opresc aici , partea a doua nedorind s ă se
implice. Este o etap ă în care abilit ățile mediatorului sunt solicitate constructiv.
3) pregătirea lucrului asupra disputei – în acest stadiu, mediatorul lucreaz ă separat cu
ambele părți pentru clarificarea problemelor și a opțiunilor. Dac ă medierea fa ță
în față va fi cel mai bun model de utilizat, atunci ambele p ărți au nevoie de o
pregătire pentru a- și construi a șteptările și pentru a se prezenta cu o atitudine
pozitivă rezolvării conflictului. Discu țiile se pot concentra asupra a ceea ce se
poate obține, iar locul cel mai potri vit poate fi unul neutru.
4) ascultarea problemelor – la o sesiune de mediere direct ă, mediatorul ureaz ă bun
venit părților, le invit ă să se așeze confortabil astfel încât s ă se poată vedea, dar
nu față în față, descrie procesul și clarifică regulile de baz ă ale întâlnirii:
atitudine respectuoas ă, limite de timp, pauze, nu este permis ă interven ția în
timpul în care vorbe ște cineva etc. Apoi , mediatorul invit ă părțile să revină
asupra situa ției și să o prezinte, fiecare din punctul ei de vedere, f ără întreruperi.
Mediatorul rezum ă și poate solicita clarific ări pentru fiecare punct care nu a fost
înțeles.
5) explorarea problemei – în aceast ă etapă discuțiile se extind și pot deveni chiar
aprinse, astfel încât mediatorul î și va folosi abilit ățile profesionale pentru a nu
pierde situa ția de sub control. De asemenea, va identifica momentele în care se

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
320
insistă asupra evenimentelor din trecut, încercând s ă orienteze discu ția spre
viitor, spre ceea ce vor face pentru a r ezolva conflictul. Aceasta poate implica
reîncadrarea acuza țiilor în propozi ții care să reflecte sentimentele lor.
Sprijinirea p ărților în identificarea intereselor, a ceea ce î și doresc și mai puțin a
pozițiilor, constituie un element cheie în aceast ă etapă: spre exemplu, în loc de
„Nu accept nicicum asta” (pozi ția) se poate sugera formularea „Am nevoie de
liniște” (interes).
6) construirea unui acord – în acest stadiu ar trebui s ă fie clare: problema, nevoile și
dorințele fiecărei părți, conturându-se modalit ățile practice de împlinire a
acestora. P ărțile sunt solicitate s ă identifice toate op țiunile posibile înaintea
selectării uneia promi țătoare. Dac ă soluția optimă implică și dificultăți majore în
realizarea ei, se poate începe cu una u șor rezolvabil ă, acceptat ă de ambele p ărți.
În construirea acordului se va sus ține claritatea, concrete țea și exactitatea
precizării termenelor de înf ăptuire a ac țiunilor. În final, cele dou ă părți
semnează, alături de mediator.
7) încheierea și realizarea ac țiunilor agreate – mediatorul încheie întâlnirea,
mulțumește părților pentru implicare, iar dac ă una dintre ele sau ambele au dubii
în privința îndeplinirii acordului, se poate stabili o întâlnire ulterioar ă sau un
moment la care va telefona ambelor p ărți.
În general, aceste stadii decurg într-o ordine cronologic ă deși s-ar putea
identifica suprapuneri ale ac țiunilor solicitate de o parte sau cealalt ă. Cazul se poate
sfârși oriunde pe parcursul acesta, fie pentru c ă una dintre p ărți decide s ă nu participe,
fie că părțile au ajuns la un acord f ără prezența mediatorului. De asemenea, se poate
renunța la mediere în cazul în care alte modalit ăți de interven ție – consiliere,
reprezentare – sunt c onsiderate mai potrivite.

Briant și Palau (1999, 14-15) propun metoda medierii în patru etape
1. Timpul de întâlnire: un ter ț, recunoscut de p ărți ca impar țial, explic ă maniera
în care se va desf ășura întâlnirea și precizeaz ă care îi este rolul.
2. Timpul destinat exprim ării / vorbirii: fiecare dintre p ărți prezintă punctul
propriu de vedere, succesiv și fără întreruperi, în timp ce mediatorul le
ascultă și le încurajeaz ă să-și formuleze a șteptările de la mediere.
3. Timpul destinat discu ției: mediatorul reformuleaz ă interven țiile părților
pentru a eviden ția principalele probleme discutate, pe de alt ă parte pentru a
sugera piste de rezolv are, supunându-le discu ției libere dintre p ărți. El poate
interveni în discu ție pentru a preciza termenii sau s ă se întrețină separat cu
fiecare dintre p ărți pentru a facilita ajungerea la un compromis.
4. Timpul rezervat concluziilor: fie p ărțile ajung la un ac ord cu ajutorul
mediatorului, acord în care se precizeaz ă termenii angaj ării fiecărei părți,
nevoile sau mijloacele de a îndeplini acel acord scris, fie p ărțile nu ajung la
nici un acord iar mediatorul ia act de e șecul medierii.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
321III.4.4. Rolul mediatorilor
Rolul mediatorilor nu este de a decide ce este r ău sau bine, de a blama sau de a
se centra asupra trecutului mai mult decât le este necesar p ărților aflate în disput ă să-și
construiasc ă o strategie pentru a privi în viitor.
Mai exist ă o multitudine de aspecte asupra c ărora nu îi este recomandat
mediatorului s ă se centreze. Dintre acestea men ționăm faptul c ă mediatorul nu ofer ă
soluții.
Fără a controla conflictul, una dintre preocup ările de baza ale lui vor consta în
insistența aderării părților la un set de reguli de baz ă : fiecare îl va l ăsa pe
celălalt să vorbeasc ă fără să îl întrerup ă, vor vorbi unii despre al ții cu respect și
vor prezenta problema din punctul propriu de vedere, f ără să acuze sau s ă
învinuiasc ă. Prin mediere vor avea ocazia s ă își exprime sentimentele și nevoile,
să le comunice celeilalte p ărți, să cunoască punctul de vedere al celuilalt, s ă
identifice solu ții, să decidă asupra unui curs al ac țiunii, implicându-se în
evaluarea continu ă sau finală, dacă acest lucru se impune.

III.4.5. Principii ale rezolv ării disputelor prin mediere
¾ ascultarea celorlal ți;
¾ clarificarea faptelor și a trăirilor;
¾ căutarea punctelor comune și mai puțin a diferen țelor;
¾ afirmarea de sine și a altora, ca o baz ă necesară rezolvării conflictelor;
¾ vorbirea în numele propriu, în detrimentul acuz ării altora;
¾ separarea problemelor de oameni;
¾ încercarea de în țelegere a punctelor de vedere ale celorlal ți;
¾ utilizarea abord ărilor creative de rezolvare a problemelor și conflictelor;
¾ accentuarea dorin țelor pentru viitor și mai puțin blamarea pentru trecut ;
¾ identificarea tuturor op țiunilor posibile înaintea alegerii unei solu ții ;
¾ căutarea unei solu ții în care ambele p ărți să câștige.

S-ar putea spune c ă medierea nu doar regleaz ă conflictele existente la nivelul
unei comunit ăți, ci chiar creeaz ă societate. Astfel, prima func ție pe care o aloc ă Briant și
Palau (1999, 48-49) medi erii este cea de „f ăurire a societ ății”. Medierea se transform ă
într-un liant social sus ținut de reprezent ările culturale, istorice și sociale, func ționând și
ca o metod ă sau o tehnic ă de „rezolvare a conflictelor”.

III.5. Forme ale medierii în practica social ă

III.5.1. Medierea familial ă

III.5.1.1. Scurt istoric
În anul 1974 a fost deschis în Statele Unite ale Americii, de c ătre un avocat,
primul cabinet particular de mediere familial ă, ca răspuns la necesitatea identific ării
unor solu ții în procesele de separare și divorț. Exemplul a fost urmat îndeaproape de

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
322
avocați din Canada și Australia. Marie Claire Desguets25 amintește de o prim ă definire
dată medierii familiale de c ătre un avocat canadian: „interven ția unei ter țe persoane,
acceptată, imparțială, neutră și fără putere decizional ă, într-un conflict sau o negociere,
cu scopul de a ajuta p ărțile să realizeze ele însele o în țelegere viabil ă, satisfăcătoare și
capabilă să răspundă nevoilor tuturor membrilor unei familii, dar mai ales celor ale
copiilor”.
În Marea Britanie se ofer ă stagii de formare în consiliere și mediere, în
reprezentare, întâlnindu-se și denumiri de „mediator consilier” (O’Hagan, 1986, p. 219).
Astfel de grani țe se suprapun în practic ă, iar asisten ții sociali pot fi implica ți prin roluri
și competen țe variate în r ăspunsurile date nevoilor utilizatorilor de servicii. Ei pot avea
o problem ă în alegerea ac țiunilor celor mai potrivite pentru men ținerea unui sprijin
adecvat sau pentru a referi cazul unor agen ții separate. Când membrii unei familii vor s ă
țină sub tăcere evenimentele, necazurile, asistentul social poate utiliza abilit ățile sale de
reprezentare, consiliere sau mediere, dar cu sprijinul serviciilor locale și în urma
consultării cu reprezentan ții acestora. În SUA, unde medierea familial ă s-a dezvoltat
mai devreme, mul ți avocați au devenit mediatori, dar în Marea Britanie, reprezentarea,
medierea și consilierea s-au format separat. În sprijinul acestui argument al leg ăturii
dintre mediere și consiliere plus reprezentare, sunt semnificative experien țele britanice
ale serviciilor de reconciliere func ționabile din anii 70 ai secolului trecut. Consilierii de
probațiune, numi ți mai apoi „consilieri ai bun ăstării curților de divor ț” au urmat cursuri
de consiliere și mediere și au lucrat cu jurisconsul ții familiali în contextul a ceea ce se
desemneaz ă acum prin „Cur țile de Proceduri Familiale”. Alian ța dintre mediatori și
jurisconsul ți a fost formalizat ă în afara sistemului judec ătoresc, prin înfiin țarea, în 1982,
a Asociației Jurisconsul ților în domeniul Legilor Familiei, care promoveaz ă medierea
prin avoca ți. Aceasta s-a unit, în 1988 cu Asocia ția Mediatorilor Familiali unde se
realizează un parteneriat profesiona l pentru asigurarea men ținerii drepturilor legale, dar
într-un cadru terapeutic. Medierea familial ă a fost de asemenea dezvoltat ă și în alte
cadre, prin asocierea pe rsoanelor care lucreaz ă în serviciile sociale cu una dintre
inițiativele din Bristol care a st abilit primul serviciu de cons iliere din afara tribunalului.
Ei au transformat cel mai comprehensiv model social utilizând voluntari forma ți și
eventual lucr ători califica ți plătiți în stabilirea unei organiza ții voluntare na ționale:
Medierea Familial ă Națională (NFM), în 1992 – fondat ă în 1981 sub denumirea de
Consiliul Na țional al Concilierii Familiale, a șa cum a fost Asocia ția Scoțiană pentru
servicii de consiliere a familiei. NFM este principala agen ție aleasă de un prim ministru
pentru oferirea serviciilor celor afecta ți de noua legisla ție în privin ța divorțurilor. Are în
vedere drepturile copiilor în situa țiile care privesc deciziile familiale pentru vizitarea
acestora, în acest sens oferind un cu rs specializat de consiliere. De și NFM lucreaz ă cu
jurisconsul ți, rolul mediatorilor s ăi este men ținut discret.

III.5.1.2. Clarific ări
Conflictele familiale au repercursiuni asupra tuturor membrilor, dar în special
asupra copiilor, astfel încât devine din ce în ce mai dificil ă concilierea nevoilor afective,

25 Desguets, Marie Claire – 1995, „Medierea”, în Asistenta social ă ca activitate de mediere în societate ,
(coord, Popescu, Livia și Roth, Maria), Presa Universitar ă Clujeană, Cluj, p. 20

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
323psihologice și economice ale tuturor. Participarea unei a treia p ărți, mediatorul familial,
permite men ținerea unei distan țe necesare reflect ării asupra a ceea ce se întâmpl ă, dar și
un cadru unde fiecare – individual sau împreun ă cu alții – poate gândi la viitor, la ce va
fi. Astfel se poate ajunge la o mai bun ă înțelegere a situa ției, la restabilirea comunic ării
între membrii familiei, la identificarea diferen țelor de valori, precum și la elaborarea
soluțiilor și prevenirea unor astfel de conflicte pe viitor.
Divorțul este considerat unul dintre cele mai stresante evenimente din timpul vie ții.
Renunțarea la o leg ătură statuată și unanim recunoscut ă social provoac ă emoții
contradictorii de tr ădare, respingere, sup ărare, furie, vinov ăție, iar în cele din urm ă,
starea de eliberare, reu șită. Aceste tr ăiri intense se manifest ă pe fondul unei crize
generalizate, sus ținută de schimb ări precipitate, sup ărătoare și extenuante generalizate
la viața de zi cu zi. Mutarea într-o nou ă locuință, reducerea resurselor financiare,
redimensionarea responsabilit ăților în îngrijirea copiilor, de și vor fi considerate
oportunități ale momentului, prezint ă un risc al amplific ării instabilit ății emoționale, al
distrugerii tuturor rela țiilor interpersonale. În consecin ță, se impun interven ții pentru
refacerea curajului, a t ăriei, a stăpânirii de sine ale tuturor celor implica ți, adulți și
copii.
Așadar, complexitatea fenomenului divor țului nu angajeaz ă doar dimensiunile
juridice, ci și pe cele sociale și individuale, manifestate în grade diferite.26 Accente din
ce în ce mai pronun țate se orienteaz ă acum nu doar spre ac țiunea de divor ț în sine, ci și
spre perioada care îi urmeaz ă, în special asupra întâlnirii cerin țelor speciale ale
membrilor familiei. Nevoia de a asuma și conștientiza întreruperea rela ției de căsătorie a
condus adesea spre recomand ări pentru acorduri ra ționale și eficiente, prin care s ă se
reducă consecin țele negative, mai ales cele asupra copiilor.
Studii efectuate în mai multe țări au condus la sus ținerea ideii de conciliere a
disputelor familiale. Asisten ța acordat ă părților în ac țiunea lor de divor ț sau separare
este orientat ă spre identificarea acordurilor, spre reducerea domeniilor de conflict
privind custodia, accesul la educa ție al copiilor, prevederile financiare, locuin ța
matrimonial ă, taxele pentru avoca ți și orice alt aspect – produs de întreruperea rela ției –
care solicit ă o decizie pentru acorduri viitoare. Ideea concilierii con ținută în astfel de
documente sus ține două obiective: o abordare cu o cât mai redus ă înverșunare și
preluarea responsabilit ății rezolvării disputei de c ătre părți.27
Conform Asocia ției pentru Mediere Familial ă, în Franța, această acțiune se desf ășoară
în special în cazuri de separare și divorț, fiind un proces de ges tionare a conflictelor
prin care membrii familiei solicit ă sau accept ă intervenția confiden țială și imparțială
a unei ter țe persoane, numit ă mediator familial .28

26 Roberts, Marian – 1997, Mediation in Family Disputes. Principles of Practice . Second edition, Arena,
Aldershot, p. 22
27 Finer Raport – 1974, Report of Commitee on One Parent Families , Cmnd 6529, HMSO, Londra,
paragraf 4.313
28 http://www.mediationfamiliale.asso.fr

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
324
Prin medierea familial ă se urmărește identificarea bazelor unui acord durabil și
reciproc acceptat, ținând cont de nevoile fiec ăruia, dar în special de cele ale copiilor, în
spiritul responsabilit ății parentale.
În sistemul juridic britanic, termenii de conciliere și reconciliere au fost utiliza ți
interșanjabil referindu-se la remedierea rela țiilor de cuplu. Asemeni celui britanic,
sistemul juridic românesc prevede o perioad ă pentru reflectare și reconsiderare a
evenimentelor, etap ă în care se pune un accent deos ebit pe responsabilitatea p ărților în
luarea deciziilor. Sistemul britanic îns ă prevede încorporarea medierii în aceast ă
perioadă ca un element important în dezvoltarea unei noi și constructive abord ări a
problemei divor țului și a crizei familiale.29
În spatele entuziasmului oficial pentru aplicarea acestor prevederi în domeniul
disputelor familiale și al sistemului juridic civil stau dou ă teme de gândire: una dintre
ele susține superioritatea medierii ca metod ă de rezolvare a disput elor, referindu-se la
impulsul de a înlocui conflictele cu un proces de conciliere care s ă aducă părțile la un
acord reciproc. Cea de-a doua eviden țiază eficiența administrativ ă și salvarea costurilor.

III.5.1.3. Argumente în favoarea utiliz ării medierii familiale
În mediere, decizia apar ține celor implica ți în conflict. Prin participarea voluntar ă,
fiecare parte î și îmbunătățește posibilit ățile de comunicare, se angajeaz ă în conturarea și
respectarea acordului, men ține controlul asupra propriilor probleme, redobânde ște
respectul de sine, demnitatea, îndep ărtând dependen ța de un specialist care s ă ia decizii.
Medierea trece peste grani țele tradiționale dintre profesii, permi țând recunoa ște-
rea aspectelor disputei dintr-o multipl ă perspectiv ă: juridică, etică, emoțională și
practică. Sistemul juridic ar e în vedere recunoa șterea normelor legale, f ără a putea
îndeplini cerin țe psihologice sau alte solicit ări ale cuplului și ale copiilor. Prin mediere,
părțile pot gândi agenda de lucru, pot e xpune problemele cu pr opriile cuvinte, au șansa
să evidențieze ceea ce este important pentru el e, din punct de vedere etic sau emo țional,
oricât de nerelevante ar putea fi aceste considerente în instan ță.
Posibilitatea oferit ă de mediere pentru exprim area sentimentelor poate
constitui un avantaj important în fa ța sistemului juridic, de și dacă această manifestare va
fi excesiv ă sau prelungit ă, va împiedica serios schimburile ra ționale dintre p ărți,
deteriorând rela ția. Aceasta nu înseamn ă însă că medierea are în vedere partea
emoțională a divorțului, iar instan ța pe cea ra țională. Luarea unei decizii ra ționale este
obiectivul medierii, la care se poate ajunge printr-o abordare orientat ă spre persoan ă mai
curând decât spre ac țiune, ca în litigii.
Una dintre tr ăsăturile speciale ale medierii disp utelor familiale este aceea c ă, în general,
decidenții sunt doar p ărinții. Ei se îndreapt ă spre copii printr-o rela ție diadică, continuă
și interdependent ă, spre deosebire de alte cazuri, în care participan ții la procesul de
mediere au fost angaja ți doar într-o scurt ă interacțiune ocazional ă – accident de ma șină,
tranzacții financiare etc.

29 Zlătescu, Dan Victor – 2000, Tratat elementar de drept civil român , vol. 1, Casa Editorial ă „Calistrat
Hogaș”, Bucure ști

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
325 Rela ția creează o pulsiune intern ă spre coeziune, ceea ce medierea presupune,
prin însăși natura ei. În familie, puternica interdependen ță a intereselor poate induce
disponibilitatea p ărinților de a colabora în efortul de mediere și de a identifica un acord
confortabil. Aceasta deoa rece interesul comun al p ărților rămân copiii, element ce poate
fi mai important decât identificarea celui care are dreptate și a aceluia care se în șeală.
Dimensiunea prospectiv ă a medierii, al ături de cea de facilitare a comunic ării
directe și a confiden țialității, a impar țialității, contribuie la reducerea neîn țelegerilor și a
conflictului.30 Se susține, astfel, o colaborare, un proces de înv ățare a solu ționării
problemelor, o clarificare a interese lor ascunse. Identificarea unui spa țiu propice comu-
nicării va permite elaborarea unor acorduri adaptate nevoilor specifice ale fiec ăruia,
prevenind disfunc ționalitățile familiale.

III.5.1.4. Derularea medierii familiale
Exigențele medierii familiale solicit ă ca fiecare dintre participan ți să consimtă partici-
parea, informa țiile și persoanele antrenate în proces s ă fie loiale. De asemenea este util ă
participarea activ ă, în spiritul respectului reciproc și a nonviolen ței, impunându-se
renunțarea la procedurile contencioase în timpul derul ării procesului de mediere.
Nu există o măsură a succesului absolut în mediere. Un acord men ținut de
ambele p ărți și de copiii acestora, îmbun ătățirea capacit ății de a negocia în viitor
constituie, indubitabi l, indicii ale reu șitei. Succesul medierii poate fi descris func ție de:
caracteristicile preexistente ale disputei și ale celor afla ți în situația conflictual ă și de
gradul în care p ărțile percep îndeplinirea, de c ătre mediatori, a primelor sarcini ale
procesului de evaluare.
Obiectivele generale de îndeplinit în asigurarea succesului medierii constau în:
¾ oferirea de informa ții despre mediere;
¾ stabilirea regulilor de baz ă;
¾ obținerea angajamentului fiec ărei părți;
¾ focalizarea pe toate tipurile de probleme;
¾ menținerea atmosferei împ ăciuitoare;
¾ echilibrarea puterii;
¾ deschiderea comunic ării;
¾ reducerea tensiunii și a furiei;
¾ asigurarea responsabilit ății și a mulțumirii pentru rezultate.
Rezultatele medierii depind în mare m ăsură de o varietate de factori, printre care
figurează nivelul conflictului, starea rela ției de cuplu în momentul ini țierii procesului.
Cu cât rela ția dintre cei doi este mai deteriorat ă, cu atât șansele sunt mai mici. Astfel de
cazuri pot fi cele aflate în litigiu , în care exist ă violență, o multitudine de neîn țelegeri, în
special cu privire la copii sau în perioada imediat ă separării. Medierea are, de asemenea,
puține șanse de succes în cazurile în care motiva ția particip ării uneia sau a alteia dintre
părți este scăzută, când exist ă o tendință de a refuza acceptarea separ ării sau a divor țului
sau când se manifest ă un înalt nivel al ata șamentului psihologic și o insuficien ță a
resurselor financiare.

30 Șoitu, L., P ăun, E., Vr ăjmaș, Ecaterina – 2001, Consiliere familial ă, Ed. Institutul European, Ia și

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
326
Chiar dac ă medierea e șuează în încercarea de a ajunge la un acord sau de a
îmbunătăți comunicarea, p ărțile nu au nimic de pierdut participând. Câ știgurile nu sunt
prea mari în cazurile în care cei care se angajeaz ă în acțiunea de mediere p ăstrează sau
chiar amplific ă disputele, când nu exist ă încredere ori când persist ă neînțelegerile.
Medierea va avea succes dac ă ambele p ărți pornesc de la un nivel satisf ăcător al
încrederii, trecând, apoi, prin etapele:
¾ încrederii în mediator;
¾ încrederii în procesul de mediere;
¾ încrederii în propria ab ilitate de a negocia;
¾ încrederea în cealalt ă parte.
Pe m ăsură ce medierea progreseaz ă, crește și încrederea în competen țele fiecărei
părți de a negocia. Mediatorul are nevoie s ă își câștige încrederea, dintru început, f ără să
presupună doar că fiecare va în țelege ceea ce face el, va recunoa ște legitimitatea
scepticismului în leg ătură cu medierea și va exprima, deschis și franc, orice rezerve cu
privire la începerea pr ocesului de mediere.
Adesea medierea are succes când se impune o decizie pentru o problem ă
specifică disputată. În cazurile în care exist ă un conflict generalizat sau o varietate de
probleme, recurgerea la mediere presupune mult ă grijă.
Procesul de mediere familial ă poate dura câteva s ăptămâni sau luni, fiecare
dintre întâlniri derulând u-se pe parcursul a dou ă ore. Sunt necesare mai multe întâlniri
tocmai pentru a aprofunda toate aspectele – ps ihologice, etice, sociale, financiare, legale
– presupuse de o astfel de situa ție.
Mediatorul sau echipa de mediatori vor sprijini p ărinții în identificarea efectelor
separării, a divor țului sau a men ținerii unui climat nefavorabil dezvolt ării familiale,
urmărind:
¾ verificarea deciziilor luate în situa ții de anxietate, ag resiune sau stres;
¾ analizarea nevoilor copiilor;
¾ analizarea parametrilor vie ții cotidiene: s ănătatea, școlaritatea, religia, timpul
liber, rela ția cu familia l ărgită;
¾ modalitățile de îngrijire a copiilor de c ătre fiecare p ărinte;
¾ repartizarea bunurilor;
¾ exercitarea responsabilit ăților parentale;
¾ relația între genera ții în cadrul familiei (bunici-nepo ți);
¾ succesiunea – dac ă este cazul;
¾ situația părinților în vârst ă.31

III.5.1.5. Etape de urmat în medierea familial ă
primul contact se realizeaz ă telefonic. I se explic ă cuplului ce reprezint ă medierea și
perspectiva acesteia: orientarea spre prezent și viitor, nu asupra elementelor care au
provocat și susținut conflictul ori a diferendului în sine. Mediatorul va sublinia
acum, dar și prin activitatea sa ulterioar ă, că el nu este un eval uator al crizei, ci
acordă încredere în ceea ce spun p ărțile, susținând în permanen ță căutarea de solu ții.

31 http://www.mediationfamiliale.asso.fr

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
327 prima faz ă a întâlnirilor dintre mediator și membrii cuplului – se încearc ă crearea
unei atmosfere de încredere, de cooperare și de încurajare a atitudinii pozitive. Se
începe, de asemenea, stabilirea unui plan de lucru.
a doua faz ă a convorbirilor – se identific ă aspectele asupra c ărora exist ă un acord și
cele aflate în litigiu;
a treia faz ă – se contureaz ă opțiuni, alternative, se sprijin ă cuplul în formularea
propunerilor de solu ționare a diferendului. Aici me diatorul poate orienta discu ția
spre responsabilita țile parentale, ca parte a statutului fiec ăruia, spre un partaj
echitabil al bunurilor, spre responsabilita țile financiare care s ă permită, mai apoi
fiecărui membru al cuplului s ă trăiască decent.
a patra faz ă – se negociaz ă și se iau decizii. Mediatorul are rolul de a se asigura c ă
cei doi membri ai cuplului sunt de acor d, în parte, cu fiecare aspect discutat și
asupra căruia se decide.
în a cincea faz ă mediatorul redacteaz ă proiectul în țelegrii dintre cei doi membri ai
cuplului, înscriind principa lele decizii luate de so ți în întâlnirile anterioare.
ultima faz ă oferă mediatorului și cuplului ocazia de a reve dea proiectul acordului, de
a-l retranscrie, de a-l semna și lua câte un exemplar. Dac ă cuplul va dori, respectivul
acord va putea fi legalizat sau prezentat instan ței – în cazul în care procesul fusese
întrerupt și nu finalizat (Desguets, Marie-Claire, 1995, pp. 22-23).

III.5.1.6. Elemente care pot limi ta succesul medierii familiale
a. Trimiterea gre șită spre mediere – disputa dintre p ărți trebuie s ă fie una
actuală sau anticipat ă, capabilă sa fie negociat ă. Dacă însă constă în divergen țe
fundamentale asupra faptelor sau normelor le gale ori morale, atunci va fi mai potrivit
procesul juridic. Conflictele familiale sunt, în cele mai multe cazuri, corespunz ătoare
medierii deoarece implic ă luarea unei decizii într-un interes comun: copiii. Probleme
precum cele rela ționale sau care se suprapun cu dificult ăți economice ori sociale, cele
care pot fi reconciliate pr in procesul decizional obi șnuit se îndrum ă în altă parte pentru
ajutor.32
b. Dezechilibrele de putere – o diminuare a capacit ății mintale sau fizice de a
negocia, precum și orice alt element care genereaz ă inegalitate conduc inevitabil la
rezultate nedorite. Se înscriu, aici , cele mai multe cazuri de violen ță domestic ă, cele în
care normele culturale neag ă autoritatea decizional ă a femeilor ori cazurile în care o
parte se simte atât de vinovat ă, de înfrânt ă, de anxioas ă să se elibereze de mariaj, încât
să fie gata de orice compromis pe care s ă îl regrete mai târziu.
c. Participarea involuntar ă – nici una dintre p ărți nu trebuie s ă se simtă forțată
să participe la mediere, împotriva voin ței ei.
d. Acțiunile cu efecte asupra protec ției copiilor – medierea în sistemul juridic
privat pare s ă fie nepotrivit ă în momentul în care problemele asupra c ărora se impune o
decizie ar fi complicate de astfel de factori.

32 Gîrleanu, Daniela – La familia rumana entre la tradition y la modernidad , în Rev. Ideaccion nr.
4/1995, Valladolid, Spania, pp. 24-25

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
328
e. Conflictele extreme – când conflictele dintre p ărți sunt atât de puternice încât
orice încercare de cooperare iese din discu ție, medierea nu va avea succes. Este
necesară o anumit ă disponibilitate, nu neap ărat pentru a sfâr și conflictul, ci pentru a-l
îndepărta, cel pu țin pentru moment, în vederea contur ării unui acord cu privire la o
problemă imediată sau interimar ă.
f. Neacceptarea întreruperii unei rela ții – când una dintre p ărți utilizeaz ă
medierea în încercarea de a p ăstra căsnicia, va sabota deciz iile care privesc disolu ția
acesteia.
g. Momentul medierii – prea timpuriu sau întârziat – când emo țiile sunt intense
și dureroase, ca în prima perioad ă după o despărțire sau când exist ă deja un proces,
apelul la mediere nu este potrivit.
h. Un mediu nefavorabil – existen ța unei a treia p ărți, puternice – un avocat
combativ care nu agreeaz ă medierea sau un partener nou, nedispus s ă coopereze – poate
amplifica ostilit ățile și primejdui acordurile.
i. Abuzul de mediere – una dintre p ărți sau ambele pot dori s ă utilizeze medierea
pentru o varietate de scopuri care nu au nimic în comun cu adev ăratele obiective ale
procesului decizional implicat aici. Ele pot, spre exemplu, s ă participe cu credin ța că se
vor obține unele avantaje materiale, strate gice, ulterioare unui litigiu sau c ă vor fi cu un
pas înaintea celeilalte p ărți ori vor avea posibilitatea s ă exercite presiuni ulterioare
pentru a concretiza o reconciliere sau pentru a- și impune propriile dorin țe. În cazurile în
care una dintre p ărți demonstreaz ă o lipsă de implicare, prin i gnorarea angajamentelor
sau eșuarea în ac țiunile de respectare a acordurilor interimare, medierea poate fi
necorespunz ătoare.
j. Absența clarității intenției și a competen ței mediatorului – dacă mediatorul
eșuează în încercarea de a clarifica pentru p ărți ce este medierea, ce implic ă aceasta,
dând naștere unor expectan țe greșite, poate fi v ăzut ca o figur ă care arbitreaz ă, care ia o
decizie, ca un sf ătuitor, ca un consilier care va rezolva problemele rela ționale
fundamentale. Neîn țelegeri pot fi sus ținute și de utilizarea unei denumiri care produce
confuzii, cum ar fi “jurisconsult mediator ”, de oferirea medierii ca parte a unei alte
activități, cum ar fi practica legal ă sau, mai r ău, prin combinarea, în acela și caz, a
funcțiilor de mediere cu alte forme de interven ție, cum ar fi terapia sau acordarea de
sfaturi. În perioada de evaluare a cazului, confuzia rolului de mediator cu unul de
sfătuitor sau de intervenient c onduce la astfel de riscuri.
k. Abuzul domestic – medierea este nerecomandat ă în situații care implic ă
violență domestic ă, în special în cazurile în care ordinele de restric ție eșuează, deși
poate fi adecvat ă pentru interven ții complementare și acțiuni de prevenire. Se sugereaz ă
atenție în alegerea medierii ca procedeu de interven ție, luând în considerare cel pu țin
trei aspecte: persoanele care beneficiaz ă, persoanele care ar putea suferi, persoanele
care au nevoie și de alte sisteme de protec ție.
O eșuare în controlarea schimb ărilor distructive, cum ar fi întâlnirile care las ă în urmă
imaginile unui câmp de b ătălie, o lips ă a gândirii inovative sau a unei în țelegeri a ceea
ce se întâmpl ă, constituie indicii al e lipsei de competen ță din partea mediatorului.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
329III.5.1.7. Oportunitatea medierii familiale
Reprezentarea social ă a solidarit ății și a legăturilor familiale, într-o perioad ă în
care fragmentarea este în cre ștere, cauzeaz ă adesea probleme, mai ales dac ă este promo-
vată de grupuri preocupate de moralizarea societ ății.
Cei mai mul ți oameni au cuno ștință doar de ghiduri morale, nu de reguli stricte,
neexistând un consens în privin ța conflictelor familiale. O solicitare pentru mediatori
privește evitarea persuad ării ca „agen ți morali”, ca „manageri morali” a șa cum li se
întâmplă unor agnaja ți în domeniul serviciilor sociale implica ți în rezolvarea disputelor
familiale.
Există, de asemenea, ambivalen țe în legătură cu utilizarea reprezent ării legale a
divorțului, separ ării și drepturile de vizitare a copiilor, aspecte interpretate ca adverse și
nu ca modalit ăți amicale de rezolvare a rela țiilor.
Din perspectiva constructivismului social, aceste dezvolt ări recente sunt v ăzute
ca modalit ăți mai puțin costisitoare de oferire a unei justi ții adiacente, care las ă neatinse
cauzele socio-economice ale dezintegr ării familiei, incluzând pauperitatea, s ărăcia
gospodăriilor și presiunile pie ței muncii. Aici, imaginea p ărinților vinova ți de eșecuri
este construit ă pentru a compensa pe acelea ale unei societ ăți falimentare. Exist ă o
presiune puternic ă feminist ă pentru utilizarea a dou ă modalități de reprezentare –
socială și juridică – în protec ția familiilor care sufer ă de abuzuri domestice. De aseme-
nea, preocup ările pentru situa ția grea a b ătrânilor vulnerabili care nu sunt trata ți cum se
cuvine în institu ții ori în propriile case, impun nevoia protec ției legale. Totu și există
rezultate încurajatoare ale unor cercet ări privind rolul consilierii și al medierii în astfel
de situații pentru identificarea unor modalit ăți mai puțin dureroase de separare sau de
reconstruc ție a relațiilor conflictuale.
Medierea care intervine imediat dup ă sau chiar înaintea manifest ării unei dispute – spre
exemplu când un cuplu î și propune s ă se separe sau când s-a desp ărțit recent – poate con ține
conflictul sau limita efectele dezastruoase al e acestuia. Astfel, conf lictul nu are timp s ă
dezvolte o ac țiune negativ ă de durat ă, care să devină trecut, cu modele comportamentale
asociate, iar p ărțile nu au nevoie s ă devină adversare. În acest st adiu, prima întrebare,
indiferent dac ă relația există sau e pe sfâr șite, este orientat ă spre rezolvare, spre o reconciliere
așteptată, cu o trimitere spre o agen ție de consiliere specializat ă. Dacă ambele p ărți se decid
asupra unui divor ț cu un minim de efecte nega tive, aceasta poate însemna c ă împărtășesc
aceleași interese legale. Poten țialul pentru cooperare și acord poate fi z ădărnicit de ini țierea
procedurilor legale, care provoac ă comportamente nedorite, co municarea prin intermediul
scrisorilor tip de la birourile de avoca ți. Înaintea adopt ării unor pozi ții de forță există multiple
alte opțiuni de lung ă sau scurt ă durată și o disponibilitate mai accentuat ă pentru a le lua în
considerare. Apoi, procesul decizion al poate fi controlat, consolidat și conservat într-o etap ă
în care stresul poate conduce la abandon.
Deciziile prea timpurii au consecin țe asupra tuturor celor implica ți. Obstacolele
în calea unor schimb ări rezonabile și de colaborare nu trebuie subestimate, altfel multe
probleme privind rela țiile interpersonale, viitorul copiilor, locuin ța, aspectele financiare,
divizarea propriet ăților pot rămâne nerezolvate. În acela și timp, se suprapun condi țiile

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
330
economice, sociale și emoționale. Men ținerea la nivele înalte a sentimentelor de furie,
de durere, doliu, ca și epuizarea fizic ă rezultată din schimb ări și griji, toate cresc
dificultățile în luarea deciziilor.
Un acord asupra unor probleme specifice și imediate poate s ă diminueze tensiu-
nile și să prevină escaladarea animozit ăților. Prin intermediul medierii desf ășurate într-
o etapă optimă părțile ajung la o în țelegere a perspectivelor și solicitărilor fiecăreia, își
îmbunătățesc capacitatea de a negoci a, conflictele viitoare fiind astfel reduse sau
abandonate.
Temă:
Argumenta ți, pe o pagin ă, necesitatea medierii familiale.

III.5.2. Medierea persoanelor vârstnice

III.5.2.1. Experien țe interna ționale și române ști
Proiectul multicultural de mediere a persoanelor în vârst ă, vizând împuternicirea
– Elder Mediation Project (EMP, for empowerment), realizat de Mediation UK este
recunoscut de gerontolog ii sociali, dar mai pu țin de către serviciile de s ănătate și cele
sociale. Acronimul EMP se axeaz ă pe împuternicirea persoanelor în vârst ă, pe accen-
tuarea autodetermin ării lor, colaborând cu Societatea Britanic ă de Gerontologie, Centrul
de Politici în domeniul Vârstelor și cu multe dintre organiza țiile de reprezentare a
bătrânilor.
Scopul proiectului desf ășurat în Marea Britanie este acela de a oferi un model
social prin: ideile pe care le propag ă, prin stagii de formare oferite gratuit agen țiilor
preocupate de pers oanele în vârst ă, serviciilor de mediere comunitar ă și cluburilor
persoanelor în vârst ă. Începând cu 1991 s-au desf ășurat multe astfel de stagii, incluzând
cluburile asiatice și afro-caraibiene, organiza ția având colaborat ori care împ ărtășesc
credințe religioase diferite. În trucât principiile etice sunt bazate pe o practic ă de
neasuprire, iar multe dintre persoanele cu incapacit ăți sunt în vârst ă, EMP ofer ă servicii
grupurilor de persoane cu incapacit ăți, sprijinind Organiza țiile Consiliului Britanic
pentru Persoane cu Incapacit ăți și campania acestora de reprezentare.
Activitatea principal ă a EMP, în afara stagiilor de formare const ă în mediere practic ă.
Cum creșterea demografic ă a persoanelor în vârst ă conduce la mai multe agen ții în
domeniu, se întrev ăd tot mai multe conflicte inter și intraorganizationale.
O altă organizație, AIMS (Serviciul de Sf ătuire, Informare și Mediere Preocupat
de Vârstă), condus ă de un avocat cu experien ță în domeniile juridice, este angajat ă în
medierea situa țiilor specifice vârstnicilor, oferind reprezentare juridic ă pentru contexte
în care locuitorii se confrunt ă cu situa ții contractuale complicate, înainte și după
semnarea unor contracte, când apar conflicte, când a șteptările nu sunt împlinite, când
nevoile crescânde de la serviciu nu sunt atinse și când se întrev ăd dificultăți cu vecinii.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
331Conflictele dintre locuitori, cu managerii organiza țiilor caritabile, cu îngrijitorii
și personalul specializat, adesea refuzate în stadiile lor timpurii, sunt direc ționate spre
AIMS.
Exemplu
Jim este un chiria ș într-o cas ă caritabil ă și poartă prin procese de zece ani reprezentan ții
asociației respective, ai comunit ății locale, fiind nemul țumit de serviciile pe care le primea și
pentru faptul c ă nimeni nu îi asculta dolean țele. Printr-o scurt ă cerere, a solicitat medierea. Dup ă
ore de discu ție cu președintele asocia ției de caritate, de asemenea o persoan ă în vârstă, acesta a
acceptat s ă participe la mediere, stabilindu-se o prim ă întâlnire. Aprecierea reciproc ă a condus la
o rezolvare calm ă a problemelor, medierea f ăcându-i capabili pe amândoi s ă ajungă la un acord
prin care Jim se angaja s ă înceteze cu plângerile și să plătească la timp facturile viitoare.
Rezultatele medierii au conturat doi câ știgători.
În România, Legea nr. 17/2001 privind protec ția socială a persoanelor vârstnice
prevede, de asemenea, un sprijin juridic gratuit oferit b ătrânilor care î și propun s ă
încheie contracte de vânzare-cump ărare a locuin țelor, de c ătre Serviciile de Autoritate
tutelară din cadrul consiliilor locale. O form ă de reprezentare ofer ă organiza ții
specializate în sus ținerea drepturilor persoa nelor vârstnice (ex.: „B ătrânețe fericită”,
ICAR).
III.5.2.2. Medierea în comunitate
Medierea persoanelor vârstnice este orientat ă în special spre problemele spi-
noase ale neîn țelegerilor familiale – în care, spre exemplu, fiica unic ă de 60 de ani,
care-și îngrijește mama bolnav ă, în vârst ă de 80 de ani, poate fi jenat ă să discute
neînțelegerile cu rudele, în special cu ace lea care au o aborda re moralizatoare și
înăbușitoare.
Persoanele în vârst ă sunt adesea preocupate s ă nu împov ăreze familia, prefer ă să
își păstreze independen ța în comunitate, în ciuda mome ntelor de izolare, de singur ătate
care intervin.
Exemplu
A., o văduvă fără copii, locuie ște într-un cartier de case vechi, deteriorate, al ături de tineri cu o
situație material ă precară. Respectarea b ătrânilor se suprapune astfel cu problemele și nevoile
tinerilor. Via ța lui A. a devenit de nesuportat de când un tân ăr minoritar șomer, cânt ă rock în
timpul nop ții, la un volum deranjant pentru vecini. Asistentul social al lui A. i-a sugerat
medierea. Au fost vizitate ambele p ărți. Tânărul, M. s-a plâns de ironiile rasiste ale vecinei
sale. Cei doi vecini nu discutaser ă niciodată, iar când A. a aflat c ă M. este orfan i-a spus duios
că urăște rasismul, dar c ă nu poate dormi noaptea. M. a afirmat apoi c ă activitatea lui din
timpul nop ții o deranjeaz ă și pe bunica lui, fiind de acord s ă nu mai cânte noaptea. A. s-a
oferit să îi cumpere c ăști de crăciun. Mai târziu, a telefonat spunând c ă M. a fost la ea la prânz
la masă și că i-a făcut cumpărături.
Acest exemplu este tipic pentru 80% dintre cazuri în care medierea se
desfășoară în stadiile incipiente, înainte ca un conflict s ă izbucneasc ă, iar relația să
degenereze ca în exemplul urm ător:
V. și S. locuiesc într-o cl ădire cu mul ți chiriași , au vecine dependente de droguri și alcool,
care depoziteaz ă gunoiul în fa ța ușii vecinilor lor, le murd ăresc ferestrele și primesc vizite în

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
332
timpul nop ții. Cuplul de b ătrâni s-a plâns autorit ăților locale, au chemat uneori poli ția, dar
nimeni nu i-a ajutat. Asocia ția chiriașilor le-a sugerat medierea. Vecinele lor au refuzat, s-au
plâns de mirosul din buc ătăria vârstnicilor, pân ă când V. a depus acte pentru un ordin de
restricție, moment în care au cerut ele medierea. Prin medierea indirect ă, mediatorii au
identificat dorin ța cuplului de a intenta ac țiune în justi ție doar ca o strategie, le-a comunicat
asta vecinilor, le-a oferit posibilitatea unei consilieri, dar pe care ace știa au refuzat-o.

III.5.2.3. Medierea și persoanele în vârst ă
Abuzul asupra persoanelor în vârst ă constituie o problem ă socială din ce în ce
mai pronun țată. Autori britanici și americani eviden țiază contribu ția negativ ă a
conflictelor nerezolvate. B ătrânii primesc adesea sprijinul familiilor, dar sunt și
neglijați, victime ale unui comportament distructiv, evitând s ă comunice aceste aspecte
asistenților sociali sau medicilor. De și unele persoane care abuzeaz ă au o patologie
criminală, altele pot fi implicate în situa ții conflictuale în care o minim ă intervenție, prin
mediere, favorizeaz ă rezolvarea problemei.
Exemplu
T., un bătrân văduv cuprins de triste țe, locuiește cu fiica sa, care este mam ă singură. Având un
program de lucru intens, ea nu reu șește să-i supravegheze pe cei doi copii, care prefer ă filmele
cu împușcături. Când T. a țipat că vrea lini ște, ea l-a închis într-un du lap. Vecinii l-au auzit
plângând, au chemat medicul de familie, car e i-a propus apelarea la serviciul de mediere
comunitar ă. Medierea a încurajat-o pe fiic ă să se scuze pentru comportamentul avut, b ăieții au
înțeles perioada de doliu prin care trece bunicul lor și s-au oferit s ă mențină volumul sc ăzut la
televizor, iar pe T. s ă își împartă mai generos pensia cu cei trei.
Specialiștii subliniaz ă importan ța echilibr ării normelor rela ționale pentru limi-
tarea daunelor, oferind justific ări teoretice pentru perceper ea medierii ca pe un proces
de cooperare, care favorizeaz ă reconstruirea rela țiilor interpersonale. În unele lucr ări se
evidențiază faptul că identitățile personale și sociale ale persoanelor în vârst ă continuă
să se dezvolte, dac ă procesul rela țional în care sunt implica ți este satisf ăcător. Or,
medierea reprezint ă un astfel de proces rela țional dialogal și co-creativ. Din aceast ă
perspectiv ă, medierea este un proces etic potrivit pentru utilizarea în prevenirea
abuzului împotriva b ătrânilor datorit ă faptului c ă reprezint ă justiția socială.
De asemenea, în rela ție cu abuzul împotriva b ătrânilor, procesul de împuter-
nicire al medierii încurajeaz ă persoanele în vârst ă să dezvolte rezisten ța la ceea ce
autorii denumesc „înv ățarea neputin ței” stare care ne caracterizeaz ă adesea în rela țiile
de dependen ță, în frica de a nu pierde un sprijin in partea cuiva.33
Se afirmă existența abilitaților persoanelo r în vârstă de a face fa ță problemelor și
a încrederii pe care ne-o pot of eri pentru rezolvarea acestora.
Exemplu
Victoria a participat în cadrul unui workshop al EMP unde i-a pl ăcut să joace un rol într-o
dispută. Câteva luni mai târziu a sunat la sediul EMP s ă spună că fiul ei o h ărțuiește pe sora lui,
cerându-i bani, posibil pentru droguri. Victoria voia s ă știe ce ar trebui s ă facă : să discute cu ei
așa cum a înv ățat la respectivele cursuri? I s- a oferit mediere, dar a dorit s ă încerce ea mai

33 Gîrleanu, Daniela – 2002 , „Vulnerabilitatea vârstei a treia. As pecte teoretico-practice”, în vol. Populații
vulnerabile și fenomene de automarginalizare. Strategii de interven ție și efecte perverse (coord. Vasile
Miftode), Ed. Lumen, Ia și

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
333întâi. I-a luat într-un parc din apropiere, l-a ascultat pe fiul ei care i-a m ărturisit că are datorii
către furnizorii de droguri și i-a ajutat s ă ajungă la un acord prin care sora lui s ă înceteze s ă îi
mai împrumute bani, fiul s ă apeleze la consiliere, iar ea va stopa plata chiriei lor dac ă vor
reîncepe problemele.
Din nefericire, cele mai serioase cazuri de abuz asupra persoanelor în vârst ă
rămân ascunse iar pagubele fizice, emo ționale, mintale și financiare d ăunează oamenilor
atât de mult, încât este solicitat ă o protec ție severă, problema dificil ă constând în
alegerea unei c ăi adecvate. Medierea are un rol limitat în depistarea cazurilor sau când
se solicită negocierea acordurilor pentru situa ții în care ar fi necesar ă reconstituirea
îngrijirii.
Mediatorii, asemeni tuturor celor implica ți în acordarea ajutorului, au multe de
învățat despre complexit ățile tragice ale abuzului asupra b ătrânilor.

III.5.3. Medierea în școli

În anii 1980, în Statele Unite ale Americii, un cumul al influen țelor sociale,
politice și pedagogice au creat condi ții pentru dezvoltarea medierii între elevi.
Problemele sociale au condus la numeroase ac țiuni nedorite în școli. În ciuda eforturilor
educatorilor, conflictele și violențele dintre elevi au crescut, astfel încât s-a resim țit din
ce în ce mai mult nevoia ca institu țiile școlare să se implice în c ăutarea unor noi
modalități de asisten ță. Medierea între elevi a fost considerat ă un instrument adi țional
care nu perturb ă cu nimic activitatea școlară, ci dimpotriv ă, o poate sus ține. A fost
gândită ca un proces practicabil și relativ u șor de măsurat – în contrast cu educa ția
pentru pace, mai general ă și cu implica ții politice. În general, programele de educa ție
pentru medierea între egali au captat interesul formatorilor, iar rolul pe care un astfel de proces îl avea deja în comunitate și în sfera comercial ă a condus la o în țelegere
crescândă din partea publicului. În 1984, un mi c grup de mediatori comunitari și de
formatori au format Asociația Națională pentru Mediere în Educa ție. În acea perioad ă
existau doar câteva programe de me diere între egali, în timp ce ast
ăzi există câteva mii,
în tot atâtea școli din Statele Unite ale Americii.
Spre începutul ultimului deceniu al s ecolului trecut, medierea între elevi s-a
răspândit în alte p ărți ale lumii : Canada, Australia și Noua Zeeland ă, precum și Marea
Britanie, Fran ța și alte țări europene. În Marea Britanie, în 1988 au ap ărut primele
materiale publicate în acest sens, de c ătre Grupul de Formare « Prietenii Kingstone » –
Kingstone Friends Workshop Group . În 1989 s-a format Re țeaua European ă pentru
Rezolvarea Conflictelor în Educa ție – European Network of Conflict Resolution in
Education – ENCORE – care este sprijinit ă de către asocia ția britanic ă Quakers și
continuă să se întâlneasc ă la conferin țe anuale. A existat un interes special pentru
rezolvarea conflictelor și mediere între elevi în Irlanda de Nord, ca parte a curriculum-
ului promovat de Educa ția pentru În țelegere Reciproc ă – Education for Mutual
Understanding – EMU.
La începutul anilor ’90, climatul în școlile britanice a fost receptiv pentru
mediere între elevi, a șa cum s-a întâmplat în America în urm ă cu zece ani. În acela și
timp, au existat și alte inițiative în educa ție, bazate pe valori umaniste similare.

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
334
Răspândirea ampl ă a lucrului în grup , a jocurilor de cooperare și a rezolvării
problemelor au avut ca scop îmbun ătățirea abilit ăților de cooperare a tinerilor. Practica
școlară, prin încurajarea individualismului și a învățării autonome a condus la
accentuarea controlului interior din partea tinerilor. Apoi, o focalizare pe abilit ățile de
vorbire și ascultare a avut ca scop îmbun ătățirea capacit ății de comunicare, o cre ștere a
conștientizării importan ței stimei de sine, astfel încât mul ți dintre profesori au lucrat
pentru stabilirea unor rela ții pozitive cu elevii.
Alte legături se pot stabili cu ini țiativele care au implicat consiliile școlilor,
școlarizarea democratic ă, tendința împotriva terorismului, stagiile de formare sus ținute
de elevi pentru elevi, consilierea între elevi, cu educa ția pentru a fi cet ățean, cu studii
asupra lumii și a timpului. Al ături de toate acestea s-a accentuat importan ța
împuternicirii participan ților la actul educativ. Unele școli care începuser ă procesul de
împuternicire, de abilitare, de preluare în mai mare m ăsură a responsabilit ății pentru
calitatea vie ții în școli, au ajuns la concluzia c ă medierea între elevi constituie urm ătorul
și necesarul pas de înf ăptuit.

III.5.3.1. Medierea între elevi, în practic ă
Speciali ști din Marea Britanie propun un model realizat deja de c ătre Autoritatea
Locală pentru Educa ție din Birmingham între 1991-1999.
Se sugereaz ă integrarea serviciilor de mediere în via ța școlară, subliniindu-se c ă aceasta
reprezintă altceva decât un program constrâng ător. Se argumenteaz ă necesitatea
introducerii medierii într e elevi în curriculumul școlar de baz ă, în planul de dezvoltare
al școlii și între politicile școlare ale managementului co mportamental, anti-terorist și al
îngrijirii pastorale. În școlile în care s-au remarcat cele mai bune succese, au existat
cursuri de formare în domeniul medierii între egali și nu doar pentru elevi, ci și pentru
toți angajații – printr-o concentrare a stagiului într-o zi. S-a sugerat și o abordare
holistică a conflictului, de c ătre întreaga comunitate școlară, dar accentul se orienteaz ă
spre elevi.
În serviciul de mediere amintit, no țiunea de „egali” se refer ă fie la un num ăr mic
de copii dintr-un an de st udiu, care au fost forma ți să ofere servicii altora de aceea și
vârstă, fie la elevi din clasele mai mari care mediaz ă conflictele dintre elevii mai mici.
Se poate referi și la o echip ă formată din elevii din ani diferi ți de studiu.
Elevii din serviciile de mediere între egali au urmat cursuri specializate și și-au
verificat abilit ățile de rezolvare a conflictelor, au urmat un curs general de mediere
înainte de a se autopropune sau de a-i propune pe al ții pentru cursurile urm ătoare care
au loc în afara orarului, timp de trei zile. O astfel de perioad ă intensivă permite construi-
rea unei echipe, o repetare adecvat ă a abilităților de mediere, iar copiilor s ă își dezvolte
propriile ghiduri de activitate practic ă. În acest program de formare sunt inclu și membri
ai personalului care îi vor sprijini pe mediatorii-elevi pe parcursul anului și orice alți
adulți din personalul auxiliar care pot sprijini elevii: asisten ți sociali din mediul școlar,
pedagogi, psihologi, îngr ijitori, secretare, p ărinți. De altfel, de și mediatorii-elevi î și
revendică acțiunile și iau decizii asupra modului în care decurg aceste servicii, ei

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
335beneficiaz ă în mod regulat de sprijin și supervizare din partea adul ților. Acest suport
este diferit în func ție de vârsta elevilor implica ți, dar toți au o întâlnire s ăptămânală în
care își împărtășesc experien țele, se instruiesc și mențin un program de analize și
dezvoltare. Ini țial, când se programeaz ă serviciile, se iau deciziile privind tipul problemelor
care pot fi rezolvate de c ătre mediatorii-elevi și cum vor beneficia colegii lor de acest
sprijin. Se iau în considerare detalii privind rota ția în program și responsabilit ățile de la
o zi la alta. În multe dintre modele, serviciu l este oferit în pauza de prânz, de patru ori
pe săptămână. Unii aleg s ă desfășoare sesiunile de mediere într-o înc ăpere liniștită sau
într-un col ț, în timp ce al ții au un loc stabilit în curtea școlii.
Serviciile de mediere au îns ă mai multe șanse de reu șită dacă se păstrează
aceleași standarde înalte pe tot parcursul anului școlar. În multe dintre aceste ini țiative
de succes, echipele de mediatori
și-au conturat o identitate clar ă, și-au ales nume –
„Mâinile care ajut ă”– sloganuri – „Elibereaz ă pacea și fii puternic” – și forme
vestimentare de identificare – tricouri, șepci, insigne.
Stadiul obi șnuit de la care se porne ște în formarea mediatorilor-elevi este școala
primară sau gimnaziul. Exist ă și exemple în care au fost preg ătiți pentru a fi mediatori
copii de 7 ani. Se percep diferen țe între procesele de mediere din ciclul primar și cel
secundar. Elevii din ciclul primar sau chiar din grupele preg ătitoare mediaz ă în sensul
că sprijină doi elevi afla ți în dezacord s ă își asculte unul altuia tr ăirile și să ajungă la un
acord asupra aceea ce ar fi mai bine s ă facă. Cei din clasele mai mari pot oferi servicii
neutre, fără să-i judece pe cei implica ți, ajutându- și colegii în disput ă să identifice
problema, s ă aprecieze fiecare punctul de vedere al celuilalt și să aleagă o cale de urmat.
Elevii din clasele gimnaziale utilizeaz ă percepții și aspecte sofisticate pentru a ajunge la
problemele de baz ă și la identificarea nevoilor neexprim ate. O mediere între elevii din
ciclul primar poate dura și câteva minute, în timp ce al ți elevi pot avea nevoie de câteva
sesiuni pentru a ajunge la un acord.

III.5.3.2. Experien țe interna ționale în domeniul
medierii conflictelor în școli
În Marea Britanie, primul pr oiect de acest tip s-a desfa șurat în anul 1981, la
inițiativa unei Asocia ției locale: Quaker. Mai apoi, alte grupuri Quaker Peace & Service
au urmat exemplul, favorizând întâlniri bianuale între to ți cei interesa ți de rezolvarea
conflictelor în școli.
În primii ani, cele mai multe școli s-au concentrat asupra înv ățării metodelor de
rezolvare a conflictelor de c ătre copiiii din clasele primar e, utilizând o varietate de
jocuri și exerciții. Unele școli au realizat stag ii speciale de formare, altele au introdus o
disciplină specială în curricula lor. Mai recent, copiii sunt înv ățați cum să medieze
disputele de la locul de joac ă. Treptat, medierea între elevi s-a extins și în școlile
gimnaziale, în 1997 formându-se Re țeaua Națională a Mediatorilor Egali.
Documentul privind standardele școlare, ap ărut în 1999, solicita profesorilor și
diriginților măsuri de prevenire a formelor de manifestare conflictual ă dintre elevi.
Fiecărei școli i s-a cerut s ă aibă o politic ă foarte clar ă cu privire la comportamentul

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
336
elevilor, incluzând, aici, strategii anti- teroriste, promovarea autodisciplinei și a
respectului fa ță de ceilalți.
În trei școli primare din Birmingham s-a desf ășurat un program de cercetare pe
tema medierii între elevi,34 incluzând chestionare adresate elevilor și interviuri cu
profesorii, utilizate pentru a aprecia: schimb ările intervenite în comportamentul agresiv
ale elevilor, nivelul stim ei de sine a elevilor și lipsa de control în rela țiile interpersonale.
Acțiunile au constat într- un stagiu de formare pentru elevii de 9 ani și conturarea unei
scheme de mediere între egali.
În prima școală s-au sesizat urm ătoarele schimb ări: diminuarea frecven ței
reclamațiilor elevilor cu privire la agresiuni – atât ca victim ă, cât și ca agresor-, al ături
de reducerea insatisfac țiilor și a comportamentului agresiv. În aceast ă primă școală,
programul a cuprins mai multe interven ții :
¾ stagii de formare pentru to ți angajații școlii ;
¾ negocierea unui sistem extins al conduitelor și al răsplătirii;
¾ consultarea elevilor cu privire la deciziile ca re le afecteaz ă, în diverse
moduri, via ța de zi cu zi în școală ;
¾ utilizarea medierii de c ătre cadrele didactice în rezolvarea conflic-
telor care ap ăreau în timpul orelor și/sau al pauzelor.
Astfel, elevii au devenit capabili s ă utilizeze deprinder ile de rezolvare a
conflictelor în situa ții reale, ceea ce a condus la o atmosfer ă pozitivă în școală. Pe de
altă parte, persoanele din echipa managerial ă a școlii au realizat o evaluare ini țială
riguroasă, fixând punctele de plecare, nevoile elevilor și ale angaja ților.
În celelalte dou ă școli nu au fost realizate programe de mediere între egali și nu
s-au sesizat diferen țe privind: nivelul comportamentelor agresive ale elevilor, stima de
sine și lipsa controlului în situa ții limită. Aici, programul de formare s-a limitat doar la
clasele de elevi de 9 ani. Echipa managerial ă a supraestimat nivelul abilit ăților
angajaților de a rezolva conflictele f ără confruntare. S-a constatat c ă elevii erau uneori
descuraja ți în discu țiile despre agresivitate, unii pr ofesori având un comportament
terorizant, transformând copiii în victime. Lec țiile structurate, controlul profesorilor și
supervizarea spa țiilor de joac ă în pauze au fost utilizate ca strategii anti-agresive; unele
comportamente agresive au fost scuzate prin lipsa de aten ție și grijă a părinților. Codul
conduitelor și al recompenselor a fost formulat și în aceste școli.
Programele de cercetare în acest domeniu par s ă fie descriptive și informale, în
mare parte desf ășurate în Statele Unite ale Americii. S-a constatat c ă 4 din 6 „manageri
ai conflictului”, cu vârste cuprinse între 9 și 11 ani, au experimentat o reducere a
frecvenței și intensit ății conflictelor în rela țiile cu colegii și frații, ca rezultat al
programelor de formare în domeniul medierii, iar pentru p ărinții lor s-a redus în aceea și
măsură necesitatea de a interveni. S-au evalua t, de asemenea, efectele programelor de
mediere între egali într-o școală de mărime mijlocie, din mediul urban, cu o ampl ă
diversitate cultural ă, constatând c ă toți cei 125 de elevi care se aflau în disput ă și care au
apelat la acest serviciu au fost mul țumiți de rezultate. Profesorii din respectiva școală au

34 Stacey, Hilary – op. cit., pp. 34-35

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
337constatat, de asemenea c ă s-a redus num ărul situațiilor conflictuale. Programul dintr-o
școală din Maryland, prin care s-a ini țiat medierea între egali, ca r ăspuns la num ărul
mare al b ătăilor dintre elevi, a identificat, dup ă un an, o descre ștere a num ărului
pedepselor date de profesori și a conflictelor dintre elevi. Climatul din școală și calitatea
relațiilor dintre elevi s-a îmbun ătățit, iar cei mai mul ți utilizau procesul de mediere în
interiorul, dar și în afara școlii. Date cantitative în domeniul medierii între elevi,
obținute prin utilizarea unor interviuri și chestionare pentru a evalua programul de
„management al conflictului” între copii de 8-10 ani dintr-o școală din statul Virginia,
au arătat că programul a redus tensiunile, a m ărit stima de sine a elevilor, a condus la
creșterea nivelului responsabilit ății, a timpului dedicat form ării de către angaja ți; a
îmbunătățit deprinderile elevilor în rezolvarea pr oblemelor, în comunicare, în cooperare
și gândire critic ă.
Din alte evalu ări reiese c ă acordurile stabilite în urma medierii sunt stabile și de
durată, iar elevii care au urmat un stagiu de formare în mediere se angajeaz ă în mai
puține comportamente antisociale, în școli predominând manifest ările pro-sociale. De
asemenea, probleme seriose privind disciplina și violența, s-au diminuat.
Cele mai frecvente conflicte și-au descoperit cauze le în zvonuri, h ărțuire,
controverse, amenin țări cu violen ță fizică și comportament negativ în clas ă. S-a mai
sesizat că elevii din patru clase ale unei școli dintr-un mediu suburban american, cu
provenien țe și vârste diferite, urmând un curs de mediere, au fost capabili s ă transfere
procedurile și deprinderile dobândite aici, în pr opriile lor conflicte . Pe parcursul
programului de formare, care a durat șase săptămâni, timp de 30 de minute pe zi, cele
mai dese conflicte raportate implicau munca în școală, agresiuni fizice, activit ăți din
curtea școlii, accesul la un obiect sau de ținerea unor obiecte, tachin ările, interpret ările
greșite ale mesajelor și imperativele. Patru luni mai târziu, observarea atent ă a holurilor,
a spațiilor din jurul școlii, a sălilor în care elevii î și desfășurau activitatea, a relevat
aspecte interesante: elevii se str ăduiau să utilizeze cu seriozitate elementele înv ățate în
stagiile de formare în domeniul medierii pentru a rezolva conflictele în care se
antrenaser ă cu ai lor colegi. Frecven ța conflictelor dintre elev i raportate profesorilor a
scăzut până la 80% dup ă cursurile de mediere, iar num ărul conflictelor deferite
directorului a sc ăzut la zero.
Un ghid al programelor de mediere între elevi consemneaz ă, unui astfel de
demers, câteva obiective majore: prevenirea violen ței tinerilor prin educa ție ; oferirea
alternativelor la violen ță; promovarea unor rela ții cetățenesti responsabile , democratice.
Autorii unui astfel de program consider ă că « educatorii și sistemul educa țional au
sarcina de a conduce tine rii spre obiectivul în țelegerii unei societ ăți pluraliste, lipsite de
violență”.35
Școala are nevoie s ă își regăsească locul acolo unde elevii înva ță să trăiască, să
conviețuiască și să preia sarcina rezolv ării problemelor în care sunt implica ți cei care
învață.

35 Schrumpf, F.; Crawford, Donna; Bodine, R. – 1999, Peer Mediation: Conflict Resolution in School – A
Program Guide , Research Press, Champaign, IL., SUA

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
338
Pentru a atinge astfel de obiective, medierea între egali s-ar impune inclus ă într-un
program comprehensiv de rezolvare a conflictelor în școală, cuprinzând :
¾ educația pentru rezolvarea conflictelor – integrat ă în curriculumul
școlar ;
¾ formarea formatorilor;
¾ implicarea p ărinților.
Esențială în acest efort este o abordare sistemic ă în care elevii, profesorii și
ceilalți angajați ai școlii lucreaz ă împreun ă în construirea unui sens al comunit ății
bazate pe pace, respect pentru diversitate și rezolvarea conflictelor umane.
Construirea comunit ății solicită împărtășirea unor valori reie șind din răspunsuri
la întrebările: Cum ar trebui s ă fie sau să arate o școală? Ce ne dorim s ă îi învătăm pe
elevi despre rela țiile interpersonale și viețuirea într-un mediu bazat pe cooperare ?
Cercetările arată că programele comprehensive de rezolvare a conflictelor
conduc la rezultate pozitive. Spre exemplu, o evaluare a unui program de prevenire și
rezolvare creativ ă a conflictelor, desf ășurat pe parcursul a doi ani în școlile publice din
New York, a condus la concluzia c ă elevii implica ți tind să fie mai pu țin ostili, se
manifestă agresiv într-o mai mic ă măsură și chiar aleg strategiile verbale în locul celor
fizice de rezolvare a conflictelor.36 Un astfel de program a constat în :
a) instruirea în clase;
b) program de mediere între elevi ;
c) formarea cadrelor didactice;
d) o serie de stagii de formare pentru p ărinți.
Se impune luat ă în considerare diversitatea în rezolvarea conflictelor, pus ă în
discuție în termenii diferen țelor sociale și culturale, a reac țiilor negative – cum ar fi
prejudecățile și predispozi țiile, care constituie puncte de plecare pentru furie, nemul țu-
miri și violență. Autorii consider ă că profesorii și elevii g ăsesc dificil ă recunoașterea
situațiilor conflictuale ca fiind conectate la o diversitate de probleme și totodată consi-
deră neadecvat r ăspunsul în momentul identific ării conflictelor baza te pe diversitate.
Ideea asupra diversit ății sociale constituie o surs ă pentru în țelegerea r ădăcinilor vio-
lenței tinerilor care a erupt într-o serie de școli din cartiere m ărginașe unde sistemele
sociale sunt construite mai degrab ă pe excludere decât pe tendin ța de includere, de
încorporare, iar prejudec ățile și presupunerile sunt ma nifestate cu prisosin ță față de
elevii percepu ți ca fiind diferi ți.
Procesul de mediere între egali necesit ă respect pentru diferen țe și « utilizarea
diferențelor pentru a facilita solu ții creative f ără a solicita celor afla ți în disput ă să
renunte la credin țele și valorile lor”.37

III.5.3.3. Modalit ăți de introducere a medierii între elevi în școală
Ca mediatori, elevii sunt considera ți mai eficien ți în influen țarea colegilor lor
pentru rezolvarea pa șnică a situațiilor conflictuale. Ei în țeleg caracteristicile celor de o

36 New York Times , 14 septembrie 1999
37 Schrumpf, F.; Crawford, Donna; Bodine, R. – op. cit ., p. 40

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
339vârstă cu ei, pătrund elementele culturale specifi ce, folosesc limbajul egalilor lor și sunt
capabili s ă determine o atitudine respectuoas ă prin metodele pe care le utilizeaz ă și prin
modul de valorizare a procesului de rezolvare a problemelor. De și sunt necesare din ce
în ce mai multe cercet ări în acest domeniu, exist ă tot mai multe argumente în favoarea
medierii între elevi. Efectele asupra nivelulu i comportamentelor agresive, asupra stimei
de sine și a lipsei controlului se manifest ă la toate vârstele școlare. Rezultatele unor
astfel de programe se amplific ă prin utilizarea deprinderilor acumulate aici în rezolvarea
conflictelor personale și sociale., în situa ții de viață reale și din afara școlii.
Medierea între elevii func ționează cu succes în școlile în care este sus ținută de echipa
managerial ă a școlii, de corpul profesoral, de personalul administrativ, dar și de către
părinți. Cum nici o școală nu este precum cealalt ă, schemele de mediere între egali
conțin premise ale succesului când sunt croite în func ție de planurile de dezvoltare și de
nevoile școlii, ale cartierului sau zonei în care aceasta este situat ă, ale caracteristicilor
specifice elevilor, ale solicit ărilor din partea p ărinților sau a comunit ății.
În țările cu experien ță în domeniu, sunt invita ți formatori-adul ți pentru a forma
unui grup de elevi deprinderile necesare medi erii între egali. Crit eriile de selectare a
elevilor participan ți diferă de la o școală la alta: uneori, se voteaz ă în rândul copiilor /
adolescen ților, alteori sunt desemna ți elevii mai potrivi ți, dar exist ă și cazuri în care sunt
așteptați la aceste stagii de formare cei interesa ți.
Strategiile de formare utilizate, de deosebesc, de asemenea, de la o școală la alta,
folosindu-se jocurile de rol, analiz a de caz, jocurile creative. De men ționat este c ă
activitatea mediatorilor elevi va fi supervizat ă de către profesorul coordonator, oferindu-
li-se ocazii de prezentare a neclarit ăților întâlnite în situa țiile mediate sau în
experiențele personale.38 Elevii pot deveni mediatori în adev ăratul sens al termenului,
mai ales dac ă se bucur ă de sprijinul formatorilor, de atitudinea pozitiv ă a acestora în
raport cu situa țiile conflictuale, cu manifestarea rela țiilor de putere și a controlului.

III.5.3.4. Avantajele medierii între elevi
Unele dintre acest ea s-ar putea întrez ări în descrierea proces ului de mediere, dar
prezentarea lor grupat ă oferă mai mult sprijin în analiz ă:
Pentru elevi:
¾ medierea încurajeaz ă părțile să se centreze asupra problemei dintre ei mai
curând decât a se privi una pe alta ca inamici;
¾ procesul ofer ă ambelor p ărți posibilitatea de a relata versiunea proprie asupra
evenimentelor și de a asculta povest irea celeilalte p ărți;
¾ învață elevii cum s ă rezolve constructiv un conflict ;
¾ încurajeaz ă rezolvarea timpurie a problemelor;
¾ își modifice comportamentul, ac țiunile, dac ă află cum afecteaz ă comportamentul
lor pe ceilal ți;

38 Cowie, Helen; Wallace, Patti- 2000, Peer Support in Action. From Bystanding to Standing by , Sage
Publications, Londra

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
340
¾ există tendința de a păstra o decizie în care a fost implicat decât una impus ă din
afară;
¾ elevii vor putea identifica solu ții potrivite situa țiilor în care se afl ă;
¾ încurajeaz ă elevii s ă își asume responsabilitatea pentru rela țiile și
comportamentele lor ;
¾ medierea este confiden țială;
¾ deși medierea prive ște dinspre trecut, aten ția se concentreaz ă asupra viitorului,
devenit din ce în ce mai important, dac ă luăm în considerare c ă multe dispute
implică persoane aflate într-o continu ă relație socială;
¾ încurajeaz ă stima de sine a elevilor, permi țându-le s ă fie mai eficien ți în
conducerea propriei lor înv ățări.
Pentru profesori
¾ se reduc ocaziile de producere a stresulului ;
¾ se împuținează timpul acordat disciplin ării, o dată ce aceaasta a fost înv ățată ;
¾ profesorii au pos ibilitatea direc ționării energiei spre realiz ări personale;
¾ pot utiliza strategii de mediere în cadrul curriculum-ului destinat întâlnirilor cu
părinții, a stagiilor de formare a adul ților;
¾ ajută organizarea și conducerea clasei, plan ificarea sarcinilor de înv ățare, astfel
încât elevii au șansa îmbun ătățirii deprinderilor ;
Pentru școală
¾ școlile în care se desf ășoară deja acțiuni de mediere beneficiaz ă de un mediu mai
pașnic ;
¾ numărul disputelor descre ște în rândul elevilor care particip ă la stagiile de
formare;
¾ susține planurile de dezvoltare educa țională și politicile în domeniul
managementului comportamental, ca vehicul de minimalizare a manifest ărilor
antisociale și agresive;
¾ poate preveni exmatricul ările, prin surprinderea problemelor înainte ca acestea
să devină surse de agresivitate și comportament neacceptat de c ătre societate.

III.5.3.5. Limite ale medierii
Ca orice strategie, medierea se potrive ște unor situa ții anume, în momente
definite.
Astfel, de ajutor poate fi nevoie atunci când:
¾ legea este neclar ă ;
¾ părțile doresc s ă păstreze rela ția dintre ele;
¾ există, dinspre ambele p ărți, interesul de a scurta neîn țelegerile;
¾ ambele părți sunt obosite de disput ă;
¾ fiecare își manifest ă dorința de rezolvare a conflictului.
Medierea nu se potrive ște situațiilor în care :
¾ nici una dintre p ărți nu poate câ știga ;
¾ nu există un real interes din partea unuia s ă rezolve situa ția ;

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
341¾ lipsa echilibrului de putere va face ca una dintre p ărți să fie de acord cu orice ;
¾ există teamă sau frica de violen ță ;
¾ disputa necesit ă o judecat ă publică;
¾ s-au petrecut ac țiuni criminale, de o extrem ă violență.39

Aplicație:
Prezentați programele de mediere desf ășurate în școlile din localitatea
dumneavoastr ă. Vizitați o școală în care s-a experi mentat introducerea
modulelor de formare a mediatorilor-elevi.

III.5.4. Medierea victim ă-agresor

III.5.4.1. Clarific ări
În spa țiul britanic, Serviciul de Proba țiune40 a comparat paradigmele vechi și noi
ale justiției luând în considerare medierea dintre victim ă și agresor .
Diferențele dintre justi ția «de recuperare » și cea « de reintegrare » sunt similare
cu cele dintre mediere și arbitrare, subliniindu-se c ă, sub sistemul tradi țional al
justiției recuperatorii, crima este definit ă ca o violare a unei st ări. Astfel, interesul
se concentreaz ă asupra stabilirii vinei și a oprobiului, utilizându-se metode de
impunere a pedepsei și a durerii, în scopul reducerii și a prevenirii cr imelor viitoare.
Atât victima, cât și agresorul r ămân pasivi. Se ignor ă victima și comunitatea din
care aceasta face parte. Sub justi ția recuperatorie nu exist ă încurajări pentru repetare
și iertare, iar bilan țul faptelor agresorului este definit printr-o pedeaps ă abstractă,
care nu se afl ă în legătură cu crima s ăvârșită.
Prin justiția orientat ă spre reintegrare se sugereaz ă, în schimb, c ă o crimă este o
violare a unei persoane de c ătre o alta, iar justi ția este definit ă drept o baz ă pentru
concilierea rezultatelor agreate de ambele p ărți. Dialogul și negocierea permit victimei
și agresorului s ă identifice datoriile și obligațiile celui din urm ă, precum și un sens al
unei restituiri. Drepturile și nevoile victimei sunt punctele centrale ale procesului. Exist ă
proporții ale iert ării și regretelor, care pot înl ătura atât stigmatul, cât și jignirile,
suferințele produse de un act reprobabil. Din no u, participarea la acest proces solicit ă un
oarecare nivel al maturit ății sociale și emoționale din partea victimei și a agresorului, iar
din partea mediatorul ui: sprijin general și abilități pentru a asigura încredere și
siguranță.41
Diferențele dintre reprezentare, consiliere și mediere în contextul sistemului justi ției
criminale constau în faptul c ă, în vreme ce toate trei au ca scop ajutorarea persoanei
care a înc ălcat legea, metodele utilizate și interacțiunile în care este implicat
infractorul difer ă.

39 Liebmann, Marian – 1998, “Mediation”, in Advocacy, Counselling and Mediation in Casework , Ed.
Craig, Yvone-Joan, Jessika Ki ngsley Publishers, Londra
40 West Yorkshire Probation Service – 1993, Save the Children
41 Stacey, Hilary – op.cit., p. 27

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
342
Reprezentarea înseamnă să vorbești în numele cuiva, s ă promovezi interesele cuiva,
în cazul nostru infractorul. Aceast ă accepțiune plaseaz ă reprezentarea într-o
relație ierarhic ă în care ajungerea la scopul fixat de cel aflat în conflict cu legea
depinde de performan țele persoanei care îl reprezint ă. În sistemul justi ției
criminale, infractorul beneficiaz ă de un avocat pentru a-l reprezenta sau a-l
apăra în fața curții. Consilierul de proba țiune are și acest rol în momentul în care
pregătește raportul de pre-sentin ță pentru persoana care a înc ălcat legea,
înscriind aici informa ții din trecutul persoanei, în leg ătură cu infrac țiunea.
Consilierea , dimpotriv ă, nu promoveaz ă interesele f ăptașului în fața celorlal ți, ci este
o modalitate de a lucra direct cu infractorul. Consilierii utilizeaz ă abilitățile de
ascultare activ ă pentru a ajuta infractorul s ă își înțeleagă mai bine problemele și
să caute solu ții pentru remedierea ori rezolvarea acestora. În aceast ă formă de
intervenție, relația dintre consilier și infractor nu este ierarhic ă, ci se aseam ănă
cu un parteneriat. C onsilierii de proba țiune utilizeaz ă abilitățile de consiliere pe
parcursul sesiunii de supervizare a infractorului, dar nu se angajeaz ă într-o
relație specific ă consilierii. Ei p ăstrează natura ierarhic ă a relației datorit ă
îndatoririi de supervizare pe care o au.
Medierea , pe de alt ă parte, combin ă elemente din reprezentare și consiliere dar este
foarte diferit ă de amândou ă. Medierea înseamn ă a lucra neutru cu ambele p ărți
implicate într-o disput ă – atât victima, cât și infractorul – pentru a rezolva unele
dintre efectele ac țiunii care a cauzat neîn țelegerea. Scopul const ă, pe cât posibil,
în aducerea p ărților la starea de dinaintea producerii evenimentului ofensator.
Focalizarea va fi asupra persoanelo r angajate în conflict – victim ă-agresor – și a
ceea ce își doresc s ă obțină prin procesul de mediere. Mediatorul va oferi sprijin
pentru ca cele dou ă părți să ajungă la scopul pe care și-l stabilesc. Deprinderile
din consiliere pot fi utilizate în timpul întâlnirii individuale cu victima ori cu
agresorul, dar ac țiunea ulterioar ă nu va face apel la acestea. Interven ția se va
realiza într-un termen scurt, fiind strict orientat ă spre infrac țiune și efectele
acesteia, spre modalitatea de reparare a daunelor.
Mediatorul viziteaz ă fiecare parte, de obicei acas ă la ele sau în penitenciar,
pentru a afla dac ă acestea sunt capabile și dispuse s ă urmeze procesul de mediere. De
asemenea, mediatorul evalueaz ă siguranța medierii pentru fiecare dintre cei implica ți,
vizând, aici, siguran ța emoțională și psihologic ă, dar și cea fizic ă. Pentru a participa la
mediere este nevoie ca infractorul s ă admită infracțiunea, să își asume deplina
responsabilitate pentru ceea ce a f ăcut. Dacă acest criteriu este îndeplinit, mediatorul va
afla care sunt nevoile victimei, dac ă acestea pot fi împlinite și ce poate oferi infractorul.
Există o multitudine de posibilit ăți, pornind de la un schimb de informa ții și de scuze,
prin intermediul mediatorului, spre o întâlnire fa ță în față între victim ă și agresor,
încheiată printr-un acord scris. Continuum-ul medi erii poate include sc himb de scrisori,
de casete audio sau video, și muncă desfășurată de infractor în folosul victimei. Rela ția
mediatorului cu victima sau cu infractorul este cea a unei persoane neutre, care
facilitează, nu reprezint ă sau consiliaz ă.42

42 Wynne, J. – 1998, „Victim Offender Mediation”, în Advocacy, Counselling and Mediation in Casework
(coord. Craig, Yvone), Jesica Kingsley Publishers, London and Philadelphia, pp. 160-169

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
343 Se pot reg ăsi unele elemente din practica reprezent ării în cazul în care ac țiunea
de mediere este orientat ă spre audierea infractorului, atunci când membrii comitetului
de judecat ă doresc s ă știe dacă există vreun acord între victim ă și agresor. În aceste
cazuri, serviciul de mediere trebuie s ă aibă grijă să trimită instanței un astfel de raport.
Diferența dintre raportul realizat în urma medierii și cel de dinaintea sentin ței constă în
faptul că primul se refer ă la două persoane: victima și agresorul. O oarecare ac țiune de
reprezentare se va reg ăsi în asigurarea echilibrului dintre interesele celor dou ă părți și
dintre ceea ce au aprobat sa u agreat ca fiind cea mai bun ă soluție pentru repara ție.

III.5.4.2. Dezvoltarea medierii în cazurile victim ă–agresor
Medierea victim ă-agresor se consider ă că a început o dat ă cu supervizarea
infractorilor. Activitatea de mediere s-a rema rcat aproape simultan în Marea Britanie și
Canada, prin ac țiunile derulate de consilierii de proba țiune. Ace știa urmăreau să
provoace percep țiile infractorului cu privire la co mportamentul vizat, prin contactul
direct cu victima. Pentru aceste experimente de început a fost suficient ă constatarea c ă
din acest proces au beneficii atât victima, cât și agresorul. De și au testat aceast ă acțiune,
consilierii de proba țiune nu sunt cei mai în m ăsură să desfășoare activitatea de mediere.
În România sistemul de proba țiune s-a dezvoltat în ultimii ani, beneficiind de
modelul britanic și de experien ța altor țări din spa țiul european. Prin proiecte interuni-
versitare și interministeriale s-au formulat st andardele profesionale, formarea extin-
zându-se la nivel postuniversitar, iar în plan administrativ, la nivel teritorial se reg ăsesc
echipe interdisciplinare angajate sub tutela Ministerului de Justi ție.
În Marea Britanie, aceast ă activitate s-a intensificat în urm ă cu 30 de ani, prin recunoa șterea
faptului c ă persoanele judecate nu aveau posibilitatea s ă intervină, uneori nu aveau știință de
datele derul ării termenelor de judecat ă. Dezvoltarea acestui sistem compensator a pornit, pe
de o parte, de la astfel de prem ise, pe de alta de la recunoa șterea faptului c ă victimele merit ă
o recunoa ștere a pierderii suferite.
Alte modalit ăți de compensare a gre șelilor sunt reprezen tate de munca nepl ătită, prestată în
beneficiul comunit ății de către cei care au gre șit. Un astfel de sistem a fost experimentat și în
raport cu victima – care s ă beneficieze de o anumit ă sumă ori de un num ăr de ore de munc ă
realizat de cel care a înc ălcat legea.
Experimentul, efectuat în ora șul Leeds pe un num ăr de 200 de persoane care
erau acuzate, a avut succes, în instan ță prezentându-se doar acordul încheiat între
victimă și agresor, acest act stând la baza sentin ței judecătorești (Wynne, 1998, p. 162).
Deși scopul ini țial a fost acordarea unei repara ții morale, medierea a ajutat la identi-
ficarea și recunoașterea nevoilor victimei.
Exemplu
C. a intrat prin efrac ție în casa lui E. în timp ce ea și copiii dormeau. Zgomotul i-a speriat foarte
tare. C. a p ărăsit în scurt timp casa, dar a fost g ăsit și judecat într-un interval de o lun ă. Având
alte câteva condamn ări pentru furturi, el a primit o pedeaps ă privativă de libertate. Mediatorul a
vizitat-o pe E. întrebând-o dac ă există vreo modalitate reparatorie din partea lui C. Ea a acceptat
o întâlnire cu C. pentru a discuta aceste aspecte. În timpul întâlnirii l- a certat pe C., starea de
ebrietate a acestuia – în momentul spargerii – ori lipsa banilor neconstituind, pentru ea, motive
de acceptat. Pe parcursul în tâlnirii, C. s-a oferit s ă se revanșeze cumva, iar ea a considerat c ă i-ar
putea fi util un ajutor la îngrijirea terenului din juru l casei. Au convenit ca, în cazul în care C. ar
beneficia de rejudecarea cauzei și i-ar fi acceptat ă executarea unor servicii în folosul comunit ății,

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
344
să dedice 40 de ore îngrijirii gr ădinii lui E. Acordul lor a fost înaintat instan ței, care a modificat
sentința în realizarea de activit ăți în comunitate. Mai târziu, C. a recunoscut c ă întâlnirea cu E. l-
a afectat mai mult decât orice decizie luat ă în privința lui. La rândul ei, E. a apreciat posibilitatea
de a-și putea desc ărca furia îndreptat ă spre C. Opt luni mai târziu, C. înc ă nu apărea printre cei
care încălcaseră legea. E. a devenit, mai târziu voluntar în serviciile de proba țiune.
Acesta este un exemplu în care mediatorul a realizat și acțiunea de reprezentare
a victimei, dep ășind cerința de neutralitate. În țările în care sistemul de proba țiune este
mai bine statuat, aceste ac țiuni de reprezentare sunt realizate acum de asocia ții,
organizații de sprijinire a victimelor. Exist ă și proiecte – spre exemplu în Marea
Britanie – prin care victimele s ă fie anunțate în momentul isp ășirii pedepsei de c ătre cei
care le-au agresat ori sunt invitate s ă-și prezinte op țiunile în procesele decizionale cu
privire la agresori.
În afara accept ării responsabilit ății pentru ac țiunea prin care au provocat un r ău cuiva,
medierea ofer ă persoanelor care au înc ălcat legea o alt ă posibilitate: s ă intrevină asupra
nivelului stimei de sine, dezvoltându-l. Luând parte la mediere al ături de victim ă și încercând
să îndrepte r ăul făcut, ei se pot sim ți mai bine. Pe de o parte, acest proces de mediere îi poate
ajuta și în restabilirea rela țiilor cu cei din jur, îmbun ătățindu-și imaginea în fa ța lor – unii
autori numesc aceast ă acțiune: „rușine reintegrativ ă”.43 Pe de alt ă parte, în vreme ce printr-un
proces public se accentueaz ă oprobiul din partea celorlal ți, prin mediere, cel care a înc ălcat
legea este ajutat s ă-și accepte vina și rușinea într-un mod pozitiv, aspect care îl va sprijini în
procesul de reintegrare în comunitate.
Exemplu
N. a participat la un furt în condi ții agravante, fiind condamnat la 6 ani de lipsire de libertate.
Victima, o doamn ă de 80 de ani, se afla în apartament când N. și cei care îl înso țeau au pătruns în
interior, iar unul dintre ei a îmbrâncit-o și trântit-o jos. N. se sim țea vinovat de cele întâmplate,
solicitându-i consilierului de proba țiune să-i faciliteze accesul la mediere, pentru a putea afla
dacă poate face ceva pentru a- și repara gre șeala. La prima întâlnire cu mediatorul, în penitenciar,
N. era intr-o stare accentuat ă de depresie, dorind s ă găsească o modalitate pentru a îndrepta
lucrurile. La vizitarea persoanei agresate – car e se ocupa cu strângerea fondurilor pentru o
biserică – mediatorul a luat act de dorin ța acesteia de a-l întâlni pe N. Întâlnirea, beneficiind de
cooperarea consilierului de proba țiune, a avut loc în penitenciar. Pe parcursul acesteia, doamna
P. i-a comunicat lui N. c ă îl iertase deja, iar singurul lucru pe care îl dorea de la el era s ă facă
lucruri bune dup ă eliberare. N. și-a cerut sincer scuze. Peste câteva s ăptămâni, cei doi au dorit s ă
își scrie, pentru a- și împărtăși lucrurile pe care le realizaser ă între timp. Mai apoi a fost stabilit ă o
nouă întâlnire pentru a încheia cazul. Doam na P. a invitat-o, peste o perioad ă de timp, pe mama
lui N. să ia ceaiul împreun ă, lucru care a ajutat-o pe aceasta din urm ă să-și diminueze
sentimentul de vin ă pentru ceea ce a f ăcut fiul ei și să faciliteze acceptarea acestuia acas ă, după
ispășirea pedepsei.

III.5.4.3. Împuternicirea victimel or prin procesul de mediere
Prin mediere, victimelor li se ofer ă o varietate de posibilit ăți. În general, în urma
unui atac, a unei tâlh ării, a unui jaf, victima se simte vulnerabil ă, simte c ă nu are
controlul asupra a ceea ce i se întâmpl ă. Pe de o parte procesul desf ășurat în justi ție

43 Braithwaite, J. – 1989, Crime, Shame and Reintegration , Cambridge University Press, New York.

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
345poate să nu îi ofere nici o satisfac ție, să nu ia în considerare daune le suferite, iar pe de
alta să o lase complet în afara sistemului, m ărindu-i sentimentul de insecuritate. Prin
procesul de mediere, victimele pot decide s ă participe sau nu, s ă aleagă o formă
reparatorie sau alta, s ă opteze pentru o întâlnire direct ă sau să beneficieze de leg ătura
asigurată de mediator. Inclusiv aceasta op țiune de a alege poate ajuta victimele s ă se
simtă mai puternice, asemeni posibilit ății de a întâlni pe cel/cea care au provocat daune
de orice fel, într-un cadru securizant, unde î și pot exprima sentimentele, având
certitudinea c ă cel care a gre șit aude, ia cuno ștință de suferin ța produsă.

III.5.4.4. Managementul furiei
Managementul furiei constituie o important ă parte a procesului de mediere între
victimă și agresor. Dac ă victima î și menține nivelul ridicat al furiei din perioada
imediată agresării și pentru întâlnirea fa ță în față, atunci o astfel de întrunire este
nerecomandat ă. Cei care au gre șit au nevoie s ă afle ceva despre furia celui care a suferit,
dar o furie controlat ă, la care se poate ajunge și cu ajutorul mediatorului. Medierea
comună sau față în față poate fi programat ă dacă sunt asigurate condi ții securizante
pentru toți participan ții – aici fiind inclus ă siguranța fizică, psihologic ă și emoțională.
Victimele violen ței domestice, spre exemplu, pot fi te rifiate la gândul unei întâlniri cu
cei care le-au agresat. Din experien ța unor centre de mediere din Marea Britanie, reiese
că atunci când cuplul s-a separat deja, nici una dintre p ărți nu mai dore ște reconcilierea.
Adesea femeile utilizeaz ă medierea pentru a-i com unica fostului partener c ă relația a
luat sfârșit. Atât victimele, cât și agresorii în aceste cazuri, ajung la concluzia c ă prin
mediere pot încheia rela ția într-un climat pozitiv, civiliz at. De asemenea, procesul de
mediere sprijin ă consilierul de proba țiune în munca sa cu cl ientul: confruntându-l cu
realitatea încheierii rela ției de cuplu, specialistul se va putea axa pe aspectele care au
determinat men ținerea violen ței în relație și pe prevenirea repet ării acestora în rela țiile
ulterioare în care se va implica cel care și-a agresat partenera de via ță.
Exemplu
După o ceartă puternică cu soția sa, M. a incendiat dormitorul. So ția sa, F. a reu șit să fugă din
casă. Dorind s ă se împace cu so ția, M. și-a exprimat p ărerea de r ău pentru cele întâmplate,
solicitându-i sprijin mediatorului. F. a dorit s ă-i transmit ă soțului că acesta este sfâr șitul relației
lor. Nedorind o întâlnire cu partenerul de via ță, F. i-a transmis aceste gânduri prin intermediul
medierii indirecte. Atât F., cât și mediatorul, au considerat nepotrivit ă medierea direct ă simțind
că M. va dori s ă se impun ă, să o amenin țe pentru a relua rela ția.
Într-un astfel de caz, rela ția ofițerului de proba țiune cu serviciul de mediere s-a
bazat pe cooperare și pe oferirea reciproc ă de informa ții. Agresorii nu vor s ă spună
întreaga poveste sau nu o știu, astfel încât perspectiva victimei este esen țială în con-
fruntarea lor cu comportamentul incriminat. La rândul ei, victima are multiple beneficii
din acest proces, în țelegând mai bine situa ția, implicându-se în cl arificarea lucrurilor,
comunicându-i partenerului agresor sentimentele, f ără teama de a fi r ănită din nou.
Pentru cazurile de abuz asupra copiilor, medierea se deruleaz ă într-o alt ă
formulă, concentrându-se asupra membrilor familiei. Copilul agresat va avea nevoie de
forme specifice de consiliere.

Daniela GÎRLEANU- ȘOITU
346
Exemplu
Un copil de patru ani a fost abuzat sexual de unchiul lui, T., de 17 ani, în a c ărui îngrijire era.
Sesizând starea de disconfort a copilului, mama – sora agresorului – l-a întrebat ce s-a întâmplat
și a ascultat terifiat ă povestirea victimei. T. a fost reclamat și condamnat. Consilierul de
probațiune a recomandat medierea pentru c ă nimeni din familie nu a dorit pân ă atunci să discute
cu el despre cele întâmplate. Mama lui T. îl viziteaz ă în penitenciar, dar îi face repro șuri de
fiecare dat ă. Relațiile dintre ea și fiică, foarte apropiate pân ă atunci, s-au deteriorat din cauza
vizitelor mamei la fratele agresor.
Mediatorul a vizitat toate p ărțile implicate, realizând, în fapt, dou ă medieri: una
între mama victimei și bunica copilului, iar a doua între T. și mama lui. Prima s-a
încheiat prin îmbr ățișarea celor dou ă părți. Mama victimei a solicitat și alte forme de
sprijin, iar mediatorul i-a recomandat o agen ție de consiliere. Atunci so țul ei a realizat
că are și el nevoie de ajutor. Copilul de patru ani nu a fost implicat în discu ții, pornindu-
se de la ideea c ă într-un astfel de caz modalitatea cea mai eficient ă de interven ție constă
în acordarea de sprijin p ărinților, pentru ca ei s ă poată relaționa din nou, normal, cu
copilul.
Medierea poate avea beneficii multiple doar dac ă este utilizat ă într-o manier ă etică, urmărind
standardele practice. Este oarecum ironic ă începerea medierii în cazurile victim ă-agresor de
către consilierul de proba țiune. Practica din unele țări demonstreaz ă că adesea consilierul de
probațiune nu este perceput ca o persoana neutr ă, spre deosebire de mediatorii care ofer ă
servicii comunitare. Manualul britanic de mediere44 sugereaz ă consilierilor de proba țiune să
nu realizeze acest proces în propriile cazuri, ci s ă apeleze la serviciile oferite la nivel
comunitar.

III.5.5. Experien ța româneasc ă

Foste componente ale Funda ției pentru o Societate deschis ă au derulat proiecte
de promovare a medierii în spa țiul românesc, în special în domeniul comunitar.
Programele desf ășurate la Ia și, de către Centrul de Mediere și Securitate Comunitar ă au
susținut, prin formatori externi, stagii de formare a mediatorilor în domeniul conflictelor
de muncă, a medierii în școli și în comunitate. Revista Centrului a dedicat un num ăr
problematicii medierii în domeniile penal, comunitar, al muncii, reliefând experien țe
naționale și internaționale.45
Ministerul Muncii și Solidarit ății Sociale a dezvoltat, în domeniul muncii, un
program de mediere / intermediere în identificarea unui loc de munc ă, printr-o baz ă de
date computerizat ă.46
Un impact puternic a avut asupra popula ției și inițiativa Ministerului S ănătății și
al Familiei prin formarea și antrenarea „mediatorilor sanitari” din rândul popula ției
rroma. Rolul acestora este de a sprijini comunita țile rroma în efortul lor de asigurare a
sănătății.

44 Mediation UK – 1994, Guidelines to Starting a Victim Offender Mediation Service , Mediation UK,
Bristol.
45 Revista de Securitate Comunitar ă, nr. 4/2001, Ia și
46 www.mmss.ro

Negociere și medierea conflictelor în asisten ța socială
347Temă:
Prezentați desfășurarea unui caz de mediere

BIBLIOGRAFIE
1. Cornelius, Helena; Faire, Shoshana – 1996, Știința rezolv ării
conflictelor , Ed. Știință și tehnică, București
2. CMSC, Revista de Securitate Comunitar ă, nr. 4/2001, Ia și
3. Hiltrop, Jean; Udall, Sheila – 1998, Arta negocierii , Ed. Teora, Bucure ști
4. Miftode, Vasile (coord.) – 2002, Populații vulnerabile și fenomene de
automarginalizare. Strategii de interven ție și efecte perverse , Ed.
Lumen, Ia și
5. Mucchielli, Alex – 2002, Arta de a influen ța. Analiza tehnicilor de
manipulare , Ed. Polirom, Ia și
6. Neamțu, George; Bocancea, Cristian – 1998, Elemente de asisten ță
socială, Ed. Polirom, Ia și
7. Prutianu, Ștefan – 1998, Comunicare și negociere în afaceri , Ed.
Polirom, Ia și
8. Stoica-Constantin, Ana; Neculau, Adrian (coord) – 1998, Psihosocio-
logia rezolv ării conflictului , Ed. Polirom, Ia și

I. Indicatori demografici – semnifica ții medico-sociale
1. Natalitatea (N)
2. Fertilitatea 3. Avortul

II. Morbiditatea

III. Mortalitatea
1. Mortalitatea general ă
2. Mortalitatea specific ă pe sexe, grupe de vârst ă și cauze ale mor ții
3. Mortalitatea infantil ă
4. Mortalitatea copilului mic ( Child mortality )
5. Mortalitatea matern ă

IV. Indicatorii de apreciere a st ării de sănătate
a popula ției
1. Speran ța de viață la naștere (durata medie de via ță)
2. Speran ța de viață cu sănătate deplin ă (SVSD)
3. Estimarea la na ștere a anilor cu s ănătate deplin ă pierduți (ASDP)
4. Propor ția de persoane s ănătoase
5. Dezvoltarea fizic ă și neuro-psihic ă a copiilor și adolescen ților
6. Propor ția de suprave țuitori la diferite vârste

V. Relația dintre dezvoltare și sǎnǎtate
1. Bolile cardiovasculare
2. Bolile pulmonare cronice 3. Bolile digestive cronice 4. Cancerul 5. Accidentele, traumatismele și otrăvirile. Patologia dezastrelor

MEDICINA SOCIAL Ă ȘI ASISTEN ȚA
SOCIAL Ă A PERSOANELOR CU
BOLI CRONICE ȘI HIV/SIDA
Dr. Răzvan MIFTODE
CUPRINS

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
351I. Indicatori demografici – semnifica ții medico-sociale

1) Natalitatea (N)

Natalitatea, ca indicato r demografic, se define ște prin raportul dintre num ărul de
născuți vii înregistra ți într-o perioad ă definită de timp și numărul de locuitori ai
teritoriului în care s-a produs acest fenomen.
Natalitatea ca fenomen demografic reprezint ă suma unor evenimente demo-
grafice (na șterea de fe ți vii), produse într-o perioad ă bine determinat ă (semestru, an,
deceniu) și într-o popula ție bine definit ă (cea care a generat ev enimentul demografic).
De obicei se utilizeaz ă natalitatea anual ă, a cărei valoare este semnificativ ă pentru
analiza exact ă a amplorii fenomenului demografic respectiv.

Născutul viu este definit, conform Organiza ției Mondiale a S ănătății, ca fiind
“produsul de concep ție extras sau expulzat din corpul mamei, indiferent de vîrsta
sarcinii, care dup ă separare prezint ă cel puțin unul din urm ătoarele semne de via ță:
respirații spontane, b ătăi ale cordului, pulsa ții ale cordonului om bilical sau contrac ția
unui mușchi supus voin ței, indiferent dac ă
placenta a fost expulzat ă sau nu și indiferent
dacă cordonul ombilical a fost sec ționat sau nu ” *).
Nașterea este asistat ă în institu ții medicale specializate în asisten ța gravidei și
nou-nascutului (maternit ăți) și doar în cazuri excep ționale (na ștere precipitat ă, imposi-
bilitatea gravidei de a se adresa spitalului, calamit ăți naturale care împiedic ă accesul) la
domiciliu sau în servicii medicale de prim ă linie (dispensare medicale). În aceste
situații, personalul medical care acord ă îngrijiri gravidei în aceste circumstan țe (medicul
generalist și/sau moa șa) este obligat sa ia leg ătura cu serviciile de ambulan ță pentru
trimiterea în condi ții de siguran ță a mamei și copilului la maternitatea cea mai
apropiată. Internarea în serviciile specializate de obstetric ă-ginecologie se impune
datorită evoluției naturale imprevizibile a st ării de sănătate a mamei și nou-născutului
precum și pentru realizarea unor man opere medicale preventive (vaccinare etc.). Recent,
Ministerul S ănătății din Romania a adoptat o serie de norme privind însemnele de

* Această definiție are importan ță medico-legal ă și medico-social ă, delimitînd clar fa ță de situația unui
născut mort (f ăt mort înainte de începerea travaliului) sau a na șterii unui f ăt care la inceputul travaliului
avea viață dar care a murit în timpul na șterii, inainte de separarea de corpul mamei. De asemenea,
situațiile incerte, ambigue, cînd moartea unui f ăt imediat dup ă separarea de mam ă era considerat ă ca fiind
“naștere a unui f ăt mort” pe motiv c ă moartea s-a produs înainte de terminarea ultimei etape a na șterii
(expulzarea/extragerea placentei și ligaturarea cu sec ționarea cordonului ombilical) sunt clarificate prin
această definiție. Natalitatea # Număr de născuți vii/Num ărul de locuitori x 1000

Răzvan MIFTODE
352
identificare ale nou-n ăscuților imediat dup ă naștere. Potrivit acestora, nou-n ăscutul va fi
identificat imediat dup ă naștere, înainte de sec ționarea cordonului ombilical, prin
atașarea unei br ățări pe antebra țul acestuia (culoare roz pentru feti țe și albastră pentru
băieți). Pe aceste br ățări vor fi scrise numele mamei, num ărul foii de observa ție, sexul
nou-născutului, data și ora nașterii. Mamei i se va ata șa o brățară identică, cu acelea și
înscrisuri. Br ățările vor fi ata șate de medicul/moa șa care a asistat na șterea. Aceale și
reguli se vor aplica și în secțiile de neo-natologie, precum și în situația cînd copilul s-a
născut la domiciliu/dispensar.
Unitatea medicala în care s-au acordat îngrijiri la na ștere elibereaz ă certificatul
constatator al na șterii, unde se va face men țiunea de “n ăscut viu”. Pe baza acestui act,
tatăl copilului (sau mama, în cazul copilului cu tat ă necunoscut) este obligat s ă
înregistreze copilul la oficiul de stare civil ă pe raza c ăruia domiciliaz ă. Înregistrarea se
face în termen de 14 zile de la na ștere.

Valori înregistrate în Romania și pe plan mondial

În Romania. Cele mai recente date oferite de Centrul na țional de Statistic ă
(Romania) (iulie 2004) arat ă o tendin ță de creștere a natalit ății comparativ cu anul
precendent, și anume 9,7‰ în primul trimestru 2004 fa ță de 9,5‰ în aceea și perioadă a
anului trecut. Mai multe na șteri s-au înregistrat în mediul rural decît în mediul urban.
De asemenea, se men țin valorile mai ridicate ale natalit ății în zonele din nord-estul țării
(Botoșani, Iași, Vaslui), jude țul Iași fiind singurul unde natalitatea a dep ășit 12‰. Cea
mai scăzută natalitate s-a înregistrat în jude țul Teleorman (7,4‰). În Capital ă,
natalitatea a fost de 8,1‰.
Valorile acestui indicator au înregistrat o sc ădere important ă față de 1991, de la
11,9‰ (1991) la 9,7‰ în 2003. Dup ă o perioad ă de creștere, înregistrat ă în perioada
1996-2000 (10,4 – 10,5‰), din 2001 natalitatea a sc ăzut la sub 10‰.
Deși nivelul natalit ății se men ține mai ridicat în mediul rural fa ță de urban,
evoluția din ultimii ani înregistreaz ă o tendință de creștere în urban și de diminuare în
mediul rural (posibil în paralel cu procesul mai accentuat de îmb ătrînire înregistrat în
acest mediu).
Pe plan mondial . Valorile natalit ății înregistrate în perioada 1995-2000 sunt
redate în tabelul nr. 1. La nivel global, în perioada 1995-2000 na talitatea a fost de
22,3‰, cu varia ții considerabile între regiunile slab dezvoltate economico-social
(25,5‰) și regiunile avansate economic (11,3‰). În Europa natalitatea a fost de 10,2‰
pentru aceea și perioadă, înregistrîndu-se diferen țe între regiunile europene: cele mai
mici nivele ale natalit ății constatîndu-se în Europa de Est. Romania (10,4‰) a prezentat
un nivel al natalit ății peste media european ă și peste media regional ă.

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
353Factorii care influen țează fenomenul natalitat ății într-un teritoriu

a) proporția populației feminine de vîrst ă fertilă (15-49 ani);
b) vîrsta medie a femeilor la c ăsătorie; o vîrst ă medie ridicat ă scade șansele fertilit ății
maritale.
c) Tradițiile culturale, morale și religioase ale popula ției;
d) Educația popula ției feminine fertile; se constat ă o rata a natalit ății mai ridicat ă la
populația feminin ă cu educa ție medie sau bazal ă;
e) Gradul de ocupare a popula ției feminine în activit ăți sociale, educa ționale, de
formare profesional ă, de promovare pe scala social ă;
f) Frecvența utilizării metodelor contraceptive de c ătre popula ție;
g) Rata avorturilor (spontane, terapeutice sau la cerere)
h) Rata nup țialității (numărul de căsătorii). În mod tradi țional, natalitatea este un
fenomen consecutiv nup țialității, în sensul c ă nașterea este rezzultatul concep ției
copilului în cadrul unei familii. Exist ă de asemenea situa ția nașterii copilului înafara
unei familii întemeiate oficial (concubinaj sau mame singure nec ăsătorite și ne-
angajate într-o rela ție de concubinaj). Se constat ă că nașterile în familii oficializate
civil și religios sunt cele mai numeroase.
i) Comportamentul demografic specific popula ției respective. Un comportament
demografic natural (fără utilizarea metodelor contraceptive) asigur ă o rată ridicată a
natalității, comparativ cu comportamentul demografic con știent (utilizarea de
metode contraceptive) care determin ă un număr scăzut ne nașteri.
j) Gradul de dezvoltare socio-economic ă a regiunii/ țării. O societate dezvoltat ă eco-
nomic asigur ă instrumente de stimulare a natalit ății prin servicii medico-sociale de
calitate pentru mam ă și copil, mijloace fianciare de sus ținere (ajutoare, premii
pentru mame, indemniza ții pentru copii și naștere), facilit ăți legislative și admi-
nistrative privind asigurarea cu locuin țe, protecție a locurilor de munc ă, facilități
educaționale etc.). Paradoxal, actualmente se constat ă o rată a natalității mult mai
ridicată în regiunile slab d ezvoltate economic (25,5‰ fa ță de 11,3‰ în țările dezvoltate)
(Tabel 1), cu valori peste medie în țări confruntate în ultimul deceniu cu catastrofe
politice, economice și sociale (Irak – 37,3‰, Rwanda – 44,5‰, Somalia – 52,4‰).
Această situație poate fi explicat ă atît prin tradi ția religioas ă, culturală a regiunilor
respective, cît și prin propor ția relativ ridicat ă a popula ției tinere, asociat ă cu o
durată medie de via ță redusă și cu o supramortalitate a popula ției adulte și vîrstnice;
k) Politica demografic ă a statului. Exist ă țări cu politic ă demografic ă antinatalist ă,
explicată prin explozia demografic ă dublată de o limitare a resu rselor financiare,
medicale și de asigurare a hranei (India, China), exist ă țări cu politică pronatalist ă
(ex. Franța, Italia, Germania, Austria, Suedia) justificat ă prin rațiuni demografice și
economice, precum și țări fără o politic ă natalistă bine definit ă (politică natalistă
indiferent ă).

Răzvan MIFTODE
354
Tabel 1: Natalitatea înregistrat ă în diferite regiuni al e lumii (sursa: Organiza ția
Mondială a Sănătății)
REGIUNE/ ȚARĂ NATALITATEA
(‰) (1995-2000)
Mondial 22,7
Regiunile cele mai dezvoltate 11,3
Regiunile cel mai pu țin dezvoltate 25,5
America de Nord 14,4
America Latin ă și Caraibe 23,3
Africa 38,8
Asia 22,4
Oceania 18,7
Europa 10,2
Europa de est 9,3
Europa de Nord 11,9
Europa de sud 10,1
Romania 10,4
Bulgaria 8
Ungaria 9,9
Moldova 11,9
Serbia și Muntenegru 12,4
Turcia 23
Rusia 8,9
Bosnia-Her țegovina 10,5
Franța 12,6
Germania 9,5
Italia 9,2
Iran 19,5
Irak 37,3
Rwanda 44,5
Somalia 52,4

Natalitatea reprezint ă un indicator demografic important, a c ărei valoare are
nultimple semnifica ții, atît din punct de vedere soci al, economic cît si medical.

Semnifica ția socială a indicatoru lui Natalitate

Deși nu se poate realiza o paralela între gradul de dezvoltare economico-sociala
și a serviciilor comunitare și rata natalita ții, totuși nivele diferite ale acesteia din urm ă
oferă conducătorilor societa ții indicii cu valoare de prognoz ă asupra resurselor de care

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
355grupul popula țional respectiv (local, regional, popor, na ționalitate, na țiune) va beneficia
în viitor. În prezent, nu exist ă o relație direct propor țională între dezvoltarea unei
societăți și rata natalit ății înregistrat ă în popula ția respectiv ă. În țările dezvoltate
economic se constat ă nivele reduse ale natalit ății (Franța 12,6‰, Germania 9,5‰, Italia
9,2‰), comparativ cu țările lumii a 3-a unde natalitatea foarte ridicat ă reprezint ă o sursă
continuă de probleme foarte greu de solu ționat. Se remarc ă nivele foarte ridicate ale
natalității în țări confruntate atît cu probleme economice aproape insurmontabile cît și
cu probleme politice, r ăzboi, foamete, epurare etnic ă (Rwanda – 44,5‰, Somalia
52,4‰, Irak 37,3‰). Pe de alt ă parte, se estimeaz ă că țările dezvoltate se vor confrunta
în viitorul apropiat cu un deficit al for ței de munc ă care va adînci deja actuala criz ă a
sistemului de pensii și a politicii emigra ției, în timp ce pentru țările subdezvoltate
natalitatea crescut ă, luată ca fenomen socio-demografic ca atare, nu va reu și singură să
rezolve problemele grave de dezvoltare uman ă, economic ă și educațională cu care se
confruntă în prezent.

Semnifica ția economic ă

O natalitate ridicat ă asigură o întinerire a popula ției, fenomen benefic pentru
dezvoltarea economic ă generală prin asigurarea for ței de munc ă, primenirea poten-
țialului creator și lucrativ al na țiunii, scăderea cheltuielilor pentru s ănătate, handicap,
asistență socială sau pensii. Pe de alt ă parte, o natalitate ridicat ă în contextul unei
societăți înapoiate economic, cultural-educativ, social și politic reprezint ă o problem ă
împovărătoare, dificil în a fi asistat ă și soluționată. Creșterea popula ției tinere atrage
după sine o serie de cheltuieli importante necesare pentru asisten ța mamei prenatal și
postnatal, asisten ță medical ă preventiv ă și curativă a copilului, asisten ță socială,
așezăminte pentru educa ție (creșe, școli, licee) precum și probleme sociale necesar a fi
prognozate (locuri de munc ă în viitor, asigurarea accesului la studii superioare etc). O
societate s ăracă va face fa ță cu greu cerin țelor ridicate de o asisten ță a copilului
conform normelor interna ționale, iar problemele sociale, educa ționale și medicale grave
ar putea fi l ăsate nerezolvate în aces t context. Se impune, ma i ales în regiunile/ țările cu
astfel de probleme, interven ția administra ției centrale pentru reglarea ratei na șterilor și
adoptarea unei politici natali ste adecvate obiectivelor de d ezvoltare viitoare, proble-
melor curente sau dificult ăților prognozate.

Semnifica ția medical ă

Natalitatea ridicat ă impune rezolvarea unor probleme specifice din punct de
vedere medical/sanitar. O popula ție tînără numeroas ă necesită o serie de servicii medi-
cale particulare, cum ar fi activitatea preventiv ă (vaccinări-imunizări, profilaxia
rahitismului, a bolilor endocri ne sau nutritionale medici na copilului, medicina școlară)
și curativă (servicii de pediatrie la toate nivelele), precum și servicii specializate

Răzvan MIFTODE
356
(asistența medical ă a copiilor cu handicap neuro-motor, a copiilor orfani sau abandona ți,
a copiilor cu cancer sau HI V pozitivi). Aceste activit ăți presupun fonduri mari dar
absolut necesare pentru respectarea standardelor interna ționale. Subfinan țarea acestor
domenii are repercursiuni grave asupra men ținerii unei st ări de sănătate bune a copiilor
și adolescen ților și pentru men ținerea sub control a unor boli infecto-contagioase severe.

2) Fertilitatea

Este un indicator mult mai specific al fenomenului na șterilor, raportînd num ărul
de născuți vii la num ărul popula ției feminine de vârst ă fertilă (15 – 49 ani).

Fertilitatea specific ă pe grupe de vârst ă raporteaz ă numărul de născuți vii din
mame de o anumit ă vârstă la numărul mamelor de vârsta respectiv ă.

De exemplu, fertilitatea specific ă pentru grupa de vârst ă 20-24 ani se calculeaz ă
raportînd num ărul de născuți vii din mame în vârst ă de 20-24 ani la num ărul total al
femeilor cu vârsta cuprins ă între 20-24 ani. Astfel se poate evalua mai exact care grupe
de vârstă au fertilitatea cea mai mare (respectiv cea mai mic ă), și, în consecin ță, care ar
putea fi explica țiile unor astfel de rezultate.
Se pot face aprecieri asupra fertilit ății la adolescente sau la femeile >35 ani
precum și în funcție de anumite caracteristici socio-profesionale și educaționale (femei
celibatare, femei cu studii medii sau supe rioare, femei cu încadrare profesional ă sau
casnice etc.).
În funcție de amploarea fenomenului la aceste categorii popula ționale, serviciile
de asisten ță socială pot pune în aplicare programe de sprijin, asisten ță și consiliere
destinate acestora (consiliere pentru adoles centele gravide, pentru femeile singure sau
fără venituri).
De asemenea, pot fi dezvoltate servicii de planificare familial ă, țintite pe aceste
categorii de popula ție feminin ă, cu scopul de evitare a sa rcinilor nedorite sau de spa țiere
adecvată a sarcinilor în timp.
Aceste m ăsuri se impun avînd în vedere și situația concret ă la unele categorii
populaționale feminine cu risc (Raportul Na țional de Dezvoltare Uman ă 2001-2002):
– 1% din copii au fost n ăscuți din mame sub 16 ani;
– procentul mamelor singure a ajuns, în 1999 – la 24 %
– peste 1/3 din familiile cu 3 copii și aproape 45% din familiile cu 4 copii
trăiesc în sărăcie. Fertilitatea general ă # Nr. Născuți vii/Nr. Femeilor fertile x 1000
Fertilitatea specific ă (pentru grupa de vârst ă 20-24 ani) # Nr.născuți vii din mame
de vârsta 20-24 ani/Nr.femeilor de 20-24 ani x 1000

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
357Tabel 2 : Servicii sociale pentru categorii popula ționale cu risc
Categoria cu risc Tipuri de servicii de asisten ță comunitar ă
Mame adolescente – Asistența socială a copilului și mamei
– Reinserția socio-profesional ă a mamei
– Reinserția în procesul de educa ție/calificare
– Evitarea abandonului copilului
– Planning familial
Femei singure
(celibatare/divor țate) – Asistența economic ă a mamei și copilului
– Protecția mamei
– Asistența juridică
– Asistență profesional ă (de protec ție a locului de munc ă)
– Planning familial
Femei fără venituri – Asistență financiar ă a mamei
– Asigurarea locuin ței pentru mam ă și copil
– Inserția socială și profesional ă a mamei
– Planning familial

Nașterea prematur ă

Nașterea prematur ă reprezint ă o problem ă majoră de sănătate public ă, fiind
asociată cu mortalitate perinatal ă, morbiditate neonatal ă și handicap. Inciden ța nașterii
premature este în leg ătură cu asisten ța medical ă a femeilor de vârst ă fertilă și modul de
înregistrare a na șterilor, În ultimii 15 ani s-a constatat o cre ștere a inciden ței nașterilor
premature, în special înainte de 28 s ăptămâni de sarcin ă.
Factorii de risc asocia ți sunt sarcinile ap ărute prin terapie reproductiv ă asistată,
ovulație indusă medicamentos, na șteri multiple, vârsta mamei > 34 ani, stressul și stilul
de viață. Pe de alt ă parte, îmbun ătățirea asisten ței medicale în sfera neonatologiei a
permis cre șterea ratei de suprave țuire a născuților prematur, în special în ultimii 15 ani.
Pe de altă parte, se suspicioneaz ă implicarea infec ției puerperale în declan șarea
prematură a nașterii. Infec ția la femeia gravid ă pare a determina un risc crescut înc ă din
primele luni de sarcin ă (infecția ar favoriza instalarea unor anomalii ale produsului de
concepție, defecte în jonc țiunea feto-placentar ă etc.).
Există 3 situații principale de na ștere prematur ă: nașterea indus ă medical
(iatrogenă – declanșarea este recomandat ă de echipa medical ă – 25% din total), ruptura
prematură a membranelor (25% din total) și declanșarea spontan ă prematur ă a nașterii
(50% din cazuri).
Nașterea prematur ă este clasificat ă în:
– nașterea prematur ă foarte „precoce” (< 28 s ăptămâni de sarin ă) (asociată cu
mortalitate și morbiditate neonatal ă foarte ridicate)

Răzvan MIFTODE
358
– naștere prematur ă precoce (28 – 31 s ăptămâni)
– naștere prematur ă propriu-zis ă (32 – 36 s ăptămâni).
Studii recente apreciaz ă că nașterea prematur ă foarte precoce este determinat ă în special
de infecțiile puerperale, cea precoce de stress și de stilul de via ță al mamei, iar cea
„tardivă” de asocierea dintre factorii de risc men ționați.

3) Avortul

Definiție

Dacă nu se poate aprecia corect vârsta sa rcinii, întreruperea cursului acesteia
este considerat ă avort dac ă produsul de concep ție expulzat (extras) a avut o greutate mai
mică de 500 grame.
Această definire a avortului este diferit ă de cea recomandat ă de OMS în urm ă cu
aproximativ 2 decenii ( și în care se considera avort întreruperea cursului sarcinii înainte
de 28 sapt ămâni sau eliminarea unui produs de concep ție cu greutatea mai mic ă de 1000
grame și talia < 35 cm).
Noua defini ție derivă din observa țiile înregistrate în serviciile de obstetric ă și
neo-natologie care au certificat viabilitatea produsului de concep ție expulzat înainte de
vârsta de 28 s ăptămâni a sarcinii sau avî nd o greutate corporal ă sub 1000 grame.

Clasificarea avortului
1. Avortul spontan
2. Avortul provocat:
a. avortul terapeutic
b. avortul la cerere
c. avortul ilegal

3.1. Avortul spontan

Definiție:

Riscul unui avort spontan la o femeie, care nu prezint ă antecedente, este de 15%.
La femeile care au prezentat un avort spontan în antecedente, riscul unui AS repetat este
de 20%, iar dac ă a prezentat dou ă AS consecutive acest risc ajunge la 35%. Avortul spontan reprezint ă o întrerupere spontan ă, independent de voin ța
mamei sau a unei ter țe persoane, a sarcinii înainte de termenul de viabilitate a
produsului de conce pție. Avortul reprezint ă extragerea sau expulzia din corpul mamei a produsului de
concep]ie, în primele 22 s ăptămâni de sarcin ă.

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
359Boala abortiv ă: succesiune de avorturi spontane
Există mai multe forme clinice ale avortului spontan: iminen ța de avort, avortul
spontan incipient, în evolu ție, incomplet sau complet.
Conform termenului de gest atie când s-a produs avortu l, deosebim AS: precoce
(înainte de 12 saptamâni de gestatie) și tardiv (între 13 si 22 saptamâni).
Ereditatea are o pondere important ă în apariția riscului de av ort: s-a observat c ă
avortul este mai frecvent la femeile ale c ăror mame au avut la rândul lor avorturi. De
asemenea, istoricul personal al femeii este relevant în augmentarea riscului de
producere a avortului: femeile cu antecedente de avort spontan prezint ă un risc mai
mare de repetare a acestui eveniment.
Incidența avortului spontan este mare: din numarul total de sarcini uterine, circa
10% se termin ă prin avort.

Cauze

a) Materne : afecțiuni uterine (anomalii anatomice al e uterului, endometritele, insufi-
ciența istmicocervical ă, modific ări anatomice ale miometrului); afec țiuni
anexiale (inflama ții sau tumori ale anexelor uterine), cauze generale (boli
infecțioase sau endocrine materne, factori imunologici).
b) Externe : carențele alimentare, intoxica țiile exogene, traumatismele.

Factori de risc
– antecedente personale, afec țiunile inflamatorii ale uterului, chiuretajele
cavității uterine în antecedente, evolu ția complicat ă a perioadei de l ăuzie sau
post-avort.

Tabel 3: Cauzele avortului spon tan; factori de risc
Cauze materne – boli uterine (tumori, inflama ții, infecții, malforma ții)
– anomalii ereditare
– boli anexiale și ovariene
– boli generale (infec țioase, endocrine, metabolice)
Cauze externe – intoxicații exogene
– traumatismele
– carențe alimentare
Factori de risc – antecedentele personale (de AS)
– chiuretajele uterine repetate
– sarcini anterioare cu risc

Răzvan MIFTODE
360
3.2 Avortul provocat

Reprezint ă întreruperea voit ă a cursului sarcinii, prin voin ța mamei sau dictat ă
de rațiuni medicale, morale sau bioetice.
Se deosebesc 3 tipuri de avort provocat: a. avortul provocat la cerere
b. avortul terapeutic
c. avortul provocat ilegal

a. Avortul la cerere

Se realizeaz ă prin interven ția medicului, la cererea mamei. Motiva țiile care stau
la baza unei astfel de op țiuni sunt în principal de natur ă psiho-afectiv ă, fiind consecin ța
unui comportament sexual neprotejat și a unei neglij ări a regulilor planific ării familiale/
lipsei unei conduite contraceptive.

Tabel 4 : Cauzele avortului la cerere
Cauză Particularit ăți
Psiho-afectiv ă – relație perturbat ă cu partenerul
– lipsa “instinctului” matern
– lipsa unei casnicii (sarcin ă “din flori”)
– tulburare afectiv ă
Socio-profesional ă – status socio-profesi onal instabil, nesigur
– educație profesional ă în derulare
– planificare profesional ă anterioar ă
– dificultăți socio-profesionale ale consortului
Economic ă – resurse financiare limitate
– șomaj/pauperizare
– femeie singur ă
Morală – adulter
– sarcină în afara c ăsătoriei
Planificare familial ă – avortul ca metod ă de planificare familial ă

b. Avortul terapeutic

Constă în întreruperea cursului sarcinii în urm ătoarele circumstan țe:
– continuarea sa rcinii pune în pericol evident s ănătatea sau via ța mamei
(sarcina agraveaz ă boli pre-existente ale mamei sau declan șează afecțiuni
grave a c ăror evolu ție este exacerbat ă prin men ținerea în continuare a
sarcinii);

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
361- există indicii solide c ă sarcina se poate solda cu na șterea unui produs de
concepție neviabil sau cu malforma ții grave (date certe despre incidente cu
potential teratogen în cursul sarcinii prezente: infec ții virale, expunerea la
substanțe nocive, expunere la radia ții etc. precum și teste pre-natale
elocvente pentru o anomalie genetic ă sau malforma ție congenital ă);
– sarcina este consecin ța unui viol, incest sau abuz sexual fa ță de o minor ă sau
o femeie lipsit ă de discern ământ

c. Avortul provocat ilegal

Avortul presupune o interven ție chirurgical ă, cu toate regulile de siguran ță
aferente. Realizarea avortului în afara acestor reguli îmbrac ă caracter ilegal.
În practic ă, se consider ă un avort ca fiind ilegal:
a. dacă este practicat de c ătre o persoan ă care nu are calificarea de medic
ginecolog
b. dacă este practicat în afara servici ilor medicale specializate (de obstetric ă-
ginecologie)

Existența a cel pu țin uneia din aceste situa ții certifică caracterul ilegal al mane-
vrei. Altfel spus, un avort este considerat ilegal chiar dac ă este, de exemplu, efectuat de
către un medic ginecolog, dar în condi ții improprii care pot pune în pericol via ța femeii;
în aceeași măsură, o manevr ă abortivă efectuată de către o persoan ă necalificat ă într-o
unitate specializat ă de obstetric ă-ginecologie este considerat ă ilegală.
Manevra abortiv ă trebuie s ă fie considerat ă o manoper ă chirurgical ă, în conse-
cință trebuie respectate toate regulile și protocoalele aferente unei astfel de interven ții.
Avortul provocat trebuie s ă fie efectuat într-o unitate medical ă prevăzută
inclusiv cu serviciu de terapie intensiv ă și anestezie, echip ă de medici, aparatur ă și
instrumente de asisten ță medicală de urgență.
Chiar efectuate în serviciile specializate, manopera abortiv ă este grevat ă de o
serie de riscuri. Din acest motiv, trebuie insistat ca aceast ă manevră să fie făcută numai
în serviciile specializate (spitale de obsteric ă-ginecologie).
Încălcarea acestor re guli transform ă manopera într-un act ileg al, de gravitate penal ă.
În cele ce urmeaz ă se citeaz ă extrase din Codul Penal referitor la avortul
provocat ilegal.
“Art. 185.
(1) Întreruperea cursului sarci nii, prin orice mijloace, s ăvârșită în vreuna dintre
următoarele împrejur ări:
a) în afara institu țiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop;
b) de către o persoan ă care nu are calitatea de medic de specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a dep ășit patrusprezece s ăptămâni, se pedepse ște cu închisoare de la
6 luni la 3 ani. (2) Întreruperea cu rsului sarcinii, s ăvârșită în orice condi ții, fără consimțământul femeii
însărcinate, se pedepse ște cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

Răzvan MIFTODE
362
(3) Dacă prin faptele prev ăzute în aliniatul (1) și (2) s-a cauzat femeii îns ărcinate vreo
vătămare corporal ă gravă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor
drepturi, iar dac ă fapta a avut ca urmare moartea femeii îns ărcinate, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
(4) În cazul când fapta prevazut ă în aliniatul (2) și (3) a fost s ăvârșită de medic, pe lâng ă
pedeapsa închisorii, se va aplica și interdicția exercit ării profesiei de medic.
(5) Tentativa se pedepse ște.
(6) Nu se pedepse ște întreruperea cursului sarcinii efectuat ă de medic:
a) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesar ă pentru a salva via ța, sănătatea sau
integritatea corporal ă a femeii îns ărcinate de la un pericol grav și iminent și care nu putea
fi înlăturat altfel;
b) în cazul prev ăzut în aliniatul (1) litera c), când întreruperea cursului sarcinii se impunea
din motive terapeutice, potrivit dispozitiilor legale; c) în cazul prev ăzutîin aliniatul (2), când femeia îns ărcinată s-a aflat în imposibilitatea de
a-și exprima voin ța, iar întreruperea cursului sarcin ii se impunea din motive terapeutice,
potrivit dispozi țiilor legale. “

Date statistice

România de ține un nedorit loc frunta ș în topul țărilor cu rata cea mai mare a
avorturilor. Dup ă Revoluția din decembrie 1989 s-a ridicat interdic ția de efectuare a
avortului la cerere. În consecin ță, în anul 1990 s-au înregistrat peste 1 milion de avorturi
la cerere. Dup ă această dată, se constat ă o scădere progresiv ă a amplorii acestui
fenomen, propor țional cu cre șterea eficien ței acțiunilor de educa ție sanitar ă și planifi-
care familial ă, implement ării unei noi conduite demografice (comportament demografic
conștient) și apariției de genera ții tinere de femei, mai pu țin dispuse s ă apeleze la astfel
de metode.
Dacă în prima parte a deceniului tr ecut rata avorturilor s-a men ținut la valori
mari, peste 50.000 anual, din 1996 num ărul avorturilor a sc ăzut permanent, în 2000
ajungînd la 250000. Cu toat ă această scădere impresionant ă, țara noastr ă se menține
încă în topul țărilor cu cea mai mare rat ă a avorturilor. Explica țiile acestei st ări de fapt
pot fi urm ătoarele:
– existența – încă – a unei slabe educa ții sanitare a popula ției feminine (con-
știentizarea înc ă insuficient ă a riscurilor manevrei, a repercusiunilor asupra
sănătății fizice, psihice și reproductive etc.)
– receptivitatea redus ă a popula ției feminine la mesajele educa ției sanitare,
stare de fapt care este în strâns ă legătură cu nivelul precar al cuno ștințelor în
acest domeniu.
– slaba instruire în ceea ce priveste regulile planific ării familiale
– accesibilitatea redus ă la metode contraceptive moderne, datorit ă costurilor
ridicate, persisten ței unei mentalit ăți încă „tradiționale” în ceea ce prive ște
utilizarea lor, neîncrederii în eficien ța acestora etc.
Spre exemplificare, cit ăm din Raportul Na țional de Dezvoltare Uman ă 2001 –
2002, întocmit sub patronajul OMS:

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
363- numărul femeilor care utilizeaz ă metode contraceptive este de numai 30%
– 9% din cupluri utilizeaz ă prezervativul
– 8% din femei utilizeaz ă pilula contraceptiv ă
Mortalitatea matern ă prin avort, de și a scăzut comparativ cu perioada de pân ă în
1989 (1,5 decese la 1000 femei), se men ține încă ridicată. Interesant ă este compara ția cu
anul 1965, în care s-a înregistrat o mortalitat e mater rpin avort de numai 0,17 decese la
1000 femei. Explica ția constă în creșterea exploziv ă, după 1966, a avortur ilor efectuate
ilegal, consecin ță a interzicerii avorturilor la cerere și a instituirii unei prohibi ții față de
alte metode contraceptive.
Numărul mare de avorturi înregistrat în țara noastr ă poate fi judecat și prin
prisma comportamentului demografic al popula ției feminine. Am citat anterior cauzele
afinității scăzute a româncelor fa ță de mijloacele contraceptive. Acest lucru se reflect ă și
în nivelul prevalen ței contracep ției la nivelul popula ției feminine de vârste fertil ă (tabel 5).

Tabel 5: Prevalen ța contracep ției
REGIUNE PREVALEN ȚA
CONTRACEP ȚIEI (%)
Mondial 61,9
Regiunile cele mai s ărace 60,2
Regiunile cele mai bogate 70,4
America de Nord 76,2
America Central ă și Caraibe 68,8
Africa 25,2
Asia 65,6
Europa 70,1
Europa de Est 63,2
Bulgaria 85,9
Franța 74,6
Italia 60,2
Germania 74,7
Moldova 73,7
România 63,8
Serbia 55
Turcia 63,9
Ukraina 67,5
Ungaria 77,4
Marea Britanie 82
SUA 76,4
Iran 72,9
Irak 13,7

Răzvan MIFTODE
364
Numai 63,8% din femeile de vârst ă fertilă din România au utilizat în cursul unui
an o metod ă de contracep ție, nivel mai mic decât media european ă (70,1%) și chiar față
de țările învecinate (Bulgaria – 85,9%, Mo ldova – 73,7%, Ukraina – 67,5%, Ungaria –
77,4%).

Consecin țele avortului

a) Consecin țe fizice
– la nivelul aparatului reproduc ător: leziuni ale organelor genitale (sinechii
uterine, leziuni ale mucoasei și peretelui uterin, inflama ții cronice, infec ții
locale, hemoragii)
– generale: sterilitate secundar ă, hemoragii masive cu șoc, infecții generalizate
– septicemii)

b) Consecin țe psiho-afective și familiale
– femeia poate dezvolta un sindrom „post-avort”, caracterizat prin tulbur ări de
somn, de afectivitate, st ări depresive cu grade variat e de intensitate (mergînd
până la tendin țe suicidare), tulbur ări de alimenta ție. Aceste manifest ări pot
influența într-atât calitatea vie ții, încât s ă fie necesar ă intervenția psiholo-
gului sau a psihiatrului pentru rezo lvarea acestei probleme. Se impune, de
asemenea, consilierea pre- și post-avort.
– Afectarea rela țiilor în cuplu; un avort efectuat f ără consimțământul partene-
rului (care – totu și – nu este obligatoriu!) poate determina o criz ă conjugal ă
conducînd chiar la ruptur ă afectivă. Acest risc trebuie abordat în cadrul
consilierii pre-avort.
– Avortul împiedic ă dezvoltarea familiei și limitează dimensiunile ei;
– Relația cu ceilal ți copii. Avorturile repetate determin ă o perturbare a senti-
mentelor materne, astfel încât în timp se poate dezvolta la femeia respectiv ă
o așa-numită stare de „anestezie afectiv ă” manifestat ă specific asupra
copiilor. Dac ă avortul (avorturile) nu au fost precedate de na șterea unui
copil, exist ă riscul ca femeia respectiv ă să nu mai dezvolte ulterior dorin ța de
a procrea (disiparea instinctului matern).

c) Efectele asupra societ ății
– avortul implic ă cheltuieli suplimentare din bugetul familiei si al sistemului
sanitar. Indiferent de motiv, întreruperea sarcinii presupune manopere medi-
cale care cost ă. Chiar dac ă, de exemplu, avortul la cerere se pl ătește, tariful
este mult mai mic decât costurile pe care le implic ă (aici excludem responsa-
bilitatea medicului, care oricum nu poate fi cuantificat ă în bani). Complica-
țiile care apar necesit ă, lafel, mari cheltuieli.

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
365- O rată mare a avorturilor determin ă un spor natural redus al popula ției,
implicit un retard în pro cesul de întinerire, cre șterea ponderii popula ției
vârstnice, o criz ă viitoare a for ței de munc ă și a sistemului de pensii.

TEME:

Evaluați impactul medico-social pe termen scurt și mediu al cre șterii/scăderii
natalității în România.
Listați mijloacele de încurajare a natalit ății, specific pentru țara noastr ă.
Stabiliți mijloacele cele mai eficiente de sc ădere a ratei avortu rilor provocate în
România.
Evaluați consecin țele pentru țara noastr ă a menținerii unei rate ridicate a
avorturilor.
Realizați o analiză pro- și contra- a fertiliz ării artificiale.

Răzvan MIFTODE
366

II. Morbiditatea

Prin morbiditate se în țelege fenomenul îmboln ăvirilor înregistrat într-o popula ție
dată.
În evaluarea fenomenului îmboln ăvirii, înțeleasă ca o înr ăutățire a stării de
sănătate a unui indi vid, se utilizeaz ă 2 repere: boala și persoana bolnav ă. O boală se
poate instala, evolua și vindeca f ără urmări (de obicei-bolile infec țioase, traumatismele
ușoare sau moderate), sau dimpotriv ă, poate evolua p ănâ la decesul persoanei afectate
(este cazul bolilor cronice: boli cronice cardiace, digestive, pulmonare, cancerul și
diabetul zaharat).
Frecvența îmbolnăvirilor în popula ție este calculat ă și în funcție de caracterul
evolutiv precum și de existen ța stării de vindecare.
Serviciile de s ănătate public ă utilizeaz ă în principal 2 instrumente în aceast ă
evaluare:
Incidența îmboln
ăvirilor : reprezin ță cazurile noi de îmboln ăvire apărute în
populația unui teritori u într-o perioad ă de timp bine definit ă;
Prevalența îmbolnăvirilor: cazurile existente de îmbolvire într-o popula ție
dată, la un moment dat sau într-o perioad ă de timp.
Incidența bolilor se poate calcula atât pentru bolile acute care se vindec ă com-
plet, cât și pentru bolile care o dat ă apărute nu se vindec ă (bolile cu evolu ție cronică).
Prevalența bolilor, semnificînd persisten ța îmbolnăvirii în popula ția respectiv ă,
nu poate lua în calcul decât bolile cronice; prevalen ța nu se poate aplica în cazul bolilor
acute, care dispar dup ă o anumit ă perioadă de timp (bolnavul sevindec ă).

Cazul nou de îmboln ăvire este evenimentul nou ap ărut și înregistrat o singur ă
dată pe toată perioada de evolu ție a sa.
Din punctde vedere al succesiunii și persisten ței unei anumite boli, se identific ă
:
– boli a căror apariție se repet ă de-alungul vie ții, după ce s-a vindecat prima
apariție: infecții, traumatisme etc;
– boli care, o dat ă aparute, nu se mai repet ă, deoareceprima îmboln ăvire nu s-a
vindecat (boli cronice). Incidența îmbolnăvirilor # (Nr. Cazuri noi de îmboln ăvire/popula ția teritoriului) x 100
Prevalen ța îmbolnăvirilor # Nr. cazurile existente de boal ă (noi,
vechi )/populația teritoriului )x100

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
367Incidența generală a tuturor îmboln ăvirilor se calculeaz ă raportînd suma tuturor
cazurilor noi înregistrate într-o perioad ă de timp într-o popula ție la num ărul popula ției
respective.
Incidența specific ă a unei boli se calculeaz ă raportînd num ărul de cazuri noi de
îmbolnăvireprintr-oanumit ă boalăla numărul popula ției respective.

De exemplu, Inciden ța specific ă a virozelor respirator ii # (Nr.cazuri noi de
viroze înregistrate într-un an/Num ărul popula ției ) x 1000.

Cazul existent de îmboln ăvire reprezint ă cazul de îmboln ăvire apărut și rămas
nevindecat la momentul evalu ării sau într-o perioad ă de timp, și se evalueaz ă prin
prevalență.
Într-o perioad ă de timp dat ă, o persoan ă se poate îmboln ăvi de mai multe ori,
uneori prin aceea și cauză (ex.virozele respiratorii, pneumonii, traumatisme), fiecare
episod vindecîndu-se tot în acest interval. Se explic ă valorile suprauni tare ale inciden ței
unei boli care pot fi înregistrate lao persoan ă sau chiar la o popula ție. În alte situa ții,cum
ar fi bolile cronice (care nu se vindec ă), inciden ța lor în popula ție este subunitar ă (nu
toată populația dezvolt ă în aceeași perioadă de timp boala respectiv ă), la fel și preva-
lența (nu toat ă populația are, de exemplu, hipertensiune).
Dacă ne referim la prevalen ța tuturor bolilor în popula ție, este posibil ca
valoarea acesteia s ă fie supraunitar ă (numărul total de boli cronice dintr-o popula ție este
mai mare decât num ărul popula ției respective).
La analiza pe grupe de vârste a inciden ței și prevalen ței, se constat ă:
– incidența îmbolnăvirilor este mai ridicat ă la grupele extreme de vârst ă (copii
și vârstnici);
– prevalența îmbolnăvirilor cre ște proportional cu în aintarea în vârst ă; preva-
lența la vârstele înintate este de regul ă supraunitar ă (fenomenul de „acumu-
lare a patologiilor”).
În popula ția general ă, cea mai mare inciden ță o au: bolile infec țioase respira-
torii și digestive, bolile parazitare la copii, infec țiile genito-urinare , bolile dermatolo-
gice, caria dentar ă, traumatismele, accidentele și intoxicațiile, alergiiile
Prevalen ța general ă este dominat ă de bolile cronice cardio-vasculare și
cerebro-vasculare, bolile digestive cronice, tumorile, dislipidemiile și alte boli de
metabolism (diabet zaharat). Incidența general ă a îmboln ăvirilor # (Nr. total de cazuri noi de boal ă
înregistrate/nr.popula ției generale) x 1000
Incidența specific ă pentru o boal ă # (Nr.cazuri noi de o anumit ă
boală/populația general\) x1000

Răzvan MIFTODE
368
Se pot calcula valorile specifice ale inciden ței și prevalen ței, în func ție de grupa
de vârstă, sex, boal ă, întotdeauna luînd în calcul popula ția căreia i se adreseaz ă
evaluarea.

TEME:

Stabiliți cauzele care favorizeaz ă morbiditatea crescut ă în rândul românilor.
Stabiliți principiile și conținutul unei ac țiuni de educa ție sanitar ă destinate
tinerilor.
Evaluați importan ța pentru serviciile de s ănătate public ă a cunoașterii exacte a
tabloului morbidit ății pe grupe de vârst ă.

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
369
III. Mortalitatea

Mortalitatea reprezint ă, ca fenomen demografic, suma tuturor deceselor
(evenimente demografice) înregistrate într-o perioad ă de timp într-o popula ție dată.
Unitatea de m ăsură a mortalit ății este decesul , care a fost de finit de speciali știi
medico-legali și de sănătate public ă ca fiind “încetarea definitiv ă a oricărei eviden țe a
vieții, în orice moment de timp dup ă ce a avut loc na șterea vie” (V.Rugin ă).
Termenul de moarte se refer ă la dispari ția semnelor vitale independent de
momentul sau de existen ța nașterii (cuprinde atât moartea antenatal ă -avortul și
născutul mort – cât și moartea postnatal ă -decesul ).

1. Mortalitatea general ă

Mortalitatea general ă reflectă frecvența deceselor în tr-o popula ție dată, într-o
perioadă de timp bine definit ă.
Se calculeaz ă raportînd num ărul total de decese într-o popula ție la num ărulo
populației respective.

Mortalitatea general ă ia în calcul toate decesele în registrate într-un teritoriu,
indiferent de vârsta la care s-a produs, sex, cauze ale mor ții.
Mortalitatea general ă depinde de:
– structura pe vârste a popula ției: cu cât popula ția este mai tân ără, cu atât
mortalitatea general ă este mai redus ă;
– tipul de morbiditate înregistrat în popula ția respectiv ă. Prevalen ța ridicată a
bolilor cronice degenerative predispune la un nivel mai ridicat al mortalit ății
generale.
– nivelul de dezvoltare socio-economic ă a popula ției respective; țările dezvol-
tate au o mortalitate general ă mai redus ă, în ciuda ponderii importante a
populației vârstnice;
– gradul de dezvoltare a se rviciilor medicale de urgen ță și al îngrijirilor la
domiciliu;
– nivelul de educa ție și instruire a popula ției.
În funcție de mediul social, mortalitatea este mai ridicat ă la popula ția din rural,
situație explicat ă prin ponderea mare a popula ției vârstnice, nivelul de trai și gradul de
asistență medicală. Mortalitatea general ă # (Numărul total de decese/ Num ărul popula ției) x 1000

Răzvan MIFTODE
370
2. Mortalitatea specific ă pe sexe, grupe de vârst ă
și cauze ale mor ții

Se apreciaz ă că sexul masculin are o mortalitate specific ă mai mare decât sexul
feminin; supramortalitatea masculin ă se eviden țiază încă din primul an de via ță.
Așa cum s-a afirmat anterior, mortalit atea este mai mare în rândul popula ției
vârstnice. Analizîndu- se evolu ția mortalit ății pe grupe de vârst ă, se constat ă că valorile
cele mai mari sunt întâln ite la grupele de vârst ă extreme (0 – 5 ani și respectiv > 60 ani).
Mortalitatea specific ă prin cauz ă de deces se calculeaz ă raportînd num ărul de
decese determinate de c ătre o anumit ă boală/situație (accident, intoxica ție etc.) la
numărul popula ției în care s-a înregistrat fenomenul.

Cele mai multe decese în România sunt produse prin boli ale aparatului
circulator (cardiovasculare și cerebrovasculare), boli respir atorii cronice, digestive,
accidente și intoxicații, boli metabolice și boli infec țioase.
În continuare prezent ăm 2 tipuri de mortalitate specific ă, care au o semnifica ție
particular ă pentru stadiul actual de dezvoltare economico-social ă și a serviciilor de
sănătate.

3. Mortalitatea infantil ă

Mortalitatea infantil ă reprezint ă numărul de decese înregistrate la copiii 0 – 1 an
raportat la num ărul de nascu ți vii într-o perioada de timp determinat ă (semestru, an,
deceniu). În mod obi șnuit, pentru evaluare se utilizeaz ă MI anual ă.

Mortalitatea infantil ă (MI) este unul dintre cele mai semnificativi indicatori
medicali și demografici pentru aprecierea gr adului de dezvoltare socio-economic ă și a
serviciilor medicale a unei popula ții/regiuni/ țări. Alături de indicatorii mortalitate
maternă, speranță de viață la naștere și durata de via ță cu sănătate deplin ă, MI poate
oferi chiar la o analiz ă sumară indicii apropiate de certitudine a st ării sistemului de
asistență socio-medical ă dintr-o țară. Mortalitatea infantil ă (MI) # (Nr. Decese 0-1an/Nr. n ăscuți vii) x 1000 Mortalitatea specific ă prin boli cardiace # (Nr. decese produse prin boli
cardiace/Nr. popula ției) x 1000
Mortalitatea specific ă 50-59 ani # Nr. decese la popula ția 50-59 ani/
Nr. popula ției x1000

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
371Deoarece cauzele care determin ă decesul nou-n ăscutului sau sugarului sunt
întrucîtva diferite la diverse vîrste cuprinse în intervalul 0 – 1 an, în practica medical ă și
statistică se apeleaz ă la sub-indicatori ai MI, sp ecifici perioadelor de vîrst ă din
intervalul 0 – 1 an, și anume:
a. Mortalitatea infantil ă precoce (MIp) – reprezint ă numărul de decese ale nou-
născuților în primele 6 zile de via ță;
b. Mortalitatea infantil ă neo-natal ă (Min) – reprezint ă numărul de decese ale
copiilor cu vîrsta între 7 – 28 zile;
c. Mortalitatea infantil ă post-neonatal ă (Mipn) – reprezint ă numărul de decese
ale sugarilor între 1 – 12 luni de via ță.
Formulele de calcul sunt prezentate mai jos.

Valorile acestor indicatori specifici ai MI variaz ă în funcție de zona geografic ă și
gradul de dezvoltare general ă a societ ății. Astfel, în țările europene din Uniunea
European ă, cele mai mari valori le prezint ă MI precoce (decese 0-6 zile), urmînd în
ordine descresc ătoare MI neo-natal ă, pentru ca cele mai mici valori s ă se înregistreze în
cazul MI post-neonatale. În Romania, nivelul MI precoce este asem ănător celui
înregistrat în țările dezvoltate, în schimb MI neo-natal ă și MI post-neonatal ă înre-
gistrează valori mai ridicate. Pentru MI pr ecoce, cauzele deceselor sunt acelea și (cauze
genetice, malforma ții congenitale, complica ții obstericale); în cazul MI neo-natale și
mai ales post–neonatale (cuprinzînd perioada de timp în care sugarul este îngrijit la
domiciliul p ărinților sau în unit ăți de ocrotire a copilului), valorile ridicate se datoreaz ă
și existenței unor factori favorizan ți: îngrijiri deficita re din partea p ărinților, situa ție
economic ă și educațională precare ale acestora, dezvoltare defectuoas ă a rețelei de
asistență medicală pediatric ă și de urgen ță prespitaliceasc ă, lipsa de educa ție și atitudine
preventiv ă a adulților față de accidentele, intoxica țiile și otrăvirile în mediul domestic,
dezordinea în regimul de eliberare a medicamentelor, persisten ța tradițiilor de medicina
populară dar percepute și aplicate deformat, proliferarea a șa-zisei “medicine alter-
native” etc.

Mortalitatea infantil ă în Romania

Mortalitatea infantil ă în țara noastr ă a cunoscut o sc ădere treptat ă în anii de dup ă
Revoluția din 1989, dar continu ă să se mențină la nivelele cele mai ridicate din Europa
(inclusiv fa ță de țările candidate la aderarea la UE). MI precoce # (Decese nou-n ăscuți 0-6 zile/Nr. N ăscuți vii) x 1000
MI neo-natal ă # (Nr. Decese nou-n ăscuți 7-28 zile/ Nr. N ăscuți vii) x 1000
MI post-neonatal ă # (Nr.decese sugari 1-12 luni/Nr.nascu ți vii)x1000

Răzvan MIFTODE
372
În anul 2003 rata MI în Ro mania a fost de 16,1 la 1000 n ăscuți vii, conform
datelor raportate de Centrul Na țional de Statistic ă și Ministerul S ănătății. În compara ție,
în 2002, MI a fost de 17,3‰. Valorile cele mai ridicate s-au semnalat în jude țele Vaslui
(24 la mie), Constan ța (23,8 la mie) și Ialomița (23,4 la mie), iar cele mai sc ăzute au
fost înregistrate în jude țele Cluj (8,2 la mie), municipiul Bucure ști (10,0 la mie), Ilfov
(10,2 la mie) și Olt (10,4 la mie).
În anul 2003, rata mortalitatii neonat ale (din prima luna de viata) a dep ășit 50%
din structura mortalit ății infantile. Acest fenomen s-a datorat ponderii ridicate (aproxi-
mativ 47%) a copiilor n ăscuți prematur din totalul copiilor deceda ți sub 1 an. Princi-
palele cauze de deces le-au constituit: bolile respiratorii, cauzele pe rinatale (malformatii
și defecte genetice precum și prematuritatea* sau dismaturitatea**.
Analizele efectuate de Ministerul S ănătații arată că majoritatea deceselor < 1 an
s-au petrecut în mediul spitalicesc (70%), iar 25,3% s-au produs la domiciliul copilului.
Decesul sugarului la domiciliu este un fenomen frecvent și îngrijorător, cauzele
identificate fiind legate de evolu ția supraacut ă a bolii (53,5% din cazuri),
accidente soldate cu decesul subit al c opilului (10,1%), lipsa de adresabilitate a
părinților la serviciile medicale, tratamentul ini țiat de părinți sau “binevoitori”
fără consultul unui medic. O pondere alarmant ă o reprezint ă accidentele
domestice c ărora le caz victim ă inclusiv sugarii ( intoxica ție cu monoxid de
carbon – mai ales în mediul rural, incend ii, asfixie prin inhalare de corpi str ăini
sau cu obiecte, traumatisme soldat e cu contuzii grave etc.). Jude țele unde s-au
semnalat cele mai multe decese 0-1 an la domiciliu, au fost, în anul 2002:
Brăila, Giurgiu, Ia și, Bacău, Ialomița și Constan ța.
Mortalitatea înregistrat ă la domiciliu este favorizat ă în primul rînd de lipsa de
educație și de prevedere a p ărinților sau persoanelor care au în îngrijire pe
sugari, lipsa unei culturi san itare solide,utilarea defectoas ă, primitiv ă chiar a
multor locuin țe (în special în mediul rural) , nivelul de trai foarte sc ăzut,
alcoolismul și violența părinților. În al doilea rînd, accesibilitatea redus ă la
serviciile medicale în unele localit ăți rurale constituie, de asemenea, o cauz ă a
acestui fenomen.

În primul semestru al an ului 2004 s-a constatat o cre ștere a MI, și anume 19,3‰,
față de 17,6‰ în aceea și perioadă a anului 2003 (1006 decese fa ță de 908 decese).
MI a fost și se menține mai crescut ă în mediul rural (22,7‰) comparativ cu
mediul urban, unde s-a înregistrat o MI de 15,8‰ (date valabile pentru semestrul 1 2004). Aceea și sursă relevă că singurele jude țe la care se constat ă o valoare a MI <8‰

* copilul n ăscut prematur: copilul n ăscut înainte de data estimat ă a nașterii la termen (38 – 42 saptamani
de sarcină)
** copilul n ăscut dismatur: copilul n ăscut la termen dar care are o greutate la na ștere mai mic ă decît 2500
grame (considerat ă greutate minim ă normală)

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
373sunt Giurgiu și Ilfov. La polul opus se situeaz ă Covasna și Ialomița, cu valori ale MI
>30‰. În sud-estul țării se constat ă valori peste media na țională.
În ceea ce prive ște indicii specifici ai MI, se constat ă creșteri la to ți cei 3
indicatori utiliza ți și anume: MI precoce a crescut de la 5,5‰ la 6,9‰, MI neo-natal ă
de la 8,6‰ la 9,5%, iar MI post-neonatal ă de la 8‰ la 8,8‰.

Mortalitatea infantil ă pe plan mondial

În perioada 1995-2000, la nivel mondial în s-a înregistrat o MI de 61 ‰, cu
variații mari între continente și regiuni: în Europa (10‰) și America de Nord (7‰) s-au
înregistrat nivele mici ale MI, în timp ce Africa (97‰) și Asia (60‰) au prezentat
valori foarte ridicate ale MI. Nivele ridicate s-au înregistrat și în Oceania (29‰) și
America Latin ă și Caraibe (36‰).

Tabel 6 : Mortalitatea infantil ă în diferite regiuni ale globului, înregistrat ă în
perioada 1995-2000 (OMS)
Regiune/ țară Mortalitatea infantil ă (‰)
(1995-2000)
Mondial 61
Regiunile cele mai dezvoltate 8
Regiunile cel mai pu țin dezvoltate 67
America de Nord 7
America Latin ă și Caraibe 36
Africa 97
Asia 60
Oceania 29
Europa 10
Europa de est 15
Europa de Nord 6
Europa de sud 8
Romania 20
Bulgaria 15
Ungaria 10
Moldova 20
Serbia și Muntenegru 15
Turcia 47
Rusia 17
Bosnia-Her țegovina 15
Franța 6
Germania 5
Italia 6
Iran 41
Irak 95
Rwanda 121
Somalia 133

Răzvan MIFTODE
374
Un raport al Consiliului Europei arat ă că pe continentul european MI a sc ăzut în
ultimii ani, dar cu toate acestea variaz ă între limite largi, de la 2,7‰ în Islanda la 39,4%
o în Turcia. Majoritatea țărilor europene occidentale au MI <5‰, în timp ce majoritatea
țărilor din Europa Central ă și de Est valorile sunt între 5-10‰ (Tabel 6). Comparativ cu
perioada 1995-2000, în 2003 s-a constatat o sc ădere a MI per ansamblul țărilor
europene, inclusiv în Romania, Turcia și țările din fosta URSS.
Cu valorile înregistrate în ultimii ani, Romania se situeaz ă printre țările cu o MI
ridicată în Europa, al ături de Federa ția Rusă, Moldova, Ucraina, Belarus și tările din
zona Caucazului.

Cauzele Mortalit ății infantile în România:
– bolile aparatului respirator
– leziunile obstetricale, boala hemolitic ă a noului n ăscut,
– anomaliile congenitale
– bolile infec țioase și parazitare (enteritele și alte boli diareice, dizenteria,
septicemiile)
– bolile aparatului digestiv
– boli ale sistemului nervos central (meningite)
– accidente, otr ăviri, intoxica ții

Factorii de risc de dece s în primul an de via ță sunt reda ți în Tabel 7:

Tabel 7 : Factorii de risc de deces în primul an de via ță
Factori de risc Caracteristici
Endogeni – Vârstele extreme ale mamei (<18 și > 35 ani)
– Rangurile extreme ale na șterii (prima și > a 4-a na ștere)
– Bolile mamei (diabet, TBC, sifilis)
– Medicamente utilizate în sarcin ă
– Carențe alimentare
– Accidente obstetricale
– Operația cezarian ă
– Vârsta copilului
– Sexul masculin
– Greutatea copilului la na ștere (prematuritatea și dismaturitatea)
Exogeni – Factori de mediu (radia ții, temperaturi sc ăzute/excesiv de
ridicate, bacterii, virusuri, substan țe chimice etc.)
– Factori socio-economici:
– Familie dezorganizat ă
– Locuință insalubră
– Educație precară a părinților

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
3754. Mortalitatea copilului mic ( Child mortality ) (MCm)

Definiție:
Mortalitatea copi lului mic reprezint ă numărul deceselor la copiii cu vîrsta sub 5 ani.

Se calculeaz ă raportînd decesele copiilor sub 5 ani la num ărul popula ției 0 – 5
ani. Este corelat ă cu probabilitatea decesul ui la copiii mai mici de 5 ani, (riscul ca un
copil să moară înainte de a 5-a aniversare).

Mortalitatea copilului mic # (Nr. Decese copii 0-5 ani/Nr. popula ției 0-5 ani) x 1000

MCm se calculeaz ă separat pentru sexul masculin și feminin.
Se constat ă valori mai mari la sexul masculin fa ță de cel feminin, numai în
cîteva țări (Cipru 7/7, Spania 5/5, Italia 5/5, L uxemburg 5/5) constatîndu-se valori egale
la cele 2 sexe. Valorile MCm confirm ă existența unei supramortalit ăți la sexul masculin,
care se semnaleaz ă începînd cu primul an de via ță și confirmat ă de mortalitatea general ă
și speranța de viață la naștere (durata medie de via ță).
Se constat ă valori foarte ridicate înregistrate în unele țări din fosta URSS
(Azerbadjan, Tadjikistan, Kyrgys tan, Turkmenistan Armenia.
În Tabelul 8 sunt redate valorile Mortalit ății copilului sub 5 ani pe plan mondial,
pe regiuni și țări.

Tabel 8: Mortalitatea copilului < 5 ani
Regiune/ țară Mortalitatea copilului < 5 ani
(la 1000 na șteri)
(1995-2000)
Masculin Feminin
Mondial 79,6 79,4
Romania 22 19
Bulgaria 18 16
Ungaria 10 8
Moldova 31 23
Serbia și Muntenegru 17 13
Turcia 44 42
Rusia 21 16
Bosnia-Her țegovina 20 15
Franța 5 4
Germania 5 4
Italia 5 5
Iran 42 32
Irak 119 110

Răzvan MIFTODE
376
Cauzele mortalitatii copilului < 5 ani:
– boli infec țioase acute grave (infec ții pulmonare, digestive, meningite,
septicemii);
– neoplazii;
– acccidente, traumatisme, intoxica ții involuntare;
– malforma ții congenitale grave.

Măsuri pentru sc ăderea mortalit ății copilului

1) îmbunătățirea asisten ței medico-sociale pentru femeia gravid ă necesită măsuri:
a) de ordin legislativ – in sfera protec ției sociale, a medicinei muncii, a concediilor
medicale și prenatale, definirea clar ă a responsabili ților ce revin angajatorilor și
serviciilor de asisten ță sociale locale fa ță de femeia gravid ă, definirea clar ă a
obligațiilor femeii gravide fa ță de propria s ănătate etc.
b) de ordin medical – creșterea performan ței asisten ței medicale primare în
acordarea îngrijirilor și urmărirea femeii gravide, dezvoltarea re țelei de asisten ță
medicală de specialitate (obstetric ă), creșterea accesibilit ății gravidelor la aceste
servicii, promovarea de ghiduri de practic ă bazate pe dovezi științifice, destinate
atît medicilor de familie cît și speciali știlor obstetricieni, formarea uni corp
profesional înalt calificat de moa șe;
c) de ordin social – măsuri de ocrotire a femeii grav ide prin programe cu finan țare
guvernamental ă și privată, dezvoltarea unui sistem de asisten ță socială calificat
în această problemă, creșterea ajutoarelor financiare , sprijin acordat în situa ții
particulare: gravide singure, gravide af late în conflict ma rital, adolescente
gravide etc.
2) optimizarea asistentei medico-sociale a copilului prin:
a) măsuri legislative :
– întărirea legisla ției privind ocrotirea copilului (m ăsuri de prevenire a maltra-
tării, neglijării sau lipsei de ocrotire a copilului);
– implicarea direct ă a autorit ăților statului în prevenirea și rezolvarea proble-
melor sus men ționate;
– definirea prin lege a obliga țiilor părintești/tutoriale precum și a obliga țiilor
statului privind oc rotirea, sprijinirea și asistența multilateral ă acordate copiilor;
b) măsuri medicale :
– creș
terea performan ței serviciilor primare de s ănătate precum și a serviciilor
specializate de neo-natologie și pediatrie;
– dezvoltarea depist ării precoce a anomaliilor congenitale, defectelor genetice,
creșterea accesibilit ății gravidelor fa ță de aceste investiga ții;
– dezvoltarea de ghiduri de practic ă pentru îngrijirea sugarului și a copilului
prescolar;
– programe na ționale de educa ție sanitară destinate familiilor cu copii;
– încurajarea al ăptării la sîn;

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
377- prevenția malnutritiei (distribuire de lapt e praf la femeile care nu pot alapta,
de suplimente nutritive și vitamine pentru copii din medii defavorizate etc.);
– întărirea sistemului de supr aveghere epidemiologic ă și preventiv ă (vaccinări,
imunizări, igienă prescolar ă, igienamediului).
c) măsuri educa ționale : educația sanitar ă a femeii, instruirea p ărinților sau altor
persoane adulte care au în grij ă copii, sensibilizarea asupra situa țiilor care pun în
pericol sănătatea sau via ța copilului etc.

5. Mortalitatea matern ă

Definiție (OMS):
“Decesul unei femei în timpul sarcinii sau într-o perioad ă de 42 zile dup ă terminarea
sa, oricare ar fi durata sau localizarea ei, prin orice cauz ă determinat ă sau agravat ă
de sarcin ă sau de îngrijirile pe care le-a solicitat, dar nici accidental ă, nici
întâmplătoare ”
Mortalitatea matern ă se calculeaz ă raportînd num ărul de decese mam ă înre-
gistrate într-o perioad ă de timp definit ă (semestru, an, deceniu) la num ărul total de
nașteri (vii și morți) înregistrat în acee și perioadă de timp.
În mod obi șnuit, mortalitatea matern ă se calculeaz ă la nivelul unui an.
Tabelul 9 arat ă nivelul mortalit ății materne înregistrat în diverse regiuni ale
lumii (Sursa:OMS)

Tabel 9: Mortalitatea matern ă (1995-2000)
Mortalitatea matern ă Regiune Nr. Decese mam ă % (la 100.000 na șteri)
Mondial 529000 400
America Central ă și Caraibe 22000 190
Africa 251000 830
Asia 253000 330
Europa 1700 24
Bulgaria 20 32
Franța 120 17
Italia 25 5
Germania 55 8
Moldova 20 36
România 110 49
Serbia 15 11
Turcia 1000 70
Ukraina 140 35

Răzvan MIFTODE
378
Mortalitatea matern ă Regiune Nr. Decese mam ă % (la 100.000 na șteri)
Ungaria 15 16
Marea Britanie 85 13
SUA 660 17
Iran 1200 76
Irak 2000 5

În perioada 1995-2000, nivelul mortalit ății materne în România a fost de 49
decese la 100000 na șteri (0,49‰), cu mult peste media european ă (0,24‰) și chiar față
de țările învecinate.
În 2002, indicele de mortalitate matern ă a fost de 0,22‰, num ărul de decese-
mamă fiind de 75.
Mortalitatea prin avort s-a men ținut la valori mari, România ocupînd, împreun ă
cu Rusia și Letonia, primele 3 locuri.

Cauzele mortalit ății materne:
a) cauze obstetricale directe (generate de complica țiile obstetricale survenite în
sarcină, naștere,lehuzie, secundare interven țiilor medicale, omisiunilor sau
tratamentului incorect); aceast ă categorie cuprinde inclusiv decesele prin
avort. Exemple: hemoragii uter ine, apoplexia utero-placentar ă, distocii severe,
embolia amniotic ă, tromboflebita, septicemia postpartum/abortum etc.
b) cauze obstetricale indirecte ,reprezentate de boli preexistente sarcinii sau
aparute în cursul sarcinii (dar f ără să fie determinate de cauzele obstetricale
directe) și care au fost agravate prin ef ectele fiziologice ale sarcinii.
Exemple: hipertensiunea arterial ă, insuficien ța cardiac ă cronică, diabetul
zaharat, insuficien ța renală cronică, astmul bron șic etc.

Consecin țele mortalit ății materne:
– pierderea prococe de persoane tinere, cu efecte asupra natalit ății, sporului
natural și duratei medii de via ță;
– traume familiale majore
– risc sporit de institu ționalizare a copiilor orfani

TEME

Care este semnifica ția mortalit ății infantile crescute
Ce domenii ar trebui vizat e într-un posibil program na țional de sc ădere a
mortalității materne

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
379
IV. Indicatorii de apreciere a st ării de sănătate
a popula ției

Starea de s ănătate a unei colectivit ăți umane se analizeaz ă apelînd la o sum ă de
indicatori care vizeaz ă diferite componente ale acesteia: gradul de s ănătate fizic ă,
psihică, reproducerea, confortul social și economic, rela țiile inter-umane etc.
Evoluția umană are atăt laturi pozitive, care țin de procesul de dezvoltare general ă a
organismului (atât fizi c, psiho-afectiv cât și cognitiv) dar și negative, care țin de apari ția
suferinței, instalarea unei boli, handicap sau invalidit ăți.
Se poate concluziona c ă analiza complex ă a sănătății populației necesit ă eva-
luarea atât a indicatorilor “pozitivi” (natalitat e, fertilitate, gradul de dezvoltare a orga-
nismului, perioadele din via ță cu sănătate, dezvoltarea psihic ă și intelectiv ă a indivi-
dului), cât și “negativi” (morbiditatea general ă și specifică, invaliditatea și handicapul,
mortalitatea general ă, infantilă
și maternă, avortul, sterilitatea etc).
Acești indicatori sunt analiza ți pe grupe de vârst ă și sexe, cauze, teritoriu, prin
comparație cu indicatorii corespunz ători de la nivel continental și mondial.
O parte din ace ști indicatori au fost analiza ți în cadrul acestui capitol (natalitatea,
fertilitatea, avortul, morbiditatea și mortalitatea). In cele ce urmeaz ă, vor fi aminti ți alți
indicatori care vin s ă completeze caracteristicile st ării de sănătate a unei popula ții.

1. Speran ța de viață la naștere (durata medie de via ță)

Definiție:
Speranța de viață la naștere (SVN) (durata medie de via ță) (DMV) reprezinta
durata medie prognozat ă a suprave țuirii unei persoane care ar fi supus ă
riscurilor de îmboln ăvire și deces evaluate pentru anul na șterii sale.

Speranța de viață la naștere este prognozat ă în fiecare an, valoarea acesteia avînd
semnifica ție numai pentru genera ția născută în anul respectiv. Altfel spus, fiecare
persoană are o speran ță de suprave țuire după naștere stabilit ă în anul na șterii sale.
Valorile prognozate ale SVN (DMV) calculate în anii care urmeaz ă nașterii persoanei
respective nu pot fi valabile pentru a ceasta, deoarece riscurile de deces variaz ă de la an
la an.

Răzvan MIFTODE
380
Tabel 10: Speranța de viață la naștere, în unele țări europene
Țara Speranța de viață la
naștere – masculin (ani) Speranța de viață la
naștere – feminin (ani)
Ungaria 68,4 76,8
Bulgaria 68,7 75,3
Romania 68 75
Serbia 69,7 74,9
Bosnia 69,3 76,4
Franța 75,9 83,5
Germania 75,6 86
Italia 76,8 82,5
Afganistan 41,9 43,4
Irak 59,1 63,1
Iran 66,5 71,7
Somalia 43 45,7
Rwanda 41,9 46,8

Se observ ă valori apropiate ale SVN în țări din Europa de Est și Balcani, în
schimb exist ă decalaje importante fa ță de țările din Europa de Vest. Comparativ cu
aceste valori, indicatorii SNV în țări din Asia și Africa se situeaz ă la nivele reduse
semnificativ.
Aceste diferen țe se explic ă atît prin decalajele în ceea ce prive ște dezvoltarea
generală (Est versus Vestul Europei) cît și prin grave probleme sociale, politice și
economice (exemplul țărilor citate din Orientul Mijlociu cît și din Africa).
Referitor la diferen țele înregistrate la cele dou ă sexe, cu o suprave țuire medie
mai mare pentru sexul feminin, pot exista mai multe explica ții:
– configura ția morbidit ății, specific ă fiecărei grupe de sex; de și morbiditatea
generală este mai mare la popula ția feminin ă, mortalitatea general ă este mai
redusă. Acest fapt nu reprezint ă în mod obligatoriu un paradox, ci explic ă de
ce femeile suprave țuiesc mai mult decît b ărbații: ele se prezint ă mai des la
medic, în acest fel „riscul” descoperirii precoce de noi boli este mai mare
(morbiditate ridicat ă); în acest fel, instituindu-se un tratament precoce, scad
riscurile de apari ție a complica țiilor și cresc șansele de vindecare.
– caracteristicile genetice, car e par a proteja femeia fa ță de dezvoltarea unor
boli degenerative grave cît și față de complica țiile grave ale unor boli cronice
cu evoluție îndelungat ă;
– adresabilitatea mai mare a popula ției feminine c ătre serviciile medicale, con-
duita preventiv ă dovedită la această categorie popula țională (rata mai sc ăzută
a alcoolismului și tabagismului la femei, cont roale preventive mai dese);
– specificul profesiei la cele dou ă sexe: bărbații sunt angrena ți mult mai des în
munci și profesii dificile, periculoase, generatoare de accidente de munc ă,

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
381intoxicații cronice sau boli profesionale (m inerit, siderurgie, trnasporturi,
poliție, serviciul militar etc.).
Se poate afirma c ă acest indicator reprezint ă un bun reper de evaluare a nivelului
general de dezvoltare a societ ății respective (nivel de trai, venituri, infrastructur ă, sistem
medico-sanitar, legisla ție, educație și cultură).

2. Speran ța de viață cu sănătate deplin ă (SVSD)

Definiție:
Speranța de viață la naștere cu sănătate deplin ă (SVNS) deriv ă din indicatorul
Speranța de viață la naștere dar include ajust ările corespunz ătoare duratei de
timp cu sănătate deteriorat ă.

Acest indicator m ăsoară numărul echivalent de ani cu s ănătate deplin ă pe care
un nou-n ăscut I-ar putea tr ăi în condi țiile expunerii la riscuri asociate mortalit ății și
prevalenței îmboln ăvirilor caracteristice popula ției din care provine.

Tabel 11: Speranța de viață cu sănătate deplin ă
Țara Speranța de viață cu sănătate
deplină – masculin (ani) Speranța de viață cu sanatate
deplină – feminin (ani)
Ungaria 61,5 65,6
Bulgaria 62,5 66,3
Romania 61 65
Serbia 62,7 64,4
Bosnia 62,3 65,1
Franța 71 74,7
Germania 70 74
Italia 70,7 74,7

Se observ ă valori aproape egale ale acestui indicator atît pentru țările din Estul
Europei, cît și pentru cele din Vest. De asemenea, decalajul înregistrat între cele dou ă
regiuni – la indica torul SVN – se men ține și în ceea ce prive ște speranța de viață cu
sănătaate deplin ă (9-10 ani diferen ță). Explica ția trebuie c ăutată atît în ceea ce prive ște
gradul de dezvoltare a se rviciilor medicale din cele dou ă regiuni, dar și diferențele
privind nivelul de trai, calitatea serviciilor de medicina muncii, caracteristicile locurilor
de muncă, și nu în ultimul rînd, diferen țele de educa ție referitoare la atitudinea persoa-
nei față de propria s ănătate.

Răzvan MIFTODE
382
3. Estimarea la na ștere a anilor
cu sănătate deplin ă pierduți (ASDP)

Definiție: acest indicator se calculeaz ă prin diferen ța între valoarea indicatorului SVN
(speranța de viață la naștere) și SVSD (speran ța de viață cu sănătate deplin ă), valoarea
rezultată reprezentînd estimarea num ărului de ani cu s ănătate deplin ă pierduți de către
un individ care tr ăiește în condi ții de risc care nu-I permit p ăstrarea unei st ări complete
de sănătate.

Tabel 12: Estimarea la na ștere a anilor cu s ănătate deplin ă pierduți de-a lungul vie ții
Țara Anii cu sănătate deplin ă pierduți –
masculin (ani) Anii cu sănătate deplin ă pierduți
– feminin (ani)
Ungaria 6,9 8,6
Bulgaria 6,2 8,5
Romania 7 10
Serbia 7 10,1
Bosnia 7 10
Franța 6,6 8,8
Germania 5,9 7,6
Italia 6 7,8

Apar decalaje între țările care fac parte din Europa de Est (exemplu – Ungaria și
Bulgaria versus Romania, Serbia si Bosnia). Valorile mai mari ale indicatorului,
înregistrate la popula ția de sex feminin se explic ă prin speran ța de viață la naștere, care
este în mod constant mai ridicat ă la acest grup popula țional, posibilele argumente fiind
deja enumerate.

4. Propor ția de persoane s ănătoase

Unitatea statistic ă a indicatorului este persoana considerat ă sănătoasă.
Indicatorul raporteaz ă numărul de persoane s ănătoase la 100 persoane examinate.
Modalitățile practice de evaluare a acestui indicator sunt:
Anchetele medicale efectuate în popula ția unui teritoriu sau în unele colecti-
vități: grădinițe, școli, unit ăți militare, unit ăți economice etc. (cuprinzînd
toată populația sau numai un e șantion). Aceste anchete se pot realiza retro-
spectiv (în urmâ), transversal (la un mo ment dat) sau prospectiv (în evolu ție). ASDP # SVN – SVSD

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
383 Examenele medicale realizate la grupuri popula ționale specifice:
– La copii, la intrarea în colectivit ăți (creșe, grădinițe, școli)
– La studen ți
– Cu ocazia încorpor ării pentru cadrele militare
– La încadrarea în munc ă
– Cu ocazia c ăsătoriei
controalele medicale periodice efectuate de c ătre medicii de familie

5. Dezvoltarea fizic ă și neuro-psihic ă a copiilor și adolescen ților

Semnifică o însumare a efectelor fact orilor endogeni (ereditari) și exogeni (de
mediu, social-economici) asupra s ănătății acestei categorii popula ționale. Nu în ultimul
rând, reprezint ă și o certificare a eficien ței măsurilor preventive luate de-a lungul
timpului (asisten ța mamei și copilului mic, programele na ționale de combatere a unor
boli la copii – rahitism, anemie, malnutri ție etc.).
Se utilizeaz ă:
– indicatori somatometrici
– indicatori fiziometrici
– indicatori ai dezvolt ării neuro-psihice
Indicatorii somatometrici sunt: înățimea (talia), greutatea corporal ă, circumfe-
rința toracelui, circumferin ța cutiei craniene, lungimea membrelor superioare și infe-
rioare etc. Se urm ărește constatarea unei propor ții armonioase între diverse segmente
ale corpului, gradul de dez voltare a masei musculare, etc. Se pot face compara ții cu
indicatorii somatometrici la genera țiile anterioare stabilindu-se evolu ția, stagnarea sau
involuția generației studiate la momentul respectiv.
Indicatorii fiziometrici (dezvoltarea func țională):
– capacitatea respiratorie
– forța muscular ă
– frecvența cardiacă
– tensiunea arterial ă
– prima menstrua ție la fetițe (menarha)
– constante biologice sanguine și urinare
Acești indicatori sunt colecta ți cu ocazia controalelor medicale periodice, a anchetelor
medicale în colectivit ăți, pe eșantioane, pe vârste, pe se xe sau mediu de provenien ță.
Indicatorii dezvolt ării neuro-psihice
a) pentru copiii mici: vârsta la care începe s ă țină capul, la care st ă în șezut, la
care începe s ă articuleze primel e cuvinte, primii pa și, dezvoltarea echilibrului
ortostatic etc.
b) pentru copiii mari: teste de inteligen ță, personalitate, afectivitate, sintez ă,
analiză, observație, memorare etc.

Răzvan MIFTODE
384
6. Propor ția de suprave țuitori la diferite vârste

Se referă la propor ția persoanelor r ămase în via ță din numărul inițial de născuți
dintr-o genera ție la diverse anivers ări (la 5, a0, 20, 30 ani, etc).
Se analizeaz ă comparînd cu rezultatele specifice altor genera ții și în contextul
factorilor de risc de îmboln ăvire sau deces ca racteristici genera ției respective.

TEME:

Care sunt semnifia țiile indicatorului “speran ța de viață la naștere”
Care sunt problemele medical e cu impact social major fa ță de care ar trebui
să se inițieze controale medicale periodice

Bibliografie

1. Virgil Șora, Ilie Hristache, C-tin Mih ăescu, Demografie și statistic ă socială,
București, Ed. Economic ă, 1996.
2. Vasile Miftode, Fundamente ale asisten ței sociale , București, Ed. Eminescu, 1999.
3. Holt România, Consilierea gravidei și a tinerilor mame , Iași, Ed. Lumen, 2002.
4. Vasile Miftode, Populații vulnerabile și fenomenul de auto-marginalizare , Iași, Ed.
Lumen, 2002.
5. Cătălin Zamfir, Politici sociale în România , București, Ed. Expert, 1999
6. Valeriu Rugin ă, Curs de Medicin ă Socială, 1986, Litografia UMF Ia și.
7. Ancel PY, Lelong N, Papierni k E, Saurel-Cubizolles MJ, Kaminski M, „History of
Induced Abortion as a Risk Factor for Pret erm Birth in European Countries: Results
of the EUROPOP Survey”, EUROPOP, Hum Reprod 2004; 19:734-40 (Epub 2004
Jan 29).
8. Salihu HM, Shumpert MN, Slay M, Ki rby RS, Alexander GR, „Childbearing
Beyond Maternal Age 50 and Fetal Ou tcomes in the United States”, Obstet Gynecol
2003;102(5 Pt 1):1006-1014.
9. Weiss JL, Malone FD, Vidaver J, et al; Thre atened Abortion: A Ri sk Factor for Poor
Pregnancy Outcome, a Population-Based Screening Study, FASTER Consortium,
Am J Obstet Gynecol 2004;190:745-750.
10. Friese K, „The Role of Infection in Preterm Labour”, Br J Obstet Gynaecol 2003;
110 (Suppl 20): 52-54.
11. Burguet A, Kaminski M, Abraham-Lerat L, et al., „The Co mplex Relationship
Between Smoking in Pregnancy and Very Preterm Delivery. Results of the Epipage
Study EPIPAGE Study Group”, Br J Obstet Gynaecol 2004;111:258-265.

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
38512. Hedderson MM, Ferrara A, Sacks DA, „Gestational Diabetes Mellitus and Lesser
Degrees of Pregnancy Hyperglycemia: A ssociation With Increased Risk of
Spontaneous Preterm Birth”, Obstet Gynecol 2003;102:850-856.
13. Ehrenberg HM, Dierker L, Milluzzi C, Me rcer BM. Low Maternal Weight, „Failure
to Thrive in Pregnancy, and Adverse Pregnancy Outcomes”, Am J Obstet Gynecol
2003;189:1726-1730.
14. Smith GC, Pell JP, Dobbie R, „Interpregnanc y Interval and Risk of Preterm Birth
and Neonatal Death: Retrospective Cohort Study”, BMJ 2003;327:313.
15. Neggers Y, Goldenberg R, Cliver S, Ha uth J, „Effects of Domestic Violence on
Preterm Birth and Low Birth Weight”, Acta Obstet Gynecol Scand 2004;83:455-460.
16. Moutquin JM, „Socio-Economic and Psychos ocial Factors in the Management and
Prevention of Preterm Labour”, Br J Obstet Gynaecol . 2003;110(Suppl 20):56-60.
17. Saurel-Cubizolles MJ, Zeitlin J, Lelong N, Papiernik E, Di Renzo GC, Breart G,
„EUROPOP Group Employment, Working C onditions, and Preterm Birth: Results
From the EUROPOP Case-Control Survey”, J Epidemiol Community Health
2004;58:395-401.
18. Lumley J, „Defining the Problem: th e Epidemiology of Preterm Birth”, Br J Obstet
Gynaecol 2003;110(Suppl 20):3-7.
19. Moutquin JM, „Classification and He terogeneity of Preterm Birth”, Br J Obstet
Gynaecol 2003;110(Suppl 20):30-33.
22. WHO Statistical Information System (WHOSIS).

Răzvan MIFTODE
386

V. Relația dintre dezvoltare și sǎnǎtate

Starea de s ǎnǎtate a comunit ǎții este dependent ǎ de o sum ǎ de factori care pot fi
grupați în 3 categorii:
factori de mediu (externi)
factori interni (care țin de individ)
factori socio-economici

1. Factorii de mediu (externi )
– sunt factori pu țin modificabili, ei reprezentînd agen ții fizici, chimici, biologici,
climatici, geografici caracteristici mediului în care tr ǎiește individul, care, ac ționînd
asupra acestuia, induce modi ficarea mai mult sau mai pu țin vizibil ǎ a principalilor
parametri fiziologici și biochimici. Sub ac țiunea lor are loc influen țarea stǎrii de
sǎnǎtate a individului, cu am eliorarea sau degradarea st ǎrii fizice, psiho-afective și/sau
social-profesionale a acestuia.
a. factorii fizici : lumina, temperatura, presiunea atmosferic ǎ, radiațiile solare/
cosmice.
b. factorii chimici : totalitatea substan țelor chimice care intr ǎ în contact cu
individul (ingerare, inhala re sau contact cu pielea și mucoasele).
c. factorii biologici:
1) microorganisme – virusuri, bacterii, parazi ți, ciuperci;
2) macroorganisme: animale, p ǎsǎri, insecte, nevertebrate, flora s ǎlbatecǎ și
agricolǎ, etc. Factorii biologi ci sunt atât cauze cât și vectori ai bolilor
infecto-contagioase, unele dintre acestea fiind probleme de maxim ǎ
urgențǎ pentru întreaga lume.
d. factorii climatici : gradul de luminozitate solar ǎ, gradul de umiditate atmosfe-
ricǎ, curenții de aer, varia țiile de temparatur ǎ (între anotimpuri sau
zi-noapte), fenomene meteorologice etc.
e. factorii geografici : cursuri de ap ǎ, forme de relief, altitudine, zona conti-
nentalǎ/litoral, munte/ șes/deal.

2. Factorii interni
– sunt factori caracteristici individului; ei sunt prezen ți din momentul concep ției
(factori genetici), în timpul sarcin ii sau ulterior în decursul vie ții individului. Sunt
factori nemodificabili, iar influen ța lor asupra s ǎnǎtǎții nu poate fi modificat ǎ decât în
unele situa ții.

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
387a. factori genetici (ereditatea) – factorii genetici, împreun ǎ cu factorii de mediu,
intervin în mod direct în dezvoltarea fiin ței umane, implicit în
stabilirea unor caracteristici ale st ǎrii de sǎnǎtate. Zestrea genetic ǎ
personalǎ este stabilit ǎ în momentul concep ției, prin participarea
aceluiași numǎr de cromozomi (câte 23 – 22 autosomi și 1 cromozom
sexual, X de la mam ǎ și X sau Y de la tat ǎ) din partea ambilor p ǎrinți.
Multe boli generale au probabil o determinare genetic ǎ mai mult sau
mai puțin evident ǎ. În acela și timp, factorii de mediu pot interveni și
schimba caracteristicile calitat ive ale produsului de concep ție, în mod
negativ în imensa majoritate. De exemplu, expunerea la radia ții
ionizante determin ǎ modificǎri calitative la nive lul genelor produsului
de concep ție care ini țial avea o zestre genetic ǎ perfectǎ transmis ǎ de
pǎrinți. Este împrejurarea cea mai obisnuit ǎ despre cum o structur ǎ
geneticǎ perfectǎ (favorabil ǎ dezvoltǎrii unui individ pe rfect sanatos)
poate fi alterat ǎ ireversibil prin interven ție din exterior.
b. sexul
c. constituția
d. vârsta

3. Factorii socio-economici
– caracterizeaz ǎ particularit ǎțile comunit ǎții respective și își pune amprenta
asupra evolu ției sǎnǎtǎții membrilor ei de la nastere pân ǎ la moarte. Sunt factori
modificabili, depinzînd de nive lul de dezvoltare general ǎ a societǎții respective, dictat ǎ
la rândul ei de tr ǎsǎturile politice, de orânduire social ǎ, de politica economic ǎ și
sanitarǎ, culturalǎ și educaționalǎ.
Un raport al OMS (2004) evalueaz ǎ relația între dezvoltarea general ǎ și situația
socio-economic ǎ și politicǎ pe de o parte și starea de s ǎnǎtate la nivel global pe de alt ǎ
parte.
Se consider ǎ cǎ anual milioane de oameni din p ǎturile cele mai s ǎrace mor din
cauze care ar putea fi prevenite sau tratate (boli infec țioase cum ar fi SIDA, tuberculoza
sau malaria, complica ții ale sarcinii sau perinatale, boli in fecto-contagioase la copii, boli
determinate de tutun sau malnutri ție).
De asemenea, mortalitatea la copiii mici < 5 ani a atins nivele foarte ridicate,
majoritatea deceselor fiind determinate de boli care ar fi putut fi prevenite și tratate; în
anul 2000, 11 milioane de copiii sub 5 ani au decedat prin astfel de cauze, din care peste
8 milioane au fost copii sub 1 an (iar din ace știa, peste jumatate au murit în prima lun ǎ
de viațǎ). Majoritatea deceselor au fost produse de un numar mic de infec ții, factorul
predispozant fiind malnutri ția (în 60% din decese). OMS apreciaz ǎ cǎ mortalitatea
infantilǎ ridicatǎ poate fi considerat ǎ un factor predictiv asupra falimentului unui stat,
alǎturi de lovitura de stat, r azboiul civil sau alte schimb ǎri neconstitu ționale de regim
politic. O solu ție pentru reducerea mortalit ǎții infantile este de a scade rata na șterilor și

Răzvan MIFTODE
388
de a impulsiona dezvoltarea economic ǎ generalǎ. O altǎ concluzie a studiului OMS
subliniazǎ pericolul prezentat de pandemia HIV/SIDA, considerat a fi “o catastrof ǎ de
ne-egalat prin dimensiunea uman ǎ și implica țiile pentru dezvotarea economic ǎ”. Se
apreciazǎ cǎ în 2002 erau 42 milioane de oameni infecta ți cu HIV (virusul imunde-
ficienței umane, responsabil de apari ția SIDA), din care apro ape ¾ in Africa sub-
saharianǎ.
De asemenea, tuberculoza rezistent ǎ la tratamentul antibiotic obi șnuit devine o
problemǎ din ce în ce mai dificil de rezolvat inclusiv în t ǎrile dezvoltate economic.
O altǎ problemǎ semnalat ǎ de raportul citat se refer ǎ la numarul mare de decese
prin violen țǎ (accidente, r ǎzboaie, calamit ǎți naturale sau sociale etc.) care reflect ǎ
accesul foarte sc ǎzut al majorit ǎții populației din regiunile foarte s ǎrace la serviciile
medicinei de urgen țǎ. Morbiditatea și mortalitatea prin violen țǎ determin ǎ costuri
economice și sociale enorme, reflectate prin pierderile de vie ți, cheltuielile necesare
pentru asisten ța medico-social ǎ a suprave țuitorilor, recuperarea fizic ǎ și psihicǎ a
victimelor suprave țuitoare, impactul profund negativ asupra bugetelor familiilor
respective.
Concluziile finale pe ntru starea prezent ǎ s-ar putea rezuma astfel:
1. bolile dezechilibreaz ǎ grav atât economia cât și întreg sistemul politic.
Stabilitatea global ǎ impune un efort la scar ǎ planetarǎ de luptǎ contra bolii și
de asigurare a accesibilit ǎții la nivel satisf ǎcǎtor pentru servicii medicale a
pǎturii celei mai s ǎrace a popula ției mondiale.;
2. nu mai exist ǎ frontiere sigure în calea r ǎspândirii bolilor contagioase; pande-
mia HIV/SIDA este un astfel de exemplu, aceast ǎ boalǎ afectînd atât țǎrile
bogate cât și cele sǎrace, atât p ǎturile bogate și cele sǎrace. Noile provoc ǎri
reprezentate de SARS (sindromul respir ator acut sever), febrele hemoragice
(EBOLA, febra de West-Nile, Hass a) sau tuberculoza multi-rezistent ǎ la
tratamentul antibiotic nu reprezint ǎ în momentul de fa țǎ o patologie specific ǎ
numai unei regiuni geografice, ci, în contextul globaliz ǎrii și al dezvolt ǎrii
fǎrǎ precedent a migra ției umane și a transporturilor, tind s ǎ devinǎ o ame-
nințare mondial ǎ.
3. Mortalitatea infantil ǎ are nivele foarte ridicate în țǎrile slab dezvoltate
economic; în aceste țǎri se semnaleaz ǎ și o ratǎ foarte ridicat ǎ a natalitǎții,
fenomen considerat a fi o cont rapondere la fenomenul mortalit ǎții infantile, a
mortalitǎții generale ridicate și a speran ței la naștere reduse semnalate în
aceste zone. Pe de alt ǎ parte, num ǎrul foarte ridicat de n ǎscuți vii necesit ǎ
eforturi financiare, logistice, de pe rsonal calificat pe care aceste societ ǎți nu
reușesc sǎ le asigure. În plus, num ǎrul mare de copii/familie reduce posibi-
litatea familiilor respective de a asigura resurse financiare de investit în
sǎnǎtatea, educa ția și viitorul fiec ǎrui copil.
Foarte interesante și – în acela și timp – îngrijor ǎtoare – sunt prognozele pentru
viitorul apropiat. Se apreciaz ǎ cǎ dezvoltarea cercet ǎrii, a științelor și tehnologiei

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
389asociatǎ cu punerea rezultatelor în slujba omen irii ar putea evita milioane de decese
anual. Deja se semnaleaz ǎ progrese importante în ceea ce prive ște tratamentul SIDA și
al complica țiilor acesteia, tuberculoza, infec țiile respiratorii, bolile cronice cardio-
vasculare și cerebro-vasculare, boala diareic ǎ și malaria. Punerea la punct a unui
program mondial de lupt ǎ contra principalelor maladii care sunt responsabile de a șa-
numita mortalitate precoce ar putea evita 8 milioane de decese în fiecare an, pân ǎ în
anul 2010. Amânarea unei astfel de lupte ar perpetua îns ǎ problemele medicale și de
sǎnǎtate public ǎ ale genera ției actuale la genera țiile viitoare. Speciali știi OMS
accentueaz ǎ în special pe importan ța mǎsurilor de medicin ǎ preventiv ǎ comunitar ǎ, cum
ar fi vaccin ǎrile, lupta contra vector ilor unor boli grave infec țioase, educa ția omului
sǎnǎtos, combaterea polu ǎrii, mǎsuri care ar avea rezultate benefice în primul rând la
nivel comunitar (nu numai un individ beneficiaz ǎ, ci toți). De asemenea, investi țiile în
domeniul ocrotirii mamei și copilului, a s ǎnǎtǎții reproducerii, pediatria și obsterica-
ginecologia precum și întǎrirea rolului medicinei primare în aceste ac țiuni, se impun a fi
mǎsuri de prim impact în transfor marea strategiilor în realitate.
Îmbunǎtǎțirea principalilor indicatori de s ǎnǎtate presupune îns ǎ implicarea pe
un front larg a unor resurse financiare, umane și manageriale uria șe, imposibile f ǎrǎ
asigurarea unui trend al dezvolt ǎrii ridicat și fǎrǎ schimbarea viziunii despre s ǎnǎtatea
comunitar ǎ a factorilor de conducere a comunit ǎții respective. Exper ții OMS aduc
dovezi, de exemplu, c ǎ pentru cre șterea cu numai 10% a speran ței de viațǎ la naștere
(durata medie de via țǎ) necesitǎ o creștere economic ǎ de 0,3% – 0,4% pe an. Interesant ǎ
este și evaluarea beneficiilor pe viitor ale investi țiilor în domeniul s ǎnǎtǎții: o creștere a
investițiilor cu 66 miliarde $ anual (fa țǎ de cheltuielile din prezen t) ar aduce beneficii de
cel puțin 360 miliarde $/an. Jum ǎtate din acest profit ar rezulta din câ știgurile
economice directe: popula ția va trǎi mai mult, va avea o durat ǎ de viațǎ cu sǎnǎtate
deplinǎ mai lung ǎ, va fi capabil ǎ sǎ munceasc ǎ mai mult. Beneficiile indirecte ar fi
datorate cre șterii și îmbunǎtǎțirii productivit ǎții individuale.
În ceea ce prive ște bugetul alocat per locuitor/an de c ǎtre țǎrile sǎrace, se
apreciazǎ cǎ acesta ar trebui s ǎ fie de minim 30-40 $ pe an pentru o persoan ǎ, sumǎ
considerat ǎ a fi suficient ǎ pentru acoperirea nevoilor de baz ǎ în domeniul asisten ței
medicale. În momentul de fa țǎ se aloc in medie, pentru aceste regiuni defavorizate,
numai 13 $/locuitor/an, ceea ce este total insuficient. Chiar în perspectiva unei
mobilizǎri de anvergur ǎ a fondurilor destinate s ǎnǎtǎții, se consider ǎ cǎ nevoile pentru
controlul unor proleme grave, amenin țǎtoare (inclusiv pandemia SIDA) dep ǎșesc cu
mult posibilit ǎțile actuale, chiar în țǎrile cu dezvoltare economic ǎ medie (dar care se
confruntǎ cu astfel de probleme).
Un aspect important al asisten ței medicale în țǎrile defavorizate îl constituie
rezolvarea problemei înregistr ǎrii și analizei datelor epidemiologice. Exper ții OMS
considerǎ cǎ investiția în acest sector ar putea favoriza evaluarea mai exact ǎ a nevoilor
generale de asisten țǎ medicalǎ în aceste regiuni și gǎsirea unor solu ții fiabile financiare
și manageriale în aceast ǎ direcție. Nu în ultimul rând, se impune o cre ștere a
accesibilit ǎții populației din regiunile defavorizate la medicamente moderne descoperite

Răzvan MIFTODE
390
în ultima perioad ǎ, al cǎror preț este prohibitiv pentru majo ritatea bolnavilor; la acest
aspect se adaug ǎ lipsa oric ǎrei dezvolt ǎri a industriei farmaceutice în aceste regiuni
(unele țǎri importǎ pânǎ la 100% din necesarul de medicamente și materiale sanitare). O
soluție ar fi încurajarea industriei farmaceutice pentru produc ția de generice, împreun ǎ
cu suportarea unei p ǎrți importante a pre țului de c ǎtre țǎrile dezvoltate, urmînd ca
populația beneficiar ǎ sǎ acopere doar costurile „mar ginale” ale acestor produse.

1. Bolile cardiovasculare

România ocup ǎ locul I în Europa în ceea ce prive ște numǎrul de decese prin boli
ale aparatului cardio-vasc ular. Mortalitatea specific ǎ prin boli cardio-vasculare a fost, în
2003, de 670 decese la 100.000 locuitori, comparativ cu 240-250 decese la 100.000
locuitori în țǎrile Uniunii Europene. Practic, bo lile cardio-vasculare reprezint ǎ aproape
60% din patologia întâlnit ǎ la popula ția din România, în compara ție cu – de exemplu –
0,01% cât reprezint ǎ tuberculoza, SIDA sau decesele 0-1 an. Bolile cardio-vasculare,
împreuna cu bolile cerebro-vasculare, determin ǎ cel mai mare num ǎr de decese în
România, țara noastr ǎ situîndu-se pe un nedorit loc I la nivel mondial. La barbatii intre
45 – 74 ani, cea mai frecventa cauz ǎ de deces este reprezentat ǎ de patologia coronarian ǎ
(conform datelor prezentate de American Heart Association).
Pe plan mondial, bolile cardiovasculare provoac ǎ aproximativ 17 milioane
decese, reprezentînd aproape 30% din totalu l deceselor, conform statisticilor OMS
pentru anul 2003. Din acestea, ap roape 80% s-au înregistrat în țǎrile cu dezvoltare slab ǎ
sau medie, și se prognozeaza ca pentru anul 2010, ele s ǎ constituie principala cauz ǎ de
deces în aceste țǎri.
Prin inciden ța și prevalen ța crescute, prin num ǎrul mare de decese produse și
prin costurile imense necesitate de tratamentul și recuperarea suprave țuitorilor acciden-
telor cardiace și cerebrale (complica țiile cele mai de temut ale bolilor vasculare),
precum și prin costurile derivate din medica ția, urmǎrirea și asistența medical ǎ de
urgențǎ impuse, bolile cardio- si cerebro-vasculare reprezint ǎ o problem ǎ majorǎ pentru
întreaga lume.
Deși sunt considerate boli ale civiliza ției moderne, afec țiunile vasculare nu mai
reprezintǎ de mult timp apanajul țǎrilor dezvoltate; în mo mentul actual, 86% din
incidența totalǎ se înregistreaz ǎ în țǎrile subdezvoltate sau mediu dezvoltate.
Principalele boli card io-vasculare includ:
1. boala ischemic ǎ coronarian ǎ
2. accidentul vascular cerebral
3. hipertensiunea arterial ǎ
4. insuficien ța cardiacǎ
5. arteriopatiile obliterante periferice
6. cardiopatia reumatismal ǎ

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
391Cauzele care determin ǎ apariția acestei patologii deriv ǎ atât din caracteristicile
individului (ereditate, constitu ție fizicǎ, comportament, personalitate, sex, boli asociate)
cât și din trǎsǎturile societ ǎții în care tr ǎiește acesta (religie, tradi ții, sistem socio-
economic și politic, sistem educa țional și cultural). Majoritatea factorilor de risc
implicați în geneza bolilor cardiovasculare sunt modificabili, adic ǎ pot fi controla ți,
ameliorați sau chiar suprima ți de cǎtre interven ția conștientǎ a individului.

Factorii de risc pentru bolile cardio-vasculare ar putea fi clasifica ți în 3 categorii:
I. factori de risc biologici:
a. ereditatea*
b. sexul*
c. vârsta*
d. creșterea tensiunii arteriale și boala hipertensiv ǎ
e. supraponderalitatea și obezitatea
f. nivel crescut al lipidelor în sânge (hiperlipidemii)
g. diabetul zaharat
II. factori de risc comportamentali
a. sedentarismul
b. alimentația
c. fumatul
d. consumul de alcool
e. stressul negativ prelungit
f. supraîncarcarea activit ǎții profesionale și lipsa perioadelor de odihn ǎ
g. atitudinea fa țǎ de propria s ǎnǎtate și educația pentru s ǎnǎtate
III. factori de risc ambientali/de mediu
a. industrializarea*
b. urbanizarea*
c. dezvoltarea economic ǎ
d. globalizarea pie ței alimentare
e. gradul de dezvoltare a serviciilor medicale, in clusiv adresabilitatea și
accesibilitatea la se rvicii medicale
f. traditiile*
g. modelul familial al vietii domestice
*) reprezinta factori de ri sc nemodificabili, independen ți de interven ția individului

I. Factorii de risc biologici

Cuprind atât factori nemodificabil i (ereditatea, sexul, vârsta) cât și modificabili
(HTA, hiperlipidemiile) cu condi ția sǎ fie desoperi ți precoce. Diabetul zaharat poate fi
considerat factor de risc nemodificabil în sensul ca aceast ǎ boalǎ odatǎ aparutǎ nu se

Răzvan MIFTODE
392
vindecǎ, dar complica țiile vasculare specifice acestei bo li pot fi preven ite prin conduit ǎ
terapeutic ǎ adecvatǎ.
Ereditatea – existǎ un risc poten țial ca un descendent al unei persoane cu BCV s ǎ
dezvolte la rândul s ǎu o astfel de patologie. An tecedentele heredo-colaterale
au propria lor semnifica ție în evaluarea unei persoane cardiace: existen ța
unor boli cardiovaculare sau a unor accide nte acute, dramatice la rudele de
gradul I (IMA, accidente vasculare, moarte subit ǎ) modific ǎ în sens negativ
prognosticul la persoana în cauz ǎ. Este dovedit ǎ transmiterea ereditar ǎ a
riscului în cazul HTA, at erosclerozei, sau malforma țiilor cardiace. De ase-
menea, unele boli considerate ca fiind factori de risc majori pentru BCV (diabetul zaharat, dislipidemiile) au un determinism ereditar. Trebuie subli-niate și caracteristicile rasiale: popula ția de culoare este mai predispus ǎ la
BCV și complica ții acute ale acestora comparativ cu popula ția alba: HTA
apare mai frecvent la negri (32%) fa țǎ de albi (23%), de asemenea morbi-
ditatea și mortalitatea sunt mai mari la aceast ǎ categorie. (Merck Manual
p. 1655).

Sexul – bǎrbații sunt mai predispu și la dezvoltarea BCV și mai ales a HTA și
cardiopatiei ischemice acute (infarct miocardic acut, moarte subita sau
aritmii cardiace severe). Aceast ǎ predispozi ție se poate manifesta începînd
cu vîrstele tinere; în România mortalitatea la tineri prin HTA și IMA este de
3-5 ori mai mare la sexul masculin fa țǎ de sexul feminin (Tabel 1).
Anomaliile congenitale cardio-vasculare reprezint ǎ cauza cea mai frecvent ǎ
a deceselor prin IMA la aceast ǎ categorie de vârst ǎ (P. Godeau, Traite de
Medecine , 1992). Femeile de vârst ǎ fertilǎ (pânǎ la menopauz ǎ) sunt mai
puțin vulnerabile fa țǎ de BCV, datorit ǎ protecției asigurate de hormonii
feminini (estrogeni si progesteron). Pe de alt ǎ parte exist ǎ și alți factori care
protejeazǎ femeia fa țǎ de dezvoltarea precoce a unei suferin țe cardiace:
adresabilitatea mai mare la servic ii medicale (comparativ cu barba ții), rata
mai redus ǎ a tabagismului și alcoolismului, alimenta ția sǎracǎ în lipide și
glucide. Dup ǎ instalarea menopauzei, exist ǎ o tendințǎ de egalizare a morbi-
ditǎții și mortalitǎții prin BCV la ambele sexe.
Vârsta – BCV se manifest ǎ, în marea majoritate a cazurilor, la vârsta adult ǎ, însǎ
procesele fizio-patologice și morfopatologice incriminate se instaleaz ǎ mult
mai devreme. Sunt opinii care afirm ǎ cǎ procesul de aterogeneza (formarea
plǎcii de aterom pe peretele arterial) ar incepe înc ǎ din primul an de via țǎ,
fiind influen țat ulterior de regimul alimentar al copilului și adolescentului
dar și de o anumit ǎ predispozi ție ereditar ǎ. La vârsta adultului tân ǎr, pe lângǎ
alimentația bogatǎ în grǎsimi, sare și glucide, intervin și tabagismul, alcoo-
lismul, stresul socio-profesional și afectiv care augmenteaz ǎ procesele pato-
logice determinante pentru BCV.

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
393 Nivelul lipidelor în sânge – hiperlipidemia predispune la apari ția și dezvoltarea
aterosclerozei și implicit a BCV. Exist ǎ corelații direct propor ționale între
nivelul constant crescut al gr ǎsimilor în sânge și incidența/prevalen ța BCV și
a complica țiilor acute ale acestora (IMA, angor pectoral). Nu toate gr ǎsimile
sunt periculoase pentru sistemul circulator: exist ǎ o fracție a lipidelor,
numitǎ HDL ( high density lipoprotein ) („colesterol bun”) ca re are rol protec-
tor cardio-vascular, spre deosebire de alte frac ții lipidice cum ar fi LDL ( low
density lipoprotein ) (“colesterolul r ău”) sau trigliceridele care sunt implicate
direct în procesul de aterogenez ǎ și de producere a acccidentelor acute
vasculare (miocardice sau cerebrale). Nive lul colesterolului este determinat
atât de factori ereditari cât și de mediu (alimenta ția are un rol important).
Sunt studii care constat ǎ deterioraarea nivelului lipidelor ( și în special a
colesterolului) la persoane anterior s ǎnǎtoase dar care au emigrat în zone cu
prevalențǎ ridicatǎ a BCV și care au împrumutat multe din obiceiurile
alimentare locale. Fumatul, sedentarismul și obezitatea sunt al ți factori care
perturbǎ echilibrul lipidic în sânge, favorizînd sc ǎderea „colesterolului bun”
și creșterea nivelului de „colesterol r ǎu”.
Creșterea tensiunii arteriale și boala hipertensiv ǎ. Valorile constant crescute
ale tensiunii arteriale determin ǎ în timp instalarea sindromului de hiperten-
siune arteriala ǎ sistemicǎ (HTA), o entitate patologic ǎ cu numeroase compli-
cații la nivel vascular cardiac, cerebral și renal. HTA ne-depistat ǎ și ne-
tratatǎ precoce reprezint ǎ principala cauz ǎ a bolii ischemice cronice a inimii
(cardiopatia ischemica cronic ǎ) complicat ǎ în special cu angina pectoral ǎ și
infarctul de miocard, a insuficien ței cardiace cronice și acute, a accidentelor
cerebrovasculare (hemoragia cerebral ǎ și accidentul ischemic cerebral) și a
insuficien ței renale cronice.
Obezitatea – reprezint ǎ un factor independent de risc pentru dezvoltarea BCV, în
special a cardiopatiei ischemice și HTA. Se asociaz ǎ frecvent cu hiperlipi-
demiile și cu diabetul zaharat de maturitate. Sc ǎderea greut ǎții corporale
reprezintǎ una din m ǎsurile igienice esen țiale pentru controlul valorilor
tensionale, cre șterea toleran ței la efort și reducerea atacurilor de angin ǎ
pectoralǎ. În acela și timp, sc ǎderea greut ǎții corporale regleaz ǎ nivelul
lipidelor în sânge și ține sub control valorile glicemiei la pacien ții cu diabet
zaharat. Obezitatea închide un cerc vici os, reprezentat de hiperlipidemie,
HTA cu angina pectorala și sedentarism; obezitatea determin ǎ scǎderea
toleranței la efort a persoanei, acentuînd tendin ța la sedentarism; sedenta-
rismul favorizeaz ǎ creșterea colesterolului „rau”, care la rîndul s ǎu precipit ǎ
crize anginoase frecvente. În acest sens trebuie subliniat ǎ necesitatea
controlului greut ǎții corporale, ca m ǎsurǎ de bazǎ pentru cre șterea calit ǎții
vieții persoanei și prevenirea unor complica ții majore.

Răzvan MIFTODE
394
Diabetul zaharat (DZ) – atât DZ insulino-dependent cât și cel non-insulino-
dependent (clasificare care ține cont de necesitatea – sau nu – de a admi-
nistra insulina pentru controlul valorilor glicemiei) reprezint ǎ un factor
major de risc pentru apari ția unor boli grave cardio- și cerebro-vasculare,
renale, nervoase și metabolice asociate.
În întreaga lume se constat ǎ creșterea alarmant ǎ a diabetului de tip 2
(neinsulino-dependent): 150 de milioan e de persoane sunt afectate, iar
aceastǎ cifrǎ s-ar putea dubla pân ǎ în 2005. Acela și lucru se poate spune
pentru stǎrile prediabetice , caracterizate prin cre șterea toleran ței la glucoz ǎ
(glicemie anormal ǎ pe nemâncate), ca și pentru sindromul metabolic . Acest
sindrom este de aproximativ 4 ori mai frecvent decât DZ tip I și asociazǎ o
obezitate central ǎ (obezitate de tip troncular cu cre șterea circumferin ței
abdominale, o rat ǎ anormal de ridicat ǎ de lipide (îndeoseb i a trigliceridelor)
și hipertensiune arterial ǎ. Sindromul metabolic are drept origine excesul de
grǎsime, îndeosebi la nivelul abdomenului , larg favorizat de modul de via țǎ
sedentar și o alimenta ție inadecvat ǎ, la care se adaug ǎ o anumit ǎ suscepti-
bilitate genetic ǎ.
Datoritǎ multiplelor complica ții și a prognosticului cu totul rezervat, apari ția
DZ la o persoan ǎ a fost comparat ǎ în gravitate cu instalarea unui infarct
miocardic la o persoan ǎ aparent sanatoas ǎ.

II. Factorii de risc comportamentali

Departe de a reprezenta o fatalitate, factorii comportamentali pot fi depista ți,
înlǎturați sau trata ți, asigurîndu-se astf el un mod de via țǎ sǎnǎtos, protectiv fa țǎ de
dezvoltarea BCV.
Fumatul crește riscul cardio-vascular la persoanele predispuse. Fumatul determin ǎ
vasoconstric ție periferic ǎ și la nivelul arterelor cerebrale și miocardice
accentuînd ocluzia existent ǎ datǎ de ateroscleroz ǎ. De asemenea, cre ște
vâscozitatea sanguin ǎ, crește capacitatea de coagul are a sângelui, ceea ce
favorizeaz ǎ apariția de trombi (cuiburi de celule figurate sanguine) în
interiorul arterelor și producerea unei ocluzii și ischemie. Riscul de compli-
cații cardio- și cerebro-vasculare este direct propor țional cu num ǎrul de
țigǎri fumate și cu vechimea tabagismului. De asemenea, fumatul pasiv este
periculos pentru persoane le expuse. Actualmente, tabagismul este respon-
sabil pentru 1/3 din totalul bolilor cardiovasculare, determinind 4 milioane
de decese anual. Daca rata tabagismului nu se va reduce în viitorul apropiat, el va determina aproximativ 10 milioane de decese anual. În România se estimeaza c ǎ 21% din popula ția în vârst ǎ de peste 15 ani
fumeazǎ zilnic. Cea mai mare pondere o au persoanele între 25–54 ani;
aproximativ jumatate din fum ǎtori au început s ǎ fumeze în tinere țe (la vârsta

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
395de 15–24 ani), iar 50% din barba ții fumǎtori au început fumatul pân ǎ la
vârsta de 19 ani. Se constat ǎ de asemenea cre șterea prevalen ței fumatului
dupǎ 1989, de la 25,9% la 365 în 2000. Cre șterea cea mai mare s-a observat
la populația feminin ǎ, numǎrul femeilor fumatoare crescînd de 1,2 ori fa țǎ de
1989. Cei mai mul ți fumǎtori sunt înregistra ți în mediul urban.
Alimenta ția – alimenta ția modern ǎ, bazatǎ pe produse preparate industrial (conser-
vate, cu amelioratori de gust, aspect etc.), bogat ǎ în grǎsimi animale și
glucide, constituie sursa principal ǎ a dereglarilor metabolice și vasculare
aflate la originea BCV. Dietele s ǎrace în fibre vegetale, vitamine, s ǎruri
minerale, produsele preparate termic, me niurile tip „fast-food” contribuie și
ele la apari ția multor boli în sfera cardiovascular ǎ. Excesul de b ǎuturi
carbogazoase de tip cola au un aport cal oric nejustificat care completeaz ǎ un
tip de meniu cu totul nes ǎnǎtos pentru organism. Nu în ultimul rând, cafeaua,
în ciuda calit ǎților ei în prevenirea unor bo li degenerative nervoase, consu-
matǎ în exces produce palpita ții, creșterea ritmului cardiac și implicit cre ște-
rea nevoilor de oxigen ale inimii. Cafeaua asociat ǎ cu fumatul și consumul
de alcool reprezint ǎ un obicei care tr ebuie suprimat.
Consumul exagerat de alimente s ǎrate (conserve, afum ǎturi, mezeluri, brân-
zeturi sǎrate) predispune la cre șterea tensiunii arteriale și favorizeaz ǎ
rezistența la tratamentul medical al HTA și insuficien ței cardiace. De
asemenea, lipsa unui orar al meselor, cu instituirea a șa-numitei mese princi-
pale servite seara la intoarcerea de la lucru, constituie un factor favorizant pentru obezitate și diabet (factori majori de risc pentru BCV), precum și a
unor complica ț
ii cardiace acute în cursul nop ții.
Consumul de alcool . Alcoolul, consumat în mod cons tant, este incriminat în apari ția
în timp a unor boli cardiovasculare redutabile (cardiomiopatia alcoolic ǎ,
fibroza miocardiac ǎ, tulburǎri ale ritmului cardiac). De și sunt studii care
demonstreaz ǎ efectul benefic asupra sistemului circulator al consumului
unor cantitati mici de alcool, totu și riscurile unei astfel de conduite „preven-
tive” dep ǎșesc eventualele beneficii. Este cunoscut în lumea medicala a șa-
numitul „paradox francez”; în Fran ța s-a constatat c ǎ, deși prevalen ța bolilor
cardio-vasculare este asem ǎnǎtoare cu cea înregistrat ǎ în alte țǎri europene,
totuși mortalitatea cardio-vascular ǎ este mai mica decât în țǎrile comparate.
Acest „paradox” a fo st atribuit tradi ției culinare franceze care include (nu în
mod obligatoriu) consumul zilnic al unei cantit ǎți modice de alcool (mai ales
vin roșu de calitate superioar ǎ). Acest consum zilnic ar scade riscul apari ției
unor complica ții acute miocardice (IMA sau a ngor pectoral) prin efectul
coronaro-dilatator și fluidifiant sanguin al alcoolului con ținut în vinul ro șu.
În plus, s-a constatat, la persoanele care consum ǎ moderat acest tip de b ǎu-
turǎ alcoolicǎ, o menținere a principalelor valori lipidice la nivele normale, și
în plus, cre șterea nivelului colesterolului „bun”.

Răzvan MIFTODE
396
Pe de altǎ parte îns ǎ, efectele distructive ale consumului de alcool (cronic
sau acut) aasupra sistemelor și țesuturilor (în special asupra mu șchiului
cardiac, a celulelor nervoase, ficatului și pancreasului, tubului digestiv)
încarcǎ cu un risc major eventualele recomand ǎri de „alcooloterapie” în
prevenția accidentelor cardia ce majore. Altfel spus, riscurile consumului
oricǎrei bǎuturi alcoolice dep ǎșesc cu mult beneficiile poten țiale.
Sedentarismul . S-a constatat c ǎ lipsa activit ǎții fizice regulate comport ǎ un risc
major de instalare și dezvoltare a BCV. Activitatea fizic ǎ, chiar cea obi șnuitǎ
(mers pe jos, gr ǎdinǎrit, transportul unor greut ǎți mici) dar și cea educat ǎ în
cadrul unor ore de antrenament (exerci ții aerobice,mers pe biciclet ǎ, înot,
creșterea forței musculare prin utilizarea unor greut ǎți) are efecte benefice
asupra circula ției sanguine periferice și miocardice, prin men ținerea unei
irigații eficiente la aceste nivele, sc ǎderea rezisten ței periferice, consumul
excesului de glucoz ǎ din sânge și limitarea nivelului lipidelor sanguine. În
plus, exerci țiul fizic este componenta de baz ǎ în terapia obezit ǎții (ajutǎ la
pierderea surplusului ponderal, al ǎturi de dieta hipocaloric ǎ).
Stressul . Stresul psihic constituie sursa multo r boli,inclusiv a unor boli CV grave.
Sunt cunoscute cazuri de accidente coronariene acute grave (infarct miocardic
sau moarte subit ǎ) survenite pe fondul unui stre s psihic cronic/acut sever.
Starea de încordare nervoas ǎ, angoasa, spiritul de competi ție constituie
trǎsǎturile cele mai cunoscute ale “candida tului” la infarct. Unele profesii,
prin stresul major pe care-l pot provo ca în mod repetitiv, sunt cu un risc
deosebit pentru persoanele suferinde de BCV sau pentru persoanele predis-
puse. Pilo ții de avioane, astronau ții, marinarii, medicii, conduc ǎtorii auto și
feroviari, poli țiștii, personalul din serviciile de urgen țǎ, reprezint ǎ categorii
profesionale cu o mare înc ǎrcǎturǎ de stress.
Starea de stres produce o cascad ǎ de fenomene fiziologice care îns ǎ, apǎrute
brusc sau repetate frecvent in timp, pot avea rezultate dramatice asupra
funcționǎrii normale a aparatului circulator. În condi ții de stres (pericol
iminent, veste dramatic ǎ, trǎiri emoționale intense și prelungite – concediere,
șomaj, decesul unei rude apropiat e), glandele endocrine secret ǎ în exces
adrenalina, care are numeroase ac țiuni la nivel metabolic și al circula ției:
mobilizeaz ǎ depozitele de glicog en hepatic cu cre șterea glicemiei, cre ște
colesterolul sanguin, accelereaz ǎ ritmul cardiac, cre ște necesarul de oxigen
al inimii, cre ște tonusul muscular. Altfel spus, modific ǎrile fiziologice legate
de stres au ca rol punerea organism ului în stare de alarma total ǎ, în special a
sistemului circulator, muscular și nervos central, care devin astfel capabile
de a înlatura pericolul, de a se ap ǎra și de a gǎsi soluțiile pentru rezolvarea
crizei. Existen ța unui „teren” vascular afectat deja, cu pl ǎci ateromatoase, cu
HTA sau sensibil la hipersimpaticotonie cre ște riscurile ca, în caz de stres cu
hiperadrealinemie, adaptarea la noile cerin țe metabolice și de oxigen s ǎ se

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
397facǎ insuficient, precipitînd apari ția crizelor de HTA, angor pectoral, sau mai
grav a ocluziei coronariene acute cu infarct miocardic. Hipersimpaticotonia
concomitent ǎ stǎrii de stres poate precipita tulbur ǎri acute de conducere și
ritm ale inimii, înso țite de alter ǎri hemodinamice, unele foarte grave ( șoc
cardiogen, moarte subit ǎ).
Atitudinea fa țǎ de propria s ǎnǎtate. Se ințelege prin aceasta atât conduitele
adoptate de-a lungul vie ții și care pot constitui ele însele riscuri pentru
sǎnǎtate (alimenta ție greșitǎ, alcoolism, tabagism, lipsa odihnei, spiritul de
competiție) cât și adresabilitatea pe care o are individul pentru serviciile
medicale preventive și curative. Aceast ǎ adresabilitate este rezultatul atât al
educației pe care persoana a primit-o din familie, a modelului mo ștenit și
asumat con știent de atitudine parental ǎ fațǎ de serviciile medicale, cât și al
informației oficiale oferite de sistemul de asisten țǎ sanitarǎ, a politicii
medicamentului, a cooper ǎrii și comunic ǎrii cu institu țiile medicale. Indi-
vidul trebuie sa fie format în ideea ca el insu și este responsabil pentru
propria sǎnǎtate și ca reglement ǎrile privind medicina muncii și asigurǎrile
medicale îl oblig ǎ la o conduit ǎ preventiv ǎ. În momentul de fa țǎ sistemul
asigurǎrilor de s ǎnǎtate din țara noastr ǎ este axat în principal pe finan țarea
actului medical curativ și într-o m ǎsurǎ mai micǎ a activitǎților preventive.
Existǎ un dezechilibru între bugetul de cheltuieli pentru spitaliz ǎri, tehnici
diagnostice și terapeutice de mare anvergur ǎ (dar și extrem de costisitoare
pentru etapa actual ǎ), medicamente, și bugetul de cheltuie li pentru programe
de preven ție, educa ție sanitar ǎ a pacien ților, informare medical ǎ. Acest
dezechilibru poate fi totu și explicat prin morbiditatea peste medie înre-
gistratǎ la principalele boli cronice de generative, a accidentelor, bolilor
infecto-contagioase, a patologiei copilului și a femeii. De asemenea, preva-
lența ridicatǎ a bolilor cronice la categor iile defavorizate de popula ție
(vârstnici, pensionari) impune în acest mo ment cheltuieli mai mari în sfera
medicinei curative.

III. Factorii de risc ambientali / de mediu

Autorul consider ǎ cǎ industrializarea, urbanizarea, gradul de dezvoltare econo-
micǎ, globalizarea pie ței alimentare, nivelul de dezvo ltare a serviciilor medicale, inclu-
siv accesibilitatea la se rvicii medicale, tradi țiile și modelul familial al vietii domestice
constituie factori care pot modifica în timp prevalen ța BVC.
În ceea ce prive ște factorii care țin de progresul social și economic (industria-
lizarea, dezvoltarea urban ǎ, nivelul tezaurului unei societ ǎți/comunit ǎți), trebuie
subliniat de la început c ǎ aceștia au un rol benefic în general asupra calit ǎții vieții
individului. Pe de alt ǎ parte îns ǎ, existǎ un revers materializat prin modific ǎri ale
ritmului vie ții cotidiene, a circula ției pe pia ța forței de munc ǎ, a resurselor care trebuie

Răzvan MIFTODE
398
gestionate în spiritul legilor economice și echitǎții sociale. Progresul social și economic
presupune, pe lâng ǎ facilitǎțile de net ǎgǎduit asigurate de avu țiile acumulate, și rigori,
reglement ǎri din ce în ce mai precise, care trebuie respectate de to ți. Un exemplu
concludent îl constituie „perioada de tranzitie” din țara noastr ǎ, în care societatea face
eforturi de a trece de la un sistem social, economic si poli tic la altul, diametral opus.
Aceastǎ tranziție nu se poate finaliza f ǎrǎ o adaptare „din mers” la cerin țele democra ției
și ale economiei de pia țǎ. Efortul de adaptare colectiv ǎ este perceput de mul ți
concetǎțeni ca pe o surs ǎ acutǎ sși agresivǎ de stres.
Stresul de adaptare poate produce, la persoanele mai pu țin antrenate în „manage-
mentul schimb ǎrii”, o serie de disfunc ții, disconforturi materializate prin dezechilibre
psiho-somatice, unele dintre cel e mai preocupante. Se discut ǎ despre existen ța în
România a a șa-numitei patologii a „tranzi ției”, dominat ǎ de deregl ǎrile psiho-afective și
bolile cardiovasculare.
Șomajul, pensiile și salariile mici, cre șterea prețurilor și „scumpirea” general ǎ a
coșului zilnic constituie cauzele stressului psihic recep ționat profund negativ de persoa-
nele în cauz ǎ. Veniturile mici pun în imposibilitate persoanele suferinde s ǎ își asigure
medicația modern ǎ (doveditǎ a fi eficient ǎ) care este îns ǎ în unele cazuri foarte costi-
sitoare. La aceast ǎ stare de fapt se adaug ǎ imposibilitatea practic ǎ a sistemului social de
asigurǎri de sǎnǎtate sǎ acopere m ǎcar parțial aceste costuri, datorit ǎ presiunilor finan-
ciare multidirec ționale la care este supus.

Date epidemiologice

Din cele aproximativ 17 milioane decese anual determinate de bolile vasculare,
7,2 milioane sunt produse de boala ischemic ǎ miocardic ǎ, 5,5 milioane de bolile
cerebrovasculare și aproape 4 milioane de hipertensiunea arterial ǎ sau alte boli cardiace.
În România mortalitatea prin boli cardiovasculare și cerebro-vasculare este prezentat ǎ în
Tabelul 1.
Se observ ǎ o supramortalitate masculin ǎ la grupele de vârst ǎ pânǎ la 74 ani; la
grupele de vârst ǎ >75 ani, mortalitatea este mai mare la sexul feminin, situa ție explicat ǎ
prin durata medie de via țǎ mai mare la aceast ǎ categorie de popula ție. La grupele de
vârstǎ 30-44 ani, mortalitatea prin BCV la se xul masculin este de 3 ori mai mare fa țǎ de
sexul feminin, iar la grupele de vârst ǎ 20-29 ani și 45-59 ani mortalitatea la b ǎrbați este
de 2-2,5 ori mai mare decât la femei.
Pe grupe de boli, insuficien ța cardiac ǎ (IC) determin ǎ cele mai multe decese
(55474 decese la ambele sexe), urmat ǎ de infarctul miocardic (IMA) (21855 decese) și
hipertensiunea arterial ǎ (HTA) cu 13414 decese. B ǎrbații mor mai frecvent ca urmare a
complicațiilor acute ale HTA sau prin IMA; supramortalitatea femini ǎ prin Insuficien ța
cardiacǎ s-ar putea explica prin faptul ca aceast ǎ boal are evolu ție îndelungat ǎ, afectînd
în special femeile dup ǎ vârsta de 69 ani, coroborat ǎ fiind și cu numǎrul mai mare de

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
399femei care suprave țuiesc dup ǎ aceastǎ limitǎ (care reprezint ǎ limita medie de supravie-
țuire la bǎrbați).
Referitor la sexul masculin, atrage aten ția mortalitatea prin IMA la vârste tinere,
comparativ cu femeile: de 3 ori mai mare la grupa 20-24 ani, de 4 ori mai mare la gru-
pele 30-34 ani și 40-49 ani și de 5 ori mai mare la grupele 25-29 ani respectiv 35-39 ani.

Tabel 1: Mortalitatea specific ǎ prin boli cardiovasculare (BCV) la sexul masculin și
feminin (1998) (sursa: Buletinul informativ OMS)
Mortalitatea specifica (decese la 100.000 locuitori)
Boli
cardiovasculare Hipertensiune
arterială Infarct miocardic
acut Insuficien ță
cardiacă
M F M F M F M F
525,81 366,03 35,11 32,92 92,03 38,75 165,5 128,04
Număr de decese pe grupe de vârst ă și sex
Grupa de
vârstă M F M F M F M F
0-1 an 18 18 0 0 0 0 0 0
1- 4 ani 6 2 0 0 0 0 0 0
5-9 ani 4 6 0 0 0 0 2 0
10-14 ani 14 9 0 0 2 0 2 4
15-19 ani 29 28 0 0 2 1 5 8
20-24 ani 67 27 1 2 23 7 9 4
25 –29 ani 187 95 2 1 76 15 47 34
30 –34 ani 294 105 9 1 130 34 58 34
35 –39 ani 642 190 19 12 281 55 134 68
40 –44 ani 1595 526 56 23 662 150 364 181
45 –49 ani 2596 959 112 58 1015 249 643 389
50 –54 ani 3064 1352 124 95 1095 280 867 531
55 –59 ani 4967 2450 246 188 1473 518 1594 1010
60 –64 ani 8215 4792 483 414 1910 820 2892 1982
65 –69 ani 11112 8047 798 750 2122 1129 3945 3268
70 –74 ani 13969 13330 1079 1376 2019 1466 4970 5214
75 –79 ani 12418 16700 1000 1686 1371 1441 4282 6027
80 –84 ani 9077 14592 735 1399 731 874 2758 4642
> 85 ani 12559 22145 875 1870 736 874 3315 6191
Total 80833 85375 5539 7875 13648 8207 25887 29587

Acest tabou al morbidit ǎții argumenteaz ǎ ceea ce speciali știi semnalau de mai
mult timp, și anume “întinerirea” popula ției afectat ǎ de BCV; faptul c ǎ, în prezent,
pacienții tineri cu HTA sau IMA nu mai reprezint ǎ niște cazuri neobi șnuite, oblig ǎ

Răzvan MIFTODE
400
corpul medical în totalitate și specialiștii în medicin ǎ prezentiv ǎ în mod particular s ǎ
acorde o aten ție mai mare descoperirii și cercetǎrii și a altor factori de risc poten țial a fi
implicați în geneza BCV, în afara celor “consacra ți” (ateroscleroza, hipercolesterolemia,
creșterea valorilor tensiunii arteriale, diabetul zaharat). Factorii de mediu, alimentari sau
comportamentali ar putea accelera procesul de deteriorare vascular ǎ care stǎ la baza
apariției BCV; de asemenea, stre sul negativ,unele obiceiuri d ǎunǎtoare (fumat, alcool,
droguri, auto-medica ția), adresabilitatea precar ǎ la serviciile medical e sunt factori care,
adaugați celor deja mentiona ți, ar favoriza apari ția precoce a mecanismelor fizio-
patologice responsabile pentru disfunc țiile și leziunile în sfera cardio-vascular ǎ.

Tabel 2: Mortalitatea specific ǎ prin boli cerebro-vasculare în România
Mortalitatea specific ǎ prin boli cerebrovasculare
(nr. Decese/100.000 locuitori)
Boli cerebro-vasculare Hemoragia cerebral ǎ Accidentul ischemic
cerebral
M F M F M F
165,5 128 27,17 20,75 ,75 5,25
Mortalitatea specific ǎ pe grupe de vârst ǎ și sex
Grupa de
vârstǎ M F M F M F
0-1 an 0 0 0 0 0 0
1- 4 ani 0 0 0 0 0 0
5-9 ani 2 0 2 0 0 0
10-14 ani 2 4 2 4 0 0
15-19 ani 5 8 5 8 0 0
20-24 ani 9 4 7 3 0 1
25 –29 ani 47 34 21 12 1 2
30 –34 ani 58 34 29 15 3 3
35 –39 ani 134 68 57 37 4 4
40 –44 ani 364 181 150 80 18 5
45 –49 ani 643 389 229 179 28 15
50 –54 ani 867 531 273 196 47 21
55 –59 ani 1594 1010 410 305 79 35
60 –64 ani 2892 1982 582 463 120 99
65 –69 ani 3945 3268 656 610 150 145
70 –74 ani 4970 5214 702 761 218 243
75 –79 ani 4282 6027 497 737 196 264
80 –84 ani 2758 4642 251 431 103 170
> 85 ani 3315 6191 237 454 95 205
Total 25887 29587 4110 4268 1062 1212

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
401Se observ ǎ o supramortalitate a sexului feminin, atât per total (29587 decese/an
la femei fa țǎ de 25887 decese anual la barba ți), cât și specific pe tip de accident
vascular. Atât în cazul hemoragiei cerebrale cât și al ischemiei cerebrale (infarctului
cerebral), mortalitatea este mai mare la femei.
Aceastǎ constatare general ǎ trebuie îns ǎ analizatǎ și prin compararea mortalit ǎții
specifice pe grupe de vârst ǎ. Se constat ǎ astfel o supramortalitate masculin ǎ la
majoritatea grupelor de vârst ǎ, particular a gr upelor de vârst ǎ activǎ (de la 20 ani pân ǎ
la 64 ani) precum și a vârstei de grani țǎ coincizînd cu perioada pension ǎrii (64-69 ani).
Dupǎ aceastǎ vârstǎ, raportul de inverseaz ǎ dominînd supramortalitatea feminin ǎ.
Explicația constǎ probabil în num ǎrul mai mare de femei care suprave țuiesc dup ǎ vârsta
de 69 ani, comparativ cu popula ția masculin ǎ (conform valorilor duratei medii de via țǎ,
care la barbati se situeaza în jurul vârstei de 68 ani), m ǎrindu-se propor țional riscul
acestora de deces prin acci dente vasculare cerebrale.

Mijloace de preven ție

Activitatea medical ǎ și educaționalǎ preventiv ǎ la nivel individual trebuie sǎ
aibǎ ca obiective:
1. Reducerea cantit ǎții de lipide de origine animal ǎ (bogate in colesterol „r ǎu”)
cu lipide de origine vegeta ǎ sau de pe ște (bogate in gr ǎsimi nesaturate,
protectoare ale sistemului circulator).
2. Dieta bazat ǎ pe legume, fructe, cereale, nuci, pe ște, lactate dietetice;
3. reducerea consumului de sare și a glucidelor rafinate sau concentrate;
4. activitate zilnic ǎ regulatǎ de minim 30 minute;
5. renunțarea la fumat;
6. controlul greut ǎții corporale;
7. ținerea sub control a valorilor glicemiei (glucoza din sânge), și a lipidelor
(colesterolul și trigliceridele), precum și tratamentul eficient al diabetului
zaharat instalat sau a hiperlipidemiilor;
8. adoptarea unui mod de via țǎ profesional ǎ riguroasǎ, utilizarea programului
zilnic, sǎptamânal, lunar pentru planificarea activit ǎților.
9. Pregǎtirea pentru pensionare (incluzînd și asigurarea veniturilor necesare
acestei perioade).
Pe plan colectiv , politica sanitar ǎ în acest domeniu se poate axa pe câteva
direcții principale, și anume:
a. strategia terapeutic ǎ destinatǎ atât persoanelor cu fact ori de risc majori care
nu au suferit o complica ție acutǎ amenințǎtoare (IMA, AVC) cât și persoa-
nelor care au prezentat în trecut astfel de accidente și cǎrora trebuie s ǎ li se
asigure accesibilitatea la mijloacele mode rne de tratament. La ambele grupe,
3 categorii de medicamente sunt ut ile în acest moment (în asociere) și anume
statinele și fibrații (pentru controlul hiperlipidemiilor și al procesului de

Răzvan MIFTODE
402
ateroscleroz ǎ coronarian ǎ și cerebral ǎ), medicația antihipertensiv ǎ și aspirina
(pentru men ținerea fluidit ǎții sanguine și evitarea riscului de tromboz ǎ
arterialǎ). În acest sens, programe na ționale pot fi utile în sensul cre șterii
accesibilit ǎții la aceast ǎ terapie a popula ției defavorizate care prezint ǎ un risc
major pentru complica țiile bolilor cardio și cerebro-vasculare. În România se
deruleaza în prezent un astfel de program numit “Inimi pentru inimi”, sub patronajul Ministerului S ǎnǎtǎții și Casei Na ționale de Asigur ǎri de Sǎnǎtate,
prin intermediul c ǎruia zeci de mii de suferinzi cardiaci au beneficiat de
medicație modern ǎ la costuri minime (s-a as igurat accesibilitate pentru to ți
pacienții care au beneficiat de aceste facilit ǎți).
b. Promovarea unei politici nutri ționale cu riscuri minime pentru s ǎnǎtate.
Caracterul “industrializat” al alimenta ției prezint ǎ unele avantaje în aceea ce
privește controlul calit ǎții produselor și a compozi
ției acestora. Industria
alimentar ǎ poate oferi consumatorilor produse dietetice, cu con ținut foarte
redus în gr ǎsimi animale, glucide, sare. De asemenea, implicarea produc ǎto-
rilor de alimente în programe de promovare a unui stil alimentar s ǎnǎtos,
facilitarea de c ǎtre guvern, case de asigur ǎri medicale și companii de asigu-
rǎri generale a unei publicit ǎți și educații sanitare destinate publicului larg,
implicarea sistemului primar de îngrijiri medicale în aceste activit ǎți preven-
tive, pot avea efecte dintre cele mai benefice. Astfel de m ǎsuri sunt deja luate
în unele țǎri ale lumii. De exemplu, în Marea Britanie, un program guverna-
mental a promovat sc ǎderea cantit ǎții de sare la mai mult de ¼ din totalul
bǎuturilor și produselor alimentare. În Maur itius, guvernul a promovat redu-
cerea grǎsimilor saturate (periculoase) din compozi ția uleiului de palmier sau
soia. În Koreea, s-a prom ovat intens reabilitarea buc ǎtǎriei tradiționale, a
alimentelor locale, mai diet etice decât produsele sau buc ǎtǎria de import. Un
program derulat în Japonia și care a avut ca mijloace de ac țiune scǎderea
sǎrii din alimenta ție coroborat ǎ cu aplicarea unei terapii antihipertensive
optime a avut ca rezultat sc ǎderea valorilor TA la popula ția țintǎ; rata acci-
dentelor vasculare cerebrale a sc ǎzut cu 70%. Rezultate foarte bune s-au
obținut în Finlanda, mai precis în re giunea Karelia de Nord, caracterizat ǎ cu
un deceniu în urm ǎ printr-o rat ǎ foarte ridicat ǎ a bolilor cardiovasculare. Un
program îmbinînd educa ția pentru s ǎnǎtate și alimenta ția raționalǎ a avut
rezultate spectaculoase, în momentul actual, aceast ǎ regiune avînd o rat ǎ a
bolilor cardiace cu mult sub media continental ǎ. Interven ții asemǎnǎtoare au
fost semnalate și în Noua Zeeland ǎ și Statele Unite ale Americii (date supli-
mentare pot fi ob ținute prin studierea site-ului WHO).
c. Incurajarea educa ției fizice, a com baterii tabagismului și consumului
excesiv de alcool. Mișcarea fizic ǎ organizat ǎ, cu dozarea corespunz ǎtoare a
efortului depus, este benefic ǎ pentru s ǎnǎtatea psihic ǎ și fizicǎ a oricǎrei
persoane, indiferent de vârst ǎ. Educația fizicǎ în unitǎțile de înv ǎțǎmânt

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
403trebuie sǎ fie adaptat ǎ potențialului fizic mediu al copiilor și adolescen ților și
necesitǎților de dezvoltare armonioas ǎ a organismului. Interven ția guverna-
mentalǎ în acest domeniu poate fi benefic ǎ, cu atât mai mult cu cât fondurile
necesare pentru dezvoltarea culturii fizice nu pot fi acoperite – cel pu țin
deocamdat ǎ – din alte fonduri decât cele publice. În ceea ce prive ște taba-
gismul, acesta continu ǎ sǎ facǎ milioane de victime anual; politica statului
trebuie sǎ fie de descurajare permanent ǎ a acestui obicei, atât prin pârghii
economice (accize crescute, co mbaterea contrabandei) cât și legislative (inter-
zicerea publicit ǎții, interzicerea comercializârii la minori) sau educa ționale
(programe de promovare a beneficiilor renun țǎrii la fumat, educa ție general ǎ
pentru sanatate, încurajarea medicilor de familie și a pediatrilor de a se
implica organizat în ac țiuni de instruire și informare a tinerei generatii și nu
numai). Din p ǎcate, deși s-au luat multe astfel de m ǎsuri, rata tabagismului
pe plan mondial și în România continu ǎ sǎ creascǎ, deși în unele zone ale
planetei, astfel de ac țiuni susținute au avut succes (exemplu – S.U.A., unde
rata consumatorilor de tutun a sc ǎzut constant în ultimile decenii; foarte
recent, Guvernul S.U.A. a declan șat un adev ǎrat razboi împotriva marilor
concerne produc ǎtoare de tutun). O problem ǎ gravǎ și cu implica ții dezas-
truoase în s ǎnǎtate o constituie consumul de alcool. Și în acest caz, factorii
decizionali ai societ ǎții trebuie s ǎ intervinǎ prin mijloace economice, juri-
dice, legislative și educațional-informa țional pentru st ǎpânirea acestui feno-
men. În România nu se cunoa ște exact consumul de alcool anual, deoarece
existǎ încǎ o mare produc ție în gospod ǎriile particulare, care nu poate fi
decât estimat ǎ, și care nu poate fi introdus ǎ în evaluarea acestui fenomen. Pe
lângǎ acest aspect de ordin statistic, produc ția particular ǎ de bǎuturi alcoolice
scapǎ controlului calit ǎții unor astfel de produse, cel mai adesea ele fiind de
calitate inferioar ǎ, foarte dǎunǎtoare sǎnǎtații. Din nefericire, inclusiv mass-
media nu particip ǎ la efortul de educa ție pentru s ǎnǎtate, tolerînd o publi-
citate agresiv ǎ atât în jurnale cât mai ales, la televiziune.
La începutul mileniului 3, O.M.S. a demarat un program pentru monitorizarea și
prevenția bolilor cardiovasculare. Principalele boli avute în vedere sunt HTA, boala
coronarian ǎ, boala cerebrovascular ǎ, bolile arterelor periferice, insuficien ța cardiac ǎ,
cardita reumatismal ǎ (reumatismul articular acut) , bolile cardiace congenitale și
cardiomiopatiile (boli care afecteaz ǎ direct mu șchiul inimii). Acest program s-a bazat pe
o serie de eviden țe, dintre care se enumer ǎ: 1) 1/3 din decesele le plan mondial în 1999
s-au datorat bolilor cardiovasculare; 2) țǎrile subdezvoltate și cele cu dezvoltare medie
au „generat” mai bine de 78% din nr. total de decese prin BCV; 3) estimarea c ǎ în 2010
în aceste țǎri BCV vor fi principala cauz ǎ de deces.
Se subliniaz ǎ cǎ în zonele s ǎrace, pe lâng ǎ factorii de risc „tradi ționali” cum ar fi
tabagismul, sedentarismul și dieta alimentar ǎ nesǎnǎtoasǎ, au aparut noi factori de risc –
greutatea sc ăzutǎ la naștere, deficitul de acid folic și infecțiile apărând cel mai frecvent

Răzvan MIFTODE
404
la populația foarte s ǎracǎ a planetei. În acelasi timp, cost urile pentru îngrijirile medicale
sunt foarte ridicate, „deturnând” o mare parte din deja atât de s ăracele resurse destinate
sǎnǎtǎții din aceste zone.
Din punct de vedere social, situa ția morbidit ǎții cardiovasculare din aceste zone
defavorizate se r ǎsfrânge dramatic și asupra structurii și funcționalitǎții populaționale.
Bolile cardiovasculare afecteaz ǎ în principal popula ția de vârst ǎ medie, activ ǎ încǎ.
Apariția și dezvoltarea BCV la aceast ǎ populație are drept consecin țǎ dislocarea din
mediul muncii a unui pro cent important al for ței de munc ǎ, cu efecte economice
dezastruoase asupra individului și a membrilor familiei sale.
Ca instrumente de lucru pentru sc ǎderea prevalen ței complica țiilor BCV în
aceste zone defavorizate, programul OMS prevede: m ǎsuri de sc ǎdere a factorilor de
risc și a consecin țelor economice și sociale determinate de ace știa, dezoltarea de stan-
darde medicale axate pe raportul cost/eficien țǎ în managementul BCV, ac țiuni globale
de creștere a capacit ǎții țǎrilor de a face fa țǎ criteriilor de calitate în asisten ța BCV;
supravegherea și evaluarea factorilor de risc și, nu în ultimul rând, dezvoltarea unor
rețele intestatale, interregionale și globale de cooperare și control a acest maladii.

2. Bolile pulmonare cronice

Bolile pulmonare cronice reprezint ǎ o problem ǎ important ǎ de sǎnǎtate public ǎ,
atât prin inciden ța și prevalen ța situate la cote înalte, cât și prin num ǎrul mare de
invaliditǎți determinate. Bolile pulmonare cronice se situeaz ǎ pe locul al treilea drept
cauzǎ de deces (dup ǎ bolile cardiovasculare și cancer).
Managementul general în bolile pulmonare cronice interfer ǎ adesea cu domeniul
poluǎrii atmosferice, noxelor industriale și tabagismului.
Cele mai frecvente și grave afec țiuni pulmonare cu evolu ție cronic ǎ sunt
reprezentate de boala obstructiv ǎ cronicǎ pulmonar ǎ (BPOC) ( chronic obstructive
pulmonary disease – COPD), astmul bron șic și pneumoconiozele.

Boala pulmonar ǎ obstructiv ǎ cronicǎ

Prevalența BPOC este evaluat ǎ la 7-8% din popula ție (circa 800000 persoane);
se apreciaz ǎ însǎ cǎ aceastǎ boalǎ este subdiagnosticat ǎ, numai 35-40% din pacien ți
fiind în eviden țele naționale.
În SUA prevalen ța BPOC în 1993 era cu 60% ma i mare comparativ cu 1982,
înregistrîndu-se la acea dat ǎ aproximativ 100000 decese (dublu fa țǎ de 1979) (Mrk).
Se constat ǎ cǎ prevalen ța, inciden ța și mortalitatea prin BPOC cre ște cu vârsta;
de asemenea, renun țarea precoce la fumat scade prevalen ța și incidența, dar dac ǎ acest
factor este îndep ǎrtat tardiv, mortalitatea nu este influen țatǎ dacǎ boala s-a instalat deja.

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
405Bǎrbații sunt cel mai afecta ți de aceast ǎ patologie; cei mai expu și riscului sunt
muncitorii necalifica ți care depun eforturi fizice grele în anumite profesii, mediul
profesional poluat, fumatul.
BPOC este o boal ǎ invalidant ǎ, în stadiile avansate manifestîndu-se printr-un
sindrom de insuficien țǎ respiratorie asociat cu suferin ța multi-organic ǎ (cerebral ǎ,
cardiacǎ, digestiv ǎ), decesul survenind de obicei printr-o complica ție (infecție pulmo-
narǎ, insuficien ța cardiacǎ acutǎ, hipoxie cerebral ǎ cu stop cardio-re spirator, pneumo-
torax). Managementul BPOC genereaz ǎ mari cheltuieli (circa 2000 miliarde lei – prin
spitalizǎri, tratamente, invaliditate temporar ǎ sau permanent ǎ etc.).
Cauzele BPOC sunt multiple. Se suspicioneaz ǎ atât o component ǎ geneticǎ
(predispozi ție pentru dezvoltarea în timp a unei afec țiuni pulmonare ca parte a acestui
sindrom de obstruc ție pulmonar ǎ) cât și numerosi factori externi: fumatul (în primul
rând), poluarea atmosferic ǎ, mediul de munc ǎ, noxele industriale, infec țiile bronho-
pulmonare repetate și tratate incorect).
Fumatul. În SUA, fumatul asociat cu vârsta adult ǎ reprezint ǎ riscuri cumulate
pentru mai mult de 85% din cazu rile de BPOC. Alterarea func ției respiratorii de c
ǎtre
fumat a fost dovedit ǎ prin numeroase studii, fum ǎtorii prezentînd în plus mai frecvent
simptome respiratorii sup ǎrǎtoare (tuse, expectora ție trenant ǎ, respirație dificilǎ). De
asemenea, declinul parametrilor respirat ori (explicabil prin înaintarea în vârst ǎ) este mai
accelerat la fum ǎtori comparativ cu nefum ǎtorii.
Poluarea aerului. Deși este un factor important de risc, ponderea sa în dete-
riorarea func ției respiratorii este mai redus ǎ decât implicarea fumatului. Poluarea poate
avea mai multe surse: încalzirea înc ǎperilor cu combustibil so lid în asociere cu o
ventilație nesatisf ǎcǎtoare, mediul de munc ǎ poluat cu vapori sau pul beri (siliciu, praf),
poluarea prin gazele de e șapament etc.

Astmul bronsic

Reprezint ǎ un sindrom care apare la persoane cu susceptibilitate genetic ǎ,
caracterizat prin crize par oxistice de dispnee (respira ție dificilǎ) reversibile spontan sau
sub tratament.
Prevalența AB în popula ție este ridicat ǎ: în România se estimeaza c ǎ între 7 și 8
% din popula ție suferǎ de diverse forme clinice de astm (circa 1 milion de persoane); în
SUA, 12 milioane de oameni au astm bron șic; aceastǎ boalǎ reprezint ǎ principala cauz ǎ
de spitalizare a copiilor și de absenteism școlar.
Deși mijloacele terapeutice s-au dezvoltat și au devenit mult mai eficace, totu și
mortalitatea prin AB prezint ǎ o creștere permanent ǎ. Acest fapt se datoreaz ǎ în primul
rând opțiunilor inadecvate de terapie și în doze ineficace, atitudi ni favorizate de evolu ția

Răzvan MIFTODE
406
discontinu ǎ a astmului (perioade cu exacerb ǎri urmate de perioade de ameliorare a
simptomelor) care induc e pacientului o fals ǎ impresie de vindecare a bolii.
Implicațiile personale, profesionale și sociale ofer ǎ acestei boli cronice
dimensiunile unei probleme majore de s ǎnǎtate public ǎ. În România nu se cunosc cu
exactitate costurile pentru asisten ța medical ǎ a pacienților astmatici; spre compara ție, în
SUA se cheltuie anual peste 2 miliarde $ pentru spitalizarea acestor pacien ți, iar
cheltuielile totale pentru îngrijirea lor se ridic ǎ la peste 6 miliarde $ anual.
Cauzele apariției AB:
– factori alergeni (polen, acarieni, pene) – infecțiile virale
– utilizarea de medicamente antiinfl amatorii nesteroidiene (aspirina)
– afecțiunile ORL (rinita, sinusita)
Factorii care favorizeaz ǎ declanșarea crizelor de astm sunt doar în parte
cunoscuți: expunerea la cantit ǎți masive de alergeni sau poluan ți, infecțiile acute ale
cǎilor respiratorii, emo țiile, efortul fizic sau factori psihologici care determin ǎ reacții
exteriorizate (râs, plâns, țipǎt etc.).
Crizele de astm sunt grevate de o serie de complica ții care pot amenin ța viața
bolnavului: distruc ția țesutului pulmonar cu apari ția pneumotoraxului (acumulare de aer
în cavitatea pleural ǎ), a atelectaziei pulmonare (colabarea pulmonului, secundar ǎ
distrucției de
țesut pulmonar și pǎtrunderii aerului în cavitat ea toracica), insuficien ța
cardiacǎ acutǎ etc.
Pe termen lung, pacien ții cu astm bronsic prezint ǎ o serie de deficien țe care le
modificǎ rolul lor social și profesional:
– handicap fizic : astmaticii trebuie s ǎ-și limiteze mult activitatea fizic ǎ pentru a
preveni declan șarea unei crize de astm; sportul este contrandicat la
acești pacienți, cu excep ția înotului sau a ciclismului.
– handicap profesional : pacienții cu astm trebuie s ǎ evite locuri de munc ǎ cu risc
pentru sǎnǎtatea lor (agricultur ǎ, sere, biblioteci, fabrici de produse
chimice, industria medicamentelor, produselor biologice de uz uman
sau veterinar, zootehnie, apicultur ǎ, locuri de munc ǎ poluate etc);
– handicap educa țional : astmul bronsic determin ǎ prin exacerb ǎrile sale,
absenteism școlar important;
– handicap social : pacienții cu astm se pot considera marginaliza ți în unele
situații (profesional, educativ, sportiv e etc.) ceea ce impune o asisten țǎ
psihologic ǎ și ocupațional-profesional ǎ.

Este evident c ǎ pentru un management de calitate al acestor pacien ți este
necesarǎ intervenția unei echipe de profesioni ști (medic de familie, medic pneumolog,
psiholog, asistent social, jurist) care s ǎ identifice și sǎ rezolve fiecare din problemele
apǎrute.

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
407Pneumopatiile ocupationale

Sunt afec țiuni legate direct de inhalarea unor substan țe prezente în mediul
profesional (Merck Manual 2002).
Substanța incriminat ǎ poate fi de natur ǎ solidǎ, lichidǎ, gazoasǎ, solubilǎ sau
insolubilǎ; sediul canton ǎrii acestor substan țe este reprezentat de c ǎile respiratorii
superioare (nas, faringe) sau inferioare (alveole pulmonare).
Efectele penetr ǎrii și înmagazin ǎrii substan țelor din mediul profesional sunt
multiple și de gravitate variabil ǎ:
– rinite cronice – cancer nazal – cancer faringian
– cancer pulmonar sau pleural
– pneumoconioze (pneumopatii determinate de inhalarea și depozitarea substan-
țelor strǎine la nivel pulmonar)
Nu toate persoanele care sunt expuse acestor substan țe dezvolt ǎ o boalǎ
profesional ǎ respiratorie. Riscul este variabil de la persoan ǎ la persoan ǎ, cele mai
expuse avînd un deficit prealabil de epurare alveolo-bronsica a subs țantelor str ǎine
inhalate.

3. Bolile digestive cronice

Aparatul digestiv are un rol esen țial pentru dezvoltarea și viabilitatea orga-
nismului uman. Este alc ǎtuit din tubul digestiv (format din cavitatea oral ǎ, faringe,
esofag, stomac, intestin sub țire și colon) și organele anex ǎ, reprezentate de ficat,
pancreas și vezicula biliar ǎ. La nivelul tubului digestiv alimentele ingerate sunt
prelucrate pentru ac țiunea de absorb ție a nutrimentelor, care se realizeaz ǎ tot la acest
nivel. Ficatul și pancreasul intervin prin secre țiile exocrine în realizarea acestei func ții.
În același timp, aceste dou ǎ organe (care, departe de a fi doar „anexe” ale tubului
digestiv), sunt esen țiale pentru organism – ficatul are func ție de sintez ǎ a unor enzime,
elemente de structur ǎ, iar pancreasul intervine decisiv în metabolismul glucidelor, prin
sinteza celor 2 hormoni care men țin echilibrul glucidic: insulina – cu rol hipoglicemiant,
și glucagonul – cu rol hiperglicemiant.
Patologia aparatului digestiv este cunoscut ǎ, în mod tradi țional, mai mult prin
bolile acute infec țioase (boala diareic ǎ acutǎ, parazitoze, hepatita acut ǎ), și mai puțin
prin bolile sale cronice.
Bolile cronice digestive , reprezentate în mod special de boala ulceroas ǎ, hepato-
patiile cronice, colopatiile croni ce, pancreatitele cronice, se deta șeazǎ prin frecven ța lor
în popula ția general ǎ, etiologia complex ǎ și variatǎ, influențarea calit ǎții vieții și

Răzvan MIFTODE
408
prognosticul de multe ori dramatic al unora dintre acestea. Unele îmbrac ǎ forme severe,
necesitînd spitaliz ǎri repetate și uneori interven ții chirurgicale. Caracterul cronic și
invalidant genereaz ǎ un numǎr important de concedii medicale sau pension ǎri survenite
la vârstele cele mai productive (s e constituie într-o adevarat ǎ patologie a vârstelor
active) și produc pierderi premature de vie ți omenești (mortalitatea specific ǎ ocupǎ, de
exemplu, locul al 4-lea în cadrul mortalit ǎții generale în țara noastr ǎ).

Factori cauzali

Pentru cele 4 categorii mari de boli dige stive cronice (ulcerul, hepatopatiile,
colopatiile și pancreatitele) factorii cauzali sunt multipli; unii sunt comuni acestora, al ții
sunt specifici fiec ǎrei categorii de boal ǎ, iar altele sunt consecin ța existenței anterioare a
unei alte boli în sfera digestiv ǎ sau a altui organ (de exemplu, insuficien ța cardiac ǎ
dreaptǎ se insoțește în timp de afectarea ficatului, cu apari ția cirozei cardiace).
Factorii cauzali pot fi grupa ți:
– factori ereditari
– factori imunitari
– factori toxici
– factori infectio și
– factori proveni ți din mediul de via țǎ sau profesional
– factori iatrogeni (medicamente, interven ții diagnostice sau terapeutice etc.).
Acești factori rareori ac ționeazǎ izolat; de cele mai multe ori, în patogeneza unei boli
digestive cronice se întâlnesc mai mul ți factori cauzali, ac ționînd sinergic sau cumulat.
Pentru boala ulceroas ǎ, în prezent se apreciaz ǎ cǎ 2 factori sunt încrimina ți în
producerea acesteia: infec ția cronicǎ cu Helicobacter pylori și utilizarea de antiinfla-
matorii nesteroidiene (aspirina, indome tacin, diclofenac, fenilbutazona etc.) și chiar a
obișnuitului paracetamol.
În cazul gastritelor cronice, în afara celor 2 factori mentiona ți mai sus, se
adaugǎ factorii fizici (iradierea și substanțele corozive), parazi ți (nematode), alcoolul și
fumatul. De asemenea exist ǎ o corelare cu alte boli care favorizeaz ǎ apariția unei
gastrite de înso țire (anemia prin deficit de vitamina B12, unele boli de sistem: sarcoi-
doza, amiloidoza, tuberculoza).
În producerea gastritelor și a ulcerului gastro-duodenal, s-au incriminat, ca
factori favorizan ți: ingestia de alimente fierbin ți/reci, alimentele acide, picante,
condimentele, pr ǎjelile, afum ǎturile, consumul exagerat de legume sau fructe proaspete,
dulciurile concentrate, aluaturile proaspete. Alcoolul poate produce și întreține suferin ța
gastro-intestinal ǎ.
Enteropatiile cronice sunt determinate de o serie de factori cauzali sau
favorizan ți: greșeli alimentare, dieta vegetarian ǎ, parazitozele dige stive cronice, into-
leranța la glucide, inflama țiile cronice ale mucoasei intestinale, disfunc ții pancreatice.
Hepatitele cronice sunt produse în special de infec ția cronic ǎ cu virusuri
hepatitice (B, C, D etc.), toxice (medicam ente, toxice industriale), alcool etc.

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
409Hepatita viral ă cronică
Existǎ unanimitate de p ǎreri cǎ aceastǎ patologie reprezint ǎ un mare pericol
pentru via ța populatiei. Conform datelor anun țate de Institutul de Boli Infec țioase
“Matei Bal ș”, inciden ța infecțiilor cu virus B și C în România a fost, în anul 2003, de
7% pentru virusul B și de 6,5–7% pentru virusul C. În compara ție, în anul 1990,
incidența a fost de 13% (pentru virusul B) și între 3,54–4% pentru virusul C.
Existǎ diferențe prognostice în ceea ce prive ște evoluția în viitor a celor 2 tipuri
de infectie hepatic ǎ viralǎ. Dacǎ pentru virusul B, pentru care exist ǎ deja un vaccin
eficient, sunt sanse apreciabile de limitare a r ǎspândirii acestuia,în ceea ce prive ște
virusul C, situa ția rǎmâne preocupant ǎ. Ca urmare a declan șǎrii, în 1995, a vaccin ǎrii
contra virusului hepatitic B, inciden ța acestei infec ții a scǎzut. În schimb, infec ția cu
virusul hepatitic C – greu de st ǎpânit, și în consecin țǎ, imposibil de sintetizat un vaccin
eficace contra lui – prezint ǎ o inciden țǎ din ce în ce mai mare (atît în Romania, cât și pe
plan mondial).
Se consider ǎ cǎ din totalul celor infecta ți cu virus C, 80 % devin purt ǎtori și
numai 20% se debaraseaz ǎ de virus (se vindec ǎ). Din totalul purt ǎtorilor, 60% dezvolt ǎ
o boalǎ cronicǎ de ficat, 40% evolueaz ǎ cǎtre cirozǎ și 15-20% c ǎtre cancerul hepatic.
Calea de transmitere a acestei infec ții este multipl ǎ: contactul sexual (1-10%), utilizarea
instrumentarului chirurgical sau cosmetic c ontaminat, preparate de sânge, contactul cu
sânge contaminat etc. Persoanele expuse riscului contamin ǎrii sunt: rudele infecta ților,
personal medical, utilizatorii de droguri injectate, pers onalul de îngrjire din c ǎmine-
spital, aziluri, institu ții pentru copii etc.
Multe hepatite apar în urma consumului unor medicamente (izoniazid ǎ, nitrofu-
rantoinul, acetaminofenul). În alte cazuri, mecanisme autoimune sunt incriminate
(organismul atac ǎ structurile hepatice prin anticorpi sintetizati contra acestora), iar in
alte cazuri, etiologia ramâne necunoscut ǎ/
Ciroza hepatic ǎ. Se apreciaza ca la populatia intre 45–65 ani, ciroza constituie a
3-a cauza de deces in tarile industrializate (bupa bolile cardiovasculare si cancer).
Majoritatea sunt secundare abuzului de al cool. In Africa si Asia, ciroza secundara
infectiei cronice cu virus hepatitc B constituie o cauza majora de deces.
Cauzele cirozei: infectii cronice virale sa u parazitare, expunerea la toxice, boli
hepato-biliare (obstructia cailor biliare prin malformatii, calculi, tumori), boli cardio-
vasculare, metabolice (hemocromatoza, boala Wilson etc). Factori favorizanti sunt si
diabetul zaharat sau malnutritia.
Factori din mediul de via ță

Sunt multipli si asociati, participind la ap aritie si intretinerea bolilor digestive
cronice.
Ritmul neregulat al alimentatiei (deter minind dezordine in functionarea tubului
digestiv), stresul, consumul de alimente al terate sau netolerate, alimentele cu potential
alergenic (unele fructe sau legume, condimente, amelioratori, coservan ți), pregătirea
culinară neadecvat ă, nesănătoasă (prăjeli, copturi, toc ături, rânta șuri), trecerea brusc ă de

Răzvan MIFTODE
410
la un tip de alimenta ție la altul, excesul de b ăuturi alcoolice și cafeină, alimente la
temperaturi neobi șnuite pentru organism (prea calde sau prea reci), constituie elemente
care întrețin bolile din sfera gastro-duodenal ă, enteritele, hepatitele, colopatiile cronice.

Tulburǎrile psihice

Tulburǎrile psihice se definesc prin existen ța unor tulbur ǎri de afectivitate și/sau
comportament social.
Reprezint ǎ o problem ǎ important ǎ de sǎnǎtate public ǎ, atât prin inciden ța și
prevalența lor, cât și prin multiplele probleme sociale generate (handicap, pension ǎri
precoce).
Tulburǎrile psihice genereaz ǎ suferința individului și a familiei, dezinser ție
socialǎ și profesional ǎ, handicap psihic și intelectual. Se consider ǎ cǎ dezechilibrele
psihice pot fi și la originea unor flageluri sociale cu m ar fi alcoolismul, tabagismul,
toxicomania și delincven ța.
Se apreciaz ǎ cǎ în prezent 1/3 din intern ǎri sunt motivate prin tulbur ǎri mentale,
iar peste 10% din oameni consum ǎ regulat un medicament psihotrop (pentru st ǎri
depresive, angoas ǎ, tulburǎri de somn).
Trebuie facut ǎ o diferen țiere între boala psihic ǎ și retardul mintal . Întârzierea
mintalǎ (retardul mintal) reprezint ǎ existența unei capacit ǎți intelectuale (de memorare,
înțelegere, analiz ǎ) reduse sub limita inferioar ǎ a normalului, cu origini în perioada
copilǎriei. Bolnavul psihic are un nivel de inteligen țǎ/intelectiv normal, de și prezența
suferinței poate diminua performan țele acestuia.
Cauzele suferin țelor psihice nu sunt pe deplin elucidate.
1. Un anumit determinism genetic a fost incriminat, f ǎrǎ a se aduce argumente
solide în favoarea acestei supozi ții. Existǎ totuși date din literatura de specia-
litate care constat ǎ o anumit ǎ agregare a bolilor psihice în cadrul unor familii, fie
la acelea și generații sau la genera ții succesive (p ǎrinți–copii–nepo ți). Unele
psihoze pot avea o cauz ǎ geneticǎ.
2. Au fost incriminate de asemenea tulburǎri biochimice produse la nivelul
sistemului nervos central, în special în cazul depresiilor.
3. Nu în ultimul rând, factorii familiali, sociali, profesionali pot fi inclu și în
rândul circumstan țelor favorizante sau cauzale pentru unele dezechilibre psihice.
În psihiatrie sunt cunoscute depresiile reactive (ap ǎrute în urma unor evenimente
nefericite, tragice din via ța persoanei suferinde: decesul unei rude apropiate,
divorțul, concedierea, falimentul, prizonieratul sau deten ția etc.) sau manifest ǎ-
rile nevrotice ap ǎrute pe fondul unei suferin țe fizice (somatice).
Boala psihic ǎ trebuie abordat ǎ ca orice alt ǎ boalǎ, fǎrǎ a incrimina pacientul sau
a–l cataloga într-un fel diferit de al ți bolnavi. Pacientul cu pr obleme psihice beneficiaz ǎ
de terapie complex ǎ, condusǎ de un specialist în domeniu. În rare situa ții persoana în
cauzǎ se poate re-echilibra prin proprie voin țǎ și educație, apelîndu-se la terapie; cel mai
adesea îns ǎ, ea are nevoie de ajutorul societ ǎții și al medicilor. Lipsa interven ției

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
411terapeutice poate conduce la consecin țe dintre cele mai grave pentru pacient și anturaj:
agravarea suferin ței, decompens ǎri frecvente, alterarea comportamentului cu apari ția de
conduite antisociale, degradarea continu ǎ a statutului social si profesional etc. Trebuie
subliniat c ǎ terapia cre ște șansele de recuperare și reinserție a pacientului psihic, cu
condiția ca cel în cauz ǎ sǎ respecte regulile de dispensarizare, de preven ție a recidivelor
și prin abordarea unui mod de via țǎ adecvat.

Categorii popula ționale cu risc

Orice om poate dezvolta, de-a lungul vie ții, o suferin țǎ psihicǎ. Fiecare etap ǎ a
vieții prezint ǎ factori care pot favoriza dezechilibre psiho-afective de intensitate și
duratǎ variabile.
Copiii și adolescen ții sunt categorii vulnerabile la factorii nocivi din exterior
(familiali, școlari, afectivi), putînd dezvolta u șor diferite forme de suferin țǎ psihicǎ. În
special conflictele familiale, divor țul sau decesul unuia din p ǎrinți, modific ǎrile hormo-
nale, a înf ǎțișǎrii, influen ța grupului, pot produce de vieri comportamentale și de caracter
la aceste vârste.
Adulții prezintǎ riscul de a dezvolta tulbur ǎri psihice, datorit ǎ presiunilor exerci-
tate de responsabilit ǎțile majore care le revin, problemele legate de profesie, de somaj,
conflictele familiale, p ǎrǎsirea cǎminului de c ǎtre copii etc.
Vârstnicii sunt o categorie foarte expus ǎ pentru aceast ǎ grupǎ de boli; factorii
care favorizeaz ǎ aceastǎ vulnerabilitate țin de modific ǎrile intervenite în structura
familiei și a relațiilor familiale, în statutul profesional, dar și deteriorarea progresiv ǎ a
funcțiilor organismului (pierderea treptat ǎ a autonomiei, a func țiilor organelor de sim ț, a
activitǎții cerebrale).
Tabelul 2 rezum ǎ factorii care favorizeaz ǎ tulburǎrile mintale.

Tabel 2: Factori favorizan ți pentru tulbur ǎrile mintale
Categoria
populaționalǎ Factori favorizan ți
Copii și adolescen ți Probleme familiale:
– disoluția familiei
– un singur p ǎrinte (mama)
– supraveghere rigid ǎ
– carențe educative: o educa ție prea „liber ǎ”, absența
imaginii tat ǎlui sau o imagine devalorizat ǎ a acestuia
– carențe afective: lipsa de comunicare cu p ǎrinții, abuz
fizic sau sexual
Frica de viitor (frica de șomaj, de via ța adultǎ)
Eșecul școlar, rigorile educa ției

Răzvan MIFTODE
412
Categoria
populaționalǎ Factori favorizan ți
Adulți Singurǎtatea
Dificultǎți financiare grave
Dinamica vie ții profesionale și sociale
Lipsa perioadelor de recreer e, concedii, petrecere a
timpului liber
Condiții grele de lucru: presiunea ierarhic ǎ, responsabi-
litǎți importante, munca slab remunerat ǎ
Climat de insatisfac ție
Alcoolism, consum de droguri stupefiante
Înaintarea în vârst ǎ
Boli grave (cardiace, cancer, artropatii)
Vârstnici Îmbǎtrânirea
Scǎderea autonomiei personale (deplasare, organe de sim ț)
Scǎderea func țiilor cognitive
Dificultǎți financiare (cre șterea cheltuielilor pentru boal ǎ,
recuperare, proteze)
Relațiile cu familia: copii, consort
Vǎduvia

Clasificare:
I. Tulburǎrile nevrotice: corespund tulbur ǎrilor de comportament de care
pacientul este con știent și le relateaz ǎ la terți (inclusiv la medicul curant).
Constituie exemple ale nevrozei – depresia persistent ǎ, angoasa profund ǎ și
prelungitǎ, senzația de rǎu general, comportamentul obsesional, tulbur ǎrile
relationale. La copil – se traduc prin tulbur ǎri de adaptare școlarǎ și/sau
tulburǎri de vorbire.
II. Tulburǎrile psihotice : sunt mult mai severe decât nevrozele, manifestîndu-se
printr-o pierdere a contactului cu realitatea. Pacientul nu este con știent de
boala sa, negînd chiar diagnosticul.
III. Tentativa de suicid și suicidul . Considerat o suspendare acut ǎ a instinctului
de conservare, suicidul survine în cele mai multe situa ții pe fondul unor
probleme psihice cronic e, mai mult sau mai pu țin exteriorizate, sau ca reac ție
la o situație de crizǎ fațǎ de care autorul nu g ǎsește rezolvare.
IV. Tulburǎrile mentale de origine organic ǎ. Corespund unei atingeri a func ției
cerebrale secundare unui traumatism, boli infec țioase (meningita, encefalita)
sau maladii degenerative (boala Alzheimer). Pot apare și suferințe somatice,
strâns legate de boala psihic ǎ (exemple: ulcerul peptic de stress, angorul
pectoral etc.).

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
413Probleme legate de tulbur ǎrile mentale

1. Creșterea morbidit ǎții prin boli psihice
Se semnaleaz ǎ o creștere a num ǎrului persoanelor care consult ǎ serviciile
medicale (medicina de familie, psihiatru) sau care se interneaz ǎ pentru o suferin țǎ
psiho-afectiv ǎ care-i afecteaz ǎ viața familial ǎ sau profesional ǎ.
Se contureaz ǎ câteva cerin țe de dezvoltare a re țelei de asisten țǎ psihiatric ǎ, cu
accent pe serviciile preventive și curative de pedo-psihiatrie (orientate c ǎtre asisten ța
copilului și adolescentului cu probleme psihice) și respectiv geronto-psihiatrie (nece-
sare avînd în vedere cre șterea duratei medii de via țǎ și implicit a inciden ței/prevalen ței
bolilor psihice la aceast ǎ categorie de vârst ǎ).

2. Creșterea consumului de me dicamente psihotrope
Datoritǎ stresului cotidian și altor factori cita ți anterior și care au adesea o
acțiune convergent ǎ, multe persoane apeleaz ǎ frecvent la medicamente cu ac țiune pe
sistemul nervos central. Se înregistreaz ǎ o creștere continu ǎ a cererii de medicamente
psihotrope, implicit a consumului. Aceast ǎ stare de fapt ridic ǎ numeroase probleme care
țin atât de efectele secundare se rioase ale acestor medicamente cât și de costul foarte
ridicat al unei astfel de terapii.
Chimioterapia psihiatric ǎ s-a dezvoltat foarte mult în ultimile decenii, descope-
rându-se agen ți chimioterapici destina ți unei palete largi de suferin țe psihice:
– antidepresivele (pentru nevroze depresive) – anxiolitice (pentru st ǎrile de angoas ǎ, anxietate, atacuri de panic ǎ)
– somnifere pentru tulbur ǎri de somn
– neurolepticele (pentru st ǎrile de agita ție sau delir).
O problem ǎ important ǎ o reprezint ǎ accesul la aceste medicamente. Avînd în
vedere domeniul limitat de utilizare a acestora, este de preferat ca terapia s ǎ fie inițiatǎ
și condusǎ sub control strict de specialitate. În plus, unele dintre aceste medicamente pot
avea efecte paradoxale, accentuînd starea pent ru care au fost prescrise (unele
antidepresive pot accentua starea de depresie, producînd chiar tendin țe suicidare).

3. Suicidul
În România, în anul 2002, sinuciderile au reprezentat 31% din totalul mor ților
violente, respectiv 3486 decese, conform datelor furnizate de Re țeaua de Medicin ǎ
Legalǎ.
Rata sinuciderilor este mare la persoanele între 15-25 ani și >55 ani. La cate-
goria 15-25 ani, moartea produs ǎ prin suicid a reprezentat a doua cauz ǎ de deces, dup ǎ
accidente.
Se constat ǎ c
ǎ rata suicidului este mai ridicat ǎ la celibatari, b ǎrbați, categorii
socio-profesionale defavorizate.

Răzvan MIFTODE
414
4. Impactul social important
Bolile psihice determin ǎ:
– costuri importante pentru bugetul asigur ǎrilor de sǎnǎtate (consulta ții medicale,
spitalizǎri, tratament în ambulatoriu) și al asigur ǎrilor sociale (indemniza ții de
concedii medicale, pension ǎri înainte de termen, invaliditate, costurile reinser ției
sociale). – necesitatea finan țǎrii unui dispozitiv specializat extins și diferențiat (pe
categorii de vârst ǎ, cauze, probleme sociale) și a unui personal numeros;
– costuri ridicate prin efecte co laterale: accidente de circula ție, domestice sau de
muncǎ determinate de efectele secundare ale medica ției psihotrope sau de lipsa
tratamentului.

5. Asocierea cu atitudini antisociale
Unele tulbur ǎri psihice sunt strâns legate de adoptarea unui comportament
antisocial. Se pot enumera asocierile cu alcoolismul, consumul de droguri, violen țǎ,
generarea de accidente sau fapte prem editate, omucideri, violuri etc.
Subliniem c ǎ nu putem generaliza aceste aspect e la totalitatea suferinzilor
psihici, dar aceast ǎ asociere exist ǎ și trebuie amintit ǎ.

4. Cancerul
Cancerul reprezint ǎ una din cele mai redutabile boli cunoscute în medicina
modernǎ. Aceastǎ boalǎ afecteazǎ aproape orice organ sau țesut al organismului uman,
fundamentul morfopatologic constituindu-se în înmultirea f ǎrǎ control a celulelor, care
capǎtǎ caractere anormale, pierzîndu- și în același timp func ția lor inițialǎ. Se produce în
timp o înlocuire a țesutului normal, func țional, cu un conglomerat de celule atipice,
afuncționale și cu înmul țire accelerat ǎ, cunoscut sub denumirea generic ǎ de tumorǎ.
Procesul patologic evolueaz ǎ inițial local, în interiorul organului afectat, ulterior
producîndu-se fenomenul de metastazare , adicǎ de dispersie și localizare a celulelor
canceroase în tot organi smul. Tumora canceroas ǎ (malignǎ) trebuie diferen țiatǎ de
tumora benignǎ, care – de și reprezint ǎ tot o proliferare anormal ǎ a celulelor – nu are
evoluția agresiv ǎ a tumorii maligne și nu determin ǎ metastazare, avînd, în consecin țǎ, o
evoluție mult mai pu
țin periculoas ǎ.
În prezent no țiunea de cancer este utilizat ǎ pentru mai mult de 100 maladii,
incluzînd tumori maligne localizate în diferite țesuturi și organe, cum ar fi sânul,
creierul, stomacul, colonul, pl ǎmânul, pielea, cavitatea bucal ǎ, organele genitale, siste-
mul osos, ficatul și pancreasul. Tot în cadrul bolilor maligne sunt incluse prolifer ǎrile
maligne ale celulelor figurate ale sângelui (leucemii) precum și transform ǎrile maligne
ale celulelor sistemului limfatic (sarcoam e, limfom malign Hodgkin sau non-Hodgkin).

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
415Factori determinan ți. Factori de risc

Boala apare în principal ca urma re a expunerii îndelungate la agen ți carcino-
genici din mediul extern (inhala ți, ingerați sau afla ți în contact prelungit și repetat cu
pielea și mucoasele), sau ca urmare a unei predispozi ții genetice (exist ǎ boli maligne a
caror determinare genetic ǎ este dovedit ǎ, de exemplu cancerul mamar și genital la
femei).

Factorii genetici

Creșterea și proliferarea celulelor maligne pot fi favorizate de anomaliile
(mutațiile) genice. Exist ǎ o serie de gene care prin activitatea lor pot induce apari ția de
celule anormale cu evolu ție și înmulțire rapidǎ. Aceste gene sunt cunoscute ca
oncogene (forme anormale ale genelor care regleaz ǎ creșterea celular ǎ). Alte gene au
rol în suprimarea dezvolt ǎrii tumorale ( gene supresoare tumorale). Disfuncția sau
anomaliile ap ǎrute la aceste gene favorizeaz ǎ scoaterea de sub control a prolifer ǎrii
tumorale și în consecin țǎ potențeazǎ dezvoltarea tumorii.
Anomaliile cromozomale se întâlnesc în unele cancere umane (unele leucemii,
limfoame, tumori solide ale pl ǎmânului, uterului, ri nichilor, testicol, țesut nervos, osos).
De exemplu, în leucemia mieloid ǎ cronicǎ, se poate identifica un cromozom anormal –
cromozomul Philadelphia.
Se apreciaz ǎ cǎ existența anomaliilor cromozomale, în cazul unui cancer,
modificǎ în mod negativ prognos ticul bolii. O tumor ǎ canceroas ǎ la care nu se identific ǎ
anomalii cromozomale are o evolu ție mai favorabil ǎ decât în cazul co-existen ței
defectelor genetice.
Factorii de mediu

I. Agenții infecțioși
a) Virusurile . Unele virusuri sunt incriminate în producere unor neoplazii la om.
Se pot enumera papilomavirusurile umane (incriminate în apari ția cancerului de
col uterin), citomegalovirusul (sarcomu l Kaposi), virusul Ep stein-Barr (incri-
minat în producerea unei infec ții acute de tip viroz ǎ respiratorie – mononucleoza
infecțioasǎ – dar și în producerea unor limfoame – neoplazii ale sistemului
limfo-ganglionar – și cancer nazofaringian). Virusul hepatitei B poate fi la
originea cancerului hepatic. Retrovirusu rile umane (din care face parte și virusul
HIV – rǎspunzǎtor de apari ția SIDA) pot determina limfoame sau leucemii
(“leucemia cu celule p ǎroase”). De asemenea, bolnavii cu SIDA pot dezvolta în
decursul acestei boli diverse forme de cancere (ex. Sarcomul Kaposi sau
limfoame) produse de infec ții virale.

Răzvan MIFTODE
416
b) Bacteriile . Deși nu sunt dovezi ferme, se pare c ǎ Helicobacter pylori, bacteria
cauzatoare a ulcerului gastro-duodenal, ar putea fi incriminata în apari ția, la
pacienții cu gastrit ǎ cronicǎ, a unor forme de cancer gastric.
c) Paraziți. Sunt puține date științifice care s ǎ incrimineze implicarea parazi ților în
apariția unor cancere la specia uman ǎ. Sunt citate Schistosoma hamatobium ,
care produce o cistit ǎ cronicǎ cu inflama ție și fibrozǎ, asociatǎ î n t i m p c u
neoplasmul de vezic ǎ urinarǎ, și Opisthorchis sinensis , asociatǎ cu cancerul de
pancreas și de cǎi biliare.
II. Agenții chimici
Agenții chimici cu poten țial carcinogenic pot ac ționa izolat sau asocia ți (mai
multi agen ți în acela și timp). Riscul de apari ție a cancerului, dup ǎ expunerea la agen ți
chimici periculo și, depinde îns ǎ de timpul de expunere (risc direct propor
țional cu
durata expunerii), vârsta, statusul endocri n, starea sistemului imunologic, tipul de
alimentație, alți factori predispozan ți (alcoolism, tabagism, alte boli subjacente).
Multitudinea de agen ți chimici carcinogeni determin ǎ cancere cu localizare
diferitǎ. Astfel, cancerul pulmonar poate apare în urma expunerii la vopseluri, gaze de
eșapament, fibre minerale, nichel, asbest și arsenic. O diversitate etiologic ǎ prezintǎ și
cancerul cutanat (expunere la funing ine, uleiuri minerale, arsenic) și cancerele din sfera
ORL (nichel, formaldehid ǎ). Benzenul este incriminat în apari ția leucemiei, clorul – în
unele forme de leucemie precum și în aplazia medular ǎ iar clorura de vinil în cancerul
hepatic.
Trebuie amintit ǎ și acțiunea poten țial neoplazic ǎ a unor medicamente. De
exemplu, dietilstilbestrolul predispune la cancer hepati c sau cancer vaginal, unele
preparate estrogenice sunt incriminate în dezvoltarea cancerului mamar la femeie,
preparatele cu testosteron – în cancerul de prostat ǎ (la barba ți), unii agenti alchilanti – în
apariția leucemiei etc.

III. Agenții fizici
Radiațiile ultraviolete (RUV) componente ale radia țiilor solare, sunt bine
cunoscute în geneza cancerului cutanat.
Radiațiile ionizante (rezultate din activit ǎțile centralelor nucleare, laboratoarelor
de cercetare, extrac țiilor miniere, serviciilor de radi o-terapie sau expl orare radiologic ǎ
medicalǎ, ori în urma unor experimente militare cu armament nuclear), au, de aseme-
nea, poten țial cancerigen. Istoria ofer ǎ exemple numeroase care vin în sprijinul acestor
afirmații. Supravie țuitorii de la Hiroshima și Nagasaki, popula ția expusǎ norului
radioactiv degajat în urma accidentelor de la centralele nucleare di n Three Mile Island
(1979, Pennsylvania – SUA) sau Cernobîl (1986, Ucraina) popula țiile din zonele limi-
trofe terioriilor unde se efectueaz ǎ experiente militare cu arme nucleare, etc. au pre-
zentat – și mai prezint ǎ – o inciden țǎ a bolilor canceroase mult mai mare decât alte

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
417populații. În medicin ǎ este cunoscut ǎ așa-numita “boal ǎ acutǎ de iradiere”, caracterizat ǎ
prin manifest ǎri cerebrale, digestive și sanguine.
Efectele la distan țǎ ale expunerii la doze mari de radia ții constau și în apari ția
unor forme de cancer: leucemia, cancer ul tiroidian, cutanat sau osos.
Traumatismele pielii și mucoselor . Iritația cronicǎ a pielii determin ǎ apariția
unei dermatite cronice, și rar a unui cancer cutana t. Traumatizarea cronic ǎ a mucoasei
bucale sau linguale (denti ție deficitar ǎ, substanțe iritante, fumul de țigarǎ sau alcoolul
concentrat) predispune la dez voltarea unui cancer în aceast ǎ regiune.
Modul de via țǎ. Consumul de alcool predispune la cancere ale tubului digestiv
(bucal, esofagian și gastric) iar fumatul – cancer cereb ral, cancer oro-faringian, pulmo-
nar, esofagian și al vezicii urinare.
Alimentația sǎracǎ în fibre alimentare vegetale predispune la neoplazii ale
colonului,iar alimenta ția bogatǎ în grǎsimi animale – la cancer al sânului.
Fumatul este responsabil de aproape 30% din totalul deceselor prin cancer. De
asemenea, supraponderalitatea și obezitatea constituie factori de risc pentru cancer. Se
considerǎ cǎ alimenta ția bogatǎ în fructe, legume poate reduce riscul de cancer, iar cea
bogatǎ în carne conservat ǎ sau carne ro șie ar crește acest risc.
Experții OMS consider ǎ cǎ modificǎrile în diet ǎ precum și intensificarea exerci-
țiilor fizice ar fi factori protectori fa țǎ de aceast ǎ maladie.

Boli interne cu poten țial carcinogenic

Pacienții cu deficite imunologice (prin medica ție imunosupresoare sau prin
infecție HIV) au un risc foarte ridicat de dezvoltare a unor boli neoplazice (limfoame,
sarcom Kaposi). De asemenea, pacien ții cu boli auto-imune (lupus eritematos sistemic,
poliartrita reumatoid ǎ, sindromul Sjogren) au ri sc ridicat pentru apari ția unor plasmo-
citoame.
Unele boli interne constituie adevar ǎte “anticamere” ale cancerului sau st ǎri
precanceroase. Gastrita atrofic ǎ cu hipoclorhidrie și infecție cu H. Pylori poate evolua în
timp cǎtre un cancer gastric. Ciroza hepatic ǎ cu virus B sau C se poate transforma în
cancer hepatic. O stomatit ǎ cronicǎ traumatic ǎ sau iritativ ǎ poate degenera în cancer al
cavitǎții orale. Nevii pigmentari melanocitari (aluni țele) se pot transforma în cazul
expunerii la raze ultraviolete sau traumatisme, în cancer cutanat (melanom malign). Se
cunosc de asemenea o serie de sindroame sau simptome care sunt asociate frecvent cu o
neoplazie înc ǎ nedepistat ǎ. Acestea sunt sindroamele paraneoplazice , a caror identi-
ficare poate orienta medicul c ǎtre o posibil ǎ maladie neoplazica subteran ǎ.
O hipoglicemie matinal ǎ repetatǎ sau un sindrom diareic pe rsistent poate sugera
un cancer de pancreas (insuli nom), o hipertensiune arterial ǎ neexplicat ǎ de vârst ǎ,
antecedente sau factori de risc poate atrage aten ția asupra unei tumori de gland ǎ
suprarenal ǎ. De asemenea, anemia, unele manifest ǎri nervoase (miastenia, unele neuro-
patii periferice, degenerescen ța cortical ǎ subacutǎ), febra neexplicat ǎ de alte cauze,

Răzvan MIFTODE
418
osteoatropatia hipertrofic ǎ, unele menifest ǎri dermatologice se pot constitui de aseme-
nea în sindroame paraneoplazice.
Date epidemiologice generale

Conform datelor Organiza ției Mondiale a S ǎnǎtǎții, cancerul provoac ǎ anual
peste 7 milioane de decese (12,5% din totalul deceselor). Aproape 20 milioane de
oameni sufer ǎ de cancer, prognozîndu-se o cre ștere a num ǎrului acestora în urmatorii 20
ani, pânǎ la 30 milioane de cazuri.
Anual sunt diagnosticate 10 milio ane de cazuri noi; se apreciaz ǎ cǎ incidența va
crește pânǎ în anul 2020 la 15 milioane de cazuri noi/an.
Aproape 60% din pacien ții cu neoplazi i provin din țǎrile în curs de dezvoltare
sau țǎrile sǎrace.
Se consider ǎ cǎ aproximativ 1/3 din totalul cazu rilor noi diagnosticate anual ar
putea fi prevenite.
Referitor la organele afectate pr imar de acest proces, OMS semnaleaz ǎ o
creștere a cancerelor digestive (de colon și rect), cancerul de sân și prostatǎ, în timp ce
se constat ǎ o inciden țǎ din ce în ce mai scazut ǎ a cancerului gastric.
Existǎ o corela ție între inciden ța cancerului și statutul socio –economic: o
incidențǎ crescutǎ la clasele sociale cele mai defavorizate și cu o educa ție precarǎ. De
asemenea, rata suprave țuirii este mai scazut ǎ la aceste categorii de persoane.

Metode de preven ție

Sunt semnalate corela ții și cu tipul de diet ǎ alimentar ǎ sau cu gradul de solicitare
fizicǎ. Obezitatea ar fi asociat ǎ cu o cre ștere a inciden ței cancerului esofagian,
colorectal, de sân, uter sau rinichi. O dieta bogat ǎ în fructe ar avea rol protector fa țǎ de
riscul unui cancer oral, esofagian, gastri c sau colorectal. De asemenea, controlul
greutǎții corporale și evitarea regimului alimentar bogat în gr ǎsimi animale și glucide
pot constitui mijloace eficiente dovedite pentru sc ǎderea riscului apari ției cancerului.
Exercițiile fizice regulate ar reduce riscul de cancer de sân sau colorectal. În
schimb, consumul regulat de alcool ar m ǎri riscul de apari ție a cancerului cavit ǎții orale,
laringelui, ficatului și sânului.
Conduita preventiv ǎ trebuie sǎ conținǎ și renunțarea la fumat, evitarea excesului
de alcool, evitarea contactului cu noxe cu poten țial carcinogen (hidrocarburi, solven ți,
vopseluri, clor etc.), înl ǎturarea factorilor poluan ți. O alimenta ție bazatǎ pe produse
proaspete, neconservate, cu legume și fructe în cantit ǎți suficiente, o bun ǎ vitaminizare,
evitarea regimului exclusiv vegetal, constituie de asemenea o atitudine preventiv ǎ
eficace. Tabelul 3 ofer ǎ o orientare în ceea ce prive ște mǎsurile generale care pot fi
luate pentru sc ǎderea riscului de cancer.

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
419Tabel 3: Legătura între diet ă/efortul fizic și riscul de cancer
Nivelul dovezii Risc scăzut Risc crescut
Semnificativ Activitatea fizic ǎ
(pentru cancerul de colon, sân) Supraponderalitatea si
obezitatea (cance de esofag, colorectal, sân, uter, rinichi
Probabil Fructe și legume
(pentru cancerul oral, stomac,
colorectal) Carne conservat ǎ (cancer
colorectal), alimente conservate prin sare (stomac); alimente foarte fierbin ți
(cavitate oral ǎ, faringe, esofag)
Posibil/insuficient Fibre vegetale, pe ște, acizi gra și
nesaturați, vitamine B2, B6,
B12, acid folic, calciu, zinc, seleniu, flavonoide Grǎsimi animale, hidrocarburi
policiclice aromate, nitrozamine

Conduita preventiv ǎ intereseaz ǎ atât medicul cât și pacientul (subiectul
predispus riscului de a dezvolta o form ǎ de boalǎ canceroas ǎ).
Orice persoan ǎ care are în familie rude suferinde de cancer, sau este expus la
locul de munc ǎ unor factori nocivi, urmeaz ǎ tratamente care scad ap ǎrarea imunitar ǎ sau
prezintǎ boli interne complexe, trebuie sa se adreseze serviciilor medicale și sǎ solicite
explorǎri suplimentare.
De asemenea, orice persoan ǎ trebuie sa fie sensibilizat ǎ asupra unor simptome
sau semne care por constitui semnale de alarma (asa numitele „red flaggs”) pentru o boalǎ neoplazic ǎ cu evolutie subclinic ǎ. Am aminitit anterior de sindroamele paraneo-
plazice. Ele sunt descoperite de c ǎtre medic, pacientului re venindu-i misiunea de a
descoperi și semnala manifest ǎrile a caror evaluare și semnifica ție le poate analiza el
însuși.
Existǎ simptome generale, care pot fi întâlnite în aproape orice boal ǎ internǎ cu
evoluție cronic ǎ. O stare de oboseal ǎ ne-explicat ǎ (prin efort sus ținut sau lipsa
concediilor de odihn ǎ), scǎderea ponderal ǎ de asemenea nejustificat ǎ de un regim
alimentar restrictiv autoimpus, febra, transpira țiile nocturne, tusea, eliminarea de sânge
prin tuse, scaun sau urin ǎ, durerea persistent ǎ de organ, sunt manifest ǎ
ri întâlnite în
multe boli interne, nu în mod obligatoriu numai în neoplazii. O evaluare atent ǎ a lor
poate releva îns ǎ o boalǎ neoplazic ǎ necunoscut ǎ pânǎ în acel moment.
Existǎ însǎ manifest ǎri care atrag aten ția unui medic antrenat și sensibilizat în
același timp, manifest ǎri care pot reprezenta partea vizibil ǎ a unui “iceberg neoplazic”.
Tabelul 4 enumer ǎ câteva din principalele semne și simptome care trebuie s ǎ
atragǎ atenția oricǎrei persoane.

Răzvan MIFTODE
420
Tabel 4: Semne și simptome de alarm ǎ
Semne/Simptome Condiții particulare Semnifica ție posibil ǎ
Tusea persistent ǎ B ǎrbat >40 ani, fum ǎtor Cancer pulmonar
Hemoragia genital ǎ
(falsa menstrua ție) Femeie în postmenopauz ǎ Cancer al corpului uterin
Sângerare vaginal ǎ
post-coital ǎ Femeia cu activitate sexual ǎ,
indiferent de vârst ǎ Cancer de col uterin
Prurit persistent de
cauzǎ nedecelabil ǎ Orice vârst ǎ Leucemii, limfoame
Leziune cutanat ǎ
persistent ǎ, sângerând ǎ,
rezistentǎ la tratament Orice vârst ǎ Cancer al pielii
Alunița (nev pigmentar)
care-și modificǎ
caracterele (stare de “agitație”) Orice vârst ǎ Melanom malign
Tuse cu sânge Adult, vârstnic Cancer pulmonar
Sângerare rectal ǎ Lipsa unei cauze decelabile Neoplasm colo- rectal
Alternanța
constipație/diaree Adult Neoplasm colo-rectal
Modificǎri mamare
(noduli, deformarea
sânului, retrac ția
mamelonului) Sex feminin Neoplasm mamar
Urina cu sânge Adult Neoplasm vezica urinara
Neoplasm renal
Durere osoas ǎ localizatǎ,
persistent ǎ, recidivant ǎ Orice vârst ǎ Cancer osos
Leucemie

Pacientul și medicul au la dispozi ție o serie de explor ǎri care ajut ǎ la
descoperirea precoce a cancerului. Exist ǎ protocoale de urm ǎrire a pacien ților cu risc,
dar și a popula ției generale pe perioade determinate de timp, materializate sub forma
screening-urilor. Acestea au o serie de avantaje legate de descoperirea relativ precoce a
unei boli neoplazice, dar prezint ǎ și unele dezavantaje, legate de costuri, rezultate fals-
pozitive sau negative, dificult ǎțile legate de alegerea popula ției țintǎ etc.
American Cancer Society recomand ǎ o serie de investiga ții în scopul depist ǎrii
precoce a principalelor tipuri de cancer.
Câteva recomand ǎri:
– pentru cancerul mamar : se recomand ǎ autoexaminarea sânului de catre
femeie, lunar, dupa vârsta de 18 ani; examinarea sânului de catre medic , la

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
421fiecare 3 ani (între 18-40 ani), dupa care anual; mamografie (o examinare de
referințǎ între 35 – 40 ani, dup ǎ care la 1-2 ani între 40 – 49 ani și anual dup ǎ
vârsta de 50 ani) – cancerul de col uterin : testul Papanicolau, recomandat anual, la femeile între
18 – 65 ani;
– pentru toate tipurile de cancer genital : examinare ginecologic ǎ la 1-3 ani între
18 – 40 ani, apoi anual; – cancer pulmonar : nu se recomand ǎ de rutin ǎ radiografia pulmonara sau
examenul sputei;
– pentru cancerul de prostata : tușeul rectal și test pentru antigenul prostatic
specific (PSA) – anual dup ǎ 45 ani;
– pentru cancerul colo-rectal : testul de depistare a hemoragiilor oculte, anual
dupǎ vârsta de 40 ani.

Cu câteva excep ții, toate testele de screening sunt destul de costisitoare, astfel
încât punerea în aplicare a screenin gului ar presupune suportarea de c ǎtre beneficiari a
acestor costuri sau de catre organizatori sau institu ția tutelarǎ (minister, Guvern, DSP,
Case de asigur ǎri).
În unele cazuri, de exemplu, pentru can cerul pulmonar s-a renuntat la realizarea
unor screeninguri datorit ǎ evoluției infauste a acestei maladii, chiar în condi țiile unei
descoperiri și terapii precoce.
La polul opus se situeaz ǎ screeningul pentru cancerul mamar, cancerul de col
uterin, cancerul cutanat sau cancerul de prostat ǎ, care și-au dovedit eficien ța. În alte
cazuri, cum ar fi cancerul gastric, chiar dac ǎ o acțiune de screening s-a dovedit
eficiența, costurile sunt atât de mari încât poate fi aplicabil ă doar în sistemele sociale-
economice foarte bogate.
Consecin țele asupra pacientului și sistemului de asisten țǎ medico-social ǎ

Cancerul este o boal ǎ cu evoluție cronicǎ, în marea majoritate a situa țiilor. Chiar
dacǎ tumora a fost extirpat ǎ prin metode chirurgicale, pacientul trebuie supus unor
manopere și protocoale post-diagnostice și post-chirurgicale adesea greu de urm ǎrit și
greu de suportat. Chimioterapia și/sau radioterapia pos t-operatorie se înso țesc de reac ții
adverse greu de comb ǎtut, care pun în dificultate hotar ǎrea pacientului de a continua. De
asemenea, aceste interven ții terapeutice (absolut necesare pentru asigurarea unor șanse
mai mari de vindecare) necesit ǎ mare rigurozitate din partea pacientului și multǎ
determinare. Uneori pacien ții, exaspera ți de disconfortul tr ǎit la fiecare ședințǎ
terapeutic ǎ, au tendin ța de a renun ța la aceste tratamente (iar unii chiar renun țǎ), anulînd
în acest fel tot ce s-a câ știgat pânǎ în momentul respectiv, și diminuîndu- și în acela și
timp șansele de suprave țuire.

Răzvan MIFTODE
422
Aflarea diagnosticului reprezint ǎ un moment de mare difi cultate pentru pacient,
acesta percepînd boala ca o mare amenin țare pentru via ța sa. Se consider ǎ cǎ 1/3 din
pacienți dezvoltǎ, dupǎ aflarea diagnosticului, di verse forme de anxietate și depresie.
Efectele bolii asupra statutului s ǎu profesional și a stǎrii sale economice nu sunt
de neglijat. Unele forme de can cer (în special cele descoperite în faze avansate sau care
necesitǎ extirpǎri chirurgicale mutilante) impun pensionarea temporar ǎ sau definitiv ǎ a
suferindului, diminuîndu-i câ știgurile și statutul social. În multe cazuri, terapia
adjuvantǎ sau terapia de înso țire (prevazut ǎ în protocoalele terape utice post-operatorii)
necesitǎ cheltuieli mari din partea pacientului și familiei sale, în special în țǎrile unde
sistemul de asigur ǎri de sǎnǎtate este precar sau pacientul nu este asigurat și pentru
astfel de situatii.
Asistența pacientului cu cancer pr esupune, în fazele avansate ale bolii, eforturi
mari financiare și umane inclusiv pentru îngrijirile zilnice care se impun. Pacientul î și
pierde cu timpul autonomia, iar necesit ǎțile de îngrijire (alimenta ție, igienǎ, consiliere
psihologic ǎ, etc.) devin tot mai complexe. Se poate afirma c ǎ asistența medico-social ǎ a
pacientului cu cancer este extrem de cost isitoare pentru orice sistem de asigur ǎri, oricât
de dezvoltat ar fi acesta.
În rezumat, cancerul determin ǎ o serie de complica ții care accentueaz ǎ suferința
pacientului: dureri, grea țǎ, scǎderea apetitului alimentar, sc ǎdere ponderal ǎ pânǎ la
cașexie, astenie marcat ǎ (epuizare), insuficien ța de organ sau disfunc ții amenin țǎtoare
pentru func țiile vitale etc. Practic, în stadiile avansate, se pot întâlni suferin țe ale mai
multor organe: sistem nervos central (compr esii, metastaze cerebrale), rinichi, inima
(insuficien țǎ cardiacǎ), hematologic (“sufocarea” maduvei hematogene de catre celulele
neoplazice metastazante la acest nivel), disfunc ții respiratorii (prin metastaze multiple la
acest nivel sau prin rev ǎrsatele pleurale care pot apare).
Durerea este un simptom redutabil, care trebuie comb ǎtut cu toate mijloacele.
Ea este dator ǎta în general existen ței metastazelor osoase, organice, sau compresiei
exercitate de tumor ǎ catre țesuturile din jur. Terapia anti-algic ǎ va fi adaptat ǎ pragului
de sensibilitate al pacientului, putîndu-se ajunge pân ǎ la utilizarea de opiacee (morfin ǎ
sau produse de sinteza, înrudite).
Efectele imobilizǎrii la pat trebuie contracarate prin tr-un program standardizat
de exerciții, mobilizare par țialǎ, fizioterapie, recuperare și gimnastic ǎ medicalǎ. Aceste
îngrijiri împiedic ǎ și posibilele complica ții din partea sistemul ui musculo-articular și
cutanat (artroze și anchiloze, emacierea maselor musculare, escarele de decubit).
Suferința psiho-afectiv ǎ trebuie tratat ǎ obligatoriu, pentru a împiedica pe de o
parte capitularea pacientului în fa ța bolii și pe de alt ǎ parte, pentru a îmbun ǎtǎți calitatea
vieții acestuia. Se pot aplica tehnici de psiho-terapie, consiliere, men ținerea într-o
activitate lucrativ ǎ a pacientului (dac ǎ este posibil), men ținerea strâns ǎ a legǎturilor cu
familia și alte persoane apropiate, și nu în ultimul rând, utilizarea unei medica ții
antidepresive.

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
423Terapia de înso țire (chimioterapia, radioterapia și terapia hormonal ǎ) trebuie
respectatǎ în scopul cre șterii șanselor de suprave țuire. Pacientul tr ebuie convins de
utilitatea acestor metode terapeutice, dar pe care trebuie sa le accepte îîn deplina cunoștințǎ de cauz ǎ. Pacientul poate refuza – din diverse motive – tratamentul
recomandat.

Rolul serviciilor de asisten țǎ medico-social ǎ
în prevenirea și managementul bolilor neoplazice

Cancerul reprezint ǎ o problem ǎ majorǎ de sǎnǎtate public ǎ, și este de în țeles
implicarea important ǎ a diverselor componente al e sistemului de asisten țǎ medico-
socialǎ în managementul acestui grup de afec țiuni.
Aceste componente trebuie s ǎ acționeze atât prin metode generale (prin educa-
ție sanitar ǎ, programe de igien ǎ a mediului, a muncii, a alimenta ției, a construc țiilor,
ecologizarea industrie i poluante, legisla ție specific ǎ etc.) cât și prin metode adresate
direct populației cu risc ( instruire, educa ție pentru s ǎnǎtate, depistarea precoce a
factorilor de risc, depistarea precoce a îmboln ǎvirilor, asigurarea resurselor pentru
terapia curativ ǎ a bolilor, asigurarea resurselor pent ru dispensarizarea acestor bolnavi și
pentru rezolvarea problemelor sociale ap ǎrute).
În mod concret, în managementul bolii neoplazice trebuie s ǎ se implice atât
serviciile publice de medicin ǎ preventiv ǎ (sub tutela Guvernului), cât și serviciile
medicale primare (medicii de familie) sau secundare și terțiare (ambulatorul de
specialitate și spitalul sau institutele na ționale de profil); la acestea trebuie s ǎ se alature
serviciile de psihologie și psihiatrie, serviciile de asisten țǎ socialǎ și consiliere, autori-
tǎțile locale – prim ǎrii, consilii locale și județene, prefecturi).
Un bun management al pacientului suferind de cancer nu înseamn ǎ doar o
terapie adecvat ǎ și o dispensarizare optim ǎ, ci necesit ǎ în plus ac țiuni suplimentare în
sfera social ǎ, familialǎ și profesional ǎ. Oricât de performant ar fi un sistem medical, el
nu poate rezolva toate problemele pe care un pacient confruntat cu o astfel de boal ǎ le
întâmpinǎ. Efectele benefice ale unei opera ții sau terapii medicale pot fi anulate de
perpetuarea unor probleme extra-medicale (lipsa de îngrijire la domiciliu, lipsa familiei,
lipsa fondurilor, condi ții precare de locuit, lipsa unei alimenta ții adecvate, a unei terapii
de suport, deficien țele îîn consiliere sau asisten țǎ sociala etc.).

Tabel 5: Instituțiile și rolul lor în managementul pacientului cu boal ǎ malignǎ
Instituție Rol
Serviciile de
medicinǎ preventiv ǎ – acțiuni de preven ție la nivel comunitar: educa ție sanitarǎ,
controlul alimentelor, monitorizarea polu ǎrii mediului;
– programe de screening – educația populației pe teme specifice: autocontrol, control
medical periodic, identificarea factorilor de risc etc.

Răzvan MIFTODE
424
Instituție Rol
Medicul de familie – educația pentru s ǎnǎtate a asigura ților proprii;
– controlul periodic a anual
– identificarea persoanelor cu risc crescut – depistarea precoce a bolii și consilierea pacientului
– dispensarizarea pacien ților diagnostica ți și tratați;
– consilierea pacientului și familiei
– asistența pacientului la domiciliu (î ngrijiri comune sau îngrijiri
paliative)
Ambulatorul de specialitate și
spitalul – diagnosticul exact și instituirea terapiei
– monitorizarea evolu ției pacientului
– comunicarea și cooperarea cu medicul de familie
– raportarea cazurilor la DSP și Ministerul s ǎnǎtǎții
– dezvoltarea serviciilor de ambul ator pentru dispensarizarea de
specialitate a pacien ților cu cancer
– realizarea de protocoale, ghi duri si scrisori metodologice
destinate e șaloanelor primare sau serviciilor de acea și nivel
– cooperare interdisciplinar ǎ
– dezvoltarea serviciilor de asisten țǎ oncologic ǎ
Serviciile de
psihologie/psihiatrie – dezvoltarea serviciilor de asisten țǎ de profil pentru pacien ți și
familiile lor
– consiliere si psihoterapie – protocoale de conduit ǎ fațǎ de pacientul cu neoplazie maligna
Asistența socialǎ – identificarea problemelor pacientului și familiei sale
– consiliere profesional ǎ, familialǎ, de re- integrare sociala
– soluții pentru dep ǎșirea dificult ǎților materiale
– asistențǎ a serviciilor domestice (înso țitori, personal de sprijin și
îngrijire etc.) – sprijinirea periodic ǎ a pacienților cu situa ție material ǎ precarǎ
Primǎriile,
Consiliile locale, Prefecturile – dezvoltarea unor serv icii sociale performante și specializate în
asistența persoanelor cu handicap, dizabilit ǎți și a pacien ților cu
boli maligne invalidante – sprijinirea proiectelor locale de dezvoltare a serviciilor medicale
oncologice;
– dezvoltarea serviciilor de îngrijiri la domiciliu – acordarea de asisten țǎ juridicǎ, administrativ ǎ pentru persoanele
cu cancer

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
425Concluzionând :
– odatǎ cu apariția terapiei radiologice și chimioterapice, cancerul și-a pierdut
„aura” de maladie incurabil ǎ și echivalent ǎ a morții;
– existǎ forme de cancer cu evolu ție limitant ǎ sub tratament (chiar curabile),
existǎ însǎ și forme de cancer cu evolu ție rapidǎ cǎtre deces;
– acțiunea preventiv ǎ și de depistare precoce r ǎmâne modalitatea cea mai ieftin ǎ
de limitare a fenomenului; – pacienții cu cancer reclam ǎ probleme multiple care trebuie solu ționate în
cadrul unei echipe interdisciplinare.

5. Accidentele, traumatismele și otrăvirile. Patologia dezastrelor

Dupǎ natura lor și tipul de agent cauzal, accidentele, otr ǎvirile și traumatismele
(AOT) produc:
– leziuni traumatice de diverse fome și grade de gravitate
– arsuri sau deger ǎturi
– otraviri și intoxicații
În funcție de cauzele externe întâlnite, se deosebesc:
– acciente de transport – accidente de munc ǎ
– accidente casnice
– dezastre și calamitǎți
– accidente prin foc sau electrocutie – cǎderi, înec
– sinucideri/omucideri/agresiu ni din mediul extern (mu șcǎturi de animale,
reptile, în țepǎturi de insecte, otr ǎviri cu plante toxice)

Consecin țe:
– alterǎri ale sǎnǎtǎții de intensitate și consecin țe variabile (de la cele simple la
cele care pun în pericol via ța/funcționarea unui organ)
– consecin țe personale (infirmitate, incapacitate, mutilare permanent ǎ)
– implicații familiale, profesionale, sociale și economice:
– absenteism profesional
– desocializare
– disfunc ții familiale
– consum medical și financiar
– mortalitate prematur ǎ (AOT scurteaz ǎ speranța de viațǎ la naștere cu
circa 2 ani)

Răzvan MIFTODE
426
Accidentele se pot produce în orice mediu (mediul casnic, școli, pe strad ǎ etc.),
survin în general în circumstan țe bine definite și au agen ți cauzali mai u șor de
identificat.
Cele mai frecvente sunt:
– accidentele de circula ție (rutierǎ, feroviarǎ, aviatice)
– accidentele casnice (r ǎniri, arsuri, electrocu ții)
– accidentele de munc ǎ (de exemplu, 85% din popula ția activǎ a țǎrilor
dezvoltate ESTE expus ǎ la cel puțin un accident în decursul vie ții active).
– accidente în agricultur ǎ (mecanice, chimice, r ǎniri provocate de animale,
insecte, reptile) – cǎderi de la în ǎlțime
– intoxica ții/otrǎviri involuntare
Evenimente tragice semnalate în ul timile decenii au condus la apari ția și
dezvoltarea unei noi sec țiuni a medicinei de urgen țǎ și anume asisten ța medical ǎ în caz
de dezastre și calamitǎți naturale.
Calamitǎțile naturale cuprind:
– cutremurul de p ǎmânt, alunec ǎrile de teren, c ǎderile de corpuri cere ști.
Cutremurul de p ǎmânt ș
i impactul cu asteroizi/meteori ți pot produce adevarate
cataclisme naturale. – uragane, taifunuri, furtuni puternice
– seceta prelungit ǎ/inundațiile devastatoare (produse indirect și prin
intervenția/lipsa de interven ție a omului)
– modificǎri climaterice: înc ǎlzire global ǎ (favorizat ǎ și de interven ția omului)
– distrugerea stratului de ozon și creșterea efectelor nocive ale radia țiilor solare
– deșertizarea (favorizat ǎ de lipsa de interven ție a omului)
Dezastrele sunt produse de calamit ǎți naturale (neinfluen țate sau pu țin influen-
țate de interven ția omului) sau prin interven ția directǎ a omului. Dezastrele produse prin
intervenția directǎ a omului (DIDO) sunt reprezentate de:
– conflicte armate cu arme conven ționale sau neconven ționale (arme nucleare,
chimice, biologice) – actele teroriste – dezastrele ecologice (poluarea atmosferic ǎ, a apei si solului)
– accidente nucleare si chimice
– inundații (defrișǎri masive, modific ǎri ale formelor de relief)

Date din România

– anual se înregistreaz ǎ peste 250000 cazuri noi de traumatisme și otrǎviri;
ponderea cea mai mare o au c ǎderile, accidentele de munc ǎ și transport,
incendiile, accidentele casnice;

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
427- decesele prin traumatisme și otrǎviri ocup ǎ locul 3 în cadrul mortalit ǎții în
spital și locul al 4-lea în cadrul mortalit ǎții generale, cu peste 14000 decese
anual (dup ǎ cauzele cardio-vasculare și cerebro-vasculare, tumori, boli
respiratorii);
– sunt afectate practic toate vârstele și ambele sexe (frecven ța cea mai mare între
25 – 65 ani, la sexul masculin și populația ruralǎ);
– determin ǎ un procent ridicat de infirmitate cu invaliditate (vârstele înaintate și
sexul masculin);
– pe vârste, situa ția este urmatoarea:
– între 0-4 ani: num ǎr de decese mai mare decât cel semnalat în țǎrile
europene (intoxica ții, accidente de circula ție, arsuri, sufoc ǎri)
– mortalitatea cre ște o datǎ cu vârsta > 15 ani;
– ocupǎ primul loc la mortalitatea între 14-44 ani (datorit ǎ în special
accidentelor de circula ție, casnice, traumatismelor din industrie) în special
la sexul masculin (se constat ǎ o supramortalitate masculin ǎ).

Moartea violent ă

Mortalitatea prin violen țǎ în Romania are numeroase cauze. Tabelul 6 ofer ǎ
datele furnizate de Re țeaua de Medicin ǎ Legalǎ, în 2002. S-au înregistrat 3471
sinucideri, 2600 mor ți prin accidente rutiere, 2475 decese prin accidente diverse, 873
omucideri, 641 decese prin accidente casni ce, 477 prin accidente de tren, 304 decese
prin accidente de munc ǎ, 83 pruncucideri etc.

Tabel 6: Moartea violent ǎ în România – 2002
(date furnizate de Re țeaua de Medicin ǎ Legalǎ)
Cauze ale mor ților violente %
Sinucideri 31
Accidente rutiere 23
Omucideri 8
Accidente casnice 6
Accidente feroviare 4
Accidente de munc ǎ 3
Alte accidente de trafic 1
Pruncucideri 1
Erori medicale 0,1
Alte împrejurari 23

Mecanismele prin care se produc mor țile violente cuprind o palet ǎ largǎ (Tabel 7);
datele sunt extrase din raportul Re țelei de Medicin ǎ Legalǎ din România. Predomin ǎ

Răzvan MIFTODE
428
agresiunea cu un corp dur,asfixiile mecanice (sugrumare, sufocare, spânzurare, submer-
sie, compresie toraco-abdominal ǎ etc.), intoxica țiile, electrocu ții etc.

Tabel 7: Mecanismele de producere a mor ților voiolente
Mecanisme de producere a mor ților violente %
Lovire cu corp dur 37,5
Asfixie mecanic ǎ 35
Intoxicații 11
Arsuri 3,1
Îngheț 2,6
Electrocu ție 2,3
Lovire cu corp ascu țit 2,2
Împușcare 0,5
Explozii 0,2
Alte mecanisme 4

În ceea ce prive ște omuciderile, conform datelor INML, acestea au cunoscut o
scǎdere între anii 2000 – 2002 (de la 1024 la 873), sc ǎdere apreciabil ǎ fațǎ de 1992
(când s-au înregistrat 1237 omucideri). Media na ționalǎ a fost de 3,9 cazuri/100.000
locuitori. Sunt zone unde se înregistreaz ǎ însǎ valori mai mari (Ia și – 8,85, Vaslui –
8,15, Craiova – 6,72). Ca mecanisme de producere – predomin ǎ loviturile cu obiecte
dure.
În ceea ce prive ște dinamica sinuciderilor (analizate ca surs ǎ de mortalitate
violentǎ), datele sunt cuprinse în tabelul 8.

Tabel 8: Dinamica sinuciderilor (1996–2002)
(Rețeaua Naționalǎ de Medicin ǎ Legalǎ)
An Nr. sinucideri
1996 2933
1997 3174
1998 3318
1999 3541
2000 3967
2001 3120
2002 3486

Se observ ǎ o evoluție ascendent ǎ în perioada 1996–2000 (de la 2933 la 3967
sinucideri în 2000), o sc ǎdere în 2001 pentru ca în 2002 num ǎrul de sinucideri s ǎ
creascǎ din nou.

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
429Accidentele de munc ă

Definiție:
orice accident survenit când victima se afl ǎ sub responsabilitatea angajatorului (la
locul de munc ǎ, cu ocaza deplas ǎrii în timpul lucrului sau pe traseul de la locul de
muncǎ la domiciliu).

Sunt din ce în ce mai numerose și mai grave, determinînd un num ǎr apreciabil de
decese, numeroase cazuri de handicap, numero și rǎniți.
În consecin țǎ, accidentele de munc ǎ genereaz ǎ un cost economic foarte ridicat.
În mod obi șnuit, institu țiile publice medico-sanitare și companiile de asigur ǎri trebuie s ǎ
plateasca cheltuielile legate de preven ție, tratarea victimelor, pensiile de invaliditate,
indemniza țiile de concedii medicale; economia pierde, de asemenea, numeroase zile-
muncǎ, ceea ce scade productivitatea.
În România s-au înregistrat – în a nul 2002 – 304 decese prin accidente de
munca. Acest nivel este mai sc ǎzut decât cel înregistrat în anii preceden ți (445 decese in
1994, 479 decese in 1996). Aceast ǎ tendințǎ poate fi explicat ǎ prin reconversia
industriei grele și extractive, care în mod constant furnizau num ǎrul cel mai mare de
decese prin accidente la locul de munc ǎ.
Cauze principale :
– utilizarea unor ma șini periculoase (uzate, lipsa dis pozitivelor de securitate) sau
în cazul efectu ǎrii unor munci periculoase (minerit, construc ții etc.)
– condiții grele de munc ǎ: ritm prea mare, zgomot, temperatur ǎ excesivǎ,
intemperii;
– cauze umane: necunoa șterea pericolelor datorit ǎ inexperien ței, neinstruirii sau
nerespect ǎrii normelor de protec ția muncii, oboseal ǎ, neatenție, alcoolism
(acesta cauzeaz ǎ circa 15% din accidentele de munc ǎ).
Categoriile profesionale cele mai expuse :
– construc ții (mari șantiere), metalurgie, transporturi, minerit, industria forestier ǎ;
– muncitori necalifica ți;
– muncitori sezonieri, stagiari sau ucenici;
– personalul muncitor tân ǎr.
Soluții pentru limitarea accidentelor de munc ǎ:
1. instituirea unei reparații particulare morale și economice din partea asigur ǎrilor
sociale în cazul ac cidentelor de munc ǎ și bolilor profesionale (care în mod
normal ar trebui finan țate exclusiv prin cotiza țiile patronale):
– gratuitatea îngrijirilor medicale – indemniza ții de întrerupere a muncii, din prima zi a invalidit ǎții pânǎ la
reluarea lucrului;
– ajutor de invaliditate sau deces

Răzvan MIFTODE
430
2. Ameliorarea legisla ției în materie de igiena muncii și condițiile de munc ǎ:
– dispozitive de siguran țǎ pe unele ma șini sau unelte;
– protec ție individual ǎ: mǎști, cascǎ, ochelari, salopete;
– igiena locului de munc ǎ: temperatur ǎ, zgomot, noxe, pulberi, cur ǎțenie;
– condiții de munc ǎ: ritm, durata lucrului, ture de noapte sau prelungite, respec-
tarea pauzelor etc. – necesitatea apari ției inspectorilor de munc ǎ, care sǎ viziteze, s ǎ constate și sǎ
sancționeze deficien țele constatate.
3. Ameliorarea preven ției:
a) prin informarea și sensibilizarea muncitorilor:
– informarea asupra importan ței accidentelor la locul de munc ǎ, consecin țele
umane și economice;
– dezvoltarea spiritului de s ecuritate prin intermediul afi șelor, conferin țelor etc.;
b) prin depistarea muncitorilor inap ți de a ocupa un post la locul de munc ǎ
respectiv; c) existen ța a cel pu țin un serviciu medical cu cel pu țin un medic de medicina
muncii, care s ǎ controleze periodic starea de s ǎnǎtate a muncitorilor, aptitudinile
lor pentru postul respectiv ș
i de asemenea pentru depistarea celor bolnavi.
d) contribu ția întreprinderilor la asigur ǎrile de accident

Accidentele de circula ție (AC)

Definiție:
“traumatismele provocate de c ǎtre un vehicol cu motor pe o cale rutier ǎ publicǎ” (se
exclud cele provocate de tren, vapor, avion).

Istoria automobilului dureaz ǎ de peste un secol, la fel evolu ția accidentelor
rutiere. Primele accidente de autovehico l au fost semnalate Anglia (1896) și SUA
(1899); în prezent, acestea determin ǎ peste 10 milioane de r ǎniți și peste 1 milion de
decese anual.
În SUA ele sunt de 2 ori mai frecvente decât bolile infecto-contagioase; între
1900 si 1964, aceast ǎ adevaratǎ “epidemie rutier ǎ” a provocat de 52 ori mai mul ți rǎniți
și de 2,6 ori mai multe decese decât razboaiele.
Conform datelor OMS, citate de Dana G. Minc ǎ și colab. (UMF Bucuresti), la
nivel mondial se înregistreaz ǎ zilnic 3000 decese datorit ǎ accidentelor rutiere. De
asemenea, sursele OMS plaseaz ǎ accidentele rutiere pe locul al 10-lea în clasamentul
cauzelor de deces (mortalitatea specific ǎ prin AC reprezint ǎ 2,2% din mortalitatea
globalǎ).
Se apreciaz ǎ cǎ menținerea ritmului actual de produc ție și comercializare a
automobilelor în paralel cu intensificarea circula ției urbane va determina o cre ștere și
mai mare a num ǎrului AC, ajungîndu-se ca, în 2020, acestea s ǎ devinǎ o adevarat ǎ

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
431„pandemie”, constituindu-se în a 3-a cauz ǎ de invaliditate permanent ǎ (dupǎ accidentele
ischemice coronariene și bolile sistemului nervos).
Spre deosebire de alte patologii, m ǎrimea și aria de cuprindere a acestei epidemii
este direct propor ționalǎ cu nivelul de dezvoltare a societ ǎții respective.
Accidentele de circula ție sunt mai frecvente în țǎrile dezvoltate, în țǎrile cu
obiective turistice, regiunile de tranz it pentru mari rute de transport.
În țǎrile dezvoltate economic participan ții la trafic beneficiaz ǎ însǎ de legisla ție
adecvatǎ, cǎi de rulare moderne și spațioase, un parc auto din ce în ce mai performant și
instituții și instrumente eficiente de preven ție. Un loc important îl ocup ǎ programele
guvernamentale de preven ție, educație civicǎ, de „civilizare” a com portamentului rutier.
Toți acești factori fac ca, de și evenimentele rutiere s ǎ se menținǎ la nivele ridicate,
mortalitatea și invaliditatea permanent ǎ sǎ scadǎ continuu.
Pe de altǎ parte, cǎile rutiere nedezvoltate, degradate, dispropor ționate fațǎ de
amploarea traficului, caracteristici specifice țǎrilor nedezvoltate, sunt factori care favori-
zeazǎ înmulțirea evenimentelor dramatice în aceste arealuri. La ace ști factori se adaug ǎ
lipsa unei legisla ții rutiere moderne și adaptate specificului local, lipsa educa ției rutiere,
comportament rutier riscant, calitatea precar ǎ a parcului auto.
Accidentele sunt de o mare va rietate, ca gravitate, amploare și forme de leziuni.
Pot fi accidente izolate, în care este implicat un singur vehicol, sau se pot produce adevarate catastrofe rutiere, atunci când s unt implicate mijloace mari de transport sau
mai multe vehicole.

Date generale
– riscul de a deceda prin accidente rutiere este, pentru vârstele active, de 3 ori
mai mare decât prin alte evenimente.
– decesele prin AC a vârstelo r între 20 – 30 ani reprezint ǎ 2/3 din totalul
accidentelor mortale și 1/3 din totalul deceselor la aceast ǎ categorie de vârst ǎ;
– sexul masculin de ține o frecven ța dublǎ și o mortaitate tripl ǎ;
– în țǎrile dezvoltate pietonii sunt din ce în ce mai pu țin implica ți în AC,
comparativ cu pasagerii sau conduc ǎtorii auto;
– în România mortalitatea prin AC es te de 12,81/100.000 locuitori, comparativ
cu media european ǎ de 10,23/100000 locuitori și în condi țiile unei înzestr ǎri mai
sǎrace a parcului auto (motorizare mai mic ǎ). Accidentele de circula ție produc
25% din totalul deceselor înregistrate prin accidente. – cele mai multe AC se produc în lunile de var ǎ – toamn ǎ, în week-end și în
orele amurgului.
– AC sunt mai frecvente în mediul urban.
– județele cu cele mai multe dece se datorate AC sunt: Ia ș
i (18,8), Ialomi ța (17,7),
Sibiu(16,5). Pe de alt ǎ parte Harghita, Covasna, Gorj înregistreaz ǎ cele mai
puține decese prin AC.

Răzvan MIFTODE
432
– conform datelor Poli ției Rutiere Române, accidentele grave de circula ție scad
de la an la an; de exempl u în primele 9 luni ale anul ui 2003 s-au inregistrat 4512
accidente grave (cu 481 mai pu ține decât în 2002), producîndu-se 1456 decese și
3815 rǎniți grav (comparativ cu 1712 decese și respectiv 4117 r ǎniți grav în
2002).Per ansamblu, în anul 2003 decesele prin AC au fost de 2235, num ǎrul de
rǎniți grav de 5538 iar num ǎrul total de accidente grave a fost de 6654 (date
citate de Dana G.Minc ǎ si colab.).
– pe vârste și sexe situa ția este urm ǎtoarea: 75% din decesele prin AC se
înregistreaz ǎ la bǎrbați; peste 10% din decese se înregistreaz ǎ la copiii 0-14 ani.
– 241 de copii de vârst ǎ 0-14 ani au decedat ca urmare a acccidentelor rutiere în
2001 și 253 în anul 2000. 75 % din decesele pr in accidente rutiere se produc la
bǎrbați. Din totalul deceselor prin accidente de toate cauzele, decesele prin
accidente de circula ție au o pondere de 25%.

Cauzele AC sunt legate de participantul la trafic ( șoferi, pietoni, pasageri), de
calitatea drumului și caracteristicile automobilului.
Participantul la trafic este principalul re sponsabil de producerea AC (peste 80%
sunt provocate de om).
Cei mai predispu și la a produce AC sunt:
– persoanele cu diverse boli: cardio-va sculare sau cerebro-vasculare, psiho-
neurologice, diabeticii, persoanele cu deficien țe oculare;
– persoanele aflate sub tratament cu medicamente care influen țeazǎ atenția,
concentrarea, reflexele, unele sim țuri (vǎz, echilibru): unele medicamente în
sfera cardio-vascular ǎ, tranchilizantele, sedative le, hipnoticele, hipoglicemian-
tele – în special insulina, antialergicele, analgezicele opioide, salicila ții
– persoane cu un anumit tip comportamental: tulbur ǎri de personalitate, anxie-
tate, spirit de competi ție exagerat, emotive, idea ție deficitar ǎ;
– experien ța personal ǎ: lipsa de educa ție rutierǎ, lipsa calific ǎrii, experien ța
insuficient ǎ (șoferii încep ǎtori), lipsa de îndemânare sau deprinderi în a conduce
autovehicolul etc.; – unele situa ții particulare:
– neaten ția și impruden ța
– convalescen ța
– consumul excesiv de cafea și alte stimulente ale sistemului nervos central
– consumul de alcool – starea de ebrietate non-alcoolic ǎ
Consumul de alcool reprezint ǎ cea mai frecvent ǎ cauzǎ de producere a AC. Se
apreciazǎ cǎ șoferii și pietonii afla ți sub influen ța alcoolului produc >50% din totalul AC.
De asemenea, necunoa șterea regulilor de circula ție și neîndemânarea sau
neatenția modific ǎ comportamentul în trafic. Neacordarea priorit ǎții, nesemnalizarea

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
433schimbǎrii direcției de rulare, ne-asigur area la traversarea str ǎzilor sau a intersec țiilor,
depǎșirile interzise sau neconcordarea vitezei cu situa ția concret ǎ din trafic reprezint ǎ
circumastan țele cele mai frecvente în care se produc aceste accidente.

Caracteristicile drumului
Calea de rulare poate oferi condi ții favorabile de producere a unor accidente:
intersecțiile periculoase, panta lung ǎ și accentuat ǎ, curbele periculoase, vecin ǎtatea cu
terenurile agricole, spa țiile publice sau institu ții cu trafic pietonal intens (universit ǎți,
școli, spitale, stadio ane etc.), lipsa dot ǎrii cu spații de parcare sau ref ugii sigure, lipsa de
vizibilitate. Nu în ultimul rând, men ținerea accesului pe drumur ile extra-urbane a bici-
cliștilor, atelajelor cu trac țiune animal ǎ, a pietonilor sau a animalelor, lipsa sistemelor
de avertizare-semnalizare, monotonia dr umului, lipsa serv iciilor de siguran țǎ rutierǎ etc.
sunt factori care cresc la rândul lor pericolul și riscul de accidente.
Se apreciaz ǎ cǎ aceste caracteristici produc în tre 5- 15% din totalul AC

Autovehicolul
Este implicat în pân ǎ la 5% din AC.
Cauze:
– defecțiuni ale sistemelor de frânare, semnalizare, rulare și direcție (defecțiuni
tehnice grave) – lipsa înzestr ǎrii cu mecanisme de protec ție: air-bag-uri, centuri de siguran
țǎ,
structura de rezisten țǎ a pǎrților frontale, laterale și a capotei, sistemele de
frânare asistat ǎ (antiderapaj);
– lipsa reviziilor tehnice anuale
În momentul de fa țǎ producǎtorii de automobile tind s ǎ ofere din ce în ce mai
multe înzestr ǎri de siguran țǎ pentru autovehicole (airbag pentru to ți pasagerii, ABS
etc.), cu riscul cre șterii prețurilor și scǎderii num ǎrului poten țialilor cump ǎrǎtori. Pe de
altǎ parte, aceste sisteme de siguran țǎ sunt absolut necesare dac ǎ privim prin prisma
numǎrului mare de mor ți și rǎniți grav din rândul șoferilor și pasagerilor.
Este evident c ǎ un parc auto re-înnoit, modern, înzestrat cu sisteme de siguran țǎ
scade riscul producerii accidentelor grave și a pierderilor materiale.
Nu trebuie neglijat nici în ac est punct factorul uman, care, a șa cum am ar ǎtat,
este principalul responsabil de producerea AC.
Un automobil performant poate constitui, sub controlul unui șofer imprudent,
ne-educat și cu grave probleme de comportament și discernǎmânt, o arm ǎ extrem de
periculoas ǎ, cauzatoare de adev ărate carnagii rutiere. Înzes trarea automobilului cu
mijloace performante de siguran țǎ, puterea motorului și accelera ția rapidǎ se pot
transforma în adevara ți precursori ai producerii accidentului, mai ales la o persoan ǎ
needucatǎ, cu grave caren țe de caracter.

Răzvan MIFTODE
434
Metode de preven ție

Tabel 9: Metode de preven ție a accidentelor de circula ție
Subiect Metode de preven ție
Conducǎtorul
auto/Pieton – control psihologic peri odic, atât pentru ob ținerea permisului de
conducere cât și pe parcurs
– controlul st ǎrii generale de s ǎnǎtate (eviden țierea bolilor sau
stǎrilor care nu permit condu cerea autovehicolelor)
– educația rutierǎ periodicǎ (cursuri, seminarii) inclusiv la școli;
– informare rutier ǎ și sensibilizare prin mas-media asupra
riscurilor de accident
– înǎsprirea pedepselor pentru înc ǎlcarea regulilor de circula ție și
a comportamentului riscant la vola n (inclusiv pentru consumul de
alcool, droguri, existen ța unor boli grave sau cu evolu ție
imprevizibil ǎ)
Calea de rulare – modernizarea șoselelor (semnalizare, carosabil, linii de centur ǎ
sau ocolire a centrelor populate)
– limitarea vitezei maxime admise
– interzicerea accesului pietonilor, biciclistilor, caru țelor pe
șoselele cu trafic intens/drumuri na ționale
– servicii de siguran țǎ rutierǎ
Autovehicolul – controlul st ǎrii tehnice
– accesorii și îmbunǎtǎțiri privind siguran ța (semnalizare, centura
de siguran țǎ, limitatoare de vitez ǎ, airbag-uri și sisteme
antiderapaj etc.

Accidentele în mediul casnic

Au cauze dintre cele mai variate: consumul de alcool, violen ța în familie, paupe-
rizarea, înzestrarea s ǎracǎ a locuințelor, neaten ție, lipsa comportamentului preventiv, și
nu în ultimul rând, lipsa de instruire.
Practic, fiecare persoan ǎ, incepînd cu primii ani de via țǎ, trebuie instruit ǎ pentru
a evita producerea de accidente în mediul casnic.
Importanța problemei este subliniat ǎ de numǎrul mare de r ǎniri, invalidit ǎți
(temporare sau permanente) și decese (6% din totalul mor ților violente în 2002 s-au
produs prin accidente casnice). O aten ție particular ǎ trebuie acordat ǎ urmatoarelor
situații:
– instalația electric ǎ a locuințelor, dependin țelor și utilizarea aparatelor electrice;
– instalația de gaze naturale, sobe, co șuri de evacuare a fumului
– balustrade, balcoane, ferestre – prevenirea defenestr ǎrii accidentale
– pardoselile – prevenirea alunec ǎrii și cǎderii

Medicina social ă și asistența socială a persoanelor cu boli cronice și HIV/SIDA
435- boilere electrice sau pe gaze, centrale termice – utilizarea cu pruden țǎ a apei
calde; – cǎile de acces în locuin țǎ: securizarea trotuarelor, a sc ǎrilor (pentru prevenirea
cǎderilor);
– animalele domestice: câin i, pisici, animale de trac țiune;
– animalele s ǎlbatice sau din afara gospod ǎriei
– focarele de insecte (albine, viespi) – muncile agricole și mânuirea uneltelor domestice mecanice sau electrice (unelte
ascuțite, tǎioase, ferǎstraie electrice, ma șini de gǎurit, aparate de sudur ǎ etc.);
– sursele de ap ǎ de adâncime sau suprafa țǎ (securizarea fântânilor, rezervoarelor,
piscinelor etc.); – asigurarea substan țelor inflamabile (combustibil solid și lichid)
– punerea în siguran țǎ a substan țelor chimice (otrav ǎ, insecticide, îngr ǎșǎminte
chimice, medicamente);

Principalele mecanisme prin care se produc accidente casni ce sunt: arsurile,
electrocuția, înecul, asfixia, sufocarea, c ǎderea, rǎni prin în țepare sau t ǎiere, agresiuni
ale animalelor (mu șcǎturi, contuzii), insectelor și reptilelor.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Editura Universit ății “Al. I. Cuza” Iași – 2010 UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” FACULTATEA IA ȘI DE FILOSOFIE ASISTEN ȚĂ SOCIAL Ă Volumul VI Învățământ… [631376] (ID: 631376)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Editura Universit ății “Al. I. Cuza” Iași – 2010 UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” FACULTATEA IA ȘI DE FILOSOFIE ASISTEN ȚĂ SOCIAL Ă Volumul VI Învățământ… [631376]

Copyright Notice

Capitolul I Licenta Fara Plagiat [309219]

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 5 CAPITOLUL I… [620022]

SPECIALIZAREA TEHNOLOGII AUDIO VIDEO ȘI TELECOMUNICAȚII APLICAȚII MULTIMEDIA EDUCAȚIONALE COODONATOR ȘTIINȚIFIC Conf. Dr. Fiz. SIMONA CASTRASE… [306240]

Pr. Lector Dr. Gheorghe Holbea [604461]

Specializarea Jurnalism și Științe ale Comunicării [306403]

LUCRARE DE DISERTAȚIE, ANUL UNIVERSITAR 201 6 2017 [606379]

Copyright Notice

Similar Posts