© Editura Funda ției România de Mâine, 2007 Editură acreditat ă de Ministerul Educaț iei și Cercetării prin Consiliul Naț ional al Cercet ării… [611147]

Licență

© Editura Funda ției România de Mâine, 2007 Editură acreditat ă de Ministerul Educaț iei și Cercetării prin Consiliul Naț ional al Cercet ării… [611147]

Byadmin ianuarie 1, 2024

MIHAI GOLU

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
Vol. I
Ediția a V-a

© Editura Funda ției România de Mâine, 2007
Editură acreditat ă de Ministerul Educaț iei și Cercetării
prin Consiliul Naț ional al Cercet ării Științifice din Înv ățământul Superior

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României
GOLU, MIHAI
Fundamentele psihologiei. / Mihai Golu. – Ed. a V-a,
București, Editura Funda ției România de Mâine , 2007
Vol. I și II

ISBN 978-973-725-857-1 general
978-973-725-858-8 I
978-973-725-859-5 II

159.9(075.8)

Reproducerea integral ă sau fragmentar ă, prin orice form ă și prin orice
mijloace tehnice, es te strict interzis ă și se pedepse ște conform legii.

Răspunderea pentru con ținutul și originalitatea textului revine exclusiv
autorului/autorilor

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

Prof. univ. dr.
MIHAI GOLU

FUNDAMENTELE
PSIHOLOGIEI
Vol. I
Ediția a V-a

EDITURA FUNDAȚ IEI ROMÂNIA DE MÂINE
București, 2007

5

CUPRINS

VOLUMUL 1

SECȚIUNEA I

I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI
1.1. Condi țiile cunoa șterii științifice …………………………….. 13
1.2. Devenirea psihologiei ca știință ………………………………… 15
1.3. Problemele generatoare de divergenț e în istoria psihologiei 19
1.4. Obiectul psihologiei …. …………………………………………… 20
1.5. Viitorul psihologiei …….. …………… …………………… ……… 27
II. METODELE PSIHOLOGIEI
2.1. Rela ția obiect-metod ă ………………………………………..…… 32
2.2. Metode specifice ale psiholog iei …………………………..…. 37
2.3. Organizarea cercet ării psihologice …………………………… 53
III. PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI
3.1. Principiul determinismului extern (extrapsihic) ………….. 56
3.2. Principiul rela ționării neuropsihice ………………………..… 59
3.3. Principiul reflect ării și modelării informa ționale ……….. 65
3.4. Principiul ac țiunii și al unității conștiință-activitate …… 69
3.5. Principiul genetic și al istorismului ……………………………. 71
3.6. Principiul sistemicit ății ……………………………………………. 72
IV. LEGILE ȘI TEORIILE EXPLICATIVE ÎN PSIHOLOGIE
4.1. Problema definirii legii în psihologie ………………………… 75 4.2. Rela ția dintre descriere, explica ție și interpretare ………… 81
4.3. Problema elaboră rii teoriei psihologice ……………………… 85

6V. PSIHICUL UMAN. CARACTERIZARE GENERAL Ă
5.1. Către o defini ție modernă a noțiunii de psihic …………… 93
5.2. Caracteristicile psihicului uman …………………………..…. 105
5.3. Modific ări ale conștiinței ……………………………………… 142

SECȚIUNEA a II-a
COMPONENTELE MODALE ALE VIE ȚII PSIHICE
CONȘTIENTE A OMULUI

Considera ții preliminare ………………………………….. 163

VI. PROCESELE SENZORIALE

6.1. Senza ția …………………………………………………………… 166
6.1.1. Sensibilitatea și legile ei …………………………………….. 173
A. Legile psihofizice ………………………………………….. 175 B. Legile psihofiziologice …………………………………… 177 C. Legile socioculturale ……………………………………… 182
6.1.2. Clasificarea senza țiilor ………… ………………………… …. 185
A. Senza țiile exteroinformative ………. …………. …. 186
A.1. Senza țiile cutanate …………. …………… ………… ….. 186
A.2. Senza țiile vizuale …………… …………… ………… …. 194
A.3. Senza țiile auditive …………… …………………… ….. 219
A.4. Senza țiile olfactive ……….. …………… ………… ….. 251
A.5. Senza țiile gustative ………. …………… ………… ….. 264
A.6. Senza țiile vestibulare (de ech ilibru) …… ………… 276
B. Senza țiile proprioceptiv-kinestezi ce ……. ………. 282
C. Senza țiile organice (interocep ția) ………………. 290
D. Senza țiile de durere (algice) ……….. …………. … 303
6.2. Percepț ia ……………………………………………………..…… 308
6.2.1. Caracterizare general ă ……………………………………….. 308
6.2.2. Legile percep ției ……………………………………………….. 353
6.2.3. Formele percep ției …………………………………………….. 364
6.2.4. Percep ția ca form ă specifică de activitate și factor
bazal de reglare a activit ății …………………………………
40
1

7VOLUMUL 2
VII. REPREZENTAREA
7.1. Defini ție și caracterizare psihologică generală ……….. 409
7.2. Propriet ățile reprezent ărilor ………………………………… 417
7.3. Tipurile reprezent ărilor ………………………………….…. 421
7.4. Locul și rolul reglator al reprezent ării în activitate și
comportament ……………………………………………………
425
VIII. GÂNDIREA ……………………………………………………………………… 427
8.1. Defini ție și caracterizare general ă ……………………….. 435
8.2. Structura psihologică internă a gândirii ……………….. 443
A. Blocul opera țiilor …………. ……………. …………… …… 445
B. Blocul con ținuturilor ……………………………………… 470
C. Blocul produselor …………………………………………. 479
D. Blocul rela țiilor ………… ……………………………… …. 481
8.3. Forme modale de procesare-integrare a informa ției la
nivelul gândirii ………………………………………
482
A. Procesarea inductiv ă ……………………………………… 482
B. Procesarea de tip deductiv …………………………….. 490 C. Procesarea analogic ă …………………………………….. 496
8.4. Gândirea ca activitate specific ă de rezolvare a problemelor 497
8.5. Gândirea ca proces decizional ……………………………. 510 8.6. Gândirea ca proces de teoretizare ……………………….. 514
IX. IMAGINA ȚIA
9.1. Caracterizare general ă. Definiție ………………………….. 517
9.2. Formele imagina ției ……………………………………………. 522
9.2.1. Visele ………………………………………………………………. 522
9.2.2. Procesele halucinogene . ……………………………………… 525
9.2.3. Reveria …………………………………………………………… 526
9.2.4. Imagina ția reproductiv ă ……………………………………… 527
9.2.5. Imagina ția creatoare
………………………………………….. 529
X. MEMORIA
10.1. Defini ție și caracterizare psihologică generală ……….. 534
10.2. Dinamica memoriei ……… …………………………………… 539
10.3. Formele memoriei ……….. …………………………………… 552
10.4 Calit ățile memoriei ……………………………………………. 565
10.5 Mecanismele memoriei ……. ………. ….. …………… ……. 567
10.6 Uitarea ……………………………………………………………… 574

8XI. LIMBAJUL
11.1. Preciz ări și delimitări terminologice ……………………… 577
11.2. Specificul psihologic al lim bajului ……………………… 584
11.3. Determina țiile limbajului verbal ………………………… 585
11.4. Verigile func ționale ale limbajului verbal …………….. 601
11.5. Func țiile limbajului verbal ………………………… ….…. 603
11.6. Formele limbajului verbal …………………………………. 610
11.7. Mecanismele neurofiziologice ale limbajului ……….. 613
XII. ATENȚIA
12.1. Defini ție și caracterizare psihologică generală ………. 619
12.2. Dimensiunile (atributele) aten ției ……………………….. 624
12.3. Formele atenț iei ……………………………………………….. 628
12.4. Modele teoretice explicative ale aten ției ……………….. 632
XIII. AFECTIVITATEA
13.1. Aspecte teoretice și metodologice generale …………… 638
13.2. Spre o defini ție a afectivit ății ………………………..….. 640
13.3. Clasificarea proceselor și stărilor afective …………… 646
13.4. Dimensiunea rela țională a afectivit ății …………………. 651
13.5. Structura procesului emo țional …………………………… 653
13.6. Rolul afectivităț ii în activitate ……………………………. 655
13.7. Agresivitate-toleranță ………………………………….……. 657
13.8. Stresul, anxietatea și angoasa ……………………………… 660
13.9. Mecanismele emo țiilor …….. ……………. …………… ……. 663
XIV. MOTIVA ȚIA
14.1. Defini ție și caracterizare generală ……………………….. 669
14.2. Motivul și funcțiile sale ……. ……………. …………… ……. 675
14.3. Forme și niveluri de integrare a motiva ției ……………. 681
14.4. Motiva ție și frustrare …………………………………………. 691
14.5. Motiva ție și conflict ………………………………………….. 693
14.6. Nivel de aspira ție, nivel de expecta ție, nivel
de realizare …………………………………………..
694
14.7. Teorii ale motiva ției …………………………..………….. 696
XV. VOINȚA
15.1. Definirea și caracterizarea general ă a voinței ………… 698
15.2. Structura și fazele actului voluntar ……………………… 703
15.3. Calit ățile voinței ………………………..……………….. 707

915.4. Dezvoltarea ontogenetic ă a voinței ……………………. 710
15.5. Voin ța socială …………………………………………… 713
XVI. ACTIVITATEA UMAN Ă
16.1. Considera ții generale …………………………………………. 716
16.2. Definirea și structura psihologic ă a activității ………… 719
16.3. Formele activit ății ……………………………………………… 727

SECȚIUNEA a III-a

XVII. PERSONALITATEA
17.1. Aspecte teoretice și metodologice ………………………. 753
17.1.1 Accep țiuni ale termenului de pe rsonalitate ………… .. 755
17.2. Temperamentul ………………………………………….…. 769
17.2.1. Defini ție și caracterizare general ă ……………………… 769
17.2.2. Clasificarea temperamentelo r …………………………… 771
A. Tipologiile morfologice sau bioconstitu ționale .. 772
B. Tipologiile fiziologice și psihofiziologice ………. 780
C. Tipologiile psihologice ……….. …………………… . 785
D. Tipologiile clinice …. …………. …………………… …… 789
17.3. Caracterul ……………….. ……………………………………. 791
17.3.1. Defini ție și descriere general ă ………………………….. 791
17.3.2. Structura psihologic ă a caracterului ……………………. 795
17.3.3. Tr ăsăturile caracteriale …………………………………..… 800
17.4. Aptitudinile .. ……………. …………… …………………… …. 803
17.4.1. Defini ție și descriere general ă ………………………….. 803
17.4.2. Raportul înn ăscut-dobândit în structura aptitudinilor 807
17.4.3. Clasificarea aptitudinilor …………………………………. 811
17.5. Imaginea de sine ( self-concept ) ………………………… 817
17.6. Eul ……………………………………………………………….. 821
Bibliografie selectiv ă ……………………………………… 825

10

SECȚIUNEA I

13

Capitolul I
OBIECTUL PSIHOLOGIEI

1.1. CONDIȚIILE CUNOA ȘTERII ȘTIINȚIFICE
Atributul „ științific” caracterizeaz ă acea form ă a cunoașterii care
satisface o serie de exigen țe și criterii de ordin metodologic general și parti-
cular. Istorice ște, ca esen țiale, s-au impus urm ătoarele exigen țe și criterii:
a) delimitarea unui domeniu de investiga ție unic ș i neintersectabil;
b) existen ța unei metode specifice de abordare, descriere și inter-
pretare a fenomenelor circumscrise domeniului dat;
c) fenomenele ce sunt prop rii domeniului dat trebuie s ă posede un
minimum de însu șiri și determina ții sensibile, nemijlocit perceptibile și
observabile, care s ă permită utilizarea opera țiilor de măsurare și cuantificare ;
d) obiectivitatea descrierilor ș i interpret ărilor care înseamn ă, în
primul rând, întemeierea pe date ș i fapte reale ș i verificarea ipotezelor și a
generalizărilor, respectiv, delimitarea între „ceea ce este obiectul în
realitate”, independent de subiect, și „ceea ce este obiectul pentru subiect”
(criteriul adev ărului);
e) posibilitatea reproducerii/repet ării ac
eleiași cercetări de către doi
sau mai mul ți autori;
f) prezen ța și operarea cu generalul în forma conceptelor,
principiilor, legilor .
Aceste cerin țe și criterii au fost formulate și impuse ca model
obligatoriu de c ătre primele trei științe exacte care s-au emancipat de
filosofie, dobândind statutul de independen ță și autoconsisten ță, și anume:
astronomia, mecanica și matematica. Satisfacerea acestor cerin țe și criterii
s-a dovedit a fi extrem de dificil ă, ceea ce a f ăcut ca secole de-a rândul s ă
rămână în afara abord ării științifice sistematice, atât domenii compacte ale
realului, cum sunt domeniile fenomenelor sociale și psihice, cât și
fenomenele care se deruleaz ă la frontierele dintre științele clasice, rigid
delimitate și compartimentate. Or, a șa cum avea s ă constate N. Wiener,

14către sfârșitul primei jum ătăți a secolului nostru, modul tradiț ional de
delimitare și compartimentare rigid ă a științelor a dus la o situa ție
paradoxală: deși s-au acumulat mun ți de fapte ș i date, cunoa șterea în
ansamblul ei b ătea pasul pe loc. De la Leibniz încoace, știința a devenit
„într-o măsură tot mai mare o preocupare a speciali știlor în domenii care se
îngustează tot mai mult” (Wiener, 1966, p. 22).
Fărâmițarea și îngustarea au ajuns atât de departe, încât erau „pu țini
oameni de știință care se puteau numi numai matematicieni, fizicieni sau
biologi, fără precizări în plus” (Wiener, ibid.). Prin urmare, delimitarea a
avut loc nu numai între domenii mari – fizic ă, chimie, biologie, matematic ă
etc. –, ci chiar în interiorul fiec ărui domeniu. Se dovedea, astfel, c ă modelul
tradiț ional de fundamentare a științei devenise caduc ș i el trebuia revizuit ș i
înlocuit cu altul, mai flexibil și, totodată, mai adecvat realit ății. Noua
paradigmă a cunoașterii științifice a fost ela borată și pusă „în funcțiune” de
cibernetică și teoria general ă a sistemelor. Principalele note distinctive ale
ei pot fi formulate astfel:
a) unul și același obiect poate fi abordat din unghiuri de vedere
diferite, dar complementare;
b) fiecare abordare particular ă oferă date ș i explicații despre o
anumită latură sau un anumit aspect al obiectului, iar nu despre obiect în
totalitatea determina țiilor sale;
c) între diferite domenii și științe, delimită rile și frontierele sunt
relative, astfel încât comunicarea și transferurile reciproce de informa ții și
metodologie nu numai c ă nu sunt imposibile, dar se impun ca necesare și
indispensabile pentru obț inerea integr ării și unității cunoașterii;
d) cunoașterea unidisciplinar ă trebuie completat ă cu cea inter-
disciplinar ă și transdisciplinar ă;
e) indiferent de natura substan țial-calitativ ă a obiectului lor de studiu,
toate științele particulare trebuie să -și întemeieze modul general de
abordare-interpretare pe o paradigm ă generală comună, unificatoare, care
reclamă: considerarea ca sistem a oric ărei entităț i reale ce se ia ca obiect
concret de cercetare, centrarea pe studiul rela țiilor sistemului cu mediul ș i al
relațiilor între elementele sale componente, analiza prin prisma criteriilor de
echilibru, organizare, finalitate, adaptabilitate, autoreglare;
f) elaborarea unor limbaje comune, care s ă permită codificarea și
integrarea în aceia și termeni a diversităț ii informațiilor modale furnizate de
științele particulare.

151.2. DEVENIREA PSIHOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ
Spre deosebire de ș tiințele zise exacte, devenirea psihologiei ca
știință a parcurs un drum incomparabil mai dificil și mai sinuos.
Mai întâi, a durat foarte mult pân ă să se demonstreze și să se accepte
însăși ideea c ă psihicul poate fi efectiv obiect de cercetare și cunoaștere
științifică și nu doar de medita ție și speculație. Marele filosof german
Im. Kant se num ără printre cei mai vehemen ți contestatari ai posibilit ății de
desprindere a psihologiei de filosofie și de constituire a ei într-o știință
independent ă. Formulând pentru știință necesitatea utiliz ării măsurării și a
metodei matematice, el a încercat s ă demonstreze c ă psihologia nu poate
nicicum să satisfacă această exigență. De ce ? Pentru c ă, afirma el, psihicul
nu posedă decât o singur ă dimensiune – cea a duratei (di mensiunea
temporală), iar cu o singur ă dimensiune nu se poate construi un sistem de
măsurători comparative, din care să se desprind ă dependen țe și corelații.
Ulterior, un alt mare gânditor – August Comte – avea s ă elimine
psihologia din schema de clasificare a științelor, pe care a elaborat-o el,
argumentând c ă nu este posibil ă o scindare a con științei pentru a deveni
simultan obiect al observa ției și subiect observator.
Procesul general al evoluț iei cunoașterii psihologice poate fi împ ărțit
în patru etape mari: a) etapa cunoa șterii preștiințifice; b) etapa filosofic ă
(încorporarea cunoș tințelor despre psihic în sistemele filosofice); c) etapa
cunoașterii științifice analitice și intern contradictorie, antagonic ă; d) etapa
cunoașterii ș tiințifice integrativ-sistemice.
a) Prima etap ă coincide cu perioada în care omul a devenit con știent
de sine ș i a început s ă-și pu nă întrebări și să încerce să-și explice propria
viață psihică interioară și propriul comportament ș i ține până la apariț ia
primelor sisteme filosofice închegate ale antichit ății (cele mai cunoscute
nouă fiind sistemele filosofice elaborate în Grecia antic ă – Democrit,
Epicur, Platon, Aristotel).
Caracteristic pentru această perioadă este faptul c ă informațiile și
explicațiile despre fenomenele psihice se constituiau pe baza experien țelor
cotidiene situa ționale, a comunic ării interpersonale directe, sistematizân-
du-se și transmiț ându-se de la o genera ție la alta în forma miturilor,
legendelor, ritualurilor ș i învățăturilor practice. Baza explicativ ă a
fenomenelor vie ții sufletești avea un caracter naiv-mistic, animist sau
creaționist. Credin ța în existen ța spiritelor, ca entit ăți specifice în afara și

16independent de corp, era factorul integrator al tuturor observa țiilor asupra
omului și celorlalte ființ e și lucruri din jur. Trebuie s ă spunem, îns ă, că
psihologia pre științifică și-a continuat existen ța și după constituirea științei
psihologice, întâlnindu-se pe scar ă largă și astă zi în forma a șa-numitei
psihologii populare naive. Spre deosebire îns ă de perioada antichit ății,
psihologia populară va fi puternic penetrat ă de tezele și preceptele religiei,
în lumina c ărora sufletul trebuie considerat de natur ă divină, nemuritor,
opus ș i separabil de trup.
b) Etapa psihologiei filosofice începe o dat ă cu elaborarea și
afirmarea primelor sisteme filosofice (sec. V și IV î.e.n.) și ține până în
momentul separ ării psihologiei în știință de sine st ătătoare, eveniment care
are loc în anul 1879, prin crearea de c ătre Wilhelm Wundt a primului
laborator experimental pentru studiul fenomenelor psihice. În acest context,
definitorii pentru prezent ările și interpret ările filosofice ale vieț ii psihice
erau caracterul lor speculativ, abstract și absența unei baze de date ob ținute
pe calea cercetă rilor sistematice concrete. Dup ă conținut, interpretarea și
explicarea naturii psihicului s-au individualizat în trei modele care s-au
confruntat de-a lungul secolelor: a) modelul materialist , ale cărui premise
au fost create în antichitate de Democrit și dezvoltat puternic în sec. XVII,
XVIII și XIX, în lucr ările lui Fr. Bacon, J. Locke, D. Hume (în Anglia),
D. Diderot, D’Holbach, J. La Mettr ie, Helvétius, E. Condillac (în Fran ța),
L. Feuerbach, Fr. Engels, K. Marx (în Germania); b) modelul idealist , ale
cărui baze au fost create în antichitate de c ătre Platon și care a fost dezvoltat
și perfecționat în timp, atingând forma sa cea mai elaborat ă în sistemele
filosofice ale lui Im. Kant (1724-1804) și G.W.F. Hegel (1770-1831);
c) modelul dualist , ale cărui ră dăcini se găsesc în filosofia lui Aristotel, dar
care a fost elaborat și lansat ca atare în circuitul cultural de c ătre René
Descartes (1596-1650).
Modelul materialist susține caracterul secundar ș i derivat al spiritului,
al conștiinței în raport cu materia, care este considerat ă factor primordial și
determinant. Psihicul apare în cursul procesului natural de mi șcare
evolutivă a materiei și se manifest ă ca o însu șire sau o func ție a acesteia.
Proprietatea fundamental ă a materiei, din care se deriv ă conștiința, este
proprietatea reflect ării – înregistrarea și păstrarea de c ătre un corp a
urmelor ac țiunii exercitate asupra lui de c ătre un alt corp. Psihicul nu se
leagă de întreaga materie și nici de orice form ă a materiei, ci doar de o
formă superioar ă de organizare a materiei, form ă identificată în sistemul

17nervos, în creierul fiin ței umane. Deci, psihicul va fi o func ție a creierului.
În apariț ia, dezvoltarea ș i manifestarea lui ac ționează exclusiv legi și cauze
naturale, cognoscibile, explicabile și controlabile. Nu încape loc pentru nici
o forță divină, extramaterială , supranatural ă.
Modelul idealist dezvoltă teza caracterului imaterial, spiritual (pur) și
divin al psihicului, al con științei. Spiritul devine factor primordial și
determinant, iar materia în diferitele ei forme și stări apare ca efect al
obiectivării sau for ței demiurgice a spiritului. Stă rile subiective interne ale
conștiinței sunt predeterminate, apriorice, dinamica lor fiind guvernat ă de
legi supranaturale divine. Ele nu pot fi reduse la nici un fel de procese și
stări materiale – biochimice, biofizice sau fiziologice. Puritatea lor este
asigurată prin însăși natura lor divină primordial ă, care le deta șează și le
opune ireconciliabil lumii profane a obiectelor și lucrurilor, inclusiv
propriului corp.
Modelul dualist apare ca un fel de compromis între primele dou ă.
Astfel, el avanseaz ă și susține teza existen ței a două începuturi – spiritul și
materia – ired
uctibile unul la cel ălalt, dar coexistente în timp și spațiu, ca
două linii paralele. Fiecare se caracterizează prin însușiri și calități proprii ș i
se supune unor legi diferite. Însu șirile și legile materialului sunt obiect de
cunoaștere și analiză experimental-pozitivă , în timp ce însu șirile și legile
spiritualului pot fi abordate doar pe cale subiectiv ă, prin revela ție,
meditație, intuiție.
Cele trei modele structurate istorice ște în planul gândirii filosofice
n-au încetat s ă-și exercite influen ța lor, în calitate de cadre generale de
referință, asupra gândirii psihologice, nici dup ă ce psihologia s-a constituit
și a început s ă evolueze ca știință independent ă. Și, acest lucru este firesc ș i
de înțeles, deoarece oricât ar încerca cercetarea științifică să se centreze pe
studiul și descrierea fenomenelor psihice concrete, a șa cum se manifest ă ele
într-un anumit context, nu pot fi ocolite permanent r ăspunsurile la
următoarele î
ntrebări cardinale: a) care este natura, originea și geneza
psihicului?; b) cum se produce și se realizeaz ă el efectiv, prin ce
mecanisme?; c) de ce este el necesar, ce rol și ce importan ță pragmatic ă
(adaptativă) are?
c) Etapa cunoaș terii științifice analitice și intern-contradictorii
începe o dat ă cu desprinderea psihologiei de filosofie și constituirea ei ca
disciplină de sine st ătătoare (1879) și se întinde pân ă la sfârșitul primei
jumătăți a secolului nostru. Spre deosebire de etapele anterioare, studiul

18proceselor psihice se realizeaz ă prin cercet ări experimentale sistematice,
bazate pe criteriul obiectivit ății și pe opera ții riguroase de m ăsurare-cuan-
tificare. Cunoaș terea psihologic ă este caracterizat ă ca analitic ă, deoarece ea
este orientat ă în intensiune, urm ărind dezvăluirea până la ultimele elemente
a structurii interne a vie ții psihice și descrierea detaliată a fiecărei
componente în parte. Se acumuleaz ă astfel un imens material faptic, se
elaborează un număr impresionant de lucr ări monografice și de tratate.
Centrarea excesivă pe studiul individual al proceselor psihice ca atare a dus
însă la neglijarea aspectului rela țional, al interac țiunii și intercondi ționării și
la pierderea din vedere a întregului, a ansamblului. Neexistând o preo-
cupare pentru integrare ș i pentru raportarea faptelor la acela și cadru de
referință, inevitabil au apă rut orientări și școli divergente. De aceea, etapa
respectivă o și numim intern contradictorie, în cursul ei ap ărând și
opunându-se reciproc asemenea mari orient ări, precum: asocia ționismul și
gestaltism
ul, introspec ționismul și experimentalismul, psihologia con știin-
ței și psihologia inconș tientului (psihanaliza), psihologia conș tiinței și
psihologia comportamentului (behaviorismul).
O atare fărâmițare în câmpul psihologiei se datore ște predomin ării
tendințelor unilateral-absolutizante, structur ării demersului ș tiințific pe
criterii îngust-exclusiviste și pe principiul „ori-ori”, „sau-sau”, eliminân-
du-se principiul relativismului ș i complementarit ății, fără d e c a r e n u s e
poate construi o teorie explicativ ă generalizată veritabilă.
d) Etapa cunoaș terii științifice integrativ-sistemice a început cu
cea de a doua jumă tate a secolului nostru ș i este în plin ă desfășurare. Ea se
caracterizeaz ă prin așezarea studiului vie ții psihice pe temelia metodologic ă
elaborată în cadrul ciberneticii și al teoriei generale a sistemelor. Ca urmare,
a avut loc înl ăturarea opozi ției, inițial tranșante, dintre orient ările și școl ile
clasice și transformarea modelelor prezentate de ele ca absolute și general-
valabile, în modele relative ș i parțiale, fiecare din ele oferind elemente
pentru realizarea unei integr ări supraordonate. A fost stopat ă tendinț a
dominantă din etapa anterioar ă de desprindere din ansamblul psihocom-
portamental real a unui anumit segment, de a-l absolutiza și apoi de a-l
substitui întregului. Orice cercetare psihologic ă, indiferent care este
obiectul ei, nu poate avea decât un caracter par țial-secven țial, nejustificând
nici o tentativ ă de generalizare exhaustivă .
Deși pot fi ș i în prezent întâlnite direc ții și orientări individualizate
(cognitivist ă, informațională, funcționalistă , umanistă, matematic ă etc.),

19nici una din ele nu urm ărește să se opună antagonic celorlalte ș i nu pretinde
a deține supremaț ia metodologic ă și explicativă . Mai mult, ele tind să se
coreleze, s ă facă transferuri reciproce ale achiziț iilor proprii, subordonân-
du-se principiului larg con știentizat și unanim acceptat al unific ării
conceptuale, teoretico-metodologice.

1.3. PROBLEMELE GENERATOARE DE DIVERGEN ȚE
ÎN ISTORIA PSIHOLOGIEI
Evoluția gândirii psihologice poate fi reprezentat ă ca o permanent ă
zbatere și pendulare în interiorul unei serii de raporturi dihotomice
antagonice, a c ăror abordare și încercare de rezolvare nu puteau s ă nu
genereze dispute și divergen țe.
Divergența apare de îndat ă ce se opteaz ă în mod exclusiv și absolut
pentru un termen al raportului sau altul. Iat ă care au fost ( și sunt și în prezent)
aceste raporturi, care au pus și pun la încercare gândirea psihologic ă:
1. raportul derivat din natura psihicului: material-ideal (spiritual,
supranatural, divin);
2. raporturile derivate din arhitectura internă a vieții psihice: parte-
întreg, senzorial-logic, cognitiv-dispozi țional (afectivitate, motiva ție),
conștient-incon știent;
3. raportul dintre planul subiectiv intern și planul obiectiv extern
(comportamentul);
4. raportul ineism-genetism (psihicul este integral predeterminat –
psihicul este integral rezultatul evolu ției ontogenetice);
5. raportul biologic-cultural (psihicul determinat integral de factorii
biologici – psihicul este determinat exclusiv de factorii socioculturali);
6. raportul individual (particula r)-general, ideografic-nomotetic;
7. raportul cantitativism-calitativism, introspec ționism, intui ționism-
experimentalism.
Elaborarea unui sistem închegat, unitar, intern necontradictoriu al
științei psihologice reclam ă parcurgerea tuturor acestor raporturi și găsirea
la fiecare dintre ele a solu ției care să depășească limitele celor anterioare,
grevate de absolutizare unilateral ă.

201.4. OBIECTUL PSIHOLOGIEI
Circumscrierea și definirea obiectului de studiu al psihologiei au
suferit frecvent amend ări și revizuiri, ceea ce s-a reflectat atât în stabilirea
problematicii abordate într-o etap ă istorică sau alta, cât și în statutul
disciplinei în sistemul general al științelor.
Termenul, ca atare, de psihologie a fost introdus de înv ățatul german
Rodolphe Goglenius, în sec. XVI.
Utilizarea lui a avut îns ă un caracter sporadic până în sec. XVIII, iar
decodificarea semantic ă se făcea pur etimologic: psihe = psihic, logos =
vorbire despre; deci, psihologia se definea ca discurs sau vorbire despre
psihic (suflet).
După desprinderea de filosofie (1879), în psihologie a început
procesul sistematic de medita ție și reflexie asupra obiectului s ău de studiu.
În prima perioad ă, circumscrierea și definirea acestui obiect au ră mas
tributare tradi ției filosofice care considera viaț a psihică drept o entitate
subiectivă internă și o asimila integral cu con știința.
Așadar, psihologia și-a inaugurat statutul de știință independent ă
fixându-și ca obiect de studiu exclusiv sfera con științei. Modul de definire
și interpretare a acesteia a oscilat între substan țialism – con știința fiind
considerat ă un conglomerat de func ții și procese particulare, având o
existență de sine st ătătoare (orientarea asociaț ionistă în variantele lui
W. Wundt și Ed. Titchner) – și epifenomenalism spiritualist, con știința
descriindu-se ca o lume subiectivă pură și independent ă, de natur ă
spirituală, ermetic închis ă în sine, f ără nici o leg ătură cauzală cu lumea
externă și accesibilă numai pe calea introspec ției (Th. Lipps).
Întrucât o asemenea în țelegere limita drastic posibilitatea utiliz ării
metodelor obiective de cercetare, începând cu cea de-a doua decad ă a
secolului nostru, problema obiectului ps ihologiei devine din nou teren de
dispută și controvers ă.
În 1913, americanul J.B. Watson public ă un articol care avea s ă
devină istoric – The Psychology from the Stand Point of a Behaviorist , în
care respinge categoric teza care afirma existen ța conștiinței ca unic ă
realitate psihologic ă.
Mai m
ult decât atât, con știința este declarat ă o simplă ficțiune, un
epifenomen de care ș tiința nu se poate ocupa. În locul ei, drept realitate

21psihologic ă autentică este așezat comportamentul , ca ansamblu de reac ții de
răspuns ale organismului ca întreg ( as a whole ) la stimulii externi.
Astfel, psihologia va fi definit ă ca ș tiință care trebuie s ă se ocupe
exclusiv cu studiul comportamentului pe baza schemei cauzalit ății univoce
S – R. Devenit ă faimoasă, această schemă permitea, în opinia lui Watson,
să se asigure integral satisfacerea cerin țelor obiectivit ății și predictibilit ății.
Prima era satisf ăcută prin simplul fapt că reacțiile comportamentale –
motorii și verbomotorii – pot fi nemijlocit observate și înregistrate și,
totodată, posedă proprietăți măsurabile și cuantificabile (intensitate, laten ță,
durată, viteză, direcție, traiectorie etc.). Cea de-a doua cerin ță era satisfăcută
prin postularea leg ăturii cauzale între stimul și reacție: a) fiind dat un
anumit stimul (S), se poate prevedea cu precizie ce reac ție (R) va provoca și
b) observând
o reacție (R), putem cu u șurință să indicăm stimulul care a
determinat-o.
Fără a fi înlăturat de pe scen ă psihologia con științei, behaviorismul
i-a îngustat foarte mult sfera, el impunându-se ca dominant în SUA. În
afară de J. Watson, la dezvoltarea si stemului psihologic behaviorist au
contribuit, prin lucră ri fundamentale, intrate în patrimoniul de aur al istoriei
psihologiei, B.F. Skinner, C. Hull, S. Stevens, J. Bruner, K. Pribram, C. Tolman (în SUA), K. Lorenz (în Germania) și H. Pièron (în Franț a).
Totuși, mai ales în forma sa ini țială, definirea obiectului psihologiei
oferită de behaviorism nu a fost unanim acceptat ă. I s-a repro șat, în primul
rând, negarea planului subiectiv intern, a con științei ca realitate , ajungând
să fondeze „o psihologie f ără suflet”. Apoi, i s-a repro șat reducționismul
simplist (reducerea gândirii, de pild ă, la fluxul reac țiilor laringeale și
articulatorii) și mecanicismul (a șezarea întregului comportament, indiferent
de gradul de complexitate, pe schema cauzal ă S – R). Sub presiunea
criticilor, reprezentan ții behaviorismului au fost nevoi ți să revizuiasc ă și să
amendeze modelul watsonian , începând prin a admite și recunoaște stările
subiective interne sub denum
irea de variabile intermediare, existen ța
diferențelor calitative între psihicul uman și cel animal, reconsiderarea
rolului factorilor socioculturali în determinismul psihicului uman.
O altă modalitate de circumscriere a obiectului psihologiei a venit din
partea orient ării psihanalitice (S. Freud).
Această orientare a demonstrat pe bază de fapte concrete c ă realitatea
psihică nu se reduce la con știință, ci ea include și o important ă component ă
inconștientă, care trebuie să devină obiect al psihologiei. Dar nu numai atât.

22În viziunea lui S. Freud, incon știentul era componenta esen țială a
vieții psihice a omului, cu rol determinant în dinamica personalit ății și
comportamentului. Ca urmare, centrul de greutate al cercet ării psihologice
trebuie deplasat de la nivelul conș tiinței, la nivelul inconș tientului,
psihologia trebuind s ă devină o știință a inconștientului.
O abordare mai complex ă a problemei obiectului psihologiei, care
viza depășirea caracterului unilateral-absolutizant al abord ărilor prezentate
mai înainte, a întreprins-o marele medic și psiholog francez, Pierre Janet
(1859-1947). Pe baza observa țiilor și datelor faptice cu privire la bolile
psihice și a compară rii lor cu observa țiile și datele cu privire la via ța psihică
normală, Janet ajunge la concluzia c ă „psihologia nu poate fi altceva decât
știința acțiunii umane” (Janet, 1889, p. 440) sau știința conduitei. Astfel,
Janet, nesatisf ăcut nici de solu ția introspec ționistă care absolutiza lumea
subiectivă internă a conștiinței, nici de cea behaviorist ă care absolutiza
veriga comportamental ă externă, propu ne un concept nou, cel de conduit ă,
care să desemneze obiectul de studiu al psihologiei.
Prin intermediul lui, se dorea înl ăturarea rupturii dintre planul
subiectiv intern și planul obiectiv extern al comportamentului manifest.
Conduita este în țeleasă și definită ca totalitate a manifest ărilor vizibile,
orientate spre „afar ă”, împreun ă cu procesele invizibile, responsabile de
organizarea și reglarea lor. Cu alte cuvinte, în viziunea lui Janet, conduita
întruchipeaz ă în sine ansamblul actelor unei persoane, de la cele mai simple
(mișcări) la cele mai complexe (procesele gândirii), orientate spre un scop
și încărcate de sens.
Trebuie subliniat îns ă că, în ecuația lui Janet, variabila cu ponderea
principală este acțiunea extern ă. „Suntem obliga ți, afirma el, s ă concepem
o psihologie în care ac țiunea vizibil ă din exterior este fenomenul funda-
mental, iar gândirea interioar ă nu este decât reproducerea, combinarea aces-
tor acțiuni exterioare sub forme reduse ș i particulare” (Janet, 1926, p. 203).
„Psihologiei conduitei” i se impuneau dou ă condiții esențiale: a) să
admită fenomenele de con știință ca o conduit ă particular ă, ca o complicare
care se supraadaug ă acțiunilor elementare (la rigoare, aceast ă condiție ar
putea fi om
isă în studiul animalelor, dar devine obligatorie în studiul omu-
lui); b) s ă-și extindă aria de investiga ție asupra conduitelor superioare –
credințe, reflecții, raționamente, experien țe. În ambele cazuri, îns ă, pentru a
se asigura unitatea terminologică în interiorul psihologiei, datele analizelor
trebuie să le exprim ăm în termeni de acț iuni. Conduitele nu sunt nici

23înnăscute, nici imanente, cum considera introspec ționismul, nici imprimate
mecanic, din afar ă prin acțiunea stimulilor, cum sus ținea behaviorismul.
Ele se înva ță în cadrul interac țiunii individului uman care are o anumită
organizare (programare) intern ă cu situațiile din mediul natural și social.
Astfel, în concep ția lui P. Janet, psihologia conduitei trebuie s ă
includă în sine o dimensiune genetic ă, în virtutea c ăreia conduitele se
ordonează logic, de la cele primare, simple, la cele secundare, complexe,
așa cum se produce procesul achizi ționării lor.
Conduita nu este redus ă la mulț imea reac țiilor motorii ș i secretorii
automate ale organismului, cum este c azul în behaviorismul watsonian, ci
se interpreteaz ă ca formă și mod de manifestare a personalit ății în întregul
său, actele externe fiind filtrate, condi ționate și reglate de gândire, voin ță,
motivație, afectivitate, pe scurt, de întreaga organizare psihic ă internă, așa
cum se prezint ă ea la momentul dat.
Astfel înțeleasă, conduita nu mai putea fi studiat ă exclusiv pe calea
observației și înregistr ării obiective externe, a șa cu m era studiat
comportamentul în cazul behaviorismului. Studiul conduitei reclam ă luarea
în considera ție a personalit ății subiectului, a con ținutului autoobserva ției și
relată rilor acestuia. Astfel, Janet propune metoda clinic ă – un gen de studiu
de caz individual, dintr-o perspectiv ă dinamică. Această metodă îmbină și
corelează relatările subiectului cu datele observ ării aprofundate a acestuia
într-o serie de ședințe.
Aprofundarea și explicitarea con ținutului și implicațiilor meto-
dologice ale conceptului de conduit ă le-a realizat Daniel Lagache (1979).
Acest autor define ște conduita ca „ansamblul opera țiilor, materiale sau
simbolice, prin care organismul aflat în situa ție tinde s ă-și realizeze
propriile posibilităț i și să reducă tensiunile care-i amenin ță unitatea și care
le motiveaz ă” (Lagache, 1979, p. 311). Mecanismele ac ționale sunt
împărțite în dou ă grupe: interoarfective, care reduc automat modific ările
perturbatoare ale organismului, și exteroarfective, care inițiază și susțin
acțiuni adaptative asupra ambian ței. Opera țiile (acțiunile) simbolice
pregătesc acțiunea reală (externă) sau se substituie ei, exprimând astfel rolul
și semnifica ția conștiinței în cadrul psihologiei conduitei.
Conduitele sunt combin ări dinamice între dou ă tipuri de ac țiuni –
autoplastice, îndreptate asupra propriului Eu, și aloplastice, îndreptate
asupra ambian ței (persoanelor ș i situațiilor externe). De regul ă, acțiunile
simbolice sunt autoplastice, iar cele materiale – aloplastice.

24Întrucât prin ambele tipuri de ac țiuni se ob ține un rezultat mai mult
sau mai pu țin adaptativ (satisfacerea unor trebuin țe biologice, ap ărarea
împotriva unui pericol extern, împotriva unor emo ții penibile etc.), se
conchide c ă orice conduit ă are o semnifica ție, un sens, o valoare, ce rezid ă
în integrarea adecvată a motivațiilor și scopurilor.
Atât din punct de vedere structural, cât și dinamic, conduita nu este
niciodată omogenă și univocă, ea incluzând întotdeauna tensiuni între dife-
ritele motiva ții particulare, precum și elemente con știente și inconștiente.
Desfășurarea conduitei are caracterul unui flux continuu, care nu
poate fi observat și studiat ca atare. Ca urmare, se impune fragmentarea ei
pe segmente sau unităț i componen țiale.
Acestea sunt socotite structuri dinamice guvernate de un motiv
dominant sau unic ș i urmate de un efect adaptativ concret.
Conduita se manifest ă sub mai multe forme, care trebuie studiate
distinct. Lagache a identificat patru principale forme de conduit ă, care,
după părerea lui, ar acoperi integral sfera obiectului de studiu al psihologiei:
a) conduitele exterioare, spontane sau provocate, accesibile observa ției
directe; b) experien ța trăită, sesizabilă prin conduitele externe ș i, îndeosebi,
prin limbaj; c) modific ările somatice obiective, înregistrabile și cuan-
tificabile; d) produsele activit ății subiectului, ca obiectivare a poten ția-
lităților, aptitudinilor, preferin țelor și atitudinilor.
Pornind de la considera ția că o
mul este esen țialmente o fiin ță tele-
onomică, activ-transformatoare, ia r nu una pasiv-contemplativ ă sau reac-
tivă, unii psihologi (Wallon, Piaget, Leontiev, 1958; Rubinstein, 1962;
Ceaușu, 1978; Gleitman, 1987; Popescu-Neveanu, 1987 ș.a.) au propus
drept obiect de studiu al psihologiei activitatea. Activitatea este considerat ă
adesea ca echivalent al conduitei, a șa cum a fost aceasta definit ă de Janet.
Dar termenul de conduit ă se folosește în comunicarea cotidian ă ca sinonim
al termenului de comportament. Și, cum acesta din urm ă a fost compromis
de behaviorism, termenul de activitate este preferabil celui de conduit ă.
În plus, sub aspect semantic, termenul de activitate exprim ă mai
adecvat unitatea contradictoriu-dinamic ă dintre planul subiectiv intern
(mulțimea structurilor ș i proceselor psihice) și planul obiectiv extern
(mulțimea reacțiilor de răspuns și a acțiunilor materiale, motorii).
Definirea activităț ii se efectueaz ă în două sensuri: a) într-un sens
extins și b) într-un sens restrâns.

25În sens extins, activitatea este un raport între individ (subiect) și
mediul ambiant, care presupune un cons um energetic cu finalitate adap-
tativă. Sau, altfel spus, un raport între individ și mediu, prin care se asigură
satisfacerea trebuinț elor individului, supravie țuirea și perpetuarea speciei.
În sens restrâns, activitatea este unitatea func țional-dinamic ă a trei
verigi (componente): motivul (orice activitate are la baz ă sau este
declanșată de o motiva ție – externă sau intern ă), scopul (orice activitate este
orientată spre obț inerea unui anumit rezultat sau efect adaptativ) și mijlocul
(orice activitate se sprijin ă pe folosirea anumitor mijloace – ac țiuni
materiale sau mintale, unelte).
Ca obiect de studiu al psihologiei, activitatea poate fi abordat ă la
două niveluri: a) la nivel situa țional-concret, unde se structureaz ă și se
desfășoară pe baza unor sarcini și obiective individualizate (înv ățarea unei
lecții în cadrul unui obiect de înv ățământ, învățarea la un anumit obiect de
învățământ, confec ționarea unui anumit obiect, îndeplinirea programului în
cursul unei zile de lucru etc.) și b) la nivel categorial-generic, unde se
structurează și se desfășoară pe baza unor clase mari de sarcini ș i a unor
obiective globale, supraordonate, în func ție de care s-au delimitat ca
esențiale următoarele for me: jocul, care define ște modul specific de
manifestare al copilului pre școlar, învățarea, definitorie pentru individ pe
durata școlarizării, munca (fizic ă și intelectual ă, cu subformele sale
executivă și creativă), care devine definitorie pentru individul adult).
Din cele de mai sus putem desprinde urm ătoarea cerin ță
metodologic ă fundamental ă: pentru a avea acces la organizarea psihică
internă a subiectului uman, trebuie s ă-l studiem în contextul activit ății
semnificative sau definitorii pentru el – joc, înv ățare, muncă.
O altă încercare de definire și circumscriere a obiectului de studiu al
psihologiei a fost întreprins ă de psihologia umanistă , apă rută în SUA în
jurul anilor ’60, secolul trecut. Fondatorii ei au fost A. Maslow și
C. Rogers, c ărora li s-au al ăturat Charlotte Bühler, J .F. T. Bugental,
C. E. Moustakas, J. Cohen, Max Pagés ș.a.
În lumina acestei noi orient ări, psihologia nu trebuie s ă se ocupe cu
studiul func țiilor psihice în sine și nici cu studiul conduitei sau activit ății în
general, ci cu studiul omului concret, cu întreaga sa problematic ă
existențială, în contextul situa țiilor și eveni mentelor sociale cotidiene și al
celor majore – crize economice, conflicte sociale, dezastre naturale etc.

26„Sinele individual”, cu întreaga sa alc ătuire interioară , cu expe-
riențele tră ite, cu speran țele, expecta țiile și potențialitățile sale, trebuie s ă
devină centrul de gravitare al cercet ărilor, analizelor și interven țiilor
psihologice.
Psihologia nu trebuie s ă se limiteze la simpla constatare și descriere
(interpretare a unor st ări de fapt), ci ea trebuie s ă ajute omul s ă devină ceea
ce poate s ă devină în virtutea disponibilit ăților reale pe care le posed ă și pe
care trebuie să le descopere și să le valorifice. „Autovalorizarea” și
„autorealizarea” sunt polii principali care trebuie s ă concentreze și să
direcționeze întreaga dinamic ă a personalităț ii umane.
Reținând ca util ă și constructiv ă cerința abordării holiste a
personalităț ii, a luării în atenție a întregii problematici existen țiale a omului,
trebuie m
enționat că „psihologia umanist ă” păcătuiește prin cantonarea în
individual și absolutizarea acestuia, barându- și singură calea spre
dezvăluirea legităț ilor și principiilor generale și limitându- și prin aceasta
capacitatea explicativ ă.
În cea de a treia etap ă a evoluției sale istorice (pe care am prezentat-o
mai sus), psihologia nu dispunea de un obiect de studiu clar și unitar
delimitat și definit; fiecare școală își determina propriul să u obiect, care, de
multe ori, reprezenta exact opusul obiectului ales de o alt ă școală.
De-abia în cea de a patra etap ă (începută după anii ’50), psihologia
s-a apropiat de o circumscriere larg acceptat ă a obiectului de studiu. Astfel,
în prezent, psihologia este definit ă drept ș tiința care se ocupă cu studiul
legilor generale ale devenirii, func ționării și mecanismelor organiz ării
psihocomportamentale, pe scar ă animală și umană.
Particularizat
la om, obiectul de studiu al psihologiei îl reprezint ă
organizarea psihic ă internă în unitatea contradictorie a con știentului și
inconștientului (sistemul psihic uman – SPU), precum și relația circular ă
dintre structurile psihice interne și actele comportamentale externe. O
psihologie care- și cantoneaz ă obiectul de cercetare exclusiv în lumea
subiectivă internă (ideală) devine inevitabil formal ă și-și retează singură
perspectiva explica ției genetice, care nu se poate întemeia decât pe
principiul ac țiunii și al interioriz ării; la rândul s ău, o psihologie care se
ocupă exclusiv de studiul comportamentului extern devine, inevitabil,
mecanicist-simplist ă și-și închide singur ă posibilitatea în țelegerii valorii
adaptativ-transformatoare a ac țiunii.

27În pofida unei atare eviden țe, o anumit ă formă a cognitivismului
contemporan încearcă o definire a psihologiei ca știință a mentalului, opus
comportamentului, în care nu se vede decât un simplu indicator al
proceselor intelectuale interne. Aceast ă poziție extremă nu mai poate avea
astăzi câștig de cauz ă, întrucât este prea edificator faptul c ă activitățile, fie
că sunt perceptive, motorii sau verbale, reprezint ă chiar „esen ța vieții de
relație pe care organismele o între țin cu mediul lor fizic ș i social și că,
oricare ar fi importan ța și natura proceselor interne pe care ajungem să le
invocăm pentru a ne explica acest lucru, aceste procese nu au sens decât
inserate în aceste activităț i” (Parot, Richelle, 1995, p. 161).

1.5. VIITORUL PSIHOLOGIEI
Psihologia a avut traiectoria evolutiv ă cea mai complex ă și
contradictorie. În nici o alt ă știință particular ă nu s-a întâmplat s ă se
conjuge, în acela și timp, divergen țe și opoziț ii antagonice atât în ceea ce
privește definirea obiectului de studiu, cât și în ceea ce prive ște formularea
bazelor
metodologice generale, a paradigmei de abordare-interpretare a
fenomenelor. Numeroasele curente și școli care s-au succedat și s-au
confruntat în decursul existenț ei sale de sine st ătătoare confirm ă adevărul
aserțiunii de mai sus.
Trebuie să recunoaștem, însă, că, în pofida acestui fapt și a frecven-
telor contest ări ale însăș i posibilităț ii de a deveni o știință autentică, psiho-
logia și-a continuat cu perseveren ță anevoiosul s ău drum, amplificându- și
în mod constant atributele obiectivit ății, preciziei și rigorii.
Cunoașterea științifică în sfera realităț ii psihocomportamentale a
progresat atât în extensiune, cuprinzând tot mai multe fenomene și niveluri
de complexitate tot mai înalte (de la senza ție la gândire și de la reac ții
emoționale reflexe la sentimente și aptitudini, de la func ții și procese
psihice secven țiale la personalitatea integral ă), cât ș i în intensiune, trecând
de la descrieri fenomenologice situa ționale la dezv ăluirea cauzalit ății și a
mecanismelor intim
e de producere și desfășurare a proceselor și actelor
psihocomportamentale.
Concomitent cu avansarea în studiul propriu-zis al problemelor de
conținut, s-au f ăcut pași însemna ți în direcția unificării metodologice și
terminologice, prin dep ășirea opozi țiilor tranșante și a absolutiz ărilor
unilaterale între obiectiv-subiectiv, con știent-incon știent, planul intern

28(viața psihică subiectivă internă)-planul extern (reac țiile comportamentale
secretorii, motorii și verbomotorii la stimuli determina ți din mediul extern),
individual (centrarea pe studiul aspect elor individual-concrete)-general
(centrarea pe desprinderea ș i formularea principiilor și legilor generale),
ineism-genetism, biologic-cultural, pa rte-întreg, calitativism-cantitativism,
determinism-indeterminism etc.
Locul paradigmelor bazate pe principi ul „ori-ori”, „sau-sau”, va fi
luat treptat de paradigme întemeiate pe principiile relativismului, comple-
mentarității și interacțiunii. Ca ș i celelalte științe, psihologia s-a restructurat
radical în ultimele trei-patru decenii, sub influen ța noilor metodologii
impuse de teoria general ă a sistemelor, de cibernetic ă și teoria organiz ării.
Prin redefinirea psihicului ca form ă particulară , de nivel calitativ
superior, a informa ției realizate de sistemul nervos în cadrul comunic ării
organismelor animale cu mediul exte rn, psihologia s-a eliberat de îngr ă-
dirile și speculațiile filosofico-metafizice, sub imperiul c ărora s-a aflat pân ă
de curând, devenind o știință cu o pregnant ă obiectivitate și consisten ță
internă.
Noile metodologii au permis s ă se proiecteze lumină și asupra
semnificației instrumentale a psihicului, care va fi considerat factor d e
reglare a proceselor de adaptare și echilibrare a organismului cu mediul
extern, saturat în varia ții aleatoare și imprevizibile. Între complexitatea
influențelor și solicitărilor mediului extern ș i complexitatea organiz ării
psihice se admite existen ța unei rela ții de tip circular: cre șterea com-
plexității mediului atrage dup ă sine creșterea complexit ății organiz ării
psihice, iar cu cât organizarea psihic ă are un coeficient mai înalt de com-
plexitate, cu atât ea permite o coechilibrare mai eficient ă într-un mediu
extern mai complex.
Conceptele și principiile oferite de teoria general ă a sistemelor, de
cibernetică și teoria organiz ării asigură premise optime și pentru stabilirea
unor raporturi de comunicare și ordonare epistemologic ă între diferite
ramuri particulare, teoretico-aplicative ale psihologiei, ceea ce va avea ca
efect sporirea valorii explicative și integrative a modelelor și teoriilor care
vizează o dimensiune sa u alta, o ipostaz ă sau alta ale psihicului și
comportamentului uman. Astfel, cu toate c ă nu a ajuns la gradul dorit de
unificare-integrare, tabloul act ual al psihologiei se prezint ă, din acest punct de
vedere, într-o situa ție mult îmbună tățită față de cea pe care o constata la
timpul său W. J ames, când afirma c ă „există atâtea psihologii câ ți psihologi”.

29Mai mult, prin anvergura cercet ărilor întreprinse și prin semnifica ția
epistemologic ă a descoperirilor și generaliz ărilor teoretice, psihologia și-a
sporit continuu prestigiul și și-a ridicat statutul în sistemul celorlalte ramuri
ale cunoașterii, reușind să depășească stadiile de pseudo știință sau de „mic ă
știință” și să ajungă o mare știință. Astfel, dac ă înainte ea era cea care avea
nevoie de alte ș tiințe, împrumutând mereu metode și modele când din
biologie, când din fiziologie, când din fizic ă, astăzi și alte științe au nevoie
de psihologie. Ea a ajuns în prezent la un asemenea nivel de dezvoltare și
maturizare conceptual-metodologic ă, încât poate oferi celorlalte științe
cadre de referin ță și unghiuri de abordare specifice și inedite
(Fraisse, 1980, Piaget, 1986).
Dezvoltarea psihologiei s-a concretizat și în constituirea unei
puternice structuri instituț ionale, în forma unit ăților specializate de înv ă-
țăm
ânt, a centrelor și institutelor de cercetare, a asocia țiilor naționale și
internaționale, a conferin țelor și congreselor, a periodicelor ș i diverselor pu-
blicații de profil, structur ă care a jucat și joacă un rol esen țial în pătrunderea
și menținerea psihologiei în con știința publică și în repertoriul mijloacelor
de optimizare a factorului uman, în contextul vie ții și activităților sociale.
Comparând, deci, situa ția actuală a psihologiei cu cea pe care o
prezenta W. Wundt, în 1884, la împ linirea a zece ani de la publicarea lu-
crării sale Elemente de psihologie fiziologic ă, în care delimita pentru prima
dată „un nou domeniu al științei”, progresul ne apare cu adevă rat uriaș.
Dar, cum structura comportamental ă a omului reprezint ă entitatea
cea mai complex ă din univers, exist ă încă numeroase semne de întrebare și
probleme care- și așteaptă rezolvarea. Ca atare, dezvoltarea psihologiei nu
este încheiat ă, ci va continua înc ă mult în viitor. În evalu ările tendin țelor
dezvoltării ulterioare
a științelor, psihologia este men ționată printre cele cu
dezvoltarea cea mai rapid ă, alături de microelectronic ă, informatic ă și
biologia molecular ă.
Expansiunea puternic ă a psihologiei în viitor va fi stimulat ă atât de
motive epistemologico-teoretice, cât și practice. Primele rezid ă în conștien-
tizarea pe scar ă largă a importan ței deosebite a cunoa șterii psihologice în
structura sistemului cunoa șterii generale a universului și în recunoa șterea
valorii datelor despre organizarea ps ihicului uman pentru dezvoltarea
științelor informatice și inteligenței artificiale.
Cele din urm ă rezidă în demonstrarea utilit ății datelor psihologice
pentru rezolvarea problemelor legate de optimizarea vie ții și activității

30sociale, atât prin adaptarea condi țiilor obiective la particularităț ile
psihoindividuale ale omului, cât și prin adaptarea omului la specificul
condițiilor și solicitărilor externe.
Este, așadar, de a șteptat că vor cunoa ște o puternic ă dezvoltare atât
cercetările fundamentale, orientate în direc ția testării și desăvârșirii
modelelor teoretice par țiale și generale, asigurându-se astfel o cre ștere
considerabil ă a gradului de în țelegere și explicare a vieț ii psihice a omului
în diversitatea formelor ș i ipostazelor sale, cât și cercetă rile aplicative în
domeniile muncii și profesiilor, ale educa ției, comportamentului și relațiilor
interpersonale în grupuri, organiza ții, institu ții, ale marketingului,
managementului, comunic ării mass-media , reclamei, sportului, loisirului,
relațiilor interetnice ș i internaționale, activit ății militare, activit ății în spațiul
cosmic, creativităț ii individuale și de grup, ale vie ții și relațiilor
intrafamiliale, psihopatologiei și psihoterapiei etc.
Din punct de vedere tehnic-inst rumental, cercetarea psihologic ă va
evolua pe linia introducerii pe scar ă largă a computeriz ării, a modelelor
simulative, a statisticii func ționale, a teoriei probabilit ăților și a teoriei
mulțimilor, a analizei multifactoriale și multidimensionale.
Experimentul zis empiric sau direct va fi dublat, iar în unele cazuri,
substituit de experimentul teoretic, b azat pe modele deductive, verificabile
prin intermediul programelor computerizabile. Aceasta va reclama o pre-
gătire corespunză toare a viitorilor cercet ători în psihologie, prin însu șirea
logicii program ării, a tehnicilor de opera ționalizare a diferitelor categorii
calitative, a tehnicii de formulare a ipotezelor într-un sistem formal și de
generare a deduc țiilor.
Extinderea experimentului teoretico-deductiv va duce și la
încetățenirea, alături de conceptul „subiect mediu” (statistic), a noului
concept de „subiect ideal”, care, probabil, va fi instituit drept etalon de referință atât în organizarea procesului instructiv-educativ, în școală, cât și
în realizarea activit ății de orientare-selec ție profesional ă.
Sub influenț a metodologiei informatico-sist emice, analiz a fenomenelor
psihocomportamentale va dobândi un caract er mult mai riguros, descrierile me-
taforic-literale, care înc ă abundă în prezent, r ămânând în seama nespeciali știlor.
La aceasta vor contribui considerabil și neuroștiințele, grație

regândirii modului de organizare structural-func țională a creierului uman
prin prisma principiilor logicii comunic ării, a procesă rii informa ționale și a
reglării. Aprofundarea cercet ărilor asupra specializ ării funcționale a celor

31două emisfere cerebrale din perspectiv ă și cu criterii psihologice va permite
elaborarea unei noi tipologii a personalit ății, mai obiectivă și mai fertil ă din
punct de vedere practic (atât pentru educa ție, cât și pentru clinic ă).
În sfera cercet ărilor de psihologie general ă, așa cum se întrevede de
pe acum, centrul aten ției va fi deplasat de la studiul proceselor și funcțiilor
psihice izolate spre dezv ăluirea și analiza interac țiunilor și interdepen-
dețelor dintre acestea, prin raportarea la situa ții și finalități specifice.
Tendința analitică de dezvoltare a cunoa șterii în intensiune, care a
dus în ultimele dou ă decenii la transformarea unor capitole sau segmente
ale realităț ii psihice în „psihologii particulare” (psihologia „percep ției”,
„psihologia gândirii” – orientarea cognitiv ă –, „psihologia înv ățării”,
„psihologia motiva ției” etc.), va fi corelat ă și controlat ă (relativizat ă) prin
amplificarea tendin ței integrativ-extensionale.
Cum dinamica mediului și vieții sociale va genera situaț ii noi, este
logic să ne așteptăm că psih ologia se va confrunta cu probleme noi de cer-
cetare. Multe dintre acestea vor viza, f ără îndoială, optimizarea rela țiilor inter-
umane, valorificarea poten țialului creator, cre șterea performan țelor profesio-
nale, prevenirea dezadapt ărilor individuale și a disfunc țiilor organiza ționale.
Abia început în ultimele dou ă decenii, domeniul cercet ărilor de
graniță (psihoneurologie, psihobiologie, psihosociologie, psiholingvistic ă,
psihofarmacologie etc.) ș i interdisciplinare, în care psihologia joac ă rol de
placă turnantă, va deveni predominant, coordonarea internă a științelor
impunându-se ca un imperativ epistemologic major.
Va crește considerabil gradul de solicitare și implicare a psihologiei
în toate sferele vieț ii și activității sociale, ea devenind un ghid și, totodată,
un temei al elabor ării și aplicării proiectelor de dezvoltare atât în plan
individual, cât și în plan uman general.
Și dacă A. Malraux a lansat faimoasa predic ție, potrivit c ăreia secolul
XXI va fi religios sau nu va fi deloc, probabil c ă nu este câtu și de puț in
lipsit de temei s ă punem al ături o alta, și anu me: secolul XXI va fi
psihologic sau nu va fi deloc. C ăci, nu se poate concepe salvarea ș i înălțarea
omului fără cunoașterea în profunzime a organiz ării sale psihocom-
portamentale și fără a ține seama de datele acestei cunoa șteri.

32
Capitolul II
METODELE PSIHOLOGIEI

2.1. RELAȚIA OBIECT-METOD Ă
Istoria cunoa șterii științifice universale poate fi considerat ă ca o
permanent ă revizuire ș i reajustare a rela ției dintre obiect și metodă. În
fiecare domeniu, s-a impus cu puterea eviden ței constatarea c ă reușita
demersului epistemic și consisten ța analizei și explicației depind direct de
modul de delimitare și definire a obiectului (respectiv, a problemei) ș i de
specificul metodei.
Metoda se cere a fi permanent adaptat ă la natura substan țial-calitativ ă
a obiectului ș i la criteriile de formulare a problemei în cadrul unei cercet ări
concrete sau a alteia. În sens general, prin metod ă se înțelege calea de a
dobândi adev ărul despre un lucru sau fenomen, sau de a gă si și formula
răspunsuri veridice (verificate) la întreb ări de genul: „ce?”, „cum?”, „de
ce?”, „pentru ce?”. Structural, ea cuprinde un set de principii și condiț ii
logice, care întemeiaz ă și orienteaz ă actul cunoa șterii, și un set de procedee
și tehnici de investiga ție, măsurare ș i prelucrare/interpretare.
Prin schema sa logică gen
erală, o metodă poate fi comun ă mai
multor discipline; dar prin con ținutul laturii sale teoretice și prin tipul proce-
deelor sau tehnicilor, ea se particularizeaz ă în funcție de natura substan țial-
calitativă a domeniului. De exemplu, metoda experimentului se utilizeaz ă
în prezent în toate ș tiințele zise empirice – de la fizic ă la sociologie. Dar
experimentul în fizic ă diferă semnificativ de experimentul în biologie, dup ă
cum acestea difer ă, la rândul lor, de experimentul în psihologie.
Metoda nu este o structur ă dată și imuabilă; ea posed ă o determina ție
dinamică, evolutivă, în decursul timpului înregistrând modific ări, corecții,
perfecționări, devenind astfel tot mai adecvat ă obiectului și mai eficient ă. În
cadrul fiec ărei științe, se apelează la mai multe metode; unele vor fi
considerate centrale sau principale și altele auxiliare și complementare.

33Aceasta reclam ă introducerea în programul general al cercet ării a
principiului relativismului , care să prevină alunecarea în generaliz ări
nepermise și în absolutiz ări unilaterale.
Istoricește, s-au diferen țiat și individualizat orient ări metodologice
diferite, care și-au pus amprenta pe traiectoria și caracteristicile generale ale
procesului cunoa șterii ș tiințifice într-o epocă istorică sau alta.
Astfel, în filosofie s-au delimitat cele dou ă metode de abordare-inter-
pretare a universului: metafizica și dialectica . Prima reclam ă o abor-
dare/interpretare de tip static, fixist, imanentist, cu ignorarea conexiunilor și
interacțiunilor dintre obiecte și fenomene. Cea de a doua impune o aborda-
re/interpretare bazat ă pe mișcarea intern ă și pe conexiunile/interac țiunile
dintre obiecte ș i fenomene, pe admiterea caracterului legic ș i necesar al
schimbărilor, transform ărilor și devenirii, al coexistenț ei și al luptei
contrariilor.
Tot filosofia a propus dou ă metode desprinse din rela ția dintre teorie
și fapte, și anume: metoda inductiv ă (formulat ă de filosoful englez Francis
Bacon), car
e postula ca desf ășurarea procesului cunoa șterii să urmeze
traiectoria de la fapte la teorie, de la studiul cazurilor individuale la
desprinderea generalului, și metoda deductiv ă (cu originea în filosofia lui
R. Descartes și dezvoltat ă apoi de Im. Kant), care recomand ă calea invers ă:
de la teorie la fapte, de la general la individual.
Ca știință experimentală (empirică), psihologia a adoptat metoda
inductivă, cea deductiv ă începând s ă fie aplicat ă, probată, de-abia în zilele
noastre, prin intermediul experimentului teoretic și al matematicii.
În planul cunoa șterii științifice, s-au conturat și confruntat trei modele
paradigmatice: atomar-descriptivist, integrativ-structuralist și interacțio-
nist-sistemic .
Primul a fost impus de mecanica ș i fizica clasice, care au ajuns cele
dintâi la stadiul de științe pozitive obiective, și se întemeia pe principiul
dividio et compositio .
Cunoașterea oricărui obiect trebuia s ă constea în corelarea a dou ă
operații: descompunerea în părți și elemente componente în sine
independente și recompunerea prin adițiune a elementelor ș i a informa țiilor
corespunz ătoare despre ele, ob ținute în etapa anterioar ă. Obiectul era redus,
așadar, la o simpl ă sumă de părți, fără însușiri calitative specifice, diferite
de suma însu șirilor părților. În psihologie, acest model a stat la baza
concepției asociaționiste.

34Modelul integrativ-structuralist a fost inspirat de filosofia feno-
menologic ă (Brentano, Husserl) și se întemeiaz ă pe afirmarea primor-
dialității întregului (a integralit ății experien ței fenomenologice) în raport cu
partea și a ireductibilit ății lui la suma aritmetică a părților. Pretutindeni și în
orice moment, cercetarea trebuie s ă pună în eviden ță întregul, ca dat
imanent, și să formuleze legile lui de organizare-func ționare. Metoda
analizei structurale a f ăcut epocă în științele sociale (antropologia cultural ă,
sociologie), în lingvistic ă și teoria literar ă. În psihologie, paradigma
integrativ-structuralist ă a stat la baza orient ării gestaltiste. Modelului
structuralist i s-a repro șat imanentismul, negarea genezei structurilor,
fizicalismul (interpretarea modului de func ționare a structurilor pe baza
interacțiunii dintre câmpurile externe și cele interne).
Modelul interac ționist-sistemic (respectiv metoda analizei sistemice)
s-a constituit în anii 1947-1950, gra ție lucrărilor lui L. von Bertanlanffy,
Rashevsky și N. Wiener, care au pus bazele teoriei generale a sistemelor
(TGS) și a ciberneticii generale. Aceast ă metodă emite urm ătoarele exigen țe:
a) considerare
a obiectului de cercetare ca un sistem, indiferent de
nivelul la care se delimiteaz ă el;
b) încadrarea obiectului desprins pe ntru studiu în clasele generale de
sisteme reale: [dinamice cu organizare dat ă, dinamice cu autoorganizare
sau evolutive], [deschise, semideschise], [simple, complexe, hiper-
complexe], [deterministe, probabiliste];
c) considerarea sistemului în rela ția sa cu mediul (S ⇄ M);
d) centrarea pe studiul rela țiilor și interacțiunilor dintre pă rțile sau
elementele componente ș i al interac țiunilor sistemului ca tot cu mediul
ambiant: analiza intrare-ie șire (input-output );
e) evidențierea raportului dintre transform ările cu caracter reglator și
cele cu caracter perturbator (entropice);
f) evaluarea gradului de organizare a sistemului dat și explicarea
staticii ș i dinamicii lui func ționale.
Metoda analizei sistemice și-a extins rapid sfera de aplica ție,
ajungând s ă se impun ă ca dominantă în știința contemporan ă, inclusiv în
psihologie.
Cibernetica a ad ăugat acestei metode generale înc ă trei metode
subordonate, dar care asigur ă o mai bun ă adecvare a demersului ș tiințific la
specificul substan țial-calitati v al obiectului și o mai mare relevan ță

35informației obținute. Este vorba de metoda cutiei negre , metoda model ării
computerizate și metoda analogiei .
Metoda cutiei negre permite abordarea sistemelor foarte complexe
(cum este ș i personalitatea uman ă), a că ror structur ă internă nu poate fi
observată nemijlocit și menținută integral sub control. Aplicarea ei se
întemeiază pe următoarele conven ții logice:
a) să se facă abstracție, la momentul dat, de structura intern ă a
sistemului;
b) cercetarea s ă se fixeze asupra extremelor sistemului respectiv,
asupra „mă rimilor de intrare” {X n} și „mărimilor de ie șire” {Y n};
c) să se controleze și să se dozeze în mod riguros „intră rile”;
d) să se înregistreze cu fidelitate „ie șirile”;
e) să se stabileasc ă tipul func ției matematice care define ște relația
„intrare-ie șire”: liniar ă, exponenț ială, probabilist ă;
f) formularea, pe baza rela ției „intrare-ie șire”, a unor supozi ții privind
structura și organizarea intern ă a sistemului (trecerea de la „cutia neagr ă” la
„cutia albă ”).
Metoda model ării computerizate constă în studiul unui sistem pe
baza unor programe specifice transpuse și rulate pe calculator. Un program
validat, adic ă unul care func ționează corect, conducând la starea final ă
așteptată, poate fi luat ca teorie explicativ ă a sistemului real. Simularea
computerizat ă se aplică astăzi pe scară largă în psihologie, dând rezultate
deosebite în studiul proceselor și structurilor cognitive (percep ției,
memoriei, limbajului, gândirii, creativit ății). Grație acestei metode,
psihologia a devenit ast ăzi o „știință tare”, adic ă o știință în care rigoarea,
simbolizarea, formalizarea, opera ționalizarea etc. figureaz ă ca determina ții
structurale ale demersului epistemic.
Metoda analogiei reclamă evidențierea comunalităț ilor și apropierilor
dintre sisteme aparent foarte diferite pe baza schemelor logice ale regl ării.
Astfel, atât ma șinile, cât și organismele vii și societatea, în pofida deose-
birilor ireductibile de ordin substanț ial-calitativ, au în comun proprietatea
de a-și menține starea de echilibru ș i de a înl ătura eventualele oscila ții
printr-un mecanism de conexiune invers ă negativă (feed-back negativ),
ceea ce permite s ă fie tratate cu ajutorul aceluia și aparat logico-matematic
și cu același limbaj. Cea mai important ă analogie, cu consecinț ele cele mai
spectaculoase asupra cunoa șterii științifice contemporane, este cea dintre
inteligența naturală umană și inteligența artificial ă.

36Metoda analogiei asigur ă posibilitatea unific ării cunoașterii, trecerii
de la cercetarea monodisciplinar ă la cea multidisciplinară .
Toate metodele prezentate mai sus vizeaz ă orientarea și
fundamentarea demersului științific însuși, în raport cu domeniul și obiectul
concret al cunoa șterii, determinând, în ultim ă analiză, calitatea și relevanța
informației extrase. Dar, indiferent de calitatea ș i relevanța sa, informa ția
primară încă nu reprezint ă o cunoaștere autentic ă.
Atingerea acesteia presupune parcurgerea a înc ă unei etape, cea a
prelucrării/interpret ării datelor. Devine astfel indispensabil apelul la metode
speciale, care sunt metodele statistico-matematice (sau logico-statistico-
matematice). Ele au o sfer ă universal ă de aplicare, fiind comune tuturor
științelor. Psihologia foloseș te și ea pe scar ă foarte larg ă aceste metode,
reușind ca, prin intermediul lor, s ă evidențieze, pe fondul varia țiilor
individual-situa ționale, existenț a unor rela ții legice atât între variabilele
independente și cele dependente, cât și între diferitele componente
particulare ale sistemului psihic ca atare. Procedeele statisticii descriptive și
funcționale au devenit ast ăzi obligatorii în orice cercetare psihologic ă
empirică, unde avem de a face cu date și măsurători ce trebuie puse în
ordine și cărora trebuie s ă li se stabileasc ă relevanța și semnifica ția
gnoseologic ă.
Asemenea indicatori, precum media aritmetic ă (simplă și ponderată ),
medianul , moda, deviația medie , deviația standard , coeficien ții de
corelație, analiza de varian ță, analiza factorial ă, testele de semnifica ție,
procedeele și tehnicile eșantionajului etc. intră în pregătirea de baz ă a
oricărui psiholog.
Mate
matica ofer ă, la rândul ei, importante instrumente de analiz ă-
interpretare structural-dinamic ă și funcțională în domeniul organiz ării
psihocomportamentale a omului. Printre aceste instrumente, care se bucur ă
deja de ampl ă aplicabilitate, menț ionăm: teoria mul țimilor, teoria grafurilor,
teoria probabilit ăților, teoria program ării, teoria informa ției. Trebuie
menționat faptul c ă, dincolo de aplicarea matematicii în prelucrarea datelor
empirice, în psihologie s-a constituit o ramur ă specială în care întregul
demers și întreaga analiz ă sunt integral matematizate (psihologia
matematic ă).

372.2. METODE SPECIFICE ALE PSIHOLOGIEI
Pe lângă metodologia general ă, pe care am prezentat-o mai sus,
psihologia recurge, în cercetarea obiectului s ău, la o serie de metode
specifice de ob ținere a informaț iei și de control asupra diferitelor variabile.
Cele mai importante sunt:
a) observa ția; b) autoobserva ția; c) experimentul de laborator;
d) experimentul natural; e) metoda biografic ă; f) analiza produselor acti-
vității; g) metoda interviului și a convorbirii; h) metoda genetic ă și
comparată; i) metoda testelor.
a) Metoda observa ției este cea mai frecvent utilizat ă și, din punct de
vedere tehnic, cel mai u șor de aplicat, întrucât nu reclam ă o aparatur ă
sofisticată, adesea fiind suficiente un creion și un caiet de noti țe. Ea este ș i
prima metod ă în ordine cronologic ă, la care s-a recurs pentru cunoa șterea și
descrierea st ărilor suflete ști și conduitelor celorlal ți. Din cele mai vechi
timpuri, oamenii s-au observat unii pe al ții și și-au comunicat reciproc
opiniile unii despre al ții.
De atunci și până în zilele noastre, observa ția a rămas principalul
instrument al cunoa șterii psihologice comune. Astfel c ă, după constituirea
psiholog
iei ca știință, s-a impus necesitatea distingerii între observa ția
spontană sau cotidiană și observația științifică.
Deosebirea esen țială între cele dou ă forme rezid ă în modul de
organizare și desfășurare. Observa ția spontan ă nu este planificată , ci se
declanșează situaț ional, nu vizeaz ă obiective precise, dinainte stabilite, ci
înregistreaz ă, mai mult sau mai pu țin la întâmplare, fapte, reac ții, stări.
Informațiile recoltate nu fac după aceea obiectul unei prelucr ări-interpret ări
în conformitate cu anumite ipoteze sau criterii.
Observația științifică se organizeaz ă și se desfășoară pe baza unui
program special de cercetare, în care se men ționează obi ectivul sau scopul
(ce anume aspect, latură , stare sau comportament se urm ărește a fi sesizate
și înregistrate), condițiile de loc și de timp, durata general ă a actului
observațional, modul de înregistrare-fixare a manifest ărilor subiectului
(imediat sau post hoc , cu ajutorul unei aparaturi – audio-video – sau prin
notare), modalitățile de prelucrare-interpretare a datelor recoltate .
Pentru a-și spori eficien ța și obiectivitatea, observa ția trebuie s ă
îndeplineasc ă anumite condi ții, ca de pild ă: să fie discret ă, subiectul
netrebuind s ă știe sau să surprindă că este observat; s ă fie sistematic ă, să se

38urmărească fenomenul propus, în pofida tenta ției de a-ți îndrepta aten ția
asupra altuia mai spectaculos; s ă fie veridic ă, înregistrându-se cu exactitate
faptele observate, iar nu st ările și supoziț iile subiective ale cercet ătorului;
datele sesizate ș i reținute să permită un minimum de cuantificare și
prelucrare statistico-matematic ă; să se poată repeta pentru a permite
evidențierea semnificativului, invariantului, esen țialului.
Aceste condiț ii devin cu atât mai imperioase în cazul când observa ția
se folosește ca metod ă independent ă și principal ă (nemaifiind coroborat ă cu
altele).
Principalele avantaje ale metodei observa ției le constituie naturalețea
și autenticitatea fenomenelor psihocomportamentale relevate ș i econo-
micitatea mijloacelor materiale necesare efectuă rii cercetării.
Dezavantajele rezid ă în așteptarea, uneori îndelungată , a producerii
fenomenului vizat, insuficienta rigoare în izolarea și controlul variabilelor,
mascarea rela ției dintre cauz ă sau condi ție și efect, limitare a sau chiar
interdicția contactului și comunic ării directe cu subiectul, ceea ce îl lipse ște
pe cercetător de posibilitatea de a compara datele observa țiilor sale cu
datele autoobserva ției celui dintâi.
În principiu, observa ția este mai eficient ă în cunoașterea și descrierea
trăsăturilor fizice, bioconstitu ționale (talie, raporturile dimensionale dintre
segmentele corpului, tr ăsăturile feței, culoarea pielii, a ochilor, a p ărului) și
dinamico-energetice (temperamentale) ale personalit ății și mai pu țin
relevantă în înregistrarea și evaluarea organiz ării psihice interne (structurile
motivaționale, cognitive, aptitudinale etc.).
Oricât de bine ar fi preg ătită și efectuată, observația nu este suficient ă
pentru a construi și dezvolta doar pe baza ei știința psihologic ă.
b) Autoobservaț ia este principala metod ă prin care fiecare dintre noi
încercăm să ne cunoa ștem pe noi în șine. Aș a cu m am v ăzut, psihologia
subiectivist-spiritualist ă considera c ă singura metod ă pe care se poate bizui,
în general, cunoa șterea psihologic ă este introspec ția, definită ca privire în
interior , efectuată prin „ochii minț ii” asupra tr ăirilor și stărilor interne ale
conștiinței, ca date imediate și unice (irepetabile). Astfel în țeleasă,
introspecția a fost pe bun ă dreptate respins ă ca metod ă științifică
(A. Comte), deoarece, într-adev ăr, subiectul nu se poate dedubla pentru a
deveni în acela și timp și obiect și observator . Spre deosebire de introspec ția
clasică, autoobserva ția devine o modalitate de cunoa ștere mijlocită , ea
vizând relevarea și descrierea reac țiilor și manifest ărilor comportamentale

39proprii în diferite situa ții. Relatarea despre st ările interne cap ătă în acest caz
un caracter mediat și secundar.
În cercetarea psihologică modernă, autoobserva ția se foloseș te ca
metodă auxiliară, în asociere cu o alt ă metodă considerat ă de bază sau
principală. Relatările subiectului furnizeaz ă o informa ție suplimentar ă care
poate proiecta o lumină mai clară asupra unor aspecte insuficient ilustrate
de datele iniț iale. Nu trebuie pierdut îns ă din vedere faptul c ă, într-o situa ție
de cercetare psihologic ă, subiectul este, de regul ă, supramotivat, el tinzând
să dea relat ări despre sine care s ă-i fie favorabile. Aceasta va influen ța
sinceritatea relată rilor.
c) Experimentul de laborator a fost introdus ca metod ă specifică de
cercetare în psihologie de c ătre W. Wundt, în 1879, dat ă care a și însemnat
recunoașterea desprinderii psihologiei de filosofie și constituirea ei ca
știință independent ă.
Prin experiment se în țelege, în prim ul rând, o modalitate de
provocare deliberat ă a unui fenomen în scopul studierii lui. Aceasta este
deosebirea esen țială a experimentului față de observa ție, respectiv,
autoobserva ție.
Din timpul lui Wundt pân ă în prezent, experimentul de laborator a
cunoscut o evoluț ie spectaculoas ă, atât sub aspectul sferei de extensiune,
cât și sub cel al structurii interne și al suportului tehnic. Astfel, dac ă inițial
el se aplica numai în studiul proceselor senzoriale și reactivității motorii,
astăzi se utilizeaz ă în cercetarea cvasitotalităț ii proceselor și funcțiilor
psihice; dac ă, inițial, majoritatea aparaturii de laborator era mecanic ă sau, în
cel mai bun caz, mecano-electric ă, astăzi dispunem de aparatur ă
ultrasofisticat ă – electronic ă și informatic ă.
Modelele experimentale ca atare au cunoscut, la rândul lor, o
continuă diversificare și perfecționare: de la modelul unifactorial (studiul
unei singure variabile) s-a ajuns la modelul bifactorial și multifactorial; de
la modelele centrate pe studiul va riabilelor una câte una, s-a ajuns la
modele care permit studiul interac țiunilor și al efectelor de interac țiune.
Schema de baz ă a experimentului psihologic de laborator include
următoarele s ecven țe: variabila independent ă, pe care o not ăm cu S sau cu
X; variabila dependent ă, pe care o not ăm cu R sau Y; condi ția logică (C 1),
potrivit căreia variabila dependent ă este funcție de variabila independent ă:
R = f (S) sau Y = f (X); mul țimea variabilelor intermediare (structurile și
stările psihofiziologice interne ale subiectului), pe care o not ăm cu Z;

40condiția logică (C 2), potrivit c ăreia relația S/R sau X/Y este condi ționată de
mulțimea variabilelor intermediare Z; R = f (S, Z) sau Y = f (X, Z); în
prezent, se mai obi șnuiește ca noțiunea de variabile intermediare s ă fie
considerat ă sinonimă cu cea de organism (O) sau, în cazul omului, cu cea
de personalitate (P); variabilele-subiect (E), ca, de exemplu: vârsta, sexul,
nivel de instruire, apartenen ță etnică, convingeri religioase, statut socio-
economic etc.; condi ția logică (C3), potrivit c ăreia variabila dependent ă este
influențată și de variabilele-subiect; specificarea tipului variabilei
independente, a valorilor ei utilizate, a modului de administrare; speci-
ficarea tipului variabilei dependente și a modalităț ii de înregistrare;
specificarea tipului de experiment: secvențial-static (utilizarea unui singur
regim experimental) sau dinamic (utilizarea mai multor regimuri expe-
rimentale, diferite ca dificultate și complexitate, ex.: regim simplu accesibil
tuturor subiec ților; regim mediu , accesibil majorit ății subiecților; regim
complex , accesibil unui num ăr relativ redus de subiecț i; regim critic ,
accesibil doar unor cazuri singulare (subiec ți excepționali); consta-
tativ/diagnostic , relevarea st ării variabilei dependente la momentul dat de
timp; sau formativ /prognostic , eviden țierea modific ării variabilei
dependente sub influen ța exercițiului și a învățării; specificarea e șantionului
(respectiv, a subiec ților) pe care se face cercetarea; obiectivul expe-
rimentului (ce se urm ărește?) și ipotezele; specificarea cadrului spa țio-tem-
poral al experimentului (unde și când se desf ășoară); prezentarea aparaturii
(cu virtuț ile și minusurile ei inerente).
Experimentul de laborator este integral controlat de cercet ător. De
aceea, el presupune satisfacerea unor cerinț e minimale, și anume: a) deli-
mitarea exactă a condiț iilor care trebuie s ă se mențină constante de cele
modificabile; b) formularea cu exactitate a obiectivelor și ipotezelor; c) re-
petabilitatea și verificabilitatea (s ă poată fi repetat de atâtea ori de câte ori
este necesar pentru obț inerea datelor necesare confirm ării sau infirm ării
ipotezelor și să poată fi reprodus ș i de altcineva, pentru compararea și
testarea concluziilor și generaliz ărilor formulate pe baza lui).
Orice experiment reclam ă, apoi, pregă tirea prealabilă a subiectului,
prin explicarea scopului și condițiilor generale în care urmeaz ă să se
desfășoare și specificarea exact ă a ceea ce trebuie s ă facă el. Înainte de
începerea propriu-zis ă a experimentului, psihologul trebuie să asigure
parcurgerea unei scurte etape de acomodare, în cadrul că reia subiectul
urmează să se familiarizeze cât de cât cu ambian ța și să înțeleagă ce ar e el

41de făcut în mod concret. Instructajul ce se asociaz ă modelului experimental
de bază trebuie să fie cât mai concis, pentru a putea fi re ținut ușor, și cât
mai clar, pentru a preveni confuziile sau interpretă rile subiective. Nici un
experiment nu poate începe f ără ca subiectul s ă nu fi reținut și înțeles corect
instructajul. Un instructaj incomplet sau confuz poate altera serios
rezultatele experimentului. În formular ea instructajului, experimentatorul
trebuie să țină seama de starea psihofiziologic ă actuală a subiectului, de
nivelul său de instruire ș i de capacitatea de în țelegere. Spre deosebire de
test, unde instructajul este standard, el trebuind s ă fie identic pentru to ți
subiecț ii, în cercetarea experimental ă acesta poate fi modificat, pentru a
deveni cât mai adecvat fiec ărui subiect (invariant ă rămânând ideea de baz ă,
operaționalitatea: ce se cere și ce trebuie să facă subiectul).
Întrucât scopul cognitiv principal al oric ărui experiment const ă în
descoperirea și formularea unor legi, cu sfer ă de aplicabilitate mai restrâns ă
sau mai extins ă, el trebuie s ă satisfacă și alte condi ții de ordin m etodologic,
ca, de pild ă: condiția completitudinii , condiț ia reprezentativităț ii, condiția
relevanței și condiția obiectivit ății. Prima condiț ie impune ca experimentul
să cuprindă un număr suficient de mare de subiec ți și de măsurători, pentru
ca baza inductiv ă a generaliz ărilor să fie cât mai largă și pentru ca
indicatorii și testele statistice de semnifica ție să opereze la praguri de
încredere cât mai sc ăzute, sub 0,10 (p ≤0,10). Cea de a doua condi ție
reclamă ca experimentul s ă ofere date despre un segment cât mai întins din
conținutul valoric posibil al variabilei dependente studiate, pentru ca
aproximarea tendin ței ei legice s ă devină cât mai exact ă. Să luăm ca
exemplu o variabil ă dependent ă aparent simpl ă – timpul de reac ție (T. R.).
În funcție de natura modal ă (sonoră, luminoas ă) și de intensitatea stimulului
(slabă, medie, puternic ă), registrul ei valoric se poate întinde la un subiect
între 0,12 și 1,50 sec.
Dacă pentru determinarea valorii ei medii am folosi un stimul de o
singură modalitate (ex.: sunet) și de o singur ă intensitate (ex.: 40 dB), am
putea obține un segment valoric cuprins între 0,200 și 0,300 sec., care,
singur, devine evident nereprezentativ pentru evaluarea întregului continuum al T.R.
Condiția obiectivit ății reclam ă, în primul rând, prezentarea
rezultatelor reale, f ără nici o alterare sau m ăsluire, chiar dac ă acestea nu
coincid cu a șteptarea și ipoteza de lucru a cercet ătorului. În al doilea rând,
această condiție impune utilizarea unor unit ăți de măsură adecvate

42specificului calitativ al variabilei dependente studiate și menținerea
generalizărilor în limitele stricte permise de materialul faptic și de
caracteristicile e șantionului.
Experimentul de laborator, ca și alte metode particulare ale
psihologiei, prezint ă atât avantaje, cât și dezavantaje, pe care este bine să le
avem în aten ție, ori de câte ori proced ăm la efectuarea unei cercet ări.
Avantaje : a) permite producerea de c ătre cercetă tor a fenomenului de
studiat, nemaifiind necesar ă așteptarea „bun ăvoinț ei naturii” (apari ție
naturală); b) asigur ă o ridicat ă rigoare ș i exactitate în recoltarea și
înregistrarea datelor; c) confer ă analizelor și interpretărilor un ridicat grad
de obiectivitate, gra ție tratamentului statistico-ma tematic al datelor; d) per-
mite repetarea ș i reproducerea, ceea ce face posibil ă verificabilitatea
veridicităț ii datelor și a corectitudinii generaliz ărilor.
Dezavantaje : a) artificialismul – „rupe” subiectul din contextul firesc,
natural al vie ții și activității lui cotidiene și-l introduce într-un cadru
neobișnuit, nou, artificial, ceea ce poate crea o anumită discrepan ță între
modul de manifestare și desfășurare a fenom enului psihocomportamental
în laborator ș i în condi ții naturale; b) decuparea și fragmentarea realit ății
psihocomportamentale – caracterizat ă altminteri prin unitate și integralitate;
c) izolarea ș i neutralizarea unor variabile, în realitate intersectate și
interdependente; d) izolarea unei func ții sau a unei tr ăsături psihice din
sistemul conexional specific și studierea ei „în sine”. Pentru atenuarea
efectului perturbator al acestor caracteristici (dezavantaje), astă zi se tinde s ă
se dea o extindere mai mare experiment ului de tip simulativ, care reproduce
la scară condițiile ambientale, cât și tipologia sarcinilor și solicitărilor
subiectului din cadrul activit ății lui de baz ă.
Tradiț ional, paradigma experimentului psihologic s-a structurat de
așa manieră, încât să surprindă și să prezinte drept etalon a șa-numitul
subiect statistic (sau mediu). Ast ăzi, sub influen ța metodologiei sistemice, a
fost introdus conceptul de subiect ideal (sau teoretic). În acest caz, etalonul
se construie ște deductiv: a) se identific ă un set de coordonate de defini ție
(funcții, trăsături și capacități psihice); b) pornind de la valoarea medie a
lor, se stabilesc valorile lor maxime; c) includerea acestor valori într-un
profil de stare unitar – care exprim ă subiectul ideal ; d) acest etalon devine
cadru de referin ță pentru analiza și interpretarea cazurilor individuale
concrete: unde, la ce distan ță se situeaz ă fiecare de „punctul ideal”, ce
resurse posed ă pentru apropierea de acest punct.

43d) Experimentul natural sau de teren se organizează după aceleași
criterii și rigori ca și cel de laborator, dar se efectueaz ă în cadrul natural de
activitate al subiectului. A fost introdus pentru prima dat ă în cercetarea
curentă de către psihologul rus Lazurski, luând ca domeniu activitatea de
învățare în școală. Multă vreme, școala a rămas principalul cadru de
aplicare a experimentului natural. În ultimele două decenii, sfera experi-
mentului natural s-a extins și asupra activit ăților profesionale (reorientarea
și reprofilarea profesională ), în studiul comportamentului organiza țional, în
psihoterapia comportamental ă, în pregătirea cosmonau ților.
e) Metoda biografic ă este destinat ă studiului personalit ății globale.
Prin ea cercet ătorul îș i propune s ă înțeleagă și să explice tabloul actual al
organizării psihocomportamentale în func ție de istoria anterioar ă a indivi-
dului, admi țându-se legea succesiunii stadiale și a dependen ței stărilor
actuale de st ările anterioare. Astăzi, este cvasiunanim acceptat dictonul c ă
omul este ceea ce a fă cut din el dezvoltarea și învățarea. Prima tendin ță a
lui în fața unei situa ții noi este de asimilare sau reducere la ceva din expe-
riența sa anterioar ă; numai după aceea, în caz de e șec, se pun în func țiune
mecanismele de acomodare , adică de formare a unor noi conexiuni
funcționale ș i a unor noi pattern -e comportamentale.
Din acest punct de vedere, analiza biografic ă devine absolut necesar ă
și indispensabil ă în cercetarea psihologic ă, în care orice reac ție concret ă
trebuie interpretată și prin raportarea la întregul personalit ății.
Ca recomandare general ă se poate formula exigen ța de orientare
selectivă, urmărind eviden țierea și înregistrarea nu a tuturor întâmplă rilor
pe care le-a traversat individul, ci numai a celor semnificative , nodale , care,
prin conținutul și impactul avut, au marcat structural cursul devenirii
ulterioare a profilului de personalitate.
Informația primară în cadrul metodei biografice se poate recolta pe
două căi: una indirectă și alta direct ă.
Calea indirect ă constă în studiul docum
entelor (fișe școlare, fișe pro-
fesionale, caracteriz ări, recomandă ri, jurnale, date de familie etc.) și în dis-
cuții cu persoane cu care subiectul studiat se afl ă în relații semnificative –
rude, prieteni, colegi, șefi, eventual subalterni. Pentru a în țelege modul
actual de rela ționare și comportare al unei persoane, o relevan ță deosebită o
capătă datele despre perioadele nodale ale personogenezei: vârsta de 3 ani –
constituirea con științei de sine și a mecanismelor Eului, vârsta de 6/7 ani –
adaptarea și integrarea școlară; vârsta de 12/14 ani – pubertatea cu

44profundele sale transform ări psihofiziologice; vârsta de 16/18 ani –
adolescența – afirmarea Eului-subiect, structurarea liniei și idealului de
viață. De aceea, atât în studiul documentelor, cât și în discu țiile cu
„martorii”, trebuie s ă ne centrăm, preponderent, pe aceste perioade.
Calea direct ă constă în obț inerea datelor care ne intereseaz ă de la
însuși subiectul pe care ni l-am ales spre studiu, în cadrul unor convorbiri
sau interviuri speciale. Calitatea și relevanța informației vor depinde atât de
structura de personalitate a subiectului, cât și de capacitatea psihologului.
După cum se știe, oamenii difer ă foarte mult între ei și în ceea ce
privește deschiderea și disponibilitatea de a- și relata în mod obiectiv și
sincer trecutul. Unii au tendinț a de a exagera în hipo, adică în omiterea
diverselor evenimente și experiențe; alții, dimpotrivă , manifestă tendința de
a exagera în hiper , trecându- și în cont numeroase evenimente și întâmplări
fictive, favorabile sau nefavorabile, pl ăcute sau dramatice, pentru a- și
accentua personalitatea. Introverti ții sunt, de regul ă, reținuți și circu mspec ți
în a-și povesti biografia; ei trebuie stimula ți permanent prin întreb ări
suplimentare și asigurări de discre ție; extraverti ții, dimpotriv ă, fiind mai
comunicativi, manifest ă tendința de a detalia episoade nesemnificative și de
a se lăuda; personalit ățile cu o structur ă pesimist-depresiv ă tind să
supraevalueze evenimentele negative ș i să se prezinte în ipostaza de
victime ale destinului; persoanele cu o structur ă optimist-exaltat ă
supraevalueaz ă evenimentele pl ăcute, minimalizând pe cele negative.
Psihologul trebuie mai întâi s ă realizeze o orientare cât mai corect ă în
personalitatea subiectului pe care-l are în fa ță, încercând s ă-i determine
apartenența tipologic ă. Pe baza acestei orient ări, urmeaz ă să-și stabileasc ă
strategia dialogului, în vederea ob ținerii informa țiilor și datelor biografice
necesare. Pe de o parte, el trebuie s ă câștige încrederea subiectului și să
înlăture acele bariere cognitiv-afective, care ar putea frâna sau devia
răspunsurile la întreb ări; pe de alt ă parte, trebuie să -și păstreze dist anța
necesară (prin neimplicare afectivă ) pentru a putea disocia în relat ările
subiectului realul de imaginar, sinceritatea de simulare.
În conducerea discu ției, este recomandabil să ne orient ăm după o
schemă de organizare ș i clasificare a evenimentelor biografice în func ție de
anumite criterii, ca, de pildă : a) criteriul cauzalit ății → evenimente-cauz ă
/evenimente-efect; b) criteriul finalit ății → evenimente-mijloc/ evenimente-
scop; c) criteriul de impact → evenimente majore / evenimente minore;

45d) criteriul semnului de impact → evenimente pozitive/evenimente
negative etc. Având o asemenea schem ă, putem gândi și formula câte un
set de întreb ări pertinente pentru fiecare criteriu (respectiv, categorie
evenimențială), care să incite și să favorizeze ră spunsuri cât se poate de
sincere și relevante.
Eventual, investiga ția biografic ă a subiectului o putem efectua în
două etape sau secven țe. În prima etap ă, putem solicita subiectului s ă
răspundă în scris la câteva întreb ări referitoare la principalele perioade din
viață: perioada pre școlară, perioada școlarizării primare, perioada
școlarizării gimnaziale, perioada școlarizării liceale; perioada debutului
profesional etc. În final, i se poate cere s ă menționeze 10-15 evenimente din
viața personal ă, considerate de el ca deosebite.
În etapa a doua, prin întreb ări și discuții directe urmeaz ă să verificăm,
să completă m și să adâncim informa țiile pe care ni le-a furnizat în scris.
Psihologul german H. Thomae (1968) a elaborat un model în care se
propu
ne analiza cursului vie ții, în întregimea ei, ș i analiza unor secven țe
biografice, ca, de pildă , analiza unei zile obi șnuite. În acest din urm ă caz,
subiectul este solicitat s ă descrie felul în care î și petrece o zi oarecare, din
momentul trezirii și până la culcare. Datele ob ținute sunt supuse apoi
analizei pe baza a 29 de categorii, împă rțite în patru grupe: a ) categorii
formale (monotonie-schimbare; armonie-agita ție); b) categorii cognitive
(închis-deschis; prietenie-du șmănie); c) categorii existen țiale (probleme de
motivație personal ă-probleme de crea ție); d) categorii instrumentale
(procese de adaptare, mecanisme de ap ărare). În pofida caracterului s ău
elaborat și aparent foarte riguros, modelul lui Thomae p ăcătuiește printr-o
excesivă fărâmițare a fenomenologiei rela țional-comportamentale a perso-
nalității, slăbind astfel valoarea predictiv ă a datelor.
Întrucât se adresează personalităț ii ca întreg, metoda biografic ă nu
poate avea o schem ă de tip algoritmic, ci numai una euristic ă, flexibilă, care
să permită schimbarea unghiului de abordare, a seriei întreb ărilor, a
atitudinii. De aceea, eficien ța ei va depinde, în primul rând, de experien ța și
priceperea psihologului.
f) Metoda analizei produselor activit ății. Capacitățile, aptitudinile,
disponibilit ățile și trăsăturile personalităț ii umane nu se obiectiveaz ă doar în
forma răspunsurilor verbale și comportamentele motorii în situa ții concrete,
hic et nunc , ci și în produsele activit ății sale. Începând cu desenele,
compunerile și obiectele realizate de copilul din clasa I primar ă și

46terminând cu opera de art ă sau inven ția tehnică, realizate de genii, avem la
dispoziție un imens tezaur, a c ărui cercetare ș i descifrare constituie una din
modalitățile esențiale de cunoa ștere psihologic ă a omului. A șa cum în
paleontologie resturile scheletice pe rmit reconstituirea întregului schelet și,
implicit, a organismului demult disp ărut, tot astfel produsele activit ății
permit reconstituirea „scheletului psihic” și, implicit, a personalităț ii celui
ce le-a creat, chiar în absen ța acestuia. Pentru aceasta îns ă, este necesar, pe
lângă un îndelungat exerci țiu, să ne elabor ăm o gril ă specială de
decodificare, în care s ă se consemneze rela țiile de designare-reprezentare
între diferitele elemente ale „produsului” și diferitele structuri ale
personalității – cognitive, motiva ționale, afective, aptitudinale. În plus,
analiza având un caracter rela țional comparativ, este necesar s ă introducem
și anumite criterii – unele de ordin cantitativ (num ăr, frecvență) și altele de
ordin calitativ (originalitate, nivel de performan ță, valoare utilitar ă, valoare
estetică etc.). Produsele de ordin literar-artistic condensează mai mult
componentele motiva țional-afective și morale ale personalit ății, în timp ce
produsele de
ordin științific și tehnic condenseaz ă în ele preponderent
componentele de ordin cognitiv-instrumental ( și motor-dexteritatea).
g) Metoda interviului și convorbirii. Adesea, pentru ob ținerea unor
informații despre aspecte ale personalit ății care nu pot fi nici nemijlocit
observate, nici provocate experimental și nici obiectivate în produsele acti-
vității, recurgem la interogarea directă a subiectului, prin metoda inter-
viului sau a convorbirii. Obiectul acestei metode îl poate constitui decelarea
anumitor tr ăsături atitudinal-caracteriale globa le de personalitate, sau traiec-
toria școlară, traiectoria și statutul profesional, via ța de familie, comporta-
mentul rela țional, dimensiunea proiectiv ă – dorințe, așteptări, aspirații,
idealuri etc.
Metoda se poate aplica în formă liberă (spontană), începând cu
2-3 întreb ări introductive stabilite dinainte, apoi întreb ările urmând a fi
găsite și formulate pe loc, în func ție de răspunsurile și atitudinea
subiectului. Forma liber ă pare mai natural ă, subiectul considerându-se
angajat într-o discu ție amicală. Aceasta îl va determina s ă se cenzureze mai
puțin și să dea răspunsuri mai
sincere, mai pu țin căutate și simulate. Dar,
pentru a fi aplicat ă cu naturale țea și dezinvoltura necesare ș i, în acela și
timp, cu rigoarea corespunz ătoare, forma liber ă reclamă din partea
psihologului o deosebit ă abilitate și o bogată experiență în domeniu.

47Orice crispare, orice bâlbâial ă sau stângăcie în ținută și în formularea
întrebărilor devin stimuli inhibitori sau perturbatori, care fie c ă blochează
tendința de destăinuire a subiectului, fie c ă-l obligă la ră spunsuri formale,
artificiale.
Cea de a doua form ă a acestei metode este structurat ă. Cercetătorul
își alcătuiește dinainte o schem ă a interviului, în care men ționează
problema sau „ ținta” de atins și formuleaz ă principalele întreb ări, prin care
urmărește obținerea unei informa ții suficiente, veridice și relevante.
Întrebările trebuie s ă se completeze una pe alta, s ă fie încruci șate, adică
același lucru să fie vizat prin mai multe întreb ări formulate diferit, s ă se
succeadă de la general c ătre particular, concret, s ă fie pe cât posibil simple
și ușor de înțeles și reținut d e către subiect (adaptate la nivelul de vârst ă și
instruire al acestuia).
O mare importan ță pentru asigurarea sincerit ății răspunsurilor
subiectului o are modul de în registrare pe care-l folose ște psihologul.
Recomandabil ar fi ca acesta s ă fie maximal discret, subiectul netrebuind s ă
știe sau să vadă că spusele lui sunt înregistrate. În cazul în care nu
dispunem de o aparatur ă specială care să poată fi amplasat ă într-un loc
adecvat și nu avem la îndemân ă decât creionul și bloc-notesul, înregistrarea
nu ar trebui f ăcută în timpul convorbirii, ci imediat dup ă terminarea ei.
Este, de asemenea, contraindicat ca psihologul s ă facă aprecieri și judecăți
de valoare – de tipul „este gre șit”, „este adev ărat”, „f. r ău”, „este
inadmisibil” etc. – pe marginea r ăspunsurilor date de subiect. Asemenea
judecăți pot să fie exprimate de subiectul însu și prin adresarea unor
întrebări care să-l determine fie să se autoevalueze (dintr-un punct de
vedere sau altul), fie s ă-și manifeste atitudinea față de anumite situa ții,
eveni
mente, instituț ii, valori.
Într-o form ă specifică, metoda convorbirii ocup ă un loc esen țial în
terapia psihanalitic ă (subiectul fiind încurajat s ă-și nareze în mod cât mai
liber impresiile, st ările, grijile, experien țele, tensiunile, angoasele) sau în
terapia nondirectiv ă a lui Carl Rogers.
Pentru a putea aprecia mai obiectiv gradul de veridicitate a
informației furnizate de subiect, este recomandabil ca, printre întreb ările de
bază, să fie inserate și câteva (între 5-10) întreb ări de testare a sincerit ății,
respectiv, a tendin ței spre minciun ă a acestuia. Interpretarea r ăspunsurilor la
astfel de întreb ări oferă posibilitatea s ă se stabileasc ă mai exact marja de
prudență în valorificarea informa ției principale (informa ția-obiect).

48h) Metoda genetic ă și comparativă . Astă zi, este larg admis ă în
psihologia științifică ideea potrivit c ăreia psihicul este un fenomen ap ărut în
cursul evolu ției biologice generale, iar psihicul uman î și leagă deter-
minismul s ău specific de acț iunea mediului sociocultural, el având o
dezvoltare atât istoric ă, cât și ontogenetic ă. Ca urmare, în plan metodologic,
se formuleaz ă două imperative: a) primul : pentru a în țelege mai bine
specificul și esența diferitelor forme ale psihicului și ale diferitelor procese
psihice particulare și pentru a ajunge la relevarea legilor generale ale
organizării psihocomportamentale, este imperios necesar studiul genezei și
devenirii lor și compararea între ele a diferitelor niveluri evolutive; b) al
doilea : pentru a în țelege și explica obiectiv și riguros structurile și procesele
psihice complexe superioare, care, ca atare, sunt greu abordabile, trebuie s ă
ne adresăm stadiilor genetice timpurii și să urmărim modul în care se
constituie ele.
Realizarea acestor imperative devine posibilă prin aplicarea metodei
genetice și comparate . Ea se bazeaz ă pe principiul longitudinalităț ii:
urmărirea unui subiect sau a unui lot de subiec ți pe o durat ă mare de timp,
suficientă pentru a se pune în eviden ță transform ările așteptate sau pentru
încheierea unui ciclu evolutiv. În cazul în care se dore ște a se ob ține mai
rapid o informa ție globală despre întreaga traiectorie evolutiv ă a unui
anumit proces psihic, cerin ța longitudinalităț ii poate fi satisf ăcută prin
alcătuirea și cercetarea comparativ ă a mai multor loturi (e șantioane) de
subiecț i de vârste diferite.
Diferențele eviden țiate între loturile studiate în ceea ce prive ște
nivelul de elaborare, organizare și desfășurare a procesului psihic dat sunt
evident efectul legii dezvolt ării. Analiza lor ne va permite s ă înțelegem mai
bine natura acelui proces ș i să-l explicăm în spiritul obiectivit ății științifice
chiar în forma sa matură , complexă.
Metoda genetic ă și comparată ocupă locul central în câteva ramuri
particulare ale
psihologiei, precum psihologia animal ă, psihologia copilului,
psihologia vârstelor, psihologia diferen țială, psihologia educa țională.
Important pentru teoria psihologic ă este nu numai punerea în
evidență a deosebirilor dintre stadiile genetice succesive, ci și modul în care
sunt interpretate aceste deosebiri.
În acest punct se pot confrunta dou ă concepții: concepția aditiv-
cumulativă și concepția integrării discontinue . Prima consider ă evoluția ca
o simplă acumulare de varia ții sau modific ări de ordin cantitativ, care nu
separă stadiile structural, ci doar dup ă un ordin de m ăsură; dacă la stadiul

49anterior se înregistrau, de pild ă, N elemente de m ărimea a 1, a2,……a n, la
stadiul evolutiv urm ător (superior) se vor înregistra N + m elemente, de
mărimea b 1, b2,….b n. Fiind vorba doar de o diferen ță de ordin cantitativ,
stadiul superior poate fi eventual redus la stadiul inferior sau, în cel mai r ău
caz, poate fi explicat pe baza studierii acestuia. Ea a fost introdus ă în
psihologie de Herbert Spencer (1820-1903), reprezentant al empirismului
englez, și a fost sus ținută în psihologia contemporan ă de curentul
asociaționist ș i de behaviorism.
Pe temeiul ei, reprezentan ții behaviorismului transferau f ără nici o
rezervă la comportamentul uman datele și legile stabilite în cadrul
cercetărilor efectuate asupra comportamentului animal.
Cea de a doua concepție interpreteaz ă evoluția psihică, atât în plan
filogenetic-istoric, cât și în plan ontogenetic-individual, ca o succesiune de
trepte sau stadii discontinue, fiecare din ele având un con ținut și o integrare
calitativ specifice, ireductibile. Un stadiu superior se deosebe ște de unul
inferior nu doar sub aspect cantitativ, ci și calitativ, el conferind procesului
psihic particular (ex.: percep ția sau gândirea) sau personalit ății în ansamblu
o nouă organizare. Ca urmare, o structur ă psihocomportamental ă
complexă, superioar ă, nu poate fi explicat ă prin reducerea ei la o structur ă
simplă, inferioară. A-i studia devenirea este altceva decât a o studia printr-o
paradigmă reducționistă.
Această concepție a fost elaborat ă de J. Piaget („modelul
structuralismului genetic”), H. Wall on („modelul trecerii de la act la
gândire”) ș i L.S. Vâgotski („teoria dezvolt ării istorico-culturale”).
i) Metoda testelor*. Această metodă își are originea în încercă rile
antropologului englez Francis Galton, de la sfâr șitul secolului trecut, de a
înregistra și măsura cu ajutorul unor probe anumite capacit ăți intelectuale,
pe care el le socotea predeterminate (înnă scute). Termenul test a fost
introdus de J. McKeen Cattell, în 1890. Elaborarea metodei propriu-zise, în
varianta sa modern ă, se datore ște însă psihologului francez Alfred Binet

* Noi prefer ăm acest termen celui de metodă psihometric ă, întâlnit în
unele lucr ări de introducere în psihologie, ap ărute în ultimii ani în România,
apreciind c ă are un sens mai definit și mai obiectiv, disociat de ambalajul
teoretic și care determin ă modul de interpretare a rezultatelor la test.
Psihometria este tocmai acea concep ție care consider ă funcțiile și capacit ățile
psihice ca datum -uri imuabile, iar exprimarea lor în unit ățile de măsură ale
testului ca absolut corect ă și infailibil ă (Fr. Galton).

50(1857-1911). Devenind, în 1894, dir ectorul primului laborator de
Psihologie fiziologic ă de la Sorbona, Binet se va orienta rapid c ătre o
psihologie experimental ă foarte diferită de cea care fusese imaginat ă la
debutul noii ș tiințe. Convins c ă viața psihică este un tot și că gândirea nu
poate fi redus ă, cum credea H. Taine, la o combina ție de imagini, el a
devenit preocupat de studiul inteligenț ei umane sub aspectul „schemelor
sale directoare” ș i de descrierea fiin ței umane ca un „fascicul de tendin țe”.
În lucrarea publicat ă în 1903, sub titlul Étude expérimentale de
l'intelligence , Binet avea s ă se delimiteze foarte tran șant de psihologia de
laborator a vremii. El va concepe experimentarea într-o accep țiune mai
largă, incluzând în ea chestionarele, convorbirile, anchetele etc., adic ă
procedee care implic ă intervenția unei introspec ții controlate.
Cum, la începutul secolului XX, problema copiilor anormali din
punct de vedere mintal devenise foarte acut ă în Franța, Binet va participa în
calitate de raportor în Comisia special creat ă de către Ministerul
Instrucțiunii Publice pentru cercetarea situa ției.
În aceast ă calitate, s-a angajat într-o laborioas ă activitate de
investigație, urmărind în mod expres gă sirea unor criterii obiective de
evaluare a retardului sau avansului intelectual al unui elev. Un an mai
târziu, în 1905, va publica împreun ă cu dr. Simon rezultatele cercet ărilor
în studiul: M
éthodes nouvelles pour le diagnostic du niveau intelectuel des
anormaux (în „Année psychologique”, XI).
Pentru decelarea debililor mintali, în școli a fost imaginat un sistem
de probe de dificultate crescând ă, punând în joc „procesele superioare” și
stabilind astfel randamentul caracteristic majorit ății copiilor la fiecare vârst ă
(vârsta mintal ă medie).
Comparând rezultatele ob ținute de un anumit subiect cu vârsta
mintală medie (pentru vârsta cronologic ă dată ), devenea posibil s ă se
determine dac ă el se află în întârziere sau în avans, și cu cât. S-a ajuns, în
final, la stabilirea primei scări metrice de inteligen ță, pe care Binet o va
prezenta în 1907, în lucrarea Les enfants anormaux .
În Franța, lucrarea lui Binet a trecut aproape neobservat ă, cu excep ția
unor reacț ii de împotrivire din partea unor educatori și părinți, care
contestau ideea posibilit ății încadrării elevilor în categorii fixe, în func ție de
vârsta mintal ă. Peste hotare, îns ă, această metodă, cu mici observa ții, era
apreciată ca foarte satisf ăcătoare.

51Astfel, în primul rând, ea avea s ă fie susț inută și aprofundat ă, la
Geneva, de c ătre prietenul lui Binet – Eduard Claparède –, care public ă, în
1924, lucrarea de referin ță: Comment diagnostiquer les aptitudes chez les
écoliers .
Ideea va fi preluată și dezvoltat ă în SUA, care vor deveni, între timp,
centrul mondial al testologiei. Scara de inteligen ță Binet-Simon va fi
revizuită și completat ă la Universitatea Stanford de c ătre L.M. Terman
(1916) și relansată în practica psihologic ă sub denumirea de scara Stanford-
Binet. În aceast ă variantă, se va folosi pentru prima dat ă noțiunea de
quotient de inteligen ță (Q.I.), care exprim ă relația dintre vârsta mintal ă (VI)
și vârsta cronologic ă (VT). A doua revizie și completare a acestei sc ări va fi
realizată și publicată de același Terman, în colaborare cu Merill, în 1937,
bucurându-se de o larg ă apreciere și recunoaștere.
Metoda testelor a cunoscut o continuă extindere și diversificare, fiind
astăzi folosită în toate ramurile psihologiei aplicate – de la psihologia
muncii la cosmopsihologie. Perfec ționarea ei a mers în dou ă direcții
intercorelate: a) elaborarea unor probe noi, mai eficiente și mai adecvate
scopului urm ărit, ajungându-se în prezent la peste 10.000 de teste; b) per-
fecționarea procedeelor statistico-matematice de etalonare și validare.
Principalele caracteristici ale unui test sunt: a) validitatea – testul s ă
măsoare ceea ce- și propune s ă măsoare; ea se exprim ă în coeficientul de
validitate (I E), care se ob ține corelând performan țele (ră spunsurile la test) cu
performan țele (respectiv calificativele) în activitatea specific ă. Pentru ca un
test să fie valid, se cere ca valoarea acestui coeficient s ă fie de minimum
0,70; b) fidelitatea – două teste paralele sau cele dou ă jumătăți ale aceluia și
test aplicate pe acela și lot de subiec ți să dea acelea și rezultate; aceast ă
calitate se exprim ă prin coeficientul de fidelitate (I R). Pentru ca un test s ă fie
fidel, este necesar ca valoarea acestui coeficient s ă fie mai mare de 0,95;
c) etalonarea – testul trebuie s ă dispună de un sistem de criterii și norme
unitare și neechivoce de interpretare-evaluare a rezultatelor, care s ă se
aplice și să se respecte în toate cazurile. Etalonul s ă fie obținut pe un
eșantion reprezentativ în raport cu popula ția de bază și omogen din punct
de vedere statistic. Aceast ă caracteristic ă nu este realizat ă în mod ideal în
cadrul tuturor testelor. Cel mai bine se asigur ă etalonarea în cadrul testelor
de performan ță, unde răspunsurile subiectului se preteaz ă la o cuantificare
obiectivă riguroasă, iar cea mai slabă etalonare se poate realiza în cadrul
testelor zise dispozi ționale, cum este cazul majorit ății testelor denumite de

52personalitate, pentru care interpretarea de baz ă rămâne cea calitativ ă;
d) standardizarea : aceasta nu este o caracteristic ă ce ține, ca celelalte, de
structura intern ă a testului, ci de modul de aplicare: orice test trebuie s ă se
aplice strict a șa cum prev ăd instrucțiunile ce-l înso țesc – în mod, pe cât
posibil, identic, în acelea și condiț ii pentru to ți subiecții.
În clasificarea testelor se recurge la mai multe criterii: a) obiectul
testării; b) modul de aplicare; c) modul de codificare a sarcinilor (itemilor);
d) modul de dozare a timpului de aplicare.
a) După primul criteriu, se delimiteaz ă două categorii mari de teste:
de performan ță, cu răspunsuri cuantificabile și a căror clasificare este
univocă, și teste nonparametrice (dispoziționale), cu r ăspunsuri care
reclamă o interpretare calitativ ă și după care subiecț ii nu pot fi categorisi ți
în buni ș i slabi, superiori ș i inferiori (ele permit o identificare indivi-
dualizatoare sau tipologic ă).
Testele de performan ță se subdivid în: teste de cunoș tințe, teste de
nivel (de dezvoltare), teste de inteligen ță și teste de aptitudini (tehnice,
matematice, artistice, de conducere etc.).
La rândul lor, testele nonparametrice se împart în teste de
comportament și teste de personalitate (test e obiective de personalitate,
teste proiective de personalitate, chesti onare de personalitate).
b) După cel de al doilea criteriu, se delimitează testele individuale,
care se administreaz ă câte unui singur subiect, și teste colective, care se
aplică simultan mai multor subiec ți (în manualul de utilizare care înso țește
orice test se specific ă și modul de aplicare).
c) După cel de al treilea criteriu, se disting testele verbale , ai căror itemi
sunt codifica ți în formă verbală (ex.: scările verbale din testele de inteligen ță
generală, chestionarele de personalitate etc.) și testele nonverbale , ai căror
itemi se codific ă în formă grafico-imagistic ă sau obiectual ă (ex.: testul Raven
de inteligen ță, cuburile Kohs, testele de asam blare, de încastrare etc.).
d) În fine, dup ă cel de al patrulea criteriu, se delimiteaz ă testele cu timp
impus , care au aceea și durată de aplicare pentru to ți subiecții , și testele cu
timp liber , a căror durată de aplicare este la dispozi ția subiectului, ceea ce va fa-
ce ca ea să varieze mai mult sau mai pu țin semnificativ de la o persoan ă la alta.
În prima perioad ă a dezvoltării și extinderii testologiei se pornea de la
ideea că un test trebuie s ă fie conceput ș i elaborat în a șa fel, încât s ă permită
relevarea și măsurarea unor structuri și capacităț i psihice pure, cum sunt ele
date de la natur ă, fără a fi influen țate de factorii experien ță, învățare, context

53socio-cultural. Dup ă pătrunderea în psihologie a punctului de vedere
evoluționist-genetic, s-a putut demonstra inconsisten ța unei asemenea idei,
recunoscându-se c ă oricât de puternică ar fi zestrea ereditar ă, ea sufer ă
modificări și modelări de ordin evolutiv semnificative sub ac țiunea perma-
nentă a factorilor socioculturali și a procesului înv ățării. Ca urmare, rezulta-
tele la orice test vor fi influen țate nu numai de latura nativ ă a organiz ării
psihice, ci și de latura dobândit ă, în cursul dezvolt ării ontogenetice a indivi-
dului, de experien ța acumulat ă și de particularit ățile contextului sociocultural.
De aici, au derivat dou ă concluzii metodologice esen țiale, și anume:
a) un test î și păstrează validitatea doar în raport cu popula ția pe care a fost
el inițial aplicat și etalonat; ca atare, el nu poate fi transferat mecanic la o
altă populație. Pentru aceasta, se impune în prealabil, în mod obligatoriu, o
operație specială de revizuire-adaptare și reetalonare; b) reconsiderarea
poziției subiectului în cursul aplic ării testului ș i trecerea de la modul de
aplicare tradiț ional unidirec țional, în care nu se adm itea nici un dialog între
examinator și examinat, la un mod de aplicare nou, interactiv, în care
examinatorul poate furniza celui examinat anumite informa ții despre
rezultatele la secven țele deja parcurse ale testului și-i poate solicita, la
rândul său, unele explica ții, argumente, în legă tură cu răspunsurile la diferi ți
itemi (sarcini) ai testului.
De o mare importan ță devine a șa-numitul interviu posttest , care
permite o interpretare mai corect ă și individualizată a datelor finale, ceea ce
sporește semnificativ veridicitatea judec ăților diagnostico-prognostice.
Testele pot constitui și o important ă sursă de probe pentru expe-
rimentul psihologic. În acest caz, nici modul de aplicare, nici interpretarea
rezultatelor nu se vor mai conforma instruc țiunilor standardizate, ci logicii
interne a modelului experimental, ipotezelor ș i obiectivelor acestuia.

2. 3. ORGANIZAREA CERCET ĂRII PSIHOLOGICE
Obiectul final al cunoa șterii psihologice îl reprezintă analiza,
interpretarea și explicarea modului de constituire, organizare și funcționare a
sistemului psihic. Chiar atunci când, într-o cercetare concret ă oarecare, ca
„obiect” nemijlocit de investiga ție se alege un comportament extern, analiza
lui va fi realizat ă din perspectiva condi ționării lui psihice, a implic ării în
structura și reglarea lui a unor func ții, procese și stări p sihice specifice.

54Fiind lipsite de propriet ăți sensibile, observabile și măsurabile în mod
direct, componentele sistemului psihic, de la senza ție la gândire și de la
trăirea emoțională primară la atitudine, nu pot fi abordate decât pe o cale
indirectă, și anume, prin intermediul manifest ărilor comportamentale exter-
ne-voluntare sau involuntare, somato-motorii, verbo-motorii sau somato-
vegetative, biofizice și biochimice. Cunoa șterea psihologic ă va avea,
așadar, un caracter mijlocit. Aceasta înseamn ă că, pentru a avea acces la un
studiu obiectiv și verificabil al oric ărei componente psihice, cercet ătorul va
trebui să recurgă la o metod ă și la un procedeu care s ă permită nu numai
„declanșarea” sau „actualizarea” ei, dar și exteriorizarea sau obiectivarea
într-o manifestare comportamental ă specifică. De exemplu, pentru a studia
percepția vizuală a formei și mărimii obiectelor trebuie s ă procedăm în așa
fel, încât s ă obținem exteriorizarea imaginilor corespunz ătoare „obiectelor-
stimul” într-un comportament de seriere–grupare, dup ă criteriile „rotund”,
„oval”, „unghiular” („clasa obiectelor rotunde”, „clasa obiectelor unghiu-
lare”, piramidale, cubice etc.) sau „m i c”, „mijlociu”, „mare” („clasa obiec-
telor mici”, „clasa obiectelor mijlocii”, „clasa obiectelor mari”); pentru a studia o atitudine (structur ă subiectivă internă), trebuie să recurgem la un
procedeu care s ă permită exteriorizarea ei într-o manifestare compor-
tamentală specifică – opinia (chestionarul de opinie) ș.a.m.d. Exteriorizarea
oricărui proces psihic se realizeaz ă în forma a doua genuri de manifest ări
(reacții) comportamentale obiective: principale și secundare . Primele sunt,
de regulă, specifice, reprezentând r ăspunsuri ce reflect ă natura și
semnificația obiectului sau situa ției-stimul (acestea putând fi și un test); ele
au un caracter inten ționat, deliberat, voluntar. Cele din urm ă sunt răspunsuri
acompaniatoare, având un caracter involuntar, reflex, necondi ționat. (De
exemplu, procesul de rezolvare a unei probleme de matematic ă, pe lângă
răspunsurile finale – corecte sau greșite, va eviden ția și răspunsuri
involuntare, de genul modific ărilor bioelectrice la nivelul creierului,
modificărilor pulsului și bătăilor inimii – accelerare, modific ării ritmului
respirator – încetinire, modific ării tonusului muscular la nivelul muș ch
ilor
frontali – cre ștere etc.). Aceste r ăspunsuri furnizeaz ă o important ă
informație suplimentar ă, care permite o interpretare mai obiectiv ă a
condițiilor interne ale organiză rii și integrării procesului psihic studiat.
Se recomandă ca, ori de câte ori condi țiile și posibilităț ile tehnice ne
permit, să le înregistr ăm și să le valorific ăm prin prisma ipotezelor de baz ă
ale cercetării (procedeul poliînregistr ării).

55Dată fiind complexitatea deosebit ă a problemelor pe care este chemat ă
să le rezolve, cercetarea psihologic ă se întemeiaz ă mai întotdeauna pe utilizarea
mai multor metode și procedee și se înscrie într-o strategie specific ă.
Organizarea ei reclam ă respectarea cu stricte țe a următoarei succesiuni de
etape: a) documentarea ; b) stabilirea scopului și obiectivelor (ce și de ce se
propune a se studia; s ituarea valorii cercet ării în tabloul general al cunoa șterii
psihologice și, eventual, în contextul celorlalte cercet ări pe problema res-
pectivă); c) formularea ipotezei de lucru (o propozi ție sau un set de propozi ții
în care se define ște ipotetic relația „legică” dintre variabila independent ă și
cea dependent ă și modul în care ar putea interveni variabilele intermediare);
d) alegerea și precizarea mijloacelor (cum?), începând cu metodele și
terminând cu subiec ții pe care urmeaz ă a se efectua cercetarea; e) specificarea
condițiilor în care se va efectua cercetarea ; f) „construirea teoriei ” – integrarea
f
aptelor în „propozi ții” descriptiv-interpretativ-exp licative, formulate în lim-
bajul natural sau în limbaje formale – logice, matematice; g) testarea sau
validarea , prin confruntarea „teoriei” cu realitatea sau cu alte teorii.
După strategia în care se încadreaz ă, cercetarea psihologic ă poate fi
etichetată ca: a) ideografic ă (centrată pe surprinderea și descrierea indivi-
dualului concret, unic și irepetabil) sau nomotetică (orientată spre desco-
perirea și formularea legilor generale); b) molecular ă (analitică), (orientat ă
spre identificarea elementelor, tr ăsăturilor și detaliilor care alc ătuiesc un
proces psihic) sau molar ă (holistă ), (centrată pe eviden țierea și analiza unor
trăsături ale unui proces sau ale psihicului ca tot unitar, sistemic); c) tran-
sversală (sincronică), (axată pe studiul fenomenului la un moment dat), sau
longitudinal ă (diacronic ă), (orientat ă spre eviden țierea și analiza devenirii
și evoluției fenomenului în timp, în succe siunea momentelor temporare). O
echivalent ă a acestei împ ărțiri o reprezint ă deli mitarea: cercetare constata-
tivă-cercetare formativ ă); d) inductiv-empiric ă (pornirea de la cazuri
individuale și de la date empirice concrete pentru a ajunge la descoperirea
și formularea generalului) sau deductiv-teoretic ă (pornirea de la un „model
ideal”, construit în plan teoretic general, pentru a descrie și explica
particularul, individualul: vezi metoda simul ării computerizate); e) statică
(studiul fenomenului se realizeaz ă doar pe un singur segment valoric al lui)
sau dinamică (fenomenul se studiaz ă pe întregul s ău continuum valoric,
prin varierea corespunz ătoare a gradului de complexitate și dificultate al
sarcinii-stimul); f) intracultural ă (se studiaz ă subiecții aparținând unei
singure culturi) sau transcultural ă (se studiaz ă comparativ subiec ți aparț inând
a două sau mai multor culturi).

56

Capitolul III
PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI

Cu cât obiectul de studiu al unei științe este mai complex, mai greu
accesibil observa ției și măsurării directe, cu atât mai mare devine posibi-
litatea ca, în modul de abordare și interpretare a lui, s ă apară divergențe și
puncte de vedere nu numa i deosebite, ci chiar diametral opuse, antagonice,
cu consecin țe negative asupra unit ății interne a științei respective.
Psihologia este prima din aceast ă categorie. Ea a resim țit cel mai
dramatic efectele confrunt ărilor dintre diferitele școli și curente în scurta sa
existență ca disciplină de sine stătătoare.
Această situație a făcut tot mai evident ă necesitatea g ăsirii și
formulării unui set de principii cu valoare metodologic ă generală , care să
permită orientarea de ansamblu a demersului epistemic și circumscrierea
lui între coordonatele aceluia și cadru de referin ță.
Deși numărul concret al unor atare principii este discutabil, pe
următoarele șase le conside
răm obligatorii, pentru ca evolu ția ulterioară a
psihologiei s ă aibă un caracter convergent: 1. principiul determinismului
extern (extrapsihic); 2. principiul rela ționării neuropsihice; 3. principiul
reflectării și al model ării informa ționale; 4. principiul ac țiunii și al unității
conștiință-activitate; 5. principiul genetic și al istorismului; 6. principiul
sistemicității.

3.1. PRINCIPIUL DETERMINISMULUI EXTERN
(EXTRAPSIHIC)
În cadrul oric ărei științe autentice, una din întreb ările fundamentale la
care se cere g ăsirea unui ră spuns bine definit ș i întemeiat este întrebarea „de
ce?”, de ce se produce un fenomen sau altul în domeniul dat? Nici psihologia nu poate ocoli r ăspunsul la aceast ă întrebare. Dar, spre deosebire
de mecanic ă, fizică și chiar biologie, care și-au structurat de la început
căutările pe schema cauză-efect , încercând s ă explice fenomenele din sfera

57lor de competen ță prin raportarea la existen ța și acțiunea unor cauze
obiective externe, psihologia a traversat un proces complicat, de ezit ări,
oscilații și exageră ri, între indeterminismul absolut, psihicul fiind considerat
un dat în sine, aprioric (psihologia spiritualist ă), și determinismul
intrapsihic (intern), considerându-se c ă psihicul î și are cauza în el însu și
(psihologia introspec ționistă experimental ă), ajungând apoi la deter-
minismul extern mecanicist (curentul behaviorist), în acest din urm ă caz
preluându-se modelul determinist pe care-l elaborase la vremea respectivă
fizica clasic ă. Teoria general ă a sistemelor ș i cibernetica au impus o
revizuire radicală a concepției despre determinism. Revizuirea s-a concre-
tizat în introducerea urm ătoarelor corec ții esențiale: a) relativizarea pozi-
țiilor cauzei și efectului, cei doi „termeni” schimbându- și succesiv locul:
ceea ce este cauz ă în momentul actual (t o) poate deveni efect în momentul
următor (t+1); b) înlocuirea schemei liniare univoce cauză → efect , cu
schema interac țională sau circulară , în care ș i efectul influen țează asupra
cauzei (conexiunea invers ă): cauză ↔ efect ; c) completarea teoriei generale
a determinismului prin introducerea, al ături de noțiunea de rela ție cauzală, a
noțiunii de rela ție de condi ționare și, alături de noț iunea de acț iune cauzal ă
directă, cu efect necondi ționat și riguros previzibil, a no țiunii de cauzalitate
mediată sau indirect ă, cu efect probabil. Aceste corec ții sunt de importan ță
excepțională pentru fundamentarea unei abord ări deterministe adecvate în
psihologie.
Principiul determinismului extern postuleaz ă necesitatea interpret ării
psihicului ca rezultat al ac țiunii factorilor externi (stimuli-mecanici, fizici,
chimici – sau semnale purt ătoare de informa ție) asupra organismului. Atât
în plan filogenetic/istoric, cât ș i în plan ontogenetic/individual, existenț a și
influența factorilor externi reprezint ă con
diția sine qua non a producerii
apariț iei și dezvoltării psihicului, în general, și a diferitelor procese psihice
diferențiate – senza ție, percep ție, reprezentare, gândire, emo ție etc. –, în
special. În psihologie, avem de a face nu cu un determinism cauzal
unidirecțional , ci cu unul mediat , de tip interac ționist , în care cauzele sau
influențele externe interacționează și se proceseaz ă (prelucreaz ă) prin
intermediul condi țiilor interne, a c ăror complexitate și pondere în
condiționarea rezultatului final se amplific ă de la un nivel evolutiv la altul,
atât în filogenez ă, cât și în ontogenez ă. Potrivit schemei interac ționist-
circulare, pe m ăsură ce se formeaz ă și se consolideaz ă, diferitele verigi sau

58componente psihice se includ în mul țimea condi țiilor interne (variabilelor
intermerdiare), participând activ la procesarea influen țelor externe ulterioare.
Așa se face c ă unul ș i același stimul va produce transform ări și efecte
psihocomportamentale diferite, în dife rite stadii de dezvoltare a unuia ș i
aceluiași individ. Ansamblul condi țiilor interne prezint ă deosebiri
semnificative de la un individ la altul, ceea ce face ca unul și același stimul
aplicat mai multor indivizi de aceea și vârstă să producă efecte diferite.
La om, determinismul vie ții psihice atinge cel mai înalt grad de
complexitate. Această complexitate se datore ște atât mediului extern, cât și
ansamblului condi țiilor interne. În ceea ce prive ște mediul extern, o dat ă cu
apariț ia omului și a vieții sociale, la componenta natural ă inițială se va
adăuga o component ă nouă – socioculturală , care se va diversifica și
complica permanent de-a lungul istoriei , generând surse calitativ superioare
de stimula ție-informa ție pentru indivizii concre ți, în succesiunea
generațiilor. Astfel, principiul determinismului extern se va completa cu
principiul co
ndiționării social-istorice ș i istorico-culturale. Potrivit acestuia,
psihicul uman este determinat în structura și conținutul său în mod
preponderent de factorii socioculturali și istorico-culturali. Ace știa se
concretizeaz ă, pe de o parte, în produsele obiectivate ale activit ății de
cunoaștere, de crea ție și practice a genera țiilor anterioare (tezaurul spiritual
și material), iar, pe de alt ă parte, în acțiunea educaț ională specială, care se
exercită asupra individului, înc ă de la naștere, de către societate (familie,
școală, instituții profesionale, mass-media, opinia public ă). Este de
domeniul eviden ței faptul c ă o organizare psihocomportamental ă specific
umană se poate asigura numai în m ăsura în care individul comunic ă și
interacționează cu mediul sociocultural, apropriindu- și și asimilând treptat
ceea ce este esen țial din experien ța elaborat ă istoricește. Dependen ța
dezvoltării psihice a individ
ului de contactul și interacțiunea cu mediul
sociocultural se va accentua continuu, cu fiecare nou ă perioadă istorică,
ajungând ca pentru dezvoltarea psihocomportamental ă optimă (normală) a
omului contemporan aceast ă dependen ță să devină absolută. Dacă, să
spunem, în epoca preistoric ă, izolarea individului de mediul social și
inserarea lui numai în mediul natural nu ar fi avut consecin țe deosebit de
păgubitoare, iremediabile pentru dezvoltarea lui psihocomportamental ă
generală , datorită nivelului foarte sc ăzut al experien ței sociale tezaurizate,
astăzi, a izola de la o vârst ă fragedă individul de mediul s ău sociocultural

59înseamnă a-l condamna implacabil la subdezvoltare psihocomportamental ă
profundă (raportat la etaloanele actuale).
În ceea ce prive ște ansamblul condi țiilor interne, acesta este
determinat de complexitatea organiz ării structural-func ționale a creierului
uman, care permite realizarea unei proces ări calitativ superioare a fluxurilor
informaționale externe, și de superioritatea structurilor psihice elaborate,
care se implic ă în recepționarea, prelucrarea ș i integrarea noilor informa ții.
Variabilele intermediare de natur ă psihică se constituie ș i se amplific ă
treptat pe parcursul ontogenezei, astfel c ă ponderea și rolul lor în
determinismul actual sunt mult mai mari la adultul de 30 de ani decât la
copilul de 3 ani, de pildă . Așa se ajunge s ă trecem, în plan comportamental,
de la determinismul extern la ce l intern, de la determinare la
autodeterminare. Dar, nu trebuie s ă pierdem din vedere faptul c ă aceasta
este o ipostaz ă secundară și derivată; ipostaza primordială și esențială din
punct de vedere metodologic este cea a determinismului extern, și ea
trebuie să fie pusă la baza abord ării psihicului.

3.2. PRINCIPIUL RELA ȚIONĂRII NEUROPSIHICE
Acest
principiu a fost introdus în psihologie începând cu cea de a
doua decad ă a secolului XX, dup ă generalizarea de c ătre I. P. Pavlov a
noțiunii de reflex asupra modului de func ționare a scoar ței cerebrale. (Pân ă
atunci, aceast ă noțiune se aplica doar în explicarea func ționării segmentelor
inferioare ale sistemului nervos central). Adoptarea no țiunii de reflex a
însemnat un mare pas înainte în abordarea și interpretarea științifică a
psihicului, în general, a celui uman, în special.
Firește, ideea leg ăturii dintre psihic ș i creier nu este exprimat ă pentru
prima dat ă de acest principiu. Ea a început s ă prindă contur înc ă în
antichitate, fiind într-o form ă sau alta prezent ă în lucrările celebrilor medici
Hipocrate, Galenus ș.a. La sfârș itul sec. XIX și începutul sec. XX, probabil
că nu numai oamenii instrui ți, dar ș i cei ce nu știau să citească și să scrie nu
se mai îndoiau de existen ța unei leg ături între via ța psihică și creier.
Problema nu se punea, a șada r, de a afirma existenț a unei asemenea leg ături,
ci de a eviden ția natura și caracterul ei real. Or, tocmai aici au ap ărut marile
divergențe și confrunt ări. În form ă tranșantă, problema raportului dintre
suflet și corp, dintre con știință (gândire) ș i materie a fost formulat ă de către

60Descartes (principiul cartezian al bifurc ării naturii). De atunci, ea a devenit
o dominant ă pentru gândirea filosofic ă, precum ș i pentru cea științifică.
După cum se ș tie, Descartes a solu ționat-o în manier ă dualistă,
postulând existen ța a două începuturi – spiritul (în accepț iunea lui –
gândirea) și substanța, care coexistă în timp și spațiu ca două linii paralele
ce nu se influenț ează și nu se intersecteaz ă niciodată. Modelul dualist avea
să se concretizeze în cazul rela ției psihic-creier în modelul paralelismului
psihofizic și psihofiziologic, în dou ă variante: paralelismul absolut , care
excludea cu des ăvârșire orice coinciden țe și influențe între seria feno-
menelor fiziologice și cea a fenomenelor psihice (Fechner, Paulsen), și
paralelismul relativ , care admitea posibilitatea unor asemenea coinciden țe
și influențe, dar fără a determina modific ări de natur ă calitativă
(Sherrington).

Încercându-se ie șirea din criza epistemologic ă creată de dualism, în
sec. XIX s-a ajuns la formularea modelului monist reduc ționist al
materialismului vulgar (B űchner, Vogt ș i Moleschott), în cadrul c ăruia
fenomenele psihice se reduceau și se identificau cu stă rile și procesele
biofizice și biochimice ale creierului. A devenit faimoas ă analogia asociat ă
acestui model, anume: „creierul secret ă gândirea la fel cum bila secret ă
fierea”. Cu alte cuvinte, psihicul era considerat o secreție a creierului și pus
pe același plan cu celelalte procese fiziologice din organism.
O variantă mai rafinat ă a monismului materialist a fost propusă de
Mario Bunge (1978). În lumina acestui model, creierul reprezint ă în sine un
biosistem complex dotat cu propriet ăți energetice, orice stare mintal ă fiind
una din stă rile funcționale în care se poate afla creierul. În cadrul creierului
se diferen țiază mai multe niveluri integrative – de la cele care asigur ă
realizarea actelor reflexe simple, pân ă la cele care stau la baza proceselor
elaborate ale gândirii.
Procesele psihice superioare, de tip con știent, sunt expresia final ă sau
vârful unei piramide func ționale a creierului.
Între acelea și coordonate se înscrie și monismul psihoneural realizat
de Jean-Pierre Changeux (1983). Acest autor introduce no țiunea de
„obiecte mintale” pentru desemnarea entit ăților psihice. „Obiectele
mintale” sunt considerate a fi materiale. Creierul opereaz ă cu imaginile, cu
ideile, întocmai cum mâna opereaz ă cu obiectele materiale externe.
Materialitatea „obiectelor mintale” este asigurat ă de suportul st ărilor
bioelectrice și biochimice ale creierului.

61Identificarea „obiectelor mintale” cu stă rile funcționale interne ale
creierului duce la concluzia c ă ele ar putea exista și înaintea interac țiunii
noastre cu lumea extern ă. Or, aceasta ar însemna s ă admitem c ă universul
imaginilor și ideilor este înn ăscut și se află ascuns în dinamica func țională a
creierului. Pentru a c ăpăta o oarecare credibilitate, acest model ar fi trebuit
să includă o distincție de ordin calitativ între dou ă tipuri de st ări funcționale
ale creierului: nespecifice, s pontane, care se produc în absen ța receptării
unor fluxuri informa ționale din mediul intern sau extern, și specifice,
provocate, care se produc în timpul și pe fondul recept ării unor asemenea
fluxuri.
Este adev ărat că mentalul (psihologicul) și fiziologicul sunt dou ă
laturi ale uneia ș i aceleiași realități – activitatea reflex ă –, dar aceasta nu
înseamnă că ele sunt și calitativ identice și că prima poate fi redus ă fără nici
o rezervă la cea de a doua.
Pornind de la
psihologia cognitiv ă, K. Pribram (1986) elaboreaz ă
modelul monismului neutral. Esen ța acestui model rezid ă în admiterea
faptului că procesele mintale ș i procesele fiziologice cerebrale au în comun
structura informatic ă de bază. Ca urmare, fiziologicul și mintalul apar ca
două moduri distincte de realizare a unei structuri informatice (logice)
bazale (profunde), care nu este nici fiziologic ă, nici psihic ă (mintală), ci
neutră.
Cunoscutul filosof-epistemolog Karl R. Popper a elaborat modelul
celor trei lumi (pluralist): 1) lumea I, material ă; 2) lumea a II-a, a tr ăirilor și
experiențelor noastre interioare și 3) lumea a III-a, a produselor min ții
noastre, în centrul ei situându-se limbajul verbal cu propozi țiile sale, care
pot fi adev ărate sau false.
Între cele trei lumi se stabile ște o puternic ă legătură și interacțiune:
lumea a treia nu este o simpl ă expresie a celei de a doua, iar lumea a doua
nu este o simpl ă reflectare a lumii întâ i. Lumea a doua (a min ții – noosfera)
reprezintă, la nivelul omului, leg ătura dintre lumea întâi și lumea a treia.
Lumea a doua interac ționează nu numai cu lumea întâi, ci și cu
lumea a treia („obiectele” apar ținând acesteia din urm ă, pot acționa asupra
lum
ii întâi numai prin intermediul lumii a doua, care îndepline ște funcția de
mijlocitor) (Popper, 1997).
După cum se poate constata, modelul pluralist al lui Popper este, în
esență, o multiplicare a modelului dualist, în loc de delimitarea a dou ă

62realități – spiritul și materia –, el delimitând trei, cea de a treia fiind
reprezentat ă de produsele spiritului.
Spre deosebire însă de dualismul paralelist, modelul pluralist al lui
Popper recunoa ște și accentueaz ă legătura și interacțiunea strâns ă între
entitățile postulate.
R.W. Sperry, laureatul premiului Nobel pentru demonstrarea
experimentală a specializ ării funcționale diferite a emisferelor cerebrale, a
produs, la rându-i, un alt m odel explicativ al rela ției psihic-creier, pe care
l-a denumit interac ționist-emergentist. Meritul principal al acestui model
rezidă în sublinierea ireductibilit ății proceselor con științei la fenomenele
neurofiziologice, pe care se bazeaz ă și de care se leagă în mod intim.
Conștiința apare, în acest caz, ca o proprietate emergent ă a excitației
cerebrale, a func ționabilității ierarhic-integrative a circuitelor neuronale.
„Conș tiința, afirmă Sperry, este în mod riguros o proprietate a
circuitelor cerebrale specifice, menite s ă producă efecte con știente
particulare, ob ținute în diferitele regiuni cerebrale” (Sperry, 1976, p. 207).
Derivând din func ționalitatea cerebral ă, fenomenele con știente
exercită , la rândul lor, o influență determinantă asupr a acesteia. „Feno-
menele subiective de factur ă mintală cognitivă dețin un rol cauzal,
funcțional sau interac ționist în cadrul proceselor cerebrale. Din acest motiv,
ele posedă o nouă legitimitate în știință, reprezentând constructe explicative
autonome, ce nu pot fi eliminate” (Sperry, 1987, p. 42).
Se poate aprecia c ă modelul lui Sperry reu șește să evite atât
paralelismul absolut, cât și reducționismul monist, dar nu dezv ăluie în
măsură suficientă natura și specificul legă turii psihic-creier.
Principiul rela ționării neuropsihice în accepțiunea sa actual ă vizează
depășirea limitelor atât ale paralelismului psihofiziologic, cât și ale monis-
mului reduc ționist – fizicalist sau fizi ologizant –, postulând urm ătoarele:
a. Psihicul apare ș i se realizeaz ă permanent ca func ție specific ă a
sistemului nervos; nu se poate concepe existen ța și manifestarea nici unei
stări și nici unui proces psihic concret, de la senza ție la gândire, în afara
unui m
ecanism neurofiziologic.
Argumente în sprijinul afirma ției de mai sus: 1. modificarea
chimismului cerebral dincolo de a numite limite – hipoxie, hipoglicemie,
intoxicație alcoolic ă, intoxicație cauzată de alte diferite droguri, fenomene
farmaco-dinamice etc. – determin ă modificări semnificative în tabloul
psihocomportamental general, de la manifest ări delirante, halucinatorii la

63stări de comă; 2. orice proces patologic de ordin organic sau func țional la
nivelul creierului are ca efect o tulburare mai mult sau mai pu țin
semnificativ ă, de o modalitate sau alta – în sfera cogni ției, afectivit ății,
motivației, limbajului, praxiei etc. –, corespunz ător amplitudinii, naturii și
localizării focarului respectiv (clinica neurologic ă, neurochirurgical ă și
psihiatrică oferă zi de zi material faptic, relevant în acest sens); 3. deo-
sebirile calitative existente între nivelul de organizare-func ționare a psi-
hicului uman și animal se datore ște nu numai deosebirilor din mediul lor de
viață, ci și deosebirilor existente în nivelul de organizare structural-
funcțională a creierului uman, pe de o parte, și animal, pe de alt ă parte.
Faptul că nu putem, oricât ne-am str ădui, să „implantăm” un psihic uman
(o gândire uman ă, o afectivitate uman ă, o voință umană) unui animal, fie el
și superior, cum este cimpanzeul, se datore ște pur și simplu limitelor
funciare ale organiz ării creierului s ău, limite ce nu pot fi dep ășite;
4. deosebirile existente în nivelul de organizare a psihicului unui copil și al
unui adult se explic ă nu numai prin diferen ța de experien ță acu mulat ă, ci, în
primul rând, prin diferen ța semnificativ ă existentă în nivelul de organizare
funcțională a creierului celor doi (maturizarea func țională a creierului uman
se încheie foarte târziu – în juru l vârstei de 18-20 de ani –, iar
perfecționarea func țională se întinde până la 30 de ani); 5. paralelismul
legic între dezvoltarea creierului ș i dezvoltarea psihicului de-a lungul
evoluției (în filogenez ă).
b. Creierul este organul psihicului, dar nu și izvorul sau sursa lui;
sursa psihicului se afl ă în afara creierului, în influenț ele mediului extern, în
primul rând, ale mediului intern al orga nismului, în al doilea rând. Izolat de
comunicarea cu mediul extern ș i cu cel intern, creierul nu va putea
niciodată să genereze psihic, în virtutea simplei sale structuri celulare
interne. Psihicul nu este, deci, pre-existent și pre-format în structura
celulară internă a creierului; creierul va începe s ă „producă” funcții psihice
specifice dup ă intrarea sa în comunicare cu sursele de informa ție din
mediul extern; neuronii, ca elemente structurale bazale ale creierului, se
„încarcă” de funcționalitate psihic ă, adică devin „neuropsihoni” numai în
măsura în care au recep ționat (sau recep ționează), au procesat (sau
procesează) și au stocat (sau stocheaz ă) informa ții extrase din sursele
externe (din afara lor).
c. Fiind func ție a creierului și având la baz ă procese de natur ă
neurofiziologic ă, psihicul nu poate fi redus sau identificat cu acestea:

64senzația, percepț ia, gândirea, sentimentele etc. sunt calitativ cu totul altceva
decât procesele nervoase fundamentale, excita ția și inhibiția, cu
proprietățile lor naturale – intensitatea (for ța), echilibrul ș i mobilitatea –, cu
toate că interacțiunea acestor procese este indispensabil ă pentru realizarea
oricărei entități psihice.
Ireductibilitatea psihologicului la fiziologic se concretizeaz ă și în
relativa autonomie pe care o dobândesc structurile psihice pe m ăsura
consolidării lor. Având și un rol reglator, func țiile psihice, îndeosebi
gândirea și voința, prin intermediul limbajului (al cuvântului), pot exercita,
la rândul lor, o influen ță asupra dinamicii proceselor nervoase ș i biologice.
Astfel că, pe lângă relația primară somatopsihic ă, în cadrul c ăreia se
evidențiază dependen ța stării și dinamicii structurilor psihice interne de
modificările biofiziologice ale creierului și ale organismului în ansamblu,
se constituie și relația secundar ă psihosomatic ă, extrem de important ă la
om, în cadrul c ăreia se eviden țiază dep enden ța inversă a stărilor bio-
fiziologice ale organismului (somei) de starea sistemului psihic.
Stările emoționale au o influen ță directă și necondiționată asupra
echilibrului fiziologic al organismului, influen ță care poate fi pozitivă,
optimizatoare, sporind rezisten ța și capacitatea de mobilizare energetic ă
(emoț iile zise stenice ), sau negativă, perturbatoare, favorizând apari ția chiar
a unor tulbur ări patologice – tulbur ări psihosomatice (emo țiile zise
astenice , stările anxios-depresive).
Admiterea rela ției psihosomatice, respectiv a posibilit ății exercitării
de către psihic a unei influen țe asupra propriului organ – creierul –, nu
înseamnă o separare a lui de creier sau o absolutizare a autonomiei pe care
o dobânde ște în cursul dezvolt ării ontogenice. Aceast ă relație concord ă și
se integrează pe deplin în principiul biologic general al unității
contradictorii dintre structur ă și funcție. Potrivit acestui principiu, nu exist ă
structuri inerte, im
obile, predetermi nate, lipsite de o disponibilitate
funcțională intrinsecă, după cum nu exist ă nici funcții pre-formate, în sine ,
care să se atașeze din afar ă unor structuri; structura este chemat ă la viață de
o anumită necesitate adaptativă , a cărei satisfacere reclam ă exercitarea unei
funcții specifice; func ția respectivă , apărută inițial în stare embrionar ă, se va
dezvolta și perfecționa treptat și permanent pe m ăsură ce-și va crea și
perfecționa structura proprie , care s-o realizeze. În ultim ă instanță, din
perspectivă evolutivă , filogenetic ă, relația ce se impune ca premis ă
obiectivă a analizei psihologice este urm ătoarea: creșterea complexit ății

65modului de via ță (existență) → dezvoltarea func țiilor psihocompor-
tamentale ca necesitate a unei echilibr ări optime cu mediul extern de
diversitate și complexitate crescânde → diferențierea, specializarea și per-
fecționarea sistemului nervos, a creierului, ca organ al psihismului . În
ordine invers ă și secundă, putem afirma: cu cât organizarea neuronală este
mai evoluat ă, mai diferen țiată în structura sa intern ă și mai perfec ționată, cu
atât devine capabil ă de realizarea unor func ții psihice de rang mai înalt, în
contextul modului de existen ță definitoriu pentru o spec ie de animale sau alta.
Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul altor
viețuitoare este dat ă nu numai de complexitatea incomparabil mai mare a
modului uman de existen ță (care este social și cultural), ci și de
superioritatea organiz ării structurale a creierului uman, superioritate
constituită evolutiv-istoric.
Din punct de vedere anatomo-histologic, aceast ă superioritate se
evidențiază în: a) num ărul semnificativ mai mare al neuronilor și al
volumului de substanță cenușie; b) nivelul mult mai înalt de dezvoltare și
de pondere al scoar ței cer ebrale, forma țiunea cea mai nou ă din punct de
vedere filogenetic și ai cărei neuroni posed ă o capacitate combinatorie și
rezolutivă mult mai mare decât neuronii segmentelor inferioare;
c) gradul mai înalt de dezvoltare a lobilor frontali, îndeosebi a por țiunii lor
anterioare (la om se vorbe ște de „frontalizare cerebrală ”; la celelalte
animale, por țiunea frontal ă anterioară este slab dezvoltată , fiind teșită, adică
aplatizată); d) cre șterea considerabilă a ponderii zonelor asociativ-
integrative, de ordinul II, III, IV –, c ărora le revin 2/3 di n masa de substan ță
nervoasă a scoarței cerebrale; (la cimpanzeu, de pild ă, aceste zone repre-
zintă doar 25-30%); e) disponibilitatea intrinsec ă a creierului uman indi-
vidual de a achizi ționa din afar ă un sistem perfec ționat de codificare a
informației – atât pentru procesare-vehiculare intern ă, cât și pentru exterio-
rizare-obiectivare, și anume limbajul , care se suprapune peste modalit ățile
primare înn ăscute de codificare – codificarea bioelectric ă și codificarea
biochimică.

3.3. PRINCIPIUL REFLECT ĂRII ȘI MODEL ĂRII
INFORMA ȚIONALE
Dacă primele dou ă principii pe care le-am analizat mai sus ghideaz ă
demersul științific în direc ția găsirii răspunsului adecvat la întreb ările „de

66ce?” și „cum?”, principiul reflectă rii și modelării informa ționale vine s ă ne
călăuzească în căutarea răspunsului la întrebarea „ce?”: ce reprezintă
psihicul din punct de vedere ontologic, ca entitate real ă specifică și
ireductibil ă?”. Întrebarea respectiv ă este cea mai grea și ea a interesat și
interesează nu numai psihologia. Cu mult înaintea constituirii psihologiei,
ea a reprezentat o adev ărată piatră de încercare pentru gândirea filosofic ă și
pentru religie.
Tocmai modul în care s-a r ăspuns la ea a separat și opus
ireconciliabil idealismul, fideismul, spiritualismul, pe de o parte, și
materialismul, naturalismul, pe de alt ă parte.
Situându-se ini țial pe poziț iile unui tip de r ăspuns sau altuia,
psihologia a dobândit și ea, volens-nolens , atributul de idealist ă,
spiritualist ă, subiectivist ă sau de materialist ă, naturalist ă, obiectiv ă. A
trebuit să treacă mai bine de o jum ătate de secol din momentul constituirii
ei ca ș tiință pentru a se detaș a de corsetu l filosofic și a se dezideologiza,
purcedând, „pe cont propriu” și pe bază de cercetări concrete sistematice, la
găsirea răspunsului la întrebarea „ce este și ce reprezint ă în sine psihicul?”.
Pentru prima dată , un răspuns fundamentat științific îl găsim în cadrul
psihofiziologiei clasice a organelor de sim ț din secolul XIX. Este vorba de
teoria hieroglifelor , formulat ă de H. Helmholtz și de teoria energiilor
specifice ale organelor de sim ț a lui J. Müller. În lumina primei teorii,
senzațiile și percepțiile sunt simple semne ale obiectelor și fenomenelor
externe, pe care creierul le realizeaz ă prin intermediul unor procese interne
proprii, care nu ne sunt accesibile. În lumina celei de a doua teorii,
senzațiile și percepțiile sunt st ări ale energiilor specifice proprii fiecă rui
organ de sim ț, activate de stimularea externă (Müller utilizând drept stimuli
curentul electric și șocul mecanic, care sunt considera ți stimuli universali și
nespecifici).
Trebuie spus c ă ambele teorii, prin faptul c ă resping rela ția de
asemănare dintre senza ții/percepții și obiectele externe, au fost invocate
drept argument ș tiințific forte în sprijinul agnosticismului.
Un pas înainte în apropierea de r ăspunsul contemporan la întrebarea
privind natura psihicului l-a constituit introducerea no țiunilor de reflectare
și de imagine , pornindu-se de la fizic ă. La aceasta au contribuit îndeosebi
cercetările efectuate în laboratorul lui W. Wundt, între anii 1900-1910.
Aceste no țiuni au meritul de a fi pus problema definirii ontologice a
psihicului pe baza unei rela ții de „corespondență ”, de „asem ănare” cu

67universul obiectelor și fenomenelor externe, de și, inițial, doar cu referire la
procesele senzoriale. De altfel, accepț iunea îngust ă care se d ădea noțiunii
de reflectare – de imprimare mecanic ă, directă și pasivă, a formei unui
obiect pe suprafa ța altui obiect, pe o hârtie fotografic ă, într-o oglind ă
(aceasta din urm ă o formă mai complex ă) – nu permitea extinderea ei și la
interpretarea proceselor gândirii sau a voin ței și afectivității.
A trebuit s ă mai treac ă încă o bună perioadă de timp pentru ca
noțiunea de reflectare s ă fie regândit ă, revizuită, aprofundat ă.
La acest proces nu poate fi ignorată contribuț ia gnoseologiei
marxiste. Admi țând că noțiunea de reflectare este premisa fundamental ă a
explicării științifice a naturii psihicului, marxismul a demonstrat c ă, pentru
a deveni cu adev ărat operant ă pe terenul psihologiei umane, proprietatea
reflectării trebuie abordat ă nu static (doar la nivel fizic elementar), ci
dinamic-evolutiv , punându-se în eviden ță existența mai multor forme de
reflectare, corespunz ătoare diferitelor niveluri de organizare-dezvoltare a
sistemelor reale: a) reflectarea mecano-fizic ă și chimică, proprie sistemelor
nevii; b) reflectarea biofiziologic ă, bazată pe excitabilitate, proprie
sistemelor vii vegetale (plantele) ; c) reflectarea psihic ă, bazată pe
sensibilitate și sistemul nervos , proprie sistemelor animale, inclusiv omului.
Spre deosebire de primele dou ă forme de reflectare, care, fiecare din ele se
prezintă la fel la toate clasele de corpuri (sisteme) de la nivelul dat,
reflectarea psihic ă va înregistra în cursul evoluț iei filogenetice modific ări și
deosebiri semnificative de la o clas ă de animale la alta, saltul calitativ major
producându-se la om. În lumina celor de mai sus, psihicul uman poate fi
definit ca o form ă specifică de reflectare în plan individual intern a realit ății
externe obiective. Specificul reflect ării rezidă în atributele de subiectiv , pe
care trebuie s ă-l luăm aici în sens de activ (selectiv, transformator,
constructivist), și de ideal , luat aici ca distinct calitativ și ireductibil la
material, la substan țial-energetic (respingerea reduc ționismului materialist-
vulgar).
În această definiție, noț iunea de reflectare nu se circumscrie exclusiv
relației de asem ănare finalizate printr-o imagine , ci include și re lația de
designare-simbolizare care duce ș i la alt gen de „produse psihice”, cum
sunt, de pild ă, noțiunile, emo țiile, sentimentele, motivele.
Relația de asem ănare și imaginea reprezint ă nivelul primar, necesar și
inevitabil (de neocolit) al elabor ării edificiului vie ții psihice. Constituirea
conținuturilor și schemelor gândirii nu este posibil ă înainte și fără formarea

68schemelor și operațiilor perceptive. Componentele nonimagistice ale
structurii psihice a omului sunt mediate de imagine , atât în cursul elabor ării,
cât și în procesul aplic ării lor la realitatea obiectivă .
Reflectarea prin designare-reprezentare și constructivism permite
trecerea de la aspectele de suprafață , situațional-accidentale ale lucrurilor, la
dezvăluirea determina țiilor și relațiilor lor necesare și esențiale, de la
individual, particular la general, universal.
Ceea ce ră mâne mai slab explicat în cadrul teoriei reflect ării, chiar în
varianta sa perfec ționată, este atributul de ideal. Acesta va dobândi o baz ă
riguros obiectiv ă de interpretare prin preluarea ș i adoptarea no țiunii de
informație, așa cum a fost ea elaborat ă în cadrul ciberneticii generale
(N. Wiener, 1966). Fiind o dimensiune obiectiv ă a universului, ireductibil ă
la substanță și energie, informa ția permite s ă se înțeleagă natura calitativ ă a
idealului ca determina ție a psihicului. Mai mult decât atât, ideal devine
sinonim cu informa țional. Astfel, principiul reflect ării subiective se
completeaz ă, devenind principiul reflect ării și modelării informa ționale.
Acea
sta va însemna că psihicul în ansamblul s ău și diferitele sale
componente particulare sunt reflect ări întruchipate în modele informa-
ționale interne ale lumii externe. Modelarea informa țională o înțelegem ca
o succesiune ordonat ă de transform ări și operații de extragere, codificare,
transmisie, recodificare și decodificare a semnalelor ce desemnează
însușiri, stări, relații etc. ale obiectelor externe, considerate în acest caz
surse (surse de informa ție).
Modelarea informa țională este de dou ă tipuri: izomorfic ă și
homomorfic ă (fig.1).
Prin modelare izomorfic ă se realizeaz ă o coresponden ță biunivocă
între „elementele mulț imii externe” (obiectul-surs ă) și „elementele mul țimii
interne” (imaginea psihică ), ceea ce permite în plan comportamental
obținerea unei identific ări individuale (desprinderea ș i recunoașterea unui
obiect în contextul altora din aceea și clasă). Prin modelare homomorfic ă se
realizează o corespondență selectiv-co
mprimată a „elementelor mulț imii
externe” (obiectul-surs ă) și „elementele mul țimii interne” (constructul
psihic), astfel c ă mai multor elemente din prima mul țime le va corespunde
un singur element în cea de a doua mul țime. Modelul homomorfic permite
trecerea de la identificarea individual ă, singulară la identificarea de clas ă,
generalizat ă. Prin intermediul s ău se trece de la reflectarea senzorial ă la cea
generalizat-abstractă (gândire).

69În plan metodologic general, principiul reflect ării și modelării
informaționale ne oblig ă ca, în abordarea psihicului, s ă evidențiem relaț ia
conținuturilor diferitelor func ții și procese particulare cu obiectele și
fenomenele externe. A analiza un proces psihic înseamn ă a-l raporta la
sursa sa extern ă (un stimul simplu, un obiect concret, o situa ție, o problem ă,
un context rela țional, sociocultural etc.).
Cunoașterea și analiza sursei externe permit s ă înțelegem și să
interpretă m corect adev ărata natur ă și adevăratul rost al percep ției,
reprezentă rii, gândirii, memoriei etc. Considerate în sine , în afara rela ției
reflectării și modelării informa ționale, aceste procese psihice devin
enigmatice și de neînțeles.

Fig. 1. Modelarea informa țională: 1 a – de tip izomorfic;
1 b – de tip homomorfic

3.4. PRINCIPIUL AC ȚIUNII ȘI AL UNIT ĂȚII
CONȘTIINȚĂ-ACTIVITATE
Acest principiu are, de asemenea, o importan ță metodologic ă
esențială pentru psihologia științifică. El contribuie la scoaterea psihicului
uman din sfera specula țiilor abstracte și sterile și la includerea lui în aria
cercetării concrete autentice, postulând dou ă teze principale: prima – forma

70primordial ă de existen ță și manifestare a psihicului este ac țiunea în plan
extern a copilului cu obiectele concre te din jur; dezvoltarea structurilor
psihice specifice se desf ășoară dinspre exterior spre interior; a doua – între
conștiință, ca organizare subiectiv ă internă, și activitate, ca manifestare
obiectivă externă, există o relație de dependen ță și condiț ionare reciproc ă
permanent ă.
Principiul ac țiunii și al unității conștiință-activitate a fost introdus
într-o prim ă formulare de P. Janet. Con ținutul lui a fost apoi îmbog ățit și
dezvoltat de mari figuri ale psihologi ei contemporane, precum H. Wallon,
J. Piaget, L. S. Vâgotski, A. N. Leontiev, K. Pribram, J. Bruner, pe baza
unor cercet ări concrete, atât pe copii, cât și pe adulți. Din punct de vedere
genetic, formarea unei structuri psihice noi, chiar dac ă este vorba de adult,
procesul decurge mai rapid și incomparabil mai eficient, dac ă se integreaz ă
în cadrul ac țiunii externe cu obiecte, scheme sau imagini. (Aici, dinamica
internă a conștiinței se subordoneaz ă schemei și dinam icii acț iunii materiale
externe; ac țiunea precede con știința, ea având un caracter imediat, reactiv și
mai mult sau mai pu țin impulsiv). Pe m ăsură ce schemele de baz ă ale
conștiinței se constituie, ele încep s ă preceadă, să pregătească și să planifice
acțiunea, care devine mediat ă, intenționată, deliberată , anticipat orientat ă
spre scop. În ordine invers ă, traiectoria activit ății, rezultatele ei, conse-
cințele posibile (pozitive sau negative) influen țează corector și restructurant
asupra con ținutului și funcț ionării ulterioare a structurilor con științei.
Conștiința nu numai se na ște, dar se ș i dezvoltă în ș i prin activitate –
activitatea de joc (specific ă perioadei copil ăriei preșcolare), activitatea de
învățare (car
acteristică vârstei ș colare), activitatea profesională , de munc ă
fizică și intelectual ă (dominant ă la vârsta adult ă).
De la un punct încolo, con știința va subordona activitatea,
imprimându-i schema sa logic ă de organizare și desfășurare. Tocmai gra ție
funcțiilor conștiinței – cognitive, proiective și de reglare – în cadrul
structurii activit ății se va produce delimitarea între cele trei verigi principale
– motivul, scopul ș i mijlocul – și, apoi, articularea lor criterial-condi ționată ,
pe baza analizei și evaluării prealabile a fiec ăreia din ele. Cu cât o activitate
este mai complex ă, cu un grad mai ridicat de problematizare și dificultate,
cu atât performarea ei reclam ă o implicare mai mare a con științei și un
nivel mai înalt de dezvoltare a structurilor și funcțiilor ei.
Principiul unit ății conștiință-activitate este singurul care permite
depășirea limitelor, atât ale psihologiei introspec ționiste clasice, care

71considera con știința ca unic obiect de studiu al psihologiei, cât și ale
behaviorismului watsonian, care ne ga realitatea de fapt a con științei,
declarând drept obiect unic de studiu al psihologiei comportamentul extern.
În locul acestor paradigme unilateral absolutizante, care reclamau ruperea și
opunerea antagonic ă a planului subiectiv intern și a celui obiectiv (compor-
tamental) extern, este avansat ă paradigma interac ționistă (relațional-
circulară ), care afirm ă complementaritatea și convertibilitatea reciproc ă în
succesiunea secven țelor temporare, a subiectivului și a obiectivului,
reciprocitatea proceselor de interiorizare și de exteriorizare (obiectivare).

3.5. PRINCIPIUL GENETIC Ș I AL ISTORISMULUI
În istoria psihologiei, în interpretarea originii psihicului s-au delimitat
și confruntat două concepții: concepția ineistă, care-și are rădăcinile în
filosofia lui Platon, apoi în cea a lui Descartes și Kant, fiind sistematic
dezvoltată de savantul englez Fr. Galton (teoria capacităț ilor înnăscute),
încercându-se argumentarea ei experimental ă din partea școlii gestaltiste, și
concepția genetist ă, care-și trage obâr șia din filosofia senzualist-pozitivist ă a
lui J. Lo
cke și din gândirea materiali știlor francezi din sec. XVIII – Diderot,
La Mettrie, Helvetius – și dezvoltat ă prin analiz ă psihologic ă sistematic ă de
către H. Spencer. În prima sa variant ă însă, această concepție era grevat ă de
două principale limite, care-i diminuau considerabil valoarea explicativ ă.
Prima limit ă consta în ignorarea sau negarea total ă a înnăscutului,
ereditarului în constituirea vie ții psihice a individului și în absolutizarea
dobânditului, a rolului determinant al mediului extern, al educa ției. Astfel,
se considera c ă, la naștere, individul uman este o tabula rasa , total lipsit de
orice zestre comportamental ă înnăscută ; tot ce va deveni el mai târziu, sub
aspectul func țiilor și capacităților psihice, se datoreș te exclusiv influen țelor
mediului extern (atotputernicia educa ției: din oricine se poate face orice
printr-o manevrare adecvat ă a acțiunii factorilor externi).
Cea de-a doua limit ă consta în absolutizarea continuit ății și ignorarea
discontinuit ății în traiectoria general ă a procesului geneti c. Dezvoltarea psiho-
comportamental ă dobândea, în acest caz, caracterul unor simple acumul ări
can
titative de acela și ordin și rang, fără a se marca diferen țe calitative între
etape, stadii și niveluri (evolu ție plată, liniară). Astfel interpretat ă, dezvoltarea
își pierdea, practic, sensul ei real – de generare a unor forme și structuri noi,
de trecere ascendent ă de la inferior la superior , de la simplu la complex.

72Revizuirea noț iunii de dezvoltare și formularea în accep țiunea sa
actuală a principiului genetic și al istorismului o dator ăm lui J. Piaget,
H. Wallon, L.S. Vâgotski și A.N. Leontiev.
În noua sa variant ă, acest principiu impune urm ătoarele exigen țe de
ordin metodologic: a) pentru a realiza o în țelegere și explicare veridic ă a
modului de organizare și funcționare a vie ții psihice la un moment dat, este
necesar să luăm în considerare dimensiunea sa genetic ă și să supunem
cercetării etapele evolu ției sale anterioare; b) cu cât o func ție psihică este mai
complexă și se situeaz ă la un nivel evolutiv mai înalt, cu atât în țelegerea și
explicarea ei reclam ă dezvăluirea și cunoașterea devenirii și genezei ei, a
stadiilor pe care le-a parcurs pân ă la forma actual ă (astfel, de pild ă, Piaget a
demonstrat c ă înțelegerea și explicarea adev ăratei naturi a opera țiilor formale
ale gândirii nu sunt posibile f ără cuno așterea stadiilor pe care le parcurge
dezvoltarea inteligen ței – stadiul senzorio-motor, stadiul opera țiilor concrete
obiectuale, stadiul opera țiilor în planul limbajului extern); c) interpretarea
dezvoltării ca rezultat al interac țiunii complexe, contradictorii dintre
influențele mediului extern și ansamblul condi țiilor interne, dintre înn ăscut și
dobândit, dintre st abil, invariant și modificabil, variab il (în cazul omului,
esențială devine interac țiunea dintre factorii biologici și cei culturali);
d) admiterea momentului de discon tinuitate pe traiectoria general ă a
dezvoltării psihocomportamentale și, implicit, a deosebiril or de ordin calitativ
atât între indivizii situa ți pe trepte evolutive diferite (între om și animal, între
diferitele clase de animale, între copil și adult), cât și individuale (mai ales la
om: procese inferioare, de ex., senza țiile, și procese superioare, de ex., gândirea
logico-simbolic ă, abstractă ); e) corelarea în cursul analizei și al elaborării teoriei
psihologice generalizate a planului orizon tal (sincronic) cu cel longitudinal
(diacronic), a planului ontogenetic (dezvoltarea psihic ă la nivel individual) cu
cel filogenetic și istoric (dezvoltarea psihic ă pe scară animală , până la om, iar la
om, dezvoltarea psihic ă în plan istoric-cultural, în succesiunea epocilor și a ge-
nerațiilor); aceast ă exigență duce în sfera cercet ării concrete la individualizarea
strategiilor genetic-comparative, de tip orizontal și longitudinal sau mixt.

3.6. PRINCIPIUL SISTEMICIT ĂȚII
Acest principiu a fost cel mai târziu introdus în psihologie, în a doua
jumătate a sec. XX, dup ă afirmarea pe scar ă largă a metodologiei sistemice
și cibernetice. El define ște modul general de abor dare a psihicului, ca

73realitate specific ă, din perspectiva raportului parte-întreg și „obiect”-
„mediu”. În istoria psihologiei, a șa cum am mai men ționat, s-au afirmat
două astfel de moduri: unul , bazat pe absolutizarea primordialit ății părții și
negarea existen ței de sine a întregului, care abordeaz ă psihicul ca o simpl ă
sumă de senza ții, constituit ă pe baza legilor asocia ției (psihologia
asociaționistă); celălalt, întemeiat pe opera ția opusă de absolutizare a
primordialităț ii întregului și negarea consisten ței de sine a p ărții, care
abordează psihicul ca un întreg organizat indisociabil ș i ireductibil la suma
elementelor care-l compun (psihologia gestaltist ă). Ambele aceste moduri
de abordare s-au dovedit nesatisf ăcătoare din punct de ve dere metodologic,
pentru că, mai întâi, fiecare s-a constituit pe absolutizarea a ceea ce
respingea sau nega cel ălalt – opusul s ău; apoi, fiecare promova ideea
studiului psihicului în sine , izolat de mediul extern. Principiul sistemicit ății
se întemeiaz ă pe o rezolvare diferit ă a problemei raportului parte-întreg, nu
prin negare și absolutizare unilateral ă, ci prin relativizare și
co
mplementaritate, în cadrul noțiunii generice de sistem .
Aplicarea lui vine s ă înlocuiasc ă cele două moduri de abordare men-
ționate mai sus cu unul nou denumit sistemic . Acesta presupune c ă psihicul,
în ansamblul s ău, precum și diferitele sale componente desprinse ca obiect
al cercetării concrete trebuie considerate sisteme ; sistem însemnând o
„mulțime de elemente aflate într-o rela ție nonîntâmpl ătoare”, de unde
rezultă o emergență (determina ție calitativ ă supraordonat ă) specifică și
ireductibil ă; ca urmare, centrul de greutate al analizei trebuie deplasat de la
elemente (analiz ă anatomist ă, dominant ă în știința clasică) la relația dintre
acestea (analiz ă funcțional-dinamic ă prioritară în ș tiința contemporan ă).
Întrucât orice sistem se delimitează în raport cu un anumit mediu, studiul
său trebuie s ă se facă în relația lui cu acest mediu: S ←→ M.
Atunci, schema logic ă generală a abord ării sistemice va lua
următoarea form ă: 1. desprinderea, pe baza unor criterii, a unei anumite
entități ca obiect de cercetare (analiz ă) și considerarea ei ca sistem (Si);
2. stabilirea mediului de referin ță (Mj); 3. încadrarea sistemului astfel
delimitat într-una din clasele posibile de sisteme (static-dinamic, închis-
semideschis-deschis, simplu-complex-foarte complex, determinist-probabilist); 4. alegerea în func ție de clasa de apartenen ță a metodelor
adecvate de investiga
ție/cercetare și de analiz ă/interpretare a datelor;
5. alcătuirea profilului de stare și, eventual, a portretului fazic; 6. formularea
legilor de organizare și funcționare ale sistemului; 7. stabilirea locului și
rolului sistemului dat în cadrul sistemului înglobant, supraordonat.

74Corelând și sintetizând con ținutul celor șase principii pe care le-am
expus mai sus, obț inem urm ătoarea paradigm ă, pe care trebuie s ă se
întemeieze orice demers ș tiințific în domeniul psihologiei:
1. psihicul este un fenomen natural care trebuie abordat prin prisma
unui determinism extern obiectiv;
2. psihicul trebuie analizat în orice moment ca func ție a sistemului
nervos, a creierului; problema mecanismelor neuronale ale diferitelor
funcții psihice particulare nu trebuie considerat ă facultativ ă, ci o dominant ă
a cercetărilor psihologice contemporane;
3. psihicul are un caracter reflectoriu și se constituie ca model
informațional intern al lumii externe; analiza și interpretarea naturii lui
trebuie să se realizeze prin raportare la obiectele și sursele informaț ionale
externe; con ținutul reflectoriu-informa țional al fiec ărui proces psihic se
elaborează activ și selectiv, prin raportarea obiectelor și situațiilor externe la
stările interne de necesitate ale subiectului, la motivele și scopurile
activității sale; analiza psihicului nu poate fi complet ă fără evidențierea
rolului său instrumental-adaptativ în raporturile individului cu lumea; îns ăși
apariț ia sa a fost determinat ă de necesitatea obiectiv ă a adaptării la mediu a
organismului animal în condi țiile unui mod de via ță mobil, care reclam ă
prezența funcțiilor de explorare, orientare și semnalizare, func ții reflectoriu-
informaționale proprii psihicului;
4. psihicul se constituie în și prin activitatea individului orientat ă spre
și asupra obiectelor ș i fenomenelor externe; forma primordial ă de
manifestare a psihicului uman este ac țiunea extern ă a copilului cu obiectele
din jur; schemele operatorii ale con științei sunt rezultatul interioriz ării
schemelor de organizare-desf ășurare a ac țiunii; pe m ăsura constituirii ș i
consolidării, structurile și conținuturile informa ționale ale con științei vor
precede și vor preg ăti acțiunea, amplificându-i considerabil finalitatea și
eficiența; astfel, analiza psihicului uman, a con științei trebuie s ă se
efectueze prin raportare permanent ă la activitate, în contextul activit ății;
5. psihicul nu este un dat imuabil, pre-format, ci un „produs” al unui
proces evolutiv – filo ș i ontogenetic –, ci rcumscris interac țiunii adaptative a
organismelor animale cu mediul; abordarea și analiza lui trebuie s ă re leve
dimensiunea genetic ă și să evidențieze deosebirile de ordin cantitativ și
calitativ dintre diferitele forme evolutive ale vie ții psihice și între diferitele
stadii ale ontogenezei;
6. psihicul întrune ște toate atributele cerute de no țiunea de sistem; el
trebuie, a șadar, abordat, analizat și interpretat pe baza metodologiei
sistemice, cu respectarea exigen țelor ce deriv ă din specificul s ău calitativ.

75

Capitolul IV
LEGILE ȘI TEORIILE EXPLICATIV E ÎN PSIHOLOGIE

4.1. PROBLEMA DEFINIRII LEGII ÎN PSIHOLOGIE
Admițând ca obligatorie cerin ța metodologic ă generală că o știință
poate aspira la acest statut și-și poate dovedi ra țiunea de a fi numai în
măsura în care, dezvoltându- și programul cercetă rilor specifice, ajunge la
descoperirea și formularea legilor domeniului s ău, rămâne deschis ă
chestiunea referitoare la natura ș i caracterul legilor însele: ce fel de legi? Ce
definiție trebuie s ă primească noțiunea de lege pentru a deveni aplicabil ă în
toate domeniile cunoa șterii?
În mod tradi țional, sub influen ța paradigmei mecanicii ș i fizicii
clasice, definirea conceptului de lege a fost circumscris ă exclusiv relației
cauzale univoce. Ca urmare, legea era interpretat ă ca legătură necesară ,
repetabilă, invariant ă între condiț ia C ș i efectul E (C →E), aplicabil ă atât
ansamblului sau clasei date de cazuri, cât și fiecărui caz individual
luat
separat, ea trebuind s ă permită formularea unei predic ții exacte asupra stării
ulterioare a fenomenelor.
Acțiunea legii trebuia s ă fie de o asemenea natur ă, încât oriunde este
dată condiția Ci, ea va fi urmat ă de efectul Ej [ex.: „Bara de fier A este
supusă acțiunii unei flă cări de 1.0000C, timp de 30 minute” (condi ția Ci) →
„Se produce dilatarea ei” (efectul Ej)]. Mecanica și fizica clasice au admis
și s-au întemeiat numai pe legi de acest tip, atribuindu-li-se calificativul de
științe exacte. În contrast cu el e, disciplinele în cadrul c ărora nu se poate
pune în eviden ță existența unor astfel de legi, fie erau etichetate ca relativ
inexacte , fie că erau lă sate cu totul în afara sferei ș tiințificului. De un
asemenea tratament s-au bucurat mai ales științele sociale ș i psihologia.
Această optică se întâlne ște frecvent și în zilele noastre, în pofida
faptului că s-au produs muta ții majore în structura tradiț ională a paradigmei
cunoașterii.

76Aceste muta ții au vizat atât modelul determinismului, care a fost
revizuit și completat cu elemente noi (precum: „dependen țe tari-dependen țe
slabe”, „circularitatea”, „stabilitatea la nivelul ansamblului pe fondul
variabilității sau instabilit ății elementelor sau microelementelor”,
„condiționare”, „reprezentativitate”, „tendin ță centrală” etc.), cât și cadrul
referențial al legii, care a devenit rapor tul dintre „organizarea absolut ă” și
„dezordinea absolută ” (sau aleatorul absolut).
„Organizarea” exprim ă o relație de dependen ță între două mărimi A
și B, prin intermediul unei a treia m ărimi C. Cele dou ă mărimi A ș i B pot fi
mulțimi de elemente în cadrul unui sistem unitar sau sisteme distincte.
Mărimea C reprezint ă un ansamblu de condi ții logice care definesc
coresponden țele și funcțiile mulțimilor considerate. Dac ă la o variere a
stării mulțimii A, în mul țimea B nu se produce nici o varia ție, sau se poate
produce orice fel de variaț ie, total aleator, atunci nu avem organizare; dac ă
se produc permanent doar o anume sau anumite varia ții, avem organizarea
absolută. Observăm, așadar, că organizarea exprim ă o relație de
dependență, în cadrul c ăreia se introduc anum
ite îngrădiri în spa țiul iniț ial
abstract al posibilit ăților variaționale; în mod similar, „dezordinea” exprim ă
o relație de independență , în cadrul c ăreia variațiile în spa țiul abstract se
produc independent una de alta (ex., mi șcarea moleculelor de gaz într-un
recipient, mi șcarea browniană ). Putem acum schi ța o nouă definiție a legii:
legea este o relaț ie de dependență variabilă între elementele unui sistem
sau între m ărimile de intrare ș i mărimile de ie șire ale aceluia și sistem
(ultima având loc atunci când un sistem se raporteaz ă la mediu S ←→M). În
funcție de intensitatea dependen ței, se vor delimita dou ă categorii de legi:
legi dinamice , care exprim ă dependen țe de tip necesar, cauzal univoc
(C→E), în care se includ legile fizicii și mecanicii clasice, și legi statistice ,
care exprim ă dependen țe mai slabe, pe baza func țiilor probabiliste: fiind
dată condiția C 1, este posibil s ă se produc ă variația E 1, dar este posibil ș i ca
aceasta să nu se produc ă sau ca în locul ei s ă apară o alta – E 2, E3 … E n. În
cazul unei legi dinamice, se poate opera cu predic ții categorice de genul:
„dacă C, atunci în mod sigur E”; în cazul legii statistice, se poate opera doar
cu predicții probabile, de genul: „dac ă C, atunci pi (E)”. Legea dinamic ă
acționează și se verific ă la nivelul fiec ărui caz individual în parte (de și, fiind
stabilită inductiv, se poate invoca și pentru ea un relativism datorat
incompletitudinii funciare a induc ției: afirma ția „toate metalele sunt bune

77conducătoare de căldură” are la baz ă experiența metalelor cunoscute de noi;
teoretic îns ă, nu putem exclude posibilitatea descoperirii unui nou metal
care să nu posede proprietatea dat ă, chiar dac ă probabilitatea acestui fapt
tinde spre zero: p(V) →0. Legea statistic ă acționează și se verific ă la
nivelul ansamblului, al mul țimii de elemente sau cazuri; în raport cu un caz
individual concret, ac țiunea ei este doar probabil ă, iar nu strict necesar ă.
Revenind la cadrele noastre ini țiale de referin ță, putem spune c ă:
a) legea dinamic ă se leagă de „organizarea absolut ă”; b) absen ța oricărei
legi se leag ă de „dezordinea absolut ă”; c) legea statistic ă se leagă de
organizarea relativ ă (fig.2.)

ORGANIZARE
ABSOLUT Ă ORGANIZARE
RELATIV Ă DEZORDINE
ABSOLUT Ă
Legătură
de tip cauzal
univocă
P(E) = 1 Legătură de tip probabilist:
p(E) ≤ 1; p(E) ≥ 0.
C → pi(E) Absența
oricărei
legături:
P(E) = 0
C → E C → E

Fig. 2. Domeniile de ac țiune ale legilor
(relația dintre condi ția C și evenimentul E)

Sfera de acț iune a celor două categorii de legi este condi ționată , în
general, de complexitatea domeniului de referin ță. De regul ă, cu cât
domeniul de referință este mai simplu (ex., domeniile mecanice, fizice și
chiar chimice), cu atât ponderea principal ă în guvernarea fenomenelor va fi
deținută de legile dinamice; ( și în acest domeniu îns ă, la nivel microscopic-
molecular, atomic și subatomic, locul legii dinamice este luat de cea
statistică); dimpotriv ă, cu cât domeniul de referin ță este mai complex, în
producerea unui fenomen (efect) fiind implicat ă interacțiunea mai multor
factori, cu atât rolul principal în guvernarea fenomenelor va reveni legilor
statistice. Unul și același sistem, fie el simplu sau complex, va pune în
evidență existența unor legi dinamice, fie și de forma: „toate sistemele
individuale sunt finite și existența lor limitată în timp”; aici: C =T (timpul,
scurgerea lui ireversibil ă), iar E= ∅ (∅ = dispariția sau moartea sistemului:
când T→lim. →∅ (când timpul atinge limita critic ă, sistemul î și încetează
existența).

78Pe lângă intensitatea dependen ței, clasificarea legilor se poate efectua
și după alte criterii: sfera de aplicabilitate – legi generale și legi particulare;
natura relaț iei de dependență – legi ale organiz ării structurale (de
compoziție) și legi ale organiz ării funcț ionale (de subordonare, de
coordonare, de transformare, de genera re, de optimizare, de dezvoltare
etc.); natura fenomenelor asupra c ărora poartă acțiunea legii – legi
mecano-fizice, legi biologice, legi sociale, legi psihologice etc.
Având acest fond teoretico-met odologic general, putem acum s ă
abordăm problema legilor în psihologie. Prima precizare pe care trebuie s-o
facem este c ă specificul lor este dat de natura domeniului pe care-l
guverneaz ă și, ca atare, sunt considerate legi psihologice . Ele nu pot fi
confundate sau reduse nici la legile fizice, nici la cele biologice, nici la cele
sociale. A doua precizare care se impune se refer ă la modul de
circumscriere a ac țiunii legii: se circumscrie la nivelul interac țiunii
sistemului psihic cu lumea extern ă sau cu organismul (legi psiho-fizice, legi
psiho-fiziologice) sau la nivelul sistemului psihic însu și? Evident, legea
psihologic ă propriu-zis ă își circumscrie ac țiunea la nivelul sistemului
psihic, ea trebuind s ă guverneze organizarea intern ă și dinamica lui
funcțională.
Întrebarea care se pune este: „se poate vorbi de existen ța unor legi ale
sistemului psihic, în afara celor date de rela ția sa cu lumea fizic ă și c u
organismul?”. În m ăsura în care se recunoa ște realitatea de sine a
psihicului și caracterul s ău organizat, devine obligatorie și recunoașterea
unor legi proprii. A șa cum am v ăzut, oriunde avem de-a face cu o realitate
organizată, există și legi care o definesc și guverneaz ă. Legile psihologice
îmbracă o altă formă decât cele fizice, fiind structurate mai mult pe
determinismul de tip statistic decât pe cel de tip dinamic. În cea mai mare parte, ele sunt deci legi statistice, care nu se afirm ă și nu se dezv ăluie ca
atare prin m ăsurători și determin ări singulare, ci printr-un num ăr relativ
mare de m ăsurători și determină ri; de asemenea, ele nu se verific ă la nivel
individual, ci la nivel de grup, popula ție (eșantion). Din punct de vedere
matematic, legea statistic ă se exprim ă prin indicatorii tendin țelor centrale,
cel mai semnificativ dintre ei fiind media aritmetică . Ca expresie a tendin ței
centrale, media aritmetic ă nu înseamn ă că fiecare subiect va înregistra la
testul respectiv aceea și valoare (performan ță), ci că perfor
man țele
individuale vor gravita în mod legic în jurul ei, situându-se cu o

79probabilitate de p=0,98 între x i xσ3± , unde =x media aritmetic ă pe
eșantion la proba x, iar xσ= abaterea standard a deviaț iilor performan țelor
individuale în raport cu media. S ă exemplific ăm. Dorind s ă determinăm
volumul memoriei unei popula ții în raport cu cuvintele izolate, administr ăm
o singură dată o listă cu 15 cuvinte unui e șantion statistic reprezentativ,
format din 500 subiec ți extrași aleator din popula ția considerat ă (să
spunem, elevi din ciclul pr imar). Înregistrând performan țele individuale,
determinăm, pe baza lor, media aritmetic ă (a cărei valoare va fi, s ă zicem,
8) și abaterea standard (care va avea, s ă zicem, valoarea 2). Pe baza celor
doi indicatori putem afirma apoi c ă, luând la întâmplare un subiect din
populația inițială, el va avea un volum al memoriei verbale simple egal cu o
valoare ce se va situa cu o probabilitate de p=0,98 în interiorul fâ șiei
delimitate de ±3 σx. Observăm, așadar, că deși atunci când la intrarea
sistemului ψ avem o anumit ă mărime (x i), la ieșirea lui putem înregistra nu
o mărime anume, ci una din n m ărimi posibile (Y j). Dar spa țiul de varia ție
nu este nelimitat, încât s ă se produc ă orice fel de varia ții posibile, ci, în
interiorul lui, exist ă anumite îngr ădiri, care fac ca varia țiile individuale s ă se
înscrie între anumite valori, ce se grupeaz ă în jurul unei tendin țe centrale.
Cu alte cuvinte, avem de a face cu un anumit grad de organizare, care
presupune existen ța unei relații legice între variabile.
În cadrul oric ărui proces psihic, oricât ar fi de complex, pe lâng ă
latura variabil ă și individualizată , există și o latură comună, mai puțin
variabilă, care se prezint ă aproximativ la fel la toț i indivizii sau cel pu țin la
un anumit grup de indivizi. În func ție de gradul de comunalitate al
aspectelor și caracteristicilor rele vate, legea psihologică poate fi generală
sau particular ă. Relația dintre general și particular are aici un caracter
dinamic și circumstan țial, ea putând opera atât la nivel sistemic global,
supraordonat, unde vom distinge leg ile generale ale psihicului (apari ției,
organizării și funcționării lui) ș i legile particulare ale subsistemelor
componente (subsistemul cognitiv, su bsistemul afectiv, subsistemul
motivațional, subsistemul de reglaj etc.), cât și la nivel segmentar, al unui
subsistem oarecare, unde, de asemenea, se vor delimita legi generale, aplicabile întregului subsistem (ex ., legile generale ale gândirii), și legi
particulare, aplicabile diferitelor com ponente ale subsistemului (ex.: legile
gândirii convergente și legile gândirii divergente sau legile gândirii
algoritmice și legile gândirii euristice).

80Legea general ă exprimă și în psihologie o dependen ță necesară, de
maximă intensitate între variabile, ac țiunea ei determinând natura calitativ ă
și esența psihicului uman. De și aspectul exterior al traiectoriei ac țiunii ei
poate diferi de la un individ la altul, semnifica ția acestei ac țiuni este aceea și
la toți indivizii. Ce astfel de legi ge nerale poate invoca psihologia? Cel
puțin următoarele: 1. legea dezvolt ării stadiale ascendente , care postuleaz ă
caracterul dinamic, devenit al organiz ării psihice interne, trecerea ei
necesară de la un stadiu inferior la altul superior, de la omogen la eterogen,
de la nediferen țiat la diferen țiat, de la simplu la complex, de la precon știent
la conștient, precum și dependen ța necesar ă a acestei dezvolt ări de
ansamblul factorilor externi și interni ai organismului; 2. legea comunic ării
și schimbului energetico-informa țional , potrivit c ăreia, la toț i indivizii,
formarea și dezvoltarea psihicului în ansamblu, precum și a diferitelor
structuri și procese psihologice particulare se înscriu obligatoriu (leg ătură
necesa
ră repetabil ă) în contextul procesului obiectiv al comunic ării, al
schimbului energetico-informa țional cu lumea extern ă: informația – ca
„material ” concret ș i specific pentru „construc ția” sistemului psihic, iar
energia – ca suport fizic al informa ției; 3. legea organiz ării sistemice ,
potrivit c ăreia procesul diferenț ierii și diversific ării conținuturilor și
componentelor vie ții psihice este intim corelat cu procesul articul ării și
integrării, care asigur ă constituirea conexiunilor și interacțiunilor reciproce
între aceste componente, ceea ce are ca efect organizarea sistemic ă. Legea
organizării sistemice este cea care conferă psihicului consisten ță de sine și-l
delimiteaz ă de mediu și de alte sisteme reale; 4. legea interioriz ării și
exteriorizării – este o expresie a principiului unit ății dialectice între
conștiință și activitate; ea postuleaz ă că geneza vie ții psihice se deruleaz ă
orientat, dins
pre exterior spre interior: forma iniț ială de existen ță și
manifestare a psihicului o reprezint ă acțiunea în plan extern cu obiectele și
fenomenele din jur; pe m ăsura constituirii și consolidării sale, organizarea
psihică internă tinde irezistibil s ă se exteriorizeze într-o form ă de activitate
sau alta, în elaborarea și finalizarea unui proiect sau altuia. Aceasta
înseamnă că apariția și existența psihicului nu sunt un scop în sine, ci se
subordoneaz ă necesităț ii obiective de adaptare a individului la mediu, de
reglare a comportamentelor adaptative; 5. legea motiva ției – exprim ă
legătura necesar ă a psihicului cu sarcinile de reglare ale organismului și
trecerea cauzalit ății externe în cauzalitate intern ă. Potrivit legii motiva ției,
psihicul evolueaz ă de la determinare la aut odeterminare, de la predo-

81minarea în comportament a determ inismului extern la predominarea
determinismului intern. Motiva ția este o lege esen țială a organiz ării și
integrării sistemului psihic, ea fiind aceea care confer ă fiecărui proces
psihic particular rol instrumental ș i finalitate adaptativ ă specifică.
Legile particulare în psihologie le reg ăsim la nivelul diferitelor
procese și componente: legile senza țiilor (legea intensit ății, legea
contrastului, legea adapt ării, legea exerci țiului); legile percep ției (legea
integralității și structuralit ății, legea selectivit ății, legea semnifica ției, legea
constanței, legile configura ției); legile memoriei (legea efectului de list ă,
legea urmelor, legea induc ției etc.); legile gândirii (legea generaliz ării,
legea integr ării conceptuale ierarh ice, legea convergen ței-divergen ței);
legile înv ățării (legea exerci țiului, exemplific ării-concretiz ării, legea
întăririi, legea e șalonă rii optime a repetiț iil or etc.).
În încheierea acestui subcapitol, trebuie s ă subliniem c ă problema
legilor în psihologie ră mâne încă deschisă și actuală și, dată fiind com-
plexitatea extraordinară a domeniului, este prematur s ă pretindem o eluci-
dare definitiv ă a ei și un tablou complet al legilor generale și particulare.

4.2. RELAȚIA DINTRE DESCRIERE, EXPLICA ȚIE
ȘI INTERPRETARE
Poate că cea mai lapidară definiție a cunoa șterii științifice este aceea
de activitate mentală de luare în stă pânire conceptual-teoretic ă a
Universului, în întreaga sa diversitate și complexitate, de la microcosmos la
macrocosmos, de la piatr ă la plantă, de la amoeb ă la om, de la indivizi la
societate, în desf ășurarea lui istoric ă. Indiferent de specificul substan țial-
calitativ al domeniilor, procesul se structureaz ă și se deruleaz ă după aceeași
schemă:
descriere → explicaț ie → interpretare.
Descrierea este un nivel primar de valorificare a datelor observa ției
și experimentului, realizat pe baza și sub controlul direct al schemelor
perceptive. Ea antreneaz ă operațiile de compara ție, seriere și clasificare,
prin intermediul c ărora se eviden țiază asemănări și deosebiri,
individualiz ări și incluziuni (în clase). Obiectivul c ăruia i se subordoneaz ă
este acela de a g ăsi răspunsuri adecvate la două întrebări: „ce?” ș i „cum?”.
Ce este fenomenul din punct de vedere structural-static și funcțional-
dinamic, care sunt proprietăț ile pe care le dezv ăluie, cum se delimiteaz ă și

82se individualizează el în raport cu altele? În vederea realiz ării unei descrieri
riguroase este necesar ă o ordonare și sistematizare prealabil ă a datelor, pre-
cum și stabilirea unor criterii de relevare-grupare a însu șirilor (descriptori).
Să luăm ca exemplu cunoa șterea științifică a senzației. Un model
descriptiv ar avea urm ătoarea formulare:
1. Informa ție internă despre o însu șire singular ă a obiectului-stimul;
2. Se produce prin ac țiunea actual ă, prin contact sau de la distan ță, a
stimulilor modali specifici asupra organului de sim ț;
3. Se diferen țiază în plan subiectiv dup ă modalitate (vizuale – de
lumină-întuneric, de culoare –, auditive – de tă rie, de înălțime, de timbru –,
tactile – de atingere, de ap ăsare sau presiune, de gâdilare etc.);
4. Diferen țe individuale după valorile pragurilor absolute și
diferențiale, după durata perioadei de laten ță;
5. Orienteaz ă și reglează reacțiile motorii sau verbale de r ăspuns ale
subiectului la însu șiri concrete, singulare ale obiectelor și feno menelor
externe.
Toate aceste aser țiuni sunt rezultatul sistematiz ării și concentr ării
faptelor empirice furnizate de m ăsurători și observații.
Explicația reprezintă un nivel superior, comparativ cu descrierea, de
prelucrare-în țelegere informa țională a faptelor de observa ție și
experimentale. Superioritatea ei rezid ă în stabilirea unor dependen țe și
relații esențiale, legice între variabile.
De la simple compara ții exterioare se trece la analiza cauzal ă, la
formularea succesiv ă a întrebării „de ce?” și la elaborarea unor r ăspunsuri
adecvate.
Fenomenul studiat se pune în rela ție cu altele, stabilindu-i-se locul și
rolul specific în cadrul ansamblului psihic.
În construc ția sa logic ă internă, explicația include descrierea și se
bazează pe ea. Rezultatele descrierilor secvenț iale se codifică în concepte
de un grad mai înalt de generalitate și operaționalitate, exprimându-se în
limbaj natural sau simbolic. Prin intermediul opera țiilor de selec ție, analiză
criterială și abstractiz are, explica ția tinde s ă sporeasc ă nivelul de
inteligibilitate al discursului și să apropie gândirea utilizatorului de esen ța
fenomenului cercetat.
Spre deosebire de descriere, care induce la nivelul subiectului-
receptor o atitudine situa țional-circumstan țială, fenomenul fiind considerat
ca dat individual în sine, explica ția induce o atitudine generalizatoare,

83fenomenul individual fiind privit categor ial ca reprezentant al unei clase și
ca expresie a unei legi pe care descrierea nu a putut-o releva.
În exemplul nostru cu senza ția, modelul explicativ va include
aserțiuni de genul urm ător:
1. Senzația este un proces cognitiv inferior care realizeaz ă coduri
informaționale secven țiale, desemnând însuș iri singulare ale obiectului
extern;
2. Producerea ei reclam ă interacțiunea direct ă a subiectului cu
obiectul, depinzând de rapor tul de intensitate-pregnanță între însu șirile
fizice ale stimulului și de variabilele intermediare – stă rile psihofiziologice
interne ale subiectului;
3. Calitățile senzațiilor sunt rezultatul unor transform ări energetice
informaționale complexe la nivelul creierului și exprimă o relație de
designare-reprezentare cu propriet ățile fizice obiective, iar nu una de
identitate;
4. Senzația în form ă pură nu se întâlne ște decât la copilul mic, în
primele săptămâni de via ță, în condiț ii speciale de laborator sau în cazuri
patologice clinice. În mod normal, la adult, senza ția se relev ă și ființează în
cadrul percep ției;
5. Dinamica senza ției se subordoneaz ă și este guvernat ă de legi
psihofizice și psihofiziologi
ce.
Interpretarea exprimă gradul de libertate al cercet ătorului în raport
cu fenomenul și faptele empirice primare.
Din punct de vedere opera țional, ea presupune punerea în
corespondență , în mod succesiv și cumulativ, a discursului empiric
descriptiv cu cel teoretic. Cu alte cuvinte, interpretarea, ca activitate
mentală, constă din două verigi principale: prima – de convertire, prin
reformulare-reorganizare, a discursului empiric ini țial într-un discurs nou în
concordan ță cu anumite criterii de ordin logico-semantic; cea de-a doua –
de analiză a conținutului noului discurs și de valorificare în plan formal
abstract (teoretic) sau pragmatic (aplicativ) a semnifica țiilor dezvăluite.
Sub un alt aspect, interpretarea este o preluare a informa ției despre
fenomenul studiat din perspectiva interesului cercet ătorului pentru el. Are
ca finalitate stabilirea valen țelor instrumentale ale teoriei, a gradului și
sferei de aplicabilitate. Ca exemple de teorii interpretative în psihologie,
putem indica teoria rezolv ării problemelor a lui Newell ș i Simon (1972) și
teoria freudian ă a libidoului.

84În primul caz, g ăsirea soluției la orice problem ă reclamă parcurgerea
unei faze specifice de interpretare; aceasta const ă în convertirea
(transformarea) discursului descriptiv (formularea ini țială) într-o structur ă
sintactico-semantic ă nouă , în care se relev ă relațiile logice dintre date și
ordinea operaț iilor ce urmeaz ă a fi efectuate.
Problema reformulat ă interpretativ va începe nu cu prezentarea
datelor, ci cu întrebarea finală „ce se cere?”. Organizarea ulterioar ă a
datelor se va face în jurul acestei întreb ări, cu precizarea semnifica ției lor
instrumentale (a locului și rolului pe care-l au în cadrul schemei rezolutive
generale).
În cazul al doilea, interpretarea urm ărește să determine natura și
specificul dinamicii interne a libidoului pornind de la manifest ările lui
simbolice externe, cum ar fi visele, lapsusurile, inversiunile, actele ratate
etc. Pentru aceasta, se procedeaz ă la efectuarea a două lecturi succesive:
prima lectur ă înregistreaz ă datele și faptele, a șa cum apar și se prezint ă ele,
mai mult sau mai pu țin disparate, mai mult sau mai pu țin transparente și
inteligibile. Cea de-a doua lectur ă presupune transformarea tabloului
lecturii anterioare, ceea ce are ca rezultat obț inerea unui text (discurs) nou,
în care simbolurile apar aranjate într-o schem ă logic coerent ă și deco-
dificate din punctul de ved
ere al semnifica ției. Ceea ce iniț ial părea fără
legătură și lipsit de sens devine, gra ție interpret ării, închegat, coerent și
inteligibil.
Explicația și interpretarea sunt func țiuni epistemice corelative,
intersectabile, nici disjuncte, încât să nu prezinte vreun fel de asem ănări,
nici superpozabile, încât s ă nu eviden țieze vreun fel de deosebiri. Dac ă
explicația este o modalitate de sporire a inteligibilit ății termenilor concep-
tual-descriptivi, interpretarea este o modalitate care confer ă aplicabilitate
extrasituațională teoriei explicative. Atât explica ția, cât și interpretarea se
sprijină pe o colec ție de discursuri apropiate de fapte, fiind mijlocite de
modele intuitive. Dar, în timp ce teoriile explicative folosesc defini țiile
operaționale și sunt limitative, teoriile interpretative au o sfer ă largă de
acțiune, punând în corespondență conceptele cu fapte concrete noi, din ce
în ce mai eterogene. O deosebire ce nu poate fi subestimat ă ține de gradul
de verificabilitate. Discursul explicativ are un grad de verificabilitate mai
mare decât cel interpretativ, acesta din urm ă admițând existen ța unor stări
subiective de relativ ă incertitudine de genul „a șteptării” și „posibilit ății”. În

85schimb, modul de realizare a verific ării este acela și pentru ambele –
experimentele crit ice cruciale (Fodor, 1972; Re uchlin, 1987; Zlate, 1994).

4.3. PROBLEMA ELABOR ĂRII TEORIEI PSIHOLOGICE
Modul de abordare și interpretare a raportului dintre teorie ș i faptul
empiric (observa țional sau experimental) a variat foarte mult în istoria
gândirii psihologice.
În perioada când psihologia era încorporat ă filosofiei, în analiza
fenomenelor psihice se proceda pur speculativ, metafizic, negându-se
valoarea faptului concret și absolutizându-se posibilitatea existen ței și
funcționării teoriei extra- sau supraempirice. (În cel mai bun caz, se mai lua
uneori în considera ție experien ța tră ită sau așa-numita fenomenologie
comună).
Când psihologia s-a desprins de filosofie, devenind o ș tiință
eminamente experimental ă, a apărut tendin ța de minimalizare a valorii
teoriei și de exacerbare și chiar absolutizare a datului empiric; faptul
concret este edificator și relevant prin sine însu și, ne spuneau adesea
reprezentan ții behaviorismului clasic, în frunte cu fondatorul acestei școli,
J.Watson. Aceast ă tendință aprecia că psihologia trebuie s ă fie preocupat ă
mai mult de recoltarea și sistematizarea faptelor, decât de teoretizare. Cum
nici prima tendin ță nu a ră mas pe terenul filosofiei, unde s-a n ăscut, ci a
continuat s ă se manifeste ș i în interiorul
psihologiei, dup ă constituirea sa ca
știință independent ă, vom asista la o împ ărțire a psihologilor în dou ă tabere:
tabăra experimentali știlor faptologi ș i tabăra teoreticienilor speculativi. Cei
din prima tab ără se vor înclina exclusiv în fa ța faptelor, dispre țuind
teoretizarea; cei din a doua tab ără se vor înclina în faț a abstracțiunilor și
speculațiilor logice, dispre țuind experimentul și faptul concret. A șa se face
că, în literatura psihologic ă, întâlnim lucr ări care, de la un cap la altul, nu
fac decât s ă prezinte tabele și grafice cu date concrete, rezultate din
experiențe meticuloase și riguroase, după cum găsim și lucră ri pur teoretice,
în care nu se face nici un fel de trimiteri la experimente și date faptice.
O asemenea situa ție a constituit o piedic ă în plus în calea unit ății
metodologice a psihologiei. Dep ășirea ei este o condi ție esențială a
progresului
ulterior în domeniul cunoa șterii realității psihice, mai ales a șa
cum se prezint ă ea la nivelul omului.

86În lumina epistemologiei contemporane, cunoa șterea științifică a unui
domeniu real nu poate fi decât o îmbina re de tip constructiv-logic, pe baza
unor criterii și principii de ordin cantitativ și calitativ, între latura faptic ă și
cea teoretic ă. Faptele în sine nu au nici o valoare epistemologic ă; ele
dobândesc o asemenea valoare numai integrate într-o evaluare-interpretare
teoretică, descriptiv-rela țional-generalizatoare; la rândul ei, o teorie aprio-
rică sau pur speculativ ă nu poate fi decât sterilă , neputând contribui nici la
aprofundarea în țelegerii domeniului dat al realit ății, nici la controlul
fenomenelor din interiorul lui.
Teoria este rezultatul unei serii succesive de transform ări de ordin
semantic cu finalitate pragmatic ă aplicată datelor primare ale observa ției și
experimentului, în vederea satisfacerii celor trei trebuin țe principale ale
unei științe: sistematizarea și condensarea informa ției, prevederea viitorului
curs al fenomenelor și explicarea prin legi și principii a naturii și esenței
acestora. Principalele opera ții logice la care este supus materialul psihologic
empiric în procesul teoretiz ării sunt: ordonarea și sistematizarea criterial ă
(serii cresc ătoare sau descresc ătoare, grupe modale cu indicarea frecven ței
fiecărei variante, grup ări calitative – corect-eronat, superior-inferior etc.);
analiză statist
ică descriptiv ă (determinarea registrului de variabilitate,
determinarea tendin ței centrale, determinarea indicelui de abatere – ex.,
abaterea standard, compara ții între valorile tendin ței centrale pe e șantioane
și probe, evaluarea semnifica ției diferen ței constatate prin aplicarea testelor
specifice de semnifica ție); analiză statistică funcțională (evidențierea
dependenței dintre variabile prin calculul corela țiilor, determinarea
efectelor de interac țiune prin procedeele corela ției multiple, evaluarea
semnificației diferen țelor intragrupale și intergrupale prin intermediul
procedeelor de analiz ă de varian ță simplă – ANOVA –, în cazul unui
număr mic de variabile, sau multidimensional ă – MANOVA –, în cazul
unui num ăr mai mare de variabile etc.); analiză informatizat ă (analize
multifuncționale, analize rela ționale dinamice, testarea semnifica țiilor
dependențelor probabiliste, integr ări plurimodale etc.); simulare
computerizată (elaborarea unor programe logice pentru reproducerea pe
calculator a unor aspecte particulare sau a fenomenului în ansamblu); generalizarea concluziilor de confirmare-infirmare a ipotezei de la care s-a
pornit, dezv ăluirea și formularea legilor; articularea într-un ansamblu logic
coerent a propoziț iilor descriptive, interpretative ș i explicative); transferul

87(stabilirea sferei de aplicabilitate a constructului cognitiv final); verificarea
teoriei (verificarea empiric ă sau logică).
Teoria poate fi definit ă ca instrumentul prin care o ș tiință își
legitimeaz ă statutul și-și îndepline ște funcțiile specifice de cunoa ștere.
După H. Simon (1974), teoria ni se înf ățișează, în primul rând, ca un
limbaj, ea putând fi verbală , matematic ă sau analogic ă. În al doilea rând, ea
pune în evidență o dimensiune referen țială: referă ceva despre altceva. În
fine, în al treilea rând, teoria implic ă și o dimensiune de veridicitate: „ea
trebuie să exprime adev ărul, tot adev ărul și numai adev ărul”. Din acest
punct de vedere, nici o teorie nu poate fi considerat ă perfectă. Unele spun
mai puț in decât sunt lucrurile în realitate; ele conț in erori prin omisiune
(teorii de tip 1); altele spun ceea ce lucrurile nu sunt sau nu posed ă; conțin
mai mult decât au lucrurile însele – erori prin comitere (teorii de tip 2).
Tipologia teoriilor este generat ă și de specificul cercet ării, respectiv,
al schemei logice a traiectoriei ei. Se delimiteaz ă astfel teorii inductive-
intuitive și teorii deductive-formale. Primele vor p ăstra per manent legă tura
cu faptele din care îș i trag originea și tind să se subordoneze logicii lor
interne. De aceea, li se mai spune pozitive sau obiective. În psihologie, un
prototip al unei astfel de teorii este teoria S-R a comportamentului, ela-
borată de J. Watson. Modalitatea principal ă de verificare a teoriilor induc-
tive este cea empirică : refacerea și repetarea experimentelor care le-au
generat.
Teoriile deductive se elaboreaz ă în afara faptelor, care sunt doar
presupuse, pornindu-se de la premise și convenții abstracte. Faptele
empirice sunt înlocuite cu variabile ideale (simboluri), iar experimentul
empiric cu un set de opera țiuni și condiții logice ce se aplic ă variabilelor,
potrivit unui algoritm, care face ca o transformare actual ă să decurgă în
mod necesar din transform ările anterioare. Teoria deductivă se proiecteaz ă
asupra faptelor și tinde să le asimileze (integreze).
În principiu, ea are un grad de generalitate mai ridicat decât cea
inductivă și exprimă conexiunile „tari” între „operatori” și „operanzi”,
adică între variabile independente ș i cele dependente. În psihologie, despre
posibilitatea elabor ării și utilizării teoriei deductive s-a început să se discute
la modul serios de-abia dup ă anii ’60, o dat ă cu apariț ia și afirmarea
psihologiei matematice și cu introducerea simul ării computerizate a
diferitelor funcț ii psihice ale omului.

88Deocamdată însă, dominante continuă să rămână teoriile inductive.
În acest caz, chestiunea principal ă devine cea a sferei de aplicabilitate și a
gradului de adev ăr (concordan ța lor cu faptele). În ceea ce priveș te primul
aspect, se poate spune c ă majoritatea teoriilor psihologice existente la ora
actuală au o sferă de aplicabilitate limitat ă, în cel mai bun caz ele referin-
du-se la procese psihice particulare – percep ție, memorie, gândire,
afectivitate, motiva ție, învățare etc.
Generalitatea cea mai mare ar p ărea s-o aib ă teoriile personalit ății.
Lucrurile ar fi a șa, dacă ar exista o în țelegere unitar ă a noțiunii. Din pă cate
însă, aici întâlnim o mare diversitate de accep țiuni și definiții. Astfel,
autorul american Mc Clelland inventaria în 1965, nu mai pu țin de 50 de
definiții. Majoritatea lor reduc personalitatea la o component ă particular ă
sau alta, îndeosebi de ordin dispozi țional, ca, de pild ă, temperamentul,
structura motiva țională, sfera afectiv ă, structura atitudinal ă, trăsături
caracteriale etc. De-abia în prezent, sub influen ța metodologiei sistemice,
asistăm la
efortul de a se elabora un model generalizat al personalităț ii. Un
punct de plecare în acest demers îl constituie defini ția sintetică formulată de
G.W. Allport (1982), potrivit c ăreia personalitatea este unitatea
biopsihosocial ă, structurat ă în procesul adapt ării la mediu. Dac ă admitem
principiul elabor ării stadiale și al integrării ierarhice a teoriilor psihologice,
atunci, în mod logic, în vârful piramidei, dup ă gradul de generalitate,
trebuie să se situeze teoria personalit ății. Evident, este vorba de teoria
psihologic ă a personalit ății, centrată pe descrierea ș i explicarea compo-
nentei psihice în toat ă complexitatea ei și în relația dinamic ă, de
intercondi ționare cu celelalte dou ă componente ale sistemului integral –
componenta biologic ă și cea social ă (socioculturală ). Prin corelarea în plan
teoretic a celor trei componente men ționate în defini ția sintetic ă a lui
G.W. Allport, vom ob ține teoria general ă a omului. În cadrul discu ției la
nivel filosofic, epistemologic sau axiologic, se poate, desigur, pune
problema: care din cele trei componente poart ă în sine acele elemente
distinctive esen țiale, în m ăsură să permită deli mitarea și identificarea
calitativă a omului în Univers.
O a treia surs ă care a generat diversificarea tipologic ă a teoriilor
psihologice a constituit-o modul de în țelegere și definire a domeniului
de studiu din punct de vedere ontologic (natura lui), structural, dinamic.

89Așa cum am ară tat în capitolele
anterioare, această sursă a dus la
serioase divergen țe și opoziții, ce
s-au concretizat în constituirea unor
școli și curente antagonice, ale c ăror
teorii tindeau s ă se exclud ă reciproc,
fiecare din ele pretinzând s ă dețină
supremația explicativ ă absolută. Să
exemplific ăm cu opozi ția dintre:
a) teoriile introspec ționist-subiective
și teoriile behavioriste; b) teoriile
conștiinței și teoriile incon știentului;
c) teoriile asocia ționiste și teoriile
gestaltiste; teoriile nativiste și teoriile
genetiste; d) teoriile biologiste și
teoriile culturologice.

Fig. 3. Schema teoriilor psihologice
Sub influenț a epistemologiei, în evaluarea și clasificarea teoriilor
sale, psihologia a adoptat în ultima vreme criteriul legat de specificul
activității explicative a cercet ătorului. Pe baza lui se delimiteaz ă teoriile
reale și teoriile despre teorii sau metateoriile . Primele au ca punct de
plecare și ca finalitate explicativ ă datele concrete ale observa țiilor,
constată rilor și experimentelor. Modul, îns ă, în care se constituie ele ține nu
atât de specificul calitativ al faptelor, cât mai ales de stilul de gândire pe
care-l adopt ă autorul. În func ție de aceasta, Ernest Nagel (1961) identifica
patru categorii de teorii: a) analogice , bazate îndeosebi pe rela ția de
similitudine între dou ă obiecte sau două „modele” (ex., „inteligen ța
naturală” – „inteligen ța artificială ”); b) descriptive , al căror cadru de
inferență și generalizare nu dep ășește limitele impuse de termenii datelor
empirice concrete (ex., teoria calit ăților senzoriale, circumscris ă conți-
nutului relat ărilor verbale ale subiec ților sau reac țiilor motorii la proprie-
tățile perceptibile ale stimulilor modali specifici; c) instrumentaliste , bazate
pe realizarea și utilizarea unor concepte formal-abstracte și relativ-fictive,
dar care dobândesc funcț ia de unelte de lucru, orientând și raționalizând
activitatea de cunoa ștere (ex., conceptul de „subiect ideal” și „teoria
subiectului ideal” sau teoriile binare ale comportamentului, bazate pe
aparatul logicii booleene); d) realiste , bazate pe generaliz ări de rang

90superior, termenii (conceptele ) lor exprimând determina ții esențiale și nece-
sare ale fenomenului, nu neap ărat relevate pe cale senzorial ă la nivelul da-
telor primare, ci deduse pe cale logic ă prin medieri și relaționări succesive
(teoria recunoa șterii formelor, teoria general ă a rezolvării problemelor –
General Problem Solver – a lui Newell, Shaw și Simon, 1971).
Metateoriile au ca obiect de referin ță teoriile dintr-un domeniu sau
altul al cunoa șterii, în cazul nostru, teoriile psihologice. Metateoria
psihologic ă urmărește să stabilească și să explice modul de elaborare și
natura teoriilor psihologice reale. An aliza se face asupra a trei elemente
principale: a) consistența și coerența logică internă (absența sau prezen ța
contradicțiilor: între aser țiuni, între condi ții, premise și concluzii, între date
și generaliz ări); b) func ția de adev ăr (gradul de verificabilitate al diferitelor
secvențe ale teoriei ș i ale teoriei în ansamblu; compatibilitatea dintre ceea
ce afirmă teoria și ceea ce est e realitatea îns ăși; gradul de confirmabilitate a
predicțiilor); c) gradul de formalizare sau nivelul de maturitate al teoriei (la
acest punct, se poate constata c ă majoritatea teoriilor psihologice reale sunt
exprimate în limbajul natural, deci sunt verbale, astfel încât, comparativ cu
teoriile fizice, de pild ă, nivelul lor de maturitate este semnificativ mai
scăzut). Metateoria prezint ă o dublă importan ță: a) stimulează activitatea
propriu-zis ă de teoretizare și fixează repere pentru desf ășurarea ei; b) favori-
zează și mediază comparaț ia teoriilor psihologice cu teoriile din alte domenii,
devenind un instrument al transferurilor și integrărilor interdisciplinare.
Poate că cea mai urgent ă optimizare pe care trebuie s-o impun ă
metateoria în domeniul psihologiei, pân ă când formalizarea va putea fi
practicată la toate nivelurile cercet ării, este cre șterea preciziei conceptual-
lingvistice. Această exigență devine cu atât mai imperioasă cu cât, așa cum
remarca M.R. Rosenzweig (1992), psihologia suferă cel mai mult, în plan
teoretic, de polisemantism terminologic, care este o barier ă serioasă în cale
comunicării și a unificării conceptuale. Poate c ă nicăieri ca în psihologie nu
s-a manifestat atât de puternic tendin ța de afirmare a originalit ății prin
creearea de semnifica ții noi ale no țiunilor elaborate an terior. Poliseman-
tismul scade precizia conceptual-lingvistic ă a teoriilor psihologice și,
implicit, for ța lor explicativ ă. Între cele dou ă variabile – precizia
conceptual-lingvistic ă și forț a explicativ ă a teoriei – există o relație de
proporționalitate direct ă: cu cât prima este mai ridicată , cu atât cea de a
doua are o valoare mai mare. De altfel, se poate afirma c ă o teorie devine cu
adevărat explicativă numai pe fondul unei prec izii conceptual-lingvistice

91ridicate. Sc ăderea acesteia din urm ă reduce succesiv statutul epistemologic al
teoriei: descriptiv, declarativ-p rogramatic, exprimare uzual ă (limbaj obi șnuit).
Firește, dată fiind complexitatea deosebit ă a obiectului de studiu ș i
ținând seama de faptul c ă psihologia este o știință încă tânără, nu putem
pretinde ca teoriile sale s ă fie definitive și infailibile. Ele reprezint ă
momente relative pe traiectoria unui proces evolutiv continuu, subordonat
unei finalit ăți în trepte, corespunz ător nivelurilor activit ății de cunoa ștere:
identificare, descriere, explicare , interpretare, predic ție. De aici, rezult ă că
există grade diferite de elaborare a unei teorii. Aceasta poate fi complet ă,
încorporând toate stadiile men ționate, sau fragmentar ă, incompletă ,
încorporând doar unele din ele.
Pentru teoriile reale inductive, cum sunt cele psihologice,
succesiunea stadiilor este logic obligatorie ș i nemodificabil ă, trecerea la
stadiul urm ător fiind condi ționată de realizarea stadiului anterior: nu se
poate trece la descriere pân ă nu se realizeaz ă identificarea (fenomenului);
nu se poate trece la explica ție până nu se realizeaz ă descrierea; nu se poate
trece la predic ție, fără a r ealiza în prealabil explica ția și interpretarea. Mai
mult, putem afirma c ă valoarea cognitiv ă generală a teoriei este determinat ă
de adâncimea ș i completitudinea fiec ărui stadiu pe care trebuie s ă-l
parcurgă până la forma sa finală . (Finală, dar nu ș i definitivă).
O problem ă important ă în științele experimentale în leg ătură cu
elaborarea teoriei este cea a distan ței dintre baza faptic ă și generalizare. În
psihologie, se întâlnesc dou ă modalități de a accede la explicarea
fenomenelor: a) modalitatea reductiv ă, în cadrul c ăreia generalizarea și,
implicit, teoretizarea merg în jos, de la fapte de calitate și complexitate
superioare, spre fapte de calitate și complexitate inferioare; explicarea
superiorului prin reducerea la inferior; reduc ționismul fiziologic, reduc țio-
nismul biofizic, reduc ționismul cibernetic. Toate teoriile reduc ționiste
conțin erori prin omisiune: ele spun mai pu țin despre fapte decât sunt
acestea în realitate; b) modalitatea construc tivist-proiectivist ă, în cadrul
căreia generalizarea și, i mplicit, teoretizarea merg în sus, faptele fiind
procesate și codificate în constructe conceptuale din ce în ce mai abstracte
și plasate în sisteme de rela ții din ce în ce mai sofisticate, atingând nivelul
enigmaticului, supranaturalului. Exemplu tipic al acestui gen de demers îl
constituie teoriile subiectivis t-spiritualiste, care explic ă și interpreteaz ă
conștiința prin referire la divinitate, la determina ții spirituale supranaturale.
Teoriile constructivist-proiec ționiste sunt grevate, cu precă dere, de erori

92prin comitere, ele tinzând s ă atribuie faptelor determina ții pe care acestea
nu le posed ă în realitate. Între aceste dou ă extreme am putea însera cea de a
treia modalitate, constructivist-congruent ă, pentru care este caracteristică
generalizarea autorestrictiv ă. Prin aceasta din urm ă, înțelegem tipul de
activitate epistemic ă ale cărei constructe conceptuale sunt congruente sau
consonante cu faptele. Teoriile constructivist-congruente pot fi considerate
cele mai adecvate, ele fiind singurele care asigur ă înțelegerea fenomenelor
psihice în specificitatea lor real ă, în contextul celorlalte fenomene ale
Universului: psihicul ca psihic, el nefiind nici substan ță (structur ă
neuronală), nici energie (mecanic ă, fizică, biologică) (fig. 3).
Ca și în alte științe, în psihologie, teoria se prezint ă în două ipostaze:
a) de instrument, orientând cercetarea și organizând datele empirice; b) de
scop, încununând cercetarea și proiectând o lumin ă nouă asupra faptelor
din domeniul dat.

93

Capitolul V
PSIHICUL UMAN. CARACTERIZARE GENERAL Ă

5.1. CĂTRE O DEFINI ȚIE MODERN Ă A NOȚIUNII DE PSIHIC
Puține sunt no țiunile în definirea c ărora să se manifeste atâtea
dispute, divergen țe și confrunt ări ca în definirea no țiunii de psihic.
Preocupări în aceast ă direcție pot fi consemnate din cele mai vechi timpuri,
de când omul a dobândit con știință de sine ș i a devenit subiect epistemic și
interogativ, încercând s ă înțeleagă atât ce se petrece în jurul s ău, cât și ce se
întâmplă în sine însu și. Așa cum ne spun filosofii greci ai antichit ății, omul
primitiv era cel mai mult impresionat și copleșit de fenomenul mi șcării, al
transformării, care se observa la tot pasul și la orice nivel, de la piatr ă
(mișcarea de rostogolire, feno menul de eroziune) pân ă la om. Nu putea s ă
se găsească o altă explicați
e decât cea bazată pe admiterea existen ței în
fiecare lucru a unui principiu activ, a unei for țe interne animatoare. De aici,
concepția animistă – însufle țirea întregii naturi (panpsihism). Psihicul
uman se includea astfel în categoria for țelor interne active ale omului –
anima – și se înțelegea a fi ca o substanță ascunsă, un minihomunculus , care
se evidențiază, se întreț ine prin actul respira ției. La moarte, el se separ ă de
corp, volatilizându-se în eter în forma unui abur, a unui duh.
Chiar în concep țiile filosofice elaborate ale unui Democrit, Heraclit și
Epicur, psihicul va continua s ă fie interpretat ca „substan ța activă” a
corpului, care-l pune pe acesta în mi șcare și-l ghidează în lume. La baza lui
erau puș i cei mai fini atomi, atomii focului, închipui ți a fi de talie mic ă,
formă rotundă și rapizi, care și ei intră și ies din organism prin mecanismul
„respirației”. Această linie, căreia i s-a zis materialist ă, va fi perpetuat ă și
dezvoltată ulterior în modelele materialist-moniste, caracterizate prin
reducționism regresiv – reducerea realit ății psihice calit ativ superioare la
procese și fenomene materiale, substan țial-energetice – biofizice,
biochimice, fiziologice, de ordin calitativ inferior.

94O a doua linie, care îș i are punctul de plecare tot în animismul
primitiv, se caracterizeaz ă prin stabilirea principiului activ, nu în interiorul
lucrurilor, ci în afara lor, hipostaziindu-se în forma unui sau unor spirite
supranaturale (zeit ăți).
Pe lângă religie, care va fi principala sus ținătoare a caracterului
atemporal, imaterial și supranatural-crea ționist al psihicului, aceast ă linie a
fost îmbrățișată în filosofie, începând cu Platon, în forma monismului
idealist (punctul culminant fiind atins în sistemul hegelian), care se
întemeiază pe un reduc ționism proiectiv sau ascendent , fenomenele și
procesele materiale fiind interpretate ca proiec ții, obiectiv ări, ale spiritului
divin. Dar, nici în interiorul celor dou ă modele moniste defini țiile psihicului
nu erau omogene. A șa, de pildă, în cadrul monismului materialist, g ăsim
două definiții: a) defini ția oferită de materialismul vulgar, potrivit c ăreia
psihicul este integral material, substanț ial, el identificându-se cu procesele
biofizice și biochimice ale creierului, neavând, chipurile, nici o determina ție
calitativă care să nu se reg ăsească și să nu poat ă fi explicat ă prin
proprietăț ile proceselor respective; b) defini ția susținută de materialismul
dialectic, potrivit c ăreia psihicul nu este materie propriu-zis ă, ci o însușire a
materiei superior organizate (creierul), anume o însuș ire reflectorie, de
natură ideală. În cazul monismului idealist, întâlnim, de asemenea, dou ă
definiții: a) una oferit ă de idealismul absolut sau obiectiv, potrivit c ăreia
psihicul individual este o form ă specifică de manifestare a spiritului
universal, a ideii absolute , care precede orice individ concret; b) cealalt ă,
susținută de idealismul subiectiv, care afirm ă că psihicul este un dat
imanent al individului concret și se proiecteaz ă din interior asupra lumii
externe în forma complexelor de senza ții. Obiectele externe apar în acest
caz doar în postura de factori declanș atori ai mecanismului de exteriorizare
a stărilor psihice individuale (Avenarius, Hume, Mach).
Constată m, așadar, că în înțelegerea și definirea psihicului, în genere,
a celui uman, în special, s-a creat o opoziț ie categoric ă și tranșantă între
punctul de vedere materialist și cel idealist spiritualist, opozi ție care s-a
menținut până în zilele noastre. A șa cum am v ăzut, o încercare de dep ășire
a reducționism
ului monist pe care se întemeia opozi ția celor dou ă orientări
a încercat-o modelul dualist, potrivit că ruia sufletul și corpul trebuie admise
și analizate ca entit ăți distincte, ireductibile și neintersectabile. Repudiat în
plan ontologic, modelul dualist se sus ține astăzi în plan epistemologic
(Eccles, 1980). Se afirm ă astfel că, cel puțin în scop epistemologic, psihicul

95trebuie considerat ș i analizat în sine , iar corpul (fizicul), respectiv creierul,
de asemenea trebuie studiat și explicat în sine.
Principiul complementarit ății interdisciplinare, apreciat ca esen țial în
paradigma cunoa șterii științifice contemporane, a dat na ștere unei alte
viziuni. Potrivit acesteia, una și aceeași realitate poate fi abordată la niveluri
și din unghiuri diferite; cu cât realitatea dat ă este mai complex ă, cu atât
crește numărul acestor niveluri și unghiuri particulare de abordare.
Se recunoa ște că psihicul uman este realitatea cea mai complex ă din
universul cunoscut nou ă până în prezent. Atunci, devine logic s ă admitem
că înțelegerea și explicarea lui reclamă o multitudine de niveluri și unghiuri
de abordare: biomecanic , biofizic, biochimic, fiziologic, psihologic,
sociocultural. Ca urmare, psihicul trebuie s ă fie obiect de studiu pentru mai
multe științe, fiecare urmând a releva un aspect particular sau altul. În acest
caz, psihologia nu este decât un m od posibil de abordare, neputându- și
aroga un rol exclusiv.
Această perspectiv ă metodologic ă, în loc să simplifice, complic ă și
mai mult sarcina definirii psihicului: el înceteaz ă astfel să fie ceea ce ne
spun separat științele implicate în abordarea lui, devenind o realitate
multiplă , o stare integrat ă sui generis a creierului.
Totuși, această paradigm ă are ș i un avantaj; ea relev ă inconsisten ța
atât a reduc ționismului monist, cât și a dualismului. Și oricât de radical ă ar
deveni paradigma complementarit ății interdisciplinare, psihologia nu poate
fi eliminat ă din procesul cunoa șterii vieții psihice. Vocea ei va continua s ă
se audă puternic și distinct în cadrul celorlalte discipline care pot emite
pretenții de a se ocupa, din unghiul lor de vedere, de studiul acestei realit ăți.
În acest caz, psihologia trebuie s ă realizeze două lucruri: a) s ă
demonstreze c ă ceea ce în țelege ea prin psihic este altceva sau ceva diferit
de ceea ce în țeleg celelalte științe (biofizica, biochimia, fiziologia,
sociologia); b) s ă nu hipostazieze și să nu absolutizeze „imaginea” sa
despre psihic, adic ă să nu izoleze fenomenele psihice de cele biofizice,
biochimice și fiziologice ale creierului sau de sursele externe de informaț ie.
După părerea noastr ă, psihologia nu poate satisface cerin ța de mai
sus decât dac ă părăsește paradigma tradiț ională, structurat ă pe opozi ția
spirit (con știință)-materie, și adoptă paradigma elaborat ă în cadrul
metodologiei cibernetico-sistemice. Esen țială pentru aceast ă paradigm ă
este exigen ța de relaționare, în cursul abord ării oricărui sistem real, a trei
dimensiuni: dimensiunea substanț ială (materială ) (M), dimensiunea

96energetică (E) ș i dimensiunea informa țională (I): S=f (M, E, I) sau
S = {M ∩ E ∩ I} sau S = |M → E → I|.
În care din cele trei dimensiuni poate fi încadrat psihicul? R ăspunsul
corect nu este decât unul singur, și anume: psihicul se circumscrie
dimensiunii informaționale . N.Wiener (1948) a demonstrat c ă informația
este o determina ție obiectiv ă și intrinsec ă a Universului, distinct ă de
substanță și de energie. „Informa ția este informa ție; ea nu este nici materie,
nici energie”, accentua N.Wiener. Ca determinaț ie obiectiv ă a Universului,
informația își dezvăluie caracterul ei absolut . Nefiind nici materie, nici
energie, ea pune în eviden ță independen ța sa față de cele dou ă dimensiuni.
Ca fenomen real, ea nu se poate îns ă realiza ș i manifesta decât în cadrul
comunicării sistemului dat cu mediul ambiant (S ←→M) sau cu un alt sistem
(S1←→S2). În afara procesului efectiv al comunic ării, informa ția rămâne în
stare latent ă (o simplă potență). Relevându-se în și prin comunicare,
informația reclamă existența unui anumit suport fizic substan țial-energetic.
Independen ța ei față de substan ță și energie devine, în acest caz, relativă.
Purtătorul fizic al informa ției poartă numele de semnal .
Spre deosebire de substan ță și energie, informa ția este lipsit ă de
proprietăți sensibile (volum, greutate, form ă, gust, miros, în ălțime, timbru,
culoare etc.) ș i nu poate fi perceput ă în mod direct prin nici un organ de
simț.
Constatarea prezen ței sau absen ței ei o realiz ăm în mod indirect, prin
intermediul efectelor sale la nivelul sistemului receptor (destinatar). Cum
anume? Analizând și evaluând semnul modific ărilor stării iniț iale a
sistemului. Pentru a facilita o asemenea opera ție, Wiener define ște
informați a ca măsură a gradului de organizare în opoziție cu entropia, care
este măsura gradului de dezorganizare . Organizarea se leag ă apoi de
reglare, adic ă de ansamblul „ac țiunilor” sau „transform ărilor” prin
intermediul c ărora un sistem este readus dintr-o stare de oscila ție sau de
dezechilibru într-o stare de echilibru, sau dintr-o stare de organizare mai
slabă într-o stare de organizare mai bun ă. Atunci când procesul de reglare
se realizeaz ă de către sistemul însu și, el capătă denumirea de autoreglare.
Așadar, informa ția se va obiectiva și va putea fi evaluat ă prin
intermediul proceselor de reglare (autoreglare) și organizare (autoorganizare)
în cadrul sistemului considerat.

97Ca factor de reglare și organizare, informa ția ne dezvă luie o
dimensiune cantitativă (statistico-matematic ă) și una calitativă (semantic ă
și pragmatic ă). Dimensiunea cantitativ ă leagă informația de starea de
incertitudine sau de nedeterminare a si stemului receptor (sau observator) în
raport cu rezultatul sau deznod ământul desf ășurărilor într-un câmp de eve-
nimente. Se spune c ă, din punct de vedere obiectiv , statistico-matematic, se
realizează o cantitate de informa ție dacă mesajul recep ționat reduce starea
inițială de incertitudine a subiectului în leg ătură cu întâmplarea produs ă la
nivelul câmpului dat de evenimente. De exemplu, dac ă pe un anumit traseu
circulă un singur num ăr de tramvai, apari ția și perceperea num ărului
respectivului mijloc de transport nu con ține nici o cantitate de informa ție,
întrucât, în situa ția dată , nu avem de a face cu nici o incertitudine, în
câmpul de evenimente existând doar evenimentul sigur . Pentru a se realiza
o cantitate de informa ție, este necesar ă existența a cel puț in două
eveni
mente, rezultate sau st ări posibile, adic ă ale căror posibilit ăți să fie mai
mari decât zero (p(W i)›0).
Pe acest temei, s-a convenit ca m ăsurarea cantit ății de informa ție, în
plan statistico-matematic, s ă se realizeze ca func ție logaritmic ă (monoton
crescătoare) de numărul evenimentelor elementare independente și de
probabilitățile lor. Cl. Shannon (1948) a dat, în acest sens, urm ătoarea
formulă devenită clasică:
∑
=− =n
1 i2pi log pi H ,
unde H = simbolul entropiei, pi = probabilit ățile individuale ale
evenimentelor ce compun situa ția dată , log 2 = logaritmul în baza 2, care
impune drept unitate de m ăsură bitul (binary digit ), semnul „ – ” în fa ța
însumării (∑) vine să compenseze faptul c ă valorile logaritmice ale (pi)
sunt negative, informa ția ca măsură neputând fi decât pozitiv ă.
Comentând con ținutul formulei de mai sus, N. Wiener afirma c ă
„informaț ia este egală cu entropia luat ă cu semn schimbat”. Aceasta se
corelează cu definirea anterioar ă a informa ției, ca măsură a gradului de
organizare, și a entropiei, ca m ăsură a gradului de dezorganizare. Din
aserțiunea de mai sus, deducem c ă unei creșteri a cantităț ii de informa ție
într-un sistem îi va corespunde o descre ștere a cantit ății inițiale de entropie.
Analiza dinamicii cantit ății de informa ție a condus la formularea
următoarelor legi generale, extrem de importante pentru aplicarea teoriei
informației la studiul sistemelor reale:

98a. Când num ărul evenimentelor într-un câmp de evenimente este egal cu
1, cantitatea statistico-matematic ă de informa ție va fi egal ă cu 0, I= log 2 = 0;
b. Cantitatea maxim ă de informa ție furnizat ă la o alegere binar ă se
realizează în cazul unui experiment cu dou ă rezultate egal posibile (ex.,
experimentul de aruncare a monedei; c ăderea unei fe țe sau a celeilalte este
echiprobabil ă:21p=), I = log 22 = 1 bit;
c. Cantitatea cea mai mare de informa ție se încorporeaz ă în situațiile
cu evenimente (sau st ări) echiprobabile și independente;
d. Pe măsură ce, într-un câmp de evenimente, probabilitatea unui
eveniment tinde s ă domine asupra probabilit ăților celorlalte evenimente,
cantitatea de informa ție tinde să descreasc ă;
e. Într-un câmp de evenimente dependente, cu probabilit ăți
condiționate, cantitatea de informa ție este mai mic ă decât într-un câmp cu
același număr de evenimente, dar indepe ndente unele de altele;
f. Într-un câmp de N evenimente, dac ă probabilitatea unuia din ele
este egală cu 1, cantitatea de informa ție va fi egal ă cu 0.
Dimensiunea calitativ ă a informa ției se relev ă prin raportarea
semnelor sau a mesajului la organizarea intern ă și stările de necesitate
(sarcinile de reglare) ale sistemului destinatar, în cazul nostru, acesta fiind
subiectul uman. Ea se concretizeaz ă în latura semantică și latura
pragmatic ă (fig. 4).

latura calitativă
(pragmatic ă)

latura cantitativ ă
(statistic ă)

latura calitativ ă
(semantic ă)

Fig. 4. Schema rela ției dintre laturile informa ției

99Latura semantic ă rezidă în relevarea ș i corecta descifrare (în țelegere)
a conținutului mesajului. Semnifica ția este o determina ție calitativă care
rezultă din stabilirea, în procesul comunic ării, a unei leg ături funcționale de
designare-reprezentare între semn (construct simbolic) și obiect (realitate
extralingvistic ă). Ea nu exist ă în sine , ca dat obiectiv independent, ci se
elaborează exclusiv în procesul comunic ării în plan istoric sau actual-
ontogenetic, circumscris unei situa ții semiotice bine determinate, care
presupune articularea urm ătoarelor elemente: obiect (sursa) → mesajul
(informația = imagine, idee) → semnul (ex., cuvântul, un simbol sau o
relație matematic ă) → sistem destinatar (receptor) (fig. 5).

imagine

obiect cuvânt

Fig. 5. Schema situa ției semiotice

În cazul comunic ării umane, semnifica ția se define ște în mai multe
feluri:
a. ca lucru a c ărui denumire (designare) este semnalul;
b. ca însușire sau proprietate a lucrurilor;
c. ca imagine, concept, idee;
d. ca relație:
• între semne;
• între semn și obiect;
• între semn și ideea despre obiect;
• între semn și acțiunile subiectului cu obiectele;
• între oameni care comunic ă între ei cu ajutorul semnelor
(A. Schaff, 1966).
Semnul este purtătorul fizic al semnifica ției. În calitate de semne, pot
apărea literele alfabetului limbii naturale ( ex., A= „obi ect rotund”,
B = „obiect cubic”, C = „obiect ro șu”, D = „obiect galben” → A∩C =

100„clasa obiectelor rotunde de culoare ro șie”, B∩D = „clasa obiectelor de
culoare galben ă”, cuvintele limbajului natural, cifre, gesturi, figuri
geometrice, sunete, lumini etc.). Studiul apari ției, evolu ției și „vieții”
semnelor în cadrul comunic ării umane face obiectul unei științe speciale
denumită semiotică.
Semnele se leag ă întotdeauna de un anumit con ținut al gândirii ș i
activității omului, având aceea și semnifica ție pentru to ți indivizii angaja ți în
procesul comunic ării. Ele fiin țează și se definesc în cadrul comunică rii; în
afara comunic ării, semnele devin simple obiecte sau fenomene naturale.
Pentru a avea un control mai riguros asupra înc ărcăturii de sem-
nificație, s-a introdus și noțiunea de cantitate semantic ă de informa ție (Is).
Aceasta se define ște ca măsură a transform ării tezaurului intern( θ) al
receptorului (R) sub ac țiunea mesajului recep ționat (T).
Cu alte cuvinte, fiec ărui text (T) admisibil la intrare i se asociaz ă un
operator (P) care ac ționează asupra tezaurului ( θ). Există mesaje
decodificabile , a căror receptare determin ă o transformare orientat ă și
selectivă a tezaurului ( θ), destinatarul extr ăgând astfel o cantitate real ă de
informație (din punct de vedere semantic), și mesaje nedecodificabile , a
căror recepție nu provoac ă nici o modificare cu adres ă „a tezaurului” (θ ),
destinatarul neputând extrage nici o cantitate semantic ă de informa ție. Este
deci posibil ca, în plan obiectiv, statistico-matematic, s ă existe o cantitate
mare de informa ție, iar în plan semantic, datorit ă inexisten ței tezaurului
adecvat, să nu se extrag ă nici o cantitate de informa ție.
Datorită dependen ței sale de tezaurul intern al destinatarului,
cantitatea semantic ă de informa ție a unuia ș i aceluiași mesaj nu este
invariantă, ci crește sau descre ște în func ție de „capacitatea” de deco-
dificare-integrare a acestuia.
Cu cât tezaurul respectiv este mai bogat și mai bine structurat, cu atât
cantitatea semantic ă de informa ție pe care o va extrage din mesajul dat va fi
mai mare, și invers. De exemplu, un destinatar avizat, posedând o preg ătire
prealabilă într-un anumit domeniu, va extrage dintr-un discurs referitor la
acel domeniu o cantitate semantic ă de informa ție considerabil mai mare
decât unul novice. Este posibil ca, în raport cu un anumit destinatar,
mesajul considerat s ă atingă limita superioar ă a decodific ării lui ș i ca
prezentarea lui ulterioară să nu mai furnizeze nimic în plus, tezaurul
asimilându-l necondi ționat fără a-și mai pune în func țiune operatorii de
testare-identificare. Putem, a șadar, formula urm ătoarea schem ă de

101principiu: un tezaur primitiv nu extrage aproape nimic (nici o semnifica ție)
din mesajul primit; un tezaur bine elaborat decodific ă mai complet mesajul
și extrage din el maximum de cantitate semantic ă de informa ție.
Latura pragmatic ă a informa ției se eviden țiază c a u r m a r e a
interpretă rii mesajului prin prisma „interesului” sistemului destinatar.
Prezentă la toate sistemele biologice, latura pragmatic ă atinge adev ărata sa
relevanță la nivelul omului. Pentru subiectul uman se afirm ă în toată
amploarea sa dublul caracter al proces ării informa ției externe: a) o pro-
cesare obiectiv ă, prin intermediul c ăreia se realizeaz ă o cunoaștere a lumii
externe așa cum este ea, independent de st ările interne de necesitate
(motivație) ale subiectului; b ) o procesare condi ționată de subiect , impusă
de satisfacerea st ărilor proprii de necesitate (motiva ție). Aceasta din urm ă
determină utilitatea mesajului (informa ției) pentru satisfacerea st ărilor
proprii de necesitate ale subiectului. Cum utilitatea se poate dovedi a fi mai
mare sau mai mic ă, s-a introdus no țiunea de cantitate pragmatic ă de
informație (Ie). Determinarea ei se face prin rela ționarea a dou ă
probabilități: probabilitatea atingerii obiectivului (scopului) înaintea primirii
mesajului ( pa) și probabilitatea de atingere a scopului dup ă primirea
mesajului ( pu). Astfel, se poate afirma c ă mesajul con ține o cantitate
pragmatic ă de informa ție dacă cea de a doua probabilitate devine mai mare
decât prima, adic ă dacă el permite subiectului s ă se apropie de obiectul
propus sau s ă-și diminueze starea actual ă de necesitate: (pu›pa). Func ția de
utilitate a informa ției se situeaz ă pe continuumul valoric cuprins între 0 și 1.
Sunt posibile câteva variante:
a. dacă pa este 0 , iar dup ă primirea mesajului Ti ea rămâne
neschimbat ă, pu=pa, atunci cantitatea pragmatic ă de informa ție extrasă va
fi egală cu zero;
b. dacă pa era pozitiv ă (să zicem, pa=0,50), iar mesajul primit, Ti, o
diminueaz ă, pu devenind, s ă spunem, 0,20, acest mesaj nu numai c ă va fi
lipsit de utilitate, dar devine pur și simplu entropie, amplificând starea
inițială de tensiune și dezordinea din siste mul destinatar (ex.: fiind însetat și
aflându-te într-o zon ă necunoscut ă, decizi s-o apuci într-o anumit ă direcție
pentru a g ăsi o sursă de apă și te apropii la 500 m de ea; în acest punct
întâlnești o persoană care, rău intenț ionată , îți indică o altă direcție, unde nu
există nici o surs ă de apă; mesajul transmis, în loc de utilitate, poart ă în sine
entropie);

102c. dacă pa este foarte mic ă (ex., 0,10), iar dup ă primirea mesajului pu
crește semnificativ (ex., ajunge la 0,70), cantitatea pragmatic ă de informa ție
este mare;
d. dacă pa este foarte mic ă, iar după primirea mesajului sistemul î și
satisface integral starea de necesitate, cantitatea pragmatic ă de informa ție
va fi maxim ă (Ie=1).
Relația dintre cele trei laturi ale informa ției – cantitativ ă (statistico-
matematic ă), semantic ă și pragmatic ă – este de concentricitate. Cum ne
arată figura 4, sfera cea mai larg ă o are latura cantitativ-extern ă, punerea ei
în evidență reclamând cel mai mic num ăr de condi ții; în ordine, urmeaz ă
sfera laturii semantice, a c ărei realizare presupune existen ța unui num ăr mai
mare de condi ții; sfera cea mai restrâns ă o are latura pragmatic ă, a cărei
realizare reclam ă un număr și mai mare de condi ții.
Datorită capacității sale proiectiv-anticipative, omul tinde s ă
lărgească în per
manență sfera celor dou ă laturi calitative ale informa ției –
semantică și pragmatic ă –, găsind și atribuind sensuri și utilităț i oricăror
fenomene și evenimente din lumea extern ă.
Prezentarea mai pe larg a conceptului de informa ție a urmărit să ofere
punctele de sprijin și argumentele de baz ă în favoarea definirii naturii
ontologice a psihicului ca realitate eminamente informa țională.
Vom afirma, a șadar, că psihicul apare, exist ă și se manifest ă ca o
modalitate informa țională specifică, legată de un mecanism specializat în
recepționarea și procesarea semnalelor despre st ările mediului extern și
intern al organismului, sistemul nervos, creierul . Principala func ție a
sistemului nervos este cea de semnalizare, designare, simbolizare, prin
intermediul c ăreia se stabilesc legă turi de ordin semantic și pragmatic între
evenimente, între sarcinile curente de reglare ale organismului și
proprietățile diverșilor stimuli din mediul extern. Or, psihicul este expresia
cea mai pur ă a acestei fu ncții. Esența lui rezid ă tocmai în relevarea
conținuturilor informa ționale și semnifica țiilor semnalelor procesate la
nivelul creierului.

103

Fig. 6. Schema principalelor niveluri evolutive ale psihicului
Criteriul obiectiv esen țial pe baza c ăruia putem delimita evolutiv
apariț ia informa ției de tip psihic este prezen ța funcției de semnalizare și a
activității de explorare-investigare a mediului . Prin semnalizare, vom
înțelege stabilirea de c ătre organism a unei leg ături cu sens și cu valoare
adaptativă între stimulii primari, biologice ște esențiali – alimentari, nocivi,
cei legați de reproducere etc. – ș i stimulii secundari, în sine neutri (sonori,
luminoș i, mecanici etc.). Stabilirea unei asemenea leg ături devine imperios
necesară o dată cu trecerea de la modul de existen ță static, propriu regnului
vegetal (planta îș i duce existen ța într-un loc fix, ea nedispunând de
capacitatea și libertatea de a și-l schimba), la modul de existen ță mobil,
propriu regnului animal. Pentru un asemenea mod de existen ță este
caracteristic faptul c ă elementele necesare supravie țuirii – în speță , hrana și
apa – nu sunt date de-a gata într-un loc fix, ci sunt dispersate în spa țiu, amoebă

104animalul trebuind s ă le depisteze ș i să le identifice singur, deplasându-se
într-o direc ție sau alta și explorând permanent mediul ambiant. Rezolvarea
acestei sarcini ar fi imposibil ă fără existența și dezvoltarea func ției de
semnalizare. Se constată că apariț ia acestei func ții însoțește procesul
desprinderii regnului animal de cel vegetal și ea îș i va crea mecanismul
capabil s-o realizeze la un nivel de performan ță din ce în ce mai ridicat.
Mecanismul respectiv va fi reprezentat de sistemul nervos, de a c ărui
dezvoltare ulterioar ă va depinde în mod direct dezvoltarea psihicului în
plan filogenetic.
Iar dezvoltarea psihicului va consta, în esen ță, în diversificarea,
perfecționarea și specializarea continu ă a funcției de semnalizare,
designare, simbolizare, proces ce va atinge cotele valorice cele mai ridicate
la nivelul fiin ței umane (fig. 6).
Definirea psihicului ca o modalitate specific ă de informa ție este
justificată și de faptul c ă el, ca ș i informația, se manifest ă pretutindeni ca
factor de reglare, de optimizare a rela ției organismului cu lumea extern ă. Pe
scară filogenetic ă se pune pregnant în eviden ță dependen ța nivelului de
organizare și performan ță a co mportamentelor adaptative de gradul de
dezvoltare psihic ă.
Apoi, ca ș i informația, psihicul este lipsit de propriet ăți sensibile,
prezența lui înregistrându-se nu direct, ci prin intermediul modific ărilor pe
care le produce în starea tabloului comportamental al organismului:
• ca și informația, psihicul, fiind ireductibil la materie și la energie,
este dependent de acestea: realizarea oric ărui proces psihic reclam ă un
mecanism neurofiziologic specific și producerea unor transform ări
energetice congruente; în anumite procese psihice, ca de pild ă în gândire,
autonomia informa ției în raport cu energia iese mai puternic în evidență ; în
altele, de exemplu, în st ările emoționale și motivaționale, autonomia
informației în raport cu energia este mai pu țin eviden țiată, tensiunile
energetice tinzând s ă domine;
• ca și informația, psihicul nu se constituie și nu se poate exprima ca
atare decât în cadrul comunic ării individului cu lumea extern ă:
comunicarea reprezint ă laboratorul în care se pl ămădește întreaga via ță
psihică în ipostaza sa de structur ă informațională supraordonat ă în sistem ul
organismului;
• ca și informația, psihicul nu se uzeaz ă și nu se epuizeaz ă prin
comunicare (desf ășurare), ci, dimpotriv ă, se conserv ă și se consolideaz ă

105(scriitorul nu- și „golește sufletul” prin c ărțile pe care le scrie, ci, dimpotriv ă,
și-l îmbogăț ește);
• informația procesat ă și fixată pe un suport fizic poate fi conservată
la infinit, dac ă suportul respectiv, în sine perisabil, este regenerat sau
înlocuit cu altul, pe m ăsura uzării lui; aceea și proprietate o posed ă și
structura psihic ă. Ea ar putea fi perpetuat ă la infinit, dac ă suportul s ău
normal ar fi regenerabil sau înlocuibil din mers.
Considerarea psihicului ca fenomen informa țional permite s ă se dea
consistență și sens opera țional și definiției derivate din teoria reflect ării,
potrivit căreia „psihicul este reflectarea ideal-subiectiv ă a lumii obiective”.
A interpreta ontologic psihicul, ca reflectare stricto sensu, înseamn ă a
limita posibilitatea de explicare a structurilor superioare ale con științei,
respectiv, a gândirii formal-abstracte, unde nu mai opereaz ă principiul
asemănării, al reprezent ării imagistice. Numai defini ția informa țională
oferă prem
isele logice necesare pentru dep ășirea acestei limite impuse de
imagistica reflectorie, întrucât numai ea rezoneaz ă cu constructivismul,
simbolizarea și formalizarea abstractizant ă care devin determina ții esențiale
ale organiz ării psihicului uman.

5.2. CARACTERISTICILE PSIHICULUI UMAN
Ca modalitate informa țională specifică și, implicit, ca o nouă formă a
vieții de rela ție la nivelul regnului animal, psihicul ne apare ca un
continuum pe care se delimiteaz ă și se individualizeaz ă un număr imens de
gradații și trepte evolutive. Psihicul uman reprezint ă segmentul superior al
acestui continuum. Sub el se întinde „universul” psihicului animal.
Raportul dintre cele dou ă segmente a constituit obiect de aprinse dispute în
psihologie și nici în prezent nu se poate spune c ă s-a ajuns la un punct de
vedere unanim împă rtășit. Ca și în alte probleme, nu s-a putut evita
ciocnirea tendin țelor opuse, unilateral absolutizante: o prim ă tendință
inspirată din filosofia idealist ă și din teologie absolutizează într-atât
deosebirile dintre psihicul uman și cel animal, încât se consider ă două
realități distincte și neraport abile; cea de a doua tendin ță, opusă primei, îș i
trage originea din biologia evolu ționistă a lui Darwin ș i va absolutiza ase-
mănările, deosebirile fiind declarate pur cantitative, neesen țiale. În plan
metodologic, prima tendin ță excludea orice transfer de date sau explica ții
de la psihicul animal la cel uman sau de la cel uman la cel animal. În schimb, cea de a doua permite un astfel de transfer în ambele sensuri și într-o

106asemenea m ăsură, încât în explicarea comportamentului animal se invoc ă
fără rezerve voin ța, intenția, iubirea sau ura, iar în explicarea
comportamentului uman se invoc ă la fel de direct și categoric instinctul,
iraționalul, impulsivitatea, incon știentul.
Cum se întâmpl ă mai întotdeauna în asemenea probleme, adev ărul
științific se afl ă undeva la mijloc. Prin urma re, psihicul uman trebuie
considerat și ca făcând parte din continuumul ge neral al psihicului, dar și ca
reprezentând un moment de discontinuitate evolutiv ă. Lui îi vor fi proprii
toate tră săturile și determina țiile psihicului în general, dar va dobândi și
trăsături și determina ții specifice, calitativ noi, superioare. Tr ăsăturile și
determina țiile generale le putem rezuma în urm ătoarele: natura infor-
mațională, funcție a sistemului nervos, constituirea în procesul comunic ării
organismului în mediul extern, func ție de semnalizare-designare, cu rol de
reglare în dinamica rela ției organismului cu mediul. Pe baza lor, în mod
logic, se pot stabili asem ănări între psihicul uman și cel ani mal. Între
anumite limite, studiul comportamentul ui animal poate oferi date impor-
tante pentru în țelegerea unor aspecte ale comportamentului uman. Admi-
terea asem ănărilor nu trebuie s ă conducă la reducerea comportamentului
uman la cel animal sau la ridicarea comportamentului animal la nivelul
celui uman.
În cursul compara ției, nu trebuie s ă se piardă din vedere faptul c ă
înseși trăsăturile și determina țiile generale ale continuumului psihic au
înregistrat modific ări semnificative, în ceea ce prive ște valorile și
modalitatea concretă de realizare, ele nefiind, a șadar, identice pe toate
treptele evolu ției.
Cu cât două trepte sunt mai îndep ărtate una de alta, cu atât diferenț ele
dintre ele sunt mai mari, și invers, cu cât ele sunt mai apropiate, cu atât
aceste diferen țe vor fi mai mici, iar asem ănările mai mari. Treapta animal ă
cea mai apropiată de treapta uman ă este cea a maimu țelor antropoide și, în
primul rând, a cimpanzeului. Diferen țele dintre cele dou ă trepte sunt
incomparabil mai mari și din punct de vedere cantitativ și calitativ decât
diferențele dintre treapta maimuț elor antropoide și treapta imediat de sub ea
a maimuțelor inferioare sau a delfinilor. Putem afirma c ă apariț ia o mului
reprezintă un moment de discontinuitate , de salt calitativ pe traiectoria
evoluției.
Și cum apariț ia psihicului o punem pe seama constituirii unui nou
mod de existență , prin desprinderea regnului animal din regnul vegetal, și

107apariț ia psihicului uman se leag ă de desprinderea din seria animal ă a unei
noi ramuri evolutive, ramura lui homo sapiens sapiens și de constituirea
unui nou mod de existen ță – cel sociocultural . Evoluția naturală , biologică
a creat ceea ce, în termenii informaticii, am putea denumi hardware- ul
capabil să ridice la un nivel superior rela ționarea organismului cu mediul ( și
procesarea informa ției). Principalele elemente de hardware , care asigur ă
premisele indispensabile ale realiz ării noii forme a psihismului – psihismul
uman –, sunt creierul (creierul uman, a c ărui superioritate în organizarea
structural-func țională am demonstrat-o mai sus) și poziția bipedă , care a
permis lărgirea orizontului vizual și folosirea membrelor superioare exclu-
siv pentru func ții instrumental-obiectuale, de creare și utilizare a uneltelor.
Mediul sociocultural este cel care determin ă elaborarea software -ului,
adică a programelor logice interne de procesare integrare și interpretare a
conținuturilor informa ționale.
Organizarea psihic ă de tip uman nu s-a constituit în forma ei
completă și definitiv ă o dată cu apariț ia primilor reprezentan ți ai specie i
homo sapiens sapiens și a primelor structuri ale mediului sociocultural,
astfel încât, ulterior, s ă nu mai fi avut loc decât un simplu proces de
reiterare și transmitere a ei de la o genera ție la alta. Dimpotriv ă, constituirea
ei are un caracter evolutiv-istoric, multistadial. Forma ini țială a acestei
organizări este embrionar ă, ea fiind mai apropiat ă de cea a cimpanzeului
decât de cea a omului adult din epoca modern ă. Spre deosebire de seria
animală, unde pattern -ul de baz ă al organiz ării psihocomportamentale
rămâne relativ acela și de la o genera ție la alta în cadrul aceleia și specii, în
seria evolutiv ă umană acesta va suferi modific ări semnificative de la o
etapă istorică la alta. Sursa principală a unei atare variabilit ăți o constituie
însăși dinamica mediului sociocultural. Ritmul și amplitudinea schim-
burilor în configura ția mediului sociocultural au sporit aproape în progresie
geometric ă, impunând restructur ări tot mai profunde în sfera vieț ii psihice a
noilor genera ții. În epoca actual ă, aceste schimb ări au devenit atât de rapide
(volumul informa ției se dubleaz ă la fiecare 10 ani), încât chiar una și
aceeași generație este obligat ă să-și r estructureze de mai multe ori în timpul
vieții sistemele de cunoș tințe, de atitudini și mentalități elaborate în cursul
anilor de ș coală și al adolescen ței.
Putem, așadar, afirma c ă prima caracteristic ă definitorie a psihicului
uman o constituie pregnantul s ău dinamism evolutiv .

108Dacă , în plan biologic, evolu ția omului se consider ă demult încheiat ă,
nemaifiind înregistrate modific ări semnificative nici în constitu ția fizică,
nici în anatomia creierului de când a ap ărut homo sapiens sapiens, în plan
psihic , evoluția a rămas permanent deschis ă, amplificându- și tot mai mult
spațiul de variabilitate intergenera ții și interindividual ă.
O a doua caracteristic ă a psihicului uman, care-l deosebe ște
fundamental de psihicul animal o constituie extraordinara lui complexitate .
Este unanim admis ă teza că psihicul uman reprezint ă cel mai complex
sistem dintre toate sistemele reale cunoscute nou ă până la ora actual ă.
Această complexitate se realizeaz ă atât în plan structural-arhitectonic,
cât și în plan func țional.
Din punct de vedere structural, sistemul psihic uman (SPU) posed ă
cea mai mare eterogenitate modal ă și cea mai întins ă plajă de variabilitate
valorică a componentelor de baz ă în plan interindividual.
Pe lângă componentele primare, care sunt, într-o formă sau alta,
prezente și la animale, psihicul uman are în alc ătuirea sa, în cea mai mare
parte, componente proprii numai lui, de genul proceselor secundare
superioare: gândirea logic ă, bazată pe principiul generaliz ării, abstractiz ării
și formaliz ării, imagina ția creatoare, memoria istoric ă, limbajul articulat,
funcția decizională , voința deliberativ ă, motivația sociocultural ă, funcția de
valorizare (axiologic ă), emoțiile și sentimentele superioare de ordin estetic
și sociomoral, tr ăsături caracteriale, complexe structuri aptitudinale de
execuție și creație. Acestea vor genera și vor susține din interior o gam ă
aproape infinit ă de comportamente și activități, după care se obiectiveaz ă în
ultimă instanță superioritatea omului în raport cu animalul.
Complexitatea structural ă a sistemului psihic uman iese ș i mai
pregnant în relief dac ă prezentăm schema logic ă de organizare intern ă a lui.
Aceasta se dispune atât pe vertical ă (ierarhic), cât și pe orizontal ă (fig. 7).
Dimensiunea vertical ă ne dezvăluie caracterul plurinivelar al organiz ării
interne, deli
mitarea principalelor subsisteme după criteriul inferior-superior,
primar-secundar. Si ntetizând datele și punctele de vedere produse de
evoluția anterioar ă a psihologiei, vom identifica trei niveluri esen țiale ale
organizării sistemului psihic uman: nivelul inconș tient, nivelul subcon știent
și nivelul con știent.

109

Fig. 7. Schema-bloc a celor trei sfere care compun psihicul uman

Trebuie să subliniem aici c ă, în forma ei elaborat ă, ideea organiz ării
ierarhice multinivelare a vie ții psihice a omului apar ține școlii psihanalitice
și, în primul rând, creatorului acestei școli – S. Freud, prin introducerea
celor trei instan țe, dispuse pe verticală : Sinele (id-ul), Supra-eul (super ego )
și Eul (Ego).
Astăzi, noțiunea de „organizare multinivelar ă” se aplic ă nu numai
sistemului psihic în ansamblu, ci și funcțiilor și proceselor particulare,
începând cu senza ția și terminând cu procesele superioare ale gândirii.
Nivelul inconș tient. Referiri la existen ța unor fenomene psihice
inconștiente găsim încă în sec. XVII, la Leibniz, care vorbea despre
existența „percepțiilor mici”, care se produc sub pragul de conș tientizare și
pot influen ța mersul percep ției și gândirii con știente. Mai târziu, Maine de
Biran (1766-1824) transform ă noțiunea de „percepț ii mici” în cea de MAXIMA OBSCURITATE
A INCON ȘTIENTULUI

110„percepții obscure”, întrucât despre conț inutul lor subiectul nu poate s ă
relateze nimic în mod direct. La rândul s ău, G. Fechner (1801-1887),
studiind rela ția dintre intensitatea stimulului și intensitatea sau claritatea
senzației, introduce termenul de „senza ții subliminale”, care ca atare nu
reușesc să se individualizeze în câmpul con științei, dar influen țează prin
potențare sau diminuare (induc ția negativ ă) pe cele con știentizabile în
momentul dat.
Helmholtz (1897) va merge și mai departe, sus ținând existenț a unor
raționamente incon știente și explicând cu ajutorul lor fenomenul insight –
găsirea instantanee a solu ției la o problem ă.
În filosofie, ideea existen ței unei vie ți psihice incon știente sau
iraționale a fost și mai amplu sus ținută și dezvoltat ă în lucrările unor mari
gânditori ai sec. XIX, precum Schelling, Schopenhauer, Nietzsche,
Hartman. În interpretarea omului, s ec. XIX a dus deja la formularea opo-
ziției dramatice între ra țional și irațional, între omul-uman și omul-bestie .
Cele două entități sunt prez
ente în structura fiec ărei persoane individuale
concrete, dar raportul de for ță dintre ele este variabil și, de aceea,
controversabil. În interpretarea ac estui raport, din nou vom asista la
confruntarea a dou ă tendințe unilateral-absolutizante și, implicit, reciproc-
exclusive: tendința raționalistă, care va afirma predominarea absolută a
forței raționalului asupra iraț ionalului, a con știentului asupra incon știen-
tului, și tendința iraționalistă , care sus ținea predominarea absolut ă a
iraționalului, a instinctului, a „bestiei” asupra ra ționalului, a con știentului, a
umanului.
Pe fondul acestei confrunt ări filosofice, S. Freud se va apleca în mod
sistematic, de pe pozi țiile omului de știință, asupra fenomenelor psihice
inconștiente, realizând pentru prima dat ă o analiză, descriere ș i interpretare
închegate, coerente ale acestei realit ăți. Meritul principal al lui Freud rezidă
în aceea că a reușit să spargă tiparele și zidul prejudec ăților, în interiorul
căruia se cantonase psihologia vremii, demonstrând necesitatea includerii în
psihicul uman a incon știentului, ca o component ă bazală și esențială pentru
dinamica personalit ății și comportamentului cotidian.
În evaluarea și stabilirea rolului incon știentului în determinarea
comportamentului și activității personalităț ii umane, Freud a îmbr ățișat linia
filosofică a iraționalismului.

111Astfel, el va conferi incon știentului rolul esen țial în structura
„aparatului psihic”, pe seama elementelor și forțelor lui fiind pus ă întreaga
gamă a manifestă rilor și activităților omului, inclusiv a celor de crea ție.
Și dacă, până atunci, psihologia p ăcătuia prin faptul c ă-și limita
domeniul exclusiv la studiul fenomenelor psihice con știente, concep ția lui
Freud avea s ă-și dovedeasc ă vulnerabilitatea și slăbiciunea printr-o limitare
inversă, afirmând c ă adevăratul obiect de studiu al psihologiei îl reprezint ă
inconștientul.
În contextul dat, pe noi ne intereseaz ă contribu ția concretă a lui
S. Freud la aprofundarea studiului și analizei structurii și conținutului
inconștientului, ca prim nivel al sistemului psihic uman. Și nu este nici o
exagerare dac ă afirmăm că ceea ce se cunoa ște la ora actuală , în această
problemă, se datore ște aportului școlii psiha nalitice.
Astfel, sintetizând datele reprezentan ților acestei școli, obț inem un
tablou extrem de complex al incon știentului uman. În cadrul acestui tablou,
se delimiteaz ă, din punct de vedere modal, dou ă forme: inconștientul
colectiv și inconș tientul individual . Pentru Freud, importan ța cea mai mare
o are incon știentul individual, cel col ectiv constituind o platform ă mai mult
sau mai puț in neutră; în schimb, pentru C. Jung, rolul activ și determinant
în dinamica personalit ății îl joacă inconștientul colectiv, la a c ărui analiză
de structur ă și conținut el și-a adus o contribuț ie decisivă .
Inconștientul colectiv este alcătuit din elemente de ordin afectiv,
motivațional, cognitiv și executiv-instrumental (acestea din urm ă în forma
unor scheme interne de r ăspuns și comportament), constituite în cursul
evoluției istorice a speciei umane ș i conservate în straturile profunde ale
memoriei. În pofida discontinuit ății marcate de indivizii concre ți în
succesiunea genera țiilor (timpului), umanitatea prezint ă în sine ș i o anumit ă
unitate și continuitate, care se vor manifesta legic și irezistibil în tendinț a
indivizilor de a se c ăuta veșnic, de a se recunoa ște și de a realiza o existen ță
de grup, comunitar ă. La nivelul fiec ărui om, se pune în eviden ță o memorie
a speciei, înn ăscută , și o memorie individual ă, structurat ă în timpul
ontogenezei.
După Jung, elementele vie ții psihice ancestrale se articuleaz ă în
veritabile matrici sau tipare, denumite de el arhetipuri, care vor ghida din
interior, într-un sens imperativ, procesul pl ămădirii personalit ății de
suprafață a individului. Ca întregul edificiu al vie ții psihice, arhetipul este
alcătuit pe principiul interac țiunii antagonice între for țele constructive (ale

112vieții) și cele distructive (ale mor ții), între for țele binelui ș i cele ale ră ului,
între iubire și ură. În arhetip, ca expresie structurat ă a inconștientului
colectiv, se afl ă practic ceea ce în mod curent se nume ște destin .
Inconștientul individual , așa cum a fost el analizat de S. Freud, se
compune din dou ă segmente, cu con ținut și rol diferit în dinamica siste-
mului personalit ății, și anume: inconștientul primar , înnăscut, și
inconștientul secundar , dobândit.
Primul este legat și exprimă natura biologic ă a omului. El include
tendințele, pulsiunile, și instinctele primare, legate de asigurarea
supraviețuirii și echilibrului fiziologic al organismului. Este structurat dup ă
principiul pl ăcerii ș i al reducerii necondi ționate a st ărilor interne de tensiune
și frustrație. În centrul tuturor elementelor componente, Freud a a șezat
instinctul erotico-sexual sau complexul libidoului . Motivându- și opțiunea,
Freud afirm ă: „dacă acest instinct nu ar fi cel mai important, atunci actul
procreării nu ar începe cu el”. Freud confer ă noțiunii de libidou un sens mai
larg, de energie vital ă nobilă, care stă la baza tuturor proceselor de
dezvoltare și organizare a personalit ății. Componenta sexual-genital ă nu are
decât un rol particular și, implicit, limitat.
Pe lângă elementele structurale de fond, pe care am putea s ă le
numim hardware , în sfera incon știentului primar se mai includ: st ările
onirice (visele care acompaniaz ă somnul), lapsusurile, inversiunile ș i
aglutinările verbale, actele ratate. Acestea reprezint ă latura func țională
cotidiană a inconștientului, care se manifest ă în cadrul raport ării subiectului
la situațiile prezente sau anterioare, și am putea s ă le numim software . În
accepțiunea lui Freud, ele sunt modalit ăți simbolice , deghizate, de
exprimare a con ținuturilor interne profunde ale incon știentului. Cum acesta
nu poate fi observat și înregistrat în mod direct, nemijlocit, manifest ările
simbolice men ționate mai sus devin principala cale de acces la el. De aceea,
toate sunt considerate ca produsul unui determinism implacabil, având, prin
urmare, o semnifica ție precisă, dar ascuns ă. Studiul ș i interpretarea lor a
constituit esen ța metodei psihanalitice.
Trăsăturile specifice esen țiale ale incon știentului primar le constituie
încărcătura energetic ă deosebit ă și înaltul dinamism, care reflect ă
variabilitatea sau periodicitatea st ărilor de necesitate ale organismului. În
sistemul de personalitate, incon știentul primar corespunde instan ței sinelui .
Inconștientul secundar este format, cu prec ădere, din consensurile și
experiențele cu rol de reglementare sociocultural ă a comportamentelor

113generate de motiva ția bazală și care se integrează ca frâne interne, cu
funcționare automat ă. Cu alte cuvinte, inconș tientul dobândit este
„conștiința morală a societății”, codificat ă în forma unui mecanism de
autocenzur ă.
În sistemul personalit ății, el corespunde instan ței supraeului . După
Freud, atât incon știentul primar, cât și cel dobândit reprezint ă structurile
cele mai stabile ale personalităț ii, ele neevoluând și nemodificându-se
semnificativ de-a lungul procesului dezvolt ării personalit ății. Din această
cauză, și conflictul dintre sine și supraeu are un caracter permanent,
soluționarea lui fă când necesar ă formarea și interven ția celei de a treia
instanțe a aparatului psihic – instan ța Eului.
Mergând pe linia desexualiz ării concep ției psihanalitice, A. Adler
reduce incon știentul la cuplul „sentimentul inferiorit ății-reacția de
compensare”, a c ărui dinamic ă se transform ă în principalul motor al
dezvoltării și devenirii personalit ății.
Karen Horney, ini țial discipol și ulterior critic al lui Freud,
interpreteaz ă inconștientul prin prisma sentimentului de securitate și a
opusului acestuia – anxietatea. Rolul lui este subordonat rela ției individului
cu mediul social, unde trebuie c ăutată și originea conflictelor. (La Freud,
originea conflictelor era situat ă exclusiv în plan intern, în antagonismul
dintre sine și supraeu ).
La Erich Fromm, incon știentul apare ca for ță irepresiv ă de
înrădăcinare a eului în lume, acesta fiind condiț ia esențială a echilibrului
interior. Modul de rela ționare a individului cu mediul social depinde nu
numai de dotarea instrumental-aptitudinal ă a celui dintâi ș i de
permisivitatea celui de-al doilea, ci , în primul rând, de selectivitatea
instinctului sau a sentimentului de înr ădăcinare.
K. Wilber (1984), preluând ideea lui Freud despre caracterul
eterogen, complex al incon știentului, subliniaz ă necesitatea admiterii și a
organizării lui după anumite criterii de con ținut sau de func ție. El identific ă
nu mai puț in de cinci tipuri de incon știent, și anume: 1. incon știentul
fundament , alcătuit din con ținuturi care pot deveni oricând con știente;
2. inconștientul arhaic , care cuprinde structuri simple, primitive, mo ștenite
filogenetic; 3. inconștientul submergent , rezultat al mecanismului reful ării
sau reprim ării; 4. incon știentul „pecete”, format din conț inuturi nerefulate,
dar refulabile; 5. inconștientul emergent , în care se includ structurile

114profunde, prezente de la na ștere, dar neproiectate înc ă spre suprafa ța
inconștientului fundament.
O chestiune mult discutată este aceea dac ă inconștientul trebuie
considerat substantiv, deci ca entitate psihic ă distinctă, sau adjectiv , ca
atribut al organiz ării psihice integrale. Lui Freud i s-a repro șat tocmai c ă el
l-a luat ca substantiv, creând prin aceasta o fractur ă de netrecut între
conștiință și inconștient.
Natura și rolul func țional al incon știentului . Deși părea că natura
inconștientului este exclusiv afectiv-motiva țională și exprimă doar
potențialul energetic-vectorial al personalit ății, cercetările mai recente au
adus o corec ție important ă acestei opinii, demonstrând și existența unei
componente cognitiv-ideatice. Ast ăzi, este larg acceptat ă ideea că fluxul
informațiilor recep ționat din afar ă este procesat nu numai la nivel con știent,
ci și inconștient. Se confirm ă astfel ipoteza emis ă în sec. XIX de c ătre
Helmholtz cu privire la existenț a raționamentelor inconș tiente.
Întrebarea care se pune, în acest caz, este dac ă procesarea de tip
inconștient a informa țiilor se concretizeaz ă numai sub forma imaginilor
sau/și a cuvintelor.
După cum remarca H. Ey (1983), la aceast ă întrebare s-au formulat
două răspunsuri divergente: unul sus ținând prima variant ă (a imaginilor),
cealaltă susținând cea de a doua variant ă (a cuvintelor), incon știentul
dispunând de un limbaj propriu prin care comunic ă. Dar comunicarea pe
care o realizeaz ă inconștientul nu are un caracter direct și deschis ca cea
realizată de conștient, ci unul indirect, deghizat, simbolic. Esen ța procesării
de tip incon știent a informa țiilor rezidă, așadar, în a construi simboluri care
să marcheze sau s ă ascundă ceea ce nu trebuie spus. „Verbalizarea” acestor
simboluri se ob ține pe cale ocolit ă, prin metoda nara țiunii psihanalitice
elaborată de Freud.
Rolul incon știentului a fost, de asemenea, mult controversat, ini țial
existând dou ă poziții opuse, antagonice: una sus ținută de Freud și școala sa,
care absolutiza rolul func țional al incon știentului, considerându-l factor
determinant al conduitei și sursa intern ă majoră a impulsurilor energetice
ale dezvoltă rii personalit ății, și cealaltă, afirmată de adversarii psihanalizei,
îndeosebi de reprezentan ții introspec ționismului, care negau orice rol
pozitiv al incon știentului, considerându-l cauza tuturor relelor și manifes-
tărilor agresiv-criminale ale omului.

115În prezent, opozi ția menționată s-a estompat, pozi țiile antagonice
fiind înlocuite cu una realist-moderat ă, care atribuie incon știentului atât un
rol pozitiv, cât ș i unul negativ, primul precump ănind asupra celui de al
doilea.
Rolul pozitiv poate fi concretizat și detaliat astfel:
a) păstrează și monitorizeaz ă ansamblul trebuin țelor biologice și
fiziologice și impune activarea comportamentelor specifice de satisfacere;
b) asigură un anumit mod de procesare a informaț iilor și realizeaz ă
„combinații subliminale”, cu rol adaptativ-i nstrumental, pe care le preia
conștiința în cadrul activit ăților rezolutive și de crea ție (vezi intui ția,
inspirația); c) asigur ă pregătirea și susținerea activit ății gândirii și a
spontaneit ății inteligen ței; d) prin anumite manifest ări ale sale – vise, reverii
– îndepline ște o funcție catartică, de detensionare afectiv ă și de eliberare;
e) este principalul generator al experienț elor transpersonale – embrionare și
fetale, ancestr
ale, colective, rasiale; f) asigur ă continuitatea noastr ă psihică
în timpul somnului, al hipnozei și al transelor, când controlul con științei
este abolit.
Rolul negativ al incon știentului se eviden țiază în: a) genereaz ă stările
de afect care împing la ac țiuni și comportamente cu caracter destructiv;
b) este sediul instinctului agresivit ății pe care-l poate exacerba ș i transforma
într-o trăsătură stabilă de personalitate; c) se implic ă adesea în mod
perturbator în fluxul gândirii ș i al activității, predispunându-ne la erori.
Subconștientul. Pe scurt, subcon știentul ar putea fi definit prin
conținutul memoriei de lung ă durată, care nu se află antrenat în momentul
dat în fluxul operativ al conș tiinței, dar care poate fi conș tientizat în situa ții
adecvate. El cuprinde, a șadar, informa ții, amintiri, automatisme, deprinderi,
ticuri, stări de set (montaj) perceptiv și intelectual, tonusul emo țional
(fondul dispozi țional), motive. Ca sfer ă, subconștientul este incomparabil
mai întins ș i mai bogat atât decât incon știentul, cât și de cât conștientul. Dar
cea mai mare parte a „elementelor” componente ale sale se afl ă în stare
latentă, alcătuind rezervorul activit ății conștiente curente. Active și
realizabile în comportament în afara câmpului con științei sunt doar
automatismele, deprinderile, obiș nuinț ele. Dar chiar con ținutul latent al
subconș tientului intr ă în structura st ării de preg ătire psihic ă generală a
subiectului, influenț ând pozitiv sau negativ desf ășurarea proceselor psihice
conștiente, de la percep ție până la gândire.

116Ar fi incorect îns ă să reducem conț inutul subcon știentului exclusiv la
informațiile, experien țele și actele care provin din con știință; el, în mod
firesc, comunic ă și cu inconștientul, încorporând, deci, și o serie de elemen-
te ale acestuia. Argumentul principal în sprijinul acestei afirma ții îl consti-
tuie comportamentele „finaliste”, al c ăror motiv ră mâne necon știentizat. De
asemenea, automatismele se declan șează și se susțin prin acțiunea pulsiu-
nilor și tendinț elor incon știentului.
Principiul activismului și dinamicit ății se aplic ă și organiz ării
subconș tientului. Astfel, el nu trebuie vă zut ca o entitate static ă și
pietrificată , lipsit de mi șcare interioar ă, ci, dimpotrivă , ca o organizare
dinamică, în cadrul c ăreia se produc rea șezări, rearticul ări și reevaluări ale
elementelor componente și chiar programe pentru activit ățile conștiente
viitoare. O latură concretă a dinamismului intern al subcon știentului o
constituie fenomenele de reminiscen ță, de reproducere selectiv ă și de repro-
ducere fabulatorie a unor informa ții, evenimente sau experien țe anterioare.
În lumina celor de mai sus, trebuie s ă admitem faptul c ă
subconș tientul posed ă o anumit ă autonomie func țională, el dispunând de
mecanisme proprii de autoîntre ținere și autoconservare. Aceste mecanisme
sunt stimulate de sus – prin fluxurile con științei, în stare de veghe și de
activitate orientat ă spre scop, ș i de jos, prin fluxurile incon știentului, în stare
de somn sau de con știință confuză, ce caracterizează stările de ebrietate și
cele provocate de narcotice.
Visele, de și își au punctul de pornire în incon știent, ele se finalizeaz ă
și se „depoziteaz ă” în sfera subcon știentului, și anume, în etajul superior al
acestuia, ceea ce face posibil ă conștientizarea și relatarea con ținutului lor
imediat dup ă trezire.
Im
portanța subconștientului nu o putem nicicum subestima, fiind
greu de imaginat existen ța psihică normală a omului f ără prezența și
funcționalitatea lui.
În primul rând, el asigur ă continuitatea în timp a Eului și permite
conștiinței să realizeze integrarea sub semnul identității de sine a trecutului,
prezentului și viitorului. Știm că în cazurile amneziilor totale – anterograde
sau retrograde –, identitatea de sine este puternic alterat ă, relaționarea
subiectului cu lumea fiind profund perturbat ă. În al doilea rând,
subconș tientul dă sens adaptativ înv ățării, permițând stocarea informa ției și
experienței pentru uzul ulterior. În desfășurarea oric ărui proces con știent,
chiar dacă el este „provocat” și se raportează la un obiect sau la o situa ție

117externă concretă , subconș tientul se conecteaz ă în mod necondi ționat la
experiența anterioară , atât în forma opera țiilor (sau transform ărilor), cât ș i
în cea a modelelor informa ționale-imagistice sau conceptuale. În fine, în al
treilea rând, subcon știentul asigur ă consisten ța internă a conștiinței,
durabilitatea ei în timp; în afara aportului s ău, conștiința s-ar reduce la o
simplă succesiune a clipelor, a con ținuturilor senza țiilor și percepțiilor
imediate, devenind imposibile func țiile ei de planificare și proiectiv ă. Deși,
firește, menținerea în stare optim ă a cadrelor de referin ță ale conștiinței
reclamă permanenta comunicare senzorial ă (izolarea senzorial ă pe o durată
mai mare de 5-6 zile produce perturb ări serioase în dinamica intern ă a
conștiinței), subcon știentul este indispensabil pentru desf ășurarea unei
activități m intale conș tiente „independente”, adic ă în absen ța influenței
directe a obiectelor sau fenomenelor externe.
Conștientul. În capitolul consacrat obiectului psihologiei am trecut
în revistă controversele purtate ș i exagerările făcute în definirea locului ș i
rolului con științei, exager ări care au mers de la absolutizarea ei,
considerându-se c ă atributul psihicului trebuie s ă-l posede numai st ările și
faptele de con știință (psihologia introspec ționistă a conștiinței), până la
negarea și aruncarea peste bord a ei, considerându-se că ea este un simplu
epifenomen, iluzie, o inven ție metafizic ă (în psihologia behaviorist ă clasică,
varianta watsonian ă).
Din fericire, psihologia contemporan ă a reușit să depășească în plan
metodologic aceste opozi ții și absolutiz ări unilateral-exclusiviste și să
găsească modalitatea unei abord ări m ai mult sau mai pu țin congruente și
unitare a con știentului. Fire ște, aceasta nu înseamn ă că în toate lucr ările
consacrate problemei conș tiinței și conștientului g ăsim aceleaș i idei și
aceleași aspecte. Complexitatea extrem ă a fenomenului impune delimit ări
și centrări pe o latur ă sau alta, pe o tr ăsătură sau alta. Dar nimeni nu- și mai
însoțește demersul s ău de preten ția că acesta este singurul posibil, singurul
adevărat și, în același timp, exhaustiv.
Important este faptul c ă, astă zi, nimeni nu mai reduce via ța psihică a
omului doar la conș tiință și nimeni nu mai neagă realitatea con științei și
necesitatea de a fi cercetat ă și explicată ca atare. Toat ă lumea este de acord
că ea, conș tiința, reprezint ă o componentă , o formă sau un nivel al
organizării psihice generale. De asemenea, toat ă lumea este de acord c ă
aceasta este componenta cea mai nou ă din punct de vedere filogenetic, cea
mai complex ă în ordine structural ă și funcțională și cel mai puternic

118dezvoltată și afirmată la om. În fine, întâlnim un acord cvasiunanim în a
considera drept caracteristici esen țiale ale con științei discriminarea,
disocierea, medierea, delimitarea, opozi ția Eu-lume, subiectiv-obiectiv,
decentrarea (raportarea la sine de pe pozi țiile altuia), evaluarea-
autoevaluarea, orientarea spre scop stabilit anticipat, atribuirea și crearea de
semnificații, realizarea și afirmarea entit ății și identității Eului prin crearea
și menținerea controlului asupra coordonatelor orizontului temporar.
Sigur, în abordă rile concrete, apar deosebiri de vederi și elemente de
controvers ă. Astfel, în abordarea determina ției structurale (arhitectonice),
unii definesc con știința sumativ (ansamblul func țiilor și proceselor psihice
particulare, cognitive, afective și motivaționale), al ții rezumativ-selectiv,
acordând ponderea principal ă, de exemplu, proceselor superioare ale
gândirii sau structurilor și funcțiilor axiologice sau structurilor și funcțiilor
morale (vezi, în acest sens, dictonul frecvent invocat în epoca revolu ției
tehnico-științifice: „știință fără conștiință nu înseamn ă nimic” sau „ știința
fără conștiință devine antiumană ”).
A ad
mite, fără rezerve, prima defini ție înseamnă a condiționa
atributul con știentului de prezen ța întregii „sume” a proceselor psihice
particulare, ceea ce, evident, contravine realităț ii, care ne arat ă că aceste
procese sunt con știente nu numai atunci când sunt luate toate împreun ă, ci
și când se manifestă fiecare separat – ca senza ție, ca percep ție, ca gândire,
ca memorie, ca tr ăire emoț ională etc.
A admite, de asemenea, necritic, cea de a doua definiț ie înseamn ă a
explica întregul printr-una din pă rțile sale componente, ceea ce, evident, ar
duce nu la rezolvarea problemei, ci la estomparea ei.
În fața unei asemenea situa ții, cea mai bun ă soluție este de a defini
structural con știința ca un nivel specific, calitativ superior al organiz ării
psihice, caracterizat printr-o emergen ță integrativă ireductibil ă și atingând
coeficientul de complexitate cel ma i înalt la om. Din punct de vedere
genetic, structura con știentă are un caracter dobândit, evoluează istoric, pe
măsura dezv
oltării funcțiilor rezolutiv-integrative ale creierului și a
diversificării, sub aspect cantitativ și calitativ, a mediului sociocultural, și se
elaborează, individual, în ontogenez ă. Este subsistemul cel mai deschis la
schimbare și evoluție al psihicului uman. Formarea și integrarea în plan
psihologic sunt mijlocite și susținute de principiul verbaliz ării, care
postulează rolul de factor potențator, reglator și optimizator al limbajului
articulat în dezvoltarea psihic ă generală a omului. Dezvoltarea structural ă a

119conștiinței a avut și are un caracter sinuos, inegal și contradictoriu atât la
nivel de grup, cât și la nivel individual, diferitele componente luând valori
semnificativ diferite atât pe coordonata diacronic ă (deosebiri între
generații), cât ș i pe cea sincronică (deosebiri interindividuale în cadrul
aceleași generații). La omul contemporan apar ținând culturii occidentale, se
apreciază că, în structura con științei, au devenit precumpă nitoare
componentele cognitiv-instrumentale, cele de ordin afectiv-moral r ămâ-
nând relativ în urm ă și ocupând un loc secundar, subordonat; la omul
contemporan apar ținând culturii orientale, ponderea principal ă o dețin com-
ponentele afectiv-morale și axiologice, cele cognitiv-instrumentale având
un rol subordonat (mai ales la reprezentan ții religiilor fundamentaliste).
Aceasta ne arat ă că, deși legile psihologice generale care guverneaz ă
procesul concret de elaborare a structurii interne a con științei individuale
sunt comune tuturor indivizilor umani, con ținuturile asupra c ărora
acționează și efectele (rezultatele) lor difer ă în limite foarte largi de la un
cadru sociocultural la altul și de la un individ la altul.
Ca nivel specific al organiz ării psihice, con știentul posed ă atât o
eterogenitate și diversitate structural ă internă, punând în evidență o întreagă
gamă de componente modale diferite ș i ireductibile unele la altele, cât și o
unitate de ansamblu, supraordonat ă, care face ca fiecare proces particular
concret să apară ca reprezentant al ansamblului ș i să posede atributul
esențial de a fi fapt de con știință.
Deosebiri de vederi întâlnim și în interpretarea determina ției funcțio-
nale a conștiinței, delimitându-se o orientare static ă și una dinamic ă.
Pentru prima , conștiința apare preponderent ca un „câmp” sau „o
scenă iluminată”, cu zone de claritate diferit ă – de la maxim la minim,
obscur. Wundt a fost unul dintre promotorii acestei orient ări. Pentru el,
conștiința reprezint ă „locul” unde se desf ășoară procesele psihice ale
subiectului normal în stare de veghe. El delimita un câmp de privire al
conștiinței (Blick-feld) și un punct de maximă claritate ale ei ( Blick-punkt ).
O impresie intrat ă în câmpul de privire al conștiinței era aperc epută, pe
când una ajuns ă în punctul de maxim ă claritate era perceput ă. La rândul
său, K.Bühler considera con știința ca un „efect de iluminare” produs în
centrul câmpului ei. Psihologia gestaltistă merge și mai departe,
interpretând-o ca „efect de echilibru” de terminat de izomorfismul dintre
stările câmpurilor fizice externe și cele ale câmpurilor biofizice interne
(cerebrale), „buna form ă” și „insight-ul” fiind puncte culminante finale ale

120fenomenului. Chiar în a doua jum ătate a sec. XX, subordonarea laturii
funcționale a con științei noț iunii de câmp a continuat s ă fie susț inută ca
legitimă, din punct de vedere metodologic, și fertilă, din punct de vedere
științific. Astfel, în lucrarea de referin ță a lui Henri Ey, publicat ă în 1963,
putem citi: „Pe cât este de greu s ă se evite cuvântul «câmp» atunci când se
vorbește despre con știință, pe atât e de important s ă nu se recurg ă la el” (ed.
lb. română, 1983, p. 116). Cea care este statică (invariant ă în timp) este
configurația sau schema de organizare a con științei; conștientul trăit are un
caracter actual și el este schimb ător, dinamic.
Orientarea dinamic ă accentueaz ă procesualitatea, temporalitatea, și
ea a fost prefigurat ă de W. James, în 1881, în faimosul articol programatic
The Stream of Consciousness (Torentul con științei). În acest articol,
W. James arat ă că trăsătura definitorie esen țială a conștiinței în calitatea sa
de fapt fundamental al vie ții psihice este curgerea. Aceast ă trăsătură se
concretizeaz ă și se dezv ăluie printr-o succesiune de patru ipostaze
principale, și anume: a. fiecare „stare” tinde s ă se integreze unei con științe
individuale; b. în orice conș tiință individual ă, stările sunt întotdeauna în
curs de schimbare; c. orice con știință este sensibil continu ă; d. conștiința se
interesează de anumite elemente și neglijeaz ă altele, ea nu înceteaz ă de a le
primi pe unele ș i de a le respinge pe altele, deci, de a opera selec ții (James,
1929, p. 197). Torentul conș tiinței este continuu, compact, eterogen și
ireversibil sub aspectul tr ăirii experien țiale.
Noi consider ăm că dacă ireversibilitatea este valabil ă pentru
momentul trăirii, ea nu se mai confirm ă pentru înc ărcătura informa țional-
obiectivă a conținutului con științei, respectiv, a evenimentelor ș i situațiilor
percepute și trăite de subiect. Una din valen țele funcționale ale organiz ării
psihice de tip con știent o constituie tocmai funcția recursiv ă (refacerea pe
plan mental a unei serii de opera ții sau transform ări în ordine invers ă, de la
punctul terminal c ătre punctul ini țial T 1 → T2 → T3 → T4 …. → Tn →
Tn → …. T 4 → T3 → T2 → T1) și analiza retroactiv ă. Conștiința, ca
organizare activ ă, finalistă și deliberativ-inten țională, aduce cu sine în
dinamica vie ții psihice ș i reversibilitatea ; ea este singura for ță din noi care
se opune, în plan operaț ional, legii scurgerii ireversibile a timpului,
impunând și o „scurgere” înapoi a acestuia, fie ș i în mod relativ. Orizontul
temporar propriu conș tiinței și în interiorul c ăruia ne mi șcăm noi în plan
subiectiv, ideal, nu posed ă doar sensul direct: trecut → prezent → viitor, ci
și sensul indirect: viitor → prezent → trecut.

121Pe continuumul torentului conș tiinței, W. James a delimitat dou ă tipuri
de stări: substantive și tranzitive*. Stările substantive exprim ă „opririle”, iar
cele tranzitive – zborurile conș tiinței. Specific pentru conș tiința înțeleasă ca
„torent” este trecerea neîntrerupt ă de la o stare substantiv ă la alta tot
substantivă. Stările tranzitive sunt suportul transform ărilor „insesizabile” care
împing înainte fluxul spre o nouă stare substantiv ă. Cum între starea
substantivă actuală și cea urm ătoare exist ă o relație de succesiune logic ă,
curmarea st ării tranzitive, intermediare, atrage dup ă sine alterarea cursivit ății
și coerenței actului psihic dat (percepț ie, reprezenta re, gândire).
H. Wallon se num ără și el printre partizanii abord ării dinamice.
Referindu-se expres la aceast ă problemă, el afirmă: „O stare de con știință nu
are o existen ță absolută, definitivă, imuabilă; ea rezult ă dintr-un concurs
situațional de factori, unii din ei mai mult sau mai pu țin trecători, alții mai
durabili, datorită anumitor condiț ii, chiar dac ă a încercat s ă mai fie actual ă, ea
continuă să fie posibil ă (Wallon, 1924, p. 487) Adept și al principiului evo-
luției (genetic), Wallon vede dinamica conș tiinței și ca mișcare ascendent ă de
la haotic la organizat, de la amorf la diferen țiat, individualizat. Acest aspect al
dinamicii în și prin organizare a fost dezvoltat mai ales de L.S. Vâgotski.
Acest autor consider ă că mișcarea con științei este subordonat ă fie unui
obiectiv evolutiv, atingerea unei trepte superioare de organizare, fie unuia fi-
nalist (instinctual-adaptativ), satisfacerea unei st ări de necesitate a subiectului.
Din punct de vedere structural, torentul con științei, spre deosebire de
fluxurile subcon știentului, se desfășoar ă printr-un factor mediator, denumit
semn, și se concretizeaz ă în „construc ția” unor sisteme de semnifica ții. La
baza construc ției acestor sisteme stau conexiunile, interac țiunile și
interdependen țele dintre procesele psihice particulare. Un asemenea punct
de vedere îl putem denumi dinamic-constructivist .
Prezentarea de mai sus ne conduce la urm ăto area concluzie: latura
structurală și cea func țională ale conștiinței sunt indisociabile și interde-
pendente; structura pune în eviden ță coordonatele de defini ție ale conștiinței
ca organizare real ă, ontologic ireductibil ă; latura func țională evidențiază rolul
adaptativ al con științei, esența ei ca form ă supremă a vieții de relație. În
abordarea laturii structurale, trebuie s ă se pună în eviden ță, pe de o parte,
diversitatea și eterogenitatea modal ă a componentelor – conț inuturi și procese
informațional-cognitive și afectiv-motiva ționale, iar pe de altă parte, schema
logică de articulare și interacțiune a acestor componente. La rândul ei, latura
funcțională trebuie interpretat ă ca unitate dialectică între stare și
transformare , între s tatica func țională și dinamica func țională (fig. 8).

* Acești termeni au fost prelua ți și utiliza ți de M. Ralea pentru
explicarea sistemului personalit ății.

122

••
•• •• conștiință
– activitate psihic ă structurată și orientată
spre scop (percepție, învățare,
•• rezolvare de probleme etc.) Trepte ale
clarității
conștiinței

Trezire stare de veghe
– con știență
•• – prezență de sine
•• – disponibilitate de ac țiune

somn
– prezen ța activității psihice incon știente
integrale
coma gr. I
– func ții psihice incon știente relativ structurate
– funcții vegetative normale

coma gr. II
– funcții psihice incon știente difuze
– funcții vegetative moderat perturbate

coma gr. III
– funcții psihice abolite
– funcții vegetative perturbate

coma gr. IV
– absența vieț ii psihice
– funcții vegetative la limita supravie țuirii

coma gr. V
– absența psihismului
– funcții vegetative între ținute artificial
moarte

Fig. 8. Continuumul activismului cerebral și dinamica vie ții psihice

123Totodată, în definirea ș i interpretarea de ansamblu a con științei,
trebuie să evităm ermetizarea și izolarea ei de activitate și comportament.
Nici descrierea ș i nici explicarea ei nu sunt complete și cu atât mai pu țin
convingătoare, fă ră invocarea eviden ței comportamentale. Fă ră controlul
realității comportamentelor, discu ția despre con știință poate ieși foarte ușor
din domeniul științei, trecând în cel al specula țiilor steril-fanteziste, cum s-a
întâmplat de altfel în istoria psihologiei.
Fiind un continuum structural-func țional atât de întins, trebuie s ă
specificăm dacă-l descriem prin minimum , prin medium sau prin maximum.
Cu alte cuvinte, vom defini con știința pe baza valorilor inferioare, a
valorilor medii sau a valorilor superi oare ale descriptorilor? Probabil c ă
răspunsul cel mai adecvat ar fi: descrierea de tip eșantioane corelate .
Aceasta înseamn ă că abordarea psihologic ă se deosebe ște de cea filosofic ă
prin cuplarea ei la realitat
ea concret ă. (Modul filosofic devine din acest
motiv total inoperant în analiza individual-concret ă a conștiinței). Dacă
aplicăm însă metoda deductivă , dar circumscris ă criteriilor de ordin
comportamental-performan țial, atunci putem elabora un model-etalon ideal
a ceea ce trebuie s ă însemne con știința la limita sa superioară , posibil de
atins teoretic, dar greu sau imposibil de atins practic, la nivelul individului
concret, aici și acum . Un asemenea model va avea o valoare opera țională
reală, permițând o analiz ă diagnostic ă mult mai relevant ă și obiectivă a
organizării conștiente în plan individual.
Indicatori comportamentali pentru evaluarea existenț ei și
funcționalității conș tientului la om. Oricât de riguroas ă ar fi o defini ție, ea
nu va putea exprima niciodată întreaga bog ăție de aspecte, tr ăsături și
funcții particulare pe care le presupune nivelul con știent al sistemului psihic
uman. De aceea, în practica psihologic ă, devine indispensabil recursu
l la
indicatorii comportamentali, la conț inutul și formele principale de activitate
care caracterizeaz ă omul ca subiect, ca personalitate. Astfel, la întrebarea
cheie „ce înseamn ă a fi conștient, în ce se concretizeaz ă acest atribut?”, cel
mai adecvat este să identificăm, la nivelul comportamentului și activității,
un minimum de indicatori și trăsături obiective și comparabile. Valorile
acestora, exprimate cantitativ sau calitativ, ne permit s ă facem inferen țe
despre gradul de organizare și funcționare a con știentului .
Vom prezenta, cu titlu exemplificator, câ țiva asemenea indicatori,
lista rămânând deschis ă.

124a. Starea de veghe (vigilen ța). Opusă stării de somn, starea de veghe
este prima condiț ie și, în același timp, primul indicator comportamental al
punerii în priz ă a mecanismelor ș i structurilor con știente. Starea de veghe
se exteriorizeaz ă în două forme: pasiv ă (subiectul în stare de repaus static,
neefectuând nici o activitate extern ă observabilă ; de obicei, privirea fie se
menține fixă, fie se plimb ă absentă peste obiectele din jur) și activă
(subiectul pune în eviden ță componente ale reflexului de orientare-
investigare, explorarea câmpului vizual, desprinderea și fixarea unor
obiecte, schimbarea pozi ției spațiale etc.). Din punct de vedere
comportamental, forma pasiv ă poate avea dou ă semnifica ții: absența unui
flux concret al con științei, realizându-se doar starea de conștiență, sau
prezența unui proces mental reflexiv sau a unei st ări de medita ție, fără
exteriorizări motorii. Prin recurgerea la înregistră ri bioelectrice, se pot u șor
diferenția cele dou ă forme ale st ării de v eghe: pentru forma pasiv ă, EEG va
releva dominan ța ritmului alfa (α), în timp ce pentru forma activă , va pune
în eviden ță predominarea ritmului beta (β). În afara st ării de veghe,
conștientul nu se poate manifesta; în somn, subiectul trece în stare latent ă,
putând fi trezit cu stimulă ri externe ș i putându- și relua activitatea
conștientă; în coma profund ă, conștientul este practic abolit, subiectul
neputând fi trezit cu stimuli externi, nici m ăcar cu cei nocivi. A șadar,
observând un om în stare de somn sau de com ă, acest indicator
comportamental îl vom interpreta ca absență, în momentul respectiv, a
psihicului con știent.
b. Prezența de sine. După cum am v ăzut, simpla prezen ță a stării de
veghe nu poate fi interpretat ă întotdeauna ca argument al existen ței
conștientului în ac țiune. Pentru înl ăturarea acestei îndoieli, apel ăm la un alt
indicator pe care noi îl numim „prezen ța de sine”. Acesta este un indicator
complex, incluzând, din punct de vedere experimental, mai multe
„elemente” și „verigi”:
• identitatea Eului , concretizată în răspunsuri corecte la urm ătoarele
întrebări: „ cum te cheam ă?”; „ce vârstă ai?”; „ce sex e ști?”; „anul, luna și
ziua nașterii?”; „ce profesie ai?”; „e ști căsătorit?”; „ai f ăcut armata?”; „când
ai terminat școala, facultatea?”;
• orientarea în propria persoan ă, care se apreciaz ă după
corectitudinea ră spunsurilor la întreb ări și solicitări de genul: „ce culoare au
ochii tăi?”; „ce culoare are p ărul tă u?”; „ce form ă are fața ta?”; „ce înă lțime
ai?”; „care este mâna, piciorul, ochiul drept, respectiv, stâng?”;

125„încrucișează mâinile!”; „pune degetul ar ătător al mâinii drepte pe lobul
urechii stângi!” etc.;
• orientarea în timp , pe care o evalu ăm prin întreb ări de genul: „ce zi
a săptămânii este ast ăzi, dar ieri, dar mâine?”; „în ce lun ă suntem?”; „în ce
dată suntem?”; „în ce anotimp?”; „ce vine dup ă iarnă?” etc.
• orientarea în spa țiu, testabilă prin întreb ări de tipul: „unde este
Apusul?”; „unde este Miaz ă-Noapte?”; „unde este Sudul?”; „cum ajungi de
acasă la serviciu, la școală etc.?”; „ce înseamn ă la stânga, la dreapta, înapoi,
înainte?”; „în ce localitate ai domiciliul?” etc.;
• pregnanț a traiectoriei biografice – poate fi evaluat ă după
capacitatea de reamintire a cât mai multor evenimente din via ță.
c. Orientarea rela țională interpersonală – este un indicator
comportamental esen țial al prezen ței și funcționării normale a con știentului.
Îl putem determina și evalua dup ă răspunsurile pe care subiectul le d ă la
întrebări de genul: „cine sunt p ărinții tăi? ”, „ai fra ți, surori – câ ți, câte?”, „al
câtelea copil e ști la părinți?”, „ce este pentru tine fratele mamei tale?”, „dar
sora tată lui tău?”, „ce e ști cu copiii sorei mamei tale?”, „ce înseamn ă să fii
prieten cu cineva?”, „ce înseamn ă să dorești binele cuiva?”, „ce înseamn ă
să fii în rela ție de dușmănie cu cineva?”, „ce p ărere are persoana X despre
tine?”, „crezi c ă ai prieteni la școală, la locul de munc ă?”, „cum te compor ți
cu subalternii sau cum te por ți cu ș eful?” etc.
d. Orizontul informa țional – este un indicator care define ște statutul
de model cognitiv intern al lumii externe. A fi con știent înseamn ă a ști ceva
despre altceva. Con știința mai poate fi definit ă, din acest punct de vedere,
ca un sistem închegat de cunoș tințe elaborate și asimilate în cursul
dezvoltării ontogenetice, prin intermediul limbajului (cuvântului). Astfel,
volumul cuno ștințelor active despre obiectele și fenomenele naturii și
societății condiționează gradul de or
ganizare, în plan cognitiv, a nivelului
conștient al sistemului psihic uman. (Am ar ătat mai sus c ă, în psihologie,
s-a manifestat puternic tendin ța de a reduce con știința la activitatea de
cunoaștere).
Prin întreb ări adecvate și metodic înl ănțuite, de tipul „ce este acesta,
ce sunt acestea?”, „ce știi despre cutare lucru sau eveniment?”, „ce
proprietăți posedă obiectul X sau Y ?”, „cum se poate defini obiectul,
evenimentul, fenomenul X?”, explorarea orizontului informa țional trebuie
să permită stabilirea volumului general al cunoș tințelor unui subiect despre
lumea fizic ă și societate (latura cantitativ ă) și corectitudinea lor, adic ă

126determina ția lor semantic ă și pragmatic ă (evocarea selectiv ă corectă a
răspunsurilor la întreb ări de genul celor prezentate mai sus).
e. Capacitatea rezolutivă – este un indicator esen țial pentru
evaluarea nivelului func țional al structurilor cognitive ale con științei. Ea se
manifestă într-o gam ă foarte întins ă de situații, care reclam ă stabilirea unor
relații logice între elemente, între datele experien ței anterioare, precum și
efectuarea unor opera ții (transform ări) asupra informaț iei în vederea ob ți-
nerii unei solu ții, a unui rezultat, conform cu anumite criterii și cerinț e date.
Ca principale modalit ăți de eviden țiere a capacităț ii rezolutive, menț ionăm:
• dezvăluirea sau stabilirea leg ăturilor cauzale sau de condi ționare
în succesiunea evenimentelor (formularea unor r ăspunsuri corecte sau
plauzibile la întreb ările „de ce?”, „din ce cauz ă”?) (a fi con știent înseamn ă
a reflecta obiectele și fenomenele externe prin prisma principiului și legii
determ
inismului, a legii cauzalit ății);
• analiza criterial ă a unor mul țimi de obiecte concrete și extragerea
însușirilor lor comune ș i esențiale, pentru elaborarea unor modele
informaționale conceptuale supraordonate (clase, categorii) – (a fi con știent
înseamnă a fi capabil s ă realizezi generaliz ări și să operezi cu concepte);
• dezvăluirea și formularea caracteristicilor și legilor generale ale
obiectelor ș i fenomenelor date în experien ța senzorial ă;
• rezolvarea problemelor, adic ă găsirea unor r ăspunsuri adecvate la
situații lacunare, ambigui, slab definite: aceast ă activitate mental ă îmbracă
o formă standardizat ă sau algoritmic ă și alta euristic ă, ambele obligatorii și
necesare pentru atestarea unei func ționări normale a con știentului;
• realizarea de conexiuni corecte din punct de vedere logico-
gramatical între no țiuni (judecat ă) și între judec ăți (raționament), în vede rea
obținerii unor date sau adev ăruri noi, pornind de la date și adevăruri
cunoscute;
• înțelegerea – decodificarea corect ă, din punct de vedere semantic,
a noilor informa ții, cunoș tințe sau evenimente experien țiale, testabil ă după
gradul de adecvare a raport ării subiectului la realitatea desemnată
(extralingvistic ă); în sfera structurilor verbale (lingvistice), în țelegerea
rezidă în stabilirea de coresponden țe semantice definite între cuvinte și
propoziții (sinonimii) și în elaborarea unor definiț ii corecte ale noț iunilor
prezentate izolat, una câte una;

127• interpretarea – stabilirea, pe baza decodific ării semantice
prealabile, a unor leg ături adaptative între cuno ștințe, noț iuni, mesaje și
stările de motiva ție ale subiectului; aceasta se poate evalua, fie observând
comportamentul instrumental al subiectului la prezentarea unor mesaje, fie
adresându-i întreb ări de genul: „la ce foloseș te obiectul X?”, „ce se poate
face cu obiectul Y?”, „cum se folose ște obiectul Z?” etc.;
• previziunea – elaborarea și formularea unor judec ăți privind
deznodă mântul unor evenimente sau starea viitoare a unui sistem, pornind
de la datele despre starea lor anterioar ă și actuală; o putem evalua punând în
fața subiectului o list ă de situații și cerându-i s ă se pronunț e asupra a ceea
ce crede că se va întâmpla sau va urma;
• constructivitatea proiectiv ă (generativ ă) – crearea de modele și
proiecte mintale pentru transformarea unui obiect real existent sau pentru obținerea unui obiect nou, inexistent ca atare în realitate; aceast ă latură a
capacităț ii rezolutive reflect ă în modul cel mai pregnant rolul activ-
transformator al con științei, datorită căruia omul nu se adapteaz ă pasiv la o
realitate dat ă, ci tinde s ă modifice și să transfor
me aceast ă realitate în
concordan ță cu nevoile ș i scopurile sale sau s ă creeze o realitate nou.
f. Orizontul motiva țional – raportul dintre for ța motivelor primare,
care-și au sursa în natura biologic ă a omului, ș i forț a celor secundare,
care-și au originea în modul de existen ță sociocultural al s ău. În plan com
portamental, acest raport va determina dominantele în sfera preocup ărilor și
activităților cotidiene ș i, corespunz ător, tipul axiologic de personalitate –
egoist-mercantil, pentru care sensul vie ții va consta în asigurarea
confortului material, a bunului trai ca scop în sine, sau altruist-spiritual,
pentru care sensul existen ței constă în punerea propriilor capacit ăți în slujba
așteptărilor și nevoilor celorlal ți și în satisfacerea nevoilor spirituale – de
cunoaștere, estetice, etice, religioase etc.
Pe de altă parte, orizontul motiva țional cuprinde ș i proiectarea
personalităț ii în viitor , prin intermediul unor st ructuri psihice specifice,
constituite la nivelul con știentului, ca, de pild ă: dorințele, aspirațiile și
idealurile .
Din acest punct de vedere, p
utem spune c ă organizarea con știentă va
fi cu atât mai bine elaborat ă și mai eficient ă, cu cât ea va realiza structuri
proiective mai puternice, mai bine circumscrise și mai direct întemeiate pe
principiul posibilit ății și realității (stabilirea unei corela ții adaptative între
dorințe, aspirații și idealuri, pe de o parte, și capacitățile proprii, pe de alt ă

128parte). Pentru explorarea și evaluarea orizontului motiva țional, pe lângă
metoda analizei biografice, avem la dispozi ție diferite chestionare, scale,
probe proiective și teste obiective de personalitate. Toate celelalte condi ții
fiind egale, în principiu, putem lua ca reper urm ătoarea aser țiune:
organizarea con știentă se situează la un nivel cu atât mai înalt, cu cât este
mai dezvoltat subsistemul motiva ției secundare, de sorginte sociocultural ă,
și cu cât acesta subordonează mai deplin, din punct de vedere func țional,
subsistemul motiva ției primare, de natur ă biologică.
g. Autoguvernarea-autoorganizarea – exprimă una dintre cele mai
importante func ții ale con științei, funcția de comand ă-control asupra
întregii dinamici a rela ției omului cu lumea externă și cu sine însu și
(autoraportarea sau autorela ționarea). A șa cum am ar ătat, însăși apariția
conștiinței ca un nou nivel al organiz ării psihice a fost determinat ă și
subordonat ă realizării unei echilibr ări optime a individului cu un mediu
existențial de co mplexitate crescând ă și cu o satura ție tot mai mare în
situații problematice. Or, în asigurarea unei asemenea echilibr ări, un rol
esențial îl joacă funcția de reglare (comandă-control) a con științei, căreia i
se subordoneaz ă funcția informa țional-cognitivă și cea de proiec ție-creație
(generativ ă).
Spre deosebire de autoreglarea de tip incon știent, care este
eminamente de stabilizare, homeostatic ă, și se realizeaz ă pe baza feed-
back-ului negativ, autoreglarea de tip con știent se realizeaz ă prin
acumularea schimb ărilor sau varia țiilor în sistemul psihocomportamental,
pe baza feed-back -ului pozitiv antientropic, a feed-through-ului (conexiunii
reglatoare de mediere) și a feed-before -ului (conexiunii reglatoare de
prospectare, anticipare).
Corespunz ător, conștiința va realiza forme superioare de autoreglare,
în care se valorific ă selectiv ș i specific poten țialitățile instrumentale ale
tuturor componentelor sale particulare – cognitive, afective, motiva ționale,
volitive etc. Astfel, la nivelul ei, se pun în eviden ță: autor eglarea dinamic ă,
de urmărire, care stă la baza finalit ății eficiente a ac țiunilor al c ăror obiect
își modifică succesiv și aleator pozi țiile și direcțiile în spațiu; autoreglarea
de transformare, prin intermediul c ăreia se realizeaz ă acțiunile externe
directe, de modificare a formei și volumului obiectelor materiale din jur, în
concordan ță cu anumi ți parametri și etaloane (activitatea de producere a
uneltelor, a bunurilor necesare satisfacerii trebuinț elor), sau ac țiunile
mentale interne, efectuate asupra imaginilor, reprezent ărilor, conceptelor,

129schemelor, proiectelor și planurilor, în vederea obț inerii unor rezultate
concrete la problemele abordate; autoreglarea proiectiv ă sau de crea ție,
care rezid ă în unirea, într-o schem ă funcțională unitară, a verigii mentale
interne de elaborare a proiectului unui obiect și a verigii senzorio-motorii
externe de realizare a schemei (schi ței) lui și, apoi, de transpunere a acestei
scheme în realitate; (când avem de a face cu crea ția de tip spiritual –
elaborarea de teorii de sisteme formale, de opere literare etc. –, nema-
terializabil ă obiectual, autoreglarea proiectiv ă constă în asigurarea ordinii ș i
coerenței interne, potrivit exigen țelor logico-gramaticale, sintactico-seman-
tice, astfel încât „produsul” ob ținut să posede individualitate emergent ă și
să aibă o semnifica ție); autoreglarea de optimizare, care stă la baza proce-
sului de perfec ționare-completare, exersare, consolidare – a schemelor și
procedeelor de ac țiune dobândite anterior; autoreglarea de dezvoltare , care
derivă din caracterul dinamic-evolutiv al psihicului uman și asigură, prin
feed-back -ul pozitiv antientropic, trecerea succesiv ă a conștiinței de la
organizări elementare, slabe, la organiz ări mai complexe și bune. În mod
concret, autoreglarea de dezvoltare presupune realizarea unor procese specifice de organizare – for
marea unor comportamente noi, a unor con ți-
nuturi noi, a unor conexiuni func ționale noi, care vor determina în timp
subiectul s ă se raporteze la lumea extern ă de pe pozi țiile unei organiz ări
interne noi a vie ții sale psihice con știente; autoreglarea de interac țiune
interpersonal ă, în cele dou ă forme principale ale sale – cooperarea și
competiț ia –, asigură controlul ș i modelarea comportamentului propriu, în
funcție de natura sarcinii sau situa ției sociale și de obiectivele activit ății în
care este angajat subiectul; autoreglarea de anticipare, care const ă în
analiza mental ă a rezultatului sau obiectivului ac țiunii înainte de efectuarea
practică a acesteia și în intro-ducerea unor eventuale corec ții; ea are la baz ă
mecanismul feed-before , adică de alimentare informa țională proiectivă – de
la ce se cere , de la etalon la rezultat (acesta se deosebe ște de feed-back , care
înseamnă alimentare informa țională înapoi, post factum , de la rezultat la
etalon, de la ceea ce s-a ob ținut, la ceea ce trebuie obț inut).
h. Planificarea ac țiunii și stabilitatea
scopului – reprezint ă un
indicator extrem de important pentru analiza st ării și funcț ionării nivelului
conștient.
În primul rând, a șa cum am ar ătat, activitatea în plan extern constituie
premisa obiectiv ă indispensabilă a genezei ș i dezvoltării conștiinței, atât în
plan istoric, cât și în plan ontogenetic. În al doilea rând, pe m ăsura formării

130și consolid ării conținuturilor și structurilor sale interne, con știința devine
principalul factor mediator și organizator al activit ății. Specificul integr ării
la nivel con știent a activit ății constă în delimitarea ș i individualizarea, ca
entități psihologice ște distincte, a verigilor componente de baz ă: a. motivul ,
b. scopul , c. mijlocul. Aceasta creeaz ă posibilitatea analizei genetic-
evolutive a fiec ărei verigi, prin raportarea la anumite criterii și condiții
(restrictive, permisive, favorizante, axiologice etc.), ceea ce spore ște
considerabil calitatea fazei preg ătitoare a ac țiunii și a procesului decizional,
de alegere a variantei optime din cele posibile la momentul dat.
Planificarea este una din func țiile adaptativ-instrumentale esen țiale
ale conștiinței, ea constând în: a. înregistrarea și analiza stă rii de necesitate
sau a motivului și stabilirea gradului s ău de importan ță și urgență; (în
funcție de rezultatul acestei opera ții, motivul este acceptat ș i menținut sau
respins – amânat sau pur și simplu reprimat); b. elaborarea ș i formularea
scopului, ce anume trebuie f ăcut, întreprins pentru sati sfacerea motivului –
dobândirea obiectului și efectuarea a șa-numitului comportament de
finalizare a satisfacerii motivului dat; c. c ăutarea, identificarea și adoptarea
mijloacelor (instrumenta ției) corespunz ătoare dobândirii ș i luării în
stăpânire a obiectului de satisfacere a st ării de necesitate și atingerii
scopului; d. prevederea și evaluarea consecin țelor posibile ale ac țiunii, atât
pentru subiect, cât ș i pentru al ții (nerealizarea acestei verigi favorizeaz ă
adesea efectuarea unor ac țiuni cu consecin țe negative ce vor fi ulterior
regretate); e. analiza și evaluarea critic ă finală a rezultatelor ș i efectelor
acțiunii și desprinderea, pe aceast ă bază, a ceea ce, în limbaj cotidian,
numim înv ățăminte sau informa ție inversă corectoare.
Putem spune c ă funcția de planificare a con științei este cu atât mai
dezvoltată, cu cât fiecare din verigile sau fazele constitutive ale activit ății se
realizează la valori mai ridicate. Ana lizele comparative au condus la
concluzia c ă, dintre cele cinci verigi (faze) enumerate mai sus, cel mai pu țin
elaborate sunt ultimele două și, îndeosebi, penultima – prevederea și
evaluarea consecin țelor posibile ale ac țiunii. Se pare c ă ace
astă dimen-
siune a con științei a rămas în urma celorlalte, fiind mai pu țin dezvoltat ă.
Din pă cate, o insuficient ă dezvoltare a predictibilit ății consecin țelor carac-
terizează planificarea și adoptarea deciziilor nu numai la nivelul compor-
tamentelor individuale, ci ș i la nivelul ac țiunilor sociale și evenimentelor
istorice. Istoria este plin ă de exemple-decizii și acțiuni ce au avut
consecințe nefaste, neprev ăzute asupra vie ții comunit ăților sociale.

131Și cu toate c ă se repetă mereu „să învățăm din lecțiile istoriei”, „s ă nu
mai repet ăm erorile trecutului” etc., în fiecare nouă perioadă istorică
constată m repetarea acelora și greșeli, adoptarea unor proiecte și decizii,
întreprinderea unor m ăsuri și acțiuni fără o prevedere și evaluare
corespunz ătoare a consecin țelor posibile. De aici, nu putem trage decât o
singură concluzie: evoluția conștiinței, ca formă superioar ă a psihicului, nu
poate fi considerată încheiată, ea continuând atâta timp cât va exista omul
ca ființă și categorie istoric ă. Una din direc țiile în care se impune în mod
evident necesitatea continu ării acestei evolu ții privește funcția anticipativ-
predictivă, în raport cu consecinț ele posibile ale comportamentelor la nivel
individual și social, în situa ții și contexte di ferite.
i. Modul de interac țiune și coordonare a conș tiinței de sine ș i a
conștiinței lumii obiective este un indicator al organiz ării și integrării
generale a con știentului individual. O tr ăsătură distinctiv ă a conștiinței
constă în disocierea și opunerea activ ă a propriului Eu lumii externe și în
structurarea schemei comportamentului pe corelarea modelului
informațional al propriului Eu („con știința de sine”) cu modelul informa-
țional al lumii externe („con știința lumii obiective”). Primul include într-un
sistem unitar datele, cuno ștințele pe care subiectul le dobânde ște despre
sine – despre componenta bioconstitu țională și despre cea psihic ă
(ansamblul capacit ăților, aptitudinilor, vrerilor, aspira țiilor și idealurilor),
precum și autoestimarea (care poate fi realist ă, exagerată în hiper – supra-
estimare, sau în hipo – subestimare).
Procesul de constituire a modelului informa țional al propriei realit ăți
psihofizice are
un caracter etapizat și multinivelar, fiecare etap ă și fiecare
nivel evolutiv superior introducând determina ții noi, specifice, în
organizarea de ansamblu a sistemului personalit ății.
Datele cercet ărilor antropologice, etnografice și sociologice
comparative demonstreaz ă în mod conving ător că formaț iunea pe care o
numim conștiință de sine se delimiteaz ă și se impune cu pregnan ță (ca
factor mediator activ al raporturilor individului cu lumea) la un stadiu
relativ târziu al evoluț iei istorice a omului. În societatea primitiv ă,
trăsăturile dominante sunt omogenitatea și conformismul , formele vie ții
spirituale ap ărând îndeob ște ca emana ție colectivă . În comunitatea
primitivă, compresia social ă este atât de mare încât realitatea individului
devine nul ă, strivită de apăsarea exterioar ă. Individul este exclusiv pe post
de simplu receptacul, el preluându- și judecățile de-a gata, di n mediul social,

132conștiința lui fiind dominat ă de sentimentul fuziunii cu tribul, ginta sau
clanul, și de sentimentul participa țiunii. Nu exist ă nici individualizarea
formală prin nume , fiecare membru purtând numele clanului sau al
totemului comun tuturor. Nu se poate vorbi nici de individualizarea
răspunderii și nici a vinov ăției pentru diferite acte, pedeapsa care eman ă de
la clanul întreg putând fi suportat ă de oricare dintre membrii grupului și nu
neapărat de insul vinovat. Se pot condamna mor ții, animalele, copiii sau alț i
agenți care nu pot avea inten ție, deci responsabilitate individual ă. Or, într-un
stadiu evolutiv în care actul și agentul nu corespund, nu se poate vorbi de o
conștiință de sine a Eului.
Individualitatea biologic ă nu poate dobândi semnifica ția
ireductibilit ății decât prin intermediul unor integr ări și evaluări psihologice.
Evoluția conștiinței de sine – poate cea mai important ă în seria
devenirii personalit ății umane – o putem a șeza pe temelia a dou ă surse
principale: realitatea bioconstituț ională, cu fluxurile informa ționale
viscerale, proprioceptive, vestibulare, chinestezice, tactile și vizuale, prin
care se formeaz ă imaginea integrat ă a Eului fizic, și cea externă, fluxurile
informaționale generate de compararea subiectului cu cei din jur și de
așa-numita imita ție a modelelor (o persoan ă reală sau un model ideal pe
care individul încearc ă să-l ajungă și să-l asimileze în propria-i structur ă de
personalitate).
Din punct de vedere genetic, prima etap ă a structur ării conștiinței de
sine este cenestezia , adică ansamblul informa țiilor despre mediul intern al
organismului (în care includem starea func țională a principalelor organe
interne, legate de realizarea func țiilor biologice de baz ă – alimentare,
circulatorii, respiratorii, excretorii, de perpetuare a speciei (sexuale)).
Integrarea acestor fluxuri informa ționale duce la elaborarea conștiinței de
sine primare , care se traduce ca simțire și trăire a unității organice,
biologice, func ție care se realizeaz ă și la animale, evident, îns ă, în grade
diferite de pregnan ță și relevanță. La om, integrarea cenestezic ă reprezintă
doar etapa incipient ă, oarecu
m dată (impusă de procesele biologice
specifice omului). Ea începe de la na ștere (dacă nu chiar din perioada
embriogenezei) și devine fondul funcțional pe care se „grefeaz ă” etapele
următoare, care vor determina constituirea structurilor secundare, superioa-
re ale conștiinței de sine.
Etapele urm ătoare pot fi denumite etape de interacț iune, care presupun
comunicarea individului cu lumea extern ă. Ele sunt: individualizarea

133perceptivă, autoportretizarea, sinteza interioar ă, raționalitatea, emergen ța
tensională, autocontrolul (sau voinț a reflectată).
Individualizarea perceptiv ă este o succesiune ordonat ă de operații de
discriminare, combinare, identificare (secven țială și permanent ă), prin care
individul-subiect tinde să se delimiteze de ceilal ți semeni și de obiectele din
jur. Percepând pe ceilal ți, percepându-se pe sine ș i comparându-se dup ă o
serie de indicatori sau însu șiri care-l apropie sau îl îndepă rtează de alții,
individul ajunge s ă-și formeze imaginea propriei individualit ăți.
Autoportretizarea reprezint ă un stadiu evolutiv mai înalt care se
întemeiază pe formarea credin ței în propriul Eu și constă într-un proces
analitic de deta șare din grup sau din mul țime ca entitate distinctă
(ireductibil ă): Eu sunt Eu, nu sunt nici Tu, nici El , deși, poate, în anumite
privințe, ne apropiem și ne asemănăm, dar oricum: Eu nu pot fi Tu, Tu nu
poți fi Eu, Eu nu pot fi El, El nu poate fi Tu, El nu poate fi Eu. (Triada
Eu-Tu-El devine un cadru general de rela ționare, care presupune
deschidere, comunicare, transfer, imitare, dar și închidere, delimitare,
individualizare, originalitate. Ca s ă-ți menții identitatea, trebuie s ă-ți afirmi
o anumită originalitate, într-o form ă sau alta; această motivație, fiind atât de
profundă și consubstan țială Eului, poate s ă se concretizeze în manifest ări
comportamentale, care, în plan social, par indezirabile și condamnabile,
dar, în plan psihologic-individual, sunt legice și întemeiate; mai ales, dac ă
privim lucrurile existenț ial, atât de sugestiv exprimate în manieră poetică:
„Din codru rupi o r ămurea, Ce-i pas ă codrului de ea, Ce-i pas ă unei lumi
întregi de moartea mea?”. Într-adev ăr, oricât ar încerca individul s ă se
integreze și, într-un fel, s ă se dizolve în lumea celor din jur, psihologic, el
este „condamnat”, în virtutea con științei de sine, s ă rămână singur ș i să
poarte integral, pe umeri și în suflet, povara întregii vie ți, care, de cele mai
multe ori, nu este numai cum și-o dorește și cum tinde s ă și-o facă el, ci și
cum i-o fac împrejur ările și contextul social dat.
Autoportretizarea, ca structur ă funcțională activă, dobânde ște o
funcție proiectivă*, ea generând la fiecare tendin ța de a se „transforma” sau
identifica, evident în planul reprezentă rii și trăirii, cu altcineva , cu un
model. Din multitudinea portretelor pe care le realiz ăm în rela ționarea

* În acest context, proiec ția nu o lu ăm în accep țiune psihanalitic ă – de
mecanism de ap ărare a Eului, ci în accep țiunea psihologiei func țional-
dinamice, ca modalitate de autoreglare- autoorganizare evolutiv-antientropic ă,
de atingere deliberată, voluntar ă, a unui etalon (statut social).

134cotidiană cu semenii no ștri concreți (vii) sau cu biografiile lor (inclusiv ale
celor demult disp ăruți, dar ră mași în conștiința epocii ca mari personalităț i),
alegem unul, în care ne proiect ăm și ne transform ăm atitudinal și
comportamental („Vreau s ă fiu asemenea cut ăruia” sau „Eu sunt/voi fi
cutare”). Cel mai activ, procesul de autoportretizare se desf ășoară în
perioada adolescen ței, când se structureaz ă idealul de via ță și funcția
proiectivă a conștiinței.
Sinteza interioar ă reprezint ă stadiul de articulare și integrare
sistemică, subordonată și emergent ă a funcțiilor și proceselor psihice-
cognitive, afective, motiva ționale și volitive, legate de propria persoan ă
(autocunoa șterea, autotr ăirea ca iubire de sine, satisfac ție de sine, motivele
Eului), într-o forma țiune psihologic ă superioar ă – Eul subiect, care se va
opune form
ațiunii integrative anterioa re relativ inferioare – Eul obiect . În
sprijinul legitimit ății delimitării acestor dou ă formațiuni în „arhitectura”
conștiinței de sine putem aduce cazurile de personalit ăți alternante descrise
în psihiatrie (Ralea, 1926).
Constituirea Eului-subiect este secondat ă de apariț ia sentimentului de
identitate. Pentru a putea avea ideea de Eu propriu , este necesar ca, în
pofida varia țiilor impuse de interac țiunea factorilor externi cu st ările
interne, autocunoa șterea și trăirea cotidian ă să ne releve continuitatea,
identitatea cu noi în șine. Funcție indispensabil ă, dar nu suficient ă, pentru
asigurarea continuit ății vieții sufletești, este memoria (memoria de noi
înșine).
Orice Eu are o dimensiune istoric ă (omul este un sistem istoricizat),
el fiind expresia experien țelor trăite și acumulate până la momentul prezent.
A doua func ție necesar ă pentru asigurarea ș i păstrarea identităț ii
trebuie considerat ra ționamentul – ra țio
namentul despre noi în șine. De
aceea, raționalitatea este desprins ă ca etapă și nivel integrativ specific al
devenirii con științei de sine. Unitatea Eului nu poate fi oferit ă decât de o
judecată de identitate care s ă demonstreze c ă atât schimb ările, cât și
constantele apar țin aceleași individualit ăți.
Emergența tensional ă este o etap ă esențială a devenirii con științei de
sine, al c ărei rost este de a asigura activarea și punerea în priză a
conținuturilor și structurilor psihice specializate pentru a face individul apt
de a trece la executarea ș i finalizarea ac țiunii îndreptate spre scop.
Tensiunea interioar ă este for ța care permite subiectului uman s ă
surmonteze diversele obstacole ș i dificultăț i în tendin ța de a-și făuri un

135destin propriu, de a- și realiza scopurile. Ea transform ă edificiul conș tiinței
de sine în forță motrice internă, conferind personalit ății atributul activis-
mului teleonomic: a exista pentru a ac ționa. Absen ța sau slaba ei dezvoltare
se manifest ă prin depresie, pasivism, abulie.
Stadiul integr ării tensionale se coreleaz ă cu stadiul integr ării
voliționale , care rezid ă în reorganizarea con ținuturilor conș tiinței de sine
după principiul intenț ionalității deliberative și al autocontrolului . „Voința
de sine”, ca dimensiune inalienabil ă a conștiinței de sine, este mecanism
specific de gestionare a întregului poten țial atitudinal-aptitudinal al
personalităț ii, imprimându-i, în raporturile cu lumea, caracteristicile for ței
sau slăbiciunii, independenț ei sau dependen ței, eroismului sau la șității.
Așadar, conștiința de sine ne apare – și ea trebuie efectiv considerat ă –
ca o co
mplexă formațiune psihologic ă, prin intermediul c ăreia, în plan
relațional-comportamental, ne delimit ăm de cei din jur și ne manifest ăm ca
Euri individualizate și personalizate ireductibile.
Conștiința lumii obiective are în principiu aceea și alcătuire ca și
conștiința de sine: o componentă cognitivă, ce constă din date, informa ții,
cunoș tințe, structurate imagistic, figural sau conceptual-abstract despre
însușirile și relațiile obiectelor și fenomenelor externe – naturale și
socioculturale, a șa cum sunt ele, independent de st ările interne de motiva ție
ale subiectului ș i, care, în plan comportamental se concretizeaz ă în
indicatori cantitativi și calitativi ai capacit ății de discriminare, identificare,
clasificare-generalizare, înț elegere, explica ție și interpretare; o component ă
axiologică, structură operatorie, prin intermediul c ăr eia subiectul stabile ște
și atribuie semnificaț ie și valoare lucrurilor din afar ă, prin raportarea la
stările sale interne de motivaț ie și la scopurile activit ății; o component ă
motivațională, care cuprinde ansamblul nevoilor, trebuin țelor și intereselor,
a căror satisfacere depinde de obiecte și surse externe (în plan compor-
tamental, aceast ă component ă se eviden țiază în reacții și acțiuni de
explorare-c ăutare și identificare-dobândire a obiectului sau sursei specifice
de satisfacere a nevoii sau trebuin ței specifice); o component ă afectivă,
alcătuită din emoții, dispoziț ii și sentimente de sens pozitiv sau negativ,
corespunz ător semnifica ției prezen ței și acțiunii obiectelor și fenomenelor
externe; o component ă volitivă, ca mecanism specific de activare,
mobilizare și coordonare a potenț ialităților de rezisten ță și de acțiune ale
subiectului în raport cu obiectele ș i situațiile externe.

136Conștiința lumii obiective are și ea un caracter individualizat și
personalizat, apar ține deci aceluiaș i subiect ca și conștiința de sine, cu care
interacționează în vederea unei integr ări optime a omului în mediul să u
existențial specific.
Modul de corelare a celor două instanțe – conș tiința de sine ș i
conștiința lumii obiective – este f ără îndoială una din cele mai consistente
evidențe comportamentale pentru caracterizarea subsistemului con știent al
SPU. Din punct de vedere genetic, dezvoltarea con științei lumii obiective
precede și devanseaz ă ca ritm și amplitudine apari ția și dezvoltarea
conștiinței de sine.
Astfel, dac ă schemele psihologice ale celei dintâi încep s ă se
manifeste și să funcționeze deja după luna a 6-a de via ță, la 1 an copilul
realizând o bun ă diferențiere și identificare a obiectel or familiare din
ambianța lui imediată , schemele celor din urm ă intră în funcțiune către
vârsta de 2-6 ani, când se închid e mecanismul psihologic al autoraport ării,
al relaționării cu sine însu și, copilul trecând de pe pozi ția de alter (Ionel,
Georgică, Săndel etc.) pe pozi ția de ego (Eu); formula „Georgic ă vrea”,
„Georgică a făcut …” va fi înlocuit ă cu „Eu vreau”, „Eu am fă cut…”.
Transformarea este atât de important ă și de radicală pe planul
organizării psihice interne, încât ea va determina o modificare profundă a
modului anterior de rela ționare: centrarea pe propriul Eu și închiderea fa ță
de lumea extern ă – perioada egocentrismului (întoarcerea spre sine și cu
„spatele la lume”), solipsismului (punerea existen ței lucrurilor exterioare în
dependență de propriul Eu , înlocuirea determinismului obiectiv extern cu
determinismul subiectiv intern) și negativismului („reac ții pe dos”, în
discordanță cu sensul solicit ărilor sau comenzilor adultului). De-abia dup ă
vârsta de trei ani și ju mătate-patru ani, aceast ă perioadă ia sfârșit, cedând
iarăși locul afirm ării preponderente a conș tiinței obiective, fapt concretizat
în amplificarea curiozit ății și interesului pentru ce este și ce se întâmplă în
jur și în apariția atitudinii activ-interogative (necontenita suit ă a întrebărilor
„ce este acesta ?” și „de ce ?”). În jurul vârstei de 7 ani, 7 ani și jumătate,
denumită și vârsta micii pubert ăți, asistăm la un nou puseu în afirmarea
conștiinței de sine, cu tendin ța de centrare pe propriul Eu și de închidere
față de lumea extern ă. Aceasta este, îns ă, de intensitate mai mică și
conștiința lumii obiective nu este decât îngr ădită, dar nu blocată . Perioada
în care, pe de o parte, se încheie formarea schemelor operatorii stabile și
interiorizate ale celor dou ă componente ale subsistemului con știent, iar, pe

137de altă parte, se încheag ă și formula personal ă de interac țiune reglatorie a
lor, este adolescen ța (16-18 ani). Adolescentul într ă în dialog critic-
evaluativ atât cu sine însu și („ce sunt ?”, „cine sunt ?, „ce vreau ?”, „ce
doresc ?” sau „ce trebuie s ă devin ?”), cât și cu lumea din jur („de ce stau
lucrurile a șa ?”, „ce guverneaz ă universul ?”, „ce e binele și ce e răul ?”,
„ce este adev ăr și ce este minciun ă ?”, „în ce merit ă și în ce nu merit ă să
crezi ?” etc.), definitivându- și opțiunile și fixându-și criteriile și etaloanele
de autoapreciere și, corespunz ător, de apreciere a ceea ce se afl ă în afara sa.
Conștiința de sine se va a șeza astfel pe o autoevaluare realistă , pe o
supraestimare sau pe o subestimare. În func ție de aceasta, individul va
aborda lumea extern ă în trei maniere diferite: a) în mod realist și adecvat,
acordând, pe de o parte, importan ța cuvenită „glasului” con științei lumii
obiective, iar pe de alt ă parte, echilibrând dorin țele cu posibilit ățile,
aspirațiile cu
capacitățile; b) în mod subestimativ, minimalizând sau
ignorând „glasul” con științei lumii obiective, cerând mai mult decât i se
cuvine sau decât merit ă și propunându- și obiective ș i scopuri pentru a că ror
realizare nu dispune de capacit ățile și mijloacele necesare; c) în mod
supraestimativ, exagerând și absolutizând rolul con ținutului actual al
conștiinței lumii obiective și minimalizând for ța propriului Eu, a
potențialului atitudinal-aptitudinal (compo rtament defensiv, panicard, de
renunț are, de retragere în sine etc.).
Se poate, deci, afirma că optimă este acea formul ă de organizare a
conștientului, care asigur ă o interacțiune de adaptare și corectare reciproc ă
a conștiinței de sine și conștiinței lumii obiective.
Organizarea pe orizontal ă a sistemului psihic uman . Dacă
organizarea pe vertical ă ne pune în eviden ță multinivelaritatea sistemului
psihic uman, dup ă criteriul inferior-superior, primar-secundar, organizarea
pe orizontal ă ne dezv ăluie eterogenitatea m odală și intramodal ă a
componentelor sale dup ă conținut, rol instrumental-adaptativ și mecanism,
completând astfel tabloul complexit ății lui. Am ar ătat deja că fiecare dintre
cele trei principale etape (niveluri) ale edific ării vieții psihice a omului nu
are un caracter omogen, monobloc, ci, dimpotriv ă, prezintă o pregnant ă
diferențiere structural ă, fiind alc ătuite din elemente calitativ distincte și
ireductibile – informaț ional-cognitive, motiva țional-energetice, afective,
pattern -uri instrumental-executive, unele înn ăscute, altele integral
dobândite.

138Între aceste elemente se stabilesc ș i se realizeaz ă în mod necesar
conexiuni func ționale bazate pe criterii logice și subordonate unei
emergențe funcționale supraordonate, care confer ă nivelului respectiv –
inconștient, subconș tient sau con știent – un rol adaptativ specific și o
anumită autonomie func țională. Gradul de diversitate a elementelor
componente și coeficientul de satura ție în legături interne (între elementele
componente respective) și externe (între nivelul ierarhic dat și mediul s ău
ambiant) se amplific ă în sens evolutiv-ascendent, pe m ăsură ce trecem de la
nivelul incon știent la cel conș tient. Tocmai această trăsătură conferă
nivelului ierarhic superior o capacitate instrumental-adaptativ ă mai mare
decât cea pe care o posed ă nivelul inferior. Astfel, nivelul conș tient se va
caracteriza prin cea mai mare diversitate structurală internă, prin cea mai
înaltă saturație în conexiuni interne și externe și, implicit, prin cea mai mare
capacitate adaptativ ă-rezolutivă și reglatoare.
Interacțiunea conș tient-incon știent. Modelul sistem ic al organiz ării
pe vertical ă a psihicului uman se deosebe ște esențial de modelul
psihanalitic freudian (primul, de a ltfel, care a dat imaginea ierarhiz ării).
Deosebirea fundamentală este cea care exist ă în mod normal între sistem și
agregat . În accep țiunea freudian ă, organizarea pe verticală a vieții psihice
este conceput ă și interpretat ă prin prisma principiului agregatului. Adic ă,
fiecare nivel constituie o entitate finit ă, de sine st ătătoare, cu func ționalitate
și finalitate proprii. Comunicarea, în acest caz, nu presupune
intercondi ționare, co-adaptare și complementaritate, ci ciocnire , confrun-
tare, respingere și închidere reciproc ă. Între con știent și inconștient s-a
instituit o barier ă de netrecut, o opozi ție ireconciliabil ă. Întrucât o astfel de
relație nu oferă posibilitatea de a se influen ța și modula unul pe cel ălalt, în
vederea explic ării caracterului adaptativ al comportamentului, s-a sim țit
nevoia introducerii unui mecanism-tampon, cu rol de arbitru între cele dou ă
niveluri ostile, denum
it Ego (Eu). Neadmi țând caracterul evolutiv și
reorganizabil al inconș tientului, Freud considera con știința ca rezultat al
devierii de la legitatea naturală și de la esen ța biologică a omului și, deci, ca
un adaus artificial .
În abordarea sistemic ă, organizarea psihic ă pe vertical ă apare ca
relație de comunicare și interacțiune în ambele sensuri între cele trei
niveluri, care, în sens ascendent, deriv ă unul din altul, iar în sens
descendent se modeleaz ă și se restructureaz ă evolutiv și optimizant unul pe
altul. Potrivit principiului ierarhiz ării, un nivel inferior se integreaz ă

139funcțional și se subordoneaz ă nivelului superior; pe m ăsura trecerii de la
nivelul inferior la cel superior, nivelul inferior î și îngusteaz ă sfera acț iunii
reglatorii, func ția de reglare globală , supraordonat ă, care constă în
relaționarea adaptativ ă eficientă a sistemului ca tot cu mediul extern, fiind
preluată de nivelul superior. În cazul nostru, nivelul incon știent, precedând
genetic nivelul conș tient, reprezint ă premisa și platforma necesare
constituirii lui; la vârsta mică , până la un an, un an și jumătate, inconș tientul
este mecanismul dominant al organiz ării și reglării comportamentului;
funcția sa reglatorie are un caracter global și supraordonat, mediind modul
general de rela ționare a copilului cu lumea. Pe m ăsura elabor ării și
dezvoltării sale, nivelul con știent, ierarhic superior, se va impune îns ă,
constant și tot mai pregnant, ca factor reglator supraordonat, preluând
asupra sa și relaționarea individului cu lumea; incon știentului i se rezerv ă
un rol func țional subor donat și efectuarea unei „reglă ri locale”,
subsistemice (ex.: reglarea ciclicit ății activării-satisfacerii trebuin țelor
biologice primare; trebuie spus, îns ă, că aceasta se realizeaz ă în virtutea
reorganizării funcționării nivelurilor inferioare de c ătre cele superioare, iar
ciclicitatea se va modula sub influen ța mecanismelor reglatorii ale
conștiinței).
Într-o organizare sistemic ă, spre deosebire de organizarea agregat ,
nici unul din nivelurile ierarhice nu este de prisos, fiecare avându- și rolul
său, ireductibil în asigurarea și menținerea emergen ței și unității structural-
funcționale a sistemului. Alterarea unui ni vel va duce inevitabil la alterarea
sistemului în ansamblu sub aspectul identit ății sale.
Dar sistemul nu se poate reduce la simpla juxtapunere a nivelurilor
ierarhice integrative care-l compun; el va dobândi caracteristici calitative
noi, de integralitate, pe baza interac țiunii nivelurilor particulare constitutive.
În plan psihologic subiectiv, existen ța inconștientului, cel pu țin
pentru individul concret, se probeaz ă și se atestă prin intermediul
conștientului, adic ă prin procesul de con știentizare și de verbalizare. În
stare de somn profund sau de com ă, nefiind con știent de sine, subiectul
nu-și dă seama nici de existen ța inconștientului său. Pentru un observator
extern, prezen ța inconștientului poate fi relevat ă și atestată la subiectul
observat și pe baza manifest ărilor și reacțiilor comportamentale
inconștiente (vise, reac ții vegetative, deliruri, automatisme motorii etc.).
Dacă procesul evolutiv-integrator se desf ășoară în mod obi șnuit de la
inferior spre superior, în cazul nostru, de la inconș tient la con știent,

140procesul involutiv (regresia) are un sens invers: de la nivelul superior spre
cel inferior; în cazul regresiei, transform ările entropic-involutive vor afecta
mai întâi structurile și conținuturile nivelului con știent și abia ulterior pe
cele ale nivelului incon știent.
În structura schemelor integrative ale comportamentelor și acțiunilor
ce stau la baza vie ții de relație a omului, vom gă si, selectate și ordonate
după o anumit ă logică, în mare m ăsură dobândit ă prin condi ționare și
învățare, elemente aparț inând tuturor celor trei niveluri ierarhice ale SPU:
inconștientul, subcon știentul și conștientul.
Ceea ce se impune s ă subliniem este faptul c ă locul și ponderea
acestor elemente nu sunt fixe, stabilite o dat ă pentru totdeauna, ci variaz ă în
funcție de timp (inclusiv vârsta), de situație (împrejurări) și frecvență (cât
de rar sau de des este solicitat actul comportamental dat).
O importan ță teoretică deosebită o capă tă, în contextul dat,
întrebarea: se poate admite (sau presupune) structurarea unei tipologii
comportamentale pe baza raportului con ști ent-inconștient, respectiv, există
posibilitatea unei anumite dominan țe funcționale a unui nivel asupra
celuilalt ? R ăspunsul nu este simplu de dat.
Dacă se are în vedere structura integral ă a comportamentului,
probabil c ă o asemenea tipologie nu este viabil ă. Dacă ne referim la o
componentă sau alta a acestei structuri, atunci ipoteza unei atare tipologii
devine plauzibil ă. Dintre toate componentele de ordin psihic, cea comun ă,
generic vorbind, atât con știentului cât și inconștientului, este componenta
motivațională. Ambele niveluri se organizeaz ă și se structureaz ă în jurul
unei coloane motivaționale: inconș tientul în jurul motiva ției de sorginte
biologică, primară ; conștientul în jurul motiva ției secundare (spirituale,
social-culturale). Între cele dou ă tipuri de motiva ție există o relație oarecum
antagonică, de exclusivitate în planul activ ării și al satisfacerii. Se poate
astfel întâmpla ca în organizarea de ansamblu a comportamentului s ă
devină dominant ă motivația primar ă (având în acest caz un tip
comportamental primar ) sau
motivația dobândit ă, sociocultural ă (având de
a face cu un tip comportamental secundar ).
De asemenea, se poate vorbi și de posibilitatea unei diferen țieri
tipologice în sfera comportamentului, dup ă raporturile: mediat
(determina ție aparținând con știentului) și imediat (determina ție aparținând
inconștientului); autocontrol (caracteristic ă a conștientului) și impulsivitate
(trăsătură definitorie a incon știentului); reflexivitate (caracteristic ă a

141conștientului) și afect (particularitate a dinamicii inconș tientului). O
asemenea diferen țiere tipologic ă nu este rodul unei simple specula ții, ci are
o bază comportamental ă reală. Pe plan func țional, se stabile ște o axă
integrativă bipolară, cu un pol plasat la limita superioar ă a conștientului,
celălalt fixat la limita inferioar ă a inconștientului, pe care se vor eviden ția
diferite moduri de interac țiune și articulare între cele dou ă sfere ale vieț ii
psihice: cu cât ne apropiem de unul din poli, cu atât, în plan
comportamental, se impune cu mai mult ă putere dominanț a funcțională a
comportamentelor proprii nivelului corespunz ător – conș tient, respectiv,
inconștient. Datorit ă caracterului mobil, glisant al articul ării diferitelor
componente în structura unui act comportamental concret, chiar în interiorul matricei tipologice cu dominanta con știentului sau cea a
inconștientului se pot produce oscila ții cu sens opus tipului respectiv
(manifestări impulsive la un tip reflexiv, autocontrolat, sau manifest ări de
echilibru-autocontrol la un tip impulsiv). Tocmai acest caracter dinamic,
adesea contradictoriu ș i imprevizibil, face s ă crească extraordinar nu numai
cota complexit ății co
mportamentului uman, dar și dramatismul s ău.
Sintetizând, putem identifica și defini urm ătoarele genuri de relaț ii
între conștient și inconștient:
a. Relații circulare , în cadrul c ărora conținuturile con știentului trec
în inconștient, ca apoi, printr-un proces germinativ, s ă revină , nu neapărat
integral, înapoi; acela și lucru este valabil și pentru con ținuturile
inconștientului, gra ție mai ales mecanismului reprim ării și celui al amân ării.
O activitate mintal ă începută la nivel con știent și nefinalizată poate fi
transferată și continuat ă într-o form ă specifică la nivel incon știent, unde
este posibil ă găsirea soluției, revenind ca terminat ă în conștiință. Exemple
de acest gen sunt numeroase și ele au fost analizate în literatura psihologic ă.
Aproape fiecare dintre noi am tr ăit experien ța când, nereu șind să rezolvăm
o problem ă la
matematic ă sau la fizic ă, o lăsam și treceam la altceva; după
un timp, revenind, am avut surprinderea s ă constată m că rezolvarea a mers
șnur, fără nici o poticnire. Se citeaz ă cazuri de mari descoperiri în știință
ale căror elemente constitutive s-au z ămislit latent în incon știent și s-au
actualizat în vise.
b. Relații de subordonare , care constau în dominanț a funcțională a
unui nivel integrativ asupra celuilalt, respectiv, a con știentului asupra
inconștientului sau a incon știentului asupra con știentului.

142În mod normal, într-un sistem unitar, multinivelar, subordonarea se
exercită de jos în sus, nivelurile inferioare supunându-se celor superioare.
În cazul de fa ță, legea de baz ă este cea a controlului incon știentului de c ătre
conștient, chiar atunci când matricea comportamental ă se structureaz ă în
jurul unei componente motiva ționale sau afective de origine incon știentă.
Tocmai în virtutea acestei legi, noi definim omul ca ființă conștientă, al
cărei comportament principal (de relaț ionare cu lumea extern ă) este
conștient. De o subordonare în sens invers nu se poate vorbi decât în situa ții
speciale, episodice și improprii modului de a fi al omului. Atunci când se
afirmă dominanț a absolută a inconștientului, conș tientul este temporar
abolit, așa cum se întâmpl ă în starea de somn (visele, comportamentele
somnambulice), în starea de ebrietate avansat ă sau în starea de afect, de
explozie afectivă negativă – furie, demen ță.
c. Relații de coordonare sau de echilibru , în care cele dou ă niveluri
se coreleaz ă și se balanseaz ă reciproc sub aspectul for ței funcționale. Într-o
astfel de formul ă relațională, de exemplu, com ponentele motiva ționale
aparținând structurii conș tientului și cele aparț inând structurii incon știen-
tului posed ă o semnifica ție egală sau apropiat ă, subiectul acordându-le
aceeași recunoaștere și prețuire.
Rezultatul este o formul ă comportamental ă echilibrat ă, ambivert ă,
pentru care se aplic ă principiul „nimic din ceea ce este omenesc nu-i este
străin”.
Așa cum am subliniat mai sus, con știința este formaț iunea a cărei
dezvoltare r ămâne în continuare deschis ă și putem presupune c ă influența
sa modelator-reglatoare asupra incon știentului se va amplifica și intensifica,
în pofida unor desc ărcări și răbufniri periodice, în comportamentele
individuale și sociale, a unor tendin țe și instincte ancestrale (agresivitate,
fanatism, sexualitate).

5.3. MODIFIC ĂRI ALE CON ȘTIINȚEI
Importanța excepțională a nivelului con știent în rela ționarea omului
cu lumea extern ă și cu sine însu și poate fi demonstrat ă și indirect, prin
analiza modific ărilor dinamicii lui func ționale.
După caracterul lor, aceste modific ări se împart în dou ă categorii:
normale (sau fiziologice) și anormale (sau patologice).

143Modificări normale . Am vă zut că funcționarea normală a nivelului
conștient presupune existen ța și menținerea stării de veghe, pe de o parte, și
o mobilizare orientată a efortului mintal în raport cu con ținutul și scopul
sarcinilor de îndeplinit, pe de alt ă parte. Cum aceasta se face cu un consum
energetic important, este evident c ă nici starea de veghe ș i nici activitatea
mintală internă nu pot fi menț inute la nesfâr șit, fără a se instala efectul
negativ al oboselii și epuizării. În mod firesc, pentru a se autoproteja și a-și
asigura integritatea func țională internă, sistemul psihic, ca ansamblu unitar,
și-a dezvoltat mecanisme speciale de ciclizare și alternanță a stă rilor de
activitate și de repaus (odihnă).
Astfel, ca r ăspuns compensator (reglator) la starea de veghe orientat ă
și de conștiință focalizat ă, s-a dezvoltat mecanismul stă rii de somn,
constituindu-se astfel un ciclu func țional închis și echilibrat, care, din punct
de vedere temporar, este structur at pe succesiunea zi-noapte (ciclu
circadean).
Între punctul corespunz ător celei mai înalte activit ăți a conștiinței și
punctul corespunz ător somnului cel mai profund se delimiteaz ă un întreg
continuum pe care se poate identifica un vast registru al gradelor de
activare și, respectiv, al st ărilor intermediare.
Astfel, o primă categorie a modific ărilor normale func țional-
reversibile ale con științei o constituie cele care se leag ă de instalarea și
dinamica somnului.
Trecerea de la starea con știentă la cea de somn se produce gradat,
prin scă derea treptat ă a gradului de activare. Tradus ă în dinamica
activismului bioelectric cortical (EEG), această trecere va fi marcat ă de
înlocuirea succesiv ă a ritmurilor de înalt ă frecvență și mică amplitudine
(ex.: ritmul β rapid de 20 c/s) cu ritmuri de frecven ță din ce în ce mai joas ă
și amplitudine din ce în ce mai mare: β lent (10-12 c/s), α – ritm de repaus
(cu frecvenț e de 8-10 c/s), ritmul θ (teta) (cu frecven țe de 4-7 c/s), cores-
punzător stării de somnolen ță, și, în fine, r itmul Δ (delta) (1-4 c/s), cores-
punzător somnului.
În plan comportamental, trecerea de la activitatea mintal ă conștientă
la somn se va manifesta prin apari ția unor efecte de natură inhibitorie,
precum: întreruperi și oscilații ale cursului gândirii, care devine din ce în ce
mai vagă, mai difuz ă, mai incoerent ă; creșterea treptat ă a pragurilor
senzoriale și scăderea activit ății perceptive (contururile obiectelor devin din
ce în ce mai estompate și mai fluctuante – jocul umbrelor); senza ții de

144greutate în corp, alternativ cu senza ții de pierdere a greutăț ii și de „dispari ție
de sine”; vorbirea devine din ce în ce mai lent ă, mai sacadat ă și mai stins ă,
cuvintele se actualizeaz ă și se înșiruie tot mai aleator și haotic.
Somnul se instaleaz ă ca o stare generalizat ă nu numai a creierului, ci
și a organismului ca sistem supraordonat integral. Ritmurile func ționale
interne se încetinesc, arderile din organism scad în intensitate; comunicarea
cu lumea extern ă este întrerupt ă, stimulii sonori, lumino și sau olfactivi
rămânând fără efect în planul r ăspunsurilor motorii sau verbale adecvate (se
presupune c ă o recepție a lor s-ar realiza, totu și, dar nu una psihic ă, ci una
pur fiziologic ă). Prin intermediul verigii sale vegetative, creierul asigur ă
unitatea func țională a mediului intern și a corpului; oricât de profund am
dormi, continu ăm să respirăm, inima continu ă să lucreze, chiar dac ă și la o
capacitate mult redus ă, aparatele digestiv și urinar î și deruleaz ă
transformările metabolice și de acumulare a reziduurilor, tonusul muscular
asigură realiza
rea reflexelor posturale și stato-kinetice, devenind posibile
mișcările de re-pozi ționare a corpului (întoarcerea de pe o parte pe alta).
Mecanismul de producere a somnului poate s ă se conecteze, în mod
natural, în cadrul ciclului func țional elaborat anterior, sau artificial, prin
izolare senzorial ă, prin stimul ări și ambianță monotone, prin administrarea
unor somnifere sau a unor substan țe cu efect inhibitor.
Necesitatea somnului este semnalizat ă cu anticipa ție și conștientizată
prin cenestezie: senza ția de îngreunare a pleoapelor și de închidere a
ochilor, starea de disconfort fiziologic (tensiune neurovegetativ ă; efortul de
a ne opune este înso țit de o trăire negativ ă, care acționează ca semnal de a
nu-l mai continua), reac ția de întindere a membrelor, c ăscatul.
Toate acestea se sintetizeaz ă într-o trăire globală pe care con știința
ne-o dă în expresia „simt nevoia s ă dorm!”. Nesatisfacerea acestei nevoi nu
poate fi prelungit ă fără a se provoca grave tulbur ări, atât ale dinamicii
psihice, cât și ale dinamicii fiziologice.
Asemenea tulbură ri afecteaz ă funcțiile cognitive – identificarea
perceptivă, coerența și clar itatea reprezentă rilor, luciditatea ș i coerența
gândirii; în sfera fiziologică se produc dereglă ri ale tensiunii arteriale, ale
tonusului muscular și ale tonusului nervos (fenomenul de epuizare nervoas ă
care poate deveni fatal, provocând moartea). Privarea absolut ă de somn nu
poate fi suportat ă, fără riscuri majore, mai mult de 80-90 de ore.
Somnul nu este nici el o stare omogen ă, unidimensional ă. Ca
variabilă de tip continuu, el va pune în eviden ță existența unor stadii. Astfel,

145se delimiteaz ă două forme principale sub care se realizeaz ă: somnul
profund sau ortodox, în care inhibi ția internă atinge cea mai mare
intensitate, orice activitate psihic ă fiind suspendat ă, și somnul superficial
sau paradoxal , care se desf ășoară pe fondul unei st ări de relativ ă activare,
care favorizeaz ă producerea activităț ii onirice (visele). La subiectul normal,
cele două forme se succed cu o anumit ă periodicitate: un episod de somn
profund (90-120 minute) este urmat de altul scurt (5-20 minute) de somn
superficial. Deci, pe durata total ă de 8 ore, la cât este aproximat somnul
normal (fiziologic), se diferen țiază cam 4-4½ segmente ciclice (episod
somn profund + episod somn superficial). Perturbarea acestei ciclit ăți duce
la alterarea func țiilor somnului de recuperare energetic ă nervoasă și de
detensionare (relaxare) psihic ă, la trezire subiectul neob ținând senza ția și
trăirea de „odihnit”, „revigorat”, „confort interior”, ci, dimpotriv ă, rămâne
cu starea de „obosit”, „tensionat”. Dereglarea somnului poate fi cauzat ă de
suprasolicit ări fizice ș i intelectuale repetate, care duc la oboseal ă cumulată,
sau de „șocuri emo ționale” (producerea unor evenimente dram atice în via ța
personală ). Efectul ei imediat îl constituie sc ăderea drastic ă a capacității de
lucru, a bunei dispozi ții, subiectul f ăcând tot mai greu fa ță de sarcinilor ce îi
revin la locul de munc ă sau la școală.
În interiorul somnului profund se înregistreaz ă alternanța a trei stări,
denumite C (de profunzime medie), D și E (de maxim ă profunzime: 1-2 c/s).
Caracterul eterogen al stă rii de somn se relev ă apoi ș i în diferen ța de
intensitate cu care ea se distribuie pe suprafa ța scoarței cerebrale.
Experimental, s-a demonstrat c ă, prin instructaj prealabil, se pot crea zone
de veghe selectiv ă, care se activeaz ă la influenț a unui anumit stimul.
Se invocă frecvent exemple intrate în uzul cotidian: mama care,
dormind, r ămâne indiferent ă la zgomote puternice, dar se treze ște la cel mai
slab scâncet al copilului în leag ăn sau chiar la o simpl ă „foială” a lui;
morarul care poate dormi bu ștean pe fondul zgomotului produs de rotirea
pietrelor care macin ă grăunțele, dar se treze ște brusc la oprirea morii. La
rândul lor, experimentele de hipnopedagogie au demonstrat dou ă lucruri
care
atestă afirmația de mai sus: primul , că, dacă înainte de culcare,
subiectul este informat c ă în timpul somnului i se vor citi diferite povestiri
sau ră spunsuri la anumite întreb ări, la trezire el le va putea reproduce; se
induce un astfel de „punct de veghe selectiv ă”, care va permite într-adev ăr
rezolvarea unei asemenea sarcini; al doilea, c ă, dacă înainte de adormire
citim un material, reluându-l a doua zi, dup ă trezire, îl vom re ține și înțelege

146mai bine și mai uș or. (În ceea ce prive ște primul experiment, se presupune
că fenomenul de recepț ie și reținere se realizeaz ă, dar pe fondul unui somn
mai superficial, el nemaiproducându-se în timpul somnului profund).
În condițiile în care somnul natural este tulburat, pentru restabilirea
lui se recurge la mijloace medicame ntoase sau la metode de autoinduc ție
(autosugestie) – privirea într-un punct fix, num ăratul în gând până la 100
sau mai mult, u șoare masaje al globilor oculari, efectuarea unei plimb ări
scurte (1/2 ore) înainte de culcare etc.
Se recurge în unele cazuri și la hipnoterapie (somnul hipnotic), în
cadrul cabinetelor medicale.
Visele. Visele fac parte din categoria fenomenelor care continu ă încă
să fie etichetate de sim țul comun ca misterioase, enigmatice.
Și în plan filosofic ș i psihologic, ele au constituit subiect de aprinse
speculații. Disputele s-au derulat în jurul a trei chestiuni principale:
a) cauzele care pot provoca visele; b) structura și conținutul intern al
viselor; c) func ția și semnificaț ia viselor în via ța omului. Mult timp
abordarea viselor a avut un caracter speculativ-amatorist, fiind lipsit ă de
procedee și criterii obiective, științifice și urmărind să scoată în eviden ță
latura lor enigmatico-ocult ă, pusă pe seama unor forț e supranaturale sau a
destinului („destinul vorbe ște prin vise”, se repet ă în mod curent).
Dintre orient ările psihologiei moderne, cea care și-a făcut o preocupare
de căpătâi din analiza și interpretarea viselor a fost psihanaliza, prin însu și
fondatorul ei – S. Freud, care avea s ă consacre acestei probleme o lucrare
specială și foarte documentat ă – Știința viselor* (1900). Unele aspecte parti-
culare le-a dezvoltat apoi și în lucrarea Incon știentul (1915). Linia directoare
în analiza viselor a fost imprimat ă lui Freud de îns ăși teoria incon știentului.
Astfel, dou ă sunt postulatele pe care Freud le a șază la baza concep ției sale
despre vise: postulatul determinismului intrapsihic , potrivit c ăruia nici un
fenomen psihic nu este întâmpl ător, totul având o cauz ă precisă chiar dacă ea
nu se eviden țiază în mod direct și imediat; postulatul semnifica ției, în lumina
căruia orice eveniment în sfera vie ții psihice poart ă în sine o anumit ă semni-
ficație. Corelând cele dou ă postulate, Freud interpreteaz ă visul ca având atât o
cauzalitate specific ă, de natură ps ihică internă, cât și o semnifica ție. Cauza
principală este localizat ă la nivelul incon știentului, concretizându-se în
dorințele și trebuințele refulate sau reprimate și neîmplinite, satisfacerea lor
venind în contradic ție cu principiile și normele socioculturale.

* Vezi traducerea în lb. român ă: Interpretarea viselor , Opere, vol. 9, Editura
Trei, Bucure ști, 2003.

147Visul devine astfel o form ă indirectă, simbolică, de satisfacere a unor
asemenea dorin țe și trebuințe, contribuind în felul acesta la diminuarea sau
descă rcarea focarelor tensionale, generate de refularea sau reprimarea lor.
De aceea, a interpreta un vis înseamn ă, în această viziune, a stabili o
legătură cauzală între con ținutul său și o anumit ă dorință sau trebuin ță.
Situațiile sunt, îns ă, diferite. Dac ă unele vise, cu totul simple, exprim ă
dorințe clare pe care viaț a reală nu ne permite s ă le satisfacem (ex.: visele
de evadare ale prizonierilor, visele de c ăldură sau de hrănire sub influenț ele
organice momentane etc.), altele ne par atât de absurde încât ne întreb ăm
cum a putut Freud să vadă în ele exprimarea unei dorinț e (ex.: cazul viselor
de angoas ă și coșmar) și cum a reu șit să le găsească un sens. Și totuși,
savantul a reu șit să de monstreze ambele aspecte. El afirm ă că deformările
visului țin de două cauze esen țiale: a) natura gândirii onirice ș i a
mijloacelor de expresie de care dispune ea; b) ac țiunea cenzurii.
Gândirea oniric ă este slab structurat ă datorită abolirii, în cursul
somnului, a funcț iilor superioare ale con științei și a libertăț ii consecutive a
modurilor de gândire regresive. Ea posedă și o altă caracteristic ă
importantă: este o gândire autistă , care nu vizeaz ă comunicarea cu altul („A
dormi înseamnă a te dezinteresa”, remarc ă Freud). În fine, ea nu dispune
decât de mijloace s ărace, pur senzoriale, pentru a se exprima, care nu pot
traduce decât foarte palid ideile abst racte sau succesiunile de elemente în
timp și în spațiu (și aceste categorii de timp și de spațiu sunt prea complexe
pentru nivelul gândirii onirice).
De aici deriv ă o serie de deform ări: juxtapuneri de imagini, indicând
succesiunea sau opozi ția de fapte și idei; simbolismul, concretizând
imagini, idei abstracte; condensarea unor imagini eterogene într-una
singură sau, dimpotrivă , dedublări și depersonaliz ări, deplasări diverse etc.
Nu trebuie îns ă uitată nici acțiunea cenzurii ș i că anum ite dorințe nu
pot intra nici chiar în vis decât sub o form ă anodină, mai acceptabil ă pentru
Eu. Într-o manier ă destul de general ă, se poate spune că atmosfera unui vis
și gradul său de obscuritate sunt func ție de gradul s ău de cenzurare. Visul
clar și agreabil nu este cenzurat deloc. Un vis puț in sau deloc cenzurat nu
este întotdeauna u șor de înțeles (interpretat); dar atmosfera agreabil ă pe
care o implic ă facilitează analiza lui. Pe m ăsură ce conflictul dintre sine ș i
Supra Eu se accentueaz ă, visul devine tot mai penibil, complet absurd,
chinuitor, epuizant; acesta este visul adesea fă ră deznodă mânt, în care o
acțiune banal ă se repetă indefinit; sau visul în care mai multe personaje

148(simbolizând dorin țe opuse) se lupt ă violent. În fine, exist ă vise în mod
accentuat ap ăsătoare și șocante: visele de angoas ă și coșmarurile. În visele
de angoas ă, dorința a reușit să se infiltreze, în pofida cenzurii Supra Eu-lui,
și cu toate c ă nu este satisf ăcută decât în mod halucinator, ea antreneaz ă,
totuși, o anumit ă culpabilitate – aș teptarea anxioas ă a unei amenin țări, a
unui pericol oarecare. Co șmarul traduce în modul cel mai profund gradul
de cenzur ă: dorința este atât de condamnat ă, atât de culpabil ă, încât este
depășită înainte chiar de a se fi manifestat.
Înțelegem astfel cum poate fi justificat ă afirmația lui Freud c ă visul
este realizarea unei dorinț e. Această dorință nu este for țamente con știentă:
ea poate s ă fie inconștientă și în contradic ție cu ideea pe care ne-o facem
despre noi în șine; ace
asta poate fi chiar o dorință autopunitiv ă, care ne-ar
putea elibera de angoas ă, accentuându-ne culpabilitatea.
Cum se poate constata din cele de mai sus, dorin ța apare rar într-o
formă clară, manifestarea sa traversând tot felul de deform ări care imprim ă
visului un caracter str ăin și adesea incoerent.
În fapt, visele sunt ș i mai incoerente decât ne apar, c ăci, pentru a trece
de la vis (adesea inefabil) la relatarea pe care o face subiectul la trezire, se
produce o deformare suplimentar ă denumită „elaborare secundar ă”, care
„se însă rcinează să transforme într-un tot cât de cât coerent datele cele mai
imediate ale visului, dar aranjând evenimentele într-o ordine absolut incomprehensibil ă și completându-le acolo unde aceasta p ărea necesar”
(Freud, 1915, p. 200).
Analiza visului va reclama, prin urmare, o opera ție inversă, care
constă în a regăsi, în spatele relat ării pe care o face subiectul, sensul real,
profund, al acelui vis. Altfel spus, in terpretarea visului va permite analis-
tului să descopere în dosul conț inutului manifest al visului con ținutul său
latent. Pentru aceasta, dup ă ce este ascultat ă atent relatarea, notând în minte
termenii exac ți folosiți, intenția, debitul verbal și alte detalii revelatoare,
analistul va c ăuta să replaseze visul în contextul s ău, pe de o parte,
interogând subiectul asupra circumstan țelor
care au acompaniat visul, iar pe
de altă parte, cerându-i s ă-i furnizeze asocia ții libere. În acest moment,
analistul dispune de materialul visului, dar r ămâne ca el s ă-l pună în ordine
și să regăsească geneza lui ini țială, folosindu-se de cuno ștințele pe care le
are despre deform ările visului.
Aceste cuno ștințe fac astăzi parte integrant ă din pregătirea fiecărui
psihanalist și au fost puse la punct de c ătre Freud, printr-o munc ă asiduă de

149descifrare, asem ănătoare celei a primilor egiptologi. Aceasta este, poate,
partea cea mai vie ș i interesant ă a psihanalizei, care, până în prezent, nu a
fost egalată de nici o alt ă orientare psihologic ă.
Pentru ilustrare, redă m mai jos câteva exemple.
a. Un vis destul de curios prin faptul că este extrem de condensat:
relatarea lui se epuizeaz ă într-o singur ă frază: „Iau în posesie insula
Teneriffe” și nu conț ine decât o singur ă „imagine”: „ O hartă este întinsă pe
pământ și eu pun piciorul pe locul marcat. Teneriffe”. O singur ă asociație:
cea a unei lecturi f ăcute în ajun și care nu p ărea să fi reținut în mod deosebit
atenția subiectului. Dar aceast ă asociație conține implica ții foarte bogate în
raport cu subiectul: în lectur ă era vorba de un savant german, care, surprins
în august 1914, la Teneriffe, n-a mai putut s ă se reîntoarcă în patrie decât
după sfârșitul războiului; a trebuit s ă-și abandoneze cercetă rile și, din lipsă
de altceva mai bun, a început s ă se intere seze de maimu țele din gr ădina
zoologică; dar, la sfârș itul războiului, și-a publicat observa țiile făcute și
lucrarea respectiv ă i-a adus atâta notorietate cât ă nu i-ar fi adus toate
celelalte lucr ări la un loc.
Subiectul respectiv se g ăsea exact în aceea și situație: era împiedicat
din cauza r ăzboiului (1939) s ă-și continue cercet ările sale obiș nuite și visul
exprima dorin ța lui ca alte activităț i noi să-i permită cât de cât s ă se
realizeze.
b. Al doilea vis, de o absurditate aparent ă, exprimă întoarcerea
progresivă la real, pe m ăsură ce se apropie trezirea: „Trec prin fa ța unui
mare magazin de înc ălțăminte. Dl. X m ă invită să dejunez cu dânsul. Eu
accept și știu că aceasta m ă va duce la o cerere în c ăsătorie. Ni se serve ște o
budincă. Trecătorii ne prive
sc cu un aer ră uvoitor și șușotesc pe seama
noastră. Sosește un rabin care-l interpeleaz ă violent pe dl. X, care încearc ă
să-l îmbuneze, oferindu-i o budinc ă; rabinul refuz ă cu indignare. Sose ște o
doamnă cu copilul: este doamna X. Atunci m ă trezesc și-mi amintesc c ă X
este că sătorit”. Explica ții: în vise se întâlnesc adesea magazine de
încălțăminte, un simbolism matrimonial (a g ăsi un pantof potrivit pe
picior). Budinca este un meniu din țara de origine a doamnei cu visul și a
lui X, ambii fiind din aceea și zonă. Trecătorii critică totuși această întâlnire,
iar rabinul vede cu ochi r ăi presupusa lor c ăsătorie. (Dl. X este evreu, iar
partenera apar ține altei religii). În fine, X este c ăsătorit și este tată l unui
copil. Căsătoria este imposibil ă și trezirea se produce brusc. Dorin ța celei
care a
avut visul nu se poate realiza.

150c. Iată acum un alt vis, al c ărui simbolism este foarte simplu; apar ține
unei paciente aflate în cur ă psihanalitic ă: „Am un mare abces; cineva (care,
în cursul asocia țiilor libere, s-a revelat a fi psihanalistul) îmi spune c ă
trebuie să vină și să-l preseze pentru a-i elimina întregul con ținut, dar îmi
este frică de durere și-i răspund că nu există nici un mijloc cu care ar putea
veni”. Aceasta trece drept explica ție.
d. Visul urm ător se bazeaz ă pe un calambur (lucru frecvent în
structurarea activit ății onirice) și ne arată cum visele se folosesc mai curând
de imagini vizuale decât de limbaj. „Sora mea îmi aduce un pachet cu c ărți
și mă întreabă unde poate s ă le ascund ă. Desprindem o scândur ă din podea
și ascundem c ărțile sub ea. Mama intr ă furioasă, se duce direct la scândur ă,
o ridică și bagă mâinile dup ă cărți; când le scoate, mâinile ei erau murd ărite
de excremente; și le șterge d e hainele noastre”. Explica ții: visul dateaz ă din
1940. Ce c ărți încerca pacienta s ă ascundă de mama sa ? Asocia ție
imediată: „cărți…..sterling !”. Și ea poveste ște că un cuplu englez, decizând
să plece în Anglia, le-a încredin țat un important depozit de c ărți (sterling ),
pe care ele încercau s ă le ascund ă de mama lor. Afacerea era dificilă , căci
mama gestiona finan țele familiale. Iat ă, deci, prima parte a visului
clarificată. Urmarea era foarte simpl ă: imaginile ce au ap ărut semnificau:
„Cu mania sa de a- și vârî nasul pe de-a rândul, ea ne caut ă și-n c…”,
cuvântul fiind rostit f ără ocol.
e. În sfârșit, mai red ăm un vis care pune în joc procedee de deformare
mai complexe: „R. viseaz ă că se prezint ă la examenul de bacalaureat;
examinatorul se înver șunează să-l chestioneze la englez ă și la geografie.
Decorul se sc
himbă: R. este gata s ă se scufunde într-un bazin rece și
neospitalier; el implor ă trecătorii care se plimbau printre copacii însori ți și
încearcă să înoate cum poate. Recunoș tea printre trec ători pe unii din
colegii săi, care cad la rândul lor în bazin, ț ipând după ajutor.
R. reușește atunci s ă înoate și să iasă la mal. Se treze ște puțin anxios.
Asociații: la bacalaureat R. eș uase la oral la englez ă și geografie; e șecul era
grav pentru el deoarece dorea s ă-și continue studiile, iar tat ăl său îl
avertizase c ă în caz de e șec trebuia să renunțe și să intre în comerț . Totuși,
eșecul producându-se numai la oral, a ob ținut o amânare ș i a reușit la
sesiunea urm ătoare, ceea ce i-a permis s ă-și continue studiile cu succes. În
m
omentul în care a avut acel vis, situa ția era foarte compromis ă: o
schimbare politic ă a făcut să-și piardă postul și a fost primul pus pe liber.
„Dar eu nu eram singur în bazin , adăugase el, to ți colegii mei erau

151ameninț ați”. Acest vis condensa, deci, dou ă perioade dramatice din via ță, în
care viitorul subiectului nostru fusese amenin țat. El realiza în felul acesta o
dorință de resecurizare: reu șind să-și atingă scopul anterior, în pofida
eșecului la bacalaureat, el va putea ie și la liman și în actuala situa ție dificilă.
Toate visele prezentate aici sunt relativ simple, dar nu sunt la fel de
elementare; numeroase deform ări se pot suprapune.
Ele pot fi, de asemenea, „supradeterminate”, adic ă pot prezenta
sensuri suprapuse. De aceea, principala cerin ță a psihanalistului este de a
redescoperi aceste sensuri diverse; cheia de baz ă pentru o interpretare
corectă se află în contextul visului și în asocia țiile subiectului.
Acesta este și motivul pentru care nu am adus ca exemple vise
complexe; ele ar fi necesitat explica ții prea lungi. Analistul nu trebuie s ă
uite nici o clip ă că o interpretare trebuie s ă fie foarte prudent ă și să urmeze
foarte de aproape indicaț iile date de subiect; altminteri, el va c ădea cu
ușurință în arbitrar și în eroare.
Teoria psihologic ă a viselor a fost îmbog ățită în ultimele decenii cu
datele cercet ărilor de neurofiziologie asupra somnului. Acestea au
demonstrat c ă producerea unui vis este legată de trecer ea de la faza
somnului profund (lent) la cea a somnului superficial (rapid), deci de la un
nivel de activare cortical ă scăzut la unul mai ridicat. În al doilea rând,
aceste cercet ări au eviden țiat faptul c ă activitatea oniric ă antreneaz ă o serie
de reacții neurovegetative – concretizate în pusee respiratorii, circulatorii și
de tensiune arterială – (mai ales în cazul viselor cu angoas ă și coșmaruri),
care pot deveni fatale pentru via ța subiectului (accidentele cardiovasculare
și cerebrale care apar în timpul somnului se datoreaz ă tocmai „furtunii”
neurovegetative declan șate de co șmaruri). În fine, s-a demonstrat c ă,
indiferent de con ținutul și semnifica ția lor, visele antreneaz ă aproape
întotdeauna mi șcări ale globulilor oculari (rapide – REM –, de urm ărire, și
lente – NREM –, de fixare), a c ăror înregistrare ș i analiză permite stabilirea
caracteristicilor de form ă și mărime ale imaginilor onirice. Reac țiile verbale
apar mai rar și ele au caracter fragmentar și neintiligibil.
Revenind la cele trei chestiuni formulate asupra cauzelor structurii
viselor și a semnifica ției lor, putem aproxima urm ătoarele răspunsuri:
a. În ceea ce prive ște cauzalitatea viselor, aceasta se află în trei surse
principale: dinamica incon știentului (dori
nțe neîmplinite); întâmpl ările din
timpul zilei; stimulii din ambian ța imediat ă (temperatura din camer ă,
eventuale sunete, zgomote, mirosuri etc.) ș i influențele de tip para
(telepatie, premoni ție).

152b. Conținutul și structura visului se realizeaz ă în forma înl ănțuirii mai
mult sau mai puț in aleatorii de imagini, aflate într-o rela ție de designare
indirectă sau transformat ă cu realitatea, dobândind astfel un caracter
simbolic. Universul oniric devine astfel o reflectare deformat ă, alegoric-
simbolică a lumii externe și a biografiei propriei persoane. Con ținutul
fiecărui vis este unic și, de regul ă, irepetabil, diversitatea elementelor pe
care le poate vehicula activitatea oniric ă fiind practic infinit ă. Vivacitatea,
pregnanța și coerența conținutului depind de nivelul de activare al scoar ței
cerebrale (cu cât este mai apropiat de pragul de trezire, cu atât aceste
trăsături sunt mai bine exprimate).
c. Semnifica ția viselor în via ța omului este foarte mare, în jurul ei
dezvoltându-se în decursul evoluț iei istorico-culturale a societ ății o întreag ă
panoplie de r ăstălmăciri și practici rituale, orientate îndeosebi spre
descifrarea viitorului, a ceea ce se va putea întâmpla persoanei în cauz ă sau
comunității.
O serie de vise de valoare profetic ă supraindividual ă, cosmică sau
universală, cum sunt cele prezentate de Biblie, au intrat în patrimoniul
cultural al omenirii, constituind p uncte de reper în interpretarea
evenimentelor ce au urmat revel ării lor.
Se dovede ște că, în general,
conținutul viselor se instituie ca variabil ă
intermediar ă suplimentar ă și adesea ca o forță dinamogen ă deosebită ,
influențând comportamentul din ziua sau din zilele urm ătoare. În practica
de toate zilele, interpretarea semnifica ției viselor se face prin procedeul
legăturii designative directe dintre imaginea onirică și realitate, trecându-se
peste aspectul simbolic și peste deform ările de sens.
Raportate la criteriile psihofiziologice științifice, visele pot fi
împărțite în trei categorii principale:
• vise cu semnifica ție detensionant ă, catartică, prin care se descarc ă,
într-o form ă deghizată, transformat ă, tensiunile generate de refularea/re-
primarea dorin țelor respinse de Supra Eu și de conflictele avute anterior;
• vise cu semnifica ție proiectiv ă și premoni țială, legată de propria
persoană (întâmplări, evenimente cu implica ții asupra statutului familial,
socio-profesional) sau de lumea extern ă (prevestirea unor fenomene
sociale, naturale, cosmice);
• vise neutre , a
l căror conținut este determinat fie de ac țiunea
stimulilor din ambian ța încăperii în care dormim, fie de reactualizarea
spontană a unor fragmente din experien ța anterioar ă, fără o conota ție
afectiv-motiva țională deosebită . Legat de acest din urm ă aspect, se
presupune c ă în timpul somnului ar avea loc un proces de reordonare a

153tezaurului informa țional-experien țial stocat anterior și „răvășit” în cursul
activității zilnice, astfel c ă unele secven țe ale acestui proces s-ar transpune
în episoade onirice (vise reproductiv-iterative: repetarea și retrăirea unor
situații și întâmplări din trecutul imediat sau mai îndep ărtat).
Delimitarea acestei ultime categorii de vise deosebe ște concep ția
științifică modernă de cea freudian ă, care, așa cum am v ăzut, susținea că
nici un vis nu are un con ținut întâmpl ător și că nici un vis nu este lipsit de o
funcție simbolic ă.
Oricât de mult am admite și aprecia semnifica ția viselor în via ța
omului, nu putem merge atât de departe încât s ă le supraordon ăm rolului
conștiinței, funcțiilor ei reglator-proiectiv-creatoare. În ultim ă instanță,
episoadele onirice se includ ca elemente secundare în programele
comportamentale majore elaborate și gestionate la nivel con știent.
Cea de a doua grupă a modific ărilor ce apar țin dinamicii normale a
funcționalității conștiinței sunt cele zise spontane sau episodice. Acestea
includ: transa neotenic ă, transa exsomatic ă, transa orgasmic ă și stările
induse – hipnotice, halucinogene și mistice.
Transa neotenic ă este o stare ce acompaniaz ă dinamica func țională a
stării de veghe în primele luni dup ă naștere. Ea const ă în tendin ța noului
născut de a se reîntoarce la nefiin ță, experiența fiind echivalent ă cu aceea a
„pragului mor ții”. Așa cum muribundul cade într-un soi de trans ă, în care
oscilează între realitate ș i lumea visului ca și când s-ar preg ăti pentru
moarte, la fel, cel care se na ște se fixeaz ă într-o stare similar ă pentru a se
pregăti pentru via ță. Această stare de trans ă este înso țită de o fragilitate
fizică care nu este lipsit ă de risc, întrucât insuficienta consolidare a
funcționării creierului face ca granița dintre via ță și moarte să devină foarte
fină (Gerdo Boyesen, 1987).
Nu este o stare sesizabilă direct prin introspec ție ca alte st ări
spontane: analogia cu o stare care se situeaz ă de cealaltă parte a vie ții este
făcută pentru a facilita imaginarea intr ării în viață și nașterea conștiinței.
În transa sa, noul n ăscut, care este mai mult o fiin ță eterică decât una
fizică, se întoarce atât de departe la origine, încât func țiunile fizice sunt pe
punctul de a se întrerupe. În primele să ptămâni și în primele luni, aceast ă
puternică tendință spre celălalt tărâm este necesar să fie contrabalansat ă
prin îngrijiri speciale și printr-un maternaj activ de natur ă a fortifica
organismul și „voința” lui de a tră i. Dacă aceasta nu se realizeaz ă, devine
posibil ca revenirea copilului din c ălători a sa la frontierele mor ții să nu se
mai produc ă. Așa se explic ă moartea în somn, f ără un motiv aparent, a unor
nou-născuți (Lapassade, 1987).

154Transa neotenic ă va fi prima form ă, pe drumul vie ții, a stărilor
modificate ale con științei, în care „unirea sufletului cu corpul” apare ca o
contingent ă, precară și totdeauna amenin țată.
Transa exsomatic ă sau experien ța „în afara propriului corp” ( Out-of-
the-Body Experience ) este o manifestare a st ării ordinare a con științei în
care subiectul percepe ambian ța ca și când el s-ar afla în afara corpului s ău
fizic (Bowles, Hyn, 1983). Pentru a o explica nu trebuie invocat ă
parapsihologia, ea incluzându-se în sfera de competen ță a psihologiei.
Pentru a se produce o asemenea trans ă este necesar ă o imagine vie și o
relaxare a con științei, care să permită înlocuirea probei realităț ii obiective
cu proba amintirilor și imaginilor generale spontane.
Este necesar ă, de asemenea, o reducere sau absenț a senzațiilor care-ș i
au sursa în propriul corp și menținerea, pe toat ă durata experien ței, a unei
activități mentale logice.
Transa începe la un moment dat, se stabilizeaz ă pentru un anumit
timp, după care se termină brusc.
Cu
m se poate ea instala fie și pentru o durat ă limitată?
După Suzan Blackmore (1982) care a studiat-o sistematic,
întotdeauna anumite procese psih ice de ordin cognitiv concur ă la stabilirea
imaginii corpului „abandonat”: cineva î și imagineaz ă cu intensitate corpul
în fața sa. De exemplu, în momentul adormirii, în starea hipnagogic ă și de
instabilitate psihic ă propice acestui gen de trans ă.
În realitate, subiectul se afl ă întins pe patul s ău, dar stimul ările
interoceptive care contribuie la constituirea imaginii se diminueaz ă până la
încetarea definitiv ă. Ele ies din sfera con științei subiectului care poate acum
să-și atribuie un corp „nou” imaginar, localizat aiurea, și să-și priveasc ă
corpul fizic obiș nuit de la distan ță, în afara lui”.
Apoi, dac ă senzațiile interoceptive, constitutive ale imaginii
corpului, afluesc din nou sau dac ă intervin cu intensitate mesaje
exteroceptive, imediat „voiajorul” nostru se reîntoarce în propriul s ău corp.
La sfârșitul transei, revenirea la con știința ordinară vigilă reclamă din
partea subiectului o schimbare, un „salt” de tip cognitiv. Dar urmele expe-
rienței continu ă să persiste înc ă mult timp, atât cât subiectul le acord ă
atenție.
Transa exsomatic ă este folosit ă în mod curent în cultura șamanică
drept „voiaj” sau „excursie psihic ă”. Șamanul, ar ăta M. Eliade (1968), „este
specialistul unei transe în timpul c ăreia sufletul este determinat să -i
părăsească trupul pentru a întreprinde ascensiuni celeste sau coborâri
infernale”.

155Șamanul a dobândit m ăiestria acestei rela ții „contingente” între suflet
și corp: nu numai că el își poate părăsi corpul s ău după voie, dar el poate s ă
se „re-întrupeze” când vrea.
„Ieșirea din corp” reprezint ă astfel baza comună și culturalmente
elaborată a stă rii șamanice de con știință.
Transa orgasmic ă a fost sesizat ă și descrisă încă în antichitatea
greacă clasică, fiind pus ă pe seama Eros-ului. Ea este exprimat ă și de
conceptul de libido, pe care creatorul s ău, S. Freud, îl consider ă
echivalentul Eros-ului platonician.
Transa este încorporat ă actului erotico-sexual și dinamica ei se
mulează pe dinamica acestuia: începe a se instala treptat, o dat ă cu
preludiul, cre ște în intensitate în cursul actului sexual propriu-zis,
culminând în orgasm. Principalele ei caracteristici le constituie abolirea
spiritului critic fa ță de partener, reducerea sau deconectarea aten ției de la
stimulările externe, afundarea în starea de pl ăcere care se resimte în întreg
corpul, senza ția de fuziune în care intensitatea se estompeaz ă și apariția
unor reacț ii neurovegetative paralele – contrac ții m
usculare, tahicardie,
accelerarea respira ției, transpira ția. Se termină cu o senza ție de desc ărcare-
relaxare și cu dorința de a dormi.
Stările induse . Inducția hipnotic ă. Procedeele de provocare sunt
numeroase, dar, dup ă Tort (1975), ele prezintă trăsături comune: a) prima
etapă implică, normal, ca subiectul s ă nu facă nici un efort pentru a- și
menține postura corpului. El trebuie s ă rămână imobil și cât mai relaxat
posibil; b) hipnotizatorul, în general, cere subiectului s ă-i asculte numai
vocea lui ș i să nu dea aten ție la nici un fel de alte idei sau senza ții. Pentru
aceasta, de obicei, se controleaz ă ambianța pentru a vedea dac ă există în ea
stimuli importan ți. Controlul trebuie men ținut permanent pentru a preveni
apariț ia unor asemenea stimuli; c) subiectul nu trebuie s ă gândească la ceea
ce spune hipnotizatorul, ci doar s ă-l asculte în mod pasiv, aceast ă condiție
vizând slăbirea controlului con știent; d) subiectul este rugat s ă-și
focalizeze
atenția asupra unui punct anume. De exemplu, asupra unui punct luminos,
aceasta favorizând sistarea contactului cu lumea extern ă; e) hipnotizatorul
informeaz ă subiectul c ă va simți o somnolen ță și aceasta vizeaz ă să suscite
un anumit num ăr de asocia ții ce favorizeaz ă intrarea în trans ă (inducția).
Sugestia de a dormi ac ționează ca o forță disociativă a conștiinței ordinare;
f) sugerând subiectului starea de somn, hipnotizatorul precizeaz ă în
continuare c ă acesta nu este un somn natural, adev ărat; g) când subiectul
devine, în sfârș it, pasiv și relaxat, i se poate sugera, de exemplu, s ă întindă
un braț orizontal și că acest braț va deveni greu ca de plumb. Dac ă subiectul

156simte efectiv o asemenea impresie, prestigiul hipnotizatorului cre ște
considerabil, ceea ce are o importan ță decisivă pentru reu șita hipnozei;
h) ceea ce se petrece atunci modific ă sensul identităț ii. Obiș nuit, o voce
interioară este cea care propune s ă facă un anumit lucru. Dar vocea hipno-
tizatorului înlocuie ște acum aceast ă voce interioară și subiectul începe a o
interioriza.
Hipnotizatorul ia astfel locul Eului sau a unei p ărți a Eului. Această
ipoteză este derivat ă din cea a lui Freud (1921), pentru care, în hipnoz ă,
operatorul ia locul Eului. Aceast ă înlocuire este o dimensiune central ă a
transei, ea conferind acesteia caracterul rela țional specific. La originile
„magnetice” ale hipnotismului, apoi în scrierile clasice despre hipnoz ă,
această relație a fost definit ă ca un raport, termen de la care, pornind, Freud
a elaborat noț iunea de transfer.
Sub influenț a școlii lui Charcot, unii medici-etnologi legau hipnoza
de isterie. Dar, înc ă Bernheim a criticat o asemenea asociere exclusivist ă,
afirmând c ă hipnoza poate fi produs ă nu numai la isterici, ci și la oamenii
normali, cu deosebirea c ă la cei dintâi ea poate fi provocat ă mai ușor.
Acesta este punctul de vedere care domin ă în prezent și el permite
legarea hipnozei de ritualul posesiunii, dar procedeele de inducere a st ării
de transă sunt m ult diferite.
Transa halucinogenă . Aceasta este o stare modificată a conștiinței
indusă de administrarea substan țelor psihedelice ș i, în scopuri ș tiințifice, a
fost studiat ă în laborator, pionierul unor astfel de cercet ări fiind Timothy
Leary (1979). Se disting dou ă elemente cheie: „dispozi ția” și „dispo-
zitivul”.
„Dispoziția” se refer ă la starea persoanei aflate în curs de a tr ăi
experiența – dispoziț ia sa, speran țele sale, temerile sale, dorinț ele sale;
„dispozitivul” se refer ă la condițiile exterioare ale experien ței – atmosfera
fizică și emoț ională a încăperii, raporturile „voiajorului” cu alte persoane
prezente și, firește, atitudinea celui care administreaz ă drogul și conduce
experimentul.
La aceasta se adaug ă noț iunea de „programare a experien ței
psihedelice” – care se opune utiliză rii sălbatice a drogurilor: ca urmare, cei
doi „actori” instituie experien ța și dispozitivul ei ca un ritual inspirat
efectiv din etnometodele amerindiene pentru transa peiotic ă provocată de
mescalină.
Programarea v
ine să asigure evitarea transei psihedelice brutale. Din
punct de vedere fiziologic, partea cea mai intens ă a ședinței experimentale
o constituie momentul în car e produsul chimic începe s ă acționeze. Dac ă

157subiectul nu este preg ătit pentru aceast ă „decolare”, o mare parte a
impulsiunii ini țiale va fi disipat ă în efortul de a se elibera de sub presiunea
(condiționarea) lucrurilor exterioare.
Mijloace de preg ătire pot fi numeroase, ca, de pild ă: o lectur ă
liniștită, ascultarea muzicii, medita ția, plimbarea, înotul etc. Toate acestea
pot contribui în mod eficient la crearea st ării de serenitate și de pregătire.
Contextul cultural trebuie considerat ca un element esen țial al
dispozitivului de producere a st ărilor de trans ă. Wallace (1959) a fă cut
dovada acestui fapt când a comparat efectele consumului de mescalin ă la
albi și la indienii americani. Ace știa din urm ă consumă peyolt într-un cadru
ritual instituț ionalizat, pe când americanii albi fac aceasta în cursul unei
experiențe de laborator.
Indienii realizeaz ă sentimente de tip extatic ș i, adesea, de suprimare a
suferințelor fizice, în timp ce americanii albi care se afl ă într-o situa ție
experimentală profană, fără o pregătire culturală care să le furnizeze
reprezentă ri speciale, resimt o mare instabilitate a dispozi ției și oscilează
între euforie și depresie.
Se constat ă la albi o înl ăturare a inhibiț iilor sociale, care le permite
comportamente în mod obi șnuit interzise, în vreme ce la indieni, în cursul
transei psihedelice, se continu ă respectarea regulilor vie ții sociale.
Schimbă rile stării de con știință în ceea ce priveș te percepția de sine ș i
percepția celorlalți devine surs ă de teamă și de angoas ă pentru indieni.
În concluzie, experien țele halucinogene sunt pozitive pentru indieni ș i
negative, cu mici diferen țe individuale, pentru albi, al că ror context cultural
repudiază consumul de substan țe psihedelice (marijuana, LSD etc.).
Substanțele cu acț iune farmacodinamic ă sunt numeroase, o grupare a
lor, după natura efectelor, constitu ind o preocupare important ă a cerce-
tătorilor. O clasificare de referin ță a realizat Ludwig Lewin, în 1924,
stabilind urm ătoarele grupe mari:
– „euforicele” – opiumul și derivații săi, respectiv, morfina, heroina,
cocaina;
– „fantasticele” – agen ți halucinogen,i generatori ai unei furii
interioare fantastice – marijuana, ha șișul, mescalina, ciupercile haluci-
nogene etc. (aceste substan țe au fost rebotezate de H. Osmond, dup ă anii
’60 ai secolului trecut, cu denumirea de psihedelice);
– „inebriantele” – alcoolul, cloroformul, eterul etc.;
– „
hipnoticile” – cloralul, veronalul, bromurile, kawa-kawa;
– „excitantele” – cafeaua, cofeina, ceaiul, cola, amfetaminele.

158Acțiunea LSD este urmat ă de o serie de tulbur ări funcționale, care,
după J. P. Volta (1983), se pot grupa astfel: tulbur ări vizuale (modific ări ale
culorilor și ale propriet ăților obiectelor, ondularea pere ților, grimase ale
fețelor umane); motorii (alternă ri între excita ție și paralizie); vegetative
(senzaț ii de sufocare, de usc ăciune și de constric ție a laringelui); sinestezii
audio-vizuale (se „aud” culorile și se „văd” sunetele); „ie șirea în afara
propriului corp”.
Transa mistic ă. Este acea stare care se induce printr-o puternic ă
credință și dorință de contopire sau comuniune cu divinitatea. W. James
(1908) a eviden țiat patru tr ăsături esențiale ale acesteia.
Prima este caracterul inefabil : subiectul care încearc ă o asemenea
stare spune c ă nu poate g ăsi cuvintele pentru a o exprima, ea fiind deci
trăibilă nemijlocit ș i incomunicabil ă.
Cea de a doua tr ăsătură este intuiția: dacă stările mistice sunt
sentimente, ele apar de asemenea subiectului ca o form ă de cunoaștere.
Cea de a treia tră sătură este instabilitatea: stă rile mistice nu pot dura
mult timp; în afara unor excep ții, la capătul unei jum ătăți de oră, cel mult al
unei ore sau dou ă, ele se disipează „la lumina con științei normale”.
Cea de a patra și ultima tră sătură este pasivitatea : există activitate
numai în faza ini țială de inducție: ca urmare, se poate favoriza producerea
de stări mistice prin anumite acte voluntare, cum ar fi fixarea aten ției,
executarea anumitor mi șcări ritmice sau alte procedee. Dar o dat ă trecerea
făcută, se instaleaz ă pasivitatea. Când starea de con știință a luat forma sa
caracteristic ă, subiectul î și simte voin ța paralizat ă, iar adesea el se simte ca
subjugat de o for ță superioar ă. Această ultimă trăsătură apropie st ăril e
mistice de fenomenele ce caracterizeaz ă dedublarea personalit ății. Pentru
provocarea st ărilor mistice se apeleaz ă uneori la inductori externi de genul
substanțelor psihedelice (protoxidul de azot, eterul, psilocibinul ș.a.).
În concluzie, con știința noastră normală trebuie considerat ă un tip
particular, separat ă ca printr-o membran ă fină de alte numeroase st ări care
nu așteaptă decât momentul favorabil pentru a intra în scen ă.
Modificări de ordin patologic ale con științei. Acestea se carac-
terizează prin aceea că apar pe fondul unei maladii psihice de tip psihiatric
sau al unor focare organice ale creierului (tumori, hemoragii, traumatisme,
ramolismente), au o durat ă relativ îndelungat ă (unele fiind ireversibile și
agravabile), perturb ă profund rela ționarea pacientului cu lumea externă ,
compromi țând caracterul adaptativ al comportamentelor.
Modificări încorporate bolilor psihice. Cele mai importante boli
psihice care includ în tabloul lor simptomatologic modific ări severe ale

159conștiinței sunt schizofrenia, psihozele (maniaco-depresiv ă și maniaco-
exaltată ) și isteria. Tulbur ările ce apar altereaz ă atât conștiința de sine (în
direcția autodeprecierii, autosupraestim ării sau metamorfoz ării), cât ș i
conștiința lumii obiective (denatură ri ale percep ției – halucina ții și pseudo-
halucinații, alterări ale discern ământului, ale capacit ății de judecat ă și
raționament – incoeren ță, paralogisme, confabula ții, deliruri, fixitatea
ideilor, limitarea sau întreruperea comunic ării cu exteriorul și închiderea
ermetică în sine).
Modificări determinate de focare organice ale creierului . Acestea au
un caracter foarte variat și specificul lor depinde de localizarea topografic ă
a focarului și de întinderea lui. Ele pot afecta orice component ă psihică, de
la senzorialitate la gândire, de la dispozi ția afectivă la personalitate.
Printre cele mai bine demarcate și studiate, men ționăm: halucina țiile,
agnoziile (pierderea capacit ății de recunoa ștere a obiectel
or și persoanelor),
amneziile (pierderea par țială sau totală a memoriei și dispariția prin aceasta
a conștiinței trecutului), pierderea capacit ății de orientare în spa țiu și timp,
destructurări ale gândirii (alogisme, agramatisme, acalculii, pierderea
capacităț ii de conceptualizare-abstractizare), pierderea capacit ății de plani-
ficare a activit ății și de urmărire a scopului, estomparea discern ământului și
a spiritului critic, modific ări în hipo sau hiper ale sferei emo țional-afective,
aplatizarea interesului pentru lumea extern ă, pentru comunicare ș i contacte
sociale.
Cea mai sever ă modificare patologic ă a conștiinței se produce pe
fondul proceselor degenerativ-involutiv e la nivelul creierului, de genul
celor înregistrate în boala Alzheimer. În stadiile avansate, procesele
degenerative ale creierului duc la o destructurare cvasitotal ă atât a
conștiinței de sine, cât și a conștiinței lumii externe, pacientul ajunând un
fel de legum ă.

160

SECȚIUNEA a II-a

162

163
COMPONENTELE MODALE ALE VIE ȚII PSIHICE
CONȘTIENTE A OMULUI

CONSIDERA ȚII PRELIMINARE
În Secțiunea anterioară am prezentat problemele fundamentale de
ordin metodologic ale delimit ării obiectului de studiu al psihologiei, ale
modului de abordare și definire a psihicului, în general, a psihicului uman,
în special, ale cunoa șterii psihologice și ale poziției psihologiei în sistemul
contemporan al științelor.
Am urmărit principalele aspecte ale evolu ției istorice a ș tiinței
psihologice, eviden țiind cele mai semnificative orient ări și școli, cu
elementele de asem ănare sau divergen ță dintre ele, degajând în final
concluzia c ă modul de în țelegere și definire a naturii psihicului a variat
permanent, în func ție de pozi ția metodologic ă pe care se situau
reprezentan ții diferitelor școli psihologice. No țiunile pe care le-am introdus
în această primă secțiune a lucr ării, anume cele de „psihic”, „con știință”,
„inconș tient”, „entitate psihocomportamentală ”, „sistem”, „sistem psihic
uman”, „reflectare”, „informa ție”, „reglare-autoreglare, „comunicare”,
„interacț iune”, „structur ă”, „statică funcțională-dinamică funcțională” ș.a.,
alături de principiile
metodologice, c onstituie cadrul general de referin ță în
abordarea oric ărui fenomen psihic concret. Trecerea de la abordarea ini țial
globală a psihicului la analiza componentelor particulare care formeaz ă
structura lui arhitectonic ă este un pas necesar în demersul de a eviden ția
determina țiile sale specifice – pe linie de con ținut, form ă, mecanism și rol
adaptativ. Analiza fiec ărui proces concret proiecteaz ă o lumină nouă asupra
conținutului no țiunilor de „psihic”, de „con știință” sau de „personalitate”,
conferindu-le valoare opera țională specifică. Se va constata astfel c ă
psihicul nu este ceva amorf, difuz sau ceva punctiform, unidimensional, ci
o organizare sistemică , structural eterogen ă și complex ă, cu consisten ță
ontologică (existențială) ireductibil ă. În același timp, analiza prin raportare
la conceptele și principiile psihologice generale ne va ar ăta că funcțiile și
procesele psi
hice particulare nu sunt entit ăți izolate, cu ființ are
independent ă, ci componente relaț ionate și integrate într-o organizare
supraordonat ă. Ca urmare, analiza oric ărui proces psihic particular trebuie

164să-i determine locul în cadrul organiz ării sistemice de ansamblu și
interacțiunile sale cu celelalte procese.
În identificarea și delimitarea componentelor modale și intramodale
ale sistemului psihic, în subsistemul s ău conștient, aplic ăm următoarele
criterii:1) existen ța conținutului informa țional (reflectoriu) propriu; 2) natu-
ra conținutului informa țional ( ce și despre ce furnizeaz ă informații?); 3) ro-
lul reglator-adaptativ ( de ce este necesar ă și la ce folose ște în relaționarea
noastră cu lumea ș i în activitatea noastr ă cotidiană; 4) locul în cadrul
sistemului; 5) gradul de complexitate.
Aplicarea acestor criterii se poate efectua în dou ă faze. În prima faz ă,
vom delimita componentele modale propriu-zise: componenta cognitivă ,
componenta comunicațională, componenta mnezic ă, componenta afectiv ă
(subsistemul afectiv), componenta motiva țională, componenta volitiv ă,
componenta prosexic ă (atenția), componen
ta instrumental-ac țională.
În cea de-a doua faz ă, în interiorul componentelor modale mai sus
enumerate se delimiteaz ă componentele intramodale: senza ția, percep ția,
reprezentarea, gândirea – în cadrul componentei cognitive; emo țiile
primare, emo țiile secundare, emo țiile simple, emo țiile complexe –
sentimentele – în cadrul componentei afective; trebuin țe biologice,
trebuințe fiziologice, trebuin țe materiale, trebuin țe de securitate, trebuin țe
de comunicare și integrare social ă, trebuințe de autorealizare, interese,
idealuri etc. – în cadrul componentei motiva ționale ș .a.m.d.
Analiza pe componente a vie ții psihice este instructiv ă și necesară și
pentru că ea demonstreaz ă că gradul ș i nivelul de elaborare, organizare și
funcționare a psihicului nostru în ansamblu depinde de gradul și nivelul de
elaborare, organizare și funcționare a componentelor de bază care-l
alcătuiesc. Nu se poate vorbi de o organizare psihic ă optimă și eficientă din
punct de vedere adaptativ, dac ă un a din aceste componente r ămâne la un
nivel inferior de dezvoltare-integrare (vezi cazurile de debilitate mintal ă) sau
dacă este atinsă de o tulburare patologic ă (vezi cazurile de boli psihice).
În fine, studiul și cunoașterea în profunzime a componentelor
particulare ale vie ții psihice prezint ă o importan ță practică deosebită, furni-
zându-ne datele necesare pentru fundamentarea și coordonarea interven țiilor
de stimulare, optimizare sau corec ție (terapie).
Potrivit logicii interne a dezvolt ării și organizării psihice, analiza
fiecărei componente modale va urma cursul de la simplu la complex, de la
inferior la superior.
Totodată, nici la acest nivel al analizei (pe componente), nu trebuie s ă
pierdem din vedere experien țele paradigmei interac ționist-dinamice, de
relevare a inter-dependen țelor și intercondi ționărilor reciproce dintre
diferitele func ții, procese ș i stări psihice particulare.

165

Capitolul VI
PROCESELE SENZORIALE

Recepția senzorial ă este prima form ă specifică de realizare a
comunicării noastre cu lumea extern ă, a cărei funcționare începe chiar
înainte de na ștere, în timpul vie ții intrauterine, când devine posibil ă
formarea unor reflexe condi ționate la agen ți mecano-acustici și termici din
mediul extern.
Imediat dup ă naștere, ea va înregistra un ritm rapid de dezvoltare,
prin diferen țieri și specializ ări funcționale din ce în ce mai fine, prin
elaborarea unor scheme logice de prelucrare a informa ției primare din ce în
ce mai complexe și mai precise, prin amplificarea dimensiunii con știente.
Pe lângă acțiunea propriu-zisă a obiectelor și fenomenelor externe sau a
stimulilor din mediul intern al organismului, dezvoltarea recep ției
senzoriale va fi stimulată și mijlocită de dezvoltarea celorlalte func ții
psihice – memoriei, atenț iei, motiva ției, voinței și mai ales a limbajului,
cuvântul devenind principalul instrument de reglare, fixare și integrare a
conținutului informa țional în imagine subiectiv ă internă. La capătul acestor

profunde transform ări evolutive, se ajunge la extraordinar de complexa
organizare psihosenzorial ă pe care o întâlnim la omul adult.
În principiu, se poate afirma c ă dezvoltarea psihic ă a omului începe
cu dezvoltarea componentei senzoriale, care devine premisa și temelia pe
care se ridic ă celelalte componente, nu numai cognitive (reprezentarea și
gândirea), ci și afectiv-motiva ționale. De aceea, este corectă aprecierea
potrivit căreia studiul organiz ării senzoriale ne permite s ă explicăm și să
găsim răspunsuri plauzibile la multe chestiuni referitoare la organizarea
psihică a omului în general. Tocmai datorit ă importanței și omniprezen ței
sale în rela ționarea cotidian ă cu lumea, senzorialitatea a constituit obiect de
analiză și explicație încă din antichitate, de când se poate vorbi de primele
descrieri psihologice.

166Debutul psihologiei ca ș tiință de sine st ătătoare se face prin
demonstrarea posibilit ății utilizării metodei experimentale în studiul
proceselor senzoriale. Apoi, de-a lungul evoluț iei sale ulterioare, psihologia
n-a încetat nici o clip ă să considere senzorialitatea ca domeniu major de
cercetare. Și în prezent, în pofida acumul ării unui uria ș material faptic-
experimental și a unei vaste literaturi monografice, componenta senzorial ă
a SPU continu ă să rămână în centrul interesului și al preocup ărilor, nu
numai ale psihologilor, ci și ale reprezentan ților altor domenii – filosofiei,
științelor cognitive ergonomiei inteligenț ei artificiale.
Treptat, s-a constatat c ă ceea ce p ărea inițial simplu ș i de la sine
înțeles este, în realitate, complex și greu de explicat. Acest aspect va avea
drept consecin ță apariț ia controverselor și divergen țelor teoretico-
metodologice. A șa se face c ă nici astăzi nu dispunem de o teorie unitar ă și
unanim acceptat ă despre senzorialitate.
Pe lângă multe puncte de acord și convergen ță, există încă
num
eroase alte elemente de dezacord și divergen ță. De asemenea, dac ă la
anumite întreb ări referitoare la procesele senzoriale ră spunsurile sunt mai
riguroase și mai veridice, la altele acestea sunt relative sau ipotetice,
comportând înc ă cercetări și validări ulterioare. Din punct de vedere
structural, senzorialitatea pune în eviden ță două componente mari:
SENZAȚIA și PERCEPȚIA. Deși delimitarea acestor dou ă componente ca
entități psihice cu existen ță distinctă a fost obiect de controvers ă între aso-
ciaționism (care recuno ștea doar individualitatea existen țială a senzației) și
gestaltism (care admitea doar existen ța percepției – ca prim ă formă specifică
de manifestare a organiz ării psihice), în prezent, ea este larg acceptat ă.
Delimitarea nu înseamn ă însă admiterea existen ței și funcționării lor
separate, ci doar o opera ție necesară din punct de vedere științific și didactic,
pentru a pătrunde mai adânc în analiza problematicii senzorialit ății.

6.1. SENZAȚ IA
Senzația este primul nivel psihic de prelucrare, interpretare și utilizare
a informaț iei despre însu șirile obiectelor și fenomenelor lumii externe și
despre stările mediului intern. Ea este sursa primar ă a cunoștințelor. Altfel
decât prin intermediul senza țiilor nu putem dobândi nici un fel de date
despre lucrurile și fenomenele materiale din jur. În disputa lor cu
raționaliștii, care postulau existen ța ideilor înn ăscute, înaintea oric ărei

167experiențe, senzuali știi au demonstrat c ă „nu exist ă nimic în intelect, care
mai înainte s ă nu fi existat în sim țuri” (Nihil est în întelectum quo prior non
fuerit in sensum – J. Locke).
Pentru curentul asocia ționist, care a dominat psihologia pân ă în a
doua decad ă a secolului XX, senzaț ia era că rămida din care se cl ădește
întregul edificiu al vie ții psihice pe baza ac țiunii legilor asocia ției–
similitudinii, contrastului, contiguit ății spațio-temporare. Ea constituie atât
punctul de pornire, cât și cel de sosire în întregul demers al cunoa șterii
psihologice, procesele psihice zise superioare trebuind a fi studiate și
explicate prin descompunere și reducere la senza ții. În calitate de parte,
senzația era absolutizat ă, iar existenț a integralităț ii vieții psihice anulată ,
aceasta fiind interpretat ă ca un simplu conglomerat. Până și marele
psiholog francez H. Taine era atât de convins de veridicitatea teoriei
asociaționiste, încât afirma că viața psihică este „un polipier de senza ții”. La
rândul său, cunoscutul psiholog american Ed. Titchner, într-un ultim efort
de a salva corabia asocia ționismului amenin țată tot mai mult de naufragiu,
a elaborat a șa-numita teorie a „nuc leu-contextului” ( core-context theory ), în
care încearc ă să demonstreze c ă asociațiile dintre senza ții nu trebuie privite
în manieră plată, rectilinie, aidoma în șirării mărgelelor pe o a ță.
Mecanismul asocia ției funcționează, credea el, și după criterii de
selectivitate, operând în masa ini țială a senzațiilor o anumit ă ierarhizare în
senzații principale , care formeaz ă nucleul , și senzații secundare , care
formează contextul . Pozițiile celor doi termeni sunt inter șanjabile în func ție
de situația externă și de stările dispoziț ionale (afectiv motiva ționale) ale
subiectului.
Orientarea configura ționist-structuralist ă (gestaltistă ), opunându-se
asociaționismului, declară artificială și nefireasc ă existența s enzației ca
entitate cu individualitate proprie, sus ținând că prima structur ă psihică este
percepția.
Dispute aprinse s-au purtat și în jurul naturii ș i funcției de cunoa ștere
a senzaț iei. Astfel, în plan filosofic, s-au înfruntat empirismul pozitivist,
care vedea în senza ție temelia întregii cunoa șteri, iar în datele oferite de ea
– adevăruri incontestabile, și raționalismul apriorist , care minimaliza pân ă
la anulare valoarea cognitiv ă a senzației, pe care o considera o barier ă între
noi și lume. Introducând no țiunea de „lucru în sine”, Im. Kant accentua
ideea că simțurile nu ne ofer ă decât aspecte fenomenale ș i aparente ale
obiectelor din jur și nicidecum date care s ă ne apropie de esen ța lor. Se lăsa

168astfel să se înțeleagă că, în conținutul lor, senzaț iile sunt mai mult expresia
unor experien țe subiective pure decât reflectarea însu șirilor și proprietăților
reale ale obiectelor externe. Și, întrucât omul este prizonierul absolut al
universului s ău senzorial, „lucrul în sine”, r ămâne de neatins, incognoscibil .
În psihologie, controversa în jurul naturii și conținutului senza ției și-a găsit
concretizarea în dou ă tipuri de teorii: a) teorii de factur ă agnostică și b) teo-
rii de factur ă gnostică. Teoriile din prima categorie neag ă sau desconsider ă
posibilitatea ca senza ția să furnizeze informa ții despre proprietăț ile
obiective ale stimulilor externi, sus ținând fie c ă ne informeaz ă despre stările
interne ale propriilor noastre organe de sim ț și ale propriilor no ștri nervi
(teoria energiilor specifice ale organelor de sim ț), fie că este un semn local
sau central (hieroglif ă) al acțiunii stimulului, f ără nici o asem ănare cu acesta.
Teoria energiilor specifice ale organelor de si
mț a fost formulat ă de
Johanes Müller (1840) pe baza urm ătorului experiment: a) aplicând un
curent electric și un excitant mecanic unui singur organ de sim ț (vizual sau
auditiv) , el a ob ținut nu două senzații diferite, ci o singur ă senzație –
senzație de iluminare (fosfen), în cazul v ăzului, și senzația de țiuit (acufen),
în cazul auzului; b) aplicând un singur stimul – curentul electric – mai
multor organe de sim ț – vizual, auditiv, gustativ, Müller a ob ținut nu o
singură senzație, ci trei senza ții diferite – luminoas ă, acustică, gustativă.
Interpretarea dată de J. Müller acestor fapte vine în sprijinul
agnosticismului. Dac ă ar fi adev ărată afirmația că senzația reflectă
proprietățile stimulului, atunci ar fi trebuit ca în prima parte a
experimentului s ă fi obț inut nu o singur ă și calitativ aceea și senzație, ci
două senzații diferite, una corespunz ătoare stimulului electric, iar cealaltă
corespunz ătoare stimulului mecanic; dac ă ar fi adev ărată afir mația că
senzația reflectă însușirile reale ale stimulului, atunci ar fi trebuit ca în cea
de a doua parte a experimentului s ă fi obț inut o singur ă și calitativ aceea și
senzație – corespunz ătoare curentului electric, iar nu trei senza ții calitativ
diferite – luminoas ă, acustică, gustativă. Concluzia ce deriv ă din acest
experiment i se pare lui Müller mai mult decât evident ă: „Senzaț ia
informeaz ă conștiința despre calităț ile energiei specifice proprii fiec ărui
organ de sim ț, stimulul având doar rolul de activare-declan șare”. J. Müller a
comis însă o serioasă eroare metodologic ă. Astfel, el a considerat organele
de simț ale omului ca structuri date, de sorginte imanent ă, în timp ce ele
sunt structuri dinamice, care s-au constituit în cursul evolu ției filogenetice a
întregului regn animal, pe baza principiului diferen țierii și specializ ării

169treptate în raport cu ac țiunea anumitor categorii (modalit ăți) de stimuli
externi. Ac țiunea permanent ă a acestor stimuli și necesitatea recep ționării
lor pentru orientarea și adaptarea organismelor animale la mediu au
determinat constituirea unor mecanisme structural-func ționale tot mai
diferențiate și specializate. Asemenea mecanisme vor fi reprezentate de
organele de sim ț (verigi receptoare periferice) ș i structurile neuronale
corespunz ătoare, care, la mamifere și om, sunt situate la nivel subcortical și
cortical, împreună formând sistemele analizatorilor. Structura fiec ărui ana-
lizator s-a elaborat în aș a fel, încât, în plan func țional, să asigure realizarea
optimă a operațiilor de prelucrare a informa țiilor conținute de însu șirile
stimulului modal specific în raport cu care s-au format în cursul evolu ției.
Din acest punct de vedere, se impune ca stimulii externi s ă-i
împărțim în dou ă categorii: stimuli universali sau nespecifici , cum este
curentul electric și parțial șocul mecanic, la ac țiunea cărora fiecare
analizator ră spunde prin reac ții proprii nespecifice ca în experimentul lui
J. Müller, ș i stimuli modali sau specifici, cum sunt lumina, sunetul, stimulii
chimici (olfactivi ș i gustativi), termici, a c ăror acțiune nu este receptat ă
decât de
către „analizatorul specializat”. Senzația specific ă ne informeaz ă
despre propriet ățile stimulului modal specific.
Teoria „semnelor locale” a fost dezvoltată și susținută de fiziologul
german Hering. În esen ță, ea este asem ănătoare celei a lui Müller, cu
deosebirea c ă activarea energiei specifice este înlocuită cu o opera ție, mai
sofisticată, de transformare a unei st ări interne a organului de sim ț într-un
semn , în sine f ără semnifica ție, acesta din urm ă fiind rezultatul func ției
interpretative a creierului. La rândul s ău, teoria hieroglifelor, formulat ă de
Helmholtz, leag ă senzația de activitatea forma țiunilor nervoase superioare
și o consideră ca fiind un simbol conven țional pentru desemnarea acț iunii
unui stimul. Cum între o „hieroglif ă” și obiectul desemnat de ea nu exist ă
nici o asem ănare, tot astfel între senza ție și stimul nu se poate stabili o
relație de similitudine.
Trebuie spus c ă proliferarea teoriilor de tip agnostic a fost favorizat ă
și de clasific
area însușirilor obiectelor perceptibile în primare (volumul,
greutatea, consisten ța) și secundare (culoarea, mirosul și gustul), clasificare
făcută pentru prima dat ă de Aristotel și reluată de unii empiriocritici,
îndeosebi de D. Hume.
Teoriile gnostice au la baz ă noțiunile de reflectare și de imagine . Ele
au evoluat pe dou ă direcții: mecanicist-pasivistă și designativ-activ ă. Prima

170direcție a fost proprie asocia ționismului inspirat din materialismul francez
din sec. XVIII (La Mettrie, Helvetius, Holbach) și din concep ția
reflexologic ă dezvoltată în a doua jum ătate a sec. XIX (Secenov, Behterev
Pflüger, Sherrington). Potrivit acesteia, senza ția reprezint ă o „urmă”, o
„pecete” sau o „fotografie” a stim ulului extern. Organele de sim ț posedă
funcția reflectorie, de întipă rire și redare mecanic ă a însușurilor stimulilor
specifici. Imaginea astfel formată – senzația – este asem ănătoare până la
identificare cu obiectul. Contribu ția activismului intern al subiectului la
elaborarea ei este considerat ă cu totul insignifiant ă; „reflectarea psihic ă”
este astfel redus ă la reflectarea mecano-fizic ă (întipărirea sau proiec ția
obiectului reflectat în obiectul reflectant).
Cea de a doua direc ție are la baz ă ideea despre om ca subiect activ,
teleonomic, care nu se adapteaz ă în mod pasiv (reactiv) la influen țele
mediului extern, ci transformând condi țiile externe în concordan ță cu
motivele și scopurile sale interne. Func ția reflectării, proprie mecanismelor
senzoriale și creierului uman în ansamblu, dobânde ște și ea un caracter
activ, selecti v și orientat . Ca urmare, senza ția nu este nici o simpl ă
întipărire mecanic ă a obiectului în structura organului de sim ț și nici o copie
fotografică a lui; ea devine o imagine subiectiv ă ideală, a cărei
coresponden ță cu obiectul are un caracter designativ , mediat de opera ții
logice de prelucrare și interpretare. Con ținutul și calitățile actuale ale
senzației vor fi func ție atât de însu șirile obiective ale stimulului, cât și de
stările interne ale subiectului. Influen ța acestora din urm ă nu este
întotdeauna de acela și semn: uneori, ea faciliteaz ă și amplifică dimensiunea
veridicității și obiectivit ății, alteori o diminueaz ă, producând alter ări și
denaturări în hipo sau în hiper .
Dar indiferent dac ă în conținutul său este veridic ă sau denaturat ă,
senzația îndepline ște un rol
cognitiv, de semnificant și noi o raport ăm nu la
stările interne ale organelor de sim ț sau ale nervilor, ci la un anumit stimul
obiectiv extern – lumin ă, sunet, temperatur ă, substanță sau obiect mirositor,
substanță sau obiect sipid (cu gust).
Teoria reflect ării subiective active asupra senza ției s-a impus mai ales
în psihologia european ă, începând cu a treia decad ă a secolului nostru, fiind
dezvoltată în lucrările unor mari savan ți, precum J. Piaget, H. Piéron,
H. Wallon, P. Oléron, A.N. Leontiev, A.R. Luria, S.L. Rubinstein.
Ea s-a dovedit a fi cea mai concordant ă cu metodologia
experimentală modernă și cu criteriile aplicabilit ății practice, cuplând foarte

171bine cu teoria comunic ării și a informaț iei. Aceasta din urm ă permite o
înțelegere mai adecvat ă și mai profund ă a senza ției. În lumina ei,
analizatorii sunt canale specializate de comunicare, care efectuează o serie
de operații legate într-o schem ă logică unitară. În raport cu obiectul,
analizatorul realizeaz ă operațiile de explorare-detec ție-extragere, prin
intermediul c ărora se asigur ă „centrarea” ac țiunii lui în zona receptivit ății
optime; la „intrare”, ac țiunea obiectului este supus ă operației de codare ,
grație căreia o anumit ă însușire particular ă a lui este „transpus ă” într-o
anumită „literă” (configuraț ie) a codului propriu fiecă rui analizator; în
această „stare”, informa ția poate fi transmis ă către „centrele rezolutive”, de
la nivel subcortical; acestea efectueaz ă operații intermediare de prelucrare-
integrare, rezultatul lor fiind un cod de rang superior, comparativ cu cel de
la nivelul receptorului; opera țiile implicate în realizarea lui se numesc
recodări. „Codul” subcortical este transmis a poi centrulu i rezolutiv cortical,
care este veriga terminal ă a analizatorului. Acesta des ăvârșește procesul de
prelucrare-integrare, dând produsul final – „codul-imagine” (adic ă, ceea ce
numim senza ție). Opera țiile implicate în realizarea lui poart ă numele de
decodare , deoarece sensul lor este de a restabili „identitatea mesajului”,
adică relația de asem ănare–designare dintre senza ție, ca informație psihică,
și obiect, ca sursă externă.
În lumina celor de mai sus, se desprinde urm ătoarea definiț ie
generală a senzației: Senzația este reflectarea activ-selectiv ă și ideal-
subiectivă a însușirilor particulare și singulare ale stimulilor modali
specifici în forma unui cod-imagine . Conținutul ei furnizeaz ă o informa ție
secvențială, fragmentar ă despre obiectele și fenomenele perceptibile. Ea nu
permite identificarea acestor obiecte și fenomene, ci doar discriminarea lor
în interiorul uneia și aceleiași însușiri – intensitate, durat ă, greutate,
temperatur ă etc.
Analiza senzaț iei trebuie s ă ia în considera ție interacțiunea factorilor
externi și a celor ce țin de organizarea și „funcționarea” subiectului.
Variabilele ce derivă din factorii externi sunt: modalitatea stimulilor
(în raport cu care se diferenț iază principalele tipuri de senza ții – vizuale,
auditive, tactile, gustative, olfactive, proprioceptiv-chinestezice);
intensitatea stimulilor – proprietatea bazal ă care face posibil ă acțiunea
oricărui stimul asupra receptorilor; indiferent de modalitate, pentru a
produce excita ția aparatului receptor, orice stimul trebuie s ă posede un
minimum necesar de intensitate (cantitate de energie); durata , reprezentând

172timpul de ac țiune efectiv ă a stimulului modal asupra receptorului
corespunzător; rata stimul ării – numărul sau frecven ța apariției stimulului
modal specific în interiorul unui interval dat de timp; proprietăț ile particulare
intramodale , cum ar fi, de pild ă, lungimea de und ă, în cazul stimulilor
luminoși, frecvența și forma, în cazul stimulilor acustici, structura molecular ă,
în cazul stimulilor chimici – gustativi ș i olfactivi. Fiecare din variabilele
menționate prezint ă un registru valoric perceptibil mai mult sau mai pu țin
întins, favorizând astfel produce rea unei mari game de senza ții particulare.
O a doua mul țime de variabile externe sunt generate de contextul în
care este dat stimulul de baz ă: iluminatul, nivelul zgomotului, temperatura,
umiditatea etc. Acestea ac ționează ca elemente favorizante sau pertur-
batoare asupra desf ășurării procesului de recepț ie senzorial ă.
Factorii subiectivi care- și pun amprenta pe modul de realizare a
senzaț iei sunt, în primul rând, nivelul sensibilit ății analizatorului și starea lui
funcțională actuală. Lor li se adaug ă, apoi, stările afectiv-motiva ționale
actuale, experien ța p erceptiv ă anterioară și scopul sau obiectivul activit ății.
În forma sa con știentizată, orice senza ție pune în eviden ță câteva
calități definitorii, pe baza c ărora se poate identifica și compara cu alta.
Acestea sunt:
a. modalitatea – orice senza ție specific ă este produs ă de un anumit
stimul ș i se încadreaz ă într-o anumit ă categorie: vizuală , auditivă etc.;
b. specificitatea reflectorie designativ ă – orice senza ție are un
conținut reflectoriu specific și desemneaz ă informațional o anumit ă însușire
(dimensiune) a stimulului extern;
c. referențialitatea – orice senza ție ne relaționează și ne raporteaz ă la
lumea extern ă, îndeplinind o func ție de cunoa ștere;
d. instrumentalitatea-reglarea – orice senza ție poate co manda ș i
regla reac ții comportamentale adaptative ale subiectului la o însu șire sau
alta a diver șilor stimuli modali din afar ă;
e. intensitatea – orice senza ție are o for ță mai mare sau mai mic ă,
generând din partea subiectului r ăspunsuri corespunz ătoare: f. puternic,
puternic, moderat, slab, f. slab;
f. durata – orice senza ție are o anumit ă persisten ță în timp,
corespunz ătoare duratei de ac țiune a stimulului;
g. diversitatea intramodal ă – în interiorul fiec ărei modalit ăți sau
clase mari de senza ții se diferen țiază calități specifice (exemplu: nuanț a, în
senzațiile de culoare; în ălțimea și timbrul, în senza țiile auditive);

173h. culturalitatea – proprietatea oric ărei senzații umane, de la cele
gustative la cele vizuale, de a se modela și de a-și integra, în con ținut și
semnificație, influen țele factorilor socioculturali.

6.1.1. Sensibilitatea și legile ei
Sensibilitatea reprezint ă premisa biofiziologic ă a capacității de a avea
senzații. Ea este o proprietate func țională care permite înregistrarea,
receptarea și interpretarea atât a stimulilor biologice ște necesari, care prin
natura însu șirilor lor vin în corespondență directă cu stările de necesitate
(trebuințele alimentare, sexuale, de ap ărare) ale organismului animal, cât și
a stimulilor în sine indiferen ți sau neutri, care, ca atare, nu pot satisface o
trebuință biologică, dar care, în anumite situa ții, pot deveni semnale
ajutătoare, permi țând o mai bun ă orientare în raport cu stimulii biologice ște
necesari. În această formă, sensibilitatea este caracteristic ă numai regnului
animal și ea se dezvoltă din proprietatea primar ă a excitabilității, legată de
înregistrarea doar a stimulilor biologice ște necesari.
Apariția sensibilit ății introduce în rela ția organism-mediu o func ție
nouă, cea a semnalizării, care constă în stabilirea unei leg ături și a unui
transfer de semnifica ție de la stimulul biologice ște necesar (necondi ționat)
la stimulul neutru (condi ționat), acesta din urm ă devenind semnul celui
dintâi. Și tocmai aceast ă nouă funcție, a semnaliz ării, va marca ș i începutul
psihicului, ca mod mijlocit de rela ționare cu mediul extern, bazat pe
constituirea unor leg ături de semnificare în plan intern între stimulii și
evenimentele din plan extern.
Realizarea func ției sensibilit ății și a semnaliz ării au reclamat și
formarea unor mecanisme adecvate. A șa s-au desprins și s-au diferen țiat,
treptat, în cursul evoluț iei filogenetice, structurile receptoare și cele
neuronale. Pe m ăsura dezvolt ării, perfecționării și creșterii gradului lor de
complexitate, se va produce și dezvoltarea capacit ății organismelor animale
de prelucrare-interpretare-integrare a fluxurilor informa ționale senzoriale;
în mod corespunz ător, se vor înregistra și o diversificare și complexitate a
structurilor psihocomportamentale.
O dată cu apariția omului, în organizarea și funcționarea sensibilit ății
și a structurilor senzoriale, se va impune un principiu nou, pe care nu-l
găsim la celelalte animale. Este vorba de principiul aferenta ției dominante
individuale , potrivit c ăruia, la fiecare individ, în func ție de particularit ățile

174organizării sale interne și ale contextului socio-cultural în care tr ăiește, din
mulțimea inițială a modalit ăților senzoriale se va desprinde și se va impune
ca dominantă una anume – vizual ă, auditivă, tactilă, chinestezic ă.
La animale, aferenta ția dominant ă este o caracteristic ă a speciei ,
fiind determinat ă prin programul genetic și manifestându-se la fel la to ți
indivizii.
Pe de altă parte, deosebirea între sensibilitatea omului și a celorlalte
animale va consta și în direcțiile de perfec ționare: în timp ce la animale
perfecționarea se va realiza în intensiune ș i unidimensional , ducând la
creșterea deosebit ă a acuităț ii în raport cu anumite propriet ăți particulare ale
stimulilor – forma, mi șcarea, culoarea, mirosul etc., la om, aceasta se va
realiza în extensiune și global , permițând obț inerea unor informaț ii mai
bogate, despre mai multe propriet ăți ale obiectului și despre raporturile lui
cu celelalte obiecte. De și ochiul vulturului dep ășește cu mult pe cel al
om
ului în acuitate, putând distinge de la o mare înă lțime un șoarece aflat pe
pământ, el r ămâne cu mult în urma ochiului uman în ceea ce prive ște
volumul și calitatea informa țiilor extrase despre unul și același obiect.
În fine, deosebirea între sensibilitatea omului și cea a altor animale
rezidă în baza obiectiv ă de condiționare: în timp ce sensibilitatea celorlalte
animale s-a dezvoltat și funcționează doar în raport cu influen țele și stimulii
mediului natural (excep ție făcând animalele domestice), sensibilitatea
omului se diferen țiază și se perfec ționează și în raport cu influen țele și
stimulii mediului socio-cultural, incomparabil mai boga ți în informa ție și
semnificație. La om, dezvoltarea func țiilor senzoriale se desf ășoară în
contextul activit ății sistematice de înv ățare și al activit ății profesionale,
îmbogățindu-se schemele opera ționale primare (naturale) cu scheme
secundare (dobândite) bazate pe criterii și reguli legate de analiz ă,
co
mparație, clasificare etc. Gra ție acestei instrument ări socio-culturale, se
amplifică atât rezolutivitatea mecanismelor de prelucrare-integrare a
informației extrase, cât și caracterul activ și mediat al senzației.
Așadar, la nivelul omului, sensibilitatea este diferen țiată, înalt
specializată și distribuit ă pe modalit ăți în cadrul diver șilor analizatori. Toate
aceste modalităț i, pe lângă particularit ățile proprii, pun în evidență existența
unor trăsături și legi generale comune: a) toate se prezint ă în forma unor
continuumuri, delimitate la extremit ăți de pragul absolut superior
(intensitatea maxim ă a stimulului care continu ă încă să determine o
senzație specific ă; dincolo de aceast ă valoare, senza ția specific ă este

175înlocuită de senzația nespecific ă de durere) și de pragul absolut inferior
(intensitatea minim ă a stimulului necesar ă pentru a determina o senza ție
abia conș tientizabilă); b) în interiorul continuumului, între cele dou ă praguri
absolute, fiecare modalitate pune în eviden ță un anumit num ăr de trepte
discriminabile , separate prin pragurile diferen țiale (ΔS), acele câtimi ce
trebuie ad ăugate la intensitatea ini țială a stimulului pentru a determina o
variație (creștere abia sesizabil ă în intensitatea senza ției); rezult ă, deci, că în
cadrul fiec ărei forme modale de sensibilitate se delimitează două tipuri de
sensibilitate: sensibilitatea absolut ă și sensibilitatea diferen țială; c) dina-
mica și funcționarea tuturor formelor modale de sensibilitate, se
subordoneaz ă acțiunii a trei categorii de legi: A. psihofizice ; B. psiho-
fiziologice ; C. socioculturale .
A. Legile psihofizice ale sensibilit ății se refer ă la raportul dintre
intensitatea fizic ă a stim
ulului și nivelul sensibilit ății, respectiv al senza ției.
Ele au fost descoperite ș i studiate în cadrul psihofizicii clasice de către
francezul Bouguer și germanii Weber și Fechner, numele c ărora îl și poartă :
legea Bouguer-Weber și legea Weber-Fechner .
Prima lege se aplic ă pragurilor absolute și postuleaz ă că valoarea
pragului absolut se află în raport invers propor țional cu nivelul sensibilit ății
(E): E =
S1, unde E = nivelul sensibilit ății, iar S = valoarea pragului
exprimată în intensitatea stimulului. Cea de a doua reglementeaz ă pragurile
și sensibilitatea diferen țială, respectiv, raportul dintre intensitatea ini țială a
stimulului (S) și câtimea ce trebuie ad ăugată (ΔS), pentru a determina o
creștere sesizabil ă în intensitatea senza ției inițiale. Weber a presupus c ă
această relație este invariantă pe toat ă întinderea continuumului
sensibilității diferențiale: , KSΔS= unde K = constant ă. El a și aproximat
valoarea acestui raport pentru diferite modalit ăți ale sensibilit ății:
301g,
pentru sensibilitatea cutano-tactil ă,
101db, pentru sensibilitatea auditivă ,
1001lucși, pentru sensibilitatea vizual ă luminoas ă. Pornind de la datele lui
Weber, Fechner a considerat c ă diferențele abia perceptibile între senza ții
pot fi luate ca egale între ele, într ucât sunt valori extrem de mici și, deci, pot
fi folosite ca unitate de m ăsură, cu ajutorul c ăreia să se exprime numeric

176intensitatea senza țiilor, ca sum ă (sau integral) a unor câtimi abia
perceptibile (infinit de mici), socotind de la pragul inferior al sensibilit ății
absolute. În final, el formula legea potrivit c ăreia intensitatea senzaț iilor
crește în progresie aritmetic ă, în timp ce intensitatea stimulilor cre ște în
progresie geometrică . Această relație este exprimat ă printr-o formul ă
logaritmic ă: E = k log. S + C, unde E = sensibilitatea diferen țială, k și
C = niș te constante ce ț in de receptor, S = intensitatea stimulului.
Reducerea tuturor diferen țelor dintre senza ții la unitate (1) este
arbitrară. Cercetă rile ulterioare au dus la constatarea unor fapte care ies în
afara limitelor ac țiunii legii lui Weber-Fechner. În primul rând, s-a stabilit
că sfera de ac țiune a legii amintite se situeaz ă doar în registrul intensit ăților
medii ale stimulilor specifici; în cazu l stimulilor de intensitate mare și slabă
(segmentele extreme ale continuumului sensibilit ății), legea lui Weber-
Fechner devine inaplicabil ă. De asemenea, legea respectiv ă nu se aplică
nici sensibilit ății protopatice (sensibilitatea primar ă difuză, cea mai veche
din punct de vedere filogenetic ), unde fenomenele de excita ție-reacție se
produc dup ă legea „tot sau nimic” a lui Bodwitch.
Mai târziu, Helmholtz (1896) și Lazarev (1923) au încercat
înlocuirea formulei lui Weber-Fechner cu unele mai complicate, care s ă
exprime principiul general ce st ă la baza fenomenelor excita ției. Dar nici
aceste formule n-au reu șit să surprindă întreaga diversitate a fenomenelor
ce caracterizeaz ă trecerea de la excita ție la senza ție.
S. Stevens (1951, 1961), reluând problema, a ajuns la concluzia că
legea de tip logaritmic a lui Fechner, ră mânând valabil ă pentru segmentul
intensităților medii, nu se aplic ă segmentelor intensităț ilor extreme (f. mari
și f. mici), pentru care exist ă o lege de tip exponen țial, potrivit c ăreia, cu cât
ne apropiem de limita superioar ă și inferioară a continuumului sensibilit ății,
cu atât valoarea pragurilor diferen țiale devine mai mare.
Cercetările efectuate în cadrul psihologiei inginere ști și ergonomiei
au impus, ală turi de noț iunea de prag diferen țial, și pe cea de prag operativ
(Mc.Gill, 1961). Aceasta se referă la valoarea pe care trebuie s-o aib ă un
stimul pentru a fi optim discriminab il. Astfel, pragul operativ se define ște
ca mărime minimă a divergen ței (intervalului de diferen țiere), care, atunci
când este atins ă, viteza și precizia diferen țierii (reacției) d evin maxime .
Sub influenț a teoriei informa ției, psihofizica modern ă și-a
reconsiderat pozi ția față de analiza și evaluarea stimulului la „intrare”.
Astfel, în locul detalierii și evaluării unei configura ții energetice luate izolat,

177se opereaz ă detalierea ș i analiza întregului complex de evenimente care
acționează la un moment dat asupra organismului. În structura acestui
complex intr ă nu numai intensitatea stimulului specific adresat receptorului
corespunz ător, ci și o serie de excitan ți suplimentari, întâmplă tori, care se
pot suprapune acț iunii stimulului de baz ă.
Aceștia pot influen ța pozitiv sau negativ rapiditatea și precizia
înregistrării și diferențierii stimulului principal. Rezult ă, așadar, că relațiile
psihofizice prezint ă tablouri diferite în condi țiile percep ției de laborator, când
stimulul se aplic ă izolat, și în cele ale percep ției cotidiene, când ac țiunea
stimulului specific se interfereaz ă cu acțiunea stimulilor contextuali.
B. Legile psihofiziologice ale sensibilit ății exprim ă dependen ța
nivelului și dinamicii acesteia de fenomenele care au loc în organizarea
internă a subiectului, înainte și în timpul recep ționării stimulului modal spe-
cific. Esen țiale sunt: legea adapt ării, legea contrastului, legea sensibiliz ării
și depresiei, legea sinesteziei, legea compensa ției, legea exer cițiului și
legea oboselii .
Legea adapt ării exprimă caracterul intrinsec dinamic al sensi-
bilității, deplasarea în sus sau în jos a pragurilor absolute și diferențiale
sub acțiunea prelungit ă a stimulului sau în absen ța acestuia.
Procesul adapt ării se compune din dou ă secvențe sau verigi
corelate: sc ăderea nivelului sensibilit ății în raport cu punctul sau valoarea
inițială (E↓) și creșterea nivelului sensibilit ății în raport cu punctul ini țial
de referință (E↑) (fig. 9).
Adaptarea se manifest ă în cadrul tuturor analizatorilor și are ca
mecanism interac țiunea dintre veriga cortical ă și cea periferic ă
(receptoare). Dup ă rapiditatea și amplitudinea varia țiilor sensibilit ății,
D. Adrian (1928) a împ ărțit analizatorii în trei grupe: • rapid și puternic
adaptabili (tactul și mirosul); • mediu adaptabili (văz ul); • greu și slab
adaptabili (propriocep ția, sensibilitatea algic ă). Pe lâng ă intensitatea și
durata de ac țiune a stimulului, adaptarea depinde și de semnifica ția
stimulilor: în raport cu aceea și intensitate și durată , scăderea sensibilit ății
va fi diferit ă pentru stimulii indiferenț i (scădere mare) și semnificativi
(scădere mică).

178

Fig. 9. Dinamica adapt ării sensibilităț ii: a – creșterea nivelului sensibilit ății;
b – scăderea nivelului sensibilit ății

Analiza dinamicii pune în eviden ță trei faze:
• modificarea brusc ă a nivelului sensibilit ății (creșterea sau sc ăde-
rea lui);
• modificarea lent ă (în sens ascendent sau descendent);
• stabilizarea relativ ă (menținerea sensibilităț ii la nivelul rezultat în
urma schimb ărilor anterioare).
În principiu, adaptarea are un rol pozitiv, ea asigurând reglarea
optimă a stării funcționale a analizatorilor în raport cu intensitatea, durata și
semnificația stimulilor.
Legea contrastului exprimă creș terea sensibilit ății ca efect al
interacțiunii spațio-temporare a excitan ților de intensit ăți diferite, care ac țio-
nează simultan sau succesiv asupra aceluia și analizator. Corespunz ător,
vom avea dou ă tipuri de contrast: simultan și succesiv. Cel simultan const ă,
fie în accentuarea reciproc ă a clarității și pregnanței stimulilor prezenta ți în
același moment în câmpul percep ției, fie în accentuarea stimulului principal
sub influenț a stimulilor de fond. Pentru a se produce, este necesar ca
deosebirile de intensitate dintre stimuli s ă nu fie nici prea mari, încât s ă
genereze fenomenul de
alternanță (lupta câmpurilor perceptive), nici prea

179mici, încât s ă genereze amestecul (fuziunea). Contrastul simultan are o
sferă de manifestare mai redus ă decât cel succesiv; este greu de ob ținut în
cadrul sensibilit ății gustative și olfactive ș i slab exprimat în cadrul celei
auditive. Cel mai pregnant, el se eviden țiază în sfera sensibilit ății vizuale –
contrastul simultan al culorilor, contrastul simultan al m ărimilor.
Contrastul succesiv const ă în creșterea acuit ății perceptive (a
nivelului sensibilităț ii) în raport cu un stimul prezentat la scurt timp dup ă
acțiunea mai îndelungat ă a altui stimul de aceea și modalitate, dar diferit
după intensitate. El se eviden țiază în sfera tuturor modalit ăților senzoriale,
fiind deosebit de pregnant în cadrul sensibilit ății gustative, olfactive,
termice și vizuale. Stimularea repetat ă a receptorilor gustativi cu substan țe
dulci duce la cre șterea considerabil ă a sensibilit ății pentru acru; sc ăderea
prealabilă a sensibilit ății dominatorilor pentru ro șu, determin ă creșterea
sensibilității dominatorilor de verde (R. Granit, 1956); stimularea
îndelungat ă a pielii cu rece ridic ă sensibilitatea pentru cald, și invers
(contrastul termic).
Mecanismul care stă la baza contrastului îl constituie procesele de
inducție reciproc ă și autoinduc ție care au loc între diferitele câmpuri
receptoare și între verigile subcorticale și cele corticale ale analizatorului.
Astăzi, se consider ă că în structura fiec ărui analizator există rețele
neuronale specializate în crearea și accentuarea contrastelor (J. Gibson,
1952, F. Attneave, 1959, H. George, 1961, Fraisse și Voillaume, 1966).
Acestea se regleaz ă la diferite niveluri și, în func ție de sarcina
perceptivă sau de caracteristicile fizice și statistice ale stimulilor, emit dou ă
categorii de semnale: de sensibilizare a unor neuroni (senzitivi) și de
inhibare a altora. Diferen țele de nivel în starea de excita ție creează în plan
psihologic, respectiv, în percepț ie, imagini contrastante.
Legea sensibilizării și depresiei exprimă creș terea sau sc ăderea
sensibilității în cadrul unui analizator, fie ca urmare a interac țiunii
diferitelor câmpuri receptoare proprii, fie ca urmare a interacț iunii lui cu al ți
analizatori. Stimularea cu o lumină de intensitate relativ slab ă a unor
segmente retiniene, de pildă , duce la cre șterea nivelului sensibilităț ii în
segmentele apropiate.
Modificarea sensibilit ății pe fondul
interacțiunii analizatorilor este un
fenomen frecvent și ușor de observat. S.V. Kravkov (1948) și S. Stevens
(1961) au studiat în detaliu interac țiunea analizatorilor, demonstrând
experimental cum stimularea unuia din ei determin ă efectul de sensibilizare

180sau de depresie în cadrul celorlal ți, corespunz ător intensit ății și duratei
stimulilor utiliza ți.
Așa, de pildă, stimularea sistemului auditiv cu sunete cuprinse între
anumite frecven țe (1.000-3.000 Hz) determin ă o creștere notabil ă a
sensibilității bastonașelor din retin ă, în timp ce excitarea aceluia și receptor
cu sunete de alt ă frecvență provoacă un efect contrar. Corespunz ător,
stimularea aparatului vizual cu o lumin ă de intensitate submedie determin ă
sensibilizarea analizatorului auditiv. Excitarea cu rece a pielii fe ței sau a
porțiunii occipitale determin ă creșterea rapid ă a sensibilităț ii vizuale și
auditive; excitarea între anumite limite și în anumite condi ții a receptorilor
tactili și kinestezici duce la cre șterea sensibilit ății vizuale și auditive, iar
între alte limite și în alte condi ții, asemenea excitare duce la apariț ia
fenomenului de depresie.
Legea sinesteziei exprimă acea interac țiune între analizatori, în
cadrul căreia calitățile senzațiilor de o anumit ă modalitate(de ex., vizual ă)
sunt transfera
te senzațiilor de o alt ă modalitate (de ex., auditiv ă). Se
întâlnesc, astfel, situa ții când un stimul aplicat unui analizator produce
efecte subiective proprii altui analizator, f ără ca acesta s ă fie stimulat.
Stimulii acustici, îndeosebi cei muzicali, produc efecte (senza ții) cromatice,
așa-numitul auz colorat . Acest fenomen este foarte pregnant la unele
persoane. Se citează cazurile unor mari compozitori, precum Schubert,
Ceaikovski, Berlioz ș.a., care dispuneau de un auz colorat extrem de
dezvoltat, ceea ce îi ajuta chiar în procesul creaț iei. Sinestezia a fost pus ă în
evidență și în interac țiunea altor analizatori: vizual ș i gustativ, auditiv și
gustativ (senza țiile de culoare se asociaz ă prin activare cu senza ții gustative,
la fel și cele auditive) sau între analizatorii vizual și auditiv, pe de o parte, și
cel tactil, pe de alta (vorbim de „culori moi” și „sunete dulci”). Toț i ceilalți
stimuli produc efecte kinestezice.
Se consideră că sinestezia este o component ă a aptitudinilor artistice.
Legea compensa ției. Aceast ă lege are un caracter general și acțiunea
ei se poate constata în cadrul întregului regn animal. Esen ța ei rezidă din
următoarele: absen ța sau slaba dezvoltare a unui organ și a funcției legate
de el tind s ă fie suplinite sau preluate de un alt organ. În cadrul
organismului uman, compensa ția se realizeaz ă pe scară largă: la nivelul
creierului, la nivelul motricit ății, la nivelul sensibilit ății.
În acest din urm ă caz, absen ța sau slaba func ționare a unui organ de
simț pot fi suplinite prin dezvoltar ea la parametri superiori (de ordin

181cantitativ și calitativ) a unui alt sau altor sim țuri. Astfel, absen ța văzului
poate fi compensat ă prin dezvoltarea superioar ă a sensibilităț ii tactile,
proprioceptiv-kinestezice și vibratorii; absenț a auzului poate fi compensat ă
prin dezvoltarea superioar ă a acuităț ii vizuale, care face posibil ă perceperea
limbajului celor din jur dup ă mișcările buzelor (labiolalia) și a sensibilit ății
tactil-proprioceptiv-vibratorii care face posibil ă perceperea muzicii ținând
mâna pe corpul pianului sau al instrumentelor cu coarde (L. Beethoven,
după ce și-a pierdut auzul, î și asculta propriile lucr ări în acest mod – ținând
mâna pe pian).
Exemplul cel mai edificator al ac țiunii legii compensa ției în sfera
sensibilității este cel oferit de Olga Skorohodova – oarb ă și surdă din
naștere, care în urma unui proces sistematic de educare, a reu șit să-și
dezvolte la un înalt nivel de fine țe sensibilitatea tactilă și vibratorie și să
reușească să se relaționeze în mod optim cu cei din jur. Lucrarea ei „Cum
percep eu lumea exterioar ă”, devenit ă c lasică în literatura de specialitate,
oferă date concrete pre țioase care ilustrează modul în care s-a produs
procesul compensaț iei.
Legea exerci țiului. Aceast ă lege reflect ă punctul de vedere evolutiv
în psihologie. În lumina ei, sensibilitatea nu este o func ție statică, integral
elaborată la naștere, ci ea are un caracter dinamic-evolutiv, perfec ționându-
se în ontogenez ă prin activitate ș i exerciț iu. Solicitarea sistematic ă a unei
modalități sau alteia de sensibilitate, în co ntextul unor sarcini perceptive cu
grad tot mai ridicat de dificultate și complexitate, duce treptat la
perfecționarea ei, la sc ăderea valorii pragului absolut inferior și a celui
diferențial, la creșterea capacit ății discriminativ-rezolutive a mecanismelor
neuronale ale analizatorului respectiv.
Acțiunea legii exerci țiului este în mod conving ător ilustrată de
dezvoltarea superioar ă mediei a unor modalit ăți de sensibilitate cromatic ă,
muzicală, tactilă, olfactivă, gustativă – la persoanele a c ăror activitate
profesional ă presupune solicitarea permanentă și la un grad ridicat de fine țe
a lor. Astfel,
legea exerci țiului se particularizeaz ă l a o m î n l e g e a
profesionaliz ării sensibilit ății.
Legea oboselii exprimă faptul că analizatorii, fiind sisteme care
funcționează pe bază de consum de energie stocat ă în structura lor, iar
această energie fiind cantitativ limitat ă, sunt supu și fenomenului de
oboseală. Aceasta se concretizeaz ă, pe de o parte, în sc ăderea considerabil ă
a nivelului sensibilităț ii și a capacit ății rezolutive a analizatorului, iar pe de

182altă parte, în apari ția unor senza ții de disconfort și instabilitate. Nu în to ți
analizatorii oboseala se manifest ă la fel de pregnant: cei mai fatigabili sunt
analizatorii vizual, chinestezic și auditiv; cel mai pu țin fatigabil este
analizatorul gustativ.
După sursa care o genereaz ă, oboseala senzorial ă este de trei tipuri:
suprasolicitare, ca urmare a func ționării îndelungate a analizatorilor în
condițiile acționării unor stimuli de intensitate superioar ă mediei; de
subsolicitare, care se produce ca rezultat secundar al sc ăderii tonusului
general de excitabilitate al scoar ței cerebrale, din lips ă de stimulare extern ă;
(foarte pregnant acest gen de oboseal ă se înregistrează în cazul
experimentelor cu privare senzorială – izolarea pe timp mai îndelungat, cel
puțin 24 de ore, în cabine speciale); de așteptare , care apare la operatorii
care supravegheaz ă tablourile de comandă în sistemele tehnice
automatizate; fiind vorba de o aten ție concentrat ă pe termen lung, pentru a
nu se omite semnalele utile (de avertizare sau de avarie) și care pot nici s ă
nu apară , ca urmare a încord ării neuropsihice, în cadrul analizatorilor
implicați, de regul ă, cel vizual și cel auditiv, inevitabil se instaleaz ă
oboseala.
Efectul oboselii este în toate cazurile negativ, ducând atât la sc ăder ea
performan țelor la sarcinile perceptive, cât și la o stare general ă
dezagreabil ă.
C. Legile socioculturale ale sensibilit ății exprim ă dependen ța
organizării și funcționării mecanismelor senzoriale ale omului de
particularit ățile stimulilor, sarcinilor, formelor de activitate și etaloanelor pe
care le genereaz ă mediul sociocultural. Dac ă legile psihofizice ș i cele
psihofiziologice sunt generale, ac ționând pe scara întregului regn animal,
legile socioculturale sunt proprii numai sensibilit ății omului.
La om, devine obligatoriu ca, în analiza sensibilit ății, pe lângă
componentele și formele primare, determinate pe cale biologic ă naturală, să
adăugăm componente și forme secundare, ce se structureaz ă numai în
contextul mediului sociocultural. A șa avem, de pild ă, sensibilitatea
muzicală (auzul muzical), sensibilitatea fonematic ă (auzul fonematic sau
verbal), sensibilitatea culinară (imensa gam ă a senzațiilor gustative și
olfactive legate de diversitatea pr oduselor alimentare create istorice ște),
sensibilitatea cromatic ă diferențială, a cărei condiționare istorico-cult urală
este conving ător demonstrat ă de cercetările antropologice.

183Putem indica cel puț in patru legi de so rginte sociocultural ă care se
includ în evolu ția și structurarea sensibilit ății umane, și anume: legea
conștientizării; legea exerci țiului selectiv (profesionaliz ării); legea
estetizării și semantiz ării; legea verbaliz ării.
Legea con știentizării postulează faptul că delimitarea și definirea
continuumului sensibilit ății se realizeaz ă prin raportarea la starea vigil ă a
subiectului și la capacitatea lui de a avea o senza ție specific ă de care să-și
dea seama. Însu și termenul „a sim ți” are o asemenea conota ție psihologic ă,
interpretându-l ca fiind echivalent cu „a fi con știent”. Inițial, conștiința se
bazează numai pe sensibilitate și pe experien ța senzorial ă; pe măsura
elaborării și a altor structuri psihice mai complexe – reprezent ările,
imaginația, gândirea –, ea d obândește o anumit ă autonomie func țională și
impune criterii și etaloane noi sferei senzoriale. Acuitatea oric ărei
sensibilități modale va depinde direct de claritatea și gradul de focalizare a
conștiinței: pragul de detecț ie va fi mai sc ăzut în raport cu un stimul
așteptat („montajul con știent de întâmpinare” sau „setul”), decât în raport
cu un stimul pe care nu-l a șteptăm (pentru care nu avem preg ătită
conștiința). Legea con știentizării conferă fluxului informa țional senzorial
obiectualitate și adresabilitate: delimitarea dintre senza ție, ca dat subiectiv,
și proprietatea stimulului extern (care a provocat-o) ca dat obiectiv;
orientarea reac ției de răspuns spre „în afar ă”, în direc ția stimulului extern,
iar nu spre „înă untru”, către senzaț ia din creierul nostru. În fine, legea
conștientizării face ca senza ția (conținutul ei) s ă devină obiect de analiz ă
critică și de evaluare prin p risma unor criterii de obiectivitate, relevan ță și
veridicitate: datele sim țurilor nu r ămân în forma lor ini țială, ci sunt supuse
unor opera ții supraordonate de verificare-corec ție.
Legea exerci țiului selectiv sau a „profesionaliz ării” exprim ă
dependența nivelului de dezvoltare și eficiență a diferitelor forme modale
ale sensibilit ății de procesul general al înv ățării pe care-l parcurge individul
uman de la cre ștere la maturitate și de specificul activit ății dominante,
respectiv al profesiei pe care o desf ășoară când devine subiect adult. Prin
învățarea senzorială sau perceptiv ă organizat ă, copilul î și dezvolt ă
componentele secundare ale mecanismelor și schemelor de explorare,
detecție, compara ție, evaluare etc. a diferitelor însuș iri concrete ale
obiectelor din jur (forma, m ărimea, culoarea, gustul, mirosul, în ălțimea,
timbrul etc.) și își adapteaz ă experiența senzorial ă la categoriile stimulilor
de sorginte socioculturală (figurile geometrice, literele alfabetului, cifrele

184sistemului de numera ție, notele muzicale, semnele de circula ție rutieră,
diverse alte sisteme de semne și simboluri). Ulterior, pe m ăsura însușirii
unei profesiuni, o anumit ă formă particular ă de sensibilitate fiind solicitat ă
preponderent în rezolvarea sarcinilor ce formeaz ă conținutul profesiei date,
ea va dobândi o dezvoltare preferenț ială, atingând un nivel superior de
finețe și eficiență discriminativ ă: a se vedea în acest sens dezvoltarea
sensibilității cromatice la pictori, dezvoltarea sensibilit ății muzicale la
muzicieni, dezvoltarea sensibilităț ii tactile la speciali știi din industria textil ă
și din arta modelajului, dezvoltarea sensibilit ății gustative la degustă tori etc.
În structura multor aptitudini speciale, sensibilitatea intr ă ca o
componentă esențială, atât prin latura sa înn ăscută , cât și prin cea
dobândită. Profesia devine un factor care accentueaz ă și amplific ă
determinismul sociocultural al sensibilit ății umane.
Legea estetiz ării și semantiz ării exprim ă modelarea sensibilit ății
umane în raport cu desprinderea și acțiunea a doi factori culturali: frumosul
și semnificația. Funcționar
ea mecanismelor senzoriale va fi modelat ă și
reglată prin intermediul principiilor și codurilor culturale (estetice și
semantice) în direc ția evaluării calităților senza țiilor prin prisma unor
criterii speciale de frumos-urât, agreabil-dezagreabil, precum și a unor
criterii de semnifica ție (ce desemneaz ă, ce sens are). Sensibilitatea vizual ă
și cea auditiv ă se structureaz ă direct pe etaloane estetice – ale formelor, ale
culorilor, ale structurilor muzicale etc.; sensibilitatea gustativ ă și cea
olfactivă se leagă cu precă dere de criteriile pl ăcut-neplăcut și se nuanțează
o dată cu diversificarea produselor alimentare și cosmetice. Această
estetizare a sensibilit ății nu se realizeaz ă în mod standardizat, la fel la to ți
indivizii; dimpotriv ă, legea estetiz ării genereaz ă diferențieri și parti-
cularizări, astfel c ă, în fața acelorași sti muli obiectivi, latura estetic ă a
senzației poate fi de semn opus la doi subiecț i diferiț i: frumos pentru unul,
urât pentru altul.
Semantizarea exprimă o direcție specific ă și necesară de evolu ție
istorică și ontogenetic ă a sensibilit ății umane, anume stabilirea de leg ături
de designare- reprezentare între însu șirile a dou ă obiecte – stimul: obiectul-
stimul semnificat (sau designat) și obiectul-stimul semnificant (designant)
sau între însu șirile unui stimul ș i anumite ac țiuni sau comportamente.
Exemple sunt numeroase: rela ția dintre nota de pe portativ și înălțimea și
durata sunetului muzical, leg ătura dintre grafem ă (literă) și sunetul verbal,
legătura dintre semnele de circula ție și comportamentele ce trebuie urmate

185de pietoni și automobiliș ti. Mecanismele sensibilit ății vor încorpora, în
schemele lor operatorii, criterii de ordin semantic, gra ție cărora conținutul
senzațiilor este interpretat din punct de vedere al sensului, ce anume
semnifică el nu numai în raport cu stimulul original, ci și în raport cu alt
stimul sau cu ce anume trebuie s ă facă subiectul.
Legea verbaliz ării exprim ă o caracteristic ă generală a organiz ării
psiho-comportamentale a omului, anume aceea a edific ării și reglării
verbale. Sensibilitatea se subordonează și ea acestei legi, cuvântul
exercitând o ac țiune reglatoare directă asupra ei. Prin instructaj ș i comenzi
verbale pot fi modificate pragurile senzoriale, poate fi optimizat actul
recepției senzoriale în între gul lui. Legea verbaliz ării postuleaz ă, de
asemenea, fixarea în cuvânt a con ținutului informa țional al senza țiilor,
devenind posibil ă atât stabilitatea lor în sfera con științei, cât și o mai bun ă
fixare în memorie a experien ței senzoriale.
Experimental, s-a demonstrat c ă acțiunea legii verbaliz ării este atât de
puternică și generalizat ă, încât e a poate modifica în sens amplificator sau
reductor și efectele legilor primare – psihofizice ș i psihofiziologice –
prezentate mai sus.
Cuvântul dirijeaz ă întreaga dinamic ă a recepției senzoriale în câmpul
stimulator extern; acesta din urm ă este supus unei permanente reorganiză ri,
fiind scoase în prim plan și accentuate elementele care corespund st ărilor
actuale de motiva ție și scopurilor activit ății curente ș i trecute în plan
secundar elementele (însu șirile) care în momentul dat nu au pentru subiect
o semnifica ție deosebit ă. Astfel, gra ție reglajului verbal, func ția
sensibilității se logicizeaz ă, organizându-se pe progr ame specifice, bazate
pe condiții logice și criterii de relevan ță, reprezentativitate și semnifica ție.

6.1.2. Clasificarea senza țiilor
Așa cum am v ăzut mai sus, senza țiile nu constituie o mas ă omogenă
și amorfă de fenomene, ci un sistem informa țional înalt diferen țiat, punând
în evidență entități distincte, cu determina ții și mecanisme proprii. De
aceea, este logic și necesar ca de la caracterizarea senza ției în general s ă
trece
m la prezentarea și analiza principalelor tipuri sau modalit ăți de
senzații. Pentru determinarea acestora, vom recurge la dou ă criterii
esențiale, și anume: a) natura con ținutului reflectoriu (informa țional) și
b) identitatea analizatorului în cadrul c ărora se realizeaz ă.

186Aplicând primul criteriu, vom delimita trei clase mari de senza ții:
• senzații care ne furnizeaz ă informații despre însu șirile stimulilor
modali specifici ( exterocepția);
•senzaț ii care ne furnizeaz ă informații despre st ările și pozițiile
postural-spa țiale ale segmentelor osteomusculare ale corpului (membrelor,
trunchiului și capului) – propriocep ția;
• senzații care ne informeaz ă despre varia țiile mediului intern
(interocepția).
Aplicând cel de-al doilea criteriu, vom delimita: senzațiile cutano-
tactile, senza țiile vizuale, senza țiile auditive, senza țiile vibratorii, senza țiile
olfactive, senza țiile gustative, senza țiile proprioceptiv-kinestezice, senza țiile
vestibulare (de echilibru) și senzațiile organice (viscerale). Criteriile
menționate fiind complementare, analiza oric ărei senzații se va face prin
raportarea la ambele.
A. Senzațiile extero-informative
Prin termenul de extero -informativ, denumim senza țiile care con țin și
furnizează informații despre diferite însu șiri ale obiectelor și fenomenelor
din lumea extern ă. În aceast ă categorie intră : senzațiile cutano-tactile,
senzațiile vizuale, senza țiile auditive, senza țiile vibratorii, senza țiile
olfactive și senzațiile gustative.
A.1. Senza țiile cutanate
În ordine filogenetic ă, sensibilitatea cutanat ă este prima care se
constituie și ea stă la baza începutului comunic ării informa ționale a
organismelor animale cu lumea extern ă. Din senzoriumul comun de natur ă
cutanată , se vor desprinde, treptat, pe parcursul evolu ției, toate celelalte
forme ale exterocep ției. Iar, pe m ăsura desprinderii și individualiz ării
acestora, se vor produce individualizarea și specializarea în interiorul
sensibilității cutanate îns ăși. Procesul respectiv se va desf ășura pe dou ă
planuri corelate: formarea structurilor specifice ale analizatorului cutano-
tactil, începând cu veriga periferic ă receptoare și terminând cu repre-
zentanța corticală integrativ ă, pe de o parte, și diversificarea/perfec ționarea
rezolutivă (lărgirea registrului însu șirilor obiective perceptibile și creșterea
valorii informa ționale a senza ției), pe de alt ă parte.
Datele comparative arat ă însă că la om sensibilitatea cutanată atinge
un nivel de dezvoltare net superior fa ță de nivelul atins la celelalte animale.

187Aceasta se explic ă prin rolul func țional-instrumental pe care ea îl joac ă în
activitatea de munc ă și în cea de cunoa ștere.
Stimulii specifici sub a c ăror acțiune s-au structurat func țiile
sensibilității cuntanate sunt cei mecano-fizici. Corespunz ător, senzaț iile
cutanate reflect ă proprietăți legate de materialitatea și substanțialitatea
obiectelor externe: consistența (solid-vâscos- lichid), duritatea (în cazul
corpurilor solide), substan țialitatea (lemn, metal, piatră etc.), rugozitatea
(aspru-neted), greutatea (intensitatea ap ăsării) și temperatura .
În interiorul complexului cutanat se diferen țiază trei grupe principale
de senzații: tactile , termice și de durere (algice). Senza țiile tactile se produc
prin simpla atingere sau prin presiune (apă sare) cu un stimul substan țial
oarecare pe o anumit ă zonă sau punct al pielii; cele termice înso țesc, de
regulă, pe cele tactile și ele reflect ă diferența dintre te mperatura pielii și
temperatura obiectului-stimul (cald-rece); cele de durere apar în urma
depășirii pragurilor sensibilităț ii tactile și termice de c ătre intensitatea
stimulilor mecanofizici corespunz ători.
Celor trei grupe de senza ții le corespund structuri receptoare diferite,
cu distribuț ie și densitate diferite la nivelul înveli șului cutanat.
Aci ne vom referi la cele tactile și termice, cele de durere fiind tratate
separat, sensibilitatea algic ă fiind proprie nu numai pielii, ci și altor organe.
Sensibilitatea tactil ă este legat ă de diferen țierea unor structuri
receptoare specifice, cunoscute sub denumirile de: corpusculii lui Meissner, discurile lui Merkel, corpusculii lui Paccini, unele termina ții nervoase
libere. Pe baza cercet ărilor cu metoda stimul ării punctiforme, s-a emis
ipoteza că receptorii de tip Meissner, situa ți în structurile superioare ale
pielii, răspund la atingerea u șoară a zonelor lipsite de p ăr, cei de tip Merkel,
situați mai în profunzime, r ăspund la excitarea prin ap ăsare (presiune), iar
cei de tip Paccini și terminațiile libere, dispuse în jurul bulbilor pilorici,
răspund la atingerea firelor de p ăr de pe suprafa ța pielii.
Densitatea receptorilor tactili variaz ă foarte mult între diferitele
segmente ale înveliș ului cutanat, ceea ce are drept consecin ță o variație la
fel de mare în nivelul sensibilit ății tactile. Astfel, potrivit datelor lui Frey,
confirmate de cercet ările ulterioare, valorile pragurilor absolute inferioare,
exprimate în g
rame-milimetri, variaz ă după cum urmeaz ă: vârful limbii – 2;
vârful degetelor de la mân ă – 3; segmentele posterioare ale degetelor mâinii
– 5; porțiunea intern ă a antebra țului – 8; dosul palmei – 12; gamba

188piciorului – 15; zona abdominal ă – 26; por țiunea extern ă a antebra țului –
35; linia median ă a pielii spatelui – 48; zona plantar ă a călcâiului – 250.
Aceeași variație se constat ă și în valorile pragurilor diferen țiale
(determinate cu esteziometrul compas și exprimate în mm): vârful limbii –
1; vârful degetelor mâinii – 2; buzele – 4; palma și dosul degetelor – 6;
frunte, dosul palmei, gâtul – între 22-36; piept – 45; ceaf ă – 54; spate și
umăr – 67,7 mm. Aici trebuie f ăcută precizarea c ă valorile respective au
fost obț inute prin metoda pasiv ă, în care este exclus ă posibilitatea de
mișcare-palpare a subiectului.
Folosirea metodei active (tactul activ) a dus la sc ăderea semnificativ ă
a pragurilor diferen țiale, mai ales în zonele palmare (la vârful degetelor
acestea coborând până la câteva zecimi de milimetru).
Sensibilitatea tactilă se caracterizeaz ă, de altfel, printr-o dinamică
foarte accentuat ă, ea variind func ție de o multitudine de factori: vârst ă, sex,
profesie, durata ș i intensitatea stimul ării anterioare, temperatura corpului
propriu și a obiectelor-stimul, nivelul activismului cortical (sensibilitatea
crește pe fondul aten ției concentrate și scade considerabil pe fondul stă rii de
somnolență), diverse tulbur ări psihoneuro logice (isterie, epilepsie, tumori
cerebrale, leziuni sau focare infec țioase la nivelul m ăduvei spin ării etc.). În
urma experimentului lui Head, cu sec ționarea nervului cubital, s-a introdus
delimitarea a dou ă forme de sensibilitate tactil ă – protopatic ă și epicritică.
Prima are un caracter difuz, vag și se află la granița cu sensibilitatea
dureroasă; cea de a doua este înalt specializat ă și discriminativă , ea jucând
rolul principal în recep ția tactilă normală.
Variațiile sensibilit ății tactile sub influen ța factorilor men ționați mai
sus se produc în ambele sensuri: în hipo, scăderea până la abolirea complet ă
(anestezie) și în hiper, cre ștere până la dispari ția senzației specifice la
intensități moderate ale stimul ării (hiperestezie). Trebuie subliniat faptul c ă
o creștere de lung ă durată a sensibilit ății tactile poate fi ob ținută prin
exercițiu, prin folosirea sist
ematică a tactului în sarcini de discriminare fin ă
a grosimilor și suprafețelor. Aceasta o dovede ște finețea discriminativ ă
deosebită pe care sensibilitatea respectiv ă o atinge la nev ăzători și la
reprezentan ții unor profesii în care ea este puternic solicitat ă – industria
textilă, arta modelajului, chirurgie, medicina internă etc.

189Organizarea structural-func țională a analizatorului tactil
Veriga periferic ă este alc ătuită din: celule sensibile situate în
epidermă (corpusculii Messner, discurile Merkel, bastona șele Paccini), care
captează energia mecanic ă (de atingere sau presiune) a stimulului și o
transformă în excita ție specific ă; neuronii periferici, situa ți în ganglionii
spinali, care realizeaz ă codificarea primar ă a impulsurilor, și neuronii
medulari (deuteroneuroni), situa ți în coarnele posterioare și laterale ale
măduvei spin ării; axonii acestor neuroni formeaz ă fasciculele ascendente
spinotalamice, prin care informa ția tactilă este condus ă spre veriga
secundă , intermediar ă, a analizatorului.
Veriga intermediar ă (subcortical ă) se situeaz ă la nivelul nucleilor
talamici. În cadrul acestei verigi, se realizeaz ă operații de analiz ă
preliminară a semnalelor și o recodare a lor, potrivit principiului proiec ției
topice și simetriei. Axonii neuronilor talamici, alc ătuind panglica Reyl,
transmit fluxul informa țional către veriga central ă a analiz atorului.
Veriga central ă, situată la nivelul scoar ței cerebrale, în
circumvolu țiunea postcentral ă (înapoia scizurii Rolando), este alc ătuită din
trei arii citoarhitectonice principale (3, 1, 2 Brodmann) și organizat ă pe trei
niveluri func ționale: secvențial-ana-litic (realizarea senza țiilor tactile sim-
ple), integrativ-monomodal (realizarea unirii într-o structur ă informațională
unitară (imagine perceptiv ă) a senzațiilor singulare primare); integrativ-
plurimodal (realizarea structurii informa ționale plurimodale – tactilo-
kines-tezico-vizuale – cu domina ța semantic ă a informa ției tactile). Zona de
proiecție topică este organizată în concordanță cu rolul diferitelor segmente
ale corpului în recep ția tactilă, la nivelul ei realizându-se imaginea
răsturnată și dispropor ționată a corpului (homunculusul senzitiv, dup ă
Penfield) (fig. 10).
Veriga conexiunii inverse , alcătuită din căile corticale descendente,
prin care blocul integrativ cortical regleaz ă stare a func țională a verigilor
ierarhic inferioare, inclusiv a celei receptoare.
Rolul senza țiilor tactile . Informația pe care ne-o furnizeaz ă senzațiile
tactile este fundamentală atât pentru cunoa șterea obiectelor materiale din
jur, cât și pentru constituirea și desfășurarea acțiunilor noastre în raport cu
acestea. Din punct de vedere cognitiv, senza țiile tactile permit surprinderea
și evaluarea acelor proprietăț i zise primare, pe baza c ărora se formează
conștiința materialit ății lumii externe și a graniței obiective dintre propriul
corp și restul lucrurilor ș i ființelor cu care intr ăm în interac țiune. Ele devin

190baza elabor ării schemelor și experien ței spațiale și a unei importante p ărți
din sistemul no țiunilor de fizic ă și ale științelor naturii.

Fig. 10. Homunculusul senzitiv somatic

Datele pe care ni le ofer ă senzațiile tactile întrec cu mult în
obiectivitate și veridicitate pe cele furnizate de celelalte modalit ăți. De
aceea, în cadrul experien ței senzoriale globale, ele constituie etalon și cadru
de referin ță. Valoarea cognitiv ă a senzațiilor tactile este amplificat ă și
întărită de conectarea componentei mo torii (chinestezice) la schemele și
mecanismul actului de recep ție. În mod obi șnuit, perceperea obiectelor pe
cale tactil ă se realizeaz ă prin mijlocirea mi șcării. Încă în ontogeneza
timpurie se formeaz ă complexul tactilo-kinestezic (unitatea func țională
dintre somestezie ș i motricitate), în care, pentru percep ție și acțiune, rolul
principal îl vor lua membrele ș i, în primul rând, cele superioare. Mâna
devine la om principalul instrument al recep ției tactile și al vehiculă rii
obiectelor materiale cu care venim în contact.
Cercetări speciale de laborator au pus în eviden ță o diferență
semnificativ ă în ceea ce prive ște calitatea informa ției între cele dou ă forme
ale tactului – cel pasiv și cel activ. Primul, realizat f ără o miș care proprie a
subiectului în
raport cu obiectul, ofer ă o informa ție relativ vagă și slab

191diferențiată, care nu permite identificarea corect ă; cel de-al doilea, tactul
activ se dovede ște a fi extrem de eficient și precis, furnizând informa ții înalt
diferențiate și relevante asupra propriet ăților de form ă, mărime și
substanțialitate. (Katz, 1925, Revesz, 1934, 1938; Shifman, 1940, Vekker,
1953; Popescu-Neveanu, M.Golu, 1970).
În cursul recep ției, cele dou ă mâini î și împart rolurile și-și
coordonează mișcările după o schemă logică bine stabilit ă.
Astfel, mâna dominant ă îndepline ște miș cările active de percepere
propriu-zis ă a obiectului, iar cealalt ă, subdominant ă, efectueaz ă mișcările
de fixare și susținere. Mi șcările active de recep ție sunt de o mare
complexitate și diversitate, foarte asem ănătoare ca schem ă de organizare și
traiectorie de desf ășurar
e cu mișcările oculare. Ele au fost împă rțite în trei
tipuri: mișcări de căutare , destinate detect ării (descoperirii) obiectului
(într-o mul țime), mișcări de montare-fixare , de apucare ș i stabilire a
obiectului în pozi ție adecvat ă și mișcări de urm ărire-identificare , de
extragere propriu-zis ă a informa ției despre însu șirile obiectului.
Departajarea rolurilor între cele dou ă mâini duce la constituirea
asimetriei func ționale a lor în sensibilitatea tactil ă și în kinestezie:
sensibilitatea tactil ă va fi mai dezvoltat ă la mâna (subdominant ă), care
susține obiectul, iar kinestezia va fi mai diferen țiată, mai precis ă și mai fină
la mâna dominant ă, care inspecteaz ă (palpează) obiectul.
Dacă în realizarea senza țiilor tactile este direct implicată veriga
kinestezică, ele se includ în mecanismul de producere și reglare atât a
mișcărilor involuntare (reflexele somatice), cât ș i a celor voluntare (de
operare-manipulare a obiectelor, uneltelor). Cazurile clinice pun în eviden ță
faptul că eliminarea aferenta ției somestezice (tactile) face imposibil ă atât
producerea r ăspunsurilor motorii la stimulii mecanici (chiar la cei cu
acțiune nociv ă) aplicați zonelor receptoare de la nivelul pielii, cât și
desfășurarea acț iunilor specifice cu obiecte. În primul caz, senzaț ia tactilă
îndeplinește rolul de semnal declan șator al răspunsului motor (prin
stimularea centrilor motori de la nivelul m ăduvei și al trunchiului cerebral);
în cazul al doilea, ea îndepline ște rolul de feed-back , de informa ție
reglatoare a miș cărilor comandate de centrii corticali superiori.
Realizarea normal ă a tuturor comportamentelor motorii, de la cele
simple, înn ăscute sau dobândite și automatizate, cum este mersul, pân ă la
cele complexe, cum sunt sistemele ac țiunilor și deprinderilor motorii
implicate în diferite tipuri de activit ăți profesionale, reclam ă cu necesitate

192includerea și participarea informa ției tactile. Împreun ă cu cea
proprioceptiv-kinestezic ă, această informație face posibil ă constituirea ș i
menținerea în stare func țională a schemei corporale (Eul fizic), asigurând
totodată conștiința prezenței de sine ca entitate fizic ă inconfundabil ă și
ireductibilă . Abolirea sensibilităț ii tactile, par țială (doar la nivelul unui
segment al corpului) sau general ă, afectează profund schema corporal ă și
funcția ei reglatorie în plan comportamental extern.
Senzațiile termice reflectă și ne edific ă asupra diferen ței dintre
temperatura propriului corp (care este un fel de constant ă biologică) și
temperatura mediului ambiant, inclusiv a obiectelor concrete care vin în
contact direct cu o zon ă sau alta a pielii. Diferen ța de temperatur ă care nu
generează nici o senza ție clară de rece, nici una clară de cald se situeaz ă în
zona Zeroului fiziologic. Acesta nu est
e un punct valoric absolut, ci o
„fâșie” cuprins ă între limitele 200C și 360C, fiind echivalent ă cu registrul de
variație a temperaturii pe suprafa ța corpului (200C-250C la suprafa ța
obrajilor, 36,50C-370C la subțiori).
Vom spune, a șadar, că temperatura mediului ambiant sau a
obiectelor, care ac ționează direct asupra diferitelor zone ale înveliș ului
nostru cutanat, devine stimulul generic al întregii game de senzații de rece ,
iar temperatura ce dep ășește valoarea de 36,50C-370C devine stimulul
generic al întregii game de senzaț ii de cald .
În interiorul ambelor continuumuri – atât al celui de „rece”, cât și al
celui de „cald” – fiecare individ poate diferen ția un num ăr mai mare sau
mai mic de trepte sau intensit ăți.
Receptorii celor dou ă submodalit ăți ale sensibilit ății termice nu sunt
egali nici ca num ăr, nici ca reparti ție zonală pe suprafa ța pielii. Potrivit
determinărilor psihofizice ș i psihofiziologice, la om, exist ă în jur de 280 mii
de „puncte termice”; dintre acestea doa r 30 de mii sunt sensibile la c ăldură,
celelalte 250 de mii fiind sensibile la rece. Zonele pielii difer ă foarte mult
după nivelul sensibilit ății termice: cele mai sensibile se dovedesc a fi zonele
din porțiunile ventrale interioare și extremități.
Pragurile absolute inferioare pentru sensibilitatea la cald sunt sem-
nificativ mai sc ăzute decât cele pentru sensibilitatea la rece: 0,20C deviație
de la Zeroul fiziologic în primul caz și 0,40C în al doilea (Wash, 1949).
Raportul se inverseaz ă la pragurile diferen țiale, unde cele pentru
„rece” sunt mai mici decât cele pentru „cald”. Explica ția rezidă în diferen ța
de iradiere-concentrare a excita ției la stimulii reci (iradiere mai slab ă,

193concentrare mai bună ) și calzi (iradiere mai mare, concentrare mai slab ă).
Fenomenul se leag ă și de efectele vasomotorii diferite pe care le induc cele
două categorii de stimuli: stimulii reci determin ă vasoconstric ție și
menținerea circula ției sangvine ( și, implicit, a influxului nervos), cei calzi
provoacă vasodilata ție și accelerarea circula ției sangvine ( și, implicit,
creșterea vitezei de transmisie a influxului nervos).
În sfera sensibilit ății termice, apar fenomene de contrast și
paradoxale. În primul caz, ac țiunea prealabil ă cu un stimul de un anumit
gen (să spunem cald) face ca intens itatea stimulului de cel ălalt gen (în cazul
nostru, rece) s ă fie supraestimat ă, și invers. În cazul al doilea, avem de-a
face cu inversarea semnelor: atingerea cu un stimul rece (ex. – 500C)
provoacă inițial o senza ție de arsură , după cum contactul cu un stimul
foarte fierbinte (peste 1000C) determin ă inițial o senza ție de rece.
Adaptarea în sfera sensibilit ății termice se realizeaz ă cu o
amplitudine relativ mare, dar numai în raport cu intensit ățile slabe și medii
ale stimulilor; în registrul intensit ăților mari, efectul adapt ării este scăzut,
ceea ce are un sens adaptativ: organismul uman neprotejat nu poate tolera
variațiile prea mari de temperatur ă ale mediului ambiant și implicit ale
obiectelor care ar veni în atingere direct ă cu înveliș ul său cutanat.
Senzațiile termice au primordial un rol adaptativ-reglator, ele
subordonându-se cerinț ei organismului de menț inere în limite biologice
normale a temperaturii. Mecanismul termoreglării se afl ă la nivelul
hipotalamusului și este alcătuit din dou ă blocuri func ționale antagonice:
blocul termogenezei , care se activeaz ă pe măsură ce temperatura mediului
ambiant scade sub valoarea temp eraturii corpului, generând reac ții și procese
biomecanice și biochimice care se opun și limitează pierderea de c ăldură
(vasoconstruc ție periferic ă, piloerec ție, tremuratul, reducerea ritmului
respirator și cardiac, încetinirea arderilor metabolice etc.) și blocul termolizei ,
c
are se activeaz ă pe măsură ce temperatura mediului dep ășește temperatura
corpului, generând reac ții și procese biomecanice și biochimice de natur ă să
sporească pierderea de c ăldură (vasodilata ție, transpira ție, accelerarea
ritmului respirator și cardiac, accelerarea arderilor metabolice etc.).
În acest mecanism, senza țiile termice îndeplinesc un triplu rol: de
avertizare , de comandă -declanșare și de feed-back (informarea asupra
efectului termoreglator al r ăspunsurilor anterioare ale organismului).
Cum orice abatere a temperaturii mediului ambiant de la temperatura
constantă a corpului nostru supune organismul la un puternic stres

194fiziologic, rezult ă că optim pentru activitate este doar un mediu cu
temperatur ă puțin variabil ă și care, valoric, s ă nu iasă prea mult din limitele
continuumului termic al organismului (200C-360C).
Compensând vitregiile mediului cu mijloace de protec ție create de el
(îmbră căminte, surse de înc ălzire, adăposturi, ventila ții etc.), omul se poate
însă adapta și face față unor varia ții de temperatur ă foarte mari, care au loc
pe Terra. Totuș i, se dovedeș te că această adaptare se realizeaz ă pe un
registru valoric mult mai întins în raport cu frigul decât cu c ăldura (între –
150C și –750C, în primul caz, și doar între 300C și 480C, în cel de-al doilea).
A.2. Senza țiile vizuale
a. Caracteristicile stimulului specific. Văzul este unul dintre cele mai
complexe și mai importante aparate senzoriale, el având un rol esen țial în
orientarea și deplasarea în spa țiu și în perceperea de la distan ță a obiectelor.
Constituirea lui pe scară filogenetic ă începe înc ă la anelide, prin
diferențierea în por țiunile laterale ale segmentului cefalic a dou ă plăci
fotosensibile. În continuare, va avea loc un proces intens de dezvoltare a
sensibilității vizuale, constând în formarea unor structuri cu un grad de
diferențiere-specializare din ce în ce mai înalt, atât în cadrul verigii
periferice (receptorul), cât și în cel al verigilor neuronale centrale.
Stimulul specific, în raport cu ac țiunea căruia s-a desf ășurat acest
proces, a fost lumina, ca segment al spectrului electromagnetic, cuprins
între lungimile de undă 380 (390) m μ și 780 (790) m μ.
Firește, lumina este un fenomen fizic și cu studiul ei ca atare se ocup ă
optica, ramur ă specială a fizicii. Dar, în delimitarea ei se ia ca reper
percepția umană, respectiv, senza ția subiectiv ă de lumină. Aceasta a creat
accepțiunea psihofizic ă și psihofiziologic ă a termenului de lumin ă, el
desemnând acea por țiune a razelor spectrale care este efectiv receptat ă de
organul vizual al omului și a cărei acțiune determin ă senzații specifice.
Senzația pură de lumină poate fi obț inută numai în cazul în care fasciculul
luminos cuprinde toate lungimile de und ă perceptibile. (În acest caz, avem
de a face cu lumina alb ă, care, ca stimul, poate fi realizată doar în condiț ii
speciale de laborator). În condi țiile percep ției naturale, cotidiene, lumina
emanată de surse naturale (Soarele) sau artificiale (iluminatul electric)
traversează diferite medii fizice, suferind transform ări mai mult sau mai
puțin însemnate, în func ție de raportul dintre coeficientul de absorb ție și cel
de reflecție ce caracterizeaz ă aceste medii. La apar atul nostru receptor

195ajunge acea por țiune a fasciculului emis ini țial de surs ă, care traverseaz ă
sau este reflectat ă de mediile interpuse. Astfel, fasciculul ini țial fiind supus
filtrării și segmentării, în condi ții naturale senza ția de lumin ă nu este pur ă.
Pentru a se produce o senzaț ie de lumin ă conștientizabilă, este
necesar ca fiecare componentă a energiei radiante, care are o anumit ă
configurație spațio-temporal ă, să poarte pân ă la receptor o înc ărcătură
minimă de energie electromagnetic ă. De aceea, primul parametru dup ă care
trebuie analizat stimulul vizual specific este cel cantitativ. Unitatea etalon în
care se exprim ă în valori cantitative specifice orice torent (flux) luminos (P)
este lumenul . Fluxul luminos emis de o sursă iradiază în toate p ărțile și el
caracterizeaz ă forța sursei date. Unitatea de m ăsură a distribu ției iradiației
pe diferite direc ții ale spațiului este intensitatea luminii (I). Ea se determin ă
raportând flu
xul de lumin ă ce se propag ă într-o anumit ă direcție la așa-
numitul unghi corporal ω. Astfel,
I =
ωP. Rezultă de aici că intensitatea luminii este direct propor țională
cu fluxul luminos (P) ș i invers propor țională cu mărimea unghiului corporal
(ω). Cu cât fluxul luminos va fi mai mare, iar deschiderea prin care trece el
mai îngust ă, cu atât intensitatea luminii va fi mai puternic ă, și invers. Dac ă
luăm valoarea lui P=1 și a lui ω=1, decurge c ă I=1 (o lumin ă). Așadar,
intensitatea de l lumin ă o posedă acea surs ă care în unghiul corporal de 1
steradian eman ă un fascicul de 1 lumen.
Cum foarte pu ține corpuri posed ă lumină proprie, perceperea lor
devine posibil ă grație iluminatului, adic ă luminii ce cade pe suprafa ța lor de
la alte surse. (În întuneric, ilumi natul fiind infim sau total absent,
diferențierea obiectelor din jur devine imposibil ă, contururile lor
dizolvându-se în spa țiul înglobant).
Iluminatul devine o unitate de m ăsură a clarității spațiului (obiectelor)
și îl notăm cu E. El este determinat de cantitatea fluxului luminos ce cade
pe unitatea de suprafa ță dată (cm2 sau m2):
SPE=. În fotometrie se
utilizează două unități pentru exprimarea intensit ății iluminatului, și anume
fotul (exprimă iluminatul în care un flux de 1 lumen revine la 1 cm2 de
suprafață) și luxul (desemneaz ă iluminatul în care 1 lumen revine la 1 m2
de suprafa ță). Relația dintre cele dou ă unități este:
1 fot = 10.000 luc și).

196Intensitatea iluminatului este condi ționată și de distan ța dintre surs ă și
obiect:
E= 2LI, unde I – intensitatea luminii la origine, iar L – distan ța
(„Legea p ătratelor distan țelor” pentru iluminat). (Dac ă L este dat în
centimetri, atunci E va fi ob ținut în foți, iar dacă L este dat în metri, E va
fi în lucși). Formula de mai sus opereaz ă pentru cazurile în care razele
fasciculului cad normal (perpendicular). Dac ă însă acestea cad cu o
înclinare de un anumit unghi I, formula respectivă se modific ă astfel:
Ei = E cos.I =
2LIcos. I.
Spunem atunci: iluminatul Ei al unei suprafe țe de către un fascicul de
raze paralele este propor țional cu cosinusul unghiului i al căderii razelor
pe suprafa ța dată.
Un corp poate primi lumin ă de la mai multe surse, concomitent. În
acest caz, se realizeaz ă un iluminat de tip sumativ, egal cu suma simpl ă a
iluminărilor de la fiecare surs ă E = E 1 + E 2 + En. ( Legea adi țiunii
iluminatului ).
Având aceea și intensitate a luminii, dar corpuri cu coeficien ți de
absorbție și reflexie diferi ți, vom ob ține senzații luminoase de intensit ăți
diferite. Pentru exprimarea acestor caracteristici ale stimulilor luminoș i se
folosesc no țiunile de luminozitate și claritate .
Luminozitatea caracterizeaz ă fluxul emanat de o surs ă în toate părțile,
fără a considera pozi ția observatorului; claritatea se referă la acel fascicul
de raze orientat în direc ția observatorului. (Putem avea clarit ăți diferite, de și
luminozitatea surselor este aceea și).
Intensitatea clarităț ii este determinat ă de numărul (cantitatea) de
lumeni generat de 1 cm2 de suprafa ță (caz în care unitatea de m ăsură este
stilbul ) sau de 1 m2 de suprafa ță (situație în care unitatea de m ăsură devine
nitul) (1 stilb = 10.000 niț i).
Pe lângă absorbție și reflexie, razele luminoase pot fi supuse și
fenomenului refrac ției, care are un efect special (deformant) asupra
percepției formei și culorii obiectelor. (Exemplu: un obiect aflat par țial în
mediu gazos (aer) și parțial în mediu lichid va fi perceput ca fiind frânt,
pornind de la punctul de contact al celor două medii). Aceasta a dat na ștere
la dispute filosofice aprinse asupra veridicit ății datelor senzoriale. (Vezi

197faimoasa îndoial ă a lui Berkeley în leg ătură cu forma creionului: este acesta
drept sau curbat sau frânt ?).
După gradul de penetrabilitate de c ătre fasciculul luminos, obiectele
se împart în transparente, semitransparente și opace. Primele sunt traversate
de aproape întregul flux ce cade pe suprafa ța lor; cele din a doua grup ă sunt
traversate de aproximativ jum ătate din fasciculul ini țial; cele din grupa a
treia sunt traversate doar de o infim ă parte a fascicolului luminos sau nu
sunt deloc traversate.
Opacele le putem împ ărți în 2 grupe: albe (reflect ă întregul sau
aproape întregul fascicul luminos) și negre (absorb întregul sau aproape
întregul fascicul luminos).
Toate cele cinci dimensiuni ce definesc din punct de vedere cantitativ
stimulul luminos – fasciculul luminos, intensitatea, iluminatul,
luminozitatea și claritatea – se afl ă într-o rela ție de interdependen ță și toate
influențează într-un sens sau altul dinamica sensibilit ății și recepției vizuale.
Trebuie îns ă să precizăm că ochiul nostru percepe în mod nemijlocit
și distinct numai ultima dimensiune – claritatea; celelalte dimensiuni se
apreciază indirect, dup ă claritatea obiectelor din jur.
Cel de-al doilea parametru după care trebuie analizat stimulul
specific al sensibilit ății vizuale este lungimea de und ă (λ). Aceasta depinde
de frecven ța vibrațiilor sau pulsa țiilor energiei electromagnetice pe
secundă : cu cât frecven ța este mai mare, cu atât lungimea de und ă este mai
mică, și invers. Aparatul vizual al omului este singurul, în seria animal ă,
care s-a perfecț ionat într-adev ăr în analiza lungimii undelor
electromagnetice încât s ă dea la fiecare din ele reac ții specifice diferite.
Efectul desprinderii și diferențierii undelor dup ă lungimea lor se traduce în
plan psihologic prin senza ția de culoare.
În funcție de componenț a spectrală a fascicolului radiant care impre-
sionează receptorul, senza ția de culoare poate fi pur ă (o singură lungime de
undă) sau impur ă (mixtată, cu două sau mai multe lungimi de und ă).
Spectrul luminii solare poate fi descompus în fâ șii foarte înguste,
permițându-se obț inerea senzaț iilor cromatice pure. Cel care a efectuat
pentru prima dat ă un astfel de experiment a fost Newton. Trecând
fasciculul luminos printr-o prism ă, el a obținut de partea opus ă pe un ecran
mat focalizarea radia țiilor cromatice fundamentale, în num ăr de 7 (culori
spectrale): roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet .
Împărțirea aceasta trebuie considerat ă relativă, deoarece, în realitate, ochiul

198nostru distinge un num ăr mult mai mare de nuan țe cromatice intermediare,
succesiunea culorilor în spectru fiind continu ă și fiecare culoare dat ă
trecând în culoarea vecin ă în mod gradat.
Fâșia spectrală percepută de om este cuprins ă între 790 (800) și
390 mμ (milimicroni). La peste 800 m μ se situeaz ă segmentul razelor
infraroșii (a căror acțiune dăunează receptorului uman), iar sub 390 m μ, se
întinde segmentul razelor ultraviolete, care, ajungând în cantitate foarte re-
dusă pe pă mânt, nu posed ă energia necesar ă pentru excitarea receptorilor
vizuali.
În tabelul de mai jos prezentă m coresponden ța dintre lungimile de
undă ale spectrului luminos și tonul cromatic pe care-l determin ă acțiunea
lor asupra analizatorului vizual:
Tabel 1. Rela ția dintre tonul cromatic și lungimea de undă
Ton
cromatic Limitele valorice
ale λ în mμ Lățimea fâșiei monocromatice în m μ
Violet 390-450 60
Indigo 451-480 29
Albastru 481-520 39 (incluzând și nuanțele albastru-verzui)
Verde 521-575 54 (incluzând și verde-alb ăstrui)
Galben 576-590 14
Portocaliu 591-620 29
Roșu 621-800 179

O privire sumar ă asupra datelor din tabelul de mai sus ne relev ă
foarte ușor inegalitatea intervalelor de modificare a diferitelor culori o dat ă
cu lungimea de und ă. Astfel, cre șterea lungimii de und ă de la 390 m μ până
la 450 mμ influențează foarte pu țin asupra tonului cromatic, ochiul
continuând s ă perceapă aceeași culoare – violet; ritmul cel mai accelerat de
modificare se constat ă în zona galbenului: la 570 m μ culoarea este înc ă
destul de verzuie, la 580 m μ ea devine galben intens, iar la 590 m μ se
schimbă deja în portocaliu; întinderea și constanța cea mai mare o are ro șul
(179 mμ), apoi verdele (54 m μ).
Studiul pragurilor diferenț iale (Δx&) în raport cu lungimea de und ă
a stabilit c ă subiectul mediu (normal) poa te distinge între 150-200 nuan țe

199cromatice pe întinderea segmentului perceptibil (W.S. Stiles, 1959,
P. Fraisse, 1963). În fine, stimulul luminos se mai caracterizeaz ă prin două
dimensiuni (parametri) importante din punct de vedere psihologic –
amplitudinea și forma undei electromagnetice. Amplitudinea exprim ă
încărcătura energetic ă pe care o poart ă unda de lungime dat ă; ea determin ă
claritatea culorii. Forma reflect ă aspectul general al oscila țiilor undelor
care compun fasciculul-stimul și ea rezult ă din interac țiunea de faz ă dintre
mai multe unde de lungimi diferite. În plan psihologic, forma determin ă
calitatea de satura ție a senzației specifice de culoare.
b. Particularit ățile sensibilit ății vizuale. Sensibilitatea vizual ă este
modalitatea care s-a diferen țiat și specializat în detec ția, recepția și
prelucrarea (procesarea) semnalelor luminoase.
Dinamica este guvernat ă de acțiunea celor trei categorii mari de legi
– psihofizice, psihofiziologice și socioculturale. În virtutea legilor
psihofizice, ea va pune în eviden ță un continuum func țional specific,
delimitat de pragurile absolute – inferior și superior, iar în interiorul acestui
continuum – un anumit num ăr de trepte valorice, delimitate de pragurile
diferențiale.
Determinarea nivelului maxim al sensibilit ății vizuale (respectiv, a
pragului absolut inferior) se
efectueaz ă în condiții de întuneric ( și după
aproximativ o jum ătate de oră de adaptare la întuneric).
Respectând aceast ă cerință metodologic ă, se poate constata c ă pentru
a determina o senza ție luminoas ă sunt suficiente doar 1-2 cuante la o
lungime de undă λ=510 mμ (Welden H.A. von der, 1946). Intensitatea
liminală poate lua îns ă și valori mai mari, în func ție de nivelul anterior al
sensibilității și de timp: cu cât nivelul anterior al sensibilit ății este mai
scăzut, iar timpul de prezentare a stimul ului mai scurt, cu atât cantitatea de
energie apt ă a determina o senza ție trebuie s ă crească.
Pragul absolut superior exprim ă intensitatea maxim ă a stimulului
luminos, care continu ă încă să producă o senzație specific ă (de lumin ă);
depășirea acestor limite se transform ă în stimulare nociv ă (senzaț ie de
orbire și de durere). Valoarea concret ă a pragului superior variază funcție
de nivelul anterior al sensibilit ății: la un nivel foarte ridicat al sensibilit ății,
după o perioadă mai lungă (1-3 ore de stat în întuneric), aceast ă valoare este
relativ scăzută (100 wați), în vreme ce la un nivel sc ăzut al sensibilit ății,

200după o expunere mai îndelungat ă la lumin ă, această valoare devine
corespunz ător mai mare, putând ajunge pân ă la 500 wa ți.
Sensibilitatea diferen țială permite discriminarea stimulilor lumino și
după intensitate. V ăzul este considerat ca având cea mai ridicat ă capacitate
discriminativă , în registrul intensităț ilor medii, valoarea pragurilor
diferențiale fiind de 1001 (legea Weber – Fechner); în segmentele
intensităților externe – slabe ș i puternice –, pragurile diferen țiale cresc
exponențial (legea lui Stevens) .
Legile psihofiziologice cele mai importante care ac ționează în sfera
sensibilității vizuale sunt: legea adaptă rii, legea contrastului ș i legea
sensibilizării.
Adaptarea este un proces cu dou ă verigi, antagonice dup ă efectul pe
care-l are asupra nivelului sensibilit ății: adaptarea la lumin ă, care înseamn ă
scăderea în timp a sensibilit ății față de nivelul ini țial, și adaptarea la
întuneric , care duce în timp la cre șterea sensibilit ății în raport cu valoarea
inițială. Deși văzul face parte din categoria modalit ăților senzoriale mediu
adaptabile, între adaptarea la întunericul cel mai profund și lumina cea mai
puternică tolerabilă, nivelul sensibilit ății se modific ă de un milion de ori.
Adaptarea duce în planul percepț iei la un fenomen paradoxal: în întuneric,
deși nivelul sensibilităț ii poate atinge maximum posibil, noi nu reu șim să
distingem nimic sau aproape nimic; la lumin ă, deși nivelul sensibilităț ii
poate scădea până la m inimum posibil, reu șim să distingem, mai mult sau
mai puț in clar, forme și culori.
Contrastul se exprim ă atât în raport cu intensit ățile stimulului
luminos, cât și în raport cu culorile și mărimile formelor.
Pentru primul caz, cel mai puternic este contrastul provocat de
trecerea brusc ă de la lumin ă la întuneric (acesta din urm ă se accentueaz ă)
sau de la întuneric la lu mina zilei (aceasta din urm ă părând mult mai
puternică decât este ea în realitate); celelalte dou ă situații în care se
manifestă legea contrastului vor fi analizate în cadrul percep ției.
Sensibilizarea este efectul pozitiv pe care îl poate avea stimularea
altui analizator: cel mai puternic efect stimulativ îl are excitarea
analizatorului tactil cu rece și a celui auditiv cu sunete de frecven ță medie și
intensitate submedie.

201Legile socio-culturale au ac ționat în direc ția asimilării și integrării în
mecanismele recep ției vizuale a codurilor estetice și semantice în evaluarea
culorilor și formelor: în orice percep ție a culorilor sau a formelor se relev ă
atât atributele „frumos-urât”, cât și dimensiunea semantic ă (semnifica ție
stabilită prin cod). Tocmai datorit ă acestui fapt, sensibilitatea vizual ă devine
premisa celor mai bogate și puternice emoț ii estetice și simboluri.
Deoarece, pe p ământ, viața se desfășoară pe fondul altern ării zilei cu
noaptea, în cursul evoluț iei filogenetice s-au diferen țiat două forme ale
vederii: vederea diurn ă sau fotopic ă, pentru intensit ăți luminoase ridicate și
vederea nocturn ă sau scotopic ă, pentru intensit ăți scăzute de iluminat.
După cum o s ă arătăm mai jos, celor dou ă forme de sensibilitate le
corespund și unități receptoare distincte. Aici vom men ționa doar c ă ele
sunt reprezentate în mod diferit la diferite animale: la câine și pisică, de
pildă, ambele tipuri sunt dezvoltate aproape în mod egal; la bufni ță este
reprezentat ă sensibilitatea nocturn ă și este aproape absentă cea diurn ă; la
alte păsări, dimpotriv ă, este bine reprezentat ă sensibilitatea diurn ă și
aproape absent ă cea nocturn ă. Omul este ș i el o ființă eminamente diurn ă,
dar, totuși, posedă și o sensibilitate nocturn ă, dar relativ pu țin dezvoltat ă. La
unii subiecț i aceasta este foarte slab exprimată și fenomenul este denumit
hemeralopie (orbul găinilor).
În fine, în sfera sensibilităț ii vizuale se mai introduce o delimitare,
identificându-se sensibilitatea luminoas ă, considerat ă primară, cea mai
veche din punct de vedere filogenetic, proprie tuturor animalelor ce posed ă
simțul văzului, și sensibilitatea cromatic ă, considerată secundară, mai nouă
din punct de vedere filogenetic și inegal dezvoltat ă la diferite clas e de
animale (de exemplu, albinele disting culorile, dar câinii nu). La om,
dezvoltarea cea mai mare a cunoscut-o sensibilitatea cromatic ă, astfel încât
culoarea devine un factor existen țial fundamental pentru el, influen țându-i
considerabil tonusul activit ății și dispoziț iile suflete ști.
c. Câmpul vizual. Datorită caracterului localizat și strict circumscris
anatomic al zonelor receptoare, sensibilitatea vizual ă are o arie de
cuprindere spa țială limitată. Această particularitate î și găsește expresia în
noțiunea de câmp vizual, delimitat de dimensiunile între care se întinde
vederea în plan orizontal și vertical în condi țiile menținerii în pozi ție fixă a
corpului și privirii. Aceste dimensiuni se determin ă cu ajutorul unui aparat
special numit campimetru sau perimetru optic și se exprim ă în grade
(fig. 11). Configura ția câmpului vizual prezint ă următoarele caracteristici:

202întinderea vederii este mai mare în plan orizontal decât în plan vertical;
partea extern ă a câmpului vizual este mai întinsă decât partea intern ă
(nazală); aria câmpului vizual de sesizare (sau detec ție) a stimulului este mai
întinsă decât aria câmpului vizual de iden tificare; pentru diferite culori
întinderea câmpului vizual este diferit ă (câmpul pentru verde și roșu este mai
mic decât cel pentru galben și indigo); câmpul monocular are o arie mai
restrânsă decât cel binocular; întindere a câmpului vizual prezint ă deosebiri
individuale semnificative determin ate de sex, profesie, vârst ă și tip tem-
peramental (mai ales cel determinat dup ă dimensiunea introversie-
extraversie).
d. Mecanismul neurofiziologic al senza țiilor vizuale. Producerea
senzației vizuale în urma administr ării stimulului specific are la baz ă
activitatea întregului analizator. Acesta are o organizare structural-funcțională de o mare complexitate, fiecare verigă avându- și
particularit ățile sale distincte.
Veriga periferic ă este format ă din două categorii de elemente:
auxiliare și de bază (principale).

Fig. 11. Diagrama câmpului vizual: a – ochiul drept; b – ochiul stâng

203În prima categorie includem: aparatul de protec ție și apărare a
globului ocular (pleoapele și genele, înveli șurile membranice-sclerotice ,
alcătuite din țesut opac, fibros și dur, prezentând doar în partea anterioar ă o
porțiune transparent ă, corneea , pentru accesul luminii din afar ă, coroida ,
puternic vascularizată și pigmentat ă în negru pentru a împiedica reflectarea
luminii în alte direc ții decât în retină , glandele lacrimale) și aparatul
muscular (care asigur ă reglarea mi șcărilor pe orizontal ă și verticală ale
globilor oculari).
În cea de-a doua categorie, includem globul ocular , care cuprinde
mediile de transmisie a luminii, și retina (al treilea înveli ș).
Globul ocular este intern compartimentat în dou ă camere –
anterioară, delimitat ă de cornee, în partea anterioar ă, și de iris (structură
formată din mușchii circulari și radiari, care regleaz ă diam etrul pupilei
situată în mijloc și posterioar ă, delimitat ă de iris, mu șchii ciliari și
ligamentele de suspensie a cristalinului.
Comunicarea între camera anterioară și cea posterioară se realizeaz ă
prin intermediul pupilei. În interiorul camerelor se afl ă un lichid cu o
compoziție omogen ă, necelularizat. În partea posterioar ă a cristalinului se
află un mediu gelatinos, corpul vitros, care îmbib ă cea mai mare parte a
cavității interne a ochiului. De la cornee pân ă la focalizarea în retin ă, razele
luminoase str ăbat numai medii transparente. Sistemul optic de la nivelul
globilor oculari este completat cu trei suprafe țe de refrac ție: suprafa ța
corneei, suprafa ța anterioar ă a cristalinului și suprafața posterioară a
cristalinului. Prin interac țiunea dintre procesele de refrac ție și cele de
reglare activ ă a diametrului pupilelor și curburii cristalinului se asigur ă
formarea corect ă a imaginii optice în zona foveii centrale .
Retina reprezint ă porțiunea posterioar ă a înveli șului intern al
ochiului. Ea este veriga sensibil ă, receptoare a analizatoru lui.
Structura sa este de o mare complexitate, eterogen ă și
pluristratificat ă. Este alc ătuită din 10 straturi; din acestea, o implicare
directă în funcția recepției o au urm ătoarele cinci straturi: stratul celulelor
fotosensibile – conuri și bastonașe –, stratul celulelor nervoase unipolare,
stratul celulelor nervoase bipolare cen tripete, stratul celulelor nervoase
centrifuge ș i stratul celulelor nervoase ganglionare sau multipolare .
Conurile (circa 6,5 mil.) se caracterizeaz ă printr-o sensibilitate mai
redusă, activarea lor reclamând ac țiunea unei lumini mai puternice;
densitatea cea mai mare o au în zona foveii centrale (zona sensibilit ății

204optime) și formeaz ă baza anatomic ă a vederii diurne și, implicit, a
sensibilității cromatice. Activitatea lor este maxim ă în timpul zilei.
Bastonașele (125 mil.) sunt distribuite cu prec ădere în jurul foveii centrale
și în zonele laterale ale retinei; ele sunt mult mai sensibile decât conurile,
reacționând la intensit ăți foarte slabe ale luminii. Constituie baza anatomic ă
a vederii nocturne și, implicit, a sensibilit ății luminoase (primare),
activitatea lor devine maxim ă în timpul nop ții. Rolul celulelor fotosensibile
este acela de transformare a semnalelor luminoase în influx nervos specific
și de transmitere mai departe a acestuia.
Straturile celulelor unipolare, bipolare și multipolare îndeplinesc atât
funcția de conducere, cât și pe cea de analiz ă – codificare primar ă a
intensităților, duratelor și lungimilor de und ă.
Sinapsele se stabilesc dup ă principiul divergen ței-convergen ței:
fiecare celul ă bipolară centripetă captează impulsul de la un element foto-
sensibil (con sau bastona ș), iar fiecare celulă ganglionar ă colecteaz ă infor-
mația de la mai multe celule bipolare. Exist ă și sinapse cu sens inversat –
centrifuge –, realizate de celulele bipolare centrifuge. Se realizeaz ă astfel un
circuit închis intraretinian, care func ționează ca mecanism de autoreglare
locală.
Axonii celulelor ganglionare se unesc în
mănunchi, formând nervii
optici (stâng și drept), care ies din retin ă prin por țiunea posterioară ,
îndreptându-se spre instan țele neuronale superioare. Locul respectiv poartă
denumirea de papilă optică (pata oarb ă) și este lipsit de elemente
receptoare fotosensibile. Fiecare nerv optic con ține aproximativ 800 mii de
fibre. Existen ța petei oarbe nu este sesizat ă în cursul percep ției obișnuite.
Pentru a o eviden ția trebuie s ă recurgem la un experiment special. Lu ăm o
foaie de hârtie și desenăm în partea stâng ă o cruce (+) iar în partea dreapt ă,
la o distan ță de 8 cm, desen ăm un cerc. Închidem ochiul stâng, iar cu cel
drept fixăm semnul +; vom constata c ă instantaneu cercul dispare din
câmpul nostru vizual – stimularea determinat ă de el cade în acest caz
tocmai pe pata oarbă, lipsită de sensibilitate.
Din prezentarea de mai sus se desprinde constatarea ce trebuie
reținută: retina are o structur ă dublă – una receptoare și alta nervoas ă, de
tip cerebral (nu întâmpl ător a fost denumit ă „creier periferic” sau „segment
cerebral împins la periferie”). Acest fapt poate fi folosit ca argument în dem
onstrarea rolului extraordinar pe care-l dobânde ște sistemul vizual în
extragerea și procesarea informa ției despre lumea externă .

205Cum se produce procesul de excita ție la nivelul retinean ? Fascicolul
luminos ajuns la stratul celulelor fotosensibile este captat (absorbit) de
pigmenți absorban ți aflați în segmentul periferic (anterior) al acestora.
Bastonașele au ca substan ță cu propriet ăți fotochimice rodopsina , iar
conurile- iodopsina .
Sub acțiunea luminii cele dou ă substanțe sunt supuse unui proces de
descompunere, culminând cu transforma rea lor în elemente degenerate,
ceea ce atrage dup ă sine scă derea corespunz ătoare a sensibilit ății.
Regenerarea se face la întuneric (mai ales a rodopsinei), printr-un proces
relativ lent, pornind de la vitamina A și folosind direct retinolul (denumit
anterior retinen).
Funcționarea văzului în condi țiile unui iluminat continuu duce la
instalarea unei „st ări fotostaționare”, datorit ă echilibrului ce se stabile ște
între procesele de descompunere și cele de regenerare, dup ă un program
ciclic. Așa cum a demonstrat Wald (1968), schema de baz ă a ciclului
fotochimic cuprinde urm ătoarele secven țe: descompunerea pigmentului
fotosensibil (S) de c ătre lumină în produș ii P+A, viteza derulă rii fiind
proporțională cu intensitatea stimul ării → regenerarea de c ătre produșii
rezultați a pigmentului S, proces a c ărui viteză nu mai depinde de
intensitatea luminii, ci de masa pigmentului descompus.
Mai departe, în corpul celulei fotosensibile, codul fotochimic este
transformat în cod fotoelectric, prel uat de straturile celulelor nervoase
(bipolare și ganglionare). Expresia global ă a activismului bioelectric al
retinei a fost determinat ă încă în 1870 de c ătre Holmgren, care a denumit-o
electroretinogram ă (ERG). Aceasta a devenit ulterior o metod ă important ă
în studiul sensibilit ății și recepției vizuale. Cel care a adus contribu ții
capitale la perfec ționarea înregistr ărilor și la analiza curbei ERG a fost
neurofiziologul suedez R.Granit (1933, 1947). Astfel, el a stabilit c ă sub
acțiunea luminii asupra retinei apar urm ătoarele tipuri de unde bioelectrice:
undele negative a și d, undele pozitive b și c (b rapid ă și amplă, cea mai
importantă, c – lentă); dintre acestea, unda se diferen țiază, fiind rezultatul
unui proces electrotonic determinat de dispari ția luminii; celelalte îns ă, a, b,
și c, apar ca expresie a unui fenomen bioelectric care se produce ca efect al
fotorecepției.
În situația în care stimulul luminos ac ționează asupra retinei adaptate
la întuneric, vom ob ține o ERG cu component ă fotopică (activarea
conurilor), în care atât unda a cât și b sunt de amplitudine redus ă;

206componenta scotopic ă (activarea bastona șelor) prezint ă o undă a mai rapid ă
și o undă b de amplitudine mare. În principiu, atât în condi țiile ochiului
adaptat la lumină , cât și ale celui adaptat la întuneric, unda a fotopic ă și
scotopică este de amplitudine relativ redus ă, iar unda b este variabil ă. Pe
această bază, s-a formulat ipoteza c ă unda b este indicatorul cu prec ădere al
vederii scotopice, reflectând intensitatea luminii incidente și rămânând
independent ă de lungimea de und ă.
La rândul s ău, caracterul lent al undei c este pus pe seama
activismului primului strat pigmentar al retinei. De altfel, R. Granit
considera c ă ERG reflectă esențialmente activismul bioelectric al straturilor
superioare, mai pu țin activismul stratului ganglionar.
Pe lângă ERG, a mai fost pus în eviden ță un potențial corneo-retinal
constant, care se deplasează ori de câte ori globul ocular î și modifică axul
vizual. Acesta a fost denumit electrooculogram ă (EOG) ș i reflectă cu
fidelitate dinamica mi șcărilor globilor oculari.
Veriga intermediar ă. Așa cum am men ționat, unda de excita ție
purtătoare a in forma ției vizuale este transportat ă de cei doi nervi optici spre
cea de a doua verig ă a analizatorului, format ă din centrii nervo și
subcorticali și către căile de conducere ascendente. Înainte, îns ă de a ajunge
la centrii subcorticali corespunz ători, o parte a fibrelor nervilor optici se
încrucișează trecând de partea opus ă (fig 12).
Locul încruci șării poartă denumirea de chiasmă optică (pe faț a
inferioară a emisferelor cerebrale). Fascicolele rezultate dup ă încrucișare se
numesc bandelete optice . Fiecare bandeletă va cuprinde fibrele nervoase,
care poartă informații de la jum ătatea extern ă (laterală) a câmpului vizual al
ochiului ipsolateral, și fibrele nervoase, care poart ă informația de la
jumătatea intern ă (nazală ) a câmpului vizual al ochiului contralateral.
Formațiunile nervoase din alc ătuirea verigii intermediare a
analizatorului vizual sunt tuberculii cvadrigemeni superiori (dispuși în
segmentul superior al trunchiului cerebral), corpii genicula ți externi, situați
în talamus, și căile de conduc ere talamocorticale .
O parte (mai mică ) a fibrelor optice merg la triberculii cvadrigemeni
superiori, intrând în mecanismul reflexului de orientare la stimulii lumino și
(întoarcerea automat ă a capului și privirii în direc ția luminii, deschiderea
largă a ochilor și dilatarea pupilei). Grosul fibrelor bandeletelor optice merg
însă la corpii genicula ți externi, centri subcorticali vizuali senzoriali. La
nivelul acestora, au loc complexe opera ții logice de prelucrare și

207recodificare a semnalelor optice, nu numai după parametrii intensit ății și
lungimii de undă , ci și după coordonatele spa țio-temporare (serialitate-
simultaneitate). La unele animale, cum este de pild ă câinele, centrii
subcorticali realizeaz ă integrări informa ționale mai complexe, care fac
posibile chiar diferenț ieri grosiere ale formelor. La om, activitatea lor nu
duce la ob ținerea unei senza ții vizuale specifice. (În cazul lez ării zonelor
corticale de proiec ție, funcția vizuală este complet abolit ă).

Fig. 12. Analizatorul vizual: c ăile de conducere și structurile specifice

208La nivel subcortical, din bandelete le optice se desprind colaterale,
care fac sinaps ă cu nucleii forma țiunii reticulate, dând astfel na ștere celei
de a doua că i de transmisie a excita ției – calea nespecific ă. Aceasta va
conduce excita ția către scoarța cerebral ă, unde se distribuie în mod difuz,
determinându-se o cre ștere generalizat ă a tonusului cortical. Activarea că ii
nespecifice este o condi ție obligatorie a desf ășurării procesului de recep ție
conștientă.
Numeroase cercet ări experimentale ș i clinice (Jasper, 1956, 1958,
Moruzzi și Magoun, 1949, 1960, Albe -Fessard et al., 1960, Nonka șvili,
1963, Sager et al., 1965) au demonstrat c ă lezarea sau deconectarea local ă a
formațiunii reticulate (F.R.) fac imposibilă recepția senzorial ă.
Căile de conducere specifice care pornesc de la corpii geniculaț i
externi și parțial din zona pulvinar ă formează așa-numita radia ție optică
(fasciculul lui Gratiolet) și se proiecteaz ă în zona occipital ă a scoarț ei.
Veriga central ă este situat ă în lobii occipit ali, fiind alc ătuită din două
categorii de zone: zone-nucleu (aria 17 Brodmann) și zone de asocia ție
(ariile 18 și 19 Brodmann) .
Aria 17 este r ăspunzătoare de integrarea semnalelor senzoriale
primare, activitatea ei f ăcând posibil ă producerea senza țiilor simple de
lumină și culoare (cromaticitate). Lezarea bilaterală a ei determin ă
pierderea vederii (cecitatea central ă). Cercetările citoarhitectonice au stabilit
caracterul complex, stratificat al acestei arii: pe o suprafa ță relativ limitat ă –
o mare densitate de elemente cel ulare de dimensiuni mici, o slab ă
delimitare între straturile II ș i III, o puternic ă reprezentare a stratului IV ș i o
clară delimitare a lui de straturile învecinate, o rarefiere a stratului V ș i o
riguroasă delimitare a substan ței cenușii de substan ța albă. Stratul IV se
subdivide în trei substrat uri separate printr-o fâ șie albă (a lui Genari), zona
căpătând un aspect striat ( area striata ).
S-a stabilit, de asemenea, cu precizie, existen ța unei diferen țieri și
specializări funcționale a dif eritelor puncte ale ariei 17 în raport cu tonurile
cromatice.
Câmpurile 18 și 19 sunt mai extinse și celulele care intr ă în alcătuirea
lor sunt de dimensiuni mai mari, iar între cele dou ă arii exist ă zone de
acoperire reciproc ă. O pondere semnificativ ă o capătă celulele stratului III,
stratul IV fiind mai puț in compact decât în aria 17 (Penfield și Jasper, 1958,
Sarkisov, 1964, Poliakov 1964, 1965). Activitatea acestor arii asigur ă
formarea imaginilor perceptive multidimensionale – configura ții cromatice,

209forme, raporturi spa țiale. Excitarea lor direct ă provoacă fenomene de
halucinații, iar în unele cazuri – iluzii optice.
Veriga cortical ă a analizatorului vizual interac ționează strâns cu alte
zone, în primul rând cu cele din lobii parietal (analizatorul cutano-tactil) și
temporal (Mering, 1954, Pribram, 1956).
Veriga conexiunii inverse își are originea în zona cortical ă și asigură
autoreglarea func țională a analizatorului în raport cu caracteristicile
stimulilor lumino și și ale contextului în care are loc procesul recep ției.
Scoarț a cerebral ă, în funcție de rezultatul propriei activit ăți integrative
anterioare, expediaz ă comenzi de corec ție și optimizare a verigilor
subordonate – subcorticale și periferice (receptoare). Astfel, dinamica
sensibilității, creșterea sau sc ăderea ei, este dependent ă nu numai de
modificările și procesele primare, care au loc în veriga receptoare sub
acțiunea imediată a stimulului luminos, ci și de influen ța scoarței cerebrale.
e. Proprietăț ile senzațiilor vizuale. A șa cum am men ționat mai sus,
senzațiile vizuale specifice sunt rezultatul ac țiunii fascic ulului de lumin ă
integral sau fragmentat (filtrat) asupra ochiului și ele reflectă însușirile
primare ale acestuia: intensitate, structură spectrală, lungime de und ă,
frecvență, formă. În funcție de con ținutul reflectoriu, delimit ăm două
submodalit ăți: senzații de lumină și senzații de culoare .
Senzațiile de lumin ă reflectă structura integrală , nefiltrat ă a
fasciculului undelor electromagnetice. În forma pur ă, ele se ob țin doar
atunci când fasciculul respectiv traverseaz ă un mediu absolut transparent,
nesuferind nici un proces de absorb ție sau de reflexie, ceea ce, în condi țiile
vieții cotidiene, nu se întâmpl ă.
În plan subiectiv, aceste senzaț ii pun în eviden ță proprietățile
intensității, duratei și strălucirii. Intensitatea este con știentizată în forma
unei scale delimitat ă de punctele „f. slab”, „abia sesizabil”, și „ f. puternic”,
„orbitor”. De-a lungul ei, valorilor diferen țiale subiective egale, le vor
corespunde valori diferenț iale fizice, egale numai în segmentul intensit ăților
medii; în interiorul acestui segment, valorile pragurilor diferenț iale se
subordoneaz ă legii lui Weber, crescând de fiecare dată cu o rație egală cu
1001 din intensitatea stimulului–etalon (de referin ță). În schimb, în
segmentele intensit ăților slabe și puternice, unor trepte egale în senza ție le
vor corespunde valori inegale (în sens ascendent sau descendent) în

210continuumul stimul ării fizice. Senza ția de durat ă a stimulului luminos
presupune capacitatea analizatorului vizual ca și a altor analizatori de a
contabiliza și evalua timpul. Aceast ă capacitate la nivelul aparatului vizual,
deși este mai pu țin dezvoltat ă, ea este totu și bine reprezentată , mecanismul
de realizare fiind interac țiunea celor trei grupe de neuroni: on, care
înregistreaz ă și rețin începutul ac țiunii stimulului, off, care semnalizeaz ă și
rețin încetarea ac țiunii stimulului, ș i on-off , care sunt activa ți pe întreaga
durată a acțiunii stimulului.
Senzația de strălucire reflectă gradul de concentrare sau difuzie
(rarefiere) a fasciculului luminos: una ș i aceeași lumină propagată printr-o
atmosferă transparent ă va avea o str ălucire (luminozitate) mai mare, iar
propagată prin ceață, va avea o str ălucire considerabil mai mic ă (ștearsă ).
În cazul unei stimul ări intermitente ( flash), în senza ție apare o nou ă
proprietate – cea de succ
esiune (frecventă temporară).
Numărul de stimulă ri distincte succesive în unitatea de timp (secund ă)
perceput depinde de pragul de disparitate (cu cât este mai mic, cu atât
subiectul va con știentiza mai multe stimul ări (licăriri) distincte, și invers).
În medie, valoarea acestui prag este cuprins ă între
161 ,141 sec. La
161 sec. licăririle tind s ă fuzioneze, fiind atins pragul de fuziune, și, în locul
senzației de intermiten ță sau disparitate, avem senza ția de continuitate.
Acest fapt a oferit posibilitatea lui M. Wertheimer s ă pună în evidență
faimosul fenomen φ (fi) al mi șcării aparente. Dou ă beculețe montate la
capetele unui dispozitiv, la o distan ță de 30 cm unul de altul, aprinse succesiv
la intervale mai mari de 1/16 sec., generează două senzaț ii luminoase
distincte localizate una în dreapta, al ta în stânga, alternând între ele.
Aprinderea celor dou ă becuri la un interval sub 1/16 sec. duce la
fuziunea stimul ărilor care genereaz ă senzaț ia unei lumini continue în
mișcare, de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga. Cum, în realitate,
sursele de stimulare nu se mi șcă, ci rămân în pozi țiile inițiale, senza ția ne
oferă o mișcare aparentă . (De la nivelul simplei senzaț ii luminoase,
fenomenul fuziunii temporale și al mișcării aparente se transfer ă și în sfera
percepției succesiunii formelor, imaginilor, g ăsindu-și valorificarea practic ă
în arta cinematografiei).

211Senzațiile de culoare sunt rezultatul ac țiunii asupra analizatorului
vizual a unui fascicul luminos par țial sau filtrat. În func ție de raportul dintre
coeficienții de absorb ție, de refrac ție și de reflexie, culorile ob ținute se
împart în dou ă grupe -, acromatice (albul, negrul și toate nuan țele de gri
situate între alb și negru) ș i cromatice , (în care domin ă una din principalele
lungimi de und ă ale spectrului perceptibil).
Se delimiteaz ă culori cromatice de und ă lungă (roșu, oranj), culori
cromatice de und ă medie (galben, verde) și culori cromatice de undă scurtă
(indigo, violet).
Principalele propriet ăți ale unei senza ții cromatice sunt: tonul
cromatic , saturația și luminozitatea .
Tonul cromatic este acea calitate dup ă care o culoare spectral ă de
bază, de pildă albastru, se deosebe ște de oricare altă culoare spectral ă de
bază – verde, galben, roș u etc. –, de aceea și saturație și luminozitate. El se
determ
ină de către lungimea undei electromagnetice și se modific ă o dată
cu modificarea, în sens ascendent sau descendent, a acesteia, dincolo de
limitele fâ șiei date (vezi tabelul 1).
Diferențierea tonurilor cromatice are un caracter dinamic, descriind o
curbă cu vârful orientat în jos spre axa abciselor: cu cât sensibilitatea pentru
o culoare este mai crescut ă, cu atât vârful curbei respective va fi mai
apropiat de abcis ă, și invers.
În general, capacitatea de diferen țiere și identificare a tonului
cromatic depinde de nivelul sensibilit ății: crește după o adaptare prelungit ă
la întuneric ș i scade dup ă o adaptare la lumin ă puternică. Contează, de
asemenea, m ărimea unghiului vizual: cu cât acesta este mai mare, cu atât
diferențierea culorilor este mai bun ă (ca perioad ă de latență și ca finețe).
Saturația este gradul de deosebire al culorii cromatice date fa ță de
culoarea alb ă de aceeași claritate. În limbaj obi șnuit, aceast ă proprietate se
descrie prin cuvintele „ șters”, „palid”, asociate cu denumirea tonului
cromatic. Ea depinde de forma undelor electromagnetice, care rezult ă din
raportul dintre cantitatea razelor ce caracterizeaz ă culoarea suprafeț ei date
și fasciculul luminos genera l reflectat. Sensibilitatea fa ță de satura ție în
diferitele segmente ale spectrului se exprim ă în numărul de trepte abia
percep-tibile situate între culoarea spectral ă pură, pe de o parte, și culoarea
albă, pe de altă parte.
Sistematizarea datelor cercet ărilor experimentale a dus la stabilirea
următoarelor caracteristici: 1) partea spectrului de und ă scurtă posedă

212saturația cea mai mare; 2) satura ția este relativ ridicat ă și în porțiunea
undelor lungi; 3) por țiunea situat ă între extremele spectrului este slab
saturată, minimul înregistrându-se în fâ șia galbenului (570 m μ); 4) unii
subiecț i posedă o sensibilitate sc ăzută pentru diferen țierea satura ției în seg-
mentul cuprins între 470 și 530 mμ. Pe baza satura ției, culorile cromatice
se clasifică în două grupe principale: pure și impure sau de amestec .
Pură este culoarea determinat ă de o singur ă lungime de undă .
Asemenea sunt considerate cele 7 culori fundamentale ale spectrului.
În percepția cotidiană , noi avem de a face cu culori de amestec ,
rezultate din ac țiunea asupra aparatului vizual a dou ă sau mai multor
lungimi de und ă, situate la distan țe diferite în spectru.
Experimental s-a reu șit să se determine câteva legit ăți importante ale
amestecului cromatic.
• Amestecul a dou ă radiații arbitrar alese și plasate în spectru la
distanță mai mică una de alta d ă o culoare cromatic ă intermediar ă, care se
localizează în spectru între cele dou ă lungimi de und ă.
• Amestecul a dou ă radiații situate la distan ță mai mare una de alta în
spectru dă culoarea gri sau alb; în acest caz, culorile cromatice de baz ă se
numesc complementare și ele se afl ă în raporturi de reciprocitate.
Complementare sunt urm ătoarele perechi: ro șu ↔ verde, portocaliu ↔
albastru, galben (verzui) ↔ v
iolet, verde ↔ purpuriu.
• Oricare din culorile cunoscute, cu excep ția celor încadrate în zona
purpuriului, poate fi ob ținută din amestecul luminii albe cu lumina de
lungimea de und ă corespunz ătoare.
• Toate culorile care nu pot fi reproduse prin amestecul culorii albe
cu culoarea monocromatic ă (adică cele din tonalitatea purpuriu) pot fi
transformate în culoare alb ă prin adăugarea la ele a uneia din culorile
aparținând fâșiei verzi a spectrului.
• Două perechi de culori care sunt percepute la fel dau prin amestec o
culoare identic ă din punct de vedere subiectiv, i ndiferent de deosebirile care
există în compozi ția fizică a culorilor amestecate. (În percep ție, griul
obținut din amestecul a dou ă perechi complementare diferite este identic).
(Popescu-Neveanu, M. Golu, 1970).
Dinamica amestecului cromatic se poate urm ări foarte bine pe discul
lui Newton (fig.13).

213

Fig. 13. Discul culorilor

Amestecul culorilor poate fi monocular (fiecare ochi prime ște
aceleași fascicule), și binocular (un ochi este stimulat cu o singur ă culoare a
perechii de amestec), temporal (concomitenț a în timp a ac țiunii celor dou ă
culori de amestec) și spațial (prin contiguitate: privind de la o anumit ă
distanță o mulțime de puncte colorate pe o suprafa ță, vom ob ține în
percepție o singur ă culoare, rezultant ă a amestecului culorilor punctiforme
– efect speculat în pictura pointelist ă).
Luminozitatea exprimă gradul de deosebire a culorii spectrale date
față de culoarea neagr ă. Ea este determinată de coeficientul de reflexie
(So). Luat în valori absolute, acesta este egal cu 1 minus coeficientul de
absorbție (Soc). Dac ă acesta din urm ă = 1, primul devine zero și avem
culoarea neagr ă absolută. Prototipul ei este luată catifeaua (neagr ă), care
absoarbe 0,98 din fasciculul razelor luminoase ce cad pe suprafa ța ei și
reflectă doar 0,02. Cu cât coeficientul de absorb ție al unei suprafe țe este
mai mare, cu atât luminozitatea culorii date este mai scă zută, tinzând s ă se
apropie de negru, și, invers, c u cât coeficientul de absorb ție este mai mic ( și
cel de reflexie mai mare) cu atât luminozitatea culorii percepute va fi mai
mare, tinzând s ă se apropie de alb. Întrucât, în contextul dat, coeficientul de
reflexie are un caracter relativ, definind un obiect în compara ție cu altul și
depinzând de pozi ția subiectului, pentru a evita eventuale confuzii, unii
autori propun utilizarea unei no țiuni suplimentare – „claritate vizibil ă”.
Aceasta desemneaz ă coeficientul aparent de reflexie al suprafe ței – stimul
în condițiile date ale desf ășurării procesului percep ției.

214După această calitate, subiectiv noi împ ărțim culorile în luminoase și
întunecate.
Contrastul culorilor . În condi țiile percep ției naturale, cotidiene,
culorile intr ă în interac țiune spațio-temporal ă, fenomen care genereaz ă în
percepție efectul de contrast: modificarea luminozit ății și clarității unei
culori sub influenț a celeilalte. Exist ă două tipuri de contrast: succesiv și
simultan. În primul caz, expresivitatea și prezența culorii actuale se
modifică sub influenț a acțiunii anterioare a altei culori.
Din punct de vedere calitativ, contrastul succesiv este o imagine
consecutiv ă. În cazul al doilea, este vorba de modificarea calit ăților
percepției unei culori ca urmare a învecin ării ei cu alt ă culoare (fenomenul
inducției). În percep ția câmpurilor juxtapuse, aparatul nostru vizual are
tendința de a scă dea o culoare din alta și de a accentua deosebirea dintre ele
(H. Jacobson, 1951, R. Granit, 1955), R.Jung, 1961). Amplitudinea
contrastului simultan depinde de ansamblul condi țiilor fizice ale percep ției
(intensitatea iluminatului ce cade pe suprafa ța-stimul, distan ța dintre subiect
și câmpurile pe care cad culorile de contrast, pozi ția celor dou ă culori de
contrast în câmpul vizual al subiectului) și de factori psihofiziologici
(capacitat
ea rezolutivă a analizatorului, mobilitatea func țională a retinei,
vârstă). Cel mai puternic, contrastul cromatic simultan se manifestă în
condițiile stimulilor în mi șcare (M.Golu, Gh.Zapan, 1966). Spre deosebire
de culorile complementare, culorile de contrast nu sunt reciproce. De exemplu, culoarea de contrast pentru galben este violetul, dar culoarea de contrast pentru violet nu este galbenul ci galben-verzui.
Contrastul nu trebuie considerat un fenomen episodic, întâmpl ător, ci
o modalitate specific ă de realizare a procesului general de percep ție a
culorilor. Acesta nu se realizeaz ă decât prin intermediul amestecului și
contrastului.
Efectul psihofiziologic al culorilor . Încă Göthe eviden ția influența
culorilor asupra dispozi ției suflete ști a omului, împ ărțindu-le, din acest
punct de vedere, în dou ă grupe: a) excitatoare, stimulatoare, tonifiante și
b) deprimante, inhibitoare.
În prima grup ă, el includea culorile din spectrul galben-ro șu, iar în
grupa a doua, pe cele din spectrul alb astru-violet. Un lo c aparte îl acorda
verdelui, care determină o stare de relaxare. La studiul acestei probleme, o
contribuț ie universal recunoscut ă a adus-o psihologul român
Fl. Ștefănescu-Goang ă (1923). Pe baz ă de determin ări și indicatori

215obiectivi, el a stabilit c ă acțiunea culorilor ro șu, portocaliu, galben
determină accelerarea ș i amplificarea respira ției și a pulsului, iar ac țiunea
culorilor verde, bleu, albastru și violet are efect opus.
În prezent, se acord ă o importanță deosebită valorificării în practic ă a
efectului psihofiziologic nu numai în arta plastic ă și arhitectur ă, ci și în
industrie, în reclam ă, în comer ț, în clinică etc.
Este unanim recunoscut rolul excep țional al culorii în via ța noastră de
zi cu zi, impactul stimulator, echilibrant sau depresor al diferitelor tonuri și
nuanțe cromatice asupra activit ății creatoare și de munc ă, asupra dispozi ției
psihice generale.
Redăm mai jos un tablou sintetic al st ărilor pe care le pot produce
diferite culori (P.Popescu-Neveanu, M.Golu, 1970, M.Golu, 1974):
Roșu → excitare, aprindere, însufle țire, activism, mobilizare,
agresiune, vivacitate asociativ ă, căldură, apropiere;
Portocaliu → optimism, veselie, apropiere;
Galben → intimitate, tandre țe, satisfacție, adm ira ție;
Verde → liniște, împăcare, relaxare pl ăcută, echilibru, inspira ție;
Albastru → seriozitate, sentimentalism, dor, nostalgie, tendin ță
evocatoare, spa țialitate, pace;
Violet → (atracție-îndepărtare, optimism-nostalgie), senzualitate;
Negru → reținere, nelini ște, depresie, introversiune, compasiune;
Alb → expansiune, suavitate, puritate, robuste țe, răceală.
Teoriile vederii cromatice. Complexitatea excep țională a percepției
cromatice a f ăcut ca în explicarea ei s ă se manifeste serioase dispute și
divergențe, nici pân ă astăzi neexistând un acord unanim, continuând
coexistența mai multor teorii. La sfâr șitul secolului trecut, înregistr ăm
declanșarea unei polemici ascu țite între reprezentan ții teoriei tricromatice
(Jung, Helmholtz) ș i cei ai teoriei tetracromatice (Hering). Pe fondul
disputei dintre cele dou ă tabere, se pun bazele unei a treia teorii, denumite
policromatice (Wundt). Nici una din cele trei teorii nu este suficient de
„tare”, pentru a înlă tura și face inutile pe celelalt e, așa încât trebuie ț inut
seama de toate.
Teoria tricromatic ă susține că senzația de culoare are la baz ă
existența și descompunerea, în timpul ac țiunii luminii, a trei substan țe
fotosensibile ipotetice, fiecare având un spectru de absorb ție specific.
Helmholtz presupunea existen ța în aparatul vizual a trei tipuri de
fibre nervoase. Stimularea separat ă a lor provoac ă, după el, senza ții

216maximal saturate de ro șu, verde și violet. În mod obi șnuit, lumina nu
impresioneaz ă un singur tip de fibre, ci pe toate trei, dar în propor ții diferite.
Astfel noi nu avem senza ții pure, ci impure, rezultate din
interacțiunea celor trei canale de bază . Fiecare modificare a raporturilor de
intensitate în excitarea substan țelor cromatofotosensibile determin ă o
calitate nou ă a senzației, putându-se ob ține o gam ă largă de tonalit ăți și
nuanțe discriminabile (12-15mii).
Teoriei tricromatice i se repro șează incapacitatea de a explica
satisfăcător amestecul culorilor, dinamica diferenț ierii tonurilor cromatice și
a saturației, efectul direc țional al retinei și constanța culorii albe, pe fondul
modificării iluminatului sau a unghiului vizual.
Teoria tetracromatic ă pune la baza mecanismului vederii cromatice
existența a patru substan țe fotosensibile, corespunz ătoare a patru culori
principale – roșu, galben, verde, albastru . Jung sus ținea că fiecare tip de
vectori func ționează separat; Hering l-a corectat afirmând c ă receptorii
funcționează în perechi: receptorii de ro șu se grupeaz ă cu cei pentru verde,
iar receptorii pentru galben se asociaz ă cu cei pentru albastru. Rezult ă că
fiecare receptor este complementar fa ță de perechea sa.
Un prim câ știg de cauză această teorie îl dobânde ște prin explicarea
modificării senza ției de culoare sub influen ța varierii intensităț ii
iluminatului și a unghiului vizual. Se demonstreaz ă astfel că, în condițiile
unor intensităț i medii ale iluminatului și unghiului vizual, se activeaz ă
ambele perechi de receptori; o dat ă cu reducerea valorii uneia din cele dou ă
variabile, scade treptat rolu l perechii galben-albastru și se intensific ă
activitatea perechii „ro șu-verde”, pân ă când se atinge stadiul dicro-
matismului purpur-verde.
Ca o consecință a deconectă rii perechi „galben-albă strui” are loc
reducerea luminozităț ii fâșiilor galben ă și albastră ale spectrului (Sloan și
Wright, 1951, Thomson, 1960).
Cea de a doua pereche („ro șu-verde”), r ămânând activat ă, poate
funcționa sub influen ța segmentului de und ă lungă al spectrului, iar la un
nivel m
ai scăzut, și sub influen ța fâșiei ultraviolete. Excita ția fiind
determinat ă de culori complementare și ambele acoperindu-se reciproc,
rezultă că în spectru trebuie s ă existe dou ă puncte neutre: unul situat undeva
între roșu și albastru-verzui, iar altul între albastru-verzui și violet (Wilmer
și Wright, 1946).

217Teoria tetracromatic ă explică satisfăcător și modificările senzației de
culoare în cazul cre șterii intensit ății iluminatului sau al deplas ării imaginii
de la centrul retinei spre zonele ei periferice. De data aceasta, raporturile
funcționale dintre cele dou ă perechi de receptori se inverseaz ă: mecanismul
„roșu-verde” î și reduce treptat activitatea pân ă la completa deconectare, în
schimb, mecanismul „galben-albastru” î și intensific ă activitatea pân ă la
punctul dicromatismului corespunz ător galben-albastru. Ca urmare, în
senzație se înregistreaz ă creșterea satura ției și luminozit ății culorilor din
banda galbenului și albastrului. Culoarea ro șie este perceput ă cu o notă mai
pregnantă de portocaliu, iar cea violet ă, cu o tent ă mai puternic ă de
albastru, decât de obicei. Stiles și Crawford 1947) au adus dovezi
experimentale în sprijinul existenț ei unui mecanism receptor special pentru
fâșia galbenului, dovezi care pot fi contabilizate în contul teoriei celor patru
componente.
Totuși, nici aceasta nu acoper ă întreaga gam ă a fenomenelor pe care
le conține recepția cromatic ă. Fenomenul major pe care teoria respectiv ă
nu-l poate explica este tulburarea vederii. Aproape toate probele pentru

diagnosticarea ei au fost elaborate pe baza teoriei tricromatice a lui
Helmholtz. Teoria tetracromatic ă a lui Hering nu poate oferi o explica ție
plauzibilă a variantelor de dicromazie, îndeosebi pentru protanopie și
deuteranopie . La acestea se adaug ă apoi modificarea tonului cromatic sub
influența varierii influen ței generate de efectul direc țional al retinei. Faptele
menționate sunt suficiente pentru a conchide c ă teoria tetracromatic ă are ș i
ea un caracter particular și nu poate fi admisă ca exhaustiv ă și infailibilă.
Teoria policromatic ă a fost schimbat ă, într-o prim ă formă, încă de
Wundt. Nesatisf ăcut de teoria lui Jung, Wundt delimiteaz ă mai întâi cele
două mecanisme ale sensibilit ății vizuale: unul pentru perceperea luminii,
iar celă lalt pentru perceperea culorilor. În cazul acestuia din urm ă,
preconiza existen ța mai multor tipuri de receptori, specializa ți pentru
perceperea unor fâ șii relativ înguste ale spectrului. Ulterior, ipoteza
policromatismului a fost preluată de Edrige-Green (1920) ș i de Granit
(1933). În forma ei contemporan ă, teoria policromatic ă se leagă de numele
lui Hartridge (1947). În esen ță, această teorie postuleaz ă existența a șapte
(7) receptori: 1) pentru ro șu,
2) pentru portocaliu, 3) pentru galben, 4) pen-
tru verde, 5) pentru albastru-verzui (complementari fa ță de primii), 6) pen-
tru albastru (complementar fa ță de receptorii de galben) ș i 7) pentru
albastru-violet.

218Teoria policromatic ă explică satisfăcător următoarele fenomene ale
recepției culorilor: a) existenț a mai multor puncte de fixare diferite
(identificate de Hartridge, 1947); b) existen ța unui num ăr relativ mare de
senzații specifice, puse în eviden ță prin metoda microstimula ției; c) mo-
dificările aspectului cu rbelor de diferen țiere a tonurilor cromatice ca urmare
a efectului direc țional al retinei; d) tulburarea discrimin ării culorilor sub
influența modificării unghiului vizual, iluminatului și adaptării.
Pe lângă cele trei teorii considerate anatomiste, au fost formulate și
așa-numite teorii interac ționiste. Ideea principal ă a acestora rezid ă în aceea
că esențial este nu num ărul absolut al receptorilor distinc ți, ci posibilit ățile
funcționale de interac țiune și conjugare dintre ei. Astfel, dac ă am admite
existența doar a trei receptori, interac țiunea lor ar putea asigura formarea a
două variante de combina ții. Prima variant ă poate duce la crearea a înc ă trei
tipuri suplimentare de receptori: de galben, prin asocierea elementelor de
roșu cu cele de albastru; de albastru-ver zui, prin conjuga rea elementelor de
verde cu cele de albastru și, în sfârșit, de mov, prin unirea elementelor de
roșu cu cele de albastru.
Varianta a doua preconizeaz ă obținerea a patru tipuri suplimentare de
receptori: de purpuriu, de galben, de albastru-verzui și de indigo (Kravkov,
1951).
R.Granit a imaginat alt mod de interac țiune a receptorilor, ș i anume:
modulatorii pentru oranj ș i galben formeaz ă laolaltă mecanismul de und ă
lungă (corespunzând receptorilor de ro șu în teoria lui Jung); trei modulatori
pentru verde (maximul excita ției în punctele 540, 520 și 500 mμ) constituie
mecanismul pentru verde din teoria tricromatic ă; cei doi modulatori de
albastru alc ătuiesc mecanismul pentru recepț ia culorii albastre. A șa stând
lucrurile, ar însemna c ă, deși în retină se pot distinge șapte tipuri de
receptori, în urma interac țiunii lor rezultă doar trei mecanisme de excita ție.
Aceasta înseamn ă că, în timp ce retina este construit ă după principiile
policromatismului, procesul recepț iei se desf ășoară după principii tricro-
matice. De și teoriile interac țiunii par a explica mai adecvat diversitatea feno-
menelor care se întâlnesc în sfera vederii cromatice, las ă și ele neelucidate
alte aspecte (efectele microstimula ției, efectul direcț ion al al retinei).
Limita tuturor teoriilor analizate mai sus rezid ă în absolutizarea
verigii periferice (receptoare) în mecanismul senza țiilor de culoare, l ăsând
în afara analizei rolul ce revine verigilor superioare – subcortical ă și
corticală.

219A.3. Senza țiile auditive
Natura și caracteristicile specifice. Apariția și evoluția funcției
auditive s-au produs sub ac țiunea permanentă asupra organismelor animale
a energiei acustice, generate de mi șcările vibratorii ale corpurilor prin
atingere sau lovire. Acestea formează domeniul sunetului.
În accepțiunea psihofiziologic ă, noțiunea de sunet desemneaz ă acel
registru al vibra țiilor (oscila țiilor) mecanice care, propagate printr-un mediu
elastic oarecare (solid, lichid sau gazos) și acționând asupra aparatului
auditiv al omului, provoac ă, reacții și senzații specifice.
Parametrul fizic în raport de valorile c ăruia se determin ă domeniul
sunetului este frecven ța. În medie, auzul uman percepe registrul acustic
cuprins între 16 (18) c/s (cicli/sec) și 18.000 (20.000) c/s. Sub 16 c/s se
situează registrul infrasunetelor, iar peste 20.000 c/s – registrul
ultrasunetelor (pe care unele animale le percep – ex.: liliacul, câinele).
Orientativ, d ăm mai jos frecven țele diferitelor sunete produse de
instrumente muzicale și voci umane:
Cea mai joas ă notă la pian … 27,5 c/s
Cea mai joas ă notă a unui cânt ăreț-bas … 100 c/s
Cea mai joas ă notă a unui clarinet … 104,8 c/s
Un si mediu la pian … 261,6 c/s
Frecvența stan
dard a camertonului … 440 c/s
Registrul superior al sopranei … 1.000 c/s
Cea mai înalt ă notă la pian … 4.180 c/s
Armonicele instrumentelor muzicale … 10.000 c/s Limita superioar ă a audibilit ății la vârstnici … 12.000 c/s
Unda sonor ă are o anumit ă particularitate de desf ășurare și
organizare într-un interval de timp dat. Din acest punct de vedere, vibra țiile
sonore se împart în dou ă grupe principale: periodice și aperiodice . Etalonul
unei oscila ții periodice este a șa numita vibraț ie armonic ă simplă, care dă
sunetul pur. Asemenea sunete ni le put em reprezenta numai teoretic, pentru
că, în realitate, aproape fiecare sunet este rezultatul combin ării mai multor
vibrații. Peste frecven ța de bază se adaugă un număr mai mare sau mai mic
de frecven țe suplimentare (mai înalte), care confer ă sunetului respectiv o
trăsătură specială – timbrul . Dacă vibrațiile suplimentare nu dep ășesc un
anumit nivel ca num ăr și tărie, sunetul rezultat poate fi înc ă denumit
„simplu”. Un sunet se consider ă încă „
pur” dac ă sunetele suplimentare

220(așa-numitul clear-factor ) nu absorb mai mult de 10% din energia acustic ă
(Hirsh, 1952). Compus vom numi acel sunet care, pe lâng ă frecvența de
bază, conține un num ăr de consonante (armonici). Sunetele în care nu poate
fi „diferen țiat” tonul de baz ă sunt denumite zgomote. În planul reflect ării
psihice, frecvenț a determin ă senzația de înălțime a sunetelor.
Pe lângă frecvență, unda sonor ă posedă alți doi parametri importan ți:
amplitudinea (A) ș i faza (ϕ).
Amplitudinea este dat ă de distanța dintre vârful unei oscila ții și linia
de repaus (undă ). Ea exprim ă forța oscilației și, în planul reflect ării psihice,
determină senzația de tărie a sunetelor . Unitatea de m ăsură a intensit ății
sunetelor este de tip logaritmic și se nu me ște decibel (dB);
dB. este a 10-a parte dintr- un bel, unitatea logaritmic ă propriu-zis ă.
Decibelul se refer ă ca atare la rela ția dintre dou ă intensități; o intensitate
concretă ce urmeaz ă a fi evaluat ă – I 1 – și o intensitate de baz ă (etalon) – I 0.
Numărul de decibeli se determin ă după formula: ()
0I1I
lg 10 dB N= . Ea ne
arată, că dacă intensitatea I 1, măsurată în unități de putere sau de energie
(dyne/cm2), este de 10 ori mai mare decât o alt ă intensitate I 0, măsurată în
aceleași unități de energie, atunci I 1 va fi mai mare cu 10 dB decât I 0.
Trebuie re ținut însă faptul că mărimea „10 dB” reprezint ă în sine un raport
de intensit ăți, iar nu intensitatea absolut ă a sunetului. Pentru a ob ține
intensitatea absolut ă a sunetului în expresie decibelic ă trebuie s ă ne
amintim c ă intensitatea sunetului I 1, reprezint ă în sine N decibeli deasupra
sau sub nivelul intensit ății inițiale I 0.
Întrucât decibelii se referă la rația a două intensități, a spune că un
sunet are 40 dB este complet lipsit de sens, atâta timp cât nu ne este
cunoscut sunetul de compara ție. Dacă două sunete sunt desp ărțite prin 10n
dB, rația de intensitate a lor va fi 10n. De exemplu, o diferen ță de 60 dB
între intensit ățile a două sunete înseamn ă că un sunet este de 106 (1 milion)
ori mai puternic decât cel ălalt. Scalele decibelice elaborate în scopuri
practice și experimentale sunt cuprinse între 0-120 dB și 0-140 dB.
Ca și în cazul intensit ății luminii, diferenț a dintre cel mai slab sunet,
care abia poate fi auzit, și sunetul care pr oduce durere fizic ă este enorm ă. De
exemplu, la frecven ța de 2.000 Hz, sunetul cel mai puternic care poate fi
tolerat de aparatul auditiv este aproap e de o mie de miliarde ori mai puternic
decât sunetul cel mai slab abia perceptibil (Lindsay și Norman, 1972).

221Între frecven ță și intensitate exist ă un raport invers propor țional:
creșterea amplitudinii este înso țită de scăderea frecven ței și invers.
Faza reprezint ă momentul la care unda sonor ă a avansat de la
punctul de pornire (repaus). Pentru a o determina, se recurge la împ ărțirea
întregului ciclu de oscila ții în 3600 (2πR) pornind din jum ătatea superioară
a liniei nule (de echilibru). Când timpul de referință (t0) cade la începutul
ciclului (00), avem de a face cu unda sinusoidal ă; dacă t0 corespunde
vârfului undei (unghiul de faz ă φ=900), obț inem o und ă de tip cosinusoidal
(Lickleider, 1951).
Dacă două unde A ș i B se emit simultan, ele se vor deplasa în fiecare
moment în mod asem ănător, având aceea și fază. Dacă cele două unde se
emit la momente diferite, în a șa fel încât deplas ările lor să fie opuse,
spunem că se află în faze opuse; celelalte raporturi dintre undele sonore
sunt considerate „în afar ă de fază”.
Diferențele de faz ă se evalueaz ă în fracțiuni de perioadă sau, mai
frecvent, în unghiuri de faz ă. Faza genereaz ă o serie de fenomene acustice
foarte importante, frecvent întâlnite în via ța cotidian ă, precum anularea,
accentuarea, pulsa ția, unde staționare.
Tipuri de stimuli sonori. Proprietățile fizice ale undei sonore pe care
le-am analizat mai sus, putând lua valori diferite și intrând în raporturi
complexe unele cu altele, genereaz ă în câmpul de percep ție al omului o
gamă foarte întins ă de stimuli, cu semnifica ții informa ționale și efecte
psihofiziologice dintre cele mai variate. De aceea, în analiza senza țiilor
auditive devine obligatorie, din punct de vedere metodologic, raportarea la
specificul structural al stimulilor care le determin ă.
Criteriile cele mai relevante, dup ă care putem ob ține o clasificare
adecvată a lor, ar fi urm ătoarele:
• natura substanț ial-energetic ă a sursei , după care delimit ăm: a) sti-
muli sonori genera ți de surse naturale (fenom ene meteorologice, diferite
corpuri fizice din natur ă – metale, pietre, lemn); b) stimuli sonori artificiali ,
produș i de obiecte și instrumente create de om (instrumente muzicale,
aparate și mașini de diferite genuri și utilizări); c) stimuli sonori verbali –
sunetele articulate ale vorbirii;
• raportul dintre timpul ciclic al frecven ței fundamentale și timpul
ciclic al frecven țelor suprapuse (armonicilor), dup ă care obținem dou ă
clase de sunete: a) sunete muzicale (oscilații periodice) și b) zgomote
(oscilații aperiodice);

222• frecvența, după care se delimiteaz ă: a) sunete de joas ă frecvență
(16-300 c/s); b) sunete de frecven ță medie (500-3.500 c/s); c) sunete de
frecvență înaltă (peste 5000 c/s);
• intensitatea , după care delimit ăm: a) sunete puternice ; b) sunete
moderate (medii) și c) sunete slabe ;
• gradul de complexitate , dat, pe de o parte, de num ărul vibrațiilor
suplimentare ce intr ă în structura unui sunet individual, iar pe de alt ă parte,
de numărul sunetelor ce intr ă într-o stimulare concret ă; după acest criteriu
vom avea: a) stimuli acustici simpli și b) stimuli acustici complec și.
Stimularea sonor ă acționează întotdeauna pe fondul a șa-numitului
zgomot alb. Acesta ia na ștere ca urmare a mi șcării termice a audibilit ății.
Oscilațiile electronilor în becurile cu vid și în cabluri genereaz ă un zgomot
asemănător bâ zâitului din aparatele de radiorecep ție și megafoane. Spectrul
zgomotului alb este omogen dup ă amplitudinea maxim ă și aleator dup ă
fază. Deși poate să nu fie perceput ca atare, zgomotul alb interfereaz ă cu
undele sonore propriu-zise (stimulii sonori specifici), modificându-le mai
mult sau mai puț in caracteristicile ini țiale.
Particularit ățile sensibilit ății auditive . Sensibilitatea auditiv ă
constă în capacitatea omului de a recep ționa sunetele ș i de a realiza senza ții
specifice în raport cu proprietăț ile lor fizice principale: intensitatea,
frecvența și forma .
Intensitatea este o proprietate fizic ă obligatorie pentru ca sunetul s ă
poată fi auzit; ea determin ă, de asemenea, întinderea fâ șiei audibilit ății și
limita suportabilit ății stimulării sonore a analizatorului auditiv.
Pragul absolut inferior este intensitatea minim ă a tonului standard
cu frecven ța (F) de 1.000 c/s, necesar ă pentru a provoca o senzaț ie abia
conștientizabilă. Evaluată în scală decibelic ă, această intensitate minim ă
(Imin) este de zero decibeli (I min= 0 dB/ F= 1.000 c/s). La hipoacuzici și la
persoanele în vârst ă, valoarea acestui prag este superioar ă nivelului de 0
dB, pentru acela și sunet standard de 1.000 c/s. Valoarea pragului cre ște
semnificativ și în cazul instal ării oboselii auditive, în urma unei solicit ări
anterioare îndelungate a analizatorului pe fondul zgomotului.
Pragul absolut superior exprimă intensitatea maxim ă a sunetului
(luat la frecven ța standard de 1.000 c/s), care continuă să provoace înc ă o
senzație de tă rie specifică (suportabil ă). În medie, valoarea lui este
aproximat ă la 140 dB. Dep ășirea acestei valori duce la înlocuirea senza ției

223specifice cu senza ția de durere timpanic ă a că rei prelungire în timp poate
duce la instalarea cefaleei.
Pe lângă senzația de durere, ca fenomen subiectiv reversibil, ac țiunea
îndelungat ă a sunetelor de intensit ăți supraliminale genereaz ă și efecte
lezionale organice – inflam ări și rupturi ale membranei timpanice sau
distrugeri ale celulelor receptoare. De aceea, men ținerea aparatului auditiv
în limite func ționale normale reclam ă evitarea pe cât posibil a expunerii lui
îndelungate și repetate la ac țiunea sunetelor puternice, supraliminale.
Registrul intensit ăților optime, bine tolerate de auz și care nu produc
nici oboseal ă accentuată , se situeaz ă între 0 ș i 60 dB.
Pragul diferen țial pentru intensitate exprim ă câtimea ce trebuie
adăugată la intensitatea sunetului iniț ial pentru a determina o cre ștere abia
conștientizabilă a senzației de tărie. După legea lui Weber-Fechner, aceast ă
câtime este constant ă pe tot registrul audibil (între pragul absolut inferior și
pragul absolut superior), fiind aproximat ă la valoarea 1/10 dB. A șa cum am
arătat deja, legea respectiv ă este valabilă pentru segmentul intensit ăților
m
edii, pentru segmentele extreme ac ționând legea exponen țială a lui
S.Stevens. Între cele dou ă praguri absolute, auzul uman este capabil s ă
diferențieze aproximativ 320 trepte ale intensităț ii, ceea ce înseamn ă că, în
medie, valoarea pragului diferenț ial este mai mic ă de 1 dB.
Senzația de tă rie este influen țată și de alte variabile și, în primul rând,
de frecven ța sunetului. Este un fapt bine stabilit experimental (Kingsborn,
1927; Fletcher, 1928; Rjevkin, 1934) c ă în segmentele frecven țelor joase și
înalte, tăria sunetelor cre ște subiectiv mai repede decât în segmentul
frecvențelor medii. Evaluarea intensit ății sunetelor nu se bazează pe
operații precise de adi țiune și multiplicare de genul: sunetul A este cu n dB
mai puternic/mai slab decât sunetul B sau sunetul A este de atâtea ori mai
puternic/mai slab decât sunetul B, ci pe o compara ție globală relativă.
Astfel, dac ă reducem intensitatea sunetului de la 100 la 80 dB, nivelul t ăriei
în plan subiectiv se va diminua de peste două ori (Pollack, 1948).
Ca și în cazul v ăzului, sensibilitatea în raport cu intensitatea sunetelor
este o func ție binaurală, nivelul ei fiind condi ționat de interac țiunea c elor
două verigi receptoare – urechea stâng ă și urechea dreapt ă – și a celor dou ă
emisfere cerebrale. S-a demonstrat c ă nivelul sensibilit ății monaurale
(stimularea unei singure urechi) este inferior nivelului sensibilit ăți
binaurale. Potrivit legii lateraliz ării, sensibilitatea la cele dou ă urechi este

224inegală, fiind mai crescut ă la urechea dominant ă din punct de vedere
funcțional.
Frecvența este proprietatea fundamental ă sub a cărei acțiune s-a
produs diferen țierea și specializarea analizatorului auditiv. Determinarea
sensibilității față de aceast ă proprietate presupune m ăsurarea celor trei
praguri: absolut inferior , absolut superior și diferențial.
Primul este definit prin frecvenț a minimă a unui sunet la intensitatea
etalon de 40 dB, pe care analizatorul auditiv o poate recepta și transforma
în senzație de înă lțime joasă abia conș tientizabilă.
În medie, valoarea acestui prag se situeaz ă între 16-18 c/s.
Diferențele interindividuale se întind pe un registru de 46 c/s, respectiv,
între 14-60 c/s.
Cel de-al doilea exprimă frecvenț a maximă a sunetului la intensitatea
etalon de 40 dB, care poate fi înc ă percepută de subiectul uman cu auz
normal. Valoarea lui medie este de 18.000 c/s, cu varia ții individuale între
14.000 și 20.000 c/s. În cazul ambelor pr aguri, este vorba de sensibilitatea
binaurală, prin administrarea sunetului la casc ă simultan ambelor urechi.
Cel de-al treilea exprim ă minimul de frecven ță ce trebuie ad ăugat la
frecvența inițială, pentru a determina o cre ștere abia discriminabil ă a
înălțimii sunetului.
Valorile pragurilor diferen țiale depind într-o m ăsură foarte mare de
metodica folosit ă pentru determinarea lor: sursa de stimulare și procedeul
de administrare a sunetelor. Sursele de stimulare sunt variate (diapazoane,
camertoane, fluiere, instrumente cu coarde, audiometre, generatoare etc.); la fel și procedeele de adminstrare: a) prezentarea celor dou ă sunete
succesiv; b) prezentarea celor dou ă sunete simultan; c) prezentarea unui
sunet continuu și modificarea treptat ă a frecven ței lui. Sarcina de
discriminare fiind diferit ă ca grad de dificultate în fiecare din situa țiile
enumerate mai sus, este firesc s ă obținem valori diferite ale pragurilor
diferențiale corespunz ătoare. În lumina datelor experimentale acumulate
până în prezent, se poate spune c ă valorile medii ale pragurilor diferen țiale
se situează între limitele 2 și 12,5 Hz (sau c/s). Diferen țele individuale pot
varia însă într-un registru foarte mare . Dac ă, de pildă, la un subiect, în
raport cu un cuplu de sunete, putem g ăsi un prag doar de 0,5 Hz, la altul, în
raport cu acela și cuplu de sunete, pragul poa te atinge 50 Hz (Seashore,
1919; Teplov, 1947).

225În literatura de specialitate se men ționează însă și fenomenul de
surditate fa ță de înălțime, persoane care ating valori extrem de ridicate ale
pragurilor diferen țiale. Astfel, von Kries (1926) a descris cazul renumitului
fiziolog Arthur König, care putea deosebi dou ă sunete dup ă înălțime (unul ca
fiind mai înalt, altul ca fiind mai jos) numai dac ă distanța valorică dintre ele
era de 500 de cen ți, adică de 125 Hz (1Hz=4 cen ți). Și alți autori (Stumpf,
1883; Münstenberg, 1890; Teplov, 1947) au descris caz uri similare.
Important de notat este faptul c ă în nici unul din aceste cazuri nu s-au
putut eviden ția defecț iuni anatomo-structurale ale aparatului auditiv, cauza
fenomenului fiind de natur ă pur funcțională : slaba capacitate rezolutiv ă a
mecanismelor de comparare-evaluare a în ălțimii sunetelor.
Sensibilitatea diferenț ială cea mai fin ă se înregistrează în raport cu
frecvențele medii 1.000-5.000 Hz, unde valoarea pragurilor diferen țiale nu
depășește 3 Hz; pe m ăsură ce ne îndep ărtăm de aceast ă fâșie – spre f rec-
vențele joase sau înalte –, nivelul sensibilit ății diferențiale scade accelerat.
În cazul sunetelor simple sau pure, pe lângă înălțime, în plan
subiectiv se genereaz ă o calitate nou ă, denumită cromaticitate tonal ă.
Se consideră că aceasta ac ționează ca factor facilitator în diferenț ierea
înălțimii tonurilor muzicale, prin fixarea pozi ției tonului respectiv în
interiorul unei octave.
În cazul sunetelor complexe, în ălțimea pare a avea o componen ță
dublă: una, rezultând din frecvenț a de bază și alta rezultând din a șa-numita
frecvență diferențială (diferența dintre frecven țele suplimentare).
Experimentând cu sunete muzicale, Revesz (1920) a stabilit distinc ția
între calitatea și luminozitatea (claritatea) sunetului. Prin calitate, el
înțelegea acea particularitate a în ălțimii, datorit ă căreia putem percepe
sunetele în limitele unei octave, iar prin luminozita te – proprietatea datorit ă
căreia sunetele unei octave se deoseb esc de sunetele altei octave. De
exemplu, în cadrul scalei muzicale, toate sunetele „do” ar fi identice dup ă
calitate, dar diferite dup ă luminozitate.
Această teorie nu este îns ă validată de realitate. Este adev ărat că se
poate vorbi de o asem ănare octavic ă a sunetelor, dar aceasta nu determin ă
nici un fel de component ă a înălțimii. Alți autori, printre care merit ă a fi
menționat Keler (1939), au abordat într-o alt ă optică problema dublei
componen țe a înălțimii. S-au delimitat astfel în ălțimea propriu-zisă și
dimensiunea timbral ă a ei. Soluția este valabil ă numai în plan fenomenologic:

226uneia și aceleiași proprietăți obiective (frecven ța) i se pun în coresponden ță
două calități subiective diferite – în ălțimea ș i coloratura timbrală .
De aceea, trebuie s ă subliniem c ă diferențierea coloraturii timbrale a
sunetelor de frecven ță diferită se realizeaz ă, practic, numai în cazul
sunetelor complexe; în cazul s unetelor simple, fenomenul, dac ă se produce,
nu poate fi decât rezultatul transferului.
Cel mai corect, din punct de vedere științific, este ca dimensiunea
timbrală a senzației auditive s-o interpret ăm ca entitate specific ă dependen-
tă esențialmente de forma undelor sonore și nu de frecven ța luată în sine.
S-a demonstrat experimental, folosindu-se instrumente muzicale, c ă
fiecare sunet individual este înso țit de o consonan ță slabă a mai multor
octave mai înalte și de alte tonuri „armonice” („obertonuri”). Astfel,
timbrul apare ca o însu șire diferen țiatoare a sunetelor de aceeaș i frecvență,
produse de surse diferite (instrumente muzicale, voci umane).
Dinamica sensibilit ății auditive . Nivelul sensibilit ății în cadrul
analizatorului auditiv nu se menț ine permanent într-un punct fix, ci variaz ă
mai
mult sau mai pu țin semnificativ, potrivit legilor psihofizilogice și
socio-culturale.
Astfel, se manifestă fenomenele adapt ării, sensibiliz ării, contrastului,
selectivității și estetizării-semantiz ării.
În ceea ce priveș te adaptarea, auzul ocup ă în clasificarea lui Adrian
(1947, 1951) o pozi ție de mijloc, modific ările în hipo sau în hiper având
valori medii. Se poate constata c ă, în timpul ș i imediat după acțiunea mai
îndelungat ă (3-5 minute) a unui sunet de o intensitate mai mare (40-60 dB),
se produce sc ăderea acuităț ii sensibilit ății absolute și diferențiale (creșterea
pragurilor) pentru sunetele de intensitate mai mic ă decât a celui de
adaptare. Dimpotriv ă, în cazul trecerii dintr-un mediu zgomotos în unul
liniștit se va produce creș terea treptată a sensibilit ății și scăderea valorii
pragurilor absolute ș i diferențiale.
Un fenomen foarte strâns legat de adaptare este mascarea . Aceasta
constă în „acoperirea” acț iunii unui stimul mai slab și de frecven ță mai
înaltă de către acț iunea si multană a altui sunet de intensitate mai mare și de
frecvență mai joas ă. S-a stabilit experimental c ă sunetele din banda de
frecvențe cuprinsă între 200 și 400 Hz și având o intensitate suficient ă pot
masca total sau par țial aproape întreaga fâ șie a frecven țelor superioare. De
altminteri, de acest lucru ne putem da u șor seama ascultând o orchestr ă
simfonică: sonorităț ile instrumentelor joase – orga, contrabasul, tuba etc. –

227se disting foarte clar pe fondul melodiei integrate, în timp ce instrumentele
cu frecven ță înaltă precum vioara, flautul ș.a., pentru a putea fi eviden țiate
perceptiv, trebuie s ă scoată sunete mult mai puternice. Au fost g ăsite
deosebiri de grad în realizarea masc ării, în func ție de raporturile temporare
dintre sunetul mascat și cel mascator. Astfel, se vorbe ște de o mascare
anterioară (sunetul mascator precede cu 1-2 miimi de secund ă sunetul
mascat) și de una posterioar ă (sunetul mascator succede dup ă câteva
miimi de secund ă sunetul mascat). Mascarea posterioar ă este mai puternic ă
decât cea anterioar ă. Acest fapt poate fi valorificat în practic ă, atunci când
se doreș te atenuarea sau blocarea efectelor psihofiziologice negative ale
unor sunete sau zgomote în diferite medii de munc ă.
Sensibilizarea în sfera auzului este pregnant realizabil ă, folosindu-se
stimularea adecvat ă a analizatorilor: vizual, tactil și olfactiv. Condi ția
principală pentru obț inerea cre șterii acuității sensibilit ății auditive este ca
intensitățile stimulilor lumino și, tactili, termici, olfactivi s ă fie de nivel
mediu. Alegerea moderat ă a acestor intensit ăți, în loc să optimizeze
sensibilitatea, o inhib ă (efectul depresiei senzoriale).
Contrastul în sfera sensibilităț ii auditive este mai puț in pregnant
decât în cadrul altor modalit ăți. Totuși, el se manifest ă și poate fi eviden țiat
cel mai ușor prin trecerea dintr-un mediu puternic zgomotos într-unul mai
liniștit, și invers.
O caracteristic ă a lui rezid ă în faptul c ă se produce numai în
condițiile prezent ării succesive a sunetelor; prezentarea lor simultan ă
determină alte fenomene – mascarea sau alternan ța.
Estetizarea și semantizarea reprezintă caracteristici legice esen țiale
ale auzului uman, care se constituie și se dezvolt ă atât istoric cât ș i
ontogenetic în cadrul activit ății muzicale – de crea ție și percepție a
structurilor melodice – și al comunic ării verbale.
Pe fondul sensibilit ății primare se formeaz ă și se individualizeaz ă
două submodalit ăți specifice – auzul muzical și auzul verbal (fonematic).
Funcționarea lor se subordoneaz ă principiilor estetice și schemelor logico-
gramaticale. Gra ție funcției sale semantico-verbale, analizatorul auditiv va
juca un rol major în dezvoltarea psiho-intelectual ă, surditatea având cele
mai grave
consecințe asupra procesului de socializare ș i enculturare al
individului.
Sensibilitatea muzical ă și sensibilitatea fonematic ă. Spre
deosebire de sensibilitatea auditiv ă generală , comună omului și animalelor,

228care s-a dezvoltat în raport cu ac țiunea stimulilor acustici naturali, aceste
două submodalit ăți speciale, proprii cu prec ădere omului, s-au diferen țiat și
au evoluat în raport cu dou ă categorii socioculturale de surse sonore –
muzica și limbajul articulat .
Datele experimentale și clinice au ar ătat nu numai c ă aceste dou ă
subsisteme auditive exist ă, dar și că fiecare îș i are o organizare func țională
proprie, ceea ce face ca raporturile dintre ele s ă devină extrem de complexe
și adesea antagonice.
Aceasta depinde de gradul de acoperire sau distan țare între structurile
muzicale și structurile lingvistice: cu cât între cele dou ă tipuri de structuri
există o apropiere mai mare (cum este cazul a șa-numitelor limbi
intonaționale – japoneza, chineza etc.), cu atât func ționarea subsistemelor
muzical și fonematic devine mai pu țin contradictorie; invers, cu cât distanț a
dintre structurile muzicale ș i cele lingvistice este mai mare (cazul limbilor
fonematice indoeuropene) cu atât raporturile între cele două subsisteme
auditive vor fi mai contradictorii. În primul caz, tulbur ările apărute în cadrul
unui sistem (de exemplu, amuziile sau afaziile expresive) se vor r ăsfrânge
și asupra celuilalt; în cazul al doilea, tulbur ările respective vor afecta pre-
ponderent doar un singur subsistem, existând posibilitatea compens ării par-
țiale a func țiilor subsistem ului afectat prin solicitarea subsistemului integru.
Personal, am studiat și descris cazul unui pacient (cânt ăreț de operă)
cu afazie motorie (1958, 1960). În mod obi șnuit, încerc ările subiectului de
a-și exprima prin vorbire r ăspunsurile la întreb ările adresate sau propriile
gânduri erau sortite e șecului; de îndat ă însă ce i se cerea s ă se exprime pe cale
a intonării melodice, aceste dificult ăți dispăreau și el se putea face în țeles.
Date relevante în legă tură cu aceast ă problem ă au adus ș i
experimentele lui A.N.Leontiev (1950-1954). Autorul și-a propus să
studieze dependen ța memoriei verbale de natura limbii materne (tonal ă și
netonală) și de modul de prezentare a cuvintelor-stimul. În acest scop, au
fost alese loturi de studen ți străini: unul format din subiec ți a căror limbă
maternă făcea parte din familia limbilor indoeuropene netonale și altul care
cuprindea subiecț i a căror limbă maternă făce a parte din familia limbilor
orientale tonale (vietnamez ă, chineză). Pentru ambele loturi cuvintele-
stimul (de memorat) erau alese din limba rus ă (limba în care studiau to ți).
Fiecă rui lot i s-au prezentat dou ă liste conținând acela și număr de cuvinte: o
listă a fost prezentat ă prin pronunț are obișnuită; cealaltă prin intonare
melodică. Rezultatele s-au dovedit mai mult decât edificatoare: pentru lotul

229vorbitorilor de limb ă tonală, rapiditatea și fidelitatea memor ării au fost net
superioare în cazul prezent ării listei de cuvinte prin procedeul inton ării
melodice, în vreme ce, pentru lotul vorbitorilor de limb ă netonală,
performan țele au fost semnificativ mai bune în cazul prezent ării listei-
stimul prin procedeul pronun ției obișnuite.
Concluzia ce se degaj ă din aceste date este urm ătoarea: delimitarea
funcțională între subsistemul auzului muzical și cel verbal este cu atât mai
pregnantă, cu cât între structura fonetic ă a limbii materne ș i structurile
muzicii exist ă o deosebire mai mare. Cu alte cuvinte, la subiec ții a căror
limbă maternă este tonal ă (intonația devine generatoare de foneme), auzul
verbal chiar dac ă nu este identic cu cel muzical se intersecteaz ă foarte mult
cu acesta, în timp ce la subiecț ii a căror limbă maternă este netonal ă, auzul
verbal se delimiteaz ă pregnant de cel muzical.
Auzul muzical se formeaz ă ca mecanism specializat de recep ție-
evaluare-di-feren țiere a raporturilor de în ălțime, temporare (ritmice) și de
periodicitate dintre sunetele ge nerate de instrumente muzicale și de vocea
umană. El cuprinde dou ă componente: auzul melodic și auzul armonic.
Primul se exprim ă în capacitatea unui subiect de a diferen ția, recunoa ște,
trăi și reproduce o structur ă muzicală simplă, monofonic ă. El se manifestă
însă și în cadrul procesului complex de percep ție a muzicii, fă când posibil
ca melodia să nu fie con știentizată și trăită ca o serie de sunete disparate, ci
ca o structur ă unitară de înălțimi și intervale, care genereaz ă o stare
emoțională de natură estetică („plăcut”, „frumos”, „sublim”).
O caracteristic ă esențială a auzului melodic o constituie gradul de
exactitate în aprecierea intona ției percepute ș i în reproducerea de c ătre
subiectul însu și a unei anumite tonalit ăți. „Trăirea” interv alului de în ălțime
este o trăsătură specifică a persoanelor muzicale.
Cercetările experimentale au stabilit c ă în dezvoltarea auzului
melodic, se parcurg dou ă stadii principale: a) înv ățarea recunoa șterii și
reproducerii doar a „liniei melodice” (succesiunea „urcu șurilor” și
„coborâșurilor”) și 2) învățarea recunoa șterii și reproducerea intervalelor (a
raporturilor de în ălțime) (Stern, 1927; Teplov, 1947; Licklider, 1951;
Cherry, 1961).
Primul stadiu ne arată că în percep ție predomină componenta
timbrală a sunetelor, care maschează înălțimea muzicală propriu-zis ă. Cel
de-al doilea presupune structurarea func ției de detectare-diferen țiere,
însoțită de trăirea emoțională estetică a intervalului. Numai din acest

230moment se poate vorbi de formarea auzului melodic în adev ăratul înțeles al
cuvântului. Dac ă primul stadiu poate fi parcurs și împlinit relativ u șor de
către toți indivizii, cel de-al doilea este mult mai complex, mai preten țios și,
în parcurgerea lui, deosebirile individuale devin marcante.
Simțul intervalelor nu rezid ă doar în formarea capacit ății de apreciere
a distanței dintre sunete. Orice interval este în fond o structur ă complexă, cu
calități sonore specifice, determinat ă de corela țiile cantitative dintre
diferitele vibra ții componente.
De aceea, tr ăsătura distinctiv ă a unui auz melodic veritabil o
constituie relevarea „calit ății” intervalului.
Din simțul intervalului, se dezvolt ă funcția de sesizare-evaluare a
raporturilor intramelodice, o alt ă component ă important ă a auzului melodic.
Această funcție asigură perceperea unei melodii în ondula țiile ei interne
specifice, care o individualizeaz ă între altele asem ănătoare. „Func ția
raporturilor intramelodice” se exprim ă, pe de o parte, în tendin ța de a
determina melodia pe tonică, iar pe de alt ă parte, în aprecierea ca
neterminat ă a unei melodii care se încheie cu sunete instabile (deschise) .
Ea este posibilă fără dezvoltarea prealabil ă a senzaț iei înălțimii
sunetelor muzicale și a simțului intervalelor, prin ascultarea sistematic ă și
descifrarea melodiilor de diferite ge nuri. În acest proces se structureaz ă o
componentă emoțională specifică (trăirea pozitiv ă a raporturilor dintre
sunete), care se va include în mecanismul de apreciere a caracterului
„închis” („terminat”) sau „deschis” („neterminat”) al melodiei:
La rândul ei, pe m ăsură ce se elaboreaz ă și se permanentizeaz ă,
această componentă emoțional-afectiv ă facilitează muzicalizarea ulterioar ă
a individului: formarea structurilor muzicale de tip semantic,
intelectualizate, începe aproape întotdeauna prin sensibilizarea și crearea
fondului aperceptiv de natur ă emoț ională.
În plan func țional-comportamental, auzul melodic se exprim ă și se
validează în două moduri: a) prin capacitatea subiectului de a identifica
melodiile prezentate și de a deosebi una corect executat ă de una executat ă
fals și b) prin capacitat ea subiectului de a reproduce corect, cu propria-i
voce, o melodie receptat ă anterior.
Aceste dou ă laturi nu se afl ă obligatoriu într-o corela ție pozitivă înalt
semnificativ ă: întâlnim destul de frecvent persoane care realizeaz ă o bună
performan ță în identificarea și diferențierea melodiilor corecte de cele false,
dar care au dificult ăți serioase în reproducere. Aceasta înseamn ă că cele

231două „capacități” au structuri ș i mecanisme diferite și, ca atare, în procesul
educației muzicale, fiecare trebuie formată în mod special.
Auzul armonic constă în capacitatea de integrare într-o configura ție
unitară a unei serii de acorduri, a raporturilor de în ălțime pe vertical ă dintre
sunetele unei buc ăți muzicale complexe, polifonice, f ără însă ca sunetele
respective s ă fuzioneze în mod absolut unele cu altele (fuziunea fiind
parțială).
Gradul de fuziune depinde de raportul de frecven ță dintre vibra ții:
fuzionarea sunetelor octavei are loc la un nivel diferit de cea a sunetelor
quintei sau ter ței; intervalele consonante favorizeaz ă o fuziune mai mare
decât cele disonante. Modificarea de ordin cantitativ în gradul de fuziune a
sunetelor produce, la un anumit punc t, un salt calitativ – trecerea de la
perceperea timbrului la perceperea ar moniei; în locul unui singur sunet,
conștientizăm un întreg complex sonor organizat dup ă anumite raporturi:
de octavă , de quintă, de terță etc.
La diferiț i indivizi, aceast ă trecere se produce în puncte diferite ale
modificării gradului de fuziune. Acordurile – componentele de baz ă ale
armoniei – se percep ca „mulț ime” și ca „unitate”, în acela și timp. Așadar,
trăsătura distinctiv ă a auzului armonic const ă în aceea că , în planul intern al
conștiinței, avem concomitent o imagine unitar ă a întregului complex sonor
și senzații individuale, corespunz ătoare sunetelor componente. Percep ția
armonică este altceva decât relevarea unit ății în diversitate. Stumpf, unul
dintre clasicii psihofiziologiei auzului, considera c ă, atributul distinctiv al
recepției armonice îl reprezint ă corectitudinea în determinarea urm ătorului
sunet (octava se percepe ca un sunet, quinta ca dou ă sunete, ter ța ca trei,
secunda mare ca patru etc.). Ulterior, s-a constatat c ă acest criteriu singur
este, totuși, insuficient, el fiind completat cu un altul – corectitudinea
relevării și recunoașterii înălțimii muzicale a sunetelor.
Auzul armonic reprezint ă un nivel mai complex de integrare a
sensibilității muzicale și formarea lui este mai dificil ă decât formarea
auzului melodic. De aceea, și diferențele interindividuale în nivelul pe care
îl poate atinge el sunt mult mai mari decât cele existente în sfera auzului melodic. Dac ă putem afirma c ă majoritatea absolut ă a oamenilor dispun de
un auz melodic satisf ăcător dezvoltat, fiind capabili s ă realizeze integrarea
melodiilor simple, nu acelaș i lucru se poate spune despre auzul armonic, pe
care mai puț ini îl au dezvoltat la nivel optim. Percep ția muzicii polifonice –
baza obiectiv ă a formării auzului armonic – se structureaz ă
mai târziu, în

232ontogenez ă și ea include urm ătoarele componente principale: a) acuitatea
față de înălțime și intervale (acorduri); b) reprezentă ri auditive clare despre
structura operei muzicale în ansamblu; c) func ția discriminativ ă în
„câmpul” melodic; d) corelarea într-o tr ăire estetică pozitivă a consonan ței
și disonanței (muzicale).
Auzul verbal este subsistemul specializat în percep ția și decodificarea
sunetelor și cuvintelor limbajului oral (articulat). El se compune din dou ă
verigi func ționale strâns corelate: a) detectarea, diferen țierea și identificarea
caracteristicilor fizice (fonetice), de în ălțime, tărie și timbru, ale sunetelor
produse de diferi ți emițători (voci) ș i b) relevarea ș i identificarea
semnificației și sensului cuvintelor prezentate separat și a seriilor de cuvinte
organizate în propoziț ii.
Cât privește prima verig ă, cercetă rile efectuate de numero și autori
(Lickleider, 1944; Baranek, 1947; Lickleider și Miller, 1951; Miller, 1961)
au stabilit c ă prin-cipalele variabile pe baza că rora se structureaz ă ea sunt
tăria, structura spectral ă și nivelul descifrabilit ății. Valoarea medie a tăriei
sunetelor verbale în cursul unei conversa ții obișnuite, incluzând și pauzele
dintre cuvinte, oscileaz ă între limitele de 10-20 microvol ți. Dacă se exclud
pauzele, valoarea respectivă crește cu 50%; dac ă sunetele se emit cu
intensitatea maxim ă a vocii, t ăria lor poate ajunge la 100 microvol ți;
vorbirea cu voce slab ă (dar nu în ș oaptă) atinge o t ărie de 0,1 microvol ți.
Între vorbirea cea mai înceat ă (șoapta) și cea mai puternic ă (strigătul) avem
o diferență de 60 dB. T ăria unui cuvânt este determinat ă de intensitatea
sunetelor componente (diferit ă pentru vocale și consoane) și de poziț iile lor
seriale. Vocalele au întotdeauna o intensitate mai mare decât consoanele:
(intensitatea cea mai mare o posed ă vocala o = 47 microvol ți, iar cea mai
slabă consoana ș = 0,02 microvol ți). Pentru ca recep ția limbajului s ă se
poată desfășura în mod optim, este necesar ca t ăria sunetelor vorbirii să
depășească așa-numitul prag inerțial al auzului fonematic, al c ărui nivel
variază semnificativ de la un individ la altul. Perceptibilitatea cuvintelor
depinde apoi de zgomotul de fond di n mediul de transmisie, de distan ța
dintre emi țător și receptor, de pozi ția celor doi interlocutori (fa ță în față, cu
spatele unul la celă lalt, pe linia median ă sau lateral).
Compoziț ia spectrală este dată de raportul dintre frecven țele care
intră în alcătuirea fiec ărui sunet verbal. Dup ă acest indicator, cel mai u șor
discriminabile sunt desigur vocalele, îndeosebi a, e și i, ele fiind alc ătuite
din vibra ții regulate, periodice. Consoanele, cuprinzând vibra țiile

233aperiodice (neregulate) sunt mai greu descifrabile, existând posibilitatea
mască rii reciproce (între b și p, f și v, t și d). Incluse în cuvinte, sunetele îș i
vor modifica spectrogramele. Cel mai mult se modific ă spectrogramele
consoanelor sub influen ța vocalelor care le preced sau le succed.
Nivelul descifrabilit ății desemneaz ă rezistența recepției fonematice la
acțiunea factorilor perturbatori din jur; el este luat ca indicator al eficien ței
comunicării verbale (timpul necesar pentru transmiterea și decodificarea
semnelor). Cu cât num ărul de repet ări necesar, pentru identificarea unui
cuvânt sau mesaj va fi mai mic, cu atât nivelul descifrabilit ății va fi mai
ridicat și eficiența comunică rii mai mare. Cantitativ, nivelul descifrabilit ății
se poate determina f ăcând raportul dintre num ărul de silabe, cuvinte ș i
propoziții corect reproduse de subiectul receptor și numărul total de
semnale verbale emise de „dictor”:
Nn
ek= , unde k e = coeficientul de
descifrabilitate; n = num ărul semnalelor corect reproduse de subiect,
N = num ărul total de semnale emise. Valoarea maxim ă a lui k e = 1
(comunicare perfect ă); dacă ke < 0,50, comunicarea devine alterat ă.
Determinarea nivelului de descifra bilitate a semnalelor verbale este
necesară pentru compararea fiabilit ății diferitelor mijloace de comunica ție,
pentru evaluarea influen ței zgomotului asupra perceptibilităț ii diferitelor
cuvinte, precum și pentru optimizarea procesului de înv ățare în telefonie.
Nivelul descifrabilit ății verbale este condiț ionat de o serie de alte variabile,
precum: „caracteristicile” dictorului (timbrul ș i forța vocii, dic ția),
particularit ățile mesajului transmis (componen ța fonetic ă, lungimea
cuvintelor sau a propozi țiilor, gradul de familiarita te sau de noutate fonetic ă
și semantic ă pentru receptor etc.), calitatea canalului de leg ătură
(sensibilitate, fidelitate, fiabilitate), „caracteristicile” receptorului (starea
generală a auzului, nivel de instruire, gradul de elaborare a tezaurului
fonetico-semantic în limba în care se face transmisia mesajelor).
O variabil ă important ă este ș i intensitatea cu care se emit semnalele
de către „dictor”: cre șterea intensit ății peste pragul de discriminabilitate
(minimum discriminabilae ) duce la acel punct de optimum func țional , unde
toate semnalele (cuvintele) devin bine auzibile. Acest optim se men ține pe
întreaga fâ șie a intensit ăților superioare pân ă la atingerea pragului de
durere, dincolo de care percep ția verbală va suferi alter ări serioase (Miller,
1961; M.Golu, 1975).

234Dată fiind implicarea atâtor variabile, devine util ă folosirea
termenului de rezistență comunica țională verbală, prin care desemn ăm
gradul de stabilitate și funcționalitate a sistemului „Emi țător-Receptor”, în
varii condi ții. Testarea acestor registre o putem face prin câteva procedee, și
anume: a) declan șarea unor zgomote de intensităț i diferite, dar controlabile,
concomitent cu emiterea semnalelor ve rbale; b) fil-trarea amplitudinilor,
trecând vocea emiță torului printr-un sistem de filtre care „reteaz ă” sau
diminueaz ă vârfurile; c) selec ția frecven țelor (eliminarea unora dintre
frecvențele componente secundare ale sunetelor verbale); d) denatur ări de
fază (reținerea în timp a unor frecven țe în raport cu altele – defazarea).
Dintre toate aceste procedee, efectul perturbator cel mai puternic îl are
selecția frecven țelor, eliminarea treptat ă a unor frecven țe componente
putând duce la imposibilitatea absolută de discriminare și recunoaștere a
sunetelor verbale.
Pe lângă latura fonetic ă, auzul verbal include și latura semantic ă.
Aceasta const ă în formarea leg ăturii designative între imaginea auditiv ă a
cuvintelor și conținutul lor reflectoriu-obiectual, precum și a legăturii de
conținut (sens) între cuvinte în cadrul unui flux verbal sau al unui discurs.
Baza semantic ă se formeaz ă mai târziu în ontogenez ă decât cea fonetic ă și
procesul consolid ării ei se întinde pân ă la
vârsta de 14 an i. Ea este premisa
esențială a trecerii de la primul sistem de semnalizare – organizarea
comportamentului doar pe baza semnifica ției și legăturilor adaptative dintre
stimuli fizici ce ac ționează direct asupra individului – la cel de al doilea –
organizarea comportamentului pe baza ac țiunii și semnifica ției stimulilor
verbali.
În fine, subsistemul auzului verbal, pentru a- și putea îndeplini rolul
său de mecanism comunica țional, trebuie s ă includă și o a treia verigă
funcțională , numită logico-sintactic ă. Ea const ă dintr-un set de reguli și
operatori de recunoa ștere și decodificare semantic ă a cuvintelor dup ă
poziția pe care o ocupă în propoziț ie sau fraz ă. Existența verigii logico-
sintactice în mecanismele recep ției auditive impune exigen ța ca subiectul
emițător să nu dea drumul semnalelor verbale la întâmplare, cum îi vin lui
pe buze, ci într-o ordine bine determinat ă, corespunz ătoare logicii sintactice
proprii limbii în care se desf ășoară comunicarea.
Calităț ile și importan ța senzațiilor auditive . Așa cum am ar ătat
deja, senza țiile auditive reprezint ă o formă de comunicare direct ă cu lumea
externă, bazată pe codificarea-decodificar ea semnalelor sonore. Calităț ile

235lor modale sunt determinate și corespund diferitelor propriet ăți ale
vibrațiilor acustice: amplitudinea, frecven ța și forma . Astfel, orice senza ție
auditivă va pune în eviden ță trei calități fundamentale: tăria, înălțimea și
timbrul . Fiecare dintre acestea poate lua un registru întins de valori, func ție
de variația propriet ăților fizice care le determin ă. Variațiile fizice din
câmpul stimulator extern nu se afl ă în coresponden ță absolută (de 1:1) cu
variațiile din câmpul senzorial intern (subiectiv). Nu orice varia ție a
amplitudinii determin ă o modificare a t ăriei, a senzaț iei; nu orice
modificare a frecven ței va produce o schimbare a senza ției înă lțimii; nu
orice modificare a formei undei sonore se va traduce printr-o schimbare a
senzației timbrului.
Regula general ă este că pentru a se reflecta și în calitățile senzației
auditive, varia țiile propriet ăților fizice ale stimulului sonor trebuie s ă atingă
o anumită valoare-prag. Aceasta înseamn ă că senzația auditivă nu este o
copie absolut fidelă a sunetelor, ci o modelare activ-selectiv ă a lor.
Din punct de vedere comunica țional și cognitiv, fiecare calitate a
senzațiilor auditive devine purt ătoare de informa ție, care capaciteaz ă
subiectul s ă diferențieze sunetele și să identifice indirect, prin intermediul
datelor furnizate de alte sim țuri, obiectele-surs ă. De asemenea, informaț ia
inclusă în calitățile tăriei, înă lțimii și timbrului fac posibil ă elaborarea unor
comportamente, atitudini și trăiri emoționale adecvate în raport cu universul
sonor. Fiind semnale de distan ță, stimulii sonori permit orientarea și
deplasarea în spaț iu pe traiectorii întinse, detectarea și localizarea obiectelor
care prezintă importanță pentru activitatea cotidian ă.
Pe de altă parte, în func ție de natura ș i însușirile structurale ale
undelor sonore, senza țiile auditive au un efect tonic-energizant asupra
nivelului de vigilen ță și a echilibrului func țional al personalit ății.
S-a demonstrat c ă izolarea fonic ă absolută este mai greu de suportat
și produce efecte bulversante mai puternice decât izolarea vizual ă. Fiind
legate de diferen țierea și evaluarea
duratelor și intervalelor, senza țiile
auditive se includ ca verig ă esențială în mecanismul de percep ție a timpului
și de structurare în plan intern a orizontului temporal.
Mecanismul senza țiilor auditive: organizarea structural-
funcțională a analizatorului auditiv . Analizatorul auditiv a parcurs un
drum evolutiv îndelungat, desprinzându-se din sim țul vibrator și
specializându-se în prelucrarea fin ă a însușirilor undelor sonore. Auzul
uman a evoluat nu atât pe linia l ărgirii sferei de cuprindere a registrului

236frecvențelor, cât mai ales pe liniile diversific ării și aprofundă rii operațiilor
de procesare a semnalelor sonore. De aceea, chiar dac ă omul nu poate
percepe frecven țele înalte (peste 18.000 Hz) ș i intensitățile foarte slabe, a șa
cum o face câinele, de exemplu, el nu are rival printre celelalte animale în
ceea ce prive ște complexitatea și calitatea senza țiilor și percepțiilor
auditive. Putem astfel afirma c ă analizatorul auditiv atinge nivelul s ău cel
mai înalt de organizare structural-func țională la om. Ca și ceilalți
analizatori, el este format din cele trei verigi de baz ă – periferic ă,
intermediar ă și centrală – și din veriga conexiunii inverse (de autoreglare).
Veriga periferic ă. Aceasta se compune din trei segmente anatomice
distincte: a) urechea extern ă; b) urechea medie și c) urechea intern ă (fig. 14).
Fig. 14. Schema verigii periferice a analizatorului auditiv

a) Urechea extern ă este alcă tuită, la rândul ei, din pavilion și canalul
auditiv extern . Pavilionul este situat în zone le latero-temporale ale capului,
prezentând o fa ță externă, una intern ă și o circumferin ță. Fața externă pune
în evidență o serie de proeminen țe (helix, autohelix, tragus, antitragus ) și
adâncituri (jgheabul helixului, foseta triunghiular ă și cancha), care, se
presupune, c ă facilitează captarea undelor sonore și direcționarea lor spre
canalul auditiv extern. De asemenea, se presupune c ă o atare configura ție
anatomică a pavilonului este legată și de func ția localizării spațiale a

237sunetelor. (Fixarea de pere ții laterali ai capului a celor dou ă pavilioane
determină slăbirea acestei capacit ăți, subiectul întâmpinând serioase difi-
cultăț i în stabilirea direc ției sunetului în plan ventro-dorsal și dorso-central).
Canalul auditiv extern are o lungime de 2-3 cm, este curbat antero-
posterior și are rolul de a conduce vibraț iile acustice la urechea medie. El se
termină la granița cu membrana timpanic ă. Interiorul s ău este un spa țiu
complet liber, ceea ce previne formarea undelor sta ționare.
Astuparea canalului extern cu tampoane de vat ă fonoizolantă va
determina sau anula complet recep ția sunetelor.
Urechea medie este format ă din cavitatea timpanului , lanțul celor trei
oscioare – ciocanul, nicovala și scărița –, cavităț ile mastoidiene și tuba
auditivă sau trompa lui Eusta țiu (Eustache).
În cavitatea timpanic ă (cu un volum de 1-2 cm3), pe peretele extern
este fixat timpanul . Acesta este o membran ă circulară cu consisten ță
fibroasă, având o bun ă elasticitate și rezistență.
Suprafața timpanului se curbeaz ă spre cavitatea timpanic ă luând
aspectul unui con cu vârful în por țiunea central ă, numită umbo ,
reprezentând locul de inser ție (articulare) a ciocanului . Acțiunea sunetului
antrenează membrana timpanic ă într-o vibra ție, a cărei frecven ță se situeaz ă
sub pragul audibilit ății. Importantă pentru producerea excitaț iei auditive
este cavitatea timpanic ă. Aerul din interiorul ei se afl ă sub aceea și presiune
ca și aerul atmosferic, datorit ă comunică rii care se face cu faringele prin
trompa lui Eusta țiu.
Distribuț ia egală a presiunii pe ambele fe țe ale timpanului este
absolut necesar ă atât pentru reproducerea fidel ă a vibraț iilor acustice, cât și
pentru prevenirea spargerii lui din cau za unei eventuale presiuni exagerate
doar dintr-o singur ă parte.
Apariția unei diferen țe de presiune între cele dou ă fețe duce la
bombarea membranei timpanice spre fa ța unde presiunea este mai mic ă.
Aceasta determin ă o scădere serioas ă a acuităț ii auditive, înso țită de
vâjiituri în ureche (a șa cum se întâmpl ă, de pildă , în cazul ateriz ării cu
avionul sau cu para șuta).
În interiorul cavit ății tim panului se afl ă și lanțul celor trei oscioare.

238Ciocanul (maleus ) – cel mai lung (7-9 mm) – se compune din trei
segmente – capul, gâtul și coada – aceasta din urm ă fixându-se de timpan.
Nicovala (incus ) se compune din corp ș i două apofize de lungimi diferite.
De ea se prinde capul ciocanului. Scărița (stapes ) se articuleaz ă de capătul
terminal al apofizei lungi a nicovalei. Ea ne relev ă un cap, un arc osos ș i o
placă bazală care se inserează pe membrana ferestrei vestibulare sau ovale.
Articulându-se între ele, cele trei oscioare formeaz ă o pârghie de
gradul I care asigur ă transmiterea vibra țiilor la fereastra oval ă. În același
timp, prin mi șcările sale ondulatorii, lan țul de oscioare ale urechii medii
contribuie și la reglarea intensit ății sunetelor, amplificând pe cele slabe
(prin contrac ția mușchiului scăriței) și atenuând pe cele prea puternice (prin
contracția mușchiului ciocanului).
Urechea intern ă se compune din cele două labirinte – osos și membranos .
Labirintul osos este format din vestibul, canalele semicirculare și
melc. Vestibulul este cavitatea central ă a labirintului osos și comunic ă spre
exterior cu urechea medie prin fereastra oval ă și fereastra rotund ă (cochleară ),
iar spre interior cu cavitatea craniană prin canalul auditiv intern.
Canalele semicirculare intr ă în componen ța mecanismelor echilibrului.
Melcul osos este un tub spiralat r ăsucit de 2,5 ori în jurul unui ax
central denumit columelă sau modiol . Peretele opus columelei poart ă
denumirea de lamă de contur . De la columel ă pornește spre aceast ă lamă
de contur, f ără să ajungă până la ea, o lam ă osoasă subțire (lamă spirală
osoasă), care se întinde pe tot traseul cavit ății melcului în două compar-
timente – unul superior, spre fereastra oval ă, numit rampă vestibular ă, și
altul inferior spre fereastra rotund ă, numit rampă timpanică.
Labirintul membranos se află în interiorul labirintului osos, fiind
separat de pere ții acestuia printr-un spaț iu umplut cu un lichid – perilimfă –,
care-l protejeaz ă de influen țele mecanice ș i termice externe. În interiorul
labirintului membranos se g ăsește un alt lichid – endolimfă.
De funcția sensibilit ății auditive nemijlocit se leag ă melcul. Peretele
melcului membranos, care vine în continuarea lamei spirale, formeaz ă
membrana bazilar ă (fig. 15).
Peretele melcului membranos dinspre rampa vestibular ă formează
membrana lui Reissner . De pe creasta spiral ă internă pornește către

239interiorul canalului cochlear o lam ă articular ă denumit ă membrana
tectorială sau a lui Corti .
Veriga receptoare propriu-zis ă a sistemului auditiv se afl ă în așa-
numitul organ al lui Corti, situat pe membrana bazilar ă. În structura acestui
organ intr ă mai multe tipuri de celule epiteliale. Unele din ele, denumite
piliere (stâlpi), sunt dispuse pe dou ă șiruri de-a lungul membranei bazilare.
În partea superioar ă, cele dou ă șiruri se sprijin ă unul de altul formând un
tunel – tunelul lui Corti . Pe fețele interioare ale tunelului se g ăsesc celulele
epiteliale de susținere. Între ele se insereaz ă celulele senzoriale auditive
(celule ciliate), un șir intern și trei șiruri externe. Segmentele anterioare ale
celulelor ies prin orificiile membranei reticulate (rezultate prin
anastomozarea celulelor piliere interne) și vin în contact cu membrana
tectorială . În jurul segmentului lor bazal se ramific ă dendritele neuronilor
din ganglionul spiral . Axonii acestor neuroni formeaz ă ramura cochlear ă a
nervului acustico-vestibular , care conduce informa ția către veriga
intermediar ă a analizatorului. Cilii celulelor senzitive sunt de lungimi și
grosimi diferite și astfel ordona ți încât să preia vibraț iile membranei
tectoriale, care codific ă frecvența, amplitudinea și forma undei sonore și le
transformă în impuls nervos specific (codul nervos periferic al semnalului).

Fig.15. Sec țiune prin canalul cochlear

240Veriga intermediar ă. Aceasta este alc ătuită în întregime din elemente
nervoase: fibre de conducere și centre . Un prim segment al c ăilor de
conducere este format de ramura cochlear ă a nervului acustico-vestibular.
O primă instanță integrativ ă a acestor c ăi se află la nivelul bulbului
rahidian: nucleul cochlear posterior și nucleul cochlear anterior . În acești
nuclei se afl ă cel de- al doilea neuron al traseului recep ției auditive. De aici
își ia originea cel de al doilea segment al c ăilor de conducere. Fibrele care
pornesc din nucleul cochlear anterior ajung la oliva protuberan țială de
partea opus ă, după ce se încruci șează pe linia median ă, formând lemniscul
lateral (panglica lateral ă Reil). Ele intr ă în alcătuirea mecanismului
reflexelor acustico-cefalogire și acustico-oculogire.
În nucleul cochlear posterior î și are originea cea de-a doua grup ă de
fibre ascendente. O parte a lor intr ă în alcătuirea lemniscului lateral, iar o
alta trece pe fa ța posterioar ă a punții, formând striile (radiațiile) acustice ,
care, după ce se încruci șează pe linia median ă, se atașează lemniscului
lateral, purtând informa ție auditivă specifică.
Lemniscul lateral, situat în partea central ă a trunchiului cerebral, se
exteriorizeaz ă ieșind pe partea lateral ă, de unde o mic ă parte a fibrelor
componente se opresc în tuberculul cvadrigemen inferior (centru de reglare
a mișcărilor de orientare a capului la ac țiunea sunetelor), iar cea mai mare
parte a lor fac sinaps ă în corpul geniculat intern din metatalamus. Corpul
geniculat intern reprezint ă cel mai important centru subcortical de integrare
a funcției auditive. Axonii neuronilor de ordinul III din corpul geniculat
intern formează cel de al treilea și ultimul segment al c ăilor de conducere a
sunetelor auditive spre instan ța corticală superioară .
Veriga central ă. Aceasta este formată din reprezentan ța corticală
localizată la nivelul lobilor temporali, în ariile 41, 42 și 22 Brodmann.
Încruciș area parț ială a fibrelor ascendente specifice face posibilă
comunicarea direct ă a fiecărui receptor auditiv (a fiec ărei urechi) cu fiecare
emisferă cerebrală. Veriga cortical ă este organizat ă în concordan ță cu
principiul proiec ției topice și cu cel al integr ării succesive pe orizontal ă.
Astfel, aria 41 este cea a proiec ției topice, la nivelul ei aria receptoare
periferică având o reprezentare izomorfic ă, în raport de 1:1. Ariile 42 și 22
sunt de tip asociativ, ele realizând integr ări succesive pe orizontal ă, de la
simplu la complex ,de la parte la întreg.
La nivelul primei zone, se realizeaz ă analiza ș i sinteza fin ă, specific-
modală, a propriet ăților sunetului, ob ținându-se în final senza ția auditivă
propriu-zis ă. Lezarea sau extirparea bilaterală a acestei zone provoac ă o

241tulburare bazal ă a funcției auditive – surditatea centrală . În cadrul zonei
asociative, are loc corelarea și sintetizarea global-siste-mic ă a seriilor de
sunete individuale în structuri acusti ce unitare verbale, muzicale, zgomote.
Cercetările lui Woolsey și Walzl (1960,1961) au permis detalierea și
precizarea datelor noastre anterioare despre organizarea citoarhitectonic ă a
verigii corticale a analizatorului auditiv . Astfel, au fost identificate trei arii
auditive distincte: A I, A II și Ep.
AI este aria auditiv ă primară, la nivelul c ăreia frecven țele înalte sunt
reprezentate în por țiunea anterioară (rostrală ), iar cele joase – în porț iunea
posterioară (caudală); iar AII este o arie auditiv ă secundară și se
caracterizeaz ă printr-o reprezentare tonotopic ă inversă celei din A I. Ep
ocupă cele două treimi inferioare ale circumvolu țiunii ectosilviene
posterioare; ea realizeaz ă integrarea frecven țelor înalte în zona superioar ă,
iar a celor joase – în zona inferioar ă.
Au mai fost identificate ș i alte arii auditive: o arie ter țiară AIII, situat ă
la capătul subdiviziunii ariei somestezice II (Tunturi, 1945), o arie
marginală suprasilvian ă (Rose, 1949) și o arie insulo-temporal ă (Ga cer,
1972). O asemenea organizare este determinat ă de complexitatea func țiilor
de diferen țiere și integrare a frecven ței, amplitudinii, formei, dispozi ției
spațiale și duratei undelor sonore, pentru a se realiza fixarea lor într-o
imagine auditiv ă cu identitate și semnifica ție precise.
Teoriile privind codificarea și integrarea semnalelor sonore .
Problema privind modul specific în care se realizeaz ă procesarea
semnalelor sonore, din momentul declar ării lor de c ătre sursă și până în cel
al apariț iei senzației auditive propriu-zise, a constituit preocuparea central ă
a psihofizicii ș i psihofiziologiei organelor de sim ț. Această problemă s-a
dovedit îns ă a fi și cea mai dificil ă, nici pân ă astăzi nereușindu-se o
rezolvare complet ă a ei. Pentru prima dată , o teorie relativ închegat ă a
mecanismului senza ției auditive a fost formulat ă de H.Helmholtz (1877),
pe baza principiului rezonan ței împrumutat din fizic ă. Trebuie s ă
recunoaștem că ea s-a bucurat de mai mare succes, încet ățenindu-se cel mai
puternic în psihologie. Potrivit teoriei rezonan ței, membrana bazilar ă,
neavând aceea și lățime pe toat ă întinderea (la baza melcului l ățimea ei este
cuprinsă între 0,05 și 0,1mm, iar la vârf, de aproximativ 10 ori mai mare,
atingând 0,5mm) și, în plus, prezentând și o striație transversală , în forma
unor fibre elastice independente („strune”), ea rezoneaz ă și reproduce
vibrațiile sonore de la nivelul
lichidului din urechea intern ă.

242Prin analogie cu construc ția instrumentelor muzicale (harpă , orgă,
pian etc.), unde pentru sunetele de frecvență înaltă există corzi sub țiri și
puternic întinse sau tuburi scurte cu diametru mic, iar pentru sunetele de
frecvență joasă – corzi groase și mai slab întinse sau tuburi lungi și cu
diametru mare, teoria rezonan ței susține că sunetele înalte sunt codificate,
în cea mai mare parte, la baza melcului, iar cele joase – la vârful lui.
Sunetul complex, alc ătuit din mai multe tonuri simple, în momentul
acțiunii sale asupra aparatului auditiv se descompune, la nivelul melcului,
în elemente componente; fiecare din aceste componente determină
covibrații ale fibrei corespunz ătoare din membrana bazilar ă. Codificate în
această formă, ele se transmit centrilor corticali, unde are lor integrarea lor
într-o imagine auditiv ă unitară.
Ipoteza rezonan ței este confirmat ă de o serie de fapte experimentale
și clinice; pierderea sensibilităț ii pentru anumite fâ șii de frecven țe, în urma
lezării unor por țiuni ale membranei bazilare, fenomenul Wever și Bray etc.
Cu toate acestea, ei i se aduc ș i obiecții serioase, care îndreapt ă
atenția cercetătorilor și într-o alt ă direcție. În primul rând, cercet ările
histologice de
mai târziu au ar ătat că „strunele” care formeaz ă striația
transversal ă nu sunt independente, ele fiind întotdeauna legate și acoperite
de țesut conjunctiv. De aceea, este greu de admis c ă ele ar putea rezona
separat la ac țiunea sunetelor de diferite frecven țe. În al doilea rând, ipoteza
rezonanței vine în contradic ție cu fenomenul de mascare a sunetelor (acest
fenomen n-ar trebui s ă se produc ă dacă fiecare fibră transversal ă ar vibra
separat la diferite frecvenț e ale undelor sonore). Al ți autori (Roaf și
Fletcher, 1930) au încercat o nou ă variantă a teoriei rezonan ței, care să
înlăture obiecț iile aduse celei expuse mai sus. S-a pornit de la supozi ția că,
în momentul ac țiunii sunetului asupra aparatului auditiv, membrana
bazilară intră în vibrație nu prin fibre izolate sau prin segmente înguste, ci
pe întreaga sa lungime. Amplitudinea vibra țiilor nu este îns ă egală, ci, într-
un anumit punct al lungimii membranei bazilare, prezint ă un maximum .
Acesta va constitui num ărul de cod al frecvenț ei care ac ționează în
momentul dat. O aten ție specială se acord ă inerției lichidului labirintic
(aceasta fiind cu atât mai mare, cu cât frecven ța este mai înaltă ) și direcției
de miș care a lui (în cazul frecven țelor înalte, de la fereastra oval ă către
fereastra rotund ă, în cazul frecvenț elor joase, conectar ea coloanei lichidului
cu membrana bazilar ă se realizeaz ă în apropierea helicotremei).

243Deși explică mai bine recepț ia frecven țelor simple ș i producerea
fenomenului de mi șcare reciproc ă a sunetelor, aceast ă variantă lasă
oarecum în suspensie codificarea sunetelor complexe.
O depășire a limitelor teoriilor rezonan ței a încercat-o unul dintre cei
mai mari speciali ști în psihofiziologia auzului – Georg von Békésy (1929,
1938, 1945, 1959), autor al ipotezei undei mobile (travalling wave ). Se
consideră că, datorită structurii dense, gelatinoase a endolimfei de pe traseul
cochlear, mi șcările vibratorii ale acestui lichid au un caracter aperiodic.
Acțiunea sunetului va determina dou ă mișcări ondulatorii ale lichidului
(două unde), de o parte și de alta a canalului cochlear. Formarea celor două
unde se desfăș oară cu viteza unei perioade și ele se sting repede.
Amplitudinea maxim ă a impulsului de und ă corespunde unui anumit
punct al membranei bazilare.
Undele mobile din rampa vestibular ă mai întâi cresc în dimensiuni,
iar apoi descresc, pe m ăsura apropierii de cupula cochleii datorită
amortizării exercitate de canalul cochlear. Un vertex care „închide”
amplitudinile cele mai mari marcheaz ă zona în care membrana bazilar ă a
fost deviat ă maximal. Aceast ă zonă este diferit ă pentru fiecare frecven ță.
În acest caz, cerin ța principal ă a perceperii în ălțimii sunetelor va fi
recunoașterea de că tre mecanismele periferice de detec ție a zonelor
deplasă rii (oscila ției) maxime a membranei bazilare (ca și în teoria
rezonanței). Spre deosebire de teoria rezonan ței însă, teoria undei mobile
susține că este necesar ă o anumită perioadă de timp pentru transmisia undei
prin cochlee.
Teoria lui Békésy este susț inută de date experimentale privind
dinamica activităț ii bioelectrice de-a lungul verigilor componente ale
analizatorului auditiv – nerv, nucleul cochlear, cortexul central sub ac țiunea
sunetelor de diferite frecven țe. Cu toate acestea, se apreciaz ă că ea este
tributară, ca și cele dou ă variante ale teoriei rezonan ței, concepț iei
periferiste, care a dominat psihofiziologia clasic ă.
Dintre teoriile zise „centrale”, de o audien ță mai mare s-au bucurat
două variante: teoria telefonic ă (Rutherford, 1886) ș i teoria microfonic ă
(Unditz, 1938; Davis, 1942). În lumina celei dintâi, principalul factor care
asigură transmisia vibra țiilor periferice este plan șeul lui Corti, ce
funcționează după principiul membranei telefonice. Vibra țiile din scala
vestibulei se transmit prin intermediul membranei lui Reissner la plan șeul
lui Corti, iar acesta, prin presiunea pe care o exercitat ă asupra celulelor

244ciliate, transform ă vibrațiile mecanice în semnale nervoase izomorfe după
frecvență, care sunt conduse la cr eier, unde se realizeaz ă senzația auditivă
(se ignoră complet importan ța funcțională a structurii transversale și
longitudinale a membranei bazilare).
Teoria microfonic ă își are punctul de plecare în fenomenul Wever-
Bray. Ea postuleaz ă că principalul mecanism de reproducere a frecven ței
undelor acustice îl constituie poten țialele bioelectrice ale nervului auditiv.
Verificarea experimental ă nu a confirmat o asemenea tez ă, astfel încât
teoria respectiv ă apare ca lipsit ă de consistență .
Psihofiziologia contemporan ă a aprofundat mult studiul procesului
de codare-integrare a informa ției auditive, apelând în acest scop la
metodologia cibernetic ă. S-a stabilit astfel c ă în procesul de codare-
integrare particip ă într-un mod specific și diferențiat toate verigile
componente ale sistemului auditiv.
Tehnica microelectrozilor a permis s ă se eviden țieze că fibrele care
formează nervul auditiv posed ă un activism intrinsec exprimat în impulsuri
spontane cu o frecven ță de până la 150 c/s. Astfel, ac țiunea sunetului are
loc pe un fond de activare. Codificarea presupune o varia ție (modulare) a
acestui activism spontan. S-a demonstrat c ă sensibilitatea neuronilor ai
căror axoni alc ătuiesc nervul auditi v este diferit ă pentru sunetele de
frecvență diferită: un neuron sau un grup re strâns de neuroni r ăspund numai
la o anumit ă frecvență sau, în orice caz, la un num ăr foarte mic de
frecvențe. Frecven ța care determin ă nivelul cel mai ridicat al activit ății
bioelectrice a fost denumit ă frecvența critică. Rezultă că forma general ă a
răspunsului neuronului la un stimul sonor este o curb ă apropiată de cea
gaussiană: vârful corespunde frecven ței critice, iar ramurile – frecven țelor
neadecvate. Nivelul activismului neural, determinat de stimularea auditiv ă,
reproduce (codific ă) nivelul activismului care are loc de-a lungul
membranei bazilare. Pe lâng ă numărul impulsurilor bioelectrice corespun-
zătoare frecven ței sunetului-stimul, un indicator important al activit ății
neuronului auditiv îl reprezint ă pattern -urile temporale.
De pildă, dacă luăm un neuron a c ărui frecven ță critică este de
500 Hz, aceast ă frecvență va parcurge un ciclu complet al presiunilor
acustice în dou ă miimi de secund ă. Impulsurile neuronului vor reflecta
aceste caracteristici temporale ale semnalului, intervalul dintre ele fiind
aproximativ dou ă milisecunde.

245Se poate conchide, a șadar, că celula neuronal ă descarcă sincron cu
semnalul ei.
În cazul în care neuronul nu poate produce un num ăr de impulsuri
egal cu frecven ța semnalului, el va desc ărca un num ăr care este un divizor
rațional al frecven ței acelui semnal. Se presupune c ă o asemenea tendință
de sincronizare este imprimat ă de pattern -ul activismului membranei
bazilare.
Potrivit datelor existente, nervul auditiv poate s ă reproduc ă
frecvențele semnalelor pân ă la 3.000-4.000 Hz, ceea ce, evident, nu poate
realiza nici un neuron sau fibr ă nervoasă singulară (Cherry, 1971, Gacek,
1972; Lindsay și Norman, 1972).
La nivelul corpilor genicula ți externi din metatalamus, unde se afl ă
cel de al treilea neuron al traseului auditiv, stimulii sonori au o codificare
tonotopică (reprezentare pe frecven țe) (Rose et al., 1963).
Aceasta permite realizarea unei diferenț ieri de tip grosier, care la om
se poate constata în pattern -urile activit ății bioelectrice, iar la animal – în
răspunsuri comportamentale motorii și locomotorii, care se pot produce
chiar în cazul lez ării zonei corticale.
La nivelul zonelor auditive ale scoar ței, a fost pus ă în eviden ță o
configurație specific ă a activității bioelectrice la ac țiunea stimulilor sonori.
Astfel, în stare de anestezie profundă , răspunsurile bioelectrice la excitarea
sonoră se produc numai în aria de proiec ție primară; în stare de anestezie
ușoară, asemenea r ăspunsuri pot fi înregistrate ș i în celelalte arii auditive,
inclusiv în cele sensorimotoare.
După extirparea verigii corticale a analizatorului auditiv, stimulii
sonori înceteaz ă să mai provoace ră spunsuri bioelectrice în vreo arie
corticală.
Responsivitatea bioelectric ă a neuronilor corticali auditivi este
selectivă și variabilă în raport cu însu șirile temporo-spa țiale și spectrale ale
sunetelor.
Experimental, s-au identificat: a) neuroni care r ăspund numai la
declanșarea sunetului; b) neuroni care r ăspund pe toat ă durata de ac țiune a
sunetului; c) neuroni care r ăspund atât la începerea, cât și la încetarea
acțiunii sunetului; d) neuroni care ră spund la stimulare prin blocarea
activității bioelectrice spontane; e) neuroni care- și modifică pattern -ul
activității bioelectrice ca urmare a modific ării frecven ței stimulilor;
f) neuroni care- și modifică pattern -ul activității bioelectrice ca urmare a

246schimbă rii intensit ății sunetului (Etholm, 1969; Gulick, 1971; Lindsay și
Norman, 1972).
Alte cercet ări (Whitfield și Evans, 1965) au pus în eviden ță încă două
categorii de neuroni: una care nu r ăspunde la tonuri continui, dar manifest ă
o sensibilitate pronun țată pentru tonurile cu frecven ță modulată și alta care
rămâne relativ pasivă la sunetele de frecven ță și intensitate constant ă, dar se
activează rapid la sunetele fluc tuante sau pulsatorii.
Din cele de mai sus se desprinde clar existen ța unei înalte diferen țieri
și specializ ări în interiorul verigii corti cale a analizatorului auditiv în
procesarea serial-secven țială a stimulilor sonori și în organizarea senza țiilor
auditive.
Fiecare din cele trei proprietăț i de baz ă ale undei sonore –
amplitudinea (intensitatea), frecvenț a (înălțimea) și forma (timbrul) – se
codifică prin modalit ăți și procedee distincte.
Intensitatea este codificat ă prin trei procedee: a) varierea frecven ței
descă rcărilor bioelectrice neuronale, pentru intensităț ile moderate; b) cre ș-
terea perioade i de latență a reacțiilor bioelectrice, pentru intensit ățile slabe;
c) creșterea num ărului neuronilor activa ți, pentru intensit ățile puternice
(Chueden, 1972; Gerin ș.a., 1972).
Frecvența va fi codificat ă la nivelul fiec ăreia din cele trei verigi ale
analizatorului, delimitându-se astfel: codificarea periferic ă (primară),
codificarea intermediar ă (subcortical ă) și codificarea final ă (corticală ).
Codificarea periferic ă se realizeaz ă după două reguli: regula locului
și regula „salvelor ”. Potrivit primei reguli, suportul nemijlocit al reflect ării
frecvențelor, îndeosebi a frecven țelor înalte, de peste 4.000 Hz, îl reprezint ă
activismul bioelectric al membranei bazilare. Cum am men ționat deja, de-a
lungul acestei membrane se dis ting puncte ale activismului maxim , cores-
punzătoare anumitor frecven țe ale fluxului sonor. Cu cât distan ța dintre
două puncte de maximum este mai mic ă, cu atât codificarea este mai exact ă
și, corespunz ător, sensibilitatea absolut ă și diferențială față de înălțimea
sunetelor mai fină .
Regula „salvelor” se aplic ă îndeosebi în codificarea frecven țelor
joase, sub 2.000 de Hz. În acest caz, fiecare frecven ță sonoră este receptat ă
ca stimul izolat, iar impulsurile bioelectrice generate de ac țiunea ei vor fi
organizate în grupe sau „salve”, a c ăror configura ție va diferi de la o
frecvență la alta.

247Celor dou ă forme de codificare le vor corespunde neuroni cu
specializare diferită : neuroni înalt sensibili, care descarc ă la stimularea
analizatorului auditiv cu benzi înguste de frecven ță, și neuroni relativ slab
selectivi, care ră spund la o gam ă mai mare de frecven țe.
Codificarea intermediar ă are la baz ă principiul tonotopic:
transmiterea selectiv ă și orientată a impulsurilor corespunz ătoare unei
anumite grupe de frecven țe (înalte, medii, joase), în anumite puncte din
corpii genicula ți interni (din epitalamus).
Astfel, o serie temporal ă – frecven ță – este reprodus ă printr-o
configurație spațială – distribu ția selectivă a activismului bioelectric între
neuronii corpilor genicula ți interni (Mc Culloch, 1970).
Codificarea final ă se realizeaz ă prin interac țiunea a dou ă mecanisme
corticale: mecanismul primar , care func ționează după principiul tonotopic,
asigurând distribu ția spațială, între diferitele puncte neuronale, a
activismului bioelectric (rezultatul func ționării acestui mecanism este
senzația simplă de înălțime a sunetului izolat); mecanismul secundar , ela-
borat în cursul evolu ției ontogenetice, care func ționează pe baza unor ope-
ratori logico-semantici (rezultatul activit ății lui este percep ția raporturilor de
înălțime și durată în cazul sunetelor complexe).
Codificarea formei undelor sonore și senzația timbrului.
Majoritatea stimulilor sonori au o structur ă spectrală complexă la frecven ța
fundamental ă, care determin ă senzația de înălțime, adăugându-se un num ăr
mai mare sau mai mic de frecven țe complementare, care determină senzaț ia
de timbru. Codificarea acestora din urm ă are un caracter global, constând în
stabilirea diferen ței generale dintre ele.
Să presupunem c ă un subiect percepe un ton alc ătuit din frecvenț ele
700, 800, 900 și 1.000 Hz. Prin defini ție, frecven ța de bază (fundamental ă)
va fi de 100 Hz. Diferen ța dintre componente va fi tot de 100 Hz. În acest
caz, va fi dificil ă discriminarea în ălțimii corespunz ătoare frecven ței de bază
(100 Hz) și a timbrului, determinat de diferen ța dintre componente (care
este egală tot cu100 Hz).
Rezultă , așadar, că pentru a desprinde timbrul ca o calitate senzorială
distinctă, este necesar ca diferen ța dintre frecven țele secundare s ă nu fie
egală cu valoarea frecven ței de bază, ci obligatoriu mai mare sau mai mic ă.
Pe lângă intensitate, în ălțime și timbru, o importanță deosebită o
prezintă durata sunetelor. Aceasta apare ca purt ătoare de informaț ie
esențială în percepț ia auditivă , în general, în percep ția muzicii, în special.

248Cercetările psihofizice comparative (Homskaia, 1957; Nebâli țin,
1957, 1958; M.Golu, 1958, 1959) au stabilit c ă, dintre toate sistemele
senzoriale ale omului, cel auditiv posed ă cea mai ridicată capacitate de
analiză și evaluare a duratelor ș i intervalelor temporale. Aceasta se bazeaz ă
pe labilitatea func țională superioară a reprezentan ței corticale a
analizatorului, gra ție căreia se reduce la minimum perioada refractar ă ( de
iresponsivitate bioelectric ă între două stimulări succesive).
Codificarea duratei sunetelor se realizeaz ă prin interac țiunea dintre
cele trei tipuri de neuroni: „on”, „off” și „on-off”, prezen ți atât în veriga
subcortical ă, cât și în cea cortical ă.
Operatorii logici care primesc semnale despre începutul, întinderea și
sfârșitul acțiunii sunetului integreaz ă informația corespunz ătoare în scara-
standard de cantificare a timpului, facilitând astfel diferen țierea fină a
duratei lui. Intervalul vid dintre dou ă sunete care poate fi perceput distinct
nu depășe ște 2 milisecunde. Aceasta înseamn ă că și durata minim ă a unui
sunet, pentru a fi perceput ca atare, se va situa în jurul aceleia și valori.
Capacitatea de evaluare se menț ine la nivel ridicat de performan ță până la o
durată a sunetului de pân ă la 1-1,5 minute. Prelungirea sunetului dincolo de
această limită duce la sc ăderea preciziei în discriminarea duratelor ca
urmare a dezvolt ării fenomenelor de suma ție temporal ă și adaptare.
Pe fondul acț iunii prelungite a unui sunet apare și fenomenul de
pulsaț ie în senza ția de tărie și de înălțime.
Pe lângă simpla discriminare a duratelor ș i intervalelor temporale,
analizatorul auditiv posed ă și capacitatea de coordonare ș i organizare a
acestora în structuri ( pattern-uri ) cu valoare informa țional-semantic ă
distinctă (de exemplu, ritmurile sau semnalele acustice în alfabetul Morse).
Localizarea spaț ială a sunetelor. Una din func țiile importante ale
auzului este aceea de a permite orientarea și reglarea comportamentului
motor în raport cu direc ția și locul surselor sonore. Astfel c ă, pe lângă
mecanismele de codificare a intensit ății, frecven ței și formei undelor
sonore, trebuie să existe ș i mecanisme specializate în evaluarea
coordonatelor spa țiale ale sursei generatoare: direcție, distanță , poziție.
Acestea din urm ă au la bază interacțiunea dintre cele dou ă verigi – urechea
stângă și urechea dreapt ă –, fiind prin excelen ță un mecanism binaural.
Operațiile principale pe care le efectueaz ă el sunt cele de calcul al
corelațiilor și heterocorela țiilor între timpii de sosire a sunetului la cei doi
receptori.

249Orice deviaț ie a poziției sursei generatoare în raport cu linia median ă,
care împarte în dou ă segmente perfect egale distan ța dintre cele dou ă
urechi, creeaz ă o diferență în timpii de sosire a sunetului la fiecare din cei
doi receptori. Aceast ă diferență se interpreteaz ă ca semnal pentru
poziționarea sunetului de partea stâng ă sau de partea dreaptă . Pe lângă
diferența de timp, ca semnal principal, se ia și diferența de intensitate ca
semnal secundar (intensitatea cea mai mare este asociat ă cu sunetul care
ajunge primul la destina ție (receptor). Dup ă estimările fă cute, este
suficientă o diferență în timpii de sosire de doar 0,0003 sec. pentru ca
localizarea sunetului s ă fie lateralizat ă.
În cazul existenț ei unei ambiguit ăți, subiectul recurge imediat la
mișcările de orientare a capului, întorcându-l când spre stânga, când spre
dreapta pân ă ce direcția este precizat ă cu certitudine.
Distanța de la care vine sunetul este evaluat ă după intensitate și
claritate: cu cât acestea au valori mai ridicate, cu atât distan ța de la care
pornește sunetul este mai mic ă, și invers, cu cât distan ța este mai mare, cu
atât intensitatea devine mai slabă , iar claritatea – mai difuz ă.
După unele cercet ări, precizia localiz ării spațiale a sunetelor depinde
și de frecven ța joasă, ponderea principal ă în localizarea spa țială revine
informației furnizate de diferen ța în timpii de sosire la cele dou ă urechi, iar
în cazul sunetelor de frecven ță înaltă , rolul principal revine informa ției
furnizate de d
iferența în intensitate. De aici se deduce existen ța a două
mecanisme de codificare – unul pentru frecven țele joase și altul pentru cele
înalte. Zona de interferență a celor dou ă mecanisme se situează între 1.000
și 5.000 Hz, și în interiorul ei se înregistreaz ă procentul cel mai ridicat de
erori în localizare.
Precizia cea mai mare în localizare se realizeaz ă în plan orizontal:
deviația în stânga sau în dreapta în raport cu linia median ă față-spate, spate-
față; în plan vertical, localizarea devine mult mai dificil ă.
În mod obi șnuit, percep ția auditivă se însoțește de vizualizarea sursei
sonore. Între auz și văz se stabile ște astfel o complex ă interacțiune, care
influențează localizarea spa țială a sunetelor. Înc ă în 1910, Klemm descria
tendința de a lega sunetele de surse vizu ale, care, se presupune, le-ar putea
produce. Foarte puternic, fenomenul de induc ție vizuală a localiz ării
spațiale a sunetului se pune în eviden ță într-o sală cu amplificare. Fixându-ne
privirea asupra oratorului de la tribun ă, avem convingerea c ă receptăm
cuvintele direct de pe buzele lui, f ără nici o verig ă intermediar ă; de îndată

250ce ne întoarcem privirea asupra unui difu zor lateral sau în spate, localizarea
sursei se schimb ă imediat, plasându-se în difuzor. Și mai uimitor este faptul
că iluzia de localizare se manifest ă și în cazul când difuzorul considerat nu
funcționează.
Efectele psihofiziologice ale ac țiunii sunetelor. Pe lângă latura
informațională , cu multiplele sale implica ții analizate mai sus, ac țiunea
sunetelor determin ă o gamă întinsă de efecte psihofiziologice acom-
paniatoare, cu consecin țe deosebite asupra dispozi ției afective, echilibrului
funcțional intern și capacității de lucru. Dup ă natura lor, aceste efecte le
putem împ ărți în trei grupe: vegetative, bioelectrice și psihice.
Din prima grup ă fac parte: modific ări ale pulsului, ale sistemului
respirator, ale diametrului vaselor sangvi ne, ritmului arderilor în organism,
modificări ale concentra ției sucurilor gastrice, varia ții ale ritmului de
activitate a glandelor endocrine; în grupa a doua includem modific ări ale
tonusului muscular, varia ții ale rezisten ței electrice a pielii, modific ări ale
ritmurilor bioelectrice ale creierului; din grupa a treia fac parte varia ții ale
ritmului de desf ășurare a proceselor mentale, ale nivelului de concentrare a
atenției, reacții și trăiri emoționale.
Dimensiunile nemijlocit implicate în generarea unor astfel de efecte
sunt intensitatea, în ălțimea, durata, periodicitatea – aperiodicitatea (sunete
propriu-zise sau zgomote), varia ția ritmică (sunete egale și monotone –
sunete ritmate).
După semn, efectele men ționate sunt pozitive , contribuind la
facilitarea, potenț area și optimizarea desf ășurării proceselor fiziologice în
organism, la men ținerea și îmbogățirea tonusului ș i echilibrului psihic, la
relaxarea și atenuarea unor focare tensionale (st ări de sup ărare, de
depresie), la stimularea asocia ției de idei, a fluxului imaginativ, a capacit ății
generale de lucru, la înl ăturarea insomniilor și la facilitarea instal ării
somnului dup ă oboseală cumulată , sau negative , generând deregl ări în plan
fiziologic și neuropsihic, care pot dep ăși pragurile de toleranță ale organis-
mului (vertije, gre țuri, dureri de cap, neurastenie, sc ăderea libidoului,
scăderea nivelului sensibilit ății), stimulii auditivi devenind, în anumite
situații, unii dintre cei mai puternici stresori fizici.
Dacă ne referim la sfera afectivă , se poate observa c ă registrul
reacțiilor și trăirilor determinate de ac țiunea sunetelor este incomparabil
mai bogat ș i mai întins decât cel determinat de ac țiunea stimulilor lumino și,
fie ei și cromatici.

251Un zgomot puternic sau ț ipătul agresiv provoac ă stare de spaim ă, de
încremenire; o muzică ritmată determin ă exaltare, euforie; o muzic ă
simfonică într-o gam ă minoră induce trăiri pesimiste; o muzic ă simfonică
într-o gam ă majoră induce trăiri vesele, optimiste; o muzic ă funebră pro-
voacă trăiri dure, de durere, triste țe sau disperare; zgomotul naturii (fo șnetul
copacilor, susurul izvoarelor, ciripitul pă sărelelor, zumzetul albinelor etc.)
are întotdeauna un efect relaxant, lini știtor, predispunând la contemplare ș i
visare, în timp ce zgomotul str ăzii sau al unei hale industriale generează
întotdeauna efecte stresante, senza ții și trăiri dezagreabile.
Poluarea sonoră , în marile ora șe, tinde să devină la fel de grav ă sub
aspectul consecinț elor patologice ca ș i cea chimic ă.
Extrem de nocive pentru homeostezia organismului sunt sunetele de
frecvențe joase, care pot intra în rezonan ță cu ritmurile func ționale ale unor
aparate și subsistem e provocând „explozia” lor.
S-a demonstrat experimental c ă infrasunetele cu o structur ă spectrală
mai complex ă, produse de tuburi de diametre și lungimi diferite, tot din
cauza rezonan ței, dobândesc o for ță de distrugere extraordinar ă, capabilă, în
câteva secunde, s ă transforme într-o gr ămadă de moloz un bloc cu 10 etaje.
Se știe, de asemenea, c ă zgomotul de joas ă frecvență al motoarelor
autovehiculelor grele poate sparge geamurile cl ădirilor din apropiere ș i
vibrațiile lor provoac ă în timp cr ăparea zidurilor.
Ca stimul, sunetul posed ă forța declanșatoare cea mai mare, studiile
comparative (Luria, 1957; M. Golu, 1958, 1960) stabilind c ă la acț iunea lui
răspunsurile motorii au perioada de laten ță cea mai scurtă (125-150 mili-
secunde, fa ță de 250-300 milisecunde la stimuli lumino și).
A.4. Senzațiile olfactive
Olfacția este una dintre cele mai vechi forme ale sensibilit ății, la
unele animale (insecte, pe ști, câini etc.) instituindu-se ca func ție de sem-
nalizare dominant ă în orientarea în mediu și în detecția factorilor necesari
existenței individuale și perpetuării speciei. Diferen țierea și dezvoltarea
scoarței cerebrale s-au produs primordial în leg ătură cu procesarea
informației olfactive (la reptile).
La om, rolul mirosului pentru desf ășurarea comportamentului
cotidian s-a diminuat considerabil. Totu și, excluderea semnaliză rii olfactive
ar genera serioase deregl ări ale interac țiunii noastre cu mediul extern și ale
dinamicii proceselor biochimice și fiziologice din organism.

252Particularit ățile sensibilităț ii și senzațiilor olfactive . Sensibilitatea
olfactivă s-a diferen țiat și individualizat în raport cu ac țiunea substan țelor
chimice cu o anumit ă structură molecular ă și cu proprietatea volatiliz ării
(evaporării și răspândirii în aer). Asemenea substan țe poartă numele de
odorante (mirositoare). Cercetă rile efectuate pân ă în prezent nu au reuș it
încă să stabileasc ă în toate cazurile particulare o coresponden ță definită
între calitatea senzaț iei olfactive și structura chimic ă a substan ței–stimul.
Dificultatea principal ă este legată de faptul c ă substanțe cu structur ă
chimică diferită determină senzații asemănătoare, iar substan țe cu structur ă
chimică asemănătoare determin ă senzații diferite. Totuș i, structura chimic ă
este considerat ă principalul factor de care depinde tipul s
au submodalitatea
senzațiilor de miros.
Substanțele odorante pot fi împ ărțite în trei grupe:
a) grupa substan țelor cu structur ă chimică asemănătoare și miros
asemănător (exemple: α -naftaldehida și β-naftaldehida, γ–lactona și
ρ-lactona, γ-valerolactona ș i δ valerolactona);
b) grupa substan țelor cu structur ă chimică asemănătoare și miros
diferit (exemple: dl-dimetilactanolul și d-dimetiloctanolul, o-oxiben-
zaldehida, p-oxibenz-aldehida, vanilia, izovanilia ș.a.);
c) grupa substan țelor cu structur ă chimică diferită și miros diferit
(exemple: citratul și spirtul deltafenil-n-amilic, ac idul selinic, benzaldehida,
nitrobenzolul ș i benzonitrilul).
Majoritatea substan țelor mirositoare fac parte din categoria
combinațiilor organice și constau, în esen ță, din oxigen, hidrogen, carbon și
azot. Uneori, î
n compozi ția lor intră și elemente apar ținând grupei a 5-a din
tabloul lui Mendeleev (P, As și Bi), grupei a 6-a (S, Se, Te) și grupei a 7-a
(F, Cl, Br și J). Din punct de vedere al sarcinilor electrice, se poate spune c ă
elementele care alc ătuiesc substan țele mirositoare sunt electronegative; cele
electropozitive dau combina ții inodore.
O sinteză cuprinzătoare a cercet ărilor privind raportul dintre structura
chimică și mirosul diferitelor substan țe a fost realizat ă de Moncrieff (1946).
Din tabloul alc ătuit de el vom desprinde câteva rela ții mai importante:
• Substanțe cu structur ă chimică diferită posedă miros asemă nător
(camforul și duralul);
• Substanțe cu structur ă chimică asemănătoare posed ă miros
diferit (vanilia și izovanilia);

253• Elementele aflate în natur ă în stare liber ă sunt lipsite de miros:
florul, clorul, iodul, fosforul, șoricioaica, oxigenul (în forma ozonului);
• Polimerizarea mic șorează sau abole ște cu totul mirosul atât al
elementelor izolate, cât și al combina țiilor;
• Elementele care intr ă în compozi ția substan țelor mirositoare fac
parte, de regul ă, din grupa metaloizilor (poart ă sarcină negativă );
• Gradul de satura ție influen țează asupra intensit ății senzației
olfactive, dar nu determin ă senzația ca atare;
• În seriile homoloage intensitatea mirosului combina țiilor crește pe
măsura creșterii greut ății lor moleculare; intensitatea atinge un anumit
maximum, apoi începe s ă scadă (fenomenul adapt ării);
• Factorul principal care determin ă mirosul este tipul arhitectural
al moleculei ; grupele osmoforice joacă un rol subordonat în raport cu
structura general ă a moleculei; influen ța osmoforilor în moleculele mici
este mai puternic ă decât în cele mari;
• Câteva substan țe își schimbă mirosul când sunt dizolvate în ap ă)
indolul, aminele și o serie de uleiuri eterice);
• Mirosul combina țiilor ciclice este condi ționat de num ărul
elementelor în inel: 5-6 elemente determin ă un miros de migdale amare,
6-9 elemente determin ă un miros tranzitoriu (spre camfor); 9-12 elemente
determină un miros de camfor, 13 elemente dau un miros de smoal ă sau de
cedru, 14-16 elemente dau un miros de mosc sau de piersic ă;
17-18 elemente determin ă un miros de ceap ă; combina țiile în care intr ă
peste 18 elemente dau un miros slab sau devin inodore;
• Poziția lanțului lateral influen țează mirosul: lanț ul lateral cel mai
apropiat de grupa polar ă accentueaz ă senzația olfactivă corespunz ătoare.
Producerea excita ției olfactive . Pentru a excita receptorii olfactivi
este necesar actul inspir ării sau inhal ării aerului înc ărcat cu moleculele
substanței-stimul. Am men ționat deja c ă prima condiț ie pentru ca o
substanță să determine o senza ție olfactivă este aceea a volatiliz ării (a
emanării de particule în aer). În afar ă de aceasta, mai intervin și alte
proprietăț i, precum: punctul de fierbere (Elsberg a stabilit c ă între
temperatura de fierbere a substan țelor odorante ș i coeficienț ii care
caracterizeaz ă sensibilitatea olfactiv ă există un raport direct propor țional);
presiunea local ă a vaporilor (între ea și intensitatea mirosului există , în
principiu, un raport direct: de pild ă, eterul, cloroformul și cherasina,

254exercitând o presiune puternic ă, se caracterizeaz ă printr-un miros mai
intens, iar uleiul de parafin ă și glicerina, având o presiune mai slab ă, se
caracterizeaz ă printr-un miros mai slab); solubilitatea (pentru a se produce
excitarea receptorilor, este necesar ca particulele substan ței odorante s ă se
dizolve în lichidul care scald ă epiteliul olfactiv și în lipidele care intr ă în
compoziția protoplasmei celulelor (metanolul și etanolul, care au o
solubilitate sc ăzută, se asociaz ă cu mirosuri foarte șterse); viteza difuziei
(întrucât vaporii substan ței mirositoare p ătrund în zona receptoare a
cavității nazale în mare parte datorit ă difuziei, viteza acestui proces joac ă
un rol important în mecanismul producerii excita ției olfactive);
absorbabilitatea (datorită ei, se produce cre șterea concentra ției substan ței
mirositoare, ai c ărei vapori adesea se g ăsesc în aer, în cantităț i insuficiente;
în general, substan țele odorante se absorb u șor de către învelișul epitelial
olfactiv).
În cursul unei inspira ții, în cavitatea nazal ă pătrunde o cantitate de aer
aproximat ă la 25-30 cm3. Din aceasta, doar o mică parte ajunge în canalul
superior. Astfel, iese și mai pregnant în eviden ță rolul propriet ăților
prezentate mai sus în mecanismul excita ției olfactive periferice. Receptorii
pot fi apoi stimula ți și de vaporii „împinș i” de actul expira ției prin glota
faringiană din cavitatea bucal ă.
Datorită cililor care se g ăsesc din abunden ță pe nodurile termina țiilor
periferice, celulele olfactive posed ă o mare capacitate colectoare , care le
permite să adune cantit ățile necesare de particule ale substan ței odorante.
De aceea, sunt suficiente cantit ăți infime de substanță odorantă pentru a
provoca o excita ție olfactivă specifică.
Mucoasa nazal ă este inervat ă și de fibre care intr ă în componen ța
nervului trigemen. Stimularea lor provoac ă senzații de căldură, de frig, de
durere, în func ție de caracteristicile de presiune, de temperatur ă și de
concentrație ale stimulilor odorifici. De regul ă, senzațiile olfactive se
însoțesc și de senzații de fond apar ținând sensibilit ății cutanate.
Dinamica sensibilităț ii olfactive . Chiar dac ă, la om, nu are rolul și
importanța pe care le are la animale, sensibilitatea olfactiv ă prezintă un
nivel relativ înalt de dezvoltare . În termenii teoriei concentra ției moleculare,
se apreciaz ă că mirosul este de 10.000 de ori mai sensibil decât gustul.
Pragurile absolute . Pentru determinarea intensit ăților comparabile
ale stimulilor olfactivi, a deosebirilor interindividuale și a curbei adaptă rii,
se recurge la procedeul m ăsurătorilor relative. El se bazeaz ă pe folosirea

255unor instrumente calibrate în concordan ță cu un anumit standard, care nu
mai necesit ă calcularea concentra țiilor minimale ale substan țelor. Cel mai
cunoscut este olfactometrul lui Zw aardemaker. Simplif icat, acesta se
compune dintr-un tub de sticl ă sau metal introdus în interiorul altui tub
dintr-o materie absorbant ă și în care se pune o anumit ă doză de substan ță
mirositoare. Cap ătul anterior al tubului de sticl ă se introduce într-o nară a
subiectului, iar cap ătul posterior (deschis) se poate deplasa, la o distan ță
mai mare sau mai mic ă, în interiorul tubului îmbibat cu substan ță odorantă .
Cu cât tubul de sticl ă este deplasat mai spre exterior, cu atât prin el p ătrunde
o cantitate mai mare de aer înc ărcat cu vapori mirositori și, deci, cu atât mai
mare va fi concentra ția substanței respective. Unitatea de m ăsură – olfacția
– se determin ă în funcție de distan ța (în centimetri sau milimetri) dintre
capătul posterior al tubului de sticl ă și capătul posterior (închis) al tubului
exterior (absorbant) necesară pentru p ătrunderea unei cantit ăți de aer
suficiente pentru a provoca o senzaț ie abia conș tientizată (de intensitate
minimală). Mărimea acestei distan țe variază de la o substanță la alta, astfel
că prima concluzie care se impune este c ă valoarea pragului absolut inferior
este diferit ă pentru diferite substanț e odorante.
E. von Skramlik (1948) a reu șit să întocmeasc ă un „tabel-etalon” al
concentrațiilor liminale pentru substan țele odorante pure. El ia ca unitate de
măsură „concentra ția molecular ă”, pe care o raporteaz ă la greutatea
moleculară a substanței.
Potrivit m ăsurătorilor efectuate de el, cantitatea de substan ță odorantă
care pătrunde în cavitatea nazal ă este totuși destul de mare, chiar dacă în
canalul superior ajunge doar a o suta sau a o mia parte din ea. Energia
moleculelor la nivelul concentraț iei li minale a substan țelor odorante
oscilează între 104 și 10-3 erg/sec. De aici rezultă că nivelul sensibilit ății
absolute este ceva mai sc ăzut decât al celei vizuale, auditive și tactile.
Pragurile diferen țiale. Evaluarea func ției discriminative a sensi-
bilității olfactive prezint ă mari dificult ăți. La ora actual ă, cunoaștem foarte
puține date precise despre pragurile diferen țiale. Două aspecte merit ă a fi
reținute în mod special: a) valorile pragurilor diferenț iale depind de gradul
de concentra ție a substan ței odorante (sunt re-lativ mai mici pentru
concentrațiile slabe decât pentru concentra țiile puternice); b) di-namica lor
se încadreaz ă mult mai bine în limitele ac țiunii legii lui Weber-Fechner.
În sfera sensibilit ății olfactive nu dispunem de o scală a „tăriilor” sau
intensităț ilor (așa cum avem în cazul sensibilit ății auditive). Totu și, putem

256vorbi și aici de „mirosuri puternice” și de „mirosuri slabe”, fiind operant ă
judecata comparativ ă „mai puternic” sau „mai slab”. Astfel, mirosurile de
ulei de lă mâie sau de camfor, când aerul este saturat cu vaporii lor, pot fi
socotite puternice; în acelea și condiții, mirosul de vanilie se caracterizeaz ă
ca slab.
Adaptarea . Sensibilitatea olfactiv ă face parte din categoria
modalităților rapid ș i puternic adaptabile. Din experien ța cotidiană știm cât
de repede ne adapt ăm la mirosurile ambientale, chiar și cu unele nepl ăcute
sau repulsive. Se disting dou ă forme ale adapt ării: omogenă și eterogenă.
Adaptarea omogenă rezidă în scă derea sensibilit ății inițiale față de
substanța – stimul de baz ă. Pentru a o determina, subiectul este ținut timp de
câteva minute (5-10) într-o înc ăpere în care s-au evaporat în prealabil
5-20 cm3 din substan ța dată. După aceea, subiectul este pus s ă miroase pe
rând flacona șe conținând aceea și substanță odorantă în concentra ții diferite
și se consemneaz ă aprecierile lui privind sc ăderea sensibilit ății.
Amplitudinea și viteza adapt ării omogene depind de natura substan ței. Iată
duratele în minute ale adapt ării pentru câteva substan țe de baz ă:
sulfoamoniacul: 4-5; citratul: 7-106; benzaldehida: 4- ∝* ; safralul: 2-3;
cauciucul: 0,2-23; usturoiul: 45- ∝; camforul: 2- ∝; fenolul: 9- ∝ ; cumarinol:
1-2; apa de colonie: 7-12 (Moncrieff, 1946; Bronstein, 1950; Beidler,
1960). Trebuie re ținut faptul c ă adaptarea olfactiv ă omogenă nu se
caracterizeaz ă numai prin modifică ri de ordin cantitativ ale sensibilit ății
(creșterea pragurilor), dar și prin varia ții calitative: schimbarea tonului
senzației. De exemplu, nitrobenzolul î și pierde treptat mirosul s ău de
migdale amare, dobândind un miros asem ănător cu cel al cauciucului;
ectilsulfida și mercaptanul cap ătă un miros eteric pl ăcut etc.
Pe cât de repede se produce prima faz ă a adaptării (scăderea
sensibilităț ii sub acțiunea „substan ței”-stimul), pe atât de rapid are loc și
procesul opus – restabilirea nivelului ini țial al sensibilit ății. Datorită acestei
labilități funcționale, fenomenul obos elii este impropriu pentru analizatorul
olfactiv.
Adaptarea eterogen ă, denumit ă și pasivă sau indirect ă, constă în
modificarea sensibilităț ii față de o substanță sub acțiunea anterioar ă asupra
receptorilor olfactivi a altei substanț e. Scăderile sensibilităț ii în raport cu

* Semnul „∝”arată că deși mai slab, mirosul substanț ei date continu ă să
se perceapă un timp foarte îndelungat.

257cea de a doua substan ță sunt însă mai mici decât cele pentru substan ța de
bază. Într-un experiment (Bronste in, 1950), s-a constatat c ă, sub influen ța
vaporilor de acid caprilic într-o concentra ție de 407 ori mai mare decât cea
liminală, pragul sensibilit ății pentru hvaiacol a crescut de 15 ori, pentru
mosc de 8,5 ori, pentru nitrobenzen numai de 2,6 ori. Valorile adapt ării
eterogene depind nu numai de concentra ția substan ței de bază, ci și de
durata acțiunii ei, rela ția fiind de dependen ță direct propor țională .
Sensibilizarea este prezent ă și în sfera olfac ției.
Pentru a o pune în eviden ță, se cere aplicarea unor stimul ări slabe la
intervale scurte, de 30 sec.-1 minut. Procedând astfel, se va constata c ă, în
decurs de 45-60 minute, se ob ține o scădere considerabil ă a pragurilor.
Bronstein (1950) a stabilit c ă, în urma administr ării a 34 de stimul ări în
decurs de 30 de minute, pragul de sensibilitate fa ță de cumarin a scă zut cu
45%; pentru alte substan țe (camfor, etc.), sc ăderile pragurilor au atins
procente ș i mai ridicate.
Sensibilizarea realizat ă în raport cu o anumit ă substanță se asociaz ă
cu creșterea sensibilit ății și față de alte substan țe. După datele aceluia și
autor, sensibilizarea cu 39% pentru cumarin duce la cre șterea sensibilit ății
față de alte substan țe, după cum urmeaz ă: heraniol cu 31%, vanilie cu 26%,
piridin cu 9%. Gradul de generalizare a efectului sensibiliz ării este cu atât
mai mare, cu cât substan țele sunt mai apropiate dup ă miros.
Interacțiunea excita țiilor olfactive. Ca ș i în cadrul celorlal ți
analizatori, în analizatorul olfactiv se realizeaz ă o amplă interacțiune între
excitațiile specifice. Punerea ei în eviden ță s e f a c e p r i n s t i m u l a r e a
simultană, în cele dou ă variante posibile: excitarea simultană a celor dou ă
nări cu substan țe diferite și excitarea ambelor n ări cu ajutorul unui amestec
odorant. Vom urm ări să stabilim dac ă, în condi țiile date, analizatorul
olfactiv disociaz ă mirosurile complexe sau diferitele mirosuri individuale
care compun amestecul fuzioneaz ă și dau o nouă calitate a percep ției
olfactive. Cercet ările efectuate arat ă că răspunsul nu poate fi categoric ș i
univoc. O serie de mirosuri se unesc între ele, a șa cum se întâmpl ă în cazul
unor produse cosmetice. La rândul lor, mirosurile naturale sunt complexe
(mixturi) ale mirosurilor mai multor substan țe odorante simple, dar în
percepție dau un efect integrat, relativ unitar. De exemplu, mirosul de
esență de trandafir se compune din mai mu lte mirosuri elementare, dar, în
percepție, acestea sunt integrate într-un singur miros cu calit ăți specifice
ireductibile.

258Este posibil îns ă să realizăm un amestec a dou ă substanțe cu
respectarea anumitor condi ții și, prin instruirea prealabil ă a subiectului, s ă
obținem ca, în momentul administr ării amestecului respectiv, s ă se
perceapă distinct cele dou ă mirosuri. În acest caz, se cere ca: 1) mirosurile
substanțelor de amestec s ă aibă aproximativ aceea și intensitate și să nu se
mascheze reciproc; 2) subiectul s ă cunoască bine, dinainte, mirosul fiec ărei
substanțe.
Modificări ale sensibilit ății olfactive determinate de al ți factori .
Pe lângă modificările produse în nivelul sensibilit ății olfactive, ca efect al
acțiunii legilor psihofizice și psihofiziologice, importante sunt și
modificările determinate de ac țiunea unor factori aleatori, de ordin obiectiv
și subiectiv.
Dintre factorii obiectivi, influenț a cea mai puternică o au puritatea
aerului, temperatura și umiditatea. Într-o înc ăpere dezodorizat ă, pragurile
absolute scad în medie cu 25%; dimpotriv ă, într-o înc ăpere în care plutesc
vapori ai unor substanț e mirositoare, existând permanent un miros de fond,
nivelul sensibilit ății scade într-o propor ție semnificativ ă.
S-a stabilit c ă există o temperatur ă optimă a ambian ței care favo-
rizează cea mai bun ă (fidelă ) percepție (diferen țiere-identificare) a miro-
surilor și aceasta este cuprins ă între 35-380C.
În fine, prezen ța umidităț ii aerului este un factor optimizant al
recepției olfactive, iar absen ța ei (respectiv usc ăciunea aerului) acț ionează
ca factor frenator.
Dintre factorii lega ți de subiect, primul care trebuie luat în consi-
derare este vârsta. Potrivit datelor comparative existente, sensibilitatea
olfactivă crește puternic între 6 și 18/20 de ani, iar dup ă 65/70 de ani se pro-
duce o scă dere treptat ă și ireversibil ă, dar fără a atinge amplitudinea pe care
o înregistreaz ă scăderea sensibilit ății vizuale ș i auditive (Morgan, 1965).
Un al doilea factor important este sexul: la femei pragurile absolute și
diferențiale ale sensibilit ății olfactive sunt în medie cu 15-25% mai sc ăzute
decât la bărbați (Beidler, 1968). Apoi, tabagi smul este un factor care toce ște
semnificativ sensibilitatea olfactiv ă, mirosul de tutun îmbibând în
permanență epiteliul nazal.
În fine, o influen ță semnificativă o exercită volumul substan țelor
nutritive din organism; sc ăderea acestuia duce la o hiposmie accentuat ă
(Hilov, 1944); dac ă flămânzirea este cronic ă și se însoțește de feno mene
distrofice, sc ăderea sensibilităț ii olfactive devine stabilă .

259Diferențele interindividuale în nivelul de dezvoltare a funcț iei
olfactive iau valori considerabile, astfel încât oamenii pot fi f ără nici un risc
împărțiți în trei grupe: a) cu sensibilitate în general sc ăzută (hiposmie),
b) cu sensibilitate olfactivă medie (normosmie) și c) cu sensibilitate
olfactivă foarte fină (hipersmie).
Senzațiile olfactive pot fi comparate și analizate după următoarele
însușiri: tonalitatea sau modalitatea, intensitatea, durata și semnifica ția
emoțională.
Tonalitatea (modalitatea) este acea calitate prin care o senza ție
olfactivă (de un anumit gen) se deosebe ște de o alt ă senzaț ie olfactivă (de
un alt gen); de exemplu, senza ția florală se deosebe ște de senza ția caprilică,
putridică sau torefactă , și invers, fiecare din aceste senza ții se deosebesc
între ele, fiind determinate de stimuli de o alt ă categorie (structur ă chimică).
Aceasta este dimensiunea esen țială care se pune la baza categorializă rii
senzațiilor olfactive și a clasific ării mirosurilor.
Intensitatea , exprimat ă subiectiv în judec ăți „puternic”, „moderat”,
„slab” etc., este determinat ă preponderent de concentra ția aerului inhalat în
particule ale substan ței odorante ș i, suplimentar, de presiunea local ă a
curentului de aer asupra epiteliului olfactiv ș i de solubilitatea substan ței
odorante în lichidul care irig ă epiteliul olfactiv. Sub aspectul efectelor
psihofiziologice pozitive, cele mai adecvat e sunt mirosurile de intensitate
medie.
Durata este însușirea unei senza ții de a se men ține în sfera con științei
pe tot timpul ac țiunii stimulului, la nivelul ini țial de tărie. Senza țiile
olfactive se manifest ă și ele sub forma unei întinderi temporare, dar,
datorită rapidei adaptă ri a sensibilit ății, intensitatea lor tinde s ă slăbească pe
măsura prelungirii ac țiunii stimulului.
Semnificația emoțională este calitatea funciar ă a oricărei senzații
olfactive de a se asocia cu o tr ăire de semn pozitiv sau negativ, care se
conștientizează simultan cu tonalitatea sau modalitatea mirosului. Ea st ă la
baza clasific ării substan țelor-stimul în „pl ăcute”, „agreabile” și „neplăcute”,
„dezagreabile”. În aceast ă clasificare, sunt puternic implica ți factorii
individuali, împrejur ările specifice de via ță și de activitate. Astfel, vom g ăsi
mirosuri pe care un subiect le include în clasa „pl ăcute”, iar altul în clasa
„neplăcute”.
Senzațiile olfactive î și afirmă rolul lor primordial cognitiv (obiectiv-
informațional) prin aceea c ă datele oferite de ele sunt incluse mai departe în

260procesualitatea mental ă, mijlocind identificarea și clasificarea substan țelor
și obiectelor din natur ă după însușiri, numite odorifice, pe care nici o alt ă
modalitate senzorial ă nu le poate furniza.
Se știe că, în chimie și în industria farmaceutic ă, în descrierea ș i
definirea substan țelor și amestecurilor lor se introduc obligatoriu însu șirile
odorifice, care nu sunt accidentale, secundare, ci, dimpotrivă , devin
esențiale și fundamentale.
Întotdeauna senza țiile olfactive includ în ele și o dimensiune afectiv ă,
ele asociindu-se cu tră iri pozitive (pl ăcut, tonifiant, agreabil) sau negative
(neplă cut, dezagreabil, rejectiv, depresiv).
Spre deosebire de senza țiile tactile, vizuale și auditive, senza țiile
olfactive se preteaz ă mai puțin la evaluare cantitativ ă, ceea ce face dificil ă
și relativă clasificarea mirosurilor. Este îns ă de necontestat marea
diversitate a tonurilor și nuanțelor odorifice, fiecare din ele prilejuindu-ne
experiențe și trăiri specifice, ireductibile.
În structurarea experien ței olfactive, un rol important îl au factorii
socio-culturali. În primul rând, ei ac ționează în direcția st abilirii selective a
criteriilor și semnifica țiilor diferitelor mirosuri; în al doilea rând, ei
contribuie la elaborarea unor scale și etaloane mai mult sau mai pu țin
standardizate de ordonare și clasificare a experienț elor olfactive indivi-
duale; în fine, în al treilea rând, condi ționarea socio-cultural ă a senzaț iilor
olfactive se concretizează în verbalizare – stabilirea unor denumiri mai mult
sau mai pu țin adecvate pentru mirosuri și semantizarea corespunz ătoare a
conținutului informa țional.
Pe lângă funcția cognitiv ă de bază, senzațiile olfactive exercit ă o
influență important ă asupra stării psihofiziologice generale a organismului,
asupra dinamicii proceselor metabolice și tonusului neuropsihic. Aceast ă
influență se concretizeaz ă în două tipuri de efecte: pozitive (creșterea bunei
dispoziț ii, creșterea tonusului cortical, înviorare, cre șterea sensibilit ății în
cadrul altor analizatori – vizual, a uditiv, gustativ, optimizarea proceselor
metabolice și a desfășurării actului hr ănirii etc.) și negative (depresie și
indispoziț ie afectivă, scăderea tonusului cortical și somnolen ță, încetinirea
fluxurilor ideatice, disconfort fiziologic, frânarea desf ășurării actului
alimentar etc.). Efectele din prima categorie se asociaz ă cu mirosurile
agreabile, pl ăcute, refrigirente, îmbietoare; cele din categoria a doua se
leagă de acțiunea mirosurilor neplă cute, dezagreabile, repulsive.

261Determinarea și cunoașterea acestor efecte constituie preocup ări de
seamă ale industriei cosmetice, farmaceutice și alimentare, unde se urm ă-
rește creșterea ponderii celor pozitive și diminuare a ponderii celor nega-
tive.
Clasificarea mirosurilor . Cu toate c ă este aproape indispensabil ă
pentru elaborarea unei teorii psihof iziologice generalizate despre func ția
olfactivă , clasificarea mirosurilor s-a dovedit a fi extrem de dificil ă.
Încercările repetate ale diver șilor cercet ători nu au dus la rezultatele
scontate. Ca urmare, și astăzi continu ăm să operăm cu criterii de ordin
eminamente psihologic. Una din schemele cele mai larg acceptate este cea
propusă de neurofiziologul german Henning (1924), care a studiat peste
400 de substanț e odorante. În unele experimente, subiec ții aveau sarcina de
a recunoaște și descrie mirosul; în altele, ei trebuiau s ă serieze mirosurile
după asemănare. Pe baza datelor ob ținute, Henning stabile ște șase mirosuri:
de fructe , de flori , de smoală, preanice (migdale, citrice), cadaverice și
torefacte (cafea ars ă etc.). Acestea au fost fixate ca vârfuri ale unei prisme
triunghiulare (prisma mirosurilor a lui Henning), iar pe laturi (muchii), au
fost consemnate mirosurile ce iau na ștere prin interac țiunea și amestecul
mirosurilor considerate de baz ă.
De o reputa ție mare se bucur ă și schema elaborat ă de neurofiziologul
german Zwaardemaker (1914). Schema respectiv ă conține un num ăr de
9 clase de mirosuri principale: 1) eteruri (eter amil-acetic, eteruri etilice și
metilice, eteruri capronice și caprilice, benzil-acetat, acetona, cloroformul
etc.); 2) aromatice (camforate, preanice, anasonice, citrice, migdalate etc.);
3) balsamice (florale, vanilice); 4) moscoambroziace (ambră, mosc);
5) usturoiate (ceapă, acetilenă, mercaptan, ihtiol, șoricioaică, haloide);
6) torefacte (cafea ars ă, pâine ars ă, crezol, benzol, toluol, xilol, fenol,
naftalină ); 7) caprilice (acidul caprilic și omologii s ăi, mirosuri de brânz ă
etc.); 8) neplăcute (narcoticele); 9) cadaverice (cadavru, indol, scatol).
Trebuie să observă m, însă, că schema lui Zwaardemarer are un caracter și
mai arbitrar decât cea a lui Henning . Unele clase – cum este clasa
moscoambroziacelor – nu- și justifică existența de sine st ătătoare. Apoi, este
insuficient întemeiat ă includerea unor substan țe particulare într-o clas ă sau
alta. Criteriul subiectiv dup ă care s-a c ălăuzit autorul prezint ă variații
individuale atât de mari, încât nu asigur ă nici o garanț ie pentru stabilirea
sferei de cuprindere a claselor. Conchidem astfel c ă problema clasific ării
mirosurilor r ămâne deschis ă cercetărilor și verificărilor ulterioare.

262Structura și funcționarea analizatorului olfactiv. Veriga
periferică. Elementele receptoare olf active sunt dispuse pe o mic ă porțiune
(240 mm2) a mucoasei nazale, în segmentul care c ăptușește canalele
superioare și peretele lateral al lamei desp ărțitoare. Privită la microscop,
zona sensibilă a epiteliului olfactiv dezv ăluie o structur ă eterogen ă,
alcătuită din două tipuri de celule; celule bazale de susținere și celule
neurosenzoriale propriu-zise, intercalate printre cele de sus ținere și care
îndeplinesc func ția de recep ție – captarea ac țiunii substan ței odorante ș i
codificarea ei în influx nervos specific (excita ția olfactiv ă). În fiecare nar ă,
omul posed ă aproximativ 30 milioane celule receptoare. Acestea au o
formă alungită, de fus, sau dilatat ă, de cupă, și sunt prev ăzute cu prelungiri
dendritice și axonale. Prelungirile dendritice înainteaz ă până la membrana
mucoasei și se termin ă prin niște îngroșări (vezicule olfactive) în care se
inserează mici cili, a c ăror vibrație favorizeaz ă absorț ia moleculelor
odorifice. Termina țiile axonale se îndepă rtează de corpul celulelor în sens
opus (centripet), se unesc în m ănunchiuri de 20-30 și trec prin lama
perforată ; ele formeaz ă nervul olfactiv . Se consider ă că celula senzitiv ă
constituie primul neuron al c ăilor aferente. A șadar, pe lâng ă funcția de
recepție, ea îndepline ște și pe aceea de transmisie (conducere) (fig. 16).
Pătrunzând în cutia cranian ă, fibrele nervului olfactiv se unesc pe fa ța
bazală a lobului frontal, formând bulbii olfactivi . Mai departe, fibrele
nervoase ascendente continu ă în tractul olfactiv , care pătrunde în masa
creierului prin trei m ănunchiuri, transmi țând informa ția zonei corticale
terminale.
Veriga intermediar ă. Analizatorul olfactiv este singurul care nu
posedă centri subcorticali de sinaps ă, căile sale de transmisie ocolind
formațiunile talamice și proiectându-se în bulbii olfactivi de pe fa ța orbitală
a emisferelor cerebrale. Acolo se afl ă cel de al doilea neuron în celulele
mitrale. Zona de sinaps ă constituie glomerulul olfactiv . Fiecare glomerul
corespunde unui num ăr de aproximativ 24 celule mitrale și unui num ăr de
circa 68 celule olfactive (receptoare). Axonii celulelor mitrale formeaz ă
tracturile olfactive . Modul de aranjare a celulelor și axonilor în bulbii
olfactivi asigur ă interacțiunea căilor de conducere și are o serie de
colaterale, orientate înapoi spre glomeruli, ceea ce creeaz ă un circuit
reverberativ al impulsurilor. O asemenea „conexiune invers ă”
intrasistemic ă optimizeaz ă capacitatea de discriminare a aparatului olfactiv.

263

Fig. 16. Structura analizatorului olfactiv

264Veriga central ă. Localizarea reprezentan ței corticale a analizatorului
a constituit o problem ă mult controversat ă, ea nefiind nici ast ăzi pe deplin
elucidată. Inițial, s-a presupus că centrii corticali ai mirosului s-ar afla în
regiunea hipocampului ș i circumvoluț iunii cingulare. Cercet ările ulterioare
(Brodal, 1947; Mozell, 1958, Moore, 1965) au ară tat însă că aceste
formațiuni nu se leag ă în mod direct de func ția olfactiv ă. S-a emis, apoi,
ipoteza că o legă tură mult mai direct ă cu aceast ă funcție o au zonele
periamigdaloid ă și prepiriformă , respectiv ariile citoarhitectonice 51 (la
mamiferele inferioare) și 31 (la om). Întrucât leziunile practicate la nivelul
acestor zone, ca și în porțiunile anterioare ale lobilor temporali, de și au
provocat tulbur ări, nu au dus la abolirea complet ă a funcției olfactive, s-a
conchis că aceasta are o dubl ă reprezentare: una la nivelul rinencefalului
(bulbii olfactivi) ș i alta la nivelul neocortexului, între cele dou ă niveluri
existând un circuit func țional de tip ascendent-descendent. S-a stabilit, de
asemenea, că bulbii olfactivi se afl ă în comunicare cu hipotalamusul anterior
și cu nucleii din trunchiul cerebral, implica ți în reglarea comportamentului
alimentar și sexual. În acest fel se realizeaz ă influența facilitatoare sau
frenatoare a stimulilor olfactivi asupra acestor comportamente.
A.5. Senzațiile gustative
Ca și cea olfactiv ă, sensibilitatea gustativă s-a diferen țiat și a evoluat
filogenetic în raport cu propriet ățile chimice ale stimulilor alimentari.
Evoluția sa a avut însă un caracter lent, abia la pe ști putându-se identifica
toate verigile structurale ale analizatorului. Sfera de cuprindere și finețea
discriminativ ă prezintă deosebiri mari de la o spec ie de animale la alta, fapt
explicat prin specificul condi țiilor ecologice și prin caracterul selectiv al
schimburilor metabolice cu mediul extern. În lumina datelor ultimelor
cercetări, abia la maimu țe sensibilitatea gustativ ă ajunge la o schem ă de
structurare complet ă, în care să fie reprezentate toate cele patru gusturi de
bază.
Corelarea tuturor indicatorilor de ordin cantitativ și calitativ duce la
constatarea c ă ea cunoaște punctul cel mai înalt de evolu ție și perfecțiune la
om.
Particularit ățile sensibilit ății și senzațiilor gustative. După efectul
lor asupra receptorilor gustativi, substan țele se împart în dou ă categorii
mari: sipide , a căror acțiune determin ă apariția unor senza ții gustative
specifice, și insipide , a căror acțiune nu determin ă asemenea senza ții.

265Sensibilitatea gustativ ă va putea fi pus ă în eviden ță și studiată numai în
raport cu substan țele sipide. Dup ă raportul care se stabile ște între structura
chimică și natura senza ției provocate, substan țele sipide se împart în trei
grupe: a) substanț e apropiate dup ă structura chimic ă și care provoac ă
senzații identice sau asem ănătoare (ex., alamina d și l, acidul aminogliceric
d și l-β, fenoglicina d și l, nitroanizolii o, m și p, toate determinând o
senzație de dulce); b) substanț e înrudite dup ă structura chimic ă, dar care
provoacă senzații diferite (ex., aminoacizii – unii dau senza ția de dulce, al ții
nu excită receptorii); c) substan țe diferite dup ă structura chimic ă, dar care
provoacă senzaț ii asemănătoare (ex., o serie de alcaloizi – chinina,
stricnina, mulț i acizi și săruri anorganice).
R.W. Moncrieff (1946) a reu șit să alcătuiască un tablou cuprinz ător
al acestor rela ții, din care select ăm pe cele mai relevante:
• Acizilor și sărurilor acide le este caracteristic gustul acru. Apari ția
senzațiilor corespunz ătoare se pune pe seama ionilor liberi de hidrogen din
soluții;
• Nu toți acizii posed ă gust acru. Gustul acru este uneori mascat de o
nuanță de dulce sau amar (acidul picric este amar, acidul salicilic este
dulce);
• Anionii, cationii, complexele de ioni și moleculele de s ăruri
nedisociate influen țează asupra calităț ii senzațiilor gustative;
• Sărurile cu greutate molecular ă mică și mijlocie au gust s ărat.
Sărurile elementelor cu o greutate molecular ă mare (ex., s ărurile de iod)
sunt amare. Cationii și anionii grei posed ă cu precădere gust amar. Dac ă
unul din ioni este uș or iar altul greu, gustul substanț ei poate fi diferit;
• Sărurile de beril și câteva s ăruri de plumb provoac ă senzaț ii de
dulce. Să rurile altor metale grele (ex., cel e de mercur) au un timbru gustativ
metalic. Sărurile de magneziu și amoniu sunt amare;
• Unele substan țe au gust ambivalent. De exemplu, p-clorzaharina
este dulce și amară , iar gama 5 – acidul piridindicarbonic este dulce, amar
și acru;
• În seriile homoloage ascendente gustul combinaț iilor se modific ă
de la dul-ce la amar;
• Ramificarea lan țurilor mic șorează gustul dulce și accentueaz ă
gustul amar;

266• Eterurile cu miros de fructe (etilbutiratul) ș i eterurile acizilor
anorganici au de obicei gust dulce. Eterurile acizilor aromatici, cele ale
acizilor sulfatici, precum ș i lactonele și metonele au gust amar;
• Radicalii organici liberi au gust amar (în special radicalii aminici și
cei alcaloizi);
• Sulful confer ă combinațiilor alifatice gust amar (mercaptanele,
sulfidele, disulfidele, tioamidele). Ac izii sulfatici pot avea atât gust amar,
cât și acru;
• Gustul dulce al zaharinei este determinat de anion. Acest gust
dispare dacă inelul sulfato-amidic se destram ă sau dacă hidrogenul imidului
este înlocuit;
• Mulți omologi posed ă gust asemă nător (formamida, acetamida,
proprioamida sunt amare);
• Adesea, izomerii au gust diferit. Leucina este dulce, izoleucina –
amăruie.
Dinamica sensibilit ății gustative. a) Pragurile absolute . Diver-
sitatea substan țelor-stimul face ca sensibilitatea gustativ ă să nu poată fi
caracterizat ă printr-o valoare unic ă a pragului absolut. Dimpotriv ă, pentru
fiecare grup ă de substanț e-stimul exist ă un prag absolut specific.
Pe de alt ă parte, valoarea pragului pentru o anumit ă grupă de
substanțe-stimul depinde și de metoda de determinare. De exemplu, în
cazul stimul ării punctiforme (prin pic ături), pragul mediu pentru sarea de
bucătărie este de 0,19%, iar în cazul aplic ării metodei alegerii, când
subiecț ilor li se propune s ă compare apa simpl ă cu o soluț ie de sare, pragul
este mult mai mic – 0,08%.
Apoi, nivelul sensibilit ății gustative variaz ă în limite foarte mari în
funcție de particularit ățile individuale (psihofiziologice), de vârst ă și de sex.
Între un individ cu un nivel maxim al sensibilit ății gustative și unul cu un
nivel foarte sc ăzut (din na ștere) se întinde o plaj ă variațională de mii de
trepte, pe care se distribuie marea masă a subiecț ilor.
Devin explicabile astfel divergen țele între diver și autori în ceea ce
privește mediile valorilor pragurilor abso lute inferioare, determinate în
condiții de laborator.
Dăm
mai jos, cu titlu informativ, trei tablouri cu asemenea valori:
• Tabloul stabilit de Schreiber (1887):
• 0,1%, pentru solu ția de zahă r, la temperatura de 300C;

267• 0,05%, pentru soluț ia de sare de buc ătărie;
• 0,0025%, pentru solu ția de acid citric;
• 0,0001%, pentru soluț ia de chinin ă.
• Tabloul stabilit de Lazarev (1935):
• 2,80%, pentru zahă r;
• 0,50%, pentru sarea de buc ătărie;
• 0,12%, pentru acidul clorhidric;
• 0,0002%, pentru chinin ă.
După cum se poate observa, diferen țele între datele oferite de cei doi
autori sunt mai mult decât semnificative nu numai din punct de vedere psihofiziologic, ci și statistic.
• Tabloul lui Skramlik (1948) a adus corec ții serioase datelor
existente în literatura de specia litate la acel moment, el indicând
următoarele valori:
• 0,135%, pentru glucoz ă; 0,00005, pentru zaharin ă;
• 0,005%, pentru sarea de buc ătărie;
• 0,00026%, pentru acidul clorhidric; • 0,000035%, pentru chinină .
Datele de mai sus arat ă cât se poate de clar dificultatea determin ării
cu precizie, f ără echivoc, a unor valori medii-etalon ale pragurilor absolute
inferioare în sfera sensibilit ății gustative.
În determinarea pragurilor pentru diferitele grupe de substan țe sipide,
trebuie să ținem seama de nivelul diferit al sensibilit ății receptorilor de pe
suprafața mucoasei linguale: zona de la baza limbii prezint ă nivelul cel mai
ridicat pentru substan țele amare, zona de la vârful limbii este maximal
sensibilă la acțiunea substan țelor dulci și sărate, iar zonele laterale și
med
iană sunt cel mai sensibile la ac țiunea substan țelor cu gust acru.
b) Pragurile diferen țiale. Determinarea capacit ății de evaluare a
diferențelor cantitative (de intensitate) între senza țiile gustative este și mai
dificilă decât determinarea intensit ății lor minimale. Experimental, este
foarte greu s ă acționăm simultan cu dou ă soluții cu concentra ție diferită sau
de natură diferită . Desigur, s-ar putea administra două picături de solu ție-
stimul pe dou ă porțiuni distincte ale limbii, dar procedeul r ămâne slab
eficient, datorit ă diferențelor de sensibilitate între zone al ăturate sau
simetrice.
Singura metod ă mai sigur ă rămâne cea a stimul ării succesive.
Problema care se ridică aici este g ăsirea pentru fiecare subiect în parte a

268intervalelor optime la care s ă se succead ă stimulii supu și evaluării
comparative. Analizatorul gustativ se caracterizeaz ă în general printr-o
mare iner ție funcțională , excitația prelungindu-se destul de mult dup ă
încetarea acț iunii substan ței-stimul.
Pentru o aproximare cât de cât corect ă a valorii pragurilor
diferențiale, este necesar ca stimul ările următoare să fie administrate dup ă
ștergerea urmei stimul ărilor anterioare.
În pofida dificult ăților menționate, cercet ările efectuate până în
prezent permit, totu și, să ne formăm o părere relativ adecvat ă despre
dinamica sensibilit ății gustative.
O primă relație având caracter de generalitate rezid ă în aceea că , o
dată cu trecerea de la solu ții slab concentrate la soluț ii mai concentrate,
pragurile diferen țiale scad. Ele ating valorile cele mai sc ăzute în registrul
concentrațiilor medii. În raport cu concentra țiile foarte ridicate, pragurile
diferențiale cresc, sensib ilitatea scade (Lewis, 1948; Beebe-Center ș i
Waddel, 1948; McLead, 1950).
Această dinamică are ș i importante implica ții practice în dozarea
corespunz ătoare a concentraț iei substan țelor sipide, pentru a asigura
producerea unor senza ții gustative agreabile, cu nuan ță afectivă plăcută. S-a
stabilit, de pildă , că pentru a determina senza ții gustative nu numai
puternice, dar și agreabile, concentra țiile nu trebuie s ă depășească : 20%
pentru zah ăr, 10% pentru sarea de buc ătărie, 0,2% pentru acidul clorhidric
și 0,1% pentru chinină .
O a doua rela ție cu valoare general ă ce s-a impus pe baza cercet ărilor
de până acum constă în aceea că dinamica cre șterii sau descre șterii
pragurilor diferen țiale depinde de ordinea în care se administreaz ă soluțiile-
stimul (având concentra ții diferite) și de mărimea intervalelor dintre
stimulări. Cele dou ă soluții-stimul supuse compar ării se pot da în
concentrație crescând ă sau descrescând ă. Dacă cea de a doua solu ție este
mai concentrat ă decât prima, pragul diferen țial este mai mic decât în cazul
prezentă rii în ordinea invers ă a soluțiilor (Milner, 1970).
Adaptarea . Simțul gustativ face parte din categoria celor rapid și
puternic adaptabile. La foarte scurt timp de la declan șarea acțiunii
substanței-stimul nivelul sensibilit ății față de aceasta începe deja să scadă în
ritm accelerat. În func ție de intensitatea ș i durata acț iunii substan ței sipide
folosite, sc ăderea sensibilit ății gustative ca efect al procesului adaptă rii

269poate fi parțială sau totală (Krakauer și Dallenbach, 1937; Bronstein,
1950).
Folosind metoda gustometric ă, adaptarea se poate stabili, selectiv,
pentru diferite por țiuni ale suprafe ței receptoare sau pentru întreaga
suprafață.
Cercetările întreprinse au condus la formularea a trei caracteristici
principale:
a) Adaptarea sensibilităț ii gustative este propor țională cu intensitatea
stimulului; forma curbei adaptă rii nu este întotdeauna aceea și;
b) Viteza procesului adapt ării este diferit ă pentru cele patru
submodalit ăți de bază: dulce, sărat, acru și amar. Cel mai rapid adaptarea se
produce în sfera submodalit ăților dulce și sărat;
c) Efectul adapt ării gustative nu se generalizeaz ă sau se generalizeaz ă
foarte slab. Sensibilitatea scade numai în raport cu substan ța-stimul de
bază, menț inându-se la nivelul ini țial sau chiar crescând pentru substan țele
din celelalte categorii. Selectivitatea adapt ării se manifestă și în interiorul
aceleiași submodalit ăți gustative, cu excep ția celei pentru acru.
Mecanismul adapt ării gustative, de și include și o verigă centrală
(corticală), în cea mai mare parte constă în procesele biochimice care au loc
la periferie, în receptori. Potrivit i potezei for mulate de Backman, adaptarea
se produce datorit ă egalizării concentra ției substan ței-stimul din interiorul
celulei senzitive ș i din mediul lichid care o înconjoar ă. Această egalizare
întrerupe procesul difuziei și, implicit, adaptarea gustativ ă de inhibi ția
locală care se dezvolt ă pe baza suma ției excitației și scăderii capacit ății
discriminative a verigii receptoare sau a analizatorului în ansamblu.
Restabilirea sensibilit ății după adaptare se produce foarte rapid:
prima se restabile ște sensibilitatea pentru s ărat (după 14-16 sec.), iar ultima
sensibilitatea pentru amar (dup ă 47-50 sec.).
Sensibilizarea . Și în cadrul analizatorului gustativ se manifest ă pe
scară largă interacțiunea proceselor excitatorii, pe seama că reia se
realizează sensibilizarea.
Aceasta const ă în creșterea sensibilit ății unor zone receptoare ca
urmare a stimul ării cu anumite intensit ăți a altor zone apropiate în interiorul
aceleiași submodalităț i. Zonele sensibilizate vor recep ționa (reacț iona)
substanța-stimul în concentra ții mai mici decât atunci când ele sunt
stimulate f ără excitarea anterioar ă a zonelor învecinate.

270Contrastul . Fenomenul de contrast es te deosebit de pregnant și activ
în sfera sensibilit ății gustative, datorită raporturilor „antagonice” dintre cele
patru gusturi de baz ă.
Dacă acționăm asupra unei jum ătăți a limbii cu o substan ță amară (o
soluție de chinină , de pildă ), apare alternan ța senzațiilor gustative amar-
acru, asem ănător cu lupta câmpurilor vizuale.
Allen și Weinberg (1940) au demonstrat c ă badijonarea jum ătății
stângi a limbii cu 1,5% solu ție de acid acetic face ca sensibilitatea jum ătății
drepte să crească în raport cu toate celelalte substan țe sipide.
Intensitatea contrastului gustativ depinde de diferen ța de concentraț ie
dintre cele dou ă substanțe – inductoare și indusă. Contrastul cel mai
puternic apare atunci când substan țele-stimul se aleg din registrul
concentrațiilor medii, iar concentra ția substan ței inductoare este mai
puternică decât cea a substan ței induse.
Alte modific ări ale sensibilităț ii gustative . Ca și sensibilitatea
olfactivă , cea gustativ ă este influenț ată și-și modifică nivelul său inițial și în
funcție de o serie de factori obiectivi și subiectivi.
Dintre factorii obiectivi, pe primul loc trebuie s ă punem temperatura
mediului înconjură tor și a substan ței-stimul. Krol-Lifschitz (1933) a stabilit
că temperatura mediului ambiant influen țează starea func țională a
analizatorului gustativ. Cre șterea acestei temperaturi dincolo de o anumit ă
limită (300C) determin ă scăderea sensibilităț ii pentru s ărat, acru și amar.
Dacă temperatura ridicat ă se menține mai mult timp, sc ăderea sensibilit ății
se cronicizeaz ă. Temperatura substanț elor-stimul are o influență și mai
puternică asupra sensibilit ății gustative. Astfel, potrivit datelor
experimentale, influenț a temperaturii asupra senza țiilor specifice are efecte
diferite în sfera celor patru gusturi de baz ă. Sensibilitatea fa ță de anumite
substanțe dulci poate cre ște o dată cu creș terea temperaturii acestora, dar
începe să scadă de îndată ce temperatura dep ășește limita de 370C. La 500C
senzația de dulce dispare cu totul Pentru s ărat, temperatura optim ă este mai
joasă (180C), iar substan țele amare dau efect maxim la temperatura de
aproximativ 100C. La 00C, toate senza țiile gustative sl ăbesc considerabil
sau dispar cu totul. Rezult ă, așadar, că există o temperatur ă optimă, la care
efectul subiectiv al acț iunii substan țelor sipide este maxim, dup ă cum exist ă
și temperaturi extreme (00C și 500C) la care gustul oric ărei substan țe tinde
să se atenueze sau se anuleaz ă complet. (Hahn și Günther, 1932).

271Un alt factor obiectiv care poate influen ța starea sensibilit ății
gustative este lumina . Menținerea subiectului timp îndelungat (20-24 ore)
în întuneric va duce la sc ăderea sensibilit ății gustative; lumina diurnă
optimă (când este soare) determin ă o ușoară scădere a pragurilor absolute și
diferențiale respectiv, cre șterea sensibilit ății (Fadeeva, 1946; Bronstein,
1950).
Dintre factorii subiectivi, influen ța cea mai puternic ă asupra
dinamicii sensibilit ății gustative o exercit ă intensitatea trebuin ței alimentare
a subiectului și ierarhia preferinț elor sale pentru diferite substanț e
alimentare.
Inițial, apariț ia senzației de foame determin ă o creștere general ă a
acuității gustative. Dac ă trebuința alimentar ă nu este satisf ăcută, o dată cu
slăbirea senza ției de foame se produce o modificare divergent ă în sfera
sensibilităț ii gustative: scade sensibilitatea pentru dulce și sărat și crește
sensibilitatea pentru amar (se instalează o senzație de fond am ăruie) . S-a
constatat o cre ștere a sensibilit ății față de alimentele de care organismul are
nevoie mai mare sau fa ță de care subiectul și-a format un set pozitiv.
Dimpotrivă , ingerarea unor substan țe de care organismul este saturat sau în
raport cu care subiectul are un set negativ par nepl ăcute, respingă toare,
producând sc ăderea nivelului ini țial al sensibilit ății.
Alt factor psihofiziologic cu influen ță notabilă asupra sensibilit ății
gustative îl constituie modific ările care au loc în compozi ția chimică a
sângelui și în alte medii lichide ale organismului. Astfel, Hartridge (1945) a
stabilit că injectarea intravenoasă a unor narcotice, dup ă o anumită perioadă
de latență, provoac ă o sensibilizare gustativ ă generală . Reducerea
procentului diferitelor substan țe din organism (de pild ă, a clorurii de sodiu)
determină scăderea pragurilor senzoriale în raport cu ele. S-a putut
demonstra experimental (Mayer-Gross și Walker, 1946) c ă hipoglicemia
cauzată de injectarea unei doze de insulin ă determină o scădere
semnificativă a sensibilit ății pentru zah ăr. În stare de hipoglicemie, subiec ții
preferă soluția
de zaharoză în concentra ție de 30%, în timp ce în stare
normală, ei o resping, p ărându-li-se excesiv de dulce.
„Învățarea” este un al treilea factor subiectiv ce poate influen ța
dinamica sensibilit ății gustative.
Spunem adesea c ă sensibilitatea gustativă este puternic modelat ă de
activitatea profesional ă. Observa țiile arată că cei ce lucreaz ă în diferite
sectoare ale industriei alimentare și gastronomiei (a șa-numiții degustă tori)

272posedă o sensibilitate gustativă incomparabil mai fină și mai diferenț iată
decât restul persoanelor. Experien ța și cultura culinară constituite istorice ște
modelează structural și calitativ sensibilitatea gustativ ă, determinând
pattern- uri sensorio-afective cu un înalt grad de specificitate, care difer ă de
la o comunitate istoric ă la alta, de la o zon ă geografic ă la alta. Aceasta î și
găsește expresia în diversitatea combinaț iilor celor patru gusturi de baz ă, în
structura meniurilor și ingredien ților alimentari. Se constat ă adesea că o
anumită formulă gastronomic ă apreciată și preferată gustativ de o anumit ă
comunitate sau într-o anumit ă zonă geografic ă să fie subestimat ă sau
respinsă de o altă comunitate sau într-o alt ă zonă geografic ă. Așadar, prin
formarea și structurarea preferin țelor și gusturilor alimentare, sensibilitatea
gustativă primară este supus ă unei puternice influen țe socio-culturale, iar
senzațiile specifice sunt conectate la dinamica trebuin țelor alimentare și
corelate direct cu senza țiile organice de foame și sete.
În sfârșit, trebuie s ă arătăm că nivelul sensibilit ății gustat ive generale
înregistreaz ă modificări importante provocate de diferite maladii ale
organismului. Potrivit datelor clinice, influen ța cea mai puternic ă o exercită
procesele tuberculoase. Astfel, T.B.C.-ul pulmonar, al c ăilor respiratorii
superioare și al limbii duce în toate cazurile, f ără excepții, la tulburarea
sensibilității gustative: în fazele incipiente ale bolii se produce o cre ștere,
apoi au loc alter ări de diferite tipuri, dup ă care curba coboar ă considerabil.
Diabetul provoac ă scăderea sensibilit ății pentru dulce; procesele
infecțioase (ex., st ările gripale) altereaz ă în mod global calit ățile senzațiilor.
Se tinde la ștergerea grani țelor dintre gusturile de baz ă, toate mânc ărurile au
același gust – s ălciu – le șiatic); o serie de afec țiuni ale creierului
(traumatisme, tumori, focare epileptice, paralizie progresiv ă, isterie,
neuroastenie) provoac ă scăderea sensibilit ății gustative sau duc la apari ția
în sfera ei a unor fenomene paradoxale (Bronstein, 1950; Stevens, 1951;
Milner, 1970; Arseni, Golu, D ănăilă, 1983). Se poate afirma, a șadar, că
dinam
ica sensibilităț ii gustative devine un barometru fidel al st ării
funcționale generale a organismului, o component ă important ă în
mecanismele homeostaziei psihofiziologice.
Calitățile senzațiilor gustative . Ca reflectare subiectiv ă a însușirilor
substanțelor chimice, senza țiile gustative pun în eviden ță calități specifice,
cele mai importante fiind: a) modalitatea ; b) intensitatea ; c) durata ; d)
semnul trăirii însoțitoare .

273a. Modalitatea o definim ca acea calitate prin care o senza ție
gustativă de bază se deosebe ște de celelalte. Se disting astfel patru
modalități principale de senza ții gustative: de dulce , de sărat, de acru și de
amar . Pentru fiecare din cele patru modalit ăți s-a identificat substan ța-
stimul a cărei acțiune le determin ă în formă „pură”. Astfel senza ția „pură”
de dulce are ca stimul specific zaharina; senza ția de sărat – clorura de sodiu,
senzația de acru – acidul clorhidric, iar senza ția de amar – chinina.
Din interac țiunea și amestecul celor patru senza ții modale „pure”
rezultă o gamă întinsă de senzații gustative complexe intermediare, în care
raporturile dintre dulce, s ărat, acru și amar pot varia în limite valorice foarte
întinse.
b. Intensitatea este efectul subiectiv al gradului de concentra ție a
substanței-stimul. Între anumite limite, senza ția gustativ ă se supune acț iunii
legii forței și acțiunii legilor psihofiziologice -–Weber-Fechner ș i Stevens.
Cu alte cuvinte, tă ria senzaț iei concord ă cu intensitatea ac țiunii
(concentra ției) stimulului, subiectul putând s ă aprecieze senza țiile sale
gustative în ordine cresc ătoare – de la slab la puternic – sau în ordine
descrescătoare – de la puternic la slab. În plan verbal, se exprim ă prin
referire la calitatea modală (modalitate); ex.: „foarte pu țin dulce”,
„dulceag”, „destul de dulce”, „dulce”, „prea dulce”, „foarte dulce”,
„excesiv de dulce”, „insuportabil de dulce” (la fel se procedeaz ă și în cazul
celorlalte modalit ăți).
c. Durata este calitatea senza ției gustative de a reflecta și evalua
durata acțiunii stimulului asupra receptorilor specifici. În comparaț ie cu
senzațiile de alte modalit ăți – ex., auditive, tactile –, senza țiile gustative au
un grad de precizie mai sc ăzut în aprecierea duratei stimulului. Aceasta se
datorește inerției mai ridicate a analizatorului gustativ: pe de o parte, laten ța
răspunsului este relativ mare (în jur de 1 sec.), iar pe de alt ă parte, excita ția
continuă o perioadă de timp, de asemenea mai mare, dup ă încetarea ac țiunii
stimulului (efectul de urm ă prelungindu-se pân ă la 5-10 sec.).
Între durat ă și intensitate se stabile ște o interac țiune nonliniar ă:
concentrații slabe (subliminale) ajung s ă determine o senza ție identificabil ă
dacă acțiunea lor se men ține un timp mai îndelungat (fenomenul suma ției
temporale a excita ției); concentra ții relativ puternice dau senza ții a căror
intensitate tinde s ă scadă pe măsura prelungirii contactului lor cu zonele
receptoare (fenomenul adapt ării).

274d. Semnul tr ăirii însoțitoare exprimă proprietatea oric ărei senzații
gustative de a se asocia cu o tr ăire afectiv ă pozitivă (plăcut, agreabil) sau
negativă (neplă cut, dezagreabil, respingă tor). Aceasta este o calitate cu rol
adaptativ-reglator deosebit al senza țiilor gustative, ea asigurând selec ția
optimă a substan țelor alimentare și declanșarea reac țiilor vegetative
corespunz ătoare de acceptare sau respinge re. Prin intermediul acestor
calități, senzațiile gustative î și îndeplinesc cele dou ă funcții principale:
funcția de cunoa ștere, informa ția furnizat ă de ele făcând parte integrantă
din descrierea și clasificarea senzorial ă a obiectelor și substanțelor
nemijlocit perceptibile, și funcția de reglare, ele orientând și coordonând
comportamentul alimentar.
Mecanismul neurofiziologic al senza țiilor gustative. Din punct de
vedere neurofiziologic, senza țiile gustative trebuie în țelese ca rezultat al
activității unui analizator specializat (analizatorul gustativ) de procesare
informațională a însușirilor substan țelor chimice solubile, cu structur ă
moleculară diferită.
a. Veriga periferic ă (receptoare). Receptorii gustativi sunt
reprezenta ți de celule chemosensibile, grupate în a șa-numiții muguri
gustativi . Aceștia se află în epiteliul mucoasei limbii și a vălului palatin.
Într-un num ăr mult mai redus, ei se g ăsesc și la nivelul faringelui, epiglotei
și cartilagiilor aritenoide ale laringelui. Mugurii gustativi, la rândul lor, se
grupează câte 8-10 la un loc, formând papilele gustative . Se estimeaz ă
că veriga periferic ă a analizatorului gustativ al omului conț ine în jur de
2.000 de papile.
Papilele sunt de trei tipuri (dup ă formă): fungiforme , de dimensiuni
mai mari, care se localizeaz ă în porțiunile anterioare și laterale ale limbii;
filiforme , cu aspect conic sau piramidal, ordonate în șiruri paralele cu V-ul
lingual, care se situeaz ă pe por țiunea dorsal ă a vârfului limbii;
circumvualate , de form ă tronconic ă, aflate preponderent în regiunea
posterioară a limbii.
Celulele senzitive posed ă proprietatea absorb ției și difuziei, esen țială
pentru producerea excita ției. Substan țele sipide pot ac ționa asupra
terminațiilor nervoase în forma solu țiilor ionizate (cum este cazul solu țiilor
slabe de s ăruri și acizi) sau neionizate (cum este cazul solu țiilor de
substanțe organice – zah ărul). Un rol important în mecanismul periferic al
producerii excita ției revine factorilor auxiliari – salivei și mișcărilor limbii.
Saliva îndepline ște rolul de solvent în raport cu substanț ele solide, de

275diluant, în raport cu solu țiile prea concentrate, și de curățitor, spălând
mucoasa bucal ă de resturile substan ței care a acț ionat anterior, preg ătind
astfel aparatul receptor pentru ac țiunea unui nou stimul. Glandele salivare
influențează asupra nivelului și dinamicii sensibilit ății gustative prin
modificarea debitului și compozi ției salivei, în corcondan ță cu
transformările și procesele neurovegetative din mediul intern al
organismului. Stimulii algici, șocurile sau stă rile emoționale puternice – de
frică, de furie etc. – frâ-nează sau opresc cu totul secre ția salivei.
Mișcările limbii imprim ă recepției periferice un caracter activ,
contribuind la reducerea timpului de producere a excita ției și la creșterea
capacității de diferen țiere a substan țelor. Excita ția ia naștere pe măsură ce
moleculele sunt captate ș i absorbite de celulele senzitive. O dată generat,
influxul nervos specific (codul periferic) este transmis termina țiilor
nervoase din apropiere. O fibr ă nervoasă colecteaz ă excitația de la mai
multe celule senzitive și poate reac ționa la excitan ți cu proprietăț i diferite
(Pfaffmann, 1941, 1959). Potenț ialele bioelectrice generate în interiorul
fibrei nervoase reflect ă prin amplitudine, form ă și periodicitate natura și
concentrația soluțiilor-stimul (Beidler, 1961).
b. Veriga intermediar ă (subcorticală ). Aceasta este alcă tuită din
căi de conducere ascendente ș i centri nervoș i.
Excitația de la nivelul celulelor senzitive este preluat ă de fibrele
nervilor senzitivi. Unele din aceste fibre p ătrund chiar în interiorul
papilelor, ramificându-se la suprafa ța receptorilor; altele se termin ă la
nivelul țesutului care înconjoară receptorii. Fibrele aferente ale
analizatorului gustativ intr ă în componen ța câtorva nervi cranieni, dup ă
cum urmeaz ă: cele care culeg excita ția din por țiunea anterioară a limbii
intră în componen ța nervului lingual (ramur ă a trigemenului), nerv mixt,
care pe lâng ă semnale gustative conduce, de asemenea, semnale tactile,
termice și algice; fibrele care recolteaz ă semnalele din zona posterioar ă a
limbii intr ă în componen ța nervului glosofaringian; fibrele care colecteaz ă
semnalele din por țiunea faringelui ș i cartilagiilor aritenoide merg în
componen ța nervului vag.
Spre deosebire de cazul c ăilor optice și auditive, rezec ția nervilor
gustativi nu provoac ă întotdeauna abolirea sensibilit ății la om; dispari ția
sensibilităț ii are loc numai de acea parte a limbii care este enervată de fibra
secționată.

276În unele situa ții, nici nu se produce pierderea sensibilit ății, ci
pervertirea ei (Bronstein, 1950; Milner, 1970). La papilele gustative ajung
și terminații fine aparț inând lanț ului simpatic, care îndeplinesc o important ă
funcție trofică.
Centrii nervo și se situeaz ă la nivelul etajelor subcorticale: bulbul
rahidian (nucleul solitar) și talamusul (nucleul arcuat, unde se afl ă cel de al
treilea neuron). Ace știa realizeaz ă o analiză a parametrilor cantitativi ai
excitației specifice, favorizând producerea unor r ăspunsuri reflexe
neurovegetative (înghiț ire, mastica ție).
c. Veriga central ă. Ca ș i în cazul mirosului, localizarea cortical ă a
funcției gustative nu este suficient de cert ă. Pe baza analizei datelor clinice
asupra leziunilor localizate în diferitele zone ale creierului, precum și în
lumina cercet ărilor electrofiziologice, s-a formulat ipoteza potrivit c ăreia
reprezentan ța corticală a analizatorului gustativ s-ar afla în lobul frontal, în
regiunea de deasupra scizurii lui Sylvius (aria 43 Brodmann), cam în
același loc unde se g ăsesc centrii senzoriali și motori ai limbii, musculaturii
masticatorii ș i actului degluti ției (fig. 17).
Veriga cortical ă realizeaz ă transformarea excita ției ca fenomen
fiziologic în proces psihic conș tient.
A.6.
Senzațiile vestibulare (de echilibru)
Acțiunea permanent ă a forței gravita ționale a impus necesitatea
pentru organismele animale a dezvolt ării unor mecanisme de stabilire ș i
menținere a unui centru de greutate și, respectiv, a unui echilibru static și
dinamic al corpului, în ansamblu, al di feritelor segmente, unele în raport cu
altele. Pe această bază obiectivă, se va diferenț ia și specializa sensibilitatea
vestibulară.
Cu toate c ă unii autori (Wendt, 1951) contest ă desprinderea și
tratarea acesteia ca modalitate senzorial ă distinctă, opinia generală este
favorabilă ipotezei autonomiei relative a ei, întrucât dispune de zone
receptoare, de c ăi distincte de conducere și de zone neuronale centrale de
procesare a semnalelor și căi eferente de comand ă.

277

Fig. 17. Analizatorul gustativ

278Particularit ățile sensibilit ății vestibulare . Aceasta trebuie
considerat ă o formă specifică de reglare a pozi țiilor și traiectoriilor
comportamentului locomotor în câmpul gravita țional. Dup ă criteriul de
conștientizare, informa ția vestibular ă se situează la un nivel mai sc ăzut
decât informa ția furnizat ă de exteroceptori. Mai mult decât atât,
semnalizarea care se realizeaz ă în condițiile echilibrului statochinetic al
corpului se integreaz ă la nivel subconș tient. Din punct de vedere semantic,
semnalele vestibulare au un caracter unidimensional, ele neducând la
constituirea unor imagini senzoriale comp lexe. Ca urmare, în studierea la
om a acestei forme de sensibilitate, este considerabil redus ă folosirea
răspunsurilor verbale. Indicatorii cei mai relevan ți rămân, în acest caz,
înregistră rile electrofiziologice, cinematice și datele suplimentare oferite de
clinica de neurologie și neurochirurgie.
Ca modalităț i de stimulare a receptorilor pot fi considerate miș cările
de poziție, de relație și rectilinii (în plan orizontal: înainte-înapoi sau în plan
vertical: sus-jos). Dacă este să vorbim de pragurile absolute ș i diferențiale,
atunci acestea se pot defini ca abateri minime ale corpului de la pozi ția
inițială de echilibru, care se con știentizează de către subiect sau care
provoacă activarea reflex ă a mecanismelor efectorii de redresare. Ca atare,
aceste praguri se pot exprima fie ca rație minimă a acceler ării, necesară
pentru a provoca o reac ție, fie ca vitez ă minimă a mișcării care provoac ă o
reacție la fiecare ra ție de accelerare (Greenfield, 1972).
Semnalizarea vestibulară stă la baza unui complex sistem de reflexe
ortostatice și de redresare (labirintice, cervicale, corporale, oculare), prin
care se asigur ă poziț ia de echilibru și se previn poziț iile incomode, de
disconfort postural sau kinetic. Ea men ține permanent sub control aparatul
oculomotor, capul, trunchiul, membrele și repartiția tonusului muscular.
Mișcările globilor oculari și ale capului determinate de stimularea
vestibulară au un rol important nu numai în asigurarea echilibrului, ci și în
percepția vizuală. Când capul se „rote ște” dintr-o parte în alta sau când se
înclină pe spate, datorită compensaț iei optice, obiectul percep ției continu ă
să rămână fixat în centrul câmpului vizual. Mi șcările globilor oculari sunt
de două tipuri: compensatorii de coordonare , care se produc ca r ăspuns la
întoarcerea capului într-o parte sau în alta, și sacadate , care apar ca r ăspuns
la deplasarea punctului de fixare în alt obiect, efectuându-se simultan cu
mișcările capului în direc ția obiectului ce urmeaz ă a fi fixat. Ochii
„mișcându-se” mai repede, ating punctul de fixare înaintea capului; dar

279până se desăvârșește mișcarea capului ei r ămân fixați asupra obiectului,
datorită mișcărilor compensatorii de coordonare (Mowre, 1932). Ambele
tipuri de mi șcări se produc ș i atunci când pleoapele sunt închise (Wendt,
1936). Este evident c ă, în acest caz, semnalele vestibulare îndeplinesc rolul
reglator principal. Mi șcările oculare se produc și sub acțiunea unor excitan ți
nespecifici asupra aparatului vestibular (introducerea de ap ă rece sau caldă
în conductul auditiv, lovirea urechii, administrarea de curent electric).
Semnalele vestibulare joac ă un rol esen țial în reglarea tonusului
muscular: învârtirea în pozi ție vertical ă fixă provoacă la oprire mi șcarea
compensatorie a capului; mi șcarea liniar ă provoacă reacția de susținere din
partea membrelor și a mușchilor trunchiului. Magnus Klein și Bord (1937)
au descris a șa-numita reacție vestibular ă a locului : dacă lăsăm o pisică în
jos, brusc, ea î și desface automat labele și-și scoate ghearele; dac ă o ridicăm
în sus, își îndoaie u șor labele.
Aceeaș i reacție a fost studiat ă și la om de c ătre Fischer (1942), cu
ajutorul unei ma șini speciale de ridicat; în timpul ridic ării apare reac ția de
îndoire (ușoară) a genunchilor, iar în timpul coborârii se produce reac ția de
întindere rigid ă a picioarelor. (De altfel, acest fenomen îl putem sesiza
singuri, în lift: la pornirea liftului în sus, se produce reac ția de îndoire a
genunchilor; pornirea liftului în jos determin ă reacț ia de extensie a
membrelor inferioare).
Reflexele labirintice se produc la o devia ție de 25-300 d e la pozi ția
normală a corpului ș i devin maxime când devia ția atinge 900 (Fulton,
1950).
Sensibilitatea vestibular ă prezintă și ea deosebiri interindividuale
apreciabile. Acestea se determin ă după rezistența la „ș ocul” deviaț iilor
bruște și de lungă durată de la pozi ția normală de echilibru. Unele persoane
dovedesc o foarte bun ă rezistență vestibular ă, suportând bine, f ără dereglări
funcționale, atât mi șcările de rotire, cât și pe cele liniare; altele, dimpotriv ă,
au o rezisten ță atât de scă zută încât cele mai mici devia ții de la pozi ția
normală le cauzeaz ă dereglări neurovegetative serioase. Din punct de
vedere psihofiziologic, optim este un nivel mediu al sensibilit ății
vestibulare; un nivel foarte ridicat predispune la st ări de disconfort (ame țeli,
senzații de greață); un nivel foarte sc ăzut predispune la deregl ări frecvente
ale echilibrului ortostatic și locomotor al organismului (cazul st ării de
ebrietate și de leziuni ale centrilor nervo și vestibulari).

280Ca și celelalte modalit ăți, sensibilitatea vestibular ă se subordoneaz ă
legii exerci țiului: prin exerci țiu treptat și îndelungat, intensitatea
impulsurilor vestibulare poate fi modelat ă și adusă între limitele toleran ței
funcționale (ele încetând s ă mai antreneze reac ții neurovegetative
dezagreabile); leg ăturile condi ționate care se stabilesc între centrii corticali
și cei vestibulari din trunchiul cerebral ac ționează ca un fel de barieră de tip
homeostatic, blocând efectele vegetative perturbatoare care înso țeau inițial
stimularea receptorilor vestibulari.
Structura și funcționarea analizatorului vestibular. a. Veriga
periferică. Zo-nele receptoare se află în canalele semicirculare (în crestele
ampulare), în utriculă și saculă (toate componente ale aparatului vestibular
din urechea intern ă). Celulele senzitive (recepto are) existente în aceste
formațiuni sunt stimulate (excitate) de c ătre mișcările active sau pasive ale
capului. Aceste stimul ări de natur ă mecanică sunt transformate în influx
nervos specific, ale c ărui caracteristici de amplitudine, frecven ță și
periodicitate devin semnale ce informeaz ă centrii nervo și despre poziț ia
noastră ortostatic ă și statochinetic ă. În crestele auditive, otolitele , sub
acțiunea gravita ției, exercit ă în permanen ță o presiune asupra cililor
celulelor senzoriale. Schimbarea pozi ției capului sau și a capului și a
corpului în acela și timp determin ă schimbarea poziț iei otolitelor, care intr ă
astfel în atingere cu cilii celulelor receptoare, excitându-le.
Același fenomen are loc și în crestele auditive, numai c ă excitarea
receptorilor o va produce mi șcarea într-un sens sau altul a endolimfei.
Există o specializare în semnalizarea celor dou ă planuri ale mi șcării capului
și corpului – orizontal și vertical.
Astfel, mi șcarea capului sau, simultan, a capului și corpului în plan
orizontal este semnalizat ă de receptorii din partea auditiv ă din utricul ă, iar
mișcarea în linie vertical ă este semnalizat ă de receptorii din partea auditiv ă
din saculă; mișcările circulare și de rotire a capului sau corpului sunt
indicate de receptorii din crestele ampulare (ale canalelor semicirculare).
b.Veriga intermediar ă. Calea nervoas ă de transmisie a excita ției
începe la nivelul zonelor labirintice, în care se g ăsesc celulele senzitive,
alcătuite din dendritele neuronilor ganglionilor scarpa . Axonii acestor
neuroni (protoneuroni) formeaz ă nervul vestibular, care p ărăsește urechea
internă prin canalul auditiv intern, al ături de nervul acustic, ș i pătrunde în
bulbul rahidian (fig. 18).

281

Fig. 18. Aparatul vestibular

La acest nivel, fibrele sale se împart în dou ă romburi: ramura
ascendent ă și ramura descendentă .
Fibrele ramurii ascendente se termin ă în nucleii vestibulari din punte
(n.Deiters, n.Schwalbe, n.Bechterev) și în nucleul vestibular bulbar , unde
se află neuronii de ordinul al doilea (deuteroneuronii). De la ace ști nuclei,
fibrele sensibilit ății vestibulare iau direc ții diferite:
• spre cerebel (vestibulocerebeloase), unde se termin ă în nucleul
fastigial. De aici pornesc în sens invers fibre cerebelovestibulare,
conducând comenzi de la cerebel la nucleii vestibulari (circuit feed-back
vestibulo-cerebelo-vestibular, prin care se asigur ă coordonarea reflexelor
vestibulare de echilibru);
• spre măduva spină rii – fasciculul vestibulospinal, care conduce
comenzile reglatorii ale nucleilor vestibulari c ătre centrii motori spinali din
coloanele anterioare , creându-se astfel calea reflex ă pentru efectuarea
automată a mișcărilor corpului, necesare restabilirii și menținerii
echilibrului;

282• spre fasciculul longitudinal medial , terminându-se în nucleii motori
ai nervilor globilor oculari – nervul oculomotor comun (III), nervul trohlear
(IV), nervul oculomotor extern(VI) și nervul accesor (XI) și realizând
mișcările oculare de redresare și coordonare a privirii, în func ție de poziț ia
capului și trunchiului;
• spre scoar ța cerebral ă, unde se afl ă centrii integr ării superioare a
informației vestibulare și de realizare a senza țiilor corespunz ătoare.
Ramura descendent ă (calea eferent ă) intră în componen ța
fasciculului vestibulospinal și se termin ă în neuronii somatomotori din
segmentul cervical al m ăduvei.
Prin intermediul ei se realizeaz ă coordonarea reflex ă a mișcării
capului.
c) Veriga centrală a analizatorului vestibular se afl ă în scoarț a
cerebrală. Nu s-a reu șit încă să se identifice cu precizie zonele topografice
corespunz ătoare. Dată fiind structura mixt ă a informa ției implicate în
menținerea echilibrului – pe de o parte, informa ția vestibular ă propriu-zis ă,
pe de alta, informa ția proprioreceptiv-kinestezic ă –, trebuie s ă existe dou ă
zone corticale integratoare: una în lobul temporal și alta în lobul frontal , în
apropierea ariilor motorii 4 și 6. Este logic s ă presupunem c ă între cele
două zone se realizeaz ă o comunicare informa țională bilaterală , ele
constituindu-se ca verigi complementare ale unui mecanism unitar de realizare și menținere a echilibrului ortostatic și statokinetic al organismului
în câmpul gravita țional.
Informația procesat ă și integrată la nivelul acestor zone intr ă apoi, ca
o component ă esențială, în imaginea Eului fizic, contribuind la menț inerea
unității funcționale a schemei corporale.
Veriga cortical ă controleaz ă activitatea centrilor subcorticali ai
echilibrului și asigură reglajul voluntar-con știent al mi șcărilor de schimbare
a pozițiilor corpului în timpul activit ăților fizice.
B.
Senzațiile proprioceptiv-kinestezice
Desfășurarea normal ă a activităț ii în raport cu sarcinile și solicitările
externe reclam ă controlul ș i reglarea permanent ă atât a poziț iilor
membrelor și trunchiului, cât și a mișcărilor (obiectual-instrumentale), care
formează praxia. Informa ția necesar ă este furnizat ă în acest caz de
sensibilitatea proprioceptiv-kinestezic ă. Identificarea ei s-a fă cut mult mai
târziu decât a celorlalte modalităț i. Prima relatare despre existen ța celui de-

283al șaselea sim ț , simțul muscular, ne parvine de la Ch.Bell (1826). În 1885,
Bastian va afirma existen ța unei categorii speciale de senzaț ii implicate în
coordonarea mi șcărilor, introducând termenul de kinestezie ; câțiva ani mai
târziu, în 1894, Ch.Sherrington reu șește să demonstreze experimental
prezența fibrelor senzitive în componen ța nervilor motori și a unor
elemente receptoare la nivelul mu șchilor și tendoanelor, propunând pentru
denumirea lor termenul de proprioreceptori . Ulterior, I.P.Pavlov, extinzând
principiul semnaliz ării și al analizei/sintezei asupra activit ății întregii
scoarțe cerebrale, conchide asupra existen ței unui analizator special,
analizatorul motor , care integreaz ă semnalele declan șate de st ările
posturale și de miș cările corpului. Cercet ările efectuate pe baza metodei
condiționării au confirmat aceast ă concluzie, impunând definitiv
recunoașterea sensibilit ății și senzațiilor proprioceptiv-kinestezice.
Particularit ățile sensibilit ății și senzațiilor proprioceptiv-
kinestezice . Așa cum dovedesc datele experi mentale, sensibilitatea pro-
prioceptiv-kinestezic ă are un nivel relativ ridicat, valorile pragurilor
absolute și diferențiale fiind în general sc ăzute. Este suficient ă o mișcare
ușoară, o infimă modificare a unghiului unui segment la nivelul articula ției,
o presiune de numai 2-3 g pentru a declanș a procese active de excita ție
(Mattheus, 1931). Fire ște, nu toate articula țiile sunt la fel de sensibile la
mișcare. De exemplu, glezna piciorului este mult mai pu țin sensibilă decât
articulația umărului; articula ția șoldului este mai sensibil ă decât a um ărului,
iar articula ția principal ă a degetului mare de la picior este cea mai sensibil ă
dintre toate.
Spre deosebire de alte modalit ăți, sensibilitatea proprioceptiv-
kinestezică este greu adaptabil ă, senzația nemodificându-ș i intensitatea
oricât de mult s-ar prelungi ac țiunea stimulului.
Aceasta î și are cauza în necesitatea men ținerii permanente a
controlului central asupra tonusului muscular, a pozi țiilor segmentelor
corporale și a mișcărilor. Slă birea sau blocarea fie și temporar ă a
semnalelor proprioceptiv-kinestezice ar avea serioase consecin țe asupra
stabilității corpului în spa țiu și asupra unit ății Eului fizic (Cazurile de
pierdere subit ă a cunoștinței dovedesc acest lucru).
Finețea discriminatorie a sensibilit ății în raport cu pozi țiile și
mișcările corporale poate fi sporit ă prin exerciț iu și antrenament.

284Recepția proprioceptivă se află în stare func țională continuă, chiar în
timpul somnului profund, chiar dac ă semnalele emise nu se transform ă în
senzații; cea kinestezic ă se activeaz ă numai în timpul mi șcărilor.
În cadrul activit ății, între cele dou ă se stabilesc raporturi de
subordonare dinamic ă (alternativ ă). În sarcinile care presupun p ăstrarea
îndelungat ă a unei pozi ții fixe – verticale, orizontale, înclinate sau în șezut –
dominante devin semnalele proprioceptive (de la fusurile musculare); în
sarcinile care cer efectuarea unor mi șcări fine, bine coordonate și integrate,
dominantă devine semnalizarea kinestezic ă (de la receptorii tendoanelor și
articulațiilor).
Este posibil ă și o departajare simultană a dominan țelor între cele
două categorii de semnale: la nivelul grupelor de mu șchi care trebuie
menținuți într-o poziț ie fixă (statică) se emit cu prec ădere semnale
proprioceptive; în acela și timp, grupele musculare angajate în executarea
unor mișcări emit preponderent semnale kinestezice.
În reglarea nivelului sensibilit ății proprioceptiv-kinestezice un rol
im
portant revine reflexelor de „explorare” și „țintire-fixare” (Konorski,
1967). Reflexul de „explorare” este destinat g ăsirii unor poziț ii adecvate ale
corpului și membrelor în vederea efectu ării unor mi șcări obiectual-
instrumentale; reflexul de „ țintire”, care se declan șează prin activarea local ă
a motoneuronilor ce trimit impulsuri la mu șchi pregătește organismul
pentru efectuarea mi șcărilor adaptative specifice. De aceea, promptitudinea
și corectitudinea ră spunsurilor motorii în diferite situa ții constituie
indicatori ai capacit ății discriminative a analizatorului proprioceptiv-
kinestezic. Reglarea nivelului de sensib ilitate al receptorilor kinestezici se
realizează prin intermediul motoneuronilor ( γ); la rândul lor, ace știa se află
sub controlul forma țiunii reticulate a trunchiului cerebral (Granit, 1955).
Pentru evaluarea experimental ă a stării sensibilităț ii proprioceptiv-
kinestezice se folosesc procedee distincte.
Sensibilitatea proprioceptiv ă se testeaz ă prin procedeul pozi ționării și
mișcării pasive. Subiectul, ținând ochii închi și și având o stare de relaxare
neuromuscular ă cât mai bun ă, trebuie s ă lase în voia experimentatorului
diferite seg
mente ale corpului; experimentator ul le imprim ă mici devia ții de
la poziț ia iniț ială sau efectueaz ă cu ele mi șcări cu diferite traiectorii. Dup ă
fiecare asemenea procedur ă, subiectul trebuie s ă relateze cât mai exact
despre modific ările posturale produse. Promptitudinea și corectitudinea

285răspunsurilor se iau ca indicatori ai func ției discriminative a mecanismelor
proprioceptive.
În investigarea sensibilităț ii kinestezice se recurge în special la
metoda praxiei. Ea const ă în verificarea capacit ății subiectului de efectuare
a diferitelor tipuri de mi șcări (obiectuale, instrumentale, conven ționale etc.),
cu sau fără control vizual, pe baza unor comenzi și instructaje verbale date
de experimentator. Corectitudinea traiectoriei, a succesiunii secven țelor, a
amplitudii și formei se ia ca indicator al gradului de eficien ță și precizie a
semnalizării kinestezice (Luria, 1958, M.Golu, 1978).
Se dovede ște că relatările subiectului sunt mai exacte și mai complete
în cazul postúrilor și mișcărilor active decât în cel al postúrilor ș i mișcărilor
pasive. Se poate astfel presupune c ă pragul de con știentizare a celor dou ă
categorii de semnale – proprioceptive ș i kinestezice – este diferit: mai
ridicat pentru cele dintâi și mai scăzut pentru cele din urm ă. Aceasta
înseamnă că se acordă întotdeauna o aten ție mai mare varia țiilor postúrale
și traiectoriilor mi șcărilor, decât pozi țiilor statice, de repaus. Postúrile de
repaus confortabile genereaz ă semnale de intensitate slab ă, care incită mai
puțin atenția și ocupă un timp mai scurt câmpul con științei; dimpotrivă ,
variațiile frecvente ale pozi țiilor și stărilor postúrale incomode, nefire ști,
generează semnale de intensitate mai mare , care vor incita mai puternic
atenția și vor ocupa timp mai îndelungat în câmpul con științei.
Organizarea structural-func țională a analizatorului
proprioceptiv-kines-tezic . a. Veriga periferic ă. Astă zi este ferm stabilit
că există mai multe tipuri de receptori, distribui ți diferit în aparatul
osteomuscular. Se disting astfel: fusurile neuromusculare, localizate la
nivelul mu șchilor; corpusculii Golgi, repartizați în regiunea tendoanelor;
corpusculii Vater-Pacini – în articula ții și tendoane; terminațiile nervoase
libere – în muș chi, tendoane, articula ții, periost. Stimulii specifici care ne
relevă sensibilitatea proprioceptiv-kinestezic ă sunt de natur ă mecanică :
presiunea (ap ăsarea), extensia, r ăsucirea, contrac ția, lovirea etc. Apoi,
excitarea poate fi provocat ă de contactul cu obiectele din jur, de modific ări
în repartiț ia tonusului muscular între diferite grupe de mu șchi, de for ța
gravitației sau de simpla efectuare a mi șcărilor fă ră un scop anume.
b. Veriga intermediar ă. Primul neuron al verigii intermediare se
localizează în ganglionii spinali. Dendrite le acestui neuron se prelungesc
până la nivelul receptorilor, preluând excita ția; axonii p ătrund în por țiunea
posterioară a substan ței cenușii a măduvei. Acolo se afl ă cel de-al doilea

286neuron. Dup ă o procesare primară în centrii medulari, informa ția este
expediată mai departe, c ătre instanțele superioare. O parte a impulsurilor
generatoare ale senzaț iilor proprioceptive și kinestezice con știente se
transmite prin fasciculele Goll și Burdach la nucleii omonimi din bulb, de
unde fibrele alc ătuiesc lemniscul medial, care merge la talamus, în nucleul
lateral.
Impulsurile apar ținând așa-zisei sensibilit ăți proprioceptive profunde
(inconș tien-te) și care stau la baza regl ării tonusului muscular și a realizării
unor reflexe necondi ționate miostatice și de redresare sunt transmise prin
fasciculele spinocerebeloase – indirect, al lui Gowers, și direct, al lui
Flechsig – la centrii cerebelo și, care des ăvârșesc procesarea și integrarea
lor.
c. Veriga central ă. Reprezentan ța cortical ă a analizatorului se
situează în porțiunea superioar ă a circumvolu țiunii postcentrale din lobul
parietal. Zona respectivă comunică direct cu aria motorie (câmpul 4) din
circumvolu țiunea central ă ascendent ă, precum ș i cu ariile premotorii
(câmpurile 6 și 8) din lobul frontal. Se cons tituie astfel un sistem aferent-
eferent unitar, care asigur ă, pe de o parte, premisele psihofiziologice ale
comportamentului somatomotor, iar pe de alt ă parte, adecvarea schemelor
și actelor motrice la specificul situa țiilor externe și la conținutul sarcinilor
pe care le îndeplinim.
Analizatorul posed ă și conexiune invers ă, care permite folosirea
informației despre caracteristicile și rezultatul miș cărilor actuale pentru
corectarea sau optimizarea mi șcărilor urm ătoare. În componen ța
fasciculelor senzoriale asce ndente au fost identificate și fibre motorii
descendente, dup ă cum, în componenț a căilor piramidale, care pornesc din
ariile corticale motorii, au fost descoperite și fibre senzitive.
Renumitul neuropsiholog canadian W.Penfield a demonstrat c ă
stimularea direct ă a unor puncte din ariile corticale motorii ș i premotorii
determină apariț ia unor senza ții miotatice și mioarticulare, iar stimularea
unor puncte din circumvolu țiunea postcentral ă provoac ă răspunsuri
motorii.
Rezultă , așadar, că ceea ce se considera pân ă acum ca fiind structuri
cu rol func țional distinct, reprezint ă în realitate un mecanism mixt integrat
sensorio-motor .
Corelarea la nivel cortical a semnaliz ării proprioceptive și kinestezice
cu cea cutanat ă și vestibular ă constituie condi ția neurofiziologic ă

287fundamental ă a integră rii schemei corporale, a elabor ării modelului
informațional al Eului fizic, component ă indispensabil ă a conștiinței de
sine.
Calităț ile și importan ța senzațiilor proprioceptiv-kinestezice .
Senzațiile proprioceptiv-kinestezice posed ă aceleași calități (trăsături)
generale pe care le gă sim la orice senza ție: modalitate informa țională,
intensitate, durat ă și semnifica ție. Modalitatea informa țională rezidă în
specificitatea con ținutului informa țional. În cazul de fa ță, acesta este
constituit din semnale despre pozi ția actuală în spațiu a unui segment
particular anume sau a corpului în ansamblu, despre direc ția și rapiditatea
mișcărilor, despre configura ția și organizarea spa țio-temporal ă a reacț iilor
motorii secvenț iale într-o ac țiune obiectual-instrumentală unitară, orientată
finalist. Specificitatea con ținutului informa țional rezid ă și în aceea c ă, în
conștiința noastră , nu se confund ă nici o dat ă o poziț ie ortostatic ă
(posturală ) cu una dinamic ă (în mișcare).
Intensitatea reflect ă, pe de o parte, for ța sau brusche țea cu care se
produce devia ția segmentului corporal sau a corpului în întregul s ău de la
poziția iniț ială de echilibru, iar pe de altă parte, amplitudinea acestei
deviații; astfel, intensitatea liminal ă va corespunde celei mai slabe for țe și
celei mai mici amplitudini ale devia ției, care abia pot fi con știentizabile; la
rândul ei, intensitatea maxim ă va corespunde for ței celei mai puternice, la
pragul durerii, în care se produce devia ția, și celei mai mari amplitudini a
deviației care poate fi suportată în cadrul pozi ției date de echilibru. Durata
este apreciat ă în două ipostaze: a) ca timpul scurs între momentul
modificării poziț iei inițiale de echilibru și momentul revenirii la aceea și
poziție sau al gă sirii unei poziț ii convenabile, confortabile, care s ă ducă la
situarea semnalelor sub pragul conș tiinței și b) ca timp al unei singure
mișcări.
Trebuie men ționat în acest context c ă analizatorul proprioceptiv-
kinestezic ocup ă un loc preferen țial în mecanismul general al percep ției
timpului. Informa ția furnizat ă de el despre intervale și durate are gradul cel
mai ridicat de obiectivitate și precizie. Aceasta se explic ă prin importan ța
deosebită pe care o are organizarea temporar ă a postúrilor și mișcărilor în
cadrul activit ății de munc ă, în sport (mai ales gimnastică ), în balet, în
comunicarea nonverbal ă (gestuală).
Semnifica ția reflectă rolul senza țiilor și informației proprioceptiv-
kinestezică în general în atingerea diferitelor scopuri ș i satisfacerea

288diferitelor st ări de necesitate. Și cum nu exist ă nici o form ă de activitate
care să poată fi efectuat ă în afara sau f ără participarea Eului fizic, a
organismului, nevoia de informaț ie proprioceptiv-kinestezic ă este
permanentă și orice asemenea informa ție va avea o semnifica ție.
Datele clinice arat ă că perturbarea procesului de integrare corticală a
semnalizării proprioceptiv-kinestezice, ca urmare a unor leziuni la nivelul
circumvolu țiunii postcentrale, atrage dup ă sine dezorganizarea schemelor
kinetice și alterarea profund ă a praxiei (apar: sl ăbirea forței mișcărilor,
destră marea ritmicit ății, persevera ții, discoordonă ri, pierderea selectivităț ii
mișcărilor și a adecv ării la forma ș i mărimea obiectelor). Fenomenele
respective au fost grupate în două sindroame: „ataxie kinestezic ă”, cele cu
caracter grosier, ș i „apraxie kinestezic ă sau aferent ă”, cele cu caracter mai
fin și mai complex.
Fenomenele de apraxie kinestezic ă în cadrul m ișcărilor obiectuale și
al celor de comunicare se accentueaz ă și mai mult în cazul în care se
înlătură controlul vizual.
Devin aproape irealizabile mi șcările obiectual-instrumentale de
simulare: pacientul nu reu șește să reproduc ă la cerere miș cări relativ
simple, ca, de exemplu, „aprinderea chibritului”, „prinderea mingii”,
„turnarea apei în pahar” etc.
Este posibil ca alterarea analizei și sintezei informa ției kinestezice s ă
nu aibă un caracter generalizat, ci s ă se manifeste, cu precă dere, în sfera
unui singur sistem. Astfel, în afar ă de apraxia manual ă există și apraxie
orală, cu structur ă analoagă, în care este dezorganizată baza kinestezică a
mișcărilor aparatului fonator. Ea se eviden țiază foarte pregnant în probele
de reproducere prin imitare a mi șcărilor buzelor și limbii (ex., „umflarea
unui obraz”, „fixarea limbii între dinț i”, „deschiderea gurii în form ă de oval
sau de cerc”, „mi șcarea proprie râsului” etc.).
Se întâmpin ă dificultăț i foarte mari în g ăsirea și alegerea inerva țiilor
adecvate, în trecerea lin ă, armonioas ă de la o faz ă a mișcării la alta, de la o
schemă articulatorie la alta. Feed-back-u l auditiv fiind conservat, bolnavul
este perfect con știent de tulbur ările sale de pronunț ie a sunetelor ș i
cuvintelor ș i suferă profund din aceast ă cauză.
Putem, așadar, conchide c ă recepția proprioceptiv-kinestezic ă este o
component ă fundamental ă a organiz ării și reglă rii schemelor logice ale
praxiei corporale, manuale și orale, prin care se exteriorizeaz ă și se

289finalizează cea mai important ă parte a actelor noastre comportamentale
(A.R.Luria, 1962; Pribram, 1971; M.Golu, 1978).
Recepția proprioceptivă și kinestezic ă îndepline ște și o funcție
cognitivă specifică. Intrând în contact și vehiculând obiectele concrete din
jur, concomitent cu informa țiile despre pozi ția posturală și mișcările care se
impun în vederea manevr ării lor adecvate, se extrag și informații despre
anumite propriet ăți esențiale ale acestor obiecte, precum greutatea, volumul
și mărimea . În ceea ce prive ște greutatea, analizatorul proprioceptiv-
kinestezic poate fi considerat ca singurul aparat specializat în perceperea și
estimarea ei direct ă, cel tactil acupând o pozi ție subordonată . Încă Weber
demonstrase c ă sensibilitatea proprioceptiv-kinestezic ă posedă un grad
ridicat de fine țe în discriminarea greut ăților, valoarea pragului diferen țial
fiind aproximat ă la 1/33 g. Ulterior, s-a stabilit îns ă că valoarea acestui prag
variază în funcție de greutatea-stimul ini țială (de referin ță). Potrivit datelor
obținute de Biedermann (1911), pragurile diferen țiale de percep ția greutăț ii,
în funcție de diferitele greut ăți-stimul iau urm ătoarele valori: 1/21 g la
greutatea-stimul de 250 g, 1/114 g la greutatea-stimul de 2500 g și 1/119 g
la greutatea-stimul de 2.750 g. S-a formulat astfel ipoteza unui optimum
discriminabilae situat între 2.000 și 2.500 g, unde pragurile diferen țiale iau
valoarea cea mai mic ă. Cu cât ne îndep ărtăm spre stânga sau spre dreapta
de acest optimum, cu atât valorile pragurilor diferen țiale tind s ă crească
(Bartley, 1969).
La baza percep ției greutăț ii stă gradul de tensiune sau contrac ție al
mușchilor angaja ți în ridicarea ș i susținerea obiectului. Datorită legăturilor
condiționate care se formeaz ă în cursul ontogenezei între v ăz și kinestezie,
în aprecierea pe cale kinestezic ă a greutăților apar frecvent fenomene de
iluzii. Întrucât v ăzul estimeaz ă greutatea obiectelor în mod indirect, în
funcție de mărimea lor, el induce în sfera kinesteziei montaje (seturi) care
determină subestimarea sau supraestimarea, atunci când obiectul este
apucat în mână și ridicat: de regul ă, obiectele mari tind s ă fie subestimate,
iar cele mici supraestimate, greutatea lor real ă fiind egală . Înlăturarea
informației vizuale (care, de obicei, precede pe cea kinestezic ă) duce la
scăderea erorilor și la creșterea preciziei estim ării kinestezice.
În percepția volumului, informa ția kinestezic ă deține rolul principal.
Chiar atunci când el este
apreciat pe cale vizual ă, rolul decisiv îl are
kinestezia ocular ă, reglarea pe baza semnaliz ării kinestezice a mi șcărilor de

290fixare și centrare a obiectului în câmpul binocular. Akinezia ocular ă face
imposibilă sesizarea celei de a treia dimensiuni.
Percepția kinestezic ă a formei se realizeaz ă cu precădere pentru
obiectele mici, ce pot fi cuprinse cu o mân ă sau cu ambele mâini. Ea are la
bază diferența de intensitate dintre semnalele kinestezice provocate prin
mișcările haptice (de apucare) și diferența de tonus dintre mu șchii tensori și
extensori ai falangelor și ai suprafe ței palmare.
Informația proprioceptiv-kinestezică are un rol important și în
elaborarea schemelor mentale de orientare în spa țiu. Palma ș i pasul sunt
instrumente primare și fundamentale în m ăsurarea lungimilor și distanțelor,
în formarea reprezent ărilor și noțiunilor cu con ținut metric. Imaginea
proprioceptiv-kinestezic ă a corpului devine cadru de referin ță în raport cu
diferitele obiecte din spa țiul extern și din aceast ă relaționare se desprind
schemele și traiectoriile comportamentelor motorii.
Datele clinice ne arat ă că, în cazul tulbur ării sensibilit ății
proprioceptiv-kinestezice, este afectat ă nu numai func ția ei reglatoare, ci și
cea cognitiv ă. Se produc
îndeosebi dezorganiz ări la nivelul schemei
corporale (alteră ri ale autoperceperii fizice) și în sfera percep ției greutăț ii,
volumului și formei obiectelor (fenomene de astereognozie, amorfognozie
etc.).
Pe lângă funcțiile specifice descrise mai sus, semnalizarea
proprioceptiv-kinestezic ă are ș i o funcție nespecific ă de mare importan ță
psihofiziologic ă. Aceasta const ă, pe de o parte, în activarea scoar ței
cerebrale și menținerea la nivel optim a st ării de veghe iar, pe de alt ă parte,
în asigurarea cre ării stării de preg ătire (montare) fiziologic ă generală , a
stărilor motorii – setul de a șteptare relaxat ă (calmă), setul de a șteptare
încordată (orientat-concentrat ă), setul de start, setul de ochire- țintire etc.,
absolut necesare pentru organizarea și desfășurarea optim ă a diferitelor
activități.
C. Senzațiile organice (interocep ția)
Este mai mult decât evident faptul c ă realizarea unui model
informațional complet și unitar despre Eul nostru fizic, precum și
coordonarea rela ției noastre cu lumea extern ă reclamă prezența și
procesarea permanentă a informaț iei despre toate organele interne și despre
stările așa-numitului mediu intern. În pofida acestei eviden țe, problema

291existenței unei forme specifice de recep ție la nivelul viscerelor a constituit
multă vreme obiect de controvers ă.
Datele unor cercet ări mai vechi (Harvey, 1628; Galler, 1765; Bichat,
1800) au condus la p ărerea că viscerele ar fi lipsite de sensibilitate relevant ă
la stimuli de diferite modalit ăți – mecanici, fizico-chimici, termici – aplica ți
direct pe suprafa ța lor. Mai clar delimitată apărea sensibilitatea la atingere a
tubului digestiv ș i sensibilitatea algic ă a vaselor sanguine. Claude Bernard
(1871), generalizând rezultatele ob ținute până atunci, conchide c ă, în stare
normală, organele interne sunt lipsite de sensibilitate; ele devin sensibile
numai în stă ri patologice.
Pornind de la o concepț ie funcțional-dinamic ă asupra organismului,
I.M.Secenov (1866) a emis ipoteza caracterului general al principiului
semnalizării (inform ării), afirmând necesitatea semnaliz ării nu numai din
mediul extern, ci și din mediul intern. Tot el introduce pentru prima dat ă o
diferențiere în cadrul sensibilit ății viscerale, delimitând semnalizarea cu
caracter local, legat ă de modific ări la nivelul unei anumite zone viscerale, și
semnalizarea cu caracter de sistem, în care se includ semnale de la toate organele interne și care asigură reglarea st ării fiziologice de fond a
organismului.
Un moment crucial în demonstrarea existen ței sensibilit ății viscerale
l-au marcat: a) descoperirea de c ătre K.Ludwig (1866)
a nervului depresor ,
care inerveaz ă cârja aortic ă și exercită o acțiune reflex ă asupra inimii; b)
evidențierea de că tre Goltz (1867) a influen ței reciproce între inim ă și
stomac, completat ă în 1872, de Mayer și Pribram, cu demonstrarea
influenței reciproce (stimulatoare sau depresoare) între majoritatea
celorlalte organe interne; c) introducerea, în 1906, a no țiunii de interocepție
de către Ch.Sherrington; d) experimentele lui Katz și Meltzer (1907) care
au dovedit c ă organe interne socotite înainte ca fiind complet lipsite de
sensibilitate, precum intestinul, ficatul, rinichii, splina etc. reac ționează prin
contracții sau modific ări reflexe de alt gen la stimul ări mecanice și electrice
(Bîkov, 1952; Patton, 1963).
Confirmarea definitiv ă a ipotezei privind existen ța sensibilit ății
viscerale a fost adus ă de cercetă rile lui I.P.Pavlov asupra reflexelor
condiționate. Se introduce no țiunea de analizator al mediului intern , care
astăzi ar putea fi înlocuit ă cu cea de „procesor sau monitor al mediului”
intern.

292În lumina teoriei condi ționării, activitatea nervoas ă inferioară , prin
care se realizeaz ă reglarea și menținerea echilibrului mediului intern, are ca
punct de plecare semnalele senzoria le expediate la centrii integr ării reflexe
de către elementele receptoare de la nivelul viscerelor.
Formulând în 1929 no țiunea de homeostazie, Cannon d ă o nouă
perspectiv ă în abordarea sensibilităț ii organelor interne. Aceasta va fi
definită ca un complex plurimodal, care include mai multe tipuri de
receptori și modalități de semnalizare.
Particularit ățile sensibilit ății și ale senza țiilor organice . În prezent,
nimeni nu mai contest ă existența recepției viscerale, discu țiile și deosebirile
de păreri privind doar un aspect sau altul al mecanismelor, tipurilor și
nivelurilor de integrare a informa ției corespunz ătoare.
Au fost identificate urm ătoarele modalit ăți ale sensibilit ății organice:
sensibilitatea la atingere și presiune (visceroestezia); sensibilitatea termic ă
(la rece și la cald); sensibilitatea chimic ă (chemorecep ția) exprimat ă prin
reacții reflexe la ac țiunea diferitelor substan țe chimice sau la modific ările
de ordin chimic care se produc la nivelul țesuturilor, îndeosebi al glandelor
și vaselor sanguine; sensibilitatea algic ă, la acțiunea stimulilor nocivi
(înțepături, comprim ări puternice etc.) sau sub influen ța proceselor
patologice (toxicoinfecț ioase, inflamatorii etc.).
Fiecare organ sau viscer posed ă în măsură diferită aceste forme de
sensibilitate. În mod normal, stimul ării externe directe nu sunt supuse decât
aparatul digestiv, în timpul actului a limentar, bolul alimentar determinând
pe parcursul traseului s ău senzații de atingere și termice, și aparatul
respirator, în timpul respiraț iei, inhalarea aerului și eliminarea lui din
plămâni determinând excit ări mecanice care uneori se transform ă în
senzații.
Funcționarea majorit ății organelor interne este astfel programat ă din
punct de vedere biologic, încât, în stare de normalitate, s ă nu genereze
semnale con știentizabile, ci numai pentru realizarea regl ării reflexe
inconștiente.
Semnalele con știentizabile vor fi generate doar atunci când, în cursul
funcționării, se produc alter ări și oscilații semnificative de la homeostazie
(indicatorii de echilibru da ți).
Așadar, în dinamica sensibilit ății viscerale se delimiteaz ă două
niveluri func ționale: un nivel incon știent specific și un nivel conș tient
nespecific .

293Primul nivel se caracterizeaz ă prin predominarea semnaliz ării de
atestare a men ținerii organului intern dat în limitele homeostaziei date; cel
de-al doilea nivel se conecteaz ă în cazul ie șirii funcționării organului intern
dat din zona de echilibru (homeostazie) și în cadrul lui se genereaz ă
semnale de alarm ă; acestea trec pragul con științei și determină senzații care
incită subiectul la ac țiuni și comportamente de înl ăturare a oscila țiilor și
perturbațiilor apărute.
Prin metoda r ăspunsurilor verbale subiectiv e (exteriorizarea a ceea ce
simte sau con știentizează subiectul), a șa cum proced ăm de regul ă în studiul
sensibilităț ii, se relev ă caracteristicile nivelului nespecific con știent. Pentru
investigarea st ării și particularit ăților nivelului specific, inconș tient, se
aplică metoda m ăsurătorilor și înregistrărilor biofizice și electrofiziologice,
mult mai complicat ă și m ai preten țioasă .
Aplicarea acestei metode a dus în ultimele decenii la ob ținerea unor
indicatori mai obiectivi și mai relevanț i asupra activit ății interoceptorilor în
condițiile funcționării normale a organelor corespunz ătoare.
S-a stabilit astfel c ă dinamica biopoten țialelor la nivelul ganglionilor
spinali și bulbari, ca și la nivelul nucleilor hipotalamici, constituie o oglind ă
fidelă a stării sensibilit ății viscerale (Greenfield, 1972). Semnalizarea de la
aparatul respirator și circulator are un caracter continuu și, deși nu o
conștientizăm, este reprodus ă cu maxim ă exactitate de ritmul desc ărcărilor
bioelectrice ale ganglionilor simpatici. Ritmul și periodicitatea acestei
semnalizări consonează aproape perfect cu ritmul și periodicitatea fazelor
actelor respira ției și circulației.
Excitarea organelor interne determin ă o intensificare și o accelerare
semnificativă a impulsurilor aferente, acestea trecând de la nivelul integr ării
inconștiente la cel al integr ării conștiente.
Aplicând stimul ări m ecanice slabe mezenterului, Gernandt și
Zotterman (1946) au înregistrat în nervul splahnic unde vârf de mare
amplitudine, cu viteza ce caracterizeaz ă fibrele din grupa A-beta . Iar datele
altor cercet ări au stabilit c ă numai fibrele din grupa A-beta și A-delta dau
proiecț ii în scoar ța cerebral ă. Așadar, fibrele de acest gen trebuie
considerate ca cea de-a doua verig ă (de conducere) a analizatorului visceral.
S-a pus în eviden ță, pe cale experimental ă, faptul că excitarea nervului
splahnic determină apariția unor poten țiale pozitive tipice de suprafa ță în
girusul postcentral contralateral și că excitarea cap ătului central al nervului
pelvic provoacă răspunsuri bioelectrice de mic ă amplitudine în por țiunea

294mediană a cortexului somatosenzorial, acolo unde sunt proiectate
impulsurile tactile din segmentele sacrate. Se presupune, de asemenea, c ă
ariile premotorii ale scoar ței cerebrale sunt angajate în func ția de
discriminare a stimulilor m ecanici de intensitate redus ă, care acționează
asupra stomacului și intestinelor (Kossil, 1960).
Identitatea structural-anatomic ă a analizatorului visceral . Pe
baza datelor de mai sus, se desprinde urmă toarea schem ă de organizare
structurală a analizatorului visceral:
a) Veriga periferic ă este format ă din celule receptoare de diferite
tipuri, situate la nivelul înveli șului și inserțiilor tuturor organelor interne.
Receptorii respectivi r ăspund selectiv: unii la stimul ări mecanice
(presoreceptori, tangoreceptori), al ții la agen ți termici (termoreceptori), a
treia grupă la modific ări ale chimismului intern (chemoreceptori) și, în fine,
o a patra categorie – la agen ți nocivi (algoreceptori). Densitatea celor patru
grupe este diferit ă de la un viscer la altul, ceea ce face ca și sensibilitatea
acestora (viscerelor) s ă difere semnificativ în raport cu tipurile de stimuli
specificați mai sus.
b) Veriga intermediar ă este format ă de căile de conducere
ascendente și centrii nervoș i subcorticali de la nivelul bulbului.
c) Veriga central ă sau terminal ă include dou ă niveluri integrative:
unul subcortical – hipotalamusul și anumite structuri ale sistemului limbic,
legat de monitorizarea dinamicii trebuinț elor biologice și activarea
senzațiilor corespunz ătoare acestora – și altul cortical – girusul postcentral,
somatosenzorial, legat de con știentizarea semnalelor care ies din zona
homeostaziei, generând senza țiile specifice de dezechilibru și disconfort,
care stau la baza proceselor și comportamentelor de redresare-ap ărare.
Reiese clar c ă sensibilitatea visceral ă se realizeaz ă în cadrul unui
sistem aferent-eferent cu specific func țional propriu, chiar dac ă în structura
acestui sistem intr ă entități anatomice mai vechi din punct de vedere
filogenetic.
Întrucât activitatea organelor interne ș i mediul umoral se
caracterizeaz ă printr-un echilibru dinamic, se impune distingerea a dou ă
modalități de integrare a semnalelor interoceptive: una tonică globală și
alta discriminativ-incitatoare .
Prima modalitate se realizeaz ă pe fondul st ării de sănătate și al
echilibrului fiziologic optim. În planul reflect ării psihice con știente, aceasta
se exprimă într-o stare senzorio-afectiv ă de bine fiziologic general. În acest

295caz, nu se desprinde un flux anume de semnale, emise de un grup specific
de receptori. Ceea ce se „simte” și se „trăiește” (afectiv) este un efect global
realizat la nivel subcortical pe baza interac țiunii și corelării semnalelor
„O.K.” emise de to ți interoceptorii (Greenfield, 1972). Cu cât ponderea
semnalelor „O.K.” în fluxul interoceptiv este mai mare, cu atât procesele
reflexe particulare legate de func ționarea unui viscer sau altuia au mai pu țin
acces la nivel con știent, rămânând sub pragul con știentizării.
Cea de-a doua modalitate – discriminativ-incitatoare – se realizeaz ă
în raport cu a șa-zisele semnale S.O.S. Ele sunt de dou ă tipuri: local-
nespecifice și sistemice-specifice .
Cele din prima categorie iau na ștere ca urmare a deregl ării
funcționale sau a ac țiunii unui stimul nociv (focar patologic) la nivelul unui
anumit viscer.
Intensitatea lor dep ășește limitele zonei de echilibru homeostatic
general al organismului, trecând astfel pragul con știentizării și
transformându-se în senza ții de disconfort, r ău fiziologic și durere. Acestea
constituie declan șatori ai unor procese interne și ai unor comportamente
externe cu rol redresor-compensator. Realizarea redres ării necesare
determină în mod reflex sc ăderea intensităț ii semnalelor ini țiale și
readucerea lor în semnalizarea de fond homeostatic ă, de nivel incon știent.
Semnalele S.O.S. din cea de-a doua categorie apar pe fondul
dinamicii func ționale normale a organismului, pe m ăsura acumul ării unor
modificări de ordin biofizic sau fiziologic, care activeaz ă anumite trebuin țe
biologice specifice; ele vor fi semnalizate în plan con știent prin senza ții de
asemenea specifice.
Potrivit modelului interac ționist-sistemic pe care l-am adoptat,
indiferent de care anume trebuin ță biologică se leagă ele direct, aceste
semnale reflect ă transform ări care au o semnifica ție supraordonată pentru
întregul sistem al organismului, iar comportamentul pe care-l declan șează
vizează obținerea unui efect adaptativ cu caracter general.
Cu
m, de regulă , motivația biologic ă este structurat ă după principiul
tensiunii-reduc ției (Berlyne, 1960), semnalizarea aferent ă și activitatea
centrelor nervoase integrative presupun existenț a și corelarea fazic ă a două
verigi: una incitator-declan șatoare , corespunz ătoare stării actuale de
necesitate, și alta de frânare-stopare , corespunz ătoare stării de satisfacere.
Prima verig ă stă la baza con știentizării trebuinț ei date și declanșează
comportamentul de explorare → căutare → identificare → obținere →

296utilizare (consum) a obiectului corespunz ător satisfacerii; cea de-a doua
verigă stă la baza realiz ării procesului de conș tientizare a trebuin ței iniț iale
și în comanda de sistare a comportamentului declan șat de ea.
Disocierea func țională a celor dou ă verigi ș i înlocuirea raporturilor
fazice cu un raport de subordonare rigid ă a uneia fa ță de cealalt ă se
repercuteaz ă negativ asupra echilibrului biologic al organismului. Clinica a
demonstrat existen ța unor cazuri patologice de acest gen: blocarea verigii
de conștientizare a trebuin ței biologice și permanentizarea st ării subiective
de saturație sau, invers, permanentizarea verigii de con știentizare a st ării
obiective de necesitate ș i stoparea func ționării verigii de comand ă a
instalării stării subiective de saț ietate pe m ăsura desf ășurării
comportamentului de satisfacere. În ambele situa ții, echilibrul biologic
normal al organismului va fi grav afectat, individul manifestând
comportamente aberante, exagerate în hiper sau în hipo, care fac necesar ă
intervenția medical ă.
Principalele tipuri de senzaț ii organice . Așa cum am v ăzut,
semnalele generate de modificare a valorilor „homeostazice” ale
coordonatelor mediului intern, dep ășind un anumit prag, se con știentizează
în forma a șa-numitelor senza ții organice. Delimitarea ș i individualizarea lor
o facem dup ă natura trebuin ței biologice pe care o semnalizeaz ă. Distingem
astfel: senzația de foame, senza ția de sete, senza ția de desc ărcare, senza ția
de oboseal ă și de somn . La acestea, denumite specifice , reflectând o stare
naturală și o trebuință reală a organismului, se pot asocia ș i senzațiile
nespecifice , de durere (algice).
Senzația de foame. Din punct de vedere biologic, obiectiv, este o
stare de dezechilibru produs ă de diminuarea și dispariț ia substan țelor
necesare desf ășurării optime a activit ății celulelor, țesuturilor și organelor.
Ea are un caracter generalizat, r ăsfrângându-se asupra tuturor
componentelor organismului. Ca atare, senza ția rezultată va avea o baz ă de
semnalizare complex ă și eterogen ă, fiind acompaniat ă de o tr ăire
emoțională inconfundabil ă, al cărei semn și intensitate se modific ă în timp,
pe măsura adâncirii și prelungirii stă rii de necesitate a organismului.
Dacă nu poate fi contestat faptul c ă fiecare organ și țesut trebuie s ă-și
semnalizeze „nevoia” proprie de substan țe alimentare și de energie
specifică necesară bunei sale func ționări, și acest lucru s ă se realizeze
efectiv, este de discutat dacă receptorii corespunz ători, ale căror semnale
duc la producerea senza ției de foame, se afl ă în fiecare din aceste organe

297sau numai în aparatul digestiv. Cercet ările efectuate au pus în eviden ță
prezența acestor receptori numai în cadru l aparatului digestiv, cel care,
genetic, este destinat prelucr ării și distribuirii substan ței alimentare tuturor
celorlalte organe. Prin retroproiec ție corticofug ă, senzația de foame se
simte, într-adev ăr, cu stomacul ș i nu cu pl ămânii, cu inima sau rinichii.
Deși se realizeaz ă în creier, respectiv, în scoar ța cerebral ă, ea are ca
referențial topografic stomacul și, în general, întregul tub digestiv,
incluzând și cavitatea bucală (excitarea din „interior” a receptorilor
gustativi). Cum se produc semnalele foamei? Ini țial, se considera c ă ele
sunt generate de simpla golire a stomacului. Aceast ă ipoteză se întemeia cu
precă dere pe datele observaț iei cotidiene : sl ăbirea senza ției de foame prin
comprimarea stomacului, prin strângerea cing ătorii etc. Cercet ările
experimentale riguroase efectuate u lterior (Connon, 1927; Orbeli, 1925-
1928; Rosenblueth și Cannon,1934; Bîkov, 1944, Wiggers, 1944 ș.a.) au
stabilit îns ă că semnalizarea foamei nu poate fi pus ă pe seama golirii
stomacului, deoarece senzaț ia apare cu mult mai târziu după ce s-a epuizat
conținutul stomacului. Pe de alt ă parte, senza ția poate să se manifeste și în
cazul c
ând stomacul este înc ă plin, dac ă se injecteaz ă peptone direct în
sânge.
Aceste date au dus la emiterea unei noi teorii, centriste , opuse primei,
periferiste (Schiff, 1921, Penfield și Erikson, 1942; Pottenger, 1944; Nello,
1956 ș.a.). În lumina acestei teor ii, semnalele care determin ă apariția
senzației de foame sunt generate de modificarea compozi ției chimice a
sângelui, în urma epuiz ării elementelor nutritive la nivelul întregului
organism (în toate țesuturile și organele).
Prin sistemul c ăilor aferente corespunz ătoare, ele acț ionează direct
asupra creierului, producând astfel senza ția de foame care, numai după
aceea, se proiecteaz ă la nivelul stomacului.
Această ipoteză este susținută, printre altele, și de faptul c ă golirea
stomacului, în sine, nu poate duce la apari ția senzației de foame, în
mecanismul acesteia rolul important avându-l chimismul sângelui. Totu și,
dată fiind func ția specific ă a aparatului digestiv în realizarea schimburilor
metabolice, nu se poate exclude participarea și a semnalelor aferente de la
nivelul său în componenț a torentului senzoria l general care determin ă,
finalmente, senza ția propriu-zis ă de foame. Nu poate fi ignorat sau
minimalizat rolul receptorilor care se g ăsesc în mucoasa gastric ă și la
nivelul musculaturii netezi din pere ții stomacului. Ei semnalizeaz ă în

298permanență, centrilor nervoș i ierarhici, nivelul și conținutul actual al
stomacului.
Înregistrând, cu ajutorul unei sonde (balon) introduse în cavitatea
stomacală, contracțiile pereților stomacului, Cannon și Washburn (1943) au
demonstrat c ă în mecanismul de producere a senzaț iei de foame un rol
important îl joac ă mișcările peristaltice. Nu este îns ă stabilit cu precizie ce
anume provoac ă aceste mi șcări. Tot Cannon a emis ipoteza potrivit c ăreia
ele ar putea fi generate de un automatism local. Müller consideră ,
dimpotrivă, că ele ar fi declan șate de impulsuri expediate de creier sub
influența modificării chimismului sanguin. Ar rezulta astfel c ă senzația de
foame reflect ă și semnalizeaz ă modificarea st ării generale a organismului
prin intermediul contrac țiilor locale ale stomacului.
În fine, menț ionăm și teoriile glucostazice și termostazice , care pun
sinteza impulsurilor declan șatoare ale st ării de foame pe seama sc ăderii
procentului componentelor glucidice sau a ajungerii proceselor de ardere la
un anumit punct critic. Aces te teorii se întemeiaz ă pe experimente
fiziologice (administrarea unor substan țe chimice care modific ă aceș ti doi
parametri) și pe observa ții clinice.
Din punct de vedere psihologic, în structura senza ției de foame se
disting două laturi, și anume: apetitul și impulsul spre ac țiune. Apetitul este
o stare subiectiv ă complexă în care se îngem ănează într-un mod sui generis
elemente de ordin motiva țional (trebuin ța alimentară ), afectiv (tr ăirea
pozitivă, tonică a trebuinței alimentare) și informațional-cognitiv (activarea
selectivă a imaginilor unor produse alimentare). Conț inutul psihologic al
apetitului este puternic influen țat de experien ța alimentar ă anterioar ă a
subiectului, în cursul c ăreia se stabilesc legă turi stabile și preferențiale între
diferitele alimente și tonusul afectiv asociat asimil ării lor, leg ături proprii
mecanismului intern, subiectiv, de selec ție (acceptare-respingere). Cum
sublinia W.Cannon, apetitul se na ște întotdeauna din tr ăirea (retrăirea) unor
plăceri prealabile. Aceasta face ca el s ă aibă o puternic ă bază de reflexe
condiționate, gastro-intestinale asociate. Ca urmare, elementele subiective
ale apetitului sunt stimulate nu numai de ingerarea direct ă a hranei, ci și de
o serie de semnale de alt ă natură: vizuale, olfactive, auditive. În urma unui
proces îndelungat de diferen țiere și evaluare, semnalele respective
dobândesc un caracter sele ctiv. Apetitul va fi stimulat numai de acele
semnale care indic ă prezența unui aliment pl ăcut sau preferat. Știm, de

299pildă, că vederea sau mirosul unui aliment nepl ăcut sau nepreferat în
momentul dat, în loc de apetit, stârne ște o reacție de repulsie.
Din punct de vedere psihodinamic, putem vorbi de un apetit global,
difuz, nediferen țiat și de unul structurat, obiectual-orientat .
Primul reflect ă o predispozi ție favorabil ă, pozitivă a organismului
pentru mâncare în general. El este cel mai frecvent și stă la baza reglă rii
metabolismului global. Cel de-al doilea, dimpotriv ă, exprimă montarea
selectivă și focalizat ă a organismului pentru ob ținerea și consumarea unui
anumit aliment, în vederea procur ării unei anumite plă ceri. Relația dintre
apetitul global și cel diferenț ial este condi ționată de doi factori principali:
starea „sensibilit ății alimentare” generale a organismului (gradul de
flămânzire) și caracterul regimului alimentar (diversitatea și
completitudinea).
Creșterea nivelului „sensibilit ății alimentare” generale și accentuarea
gradului de flă mânzire a organismului favorizeaz ă, cu precădere, instalarea
apetitului global; gradul redus de fl ămânzire și monotipia regimului
alimentar favorizeaz ă manifestarea apetitului structurat, obiectual-orientat.
Senzația de foame prezint ă o dinamic ă specifică sub aspectul
intensităț ii și „coloritului emo țional” acompaniator: din momentul apari ției,
ea crește treptat în intensitate, ati ngând un maximum în decurs de
aproximativ 45-60 minute; „coloritul emo țional” este de semn pozitiv pân ă
la faza maximumului de intensitate, dup ă care devine ambivalent ă
(îmbinarea semnelor + și – ), iar mai departe cap ătă semn negativ, tr ăirea
fiind înso țită de tensiune, nelini ște, indispozi ție, insatisfac ție. După
menținerea la nivel maxim, pe o durat ă de 20-30 minute, intensitatea
senzației specifice de foame se diminueaz ă, putând ajunge la situarea sub
pragul de conș tientizare. Locul ei va fi luat de senza ția de sete ș i de senzații
gustative rebele – de amar, de dulce etc.
În dinamica sa, senza ția pro priu-zis ă de foame este acompaniat ă de
senzații auxiliare – senza ția de gol în stomac, senza ția de iritare și de arsură
a mucoasei stomacale, senza ții gustative fluctuante. Trebuinț a alimentar ă se
caracterizeaz ă printr-o periodicitate relativ bine structurat ă, potrivit
programului alimentar. Acest program, incluzând, de obicei, trei mese pe
zi: micul dejun (diminea ța), dejunul (la amiaz ă) și cina (seara), trebuin ța
alimentară se va structura și ea pe acela și algoritm, având trei „momente”
de activare cu intervalele corespunz ătoare de „depresie”. Ca urmare,
senzația de foame ca semnalizare conș tientă a trebuinței alimentare, va avea

300o dinamic ă similară. Ea se va manifesta periodic, la anumite intervale
monitorizate de „ceasornicul biologic” al organismului și va fi inclus ă în
structura apetitului sau „poftei” de mâncare. Importan ța adaptativ ă
specifică a apetitului const ă în medierea procesului de asimilare a hranei, a
ciclului alimentar și a cantităț ii de hrană solicitată de organism.
Cea de-a doua latur ă a senzației de foame – impulsul spre ac țiune –
reprezintă un fel de barometru al ciclului metabolic. În plan subiectiv, el ne
avertizeaz ă și ne incită să satisfacem trebuin ța alimentar ă care a atins în
momentul respectiv maximumul s ău de acțiune. El va pune în stare de
pregătire, pe de o parte, aparatul digestiv pentru primirea alimentelor în
condiții fiziologice optime, iar pe de alt ă parte, sistemele comportamentale
ale organismului adecvate ob ținerii produselor necesare satisfacerii
trebuinței alimentare. Dacă ar rămâne ca stare subiectiv ă pasivă,
neraportată la acte comportamentale specifice și nu ar fi conectat ă la o
verigă executivă – senzația de foame și-ar diminua valoarea sa adaptativ ă.
Senzația de sete . În schimburile metabolice ale organismului uman
cu mediul ambiant, un loc important îl ocup ă lichidele și mai cu seam ă apa.
Aceasta intr ă ca parte principal ă a compozi ției chimice a majorit ății
țesuturilor din organism, în țesutul nervos ajungând până la 80% (în
emisferele cerebrale). Diminuar ea nivelului hidrolitic sub limita
homeostaziei se traduce în plan motiva țional în forma trebuin ței de apă
(nevoia de a bea), distinct ă de trebuinț a de hrană (nevoia de a mânca).
Senzația de sete este tocmai reflectarea con știentă a trebuinței de apă,
determinat ă de scăderea general ă a acesteia în organism. Ca și cea de
foame, ea are o structur ă psihologic ă eterogenă, complex ă și este asociat ă
cu o multitudine de reac ții reflexe și trăiri emoționale.
În ceea ce priveș te veriga declan șatoare, lucrurile nu sunt pe deplin
lămurite, existând ipoteze diferite. Una dintre acestea leag ă procesul de
emitere a semnalelor specifice de deshidratare a mucoasei laringeale și
bucale. Ea se întemeiaz ă pe argumentul c ă umezirea buzelor sau stimularea
pe cale chimic ă a secreț iei salivare duce la atenuarea sau dispari ția pe
mo
ment a senza ției de sete. Aceast ă ipoteză are în prezent pu țini susținători.
Ei îi este opus ă o alta, potrivit c ăreia senzația de sete este condi ționată, ca și
cea de foame, de starea general ă a organismului, dar, în conș tientizarea ei,
rolul principal revine semnalelor emise de la nivelul faringelui și cavității
bucale. Ca și cea de foame, senza ția de sete se manifest ă periodic,
reflectând dinamica nevoii obiective de ap ă a organismului. Intensitatea ei

301crește treptat în timp pân ă la un punct maxim, când se amplific ă, se fac
simțite senzațiile acompaniatoare de usc ăciune a gurii, de contracț ie la
nivelul laringelui, de iritare a mucoasei stomacale, de „aprindere” în
cavitatea toracic ă, frecvente reac ții de înghi țire etc.
Persistența în planul tr ăirii subiective a senza ției de sete este mult mai
mare decât a celei de foame. Ea practic nu dispare, ceea ce arat ă că
satisfacerea trebuin ței de apă este mai urgent ă și mai imperioas ă decât a
celei alimentare. (Durata de supravie țuire a organismului f ără apă este de
aproximativ șase ori mai mic ă decât cea a supravie țuirii fără alimente).
Senzațiile auxiliare îndeplinesc, pe de o parte, rol de ap ărare, iar, pe de alt ă
parte, acționează ca semnale de alarm ă care împing mai puternic subiectul
la satisfacerea trebuin ței.
Senzația de desc ărcare . Aceasta este o component ă esențială a
mecanismului psihofiziologic general al metabolismului, a raportului dintre
procesele de asimila ție și cele de dezasimila ție. Semnalele care duc la
apariția ei în câmpul activ al con științei sunt generate de acumularea la
nivelul aparatului excretor și urinar a reziduurilor metabolice. Senza ția de
descă rcare se manifest ă sub două forme – senzația de defeca ție și senzația
de urinare , fiecare din ele având dou ă verigi asociate cu tr ăiri subiective ș i
de semn diferit: o verig ă tensional-incitatoare și alta de destensie-relaxare
fiziologică. Veriga tensional-incitatoare este caracterizat ă prin reacț ii de
jenă, de iritare și de disconfort fiziologic localizate în cavitatea abdominal ă
și printr-o tr ăire de insatisfac ție; aceasta ac ționează asupra centrilor corticali
de comand ă, care țin sub control activitatea centrilor reflec și subcorticali, ce
comandă direct muș chii sfincterelor.
Circuitul subcortico-cortico- subcortical se constituie și se
consolideaz ă, din punct de vedere func țional, în primii trei ani de via ță. La
copilul mic – între 0 ș i 1 an – sem-nalele de desc ărcare sunt integrate și
valorificate doar la nivel subcortical, deschiderea sfincterelor și eliminarea
fecalelor producându-se automat. Dup ă vârsta de 1 an – 1 an și jumătate,
copilul începe s ă-și controleze ș i să-și stăpânească impulsurile de
descă rcare, func ționarea sfincterelor trecând sub control cortical. Ca
urmare, comenzile de producere a reflexelor de defeca ție și micțiune vor fi
e
mise numai cu „acordul” centrilor corticali.
Cea de-a doua verig ă se caracterizeaz ă din punct de vedere
psihofiziologic prin emiterea și transmiterea c ătre scoarța cerebral ă a
impulsurilor de semnalizare a satisfacerii trebuin ței de descă rcare, blocând

302astfel emiterea impulsurilor de incitare-declan șare. Acest fapt este urmat de
instalarea senza ției organice de u șurare și a trăirii emoț ionale de satisfac ție
și detensionare.
Senzația de oboseal ă. Aceasta reflect ă nivelul critic al transform ărilor
bioenergetice de tip entropic care se acumuleaz ă în organism, în întregul
său sau în anumite subsisteme particulare ale sale – muscular, motor,
senzorial (îndeosebi ocular), neuronal –, în urma desf ășurării unei activit ăți
mai îndelungate sau a uneia de mai scurt ă durată, dar foarte solicitante.
Conținutul informa țional al senza ției de oboseal ă este atât de
pregnant delimitat și individualizat, încât el nu poate fi confundat cu nici o
altă senzație organic ă. În plan subiectiv intern, el este tr ăit ca stare de
epuizare energetic ă, de slăbiciune și vlăguire, de sc ădere a capacit ății de
concentrare și de mobilizare, iar în plan comportamental, se leag ă de
producerea unor reac ții de apărare, a comenzilor de întrerupere a activit ății
cauzatoare de oboseal ă și de trecere în repaus (odihn ă) sau de comutare la o
altă activitate cu rol compensator.
Opusă prin tonalitatea afectiv ă senzației de oboseal ă este senzația de
odihnit , caracterizată printr-o tr ăire de vigoare, de forță , de claritate
senzorială și de disponibilitate de concentrare ș i efort, care se contopesc în
ceea ce numim „apetit ac țional”, dorinț a de a începe activitatea.
În cazul altern ării anormale a perioadelor de munc ă cu cele de
odihnă , în favoarea celor dintâi, în timp se produce o stare de oboseal ă
cumulată, care face ca senza ția de fatigabilitate s ă se permanentizeze ș i să
devină un factor perturbator al oric ărei activități și îndeosebi a celei de
bază, profesionale (cazul sindromului neuroastenic sau al nevrozei de
suprasolicitare).
Senzația de somn marcheaz ă în plan subiectiv necesitatea fiziologic ă
a alternării stării de veghe cu cea de somn. Ca urmare, ea se integreaz ă ca
moment esen țial al mecanismului de reglare/monitorizare a ciclului
circadian (ciclul celor 24 de ore). Astfel, când mecanismul respectiv, care
cuantifică timpul, marcheaz ă sfârșitul perioadei st ării de veghe stabilit ă
anterior prin condi ționare, este activată semnalizarea care reclam ă trecerea
la perioada de somn. Aceasta se con știentizează sub forma unei senza ții
specifice, sintetizat ă în expresia „mi-e somn”, și declanșarea actului
culcării. Psihologic, senza ția de somn î și face simțită prezența prin astfel de
simptome, precum: îngreunarea pleoapelor („pleoape de plumb”),

303încețoșarea privirii, sl ăbirea tonusului muscular, mai ales în segmentul
cervical și la nivelul membrelor, toropeal ă etc.
Atunci când încerc ăm să i ne opunem, printr-un efort voluntar de a ne
menține treji, apare o stare tensional ă neplăcută. Dacă semnalelor care o
susțin nu li se permite s ă-și atingă efectul la momentul „programat”, treptat,
senzația de somn dispare și o dată cu ea ș i trăirea nevoii de a mai dormi.
Aceasta, însă , nu poate fi prelungit ă mult timp, privarea absolut ă de somn
neputând fi suportat ă fără efecte dramatice ireversibile asupra creierului
mai mult de 72 de ore, excep ție făcând cazurile foarte rare de anomalie
cerebrală, în care veriga somnogen ă, antagonic ă celei vigilogene este
blocată printr-un accident patologic sau absen ță de la naștere.
D. Senzațiile de durere (algice)
Senzația algică (dureroas ă) este cea mai veche din punct de vedere
filogenetic, ea fiind legat ă obiectiv de acea intensitate a unui stimul,
indiferent de modalitate, care dep ășește pragul superior de toleran ță al
organismului animal. Prezen ța ei se testeaz ă pe baza reac țiilor
necondiționate de ap ărare. Aceasta înseamnă că nu poate fi atribuit ă doar
omului, așa cum proceda R.Descartes, când afirma c ă răgetul unui animal,
ori schelă lăitul unui câine atunci când este lovit, nu exprim ă nicidecum o
durere, ci este pur și simplu o reac ție mecanic ă. Dacă este să admitem la
animale existen ța unor manifest ări rudimentare de con știință (raportată la
propriul lor organism), atunci acestea se exprim ă în forma sim țirii
trebuințelor organice, în pl ăcerea procurat ă de satisfacerea lor, dar ș i a
durerii provocate de agen ți nocivi interni sau externi.
La om, sensibilitatea dureroas ă s-a perfec ționat și diferențiat grație
funcției analitice și interpretative pe care o posed ă creieru l său.
Continuând s ă rămână și la om o form ă de sensibilitate nespecific ă –
adică neîncapsulat ă într-o structur ă anatomic ă strict individualizat ă, cum
sunt modalităț ile pe care le numim specifice (tactil ă, vizuală, auditivă etc.)
și nelegată de natura substan țial-energetic ă a stimulilor, ci de intensitatea și
durata lor de ac țiune – ea a suferit modific ări importante, am putea spune
chiar de ordin calitativ, sub influen ța factorilor socioculturali. În primul
rând, pragurile ei absolute și diferențiale au scă zut considerabil pe m ăsura
evoluției istorice, ceea ce atestă fragilizarea fizic ă și fiziologic ă a ființei
umane. Concomitent, s-a produs dezvoltarea și perfecționarea comporta-
mentală de prevenire ș i apărare. Apoi, gra ție amplific ării rolului scoar ței

304cerebrale în procesarea și integrarea tuturor categoriilor aferente
(senzoriale), semnalizarea algic ă va dobândi tot mai mult atributele
conștientizării și subiectivit ății. Astfel, senza ția de durere uman ă se va
defini ca reflectare în forma unei tr ăiri subiective negative a efectelor
acțiunii oricărui stimul a c ărui intensitate dep ășește pragul superior de
toleranță. Perpetuarea în timp a ei se transform ă într-o stare psihologică
nouă și complexă pe care o numim suferință fizică.
Putem, deci, spune c ă senzația exprimă o durere de scurtă durată, în
vreme ce suferinț a exprimă o durere cronic ă.
Spre deosebire de senza țiile modale specifice, al c ăror conținut
informațional ne leag ă de stimul, de lumea extern ă, senzația de durere ne
leagă de propriul organism, de Eul fizic: doare nu acul care în țeapă, ci locul
de pe corpul nostru pe care respectivul stimul îl v ătămează . Dacă excitația
se produce relativ treptat, senza ția algică permite, în anumite cazuri,
diferențierea și identificarea categorială a stimulului (un ac, un cui, un cu țit,
o lamă etc.); dac ă acțiunea stimulului nociv este brusc ă, instantanee,
senzația de durere devine exclusiv egoreferen țială – trăirea subiectiv ă doar
a zonei din corpul nostru care a fost lezat ă.
Receptorii sensibilit ății algice se g ăsesc distribui ți la nivelul aproape
al tuturor ț esuturilor și or ganelor – înveli șul cutanat, țesutul muscular,
pereții vaselor sanguine, mucoasele și mușchii organelor interne.
Ei sunt reprezenta ți de forma țiuni nervoase libere amielinice.
Căile de conducere merg în componen ța nervilor senzitivi specifici,
care conduc impulsuri cutano-tactile, proprioceptive sau viscerale, fiind
reprezentate de fibre de toate cele trei tipuri A, B și C, dominante fiind cele
de tip C (amielinice). O instan ță de integrare subcortical ă, îndeosebi pentru
durerile difuze, nelocalizate, o constituie talamusul. Reprezentan ța corticală
se situeaz ă în circumvolun țiunile pre- și postcentral ă, pentru impulsurile
cutanate și propriceptive (leziunea lor ducând la parestezii și anestezii), și în
rinencefal pentru impulsurile de proveniență viscerală .
Senzația de durere se caracterizează prin intensitate, durat ă, calitate
(sub-modalitate) ș i localizabilitate .
Intensitatea depinde de for ța acțiunii agentului nociv, obiectivat ă în
gradul de v ătămare, lezare a țesutului sau organului respectiv. Putem astfel
vorbi de dureri slabe, dureri moderate ș i dureri puternice, insuportabile.
Pragurile de durere variaz ă în limite destul de mari de la un individ la altul:
unii sunt hipoalgici, suportând excita ții dureroase puternice, al ții sunt

305hiper algici, suportând foarte greu excita ții dureroase foarte slabe. În semnul
trăirii emoționale a durerii se poate produce o inversiune: prezen ța durerii
se trăiește ca sursă de plăcere, de satisfac ție, iar absen ța ei ca surs ă de
insatisfacție (sadomasochism).
Durata , de asemenea, este relativ propor țională cu durata de ac țiune a
agentului nociv, dar senza ția de durere persist ă considerabil mai mult după
încetarea acț iunii stimulului decât oricare alt ă senzație modală specifică.
Intervalul dintre ele se poate calcula f ăcând diferen ța dintre vitezele
de conducere proprii fibrelor A și fibrelor C. Lewis și Pochin (1957) au
stabilit că diferența respectiv ă este de 1,9 sec. în cazul aplic ării excitației
nocive în zona policelui piciorului, de 1,3 sec. când se stimuleaz ă zona
genunchiului, și numai 0,9 sec., când excitantul ac ționează asupra zonei
superioare a coapsei.
Calitatea rezidă în proprietatea unei senza ții de durere de a se
deosebi de senza ția de durere de o alt ă factură (submodalitate). Se pot astfel
delimita patru submodalit ăți de senzații dolorifice: • superficiale (cutanate);
• profunde (musculo-articulatorii); • vis-cerale și • centrale (cauzate de
leziuni situate în m ăduva spinării, trunchiul cerebral sa u chiar în emisferele
cerebrale). Fiecare din aceste patru categorii de senza ții dureroase posed ă o
textură psihofiziologic ă specifică, grație căreia sunt tr ăite și identificate ca
atare în con știință. Am putea spune c ă ele reflect ă modul calitativ
inconfundabil în care sufer ă fiecare organ intern și segment somatic: o
durere de stomac se deosebeș te pregnant în experien ța subiectiv ă de o
durere de cap, nu numai dup ă localizare, ci și după „substanț a” conținutului
lor reflectoriu.
Localizabilitatea este calitatea senza ției de durere de a ne informa
despre poziț ia și încadrarea spa țială a zonei de origine a impulsurilor
provocate de agentul nociv. Ea deriv ă din funcția de semnalizare-designare
obiectivare a creierului, care face ca imaginea senzorial ă să nu se
interpreteze ca entitate subiectiv ă pură, în sine, ci s ă fie tratată ca model
informațional designativ al unui stimul sau obiect situat undeva în afara
minții noastre.
„Dimensiunea spa țială” a senzaț iilor dureroase are un caracter
variabil, distingându-se dureri precis localizabile (punctiforme și zonale) ș i
dureri vag localizabile (difuze și iradiante). Din prima grup ă fac parte, cu
precă dere, durerile viscerale, iar din cea de a doua – senza țiile cutano-
somatice. O durere ini țial precis circumscris ă, parțial, poate deveni

306iradiantă, proiectându-se și în alte zone, pe m ăsura prelungirii ac țiunii
stimulului nociv. De obicei, focarele infec țioase, oriunde ar fi localizate în
organism, genereaz ă dureri iradiante, având punctul de plecare de
intensitate maxim ă în interiorul focarului.
Diferențierea în sfera durerii o realiz ăm și în funcție de natura ac țiunii
care o provoac ă senzația de înțepare, arsură , zgâriere, t ăietură, lovire,
apăsare etc. În cazul sensibilit ății viscerale, stimulii algici sunt: distensia
bruscă, spasmele, contrac ția și dilatarea pere ților vaselor sanguine
(arterelor), inflama ția, iritațiile chimice, presiunea mecanic ă etc.
Nivelul sensibilit ății dureroase variaz ă în dependen ță de prezen ța și
influența unor factori externi și interni. Astfel, c ăldura, frigul ș i umezeala
accentueaz ă durerile; stimularea cu intensit ăți moderate a receptorilor
tactili, vizuali și auditivi o diminueaz ă.
Stările emoționale puternice – bucurie, triste țe, furie etc. – au un efect
algotranchilizant; a șteptarea , frica, precum și oboseala și insomnia
amplificând intensitatea durerilor; somnul și oboseala profund ă le
atenuează; alcoolul acț ionează în direc ția scă derii sensibilităț ii algice.
Intensitatea durerilor este influen țată și de momentele temporare în
alternanța zilei cu noaptea. Potrivit observa țiilor clinice, durerile provocate
de contrac țiile musculaturii netezi a organelor interne (stomac, intestin,
vezică urinară, rinichi) sunt mai puternice în timpul nop ții;
cefalonevralgiile, durerile legate de inflamarea sau traumatizarea cronic ă a
articulațiilor au intensitatea maxim ă dimineața, slă bind către amiază.
Suportabilitatea durerii este mai mare ziua, datorit ă influenței unor
stimuli care distrag atenț ia, și scade considerabil noaptea, când focarul algic
rămâne singur dominant.
Întrucât senza țiile de durere includ o component ă afectivă puternică,
ele se exteriorizeaz ă prin intermediul unei game întinse de reac ții somatice
și vegetative.
Dintre acestea men ționăm: • modific ări de mimic ă prin contrac ția
mușchilor feței (grim
ase); • reac ții verbale (vocaliz ări, gemete, țipete); •
contracții musculare de ap ărare (strângerea maxilarelor, strângerea
pumnilor, strângerea unui obiect în mână ), toate având darul de a creș te
pragul durerii și de a-i diminua intensitatea. Modific ările vegetative sunt și
mai ample, ele fă când obiectul unor studii speciale. Unele dintre aceste
studii s-au concentrat asupra determin ării variațiilor componentelor
morfologice și însușirilor fizico-chimice ale sângelui, pe fondul durerii de

307lungă durată, cronice (Cannon și Mendenhall, 1914; Nice, Irwin și Kraft,
1931; Levit ș i Pavlic, 1951; Heteny și Varga, 1954). S-a constatat cre șterea
vitezei de sedimentare a elementelor figurate ale sângelui (VSH) și a
coagulabilit ății sângelui.
Alte studii au vizat surprinderea efectelor durerii asupra sistemului
cardio-vascular (Pressman, 1939; Pavule, 1950; Elenco, 1955). S-a stabilit
astfel că excitații dureroase scurte determin ă modificări semnificative ale
activității cardio-vasculare (modific ări ale EKG, ale pulsului-accelerare, ale
tensiunii arteriale, reduc ția circulației sangvine în organele interne, cre șterea
sensibilităț ii la hemoragie etc.). Durerea prelungit ă slăbește capacitatea de
travaliu a inimii și dezorganizeaz ă întreaga homeostazie a mediului intern
al organismului.
Influența durerii se manifest ă și la nivelul activit ății aparatului
respirator (Meyer, 1914; Golwitzer-Meyer, 1930; Smirenskaia, 1954). În durerea prelungită se accentueaz ă faza inspiraț iei profunde; în durerea de
scurtă durată se accelereaz ă ritmul respira ției (hiperpnee). Pe fondul unei
suferințe profunde de lung ă durată în dinamica actului respirator alterneaz ă
momente de
hiper pnee cu cele de hipomnee și cu dificult ăți de respira ție.
Nici activitatea aparatului digestiv nu r ămâne insensibilă la influen ța
durerii. Înc ă Darwin făcea observaț ia că durerea exercit ă un efect depresiv
asupra proceselor digestive, iar, ap roape cu un secol mai târziu, ilustrul
fiziolog francez Claude Bernard (1856) demonstra experimental modificarea secre ției gastrice sub ac țiunea durerii. Pavlov (1890) a ar ătat,
de asemenea, în experimentele sale pe animale, c ă excitarea algică
intensifică secreția salivară.
Robertson și Grossman (1950) au demonstrat c ă excitațiile dureroase
inhibă brusc efectul secretor gastro-intestinal provocat artificial; cele
puternice mic șorează secrețiile stomacului, determinând totodat ă modificări
în compoziț ia chimică a acestor secreț ii. Excitația dureroas ă provoacă și
inhibarea secre ției biliare și creșterea concentra ției zahă rului în sânge
(Kolentey și Adler-Hradecky, 1957).
Într-o serie de experimente pe animale, s-a demonstrat că durerea
provoacă modificări ale
metabolismului cerebral.
Activitatea aparatului urinar este influen țată în sens depresiv de
influența durerii (fenomenul anuriei).

308Sistemul glandelor cu secre ție internă suferă, la rândul s ău, o acțiunea
perturbatoare din partea excita ției dureroase, constând în cre șterea unor
secreții și diminuarea altora.
O expresie frecvent ă a senzațiilor de durere este plânsul, un complex
comportamental care include în sine componente somato-motorii, secretorii
(lacrimile), verbomotorii (urlete, vaiete) și emoționale (trăirea emoțională
ca suferință).
Durerile puternice, de la care cu greu poate fi distras ă atenția,
determină scăderea capacităț ii intelectuale, a performan țelor în activitatea
fizică, prin reducerea vitezei de reac ție, a intensit ății și duratei efortului.
Din cele de mai sus, rezult ă că senzațiile de durere reprezint ă cel mai
important sistem de alarm ă și de „avarie” al organismului, care declan șează
procesele, reac țiile și comportamentele de ap ărare necesare, ori de câte ori
este pusă în pericol integritatea lui fizic ă. Absența lor ar face imposibil ă
apărarea organismului împotriva vă tămărilor externe și focarelor patologice
interne. Totuș i, prelungirea și permanent
izarea durerii duc inevitabil la
acumularea unor efecte negative f ără nici o valoare adaptativ ă. De aceea,
controlul ei se impune cu necesitate, pentru a fi adus ă cel puț in în limitele
toleranței subiective. În acest sens, pe lâng ă trăsăturile care vizeaz ă
înlăturarea cauzelor, se recurge ș i la procedee medicamentoase sau
psihoterapeutice, pentru atenuarea intensit ății trăirii subiective a senza ției
actuale.

6.2. PERCEP ȚIA
6.2.1. Caracterizare general ă
Fiind unanim admis ă ideea că percepția este un proces psihic
cognitiv, în istoria filosofiei și psihologiei au avut loc dispute aprinse în
legătură cu locul și importan ța ei în continuumul activit ății de cunoa ștere,
precum și cu modul ei de organizare și realizare. Disputele în jurul
senzației, amintite mai sus, au fost transferate și asupra percep ției. Astfel, în
plan filosofic, modul de abordare a acestei probleme a opus senzualismul (empirismul) ra ționalismului. Primul acorda percep ției locul central în
cunoașterea realităț ii externe, în vreme ce ultimul o socotea ca având o
importanță minoră, datele furnizate de ea fiind exclusiv de domeniul
fenomenului și nicidecum al esenț ei.

309În psihologie, avem celebra disput ă dintre asocia ționism și gestal-
tism, apoi opozi ția pasivism-activism în interpretarea producerii imaginii și
opoziț ia externalism-internalism în inte rpretarea determinismului experien-
ței perceptive.
În viziunea modelului asocia ționist, percep ția este o continuare în
linie dreapt ă a senzației, ea nefiind nimic mai mult, din punct de vedere
calitativ, decât o sum ă de senzații constituit ă în virtutea ac țiunii mecanice a
legilor asocia ției. Ca urmare, percep ția nu ar avea nici tr ăsături noi, care s ă
nu se regă sească la nivelul senza țiilor individuale care o compun, nici legi
interne proprii. De aceea, analiza ei trebuie subordonat ă principiului dividio
et compositio : descompunerii succsesive în elementele componente
(senzaț iile) și recompunerii prin asocierea exterioar ă a acestor elemente
(senzaț ii) după criteriile asem ănării, contrastului sau contiguit ății spațio-
temporare. Important ă era considerat ă sublinierea că , intrând în asocia ție și
formând imaginea sumativ ă a percepției, senzațiile nu-și pierd individua-
litatea și autonomia, astfel încât, teza potrivit c ăreia, partea este primor-
dială și determinant ă în raport cu întregul să nu-și altereze valabilitatea.
Cum, pe plan experimental, se acumulau tot mai multe fapte care nu
puteau fi explicate cu ajutorul acestei scheme, W.Wundt și Ed.Titchner au
fost nevoi ți să introducă, primul, principiul sintezei creatoare (bazat pe
apercepție și pe legile asimila ției și dezasimila ției), iar cel de-al doilea,
ideea ierarhiz ării după criteriul „principal-secundar” (rela ția „nucleu-
context”), care, dup ă părerea lor, ar întregi legile asocia ției și ar conferi un
grad mai ridicat de generalitate modelului asocia ționist.
Gestaltismul și-a făcut un titlu de glorie din studiul percep ției,
contribuția sa în acest domeniu fiind greu de minimalizat.
Însăși apariția lui, din punct de vedere istoric, se leag ă de
experimente și de interpretarea faptelor privind percep ția stimulilor auditivi
(serii muzicale) și vizuali (forme).
Primele observa ții cu semnifica ție gestaltistă apar la sfâr șitul
secolului 19 (în 1896) și ele se datoresc lui Franz Brentano ș i Cr.von
Ehrenfels. Efectuând experimente cu serii muzicale, ace ști cercetători au
constatat c ă în percepție diferitele sunete individuale î și pierd identitatea lor
inițială, contopindu-se într-o imagine auditiv ă nouă , cu o calitate
experiențială și afectivă inconfundabil ă și ireductibil ă. Această constat
are
venea în contradic ție flagrantă cu teoria asocia ționistă, dominant ă în acel
moment.

310Faptele respective au constituit punctul de plecare al noului curent
psihologic, ce- și va elabora sistemul s ău teoretic în cadrul a dou ă mari
școli: școala de la Graz , sub coordonarea lui Meinong și Benussi, și școala
de la Berlin , având ca lideri pe W.Köhler, M.Wertheimer și K.Koffka.
În fața problemei raportului parte-întreg, orientarea gestaltistă va
proceda, din pă cate, tot în mod exclusivist, după principiul „ori-ori”, „sau-
sau”, optând în favoarea afirm ării primordialit ății întregului și a caracterului
derivat ș i subordonat al pă rții.
Dacă reprezentan ții școlii de la Graz mai continuau înc ă să creadă în
senzații ca elemente primordiale, interpretând integritatea ca un produs al
unei activit ăți speciale de sintez ă, grupul psihologilor de la Berlin
inversează radical raporturile: pentru ei, senza țiile înceteaz ă a mai exista ca
elemente anterioare percep ției, independente de ea, iar „forma total ă”, a
cărei sferă este generalizată la întreaga activitate psihic ă, nu se mai concepe
ca rezultat al unei sinteze, ci ca un fapt primar de esență inconștientă și de
natură fiziologic ă și psihologic ă. Asemenea forme se întâlnesc la toate
nivelurile ierarhice mentale. De aceea, orice manifestare psihic ă actuală
trebuie considerat ă ca „unitate organizat ă” sau ca o „form ă” cu un anumit
grad de pregnan ță (W.Köhler, 1929).
Nici o entitate nu poate fi surprins ă și analizată prin procedeul
reducției atomare, preconizat de școala asocia ționistă, ci prin raportarea ei
la principiul „emergen ței”, care reclam ă admiterea ireductibilit ății caracte-
risticilor calitative ale an samblului la suma însu șirilor părților componente.
Percepția este definit ă astfel ca un prim nivel la care se realizeaz ă și
se manifest ă gestaltul , adică „forma organizat ă” sau integral ă. La baza ei,
sunt puse o serie de legi ale organiză rii care, ca atare, se dovedesc a fi
veridice, și verificabile experimental. Printre acestea, se cuvine a fi re ținute
următoarele: •legea bunei forme; • legea echilibrului; • legea structuralităț ii;
• legea bunei continuit ăți; • legea destinului comun; • legea proximit ății;
• legea unum-duo .
Legea bunei forme este o consecință particular ă a legii universale a
organizării, potrivit c ăreia, „nu exist ă materie f ără formă, neorganizat ă în
structuri”. Ea postuleaz ă astfel, că elementele câmpului stimulator extern
vor tinde s ă se uneasc ă în percep ție într-o „bun ă formă”, echilibrată și
consistentă (pregnant ă), în care pe primul plan se eviden țiază „întregul”.
Bunăoară, în percep ția muzicii, sunetele se contopesc într-o structur ă

311melodică ireductibil ă, iar în percep ția vizuală petele cromatice se contopesc
într-o structur ă cromatică nouă, cu o tonalitate și o nuanță ireductibile.
Legea echilibrului arată că percepția este un rezultat al unei
congruențe izomorfice între punctele de tensiune (ingredientele) ale
câmpului fizic extern ș i cele ale câmpului biofizic intern (cerebral), astfel c ă
orice percept se caracterizeaz ă printr-o omogenitate intern ă inestricabil ă.
Legea structuralit ății exprimă supremația întregului asupra p ărții,
care face ca invarian ții de structur ă să acționeze în sens compensator și
întregitor în raport cu eventualele l acune, omisiuni sau inversiuni (cazul
figurilor lacunare, al cuvintelor în care sunt omise, inversate sau dublate
anumite litere). Percep ția posedă astfel o schem ă internă structurat ă, care
face ca ea s ă-și păstreze individualitatea în pofida unor transform ări
perturbatoare ale câmpului stimulator extern (fig. 19).

PSIHLOGIE

PSIHHOLOGIE

Fig.19. Legea structuralit ății în percep ție

Legea bunei continuit ăți exprimă faptul că o configura ție externă
deschisă tinde în perce ție să fie continuat ă în același sens și să se închidă,
devenind astfel intern echilibrată . În orice câmp fizic extern dezorganizat,
percepția introduce vectori de structurare, de la deschis c ătre închis, de la
neechilibrat la echilibrat, de la eterogen la omogen etc. (fig. 20).
Legea destinului comun postuleaz ă că un element scos în afara
configurației sau a structurii, în percepț ie, tinde să fie reintegrat și relaționat
cu celelalte elemente. Într-un ansamblu, toate elementele sunt legate printr-
un destin comun (fig. 21).

312Legea proximit ății arată că, într-un câmp eterogen, dispersat,
percepția tinde să organizeze elementele și să le grupeze din aproape în
aproape, pe vertical ă sau pe orizontală . Astfel, elementele învecinate tind s ă
fie percepute împreun ă, într-o configura ție echilibrat ă (fig. 22).

Fig. 20. Legea bunei continuit ăți

Fig. 21

313

Fig. 22. Legea proximit ății

Legea unum-duo exprimă faptul că într-un câmp extern ambigen,
percepția procedeaz ă fie asimilativ, realizând o singur ă formă (figură), fie
disociativ, divizând câmpul în dou ă figuri cu individualitate distinct ă.
Toate aceste legi sunt în fond complementare, se bazeaz ă pe date
experimentale obiective și ușor verificabile, fiind ast ăzi recunoscute ca
parte integrant ă a unei viitoare teorii generale a percep ției. Deș i modelul
gestaltist ca atare nu a reu șit să se impun ă ca singurul valabil ș i dominant,
fiind considerat ast ăzi depășit din punct de vedere metodologic, totu și are
meritul esen țial de a fi demonstrat statutul percep ției ca nivel calitativ
superior de organizare psihic ă în raport cu senza ția și de a fi formulat
necesitatea studierii ei prin prisma trăsăturilor și legităților sale proprii ,
ireductibile la cele ale senza ției.
Orientarea pasivist ă interpreteaz ă percepția ca simpl ă urmă sau efect
al acț iunii obiectului extern asupra organelor de sim ț, fără nici o contribu ție
a factorilor subiectivi interni; activismul , dimpotrivă , afirma c ă percepția
este exclusiv o manifestare a energiilor și a factorilor psihici interni ai
subiectului, obiectul nefiind decât un simplu declan șator al acestora.
Externalismul (în spe ță behaviorismul) focaliza întreaga
problematic ă a percep ției în studiul reac țiilor externe de r ăspuns la
complexe de stimuli cu semnifica ții adaptative diferite; dimpotriv ă,
internalismul (în speță, introspec ționismul) accentua asupra caracterului
subiectiv intern al percep ției, ca form ă de manifestare a unei con științe
pure, ermetice, total rupt ă de expresiile comportamentale obiective.

314În contextul sau pe lâng ă aceste orient ări mari, au ap ărut în timp
diverse teorii particulare ale percep ției, fiecare din ele centrându-se pe un
aspect sau altul, pe care l-a transformat mai mult sau mai pu țin în absolut.
Cu toate că asupra ei au fost efectuate numeroase cercet ări, poate mai
multe și mai riguroase decât asupra oric ărui alt proces psihic, percepț ia
continuă să rămână un domeniu deschis , pentru care nu dispunem înc ă de o
teorie explicativă generală unanim acceptat ă.
Merită a fi consemnat, îns ă, efortul pentru depășirea opozi țiilor
antagonice, exclusiviste, care au ca racterizat perioada psihologiei
tradiț ionale, și admiterea unei platforme metodologice cât de cât comune,
bazată pe principiul complementarit ății epistemologice și pe paradigmele
oferite de teoria general ă a sistemelor, cibernetic ă și teoria informa ției.
În lumina acestor noi orient ări metodologice, abordarea percep ției se
circumscrie principiilor: a) interacț iunii; b) comunic ării informa ționale;
c) sistemicit ății și integrării; d) dezvolt ării; e) instrumentalit ății și f) orga-
nizării-reglării.
Principiul interac țiunii reclamă, în primul rând, definirea și
interpretarea imaginii perceptive ca rezultat specific al interac țiunii
complexe, dinamice ș i contradictorii dintre caracteristicile obiective ale
câmpului fizic extern ( obiectul -stimul și contextul concret în care este dat
sau prezentat el) și subiect, ca entitate activ ă, cu ansamblul structurilor,
stărilor și condițiilor lui interne, fiziologice și psihologice, precum ș i ca
rezultat al interac țiunii dintre ereditar, înn ăscut și dobândit.
Pe de alt ă parte, principiul interac țiunii implic ă și luarea în
considerare a rela ției percep ției cu celelalte procese psihice – senza ție,
reprezentare, gândire, memorie, limbaj, motiva ție, afectivitate etc., a
influenței pe care ea o sufer ă din partea acestor procese și pe care, la rându-
i, o exercit ă asupra lor. Indiferent ce modalitate senzorial ă vom lua ca
obiect de studiu și indiferent ce aspect concret se urm ărește a fi eviden țiat
într-o cercetare anume, demersul cognitiv trebuie subordonat rela ției:
Py = f (S∩O) t i, unde P y = percepția, S = mulț imea variabilelor-su-
biect, O = mul țimea variabilelor-stimul sau obiect, iar t i = momentul dat de
timp.
Pornind de la aceast ă formulă și menținând-o drept cadru permanent
de referin ță, putem studia, pe de o parte, dependen ța percepției de
caracteristicile și natura substan țial-calitativă a stimulilor (P y = f (O)), iar pe

315de alta – dependen ța percepției de anumi ți factori de ordin subiectiv intern-
motivație, afectivitate, atenț ie etc. (P y = f (S)).
Relațiile de mai sus, impuse de principiul interac țiunii, ne vor feri de
absolutizări unilaterale și de eroarea de a interpreta percep ția ca func ție
univocă fie doar de obiect , fie doar de subiect .
Principiul comunic ării informa ționale reclamă mai întâi circums-
crierea abord ării percepției unei scheme logice de comunicare a subiectului,
în calitate de receptor și destinatar, cu lumea obiectelor și fenomenelor
externe, în calitate de surse de semnale purt ătoare de informa ție, iar apoi,
interpretarea modului de realizare a percep ției ca o succesiune ordonat ă de
transformări informaționale de tipul codării-recodării-decodării.
Perceptul, produsul final al acestor transform ări, devine în esen ța sa
un model informa țional intern , de tip izomorfic-homomorfic, al obiectului
extern. În aceast ă calitate, el dobânde ște o func ție designativ ă și
referențială, orientând subiectul în mod selectiv și determinat în raport cu
obiectul ca întreg , în ansamblul însu șirilor, dimensiunilor ș i semnifica țiilor
sale hic et nunc .
Principiul comunic ării informa ționale ne instrumenteaz ă în analiza de
detaliu a dinamicii procesului percep ției, începând cu identificarea opera-
țiilor ce au loc la „intrare” – detec ția semnalelor, compararea și evaluarea
lor, selecția (criteriile dominante în efectuarea lor), ordonarea lor –
configurațională sau serială –, formarea codurilor primare la nivelul
receptorului, culminând cu radiografia verigii terminale (de ie șire), unde au
loc operațiile logico-semantice de elaborare a perceptului .
Același principiu permite aplicarea în studiul percep ției a aparatului
teoriei informa ției și a modelării computerizate. Programele de recunoa ș-
tere a formelor, elaborate și validate pân ă în prezent, ne arat ă foarte clar că
percepția umană, mai ales cea mediat ă verbal, poate fi „descris ă” ca un
sistem ordonat de operatori și condiții logice, aplicat succesiv fluxului de
semnale de la „intrarea” analizatorului până la „ieșirea” lui. Gradul de
fidelitate și completitudine al imaginii perceptive va depinde de calitatea
procesului comunica țional, de raportul dintre semnal și zgomot (S/Z) de-a
lungul „canalului” senzorial.
Principiul sistemicit ății și integrării reclamă tratarea percep ției ca
mulțime de elemente de esen ță informațională , aflate într-o rela ție
nonîntâmpl ătoare (mai mult sau mai pu țin legică), ce se realizeaz ă printr-o
integrare pe vertical ă și pe orizontală , intra- și intermodal ă.

316Sistemicitatea fiind o determina ție fundamental ă a psihicului uman în
ansamblul s ău, percepția apare ca un nivel particular al realizării acestei
determinații și ca un subsistem în cadrul sistemului înglobant,
supraordonat. Ca urmare, abordarea percep ției trebuie s ă satisfacă cele
patru condi ții logice ale metodologiei sistemice: raportarea la factorul timp
și exprimarea ei ca func ție de timp : P y = f (t) = dinamicitate ; raportarea la
mediu (sursele externe de informa ție) și definirea percepț iei ca „sistem
semi-deschis”, realizând cu mediul schimburi energetico-informa ționale;
raportarea la criteriul complexităț ii și definirea percep ției ca sistem cu un
înalt grad de complexitate (surprinderea ca atare a acestei complexit ăți, fără
a recurge la reduc ționism); raportarea la caracterul rela ției dintre „intr ări” și
„ieșiri” și încadrarea percep ției într-o schem ă funcțională de tip determinist
sau probabilist.
Principiul dezvolt ării postuleaz ă că percepția este un proces psihic
evolutiv, ale c ărui scheme func ționale interne și mecanisme se elaboreaz ă,
se perfecționează și se consolideaz ă treptat în ontogenez ă, prin învăț are
spontană sau organizată . Acest principiu se opune tezei despre caracterul
imanent al structurilor perceptive sus ținute de reprezentan ții gestaltismului.
Așa cum sublinia J.Piaget, gestaltismul are meritul de a fi demonstrat
caracterul de structur ă al percep ției, dar comitea o eroare metodologic ă
serioasă, prezentându-ne structuri perceptive lipsite de genez ă, ca datum -uri
imanente. Piaget a introdus criteriul genetic-evolutiv în abordarea ș i
interpretarea percep ției, dovedind pe cale experi-mental ă stadialitatea
devenirii structurilor perceptive. Acestea evolueaz ă de la stări globale,
difuze, de nedeterminare, la st ări diferențiate, echilibrate, de la sincretism la
scheme logico-opera ționale generalizate mediate verbal, care permit nu
numai detectarea și identificarea obiectului în momentul actual, ci și
anticiparea transform ărilor lui în cursul ac țiunii, aici aflându-se baza
genetică a „preimplica țiilor” și „inferențelor”.
Principiul instrumentalit ății impune tratarea percep ției din
perspectiva adapt ării subiectului la mediul extern și al legă turii ei cu
motivele și scopurile activit ății umane. Ca model informa țional intern al
lumii externe, perceptul devine „instrument” de rela ționare direct ă cu
mediul, de orientare activă în el, de detectare și identificare a obiectelor
necesare satisfacerii trebuin țelor și atingerii scopurilor. Între percep ție și
acțiune (activitate) există o legă tură organică, intimă. Aceasta reclam ă ca
activitatea s ă devină contextul real în care s ă fie studiat ă percepția; diferitele

317scheme interne de organizare a experien ței și a diferitelor forme particulare
ale percep ției vor fi dependente de conț inutul și sarcinile specifice
principalelor forme de activitate a omului, influen ța modelatoare cea mai
mare revenind în fiecare perioad ă de vârst ă cronologic ă activităț ii
dominante.
Principiul regl ării-organiz ării ne arată că percepția nu poate fi
surprinsă și studiată în mod nemijlocit, ca proces subiectiv pur, chiar dac ă
ea se produce în urma ac țiunii directe a obiectelor externe asupra aparatelor
noastre senzoriale. Ca și celelalte procese psihice, percep ția are un caracter
ideal, fiind lipsit ă de propriet ăți sensibile, posibil de observat și înregistrat
ca atare.
Prezența și desfășurarea ei le constată m în mod indirect, prin
intermediul r ăspunsurilor verbale sau motorii ale subiectului. Dup ă
caracteristicile cantitative (perioad ă de latență, amplitutidine, ritm etc.) și
calitative (corectitudine, adecvare, eficien ță etc.) ale acestor r ăspunsuri,
putem stabili gradul de realizare a unui proces de percep ție oarecare.
Reglarea și organizarea în sfera activit ății și comportamentului constituie
principalele coordonate dup ă care se poate evalua nivelul de corectitudine,
completitudine și eficiență al percepț iei.
Definiț ia percepției. Astăzi, în definirea percep ției se porne ște fie de
la teoria reflect ării, fie de la teoria informa ției. În tratatele ș i manualele de
psihologie general ă autohtone (Al.Ro șca, 1968, 1974; P.Popescu-Neveanu,
1976; Mielu Zlate, 1995) primeaz ă abordarea și interpretarea reflectorie.
Astfel, percep ția este definită ca reflectare subiectiv ă nemijlocită , în formă
de imagine , a obiectelor ș i fenomenelor externe ce ac ționează în momentul
dat asupra noastr ă prin ansamblul însu șirilor și componentelor lor. Se
observă imediat deosebirea ei de senza ție, definit ă ca reflectare de tip
secvențial-unidimensional, a unor însu șiri singulare izolate ale obiectului.
Se subliniaz ă, de asemenea, condi ția obiectivă obligatorie a percep ției:
prezența și acțiunea direct ă a stimulului complex asupra organului sau
organelor de sim ț corespunz ătoare. Reflectând obiectul în unitatea
însușirilor și părților sale componente, percep ția constituie un nivel calitativ
superior de realizare a cunoa șterii senzoriale, care permite nu numai simple
discriminări, ci și operații mai complexe de identificare și clasificare. Pe
baza conținutului reflectoriu al imaginii perceptive, putem r ăspunde
adecvat la întrebarea „ce este acest obiect?” ș i putem, corespunz ător, să-l
individualiz ăm printre altele sau s ă-l raportăm la o clas ă supraordonat ă.

318Din perspectiva teoriei informa ției, percep ția se define ște ca proces
de comunicare direct ă între subiect și lumea extern ă, mediat de un
ansamblu de opera ții și transform ări logico-gramaticale, de ordin sintactic,
semantic și pragmatic, de punere în rela ție de designare-reprezentare a
elementelor alfabetului bioelectric al creierului, cu st ările (însușirile) sursei
externe (stimulului), astfel încât primele s ă desemneze și să refere despre
cele din urm ă. Imaginea perceptiv ă se interpreteaz ă ca model informa țional
intern, de tip izomorfic sau homomorfic, al obiectului ce ac ționează în
momentul dat la „intrarea” sistemului receptor (subiectul). Fiind o entitate
informațională , perceptul poate fi obiectiv evaluat prin cele trei dimensiuni
ale informa ției: dimensiunea statistico-matematic ă, dimensiunea semantic ă
și dimensiunea pragmatic ă. Prima ne permite s ă determinăm volumul sau
cantitatea de informa ție obiectiv extras ă și înglobată în imaginea actual ă a
obiectului perceput. Aceasta va fi propor țională cu num ărul total al
dimensiunilor și însușirilor obiectului: I i = log 2Nx, unde I i – cantitatea de
informație proprie imaginii perceptive considerate, N x – numărul total al
însușirilor obiectului. Cu cât un obiect este mai complex cu atât cantitatea
de informa ție pe care o va con ține imaginea sa perceptiv ă va fi mai mare, și
invers.
În context, se pune întrebarea: câte însu șiri și, respectiv, ce cantitate
minimă de informa ție este necesară pentru o discriminare și identificare
corectă a obiectului dat? Se va putea constata cu acest prilej c ă, în cazul
obiectelor familiare, pe care le-am perce put sau le percepem în mod curent,
este nevoie de extragerea unei cantit ăți mai mici de informa ție pentru a fi
discriminate sau identificate, decât în cazul obiectelor de aceea și
complexitate, dar pe care le percepem prima dat ă.
Dimensiunea semantic ă ne permite s ă evaluăm fidelitatea, relevanț a
și reprezentativitatea informa țiilor pe care le integrează imaginea
perceptivă. Ea ne arat ă că imaginile perceptive se pot realiza la niveluri
calitative diferite, unele fiind mai superficiale și mai puțin relevante, altele
mai bogate și mai consistente.
Pe măsura repetării contactului senzorial cu unul și același obiect, se
va înregistra îmbog ățirea și adâncirea cunoa șterii lui, trecându-se treptat la
ierarhizarea informaț iilor extrase dup ă criterii de relevanță și
reprezentativit
ate. Nerealizarea la parametri normali a dimensiunii
semantice a proces ării informa ției perceptive duce la întârzieri și erori în
discriminarea și identificarea obiectelor.

319Dimensiunea pragmatic ă rezidă în legătura pe care informa ția
perceptivă (respectiv, percep ția) o are cu st ările de motiva ție ale subiectului,
cu scopurile activit ății lui. Prin latura semantic ă a informa ției, obiectul este
„cunoscut” a șa cum este el, în realitate, adic ă independent de st ările noastre
de necesitate; prin cea pragmatică , obiectul este cunoscut din perspectiva
importanței și valorii lui pentru noi. Ambele aspecte sunt esen țiale pentru
adaptarea la mediu și ele se produc împreun ă.
Cele două moduri de definire a percep ției – pe baza teoriei reflect ării
și pe cea a teoriei informa ției – nu se exclud, ci pot fi considerate
complementare, cu specificarea că definiția informa țională are un grad mai
ridicat de generalitate și rigoare. Accentuând asupra rela ției de asem ănare
dintre imagine și obiect, defini ția impusă de teoria reflect ării devine destul
de șubredă și neconving ătoare în cazul percep ției auditive, olfactive ș i
gustative, unde imaginea nu satisface condi ția asemănării, ci doar pe c ea a
coresponden ței designative.
Noțiunea de imagine a fost elaborat ă pe baza percep ției vizuale și
tactile și ea este legat ă de spațialitate, de contur și formă, de unde și tendinț a
frecvent întâlnit ă la mulți autori de a o considera sinonim ă cu fotografia sau
copia. De aceea, consider ăm că termenii de model informa țional sau cel de
cod perceptiv sunt mai adecva ți pentru definirea percep ției decât cel de
imagine. Indiferent c ă o abordă m de pe pozi țiile teoriei reflectă rii sau de pe
pozițiile teoriei informa ției, percep ția ne dezv ăluie două laturi – latura
procesuală, dinamică, și latura rezultativ ă – produsul final.
În condiții normale, la omul adult, percepția pare a fi un act
instantaneu , care se produce în mod automat, de la sine. În realitate, ea are
o desfăș urare procesuală , chiar dac ă se întinde pe o durat ă foarte scurtă , de
la 0,5 la 1,5-2 sec. Aceast ă procesualitate devine evident ă și ușor
conștientizabilă când sarcina perceptiv ă este mai complex ă și mai dificil ă,
timpul necesar ajungerii la ob ținerea produsului final (modelul
informațional) putând cre ște până la câteva zeci de minute. Ș i este posibil,
complicând și mai mult sarcina perceptivă , ca în pofida cre șterii timpului,
procesul s ă rămână nefinalizat, subiectul fie e șuând, fie dând un r ăspuns
eronat.
Trebuie să admitem, a șadar, că percepția are un caracter fazic .
Cercetările de laborator au dus la eviden țierea urm ătoarelor faze:
a) orientarea ; b) explorarea ; c) detecția; d) discriminarea ; e) identificare ;
f) interpretarea .

320a. Orientarea . Aceasta const ă în direc ționarea și „acordarea”
aparatului de recep ție în raport cu „locul” și specificul sursei externe de
stimulare. Prima reac ție pe care o d ăm la orice stimul din afar ă este cea de
orientare.
Aceasta acț ionează, în primul rând, ca un inhibitor al activit ății
curente, preg ătind condi țiile psihofiziologice interne pentru desf ășurarea
ulterioară optimă a recepției noului stimul. În forma sa generalizat ă, reacția
de orientare ac ționează ca factor facilitator al transmisiei input -ului
senzorial nou ap ărut; în forma „focalizat ă” (se manifest ă numai în cadrul
aparatului senzorial actual stimulat), ac ționează ca un filtru comutator:
facilitează transmisia pe canalul solicitat și o blocheaz ă sau o reduce
simțitor pe celelalte canale. În cazul percepț iei active, deliberate, la ac țiunea
reacției de orientare se adaug ă factorii dispozi ționali, îndeosebi st ările de set
și de motiva ție.
b. Explorarea . Pe fondul st ării de „vigilen ță orientată” creată de faza
anterioară , are loc explorarea. Ea const ă dintr-o succesiune de opera ții
sensori-motorii de parcurgere a câm pului stimulator extern, în vederea
stabilirii coordonatelor principale în interiorul c ărora se situeaz ă stimulul
propriu-zis și a precizării schemelor optime de captare a ac țiunii acestuia.
Schema func țională a tuturor analizatorilor no ștri include și o verigă
motorie al c ărei rol este tocmai acela de a asigura inspec ția întregii arii a
câmpului stimulator și de a men ține poziția cea mai adecvat ă a receptorului
în raport cu el.
În funcție de gradul de dezvoltare și implicare a mecanismelor
reglatorii superioare, explorarea se realizeaz ă în două forme: spontan-
haotică și selectiv -dirijată. Prima se desf ășoară fără un program precis
elaborat; traiectoriile ei se intersecteaz ă și se direcționează la întâmplare. La
subiecț ii adulți, ea se întâlne ște rar, numai în cazul unor obiecte-stimul cu
totul noi. Cea de a doua are la baz ă un program, algoritmic sau euristic, prin
care se stabile ște o propor ție optimă între duratele de fixare și frecvența
inspecț iei diferitelor puncte. Aceast ă formă de explorare devine o
component ă dominant ă în activitatea de supraveghere (observa ție), cum
este cea a operatorilor de la tablourile de comandă .
În raport cu particularit ățile funcționale ale diferi ților analizatori,
distingem o explorare de tip spa țial, proprie sistemelor vizual și tactil,
caracterizat ă prin posibilitatea inspec ției sau supravegherii simultane a mai
multor elemente, și o explorare temporal ă, proprie analizatorului auditiv, în

321primul rând, ș i, apoi, celui gustativ și olfactiv, caracterizat ă prin urmărirea
unui câmp stimulator organizat serial.
c. Detecț ia. Dacă esența explorării constă în căutarea stimulului,
detecția înseamn ă surprinderea existen ței lui și „extragerea” din contextul
elementelor de fond. Ea fixeaz ă și contureaz ă aparatul de recep ție pe
stimul. Realizarea detec ției se finalizeaz ă la „ieșire” cu răspunsul „semnal”
sau „stimul”, care semnific ă: „este un semnal”, „este un stimul (obiect)”.
Dinamica și nivelul de claritate al detec ției sunt dependente de raportul
semnal/zgomot (Swets, 1964; Simon, 1984). Dac ă valoarea acestui raport
este mai mic ă de 1, atunci semnalul va fi acoperit de zgomot și va rămâne
nedetectat; dac ă este egală cu 1, probabilitatea semnalului va fi egal ă cu
probabilitatea zgomotului p(s) = p(z), ceea ce creeaz ă o situație de maxim ă
incertitudine: în 50% din cazuri zgomotul poate fi detectat ca semnal, iar în
50% – semnalul poate fi omis, considerându-se zgomot. O detec ție poate fi
apreciată satisfă cătoare, când probabilitatea de relevare a prezen ței
(absenței) semnalului pe fondul zgomotului este cel pu țin p=0,55-0,60.
Când îns ă percepția este implicat ă în rezolvarea unei sarcini
importante, detec ția înceteaz ă să mai fie satisf ăcătoare la p=0,60, reclamând
o corectitudine mult mai ridicat ă p=0,85-0,90 →p=1. Precizia detec ției este
influențată nu numai de valoarea absolut ă a s emnalului și de cea a
raportului s/z, ci și de alți factori, ca de pild ă: timpul de expunere a
stimulului, prezen ța sau absen ța altor semnale concurente, care ș i ele
formează obiectul detec ției, starea func țională a aparatului de recep ție,
starea de motiva ție actuală a subiectului etc.
Între momentul apari ției reale a semnalului și cel al înregistr ării
prezenței lui de c ătre „destinatar” se scurge un anumit interval de timp,
căruia i s-a dat numele de timp de detec ție. În principiu, putem spune c ă
abordarea unei sarcini de percep ție, este cu atât mai bun ă cu cât acest timp
este mai scurt. Se dovede ște însă că el este o func ție complex ă, dependent ă
de mai multe variabile: T det.=f(N, pa, F p), unde N – num ărul elementelor-
stimul din câmpul supus explor ării, pa – probabilitatea aprioric ă a reușitei la
primul pas al c ăutării, ea fiind egal ă cu valoarea raportului dintre num ărul
elementelor explorate care posed ă însușirea dată (M) ș i numărul total de
elemente pe care le cuprinde câmpul perceptiv exte rn (N), iar
Fp – ansamblul factorilor psihofiziologici, care țin de subiect.

322Semnalul înregistrat la „intrare”, în urma opera țiilor de explorare-
detecție, este supus la nivelul primei ve rigi a analizatorului – receptorul –
unei transform ări de codificare .
Potrivit datelor neurocibernetic ii, pentru descrierea operaț iilor de
codificare în interiorul analizatorilor pot fi folosite dou ă tipuri de „func ții de
transfer”: funcții de transfer reversibile sau izomorfice , care constau în
aplicarea unor operatori de calculare a coresponden țelor dintre „codurile”
de la diferite niveluri ierarhice, și calculul corelațiilor designative
(compatibilit ăți semantice) dintre codurile particulare (modale) de la acela și
nivel integrativ.
În cadrul acestor func ții, trecerile între coduri sunt reversibile, ceea ce
permite corectarea mai eficient ă a erorilor posibile și, în acela și timp,
optimizarea decodific ării. Putem presupune existenț a pe traseele senzoriale
a unor operatori de scanare , care verific ă (testează) coresponden ța de 1:1
dintre elementele codurilor, semnalizând unit ăților integrative centrale
eventualele perturba ții. Funcțiile de cel de-al doilea tip sunt în întregime
anizomorfice și arbitrare , transform ările realizate de ele fiind ireversibile
atât timp cât nu se cunoa ște cheia codului produs în acest mod.
Asemenea transform ări se întâlnesc în procesul de extragere a
însușirilor, a căror codificare se face în contexte ș i combina ții aleatoare,
astfel încât refacerea în sens invers a opera țiilor reclam ă cunoașterea
criteriilor ini țiale.
Din punctul de vedere al distribu ției în timp, sistemele aferente
operează cu două tipuri de coduri: discrete , care se ob țin prin îmbinarea
caracteristicilor de impuls ale desc ărcărilor neuronale și analogice , care se
obțin prin varierea în amplitudine și frecvență a unei microstructuri de stare
stabilă, generată la nivelul jonc țiunilor neuronale (M.Golu, 1975; M.Golu,
1981; F.Varela, 1989).
Diferite însu șiri (dimensiuni) ale stimulilor sunt codificate prin
modulări diferite ale influxului nervos. Intensitatea este codificat ă prin
modularea în frecven ță, după o funcție logaritmic ă: F=log.[1+(I/I D)];
frecvența vibraț iilor acustice se codific ă pe baza procedeelor „rezonan ței
locale” (regula locului) și „organiz ării în salve” (regula frecven ței);
mișcarea este codificat ă prin vectorizarea direc ției de proiec ție a
impulsurilor în veriga central ă a analizatorului; dimensiunile spa țiale se
codifică prin organizarea linear ă și segmentar ă a impulsurilor; duratele se
codifică prin corelarea activ ărilor selective și succesive ale neuronilor ON,

323OFF și ON-OFF, care semnalizează , respectiv, începutul, întinderea și
sfârșitul acțiunii stimulilor; codificarea caracteristicilor cromatice se leag ă
de schimb ările selective de stare ale receptorilor specializa ți în raport cu
diferite lungimi de und ă ale spectrului electromagnetic (H.Davis, 1962;
E.Nicolau, C.B ălăceanu, 1967; K.Pribram, 1971; M.Golu, 1975).
Corectitudinea operaț iilor de codificare a semnalelor de la „intrare”
condiționează calitatea procesului ulterior de prelucrare propriu-zis ă a
informației, care se va obiectiva în discriminare, identificare și
interpretare .
d. Discriminarea. În percep ție, avem de a face cu grade diferite de
prelucrare a informa ției, determinate, a șa cum am v ăzut, atât de factori
obiectivi externi, cât și de factori psihofiziologici interni.
Discriminarea marcheaz ă acel stadiu (grad) de prelucrare, în care
informația rezultat ă la „ieșire” este suficientă pentru a detaș a obiectul de
fond și pentru a nu-l confunda cu altele, date simultan sau succesiv. Ea se
bazează pe o opera ție de accentuare a contrastelor sau de înregistrare a
discrepanțelor parametrice (form ă, mărime, intensitate, culoare etc.).
Principalul obiectiv const ă, deci, în stabilirea unor inegalităț i A#B
sau A>B, B<A etc. Pentru ca rela țiile respective să devină posibile, este,
firește, necesar ca m ărimea diferen țelor dintre obiectul dat și celelalte
obiecte din jur sau care îl înso țesc sau îl succed (preced) s ă fie cel pu țin
egală cu mărimea pragului diferen țial propriu analizatorului dat: d OF ≥ dE,
unde d OF – diferența dintre obiect și fond, dE – m ărimea pragului diferen țial
(P.Lindsay, D.Norman, 1972).
Pe lângă mărimea diferen ței dintre stimuli, discriminarea este
condiționată și de numărul indicilor dup ă care aceștia pot fi compara ți în
momentul dat. În principiu, este mai u șor rezolvat ă sarcina de discriminare
dacă stimulii variaz ă (se deosebesc) după mai multe dimensiuni, deoarece
crește numărul punctelor relevante în spa țiul perceptiv.
e. Identificarea. Dacă discriminarea reclam ă numai sesizarea
diferențelor dintre stimuli, realizându-se prin compararea unor indicatori de
ordin cantitativ, identificarea reprezint ă un stadiu în care determin ările
cantitative fuzionează în determin ări calitative de ordin semantic.
Informația furnizat ă de opera țiile care intr ă în alcătuirea ei va permite
formularea unui r ăspuns definit la întrebarea „ce este acesta?”,
evidențiindu-se astfel leg ătura semantic ă dintre percept și obiect. Aceasta

324presupune ca, în raport cu obiectul dat, s ă se fi elaborat anterior un model
informațional etalon , care să se păstreze în memoria de lung ă durată.
Operațional, identificarea se realizeaz ă ca o succesiune de test ări ale
coincidenței dintre modelul informa țional actual al obiectului și modelul
informațional etalon, constituit în cursul experien ței perceptive anterioare:
„input -ul” trebuie inclus în aria de integrare a unuia din modelele stocate,
care întrune ște criteriile de coresponden ță designativă adecvate.
Modelele informa ționale-etalon sunt de dou ă tipuri: individuale și
categoriale . Modelele individuale favorizeaz ă identificarea obiectului
singular în identitatea lui specifică , ireductibil ă la identitatea altor obiecte
aparținând aceleia și clase. O asemenea identificare se poate realiza numai
în raport cu obiectele care au mai fost percepute anterior, astfel c ă o nouă
percepție a lor le introduce într-un proces de recunoaș tere. Cele categoriale
favorizeaz ă o identificare prin raportare și incluziune a obiectului actual
perceput în clas ă; obiectul este identificat prin intermediul apartenen ței lui
la clasă. În acest caz, perceptul scoate în prim plan și accentueaz ă însușirile
comune tuturor obiectelor care se subsumeaz ă unei anumite clase. De pildă ,
zărind la distan ță o siluetă , nu putem decât s ă spunem c ă este o fiin ță
umană (un om). Identificarea se realizează în forma ei cea mai extins ă și
vagă, categorial ă. Pe măsură ce distanța se reduce, percep ția se completeaz ă
succesiv cu date noi, trecând, corespunz ător, la identific ări din ce în ce mai
înguste: identificarea sexului (masculin sau feminin); estimarea vârstei
(copil, tână r, bătrân); identificarea nominal ă („este persoana cutare”).
Anumite lacune sau impreciziuni în extragerea și prelucrarea
informației duc la identific ări eronate sau false.
În identificarea individual ă, pe primul plan, în con știință, trec
însușirile pe care le posed ă numai obiectul dat, iar însu șirile comune sunt
transformate în informa ții de fond; în identificarea categorial ă, raporturile
se inverseaz ă: determinante în con știință devin însu șirile clasei, iar cele
individualizatoare se estompeaz ă.
Un caz particular al identifică rii individuale prin „extragere din clas ă”
este așa-numitul fenomen al „întip ăririi” ( imprinting ).
În raport cu anumite obiecte aflate permanent în jurul nostru, se
elaborează asemenea modele informa ționale, încât ele sunt pregnant
desprinse din contextul celorlalte cu maximum de siguran ță și precizie, de și
indicii care stau la baza acestei operaț ii nu sunt întotdeauna con știentizați și
verbalizați. Exemplul cel mai spectaculos îl constituie ciobanul care- și

325recunoaște fiecare oaie din turm ă, chiar dac ă oile seam ănă foarte mult între
ele. O prim ă explicație ar fi aceea că , prin percepere repetată , modelele
individuale stocate se completeaz ă treptat până la automorfism .
Ca urmare, obiectul respectiv ajunge în percepț ie la o asemenea
„bună formă”, încât, chiar dac ă în realitate nu prezint ă deosebiri, pregnante,
în subconș tientul subiectului ele tind s ă iasă în eviden ță și să-și afirme
individualitatea. O a doua explica ție, oarecum complementar ă ar fi că
integrarea modelului informa țional corespunz ător se realizeaz ă nu numai la
nivel cognitiv, ci și la nivel motiva țional. Aceasta îi confer ă un fel de
„pecete” sau de „halou”, pe care nu le posed ă modelele informa ționale ale
celorlalte obiecte percepute anterior.
Când schemele func ționale ale percep ției ating un nivel optim de
dezvoltare-consolidare, identificarea, fi e ea de tip individual sau categorial,
se produce aproape automat, pe loc. Modelele informaț ionale stocate în
memorie, o dat ă actualizate, îndeplinesc o func ție de compensare,
reconstituind în plan intern însuș irile omise sau corectând pe cele eronat
reprezentate. Aceasta face ca identificarea s ă devină posibilă și în situațiile
când „ input -ul” conține o informa ție minimal ă (ex. figuri lacunare, obiecte
mascate de context sau fond , iluminat slab etc.).
Modelele perceptive tezaurizate , având o stabilitate semantic ă atât de
mare, fac posibil conven ționalul: la „solicitarea” gândirii, percepț ia
integrează categorial, în scopuri instrumentale, „obiecte” ale c ăror
caracteristici se abat semnifi cativ de la etalon (ex. un p ătrat sau un cerc pe
care le desen ăm cu mâna liberă pe tablă, în vederea unor demonstra ții sau
exemplific ări, nici pe departe nu au forma perfectă ; cu toate acestea, se
admite conven țional că ele sunt reprezentante ale clasei p ătratelor și,
respectiv, cercurilor).
f. Interpretarea. Cum percep ția nu este un proces în sine, iar noi nu
percepem obiectele și fenomenele lumii externe în sine , ci pentru a le
include în circuitul activit ății noastre, apare logic ca veriga final ă a
procesualit ății perceptive s-o constituie interpretarea conținutului
informațional obț inut în fazele anterioare.
Aceasta const ă în evaluarea importan ței și utilității obiectului
perceput și are la baz ă un grup de opera ții de relaționare și comparare a
proprietăț ilor obiectului cu st ările interne de motiva ție și cu scopurile
activității noastre.

326Ca urmare, rezultatul interpret ării se va concretiza într-o judecat ă
valorizatoare: „obiectul X este lipsit de semnifica ție (indiferent)” sau
„obiectul X are semnifica ția Y pentru mine”. În primul caz, continuarea
percepției devine inutil ă, atenția trebuind comutat ă la alt obiect. În cazul al
doilea, sunt posibile două variante: a) semnifica ția obiectului este negativ ă
și, în raport cu el, se adopt ă un comportament de respingere sau de ap ărare;
b) semnifica ția obiectului este pozitivă , el urmând a fi acceptat ca „obiect
de consum”, servind direct la satisfacerea unei stă ri de motiva ție (interes,
trebuință primară sau trebuință secundară ) sau ca „mijloc” pentru atingerea
scopului unei anumite activit ăți.
Interpretarea presupune atât stabilirea unei leg ături instrumentale
directe între st ările de motiva ție și valențele primare ale obiectului, cât ș i a
unei legături indirecte sau conven ționale, obiectul putând fi utilizat ca
substitut și în alte scopuri decât cele pentru care este el „destinat”.
În cadrul activit ăților umane se stabilesc, prin consemne și programe,
legături funcționale precise între anumite semnale și comportamentele pe
care subiectul trebuie s ă le efectueze la apari ția lor (semnale de circula ție
rutieră , indicatoarele și semnalele acustico-luminoase la tablourile de
comandă ale instala țiilor automatizate etc.).
Produsul final al procesualit ății perceptive este perceptul . Acesta este
un model informa țional de tip imagistic sau figural-designativ, structurat
spațio-temporal (configura țional sau serial) și logico-semantic, care permite
subiectului diferen țierea și identificarea obiectelor ce acț ionează în
momentul dat asupra unuia sau a mai multor organe de sim ț (intrări).
Din punct de vedere psihologic, pe rceptul se distinge prin câteva
trăsături esențiale, și anume: stabilitate/dinamicitate, completitudine,
relevanță, reprezenta-tivitate și referențialitate sau obiectualitate .
Stabilitatea/dinamicitatea se exprim ă în durata men ținerii în câmpul
central al con științei a aceluiaș i conținut informa țional. Varia țiile care
inevitabil se produc nu ating pragul de separabilitate/dis criminabilitate. Se
constată că, la unii subiec ți, conținutul informa țional al perceptului se
menține în limitele lui „acela și” un interval relativ mare de timp, uneori pe
toată durata expunerii obiectului, iar la altele, el se afl ă într-o fluctua ție
accentuată. Aceasta depinde de apartenen ța tipologic ă a indivizilor, pe
dimensiunea stabil-instabil sau mobil-inert . Ca atare, tr ăsătura respectiv ă
devine un indicator important în analiza componen ței dinamico-energetice
a personalit ății. Experimental, putem s-o evalu ăm în două moduri: fie

327prezentând subiectului un singur obiect timp de 5 minute, înregistrând toate
variațiile (complet ările) care apar după identificare, fie prezentând o
„mulțime” de 5-7 obiecte, dintre care 3-5 identice și 2 diferite dup ă 1-2
însușiri (elemente) m ărunte, marcând timpul necesar fiecă rui subiect pentru
detecția celor două obiecte u șor diferite de celelalte. Un subiect cu o bun ă
mobilitate perceptiv ă ar trebui s ă obțină performan țe mai bune decât unul
inert. Nici stabilitatea, nici dinamicitatea nu ating limitele absolutului, aceasta însemnând o alterare patologic ă gravă a percepției.
Completitudinea este dată de raportul dintre volumul însuș irilor și
trăsăturilor pe care le con ține perceptul ()∑yj și volumul însu șirilor și
trăsăturilor pe care le posed ă obiectul ()∑xi: ∑∑=xiyjCe ,
0 1≥ ≤Ce .
Când Ce = 1, avem de-a face cu un percept absolut complet, care
epuizează, practic, obiectul, acesta nemaiavând nici o însu șire care să nu fie
reprezentată în percept, ceea ce, în realitate, este imposibil; când Ce = 0,
înseamnă că în perceptul ob ținut nu se reg ăsește nici o însu șire a obiectului-
stimul, fapt de asemenea imposibil în condi ții normale. Rezult ă, astfel, că
orice percept este o reflectare selectiv ă și schematic ă a obiectului: cel mai
banal ș i simplu obiect este mai bogat decât cel mai complet percept al s ău.
Dacă atributul completitudinii ar atinge valoarea maxim ă (Ce = 1),
atunci atributele relevan ței și reprezentativit ății nu s-ar men ționa în mod
special, ele fiind implicite.
Relevanța definește calitatea informa ției extrase, ea r ăspunzând la
întrebarea: cât de importante sunt însu șirile pe care un subiect le poate
selecta și reține în percept , pentru identificarea și definirea obiectului dup ă
o singură prezentare (durata prezent ării depinzând de modalitatea și
complexitatea stimulului). Din acest punct de vedere, perceptele difer ă
foarte mult unele de altele, atât la unul și același subiect, în raport cu diferite
obiecte ca datum -uri individuale sau categoriale, cât ș i la diferiți subiecți, în
raport cu acela și obiect. Astfel, un percept poate avea un grad ridicat de
relevanță, el cuprinzând informa ții despre însu șiri importante pentru
identificarea obiectului; altul, dimpotrivă , poate avea o relevan ță scăzută,
informația înglobat ă referindu-se la însu șiri cu totul accidentale ș i
întâmplă toare, a că ror înlă turare nu afecteaz ă identitatea obiectului.

328Rezultă , așadar, că relevanța perceptului este o func ție variabilă ,
dependent ă, pe de o parte, de complexitatea câmpului fizic extern, pe de
alta, de particularit ățile psihologice ale subiectului, de experien ța sa
senzorială anterioară, de nivelul de dezvoltare a componentelor secundare,
logico-opera ționale ale mecanismelor perceptive. Se poate vorbi de un
caracter evolutiv al relevan ței perceptului, de o cre ștere semnificativă a ei
prin învățare, prin perfec ționarea strategiilor de explorare-investigare a
obiectului, și prin conectarea unor operaț ii ale gândirii la procesarea
informației senzoriale actuale.
Reprezentativitatea ne indică în ce măsură perceptul acoper ă întreaga
sferă sau întindere a obiectului, respectiv, dac ă însușirile pe care le con ține
aparțin tuturor componentelor importante ale obiectului perceput sau doar
unei singure sau câtorva componente par ticulare. Ea depinde de durata
expunerii obiectului, de eficien ța operaț iilor și schemelor de explorare și
inspecț ie și de întinderea volumului percep ției, care, potrivit num ărului
magic al lui G.Miller, se situeaz ă între 7±2.
Ca urmare, reprezentativitatea perceptului va înregistra mari varia ții
valorice, atât de la un subiect la altul, cât și de la un obiect-stimul la altul,
pentru acela și subiect.
Cercetările experimentale comparative au stabilit c ă la copil (pân ă la
10-12 ani), datorit ă prevalării efectelor de câmp și operațiilor de centrare ,
reprezentativitatea perceptului este semnificativ mai redus ă decât la adult,
la care sunt optim dezvoltate mecanismele compensatorii – de corec ție a
efectelor de câmp și de decentrare, ce permit explorarea multidirec țională a
obiectului stimul (J.Piaget, 1961; M.Golu, 1971; P.Lindsay, D.Norman,
1972). În ceea ce prive ște diferenț ele condiț ionate de obiectele-stimul,
trebuie precizat mai întâi c ă reprezentativitatea este cu atât mai important ă
și, în acela și timp, cu atât mai dificil de realizat, cu cât obiectul este mai
complex ș i mai eterogen ca alc ătuire.
Apoi, reprezentativitatea este cu atât mai important ă pentru o corectă
identificare cu cât obiectul este mai puț in familiar, mai nou. Aceasta și face
ca în raport cu obiectele noi, explorarea s ă se realizeze radiar sau
zigzagoform (divergent), extr ăgând informa ții din puncte și părți diferite ale
câmpului perceptiv; dimpotriv ă, în raport cu obiectele obi șnuite, familiare,
explorarea devine convergent ă, desprinderea doar a câtorva însu șiri (uneori,
și una singur ă) fiind suficient ă pentru identificare, gra ție rolului asimilativ-

329integrativ al modelului informa țional elaborat anterior și păstrat în
memorie.
Referențialitatea (obiectualitatea ) este acea însu șire a perceptului,
introdusă de funcția disociativă a conștiinței, de a fi raportat și interpretat
subiectiv ca designant (semn) al obiectului extern.
În acest caz, perceptul devine un mesaj pe care obiectul (emiță tor)
aflat în momentul dat în câmpul con știent al percep ției îl trimite creierului,
care-l descifreaz ă în forma urm ătoarelor variante posibile de semanteme
(răspunsuri designativ-semantice): „este obiectul X”; „pare a fi obiectul X”;
„seamănă cu obiectul X”; „este ceva având forma X, culoarea Y, m ărimea
Z etc.”; „nu-mi dau seama, nu știu, e ceva total necunoscut”.
Referențialitatea implic ă permanenta p ăstrare în con știință a
distincției dintre percept , ca produs (entitate) subiectiv intern (informa ție),
și obiect , ca entitate material ă externă (sursă de semnale ), astfel încât,
subiectul uman normal nu confund ă și nu identific ă cele două planuri: nu ia
perceptul ca fiind obiectul însu și și nici obiectul ca fiind perceptul însu și
sau ca proiec ție a perceptului. În patologie, aceste raporturi se pot altera: în
halucinații, imaginile actualizate din interior se proiecteaz ă în afară, în
forma unor obiecte sau situa ții reale, de a c ăror prezen ță subiectul este ferm
convins; în pseudohalucinaț ii, lucrurile se petrec la fel, cu deosebirea c ă
subiectul îș i dă seama că ceea ce exprim ă ele nu exist ă în câmpul s ău
perceptiv actual; în agnozii , este compromis ă legătura func țional-
designativ ă dintre percept și obiect, cele dou ă nelegându-se semantic în
conștiință, rămânând entit ăți în sine, disparate.
Observăm, așadar, că realizarea referenț ialității este o condi ție sine
qua non a îndeplinirii de c ătre percept a rolului să u cognitiv și instrumental-
reglator în cadrul activit ății, al interacț iunii noastre cu lumea extern ă.
Tipologia perceptelor . Ca modele informa ționale interne ale
obiectelor și situațiilor externe, perceptele se realizeaz ă într-o mare
diversitate. În clasificarea lor, noi adopt ăm două criterii principale: a)
criteriul diversit ății modale și b) criteriul diversit ății informaționale.
Primul criteriu constă în diferen țierea și delimitarea perceptelor dup ă
individualitatea sistemelor aferente (analizatorilor), în cadrul c ărora se
realizează procesul percep ției. Distingem astfel: 1) clasa perceptelor
cutano-kinestezice-tactile ; ele rețin și integreaz ă, după scheme, algoritmi și
coduri specifice, informa țiile despre determina țiile substan țiale și
mecanico-termice ale obiectelor fizice, precum: temperatura, starea de

330agregare, forma, m ărimea, volumul, greutatea, dup ă care deosebim și
identificăm lucrurile din jur, f ără participarea v ăzului. Aportul acestor
percepte la edificarea experien ței senzoriale a lumii externe ș i la formarea
conceptelor de substan țialitate, dimensionalitate motric ă, spațialitate etc.
este esențial. Pe baza informa ției furnizate de ele, se structureaz ă și
conștiința separabilit ății și opoziț iei fizice a propriului organism (Eu fizic)
de restul lucrurilor și ființelor din jurul nostru; 2) clasa perceptelor vizuale
și chinestezico-vizuale , care re țin și integreaz ă informa ții despre
determinațiile de culoare, spa țiale (formă, mărime, volum, distan ță, poziție)
și de mișcare. În elaborarea sistemului de orientare la distan ță și reglare a
praxiei obiectuale și a comportamentului locomotor, perceptele din aceast ă
categorie de țin locul primordial; 3) clasa perceptelor auditive , în care se
reține și se integreaz ă informația despre caracteristicile fizice – intensitate
(tărie), frecven ță (înălțime), form ă (timbru) și periodicitate/aperiodicitate –
a trei mul țimi principale de surse sonore: naturale-fizice, muzicale și
verbale (fono-articulatorii). Aceste percepte joac ă un rol important în
orientarea general ă în mediu, în reglarea activităț ii și în dezvoltarea psihic ă
a individului (dezvoltarea și funcționarea limbajului, dezvoltarea
structurilor superioare ale gândirii care sunt mediate și susținute de limbaj,
dezvoltarea trebuin țelor și emoțiilor estetice legate de muzic ă); 4) clasa
perceptelor gustative , care rețin și integreaz ă informații despre proprietăț ile
chimice ale substan țelor complexe solubile în saliv ă. Ca și senzațiile
gustative determinate de substan țe sipide simple sau pure, perceptele
aparținând acestei clase îndeplinesc un rol cognitiv, permi țând diferenț ieri
și identific ări specifice, și unul reglator în raport cu comportamentul
alimentar și cu experien ța culinară (structurarea selectiv-preferen țială a
apetitului și trebuințelor alimentare); 5) clasa perceptelor olfactive , care
integrează informații despre calit ățile odorifice ale substan țelor volatile cu
structuri moleculare diferite. Ele permit cunoa șterea senzorial ă a
caracteristicilor chimice ale substan țelor și stau la baza activit ății practice
de producere ș i utilizare a acestora (industria chimic ă, industria
farmaceutic ă, industria cosmetic ă).
Toate cele cinci clase men ționate de percepte ne furnizeaz ă
informații structurate, mai mult sau mai pu țin relevante și reprezentative
despre lumea extern ă, cu ale cărei entități intrăm în comunicare direct ă, hic
et nunc .

331Pentru obț inerea tabloului complet al organiz ării senzoriale a omului
, trebuie s ă mai adăugăm clasa perceptelor de sine sau a autoperceptelor ,
care se realizeaz ă printr-o interac țiune convergent ă a exteroceptorilor,
proprioceptorilor și interoceptorilor și care se integreaz ă de către
mecanismele corticale ale Eului. Aceste percepte sunt indispensabile pentru
realizarea autodiferen țierii, autodelimit ării, autoidentific ării, autodefinirii ,
pe scurt, pentru structurarea și buna func ționare a conștiinței de sine curente
sau situaționale.
Cel de-al doilea criteriu permite identificarea a dou ă clase mari de
percepte: 1) monomodale și 2) plurimodale .
Perceptele monomodale sunt omogene din punct de vedere al
conținutului informa țional, ele realizându-se prin integrarea la nivelul
zonelor asociative (secundare ) ale analizatorilor.
În raport cu obiectele reale, per ceptele monomodale sunt modele
informaționale parțiale, conț inând date doar despre acele însu șiri care pot fi
detectate și receptate de analizatorul dat. Fiecare analizator nu ne ofer ă
decât o imagine fragmentar ă a realităț ii externe. De aceea, cum pe bun ă
dreptate sublinia Condillac, diversificarea sim țurilor s-a impus ca o
necesitate imperioas ă pentru lă rgirea sferei experien ței senzoriale în
vederea unei bune adaptă ri la mediu.
Dacă însă perceptele monomodale, oricât de variate, ar r ămâne
izolate unele de altele, cunoa șterea senzorial ă a lumii ar ră mâne tot
fragmentat ă, fiecare sim ț informându-ne despre o realitate, care nu ar avea
nimic comun cu realit ățile despre care ne informeaz ă celelalte sim țuri.
Dar așa ceva nu se întâmpl ă. Perceptele monomodale sunt supuse
unei opera ții de integrare de un grad superior de c ătre zonele asociative
corticale de ordinul III, situate între zonele asociative secundare,
modificându-se informa țional în percepte plurimodale .
Perceptele plurimodale sunt singurele care satisfac deplin defini ția pe
care o dăm de obicei percep ției: „reflectarea subiectiv ă în formă de imagine
a obiectului, în totalitatea însu șirilor și componentelor sale constitutive”.
Informațiile pe care le structurează în sine perceptul plurimodal se ob țin fie
pe cale direct ă, percepând acela și obiect prin mai multe organe de sim ț, fie
pe cale indirect ă, reactualizând din memorie, în momentul perceperii
actuale a obiectului printr-un anumit analizator, însuș irile percepute anterior
prin alți analizatori. Aici intr ă în funcțiune atât legile asocia ției, cât și legea
structuralit ății. Ca urmare, se constituie un nivel superior nou al procesă rii

332informației senzoriale – procesarea plurimodal ă –, care subordoneaz ă
nivelul procesă rii monomodale, f ăcând ca perceptele realizate în cadrul
analizatorilor individuali s ă fie raportate la acela și obiect, ca reflectă ri ale
unor laturi sau grupe de însu șiri aparținând aceluia și obiect, iar nu ca
desemnând obiecte diferite.
Perceptele plurimodale dep ășesc prin completitudine, relevan ță și
reprezentativitate pe cele monomodale, în elaborarea lor fiind mai pregnant
implicate scheme și criterii de ordin logico-semantic, gra ție cărora
informația dobânde ște valențe cognitive și instrumentale calitativ supe-
rioare. Când spunem c ă, la limita superioar ă, perceptul se apropie de con-
cept, avem în vedere tocmai clasa perceptelor plurimodale supraordonate.
Dependen ța percepției de interac țiunea dintre mulț imea variabilelor
externe și mulțimea variabilelor interne . Percepția umană nu este nici un
efect (rezultat) mecanic și pasiv al ac țiunii stimulului extern asupra
subiectului, nici un act subiectiv intern independent de ce se întâmplă la
„intrarea” sistemului.
Orice tendin ță de a absolutiza rolul factorilor obiectivi externi sau
rolul factorilor subiectivi interni este eronat ă din punct de vedere
metodologic și duce la impas str ădania elabor ării unei teorii generalizate
valide a percep ției. Astfel, singura modalitate care permite evitarea acestei
erori este aceea de a admite de la început, ca postulat metodologic, teza c ă
percepția este rezultatul unei complexe ș i contradictorii interac țiuni a dou ă
mulțimi de variabile: mul țimea variabilelor externe (stimuli) –{X i}– și
„mulțimea variabilelor interne” (subiect) – {Z k}, adică: Py= f(X i∩Zk).
Dependen ța percepț iei de mulț imea variabilelor externe . Momentul
care marcheaz ă începutul procesului perceptiv îl constituie acțiunea unui
obiect-stimul asupra unuia sau mai multor analizatori ai subiectului.
Traiectoria desfășur ării ulterioare a procesului va fi par țial
dependent ă de caracteristicile obiective (fizice, chimice, electromagnetice)
ale stimulului, de contextul spa țio-temporar în care este dat el. Principalele
caracteristici care- și pun amprenta, pe de o parte, pe calitatea con ținutului
informațional (reflectoriu), iar pe de alt ă parte, pe aspectele cantitativ-
dinamice sunt: specificitatea sau modalitatea, intensitatea, durata,
frecvența apariț iei, contextul (fondul ), gradul de determinare, respectiv,
nedetermi-nare și semnifica ția.
Specificitatea sau modalitatea exprimă natura substan țial-calitativă a
obiectului-stimul; aceasta face ca respectivul obiect s ă impresioneze doar

333un anumit analizator, și anume pe acela care, în cursul evoluț iei
filogenetice, s-a diferen țiat și specializat pentru captarea și procesarea
informației pe care o poartă forma de energie degajat ă de clasa respectiv ă
de stimuli. Specificitatea stimulului determin ă specificitatea ontologică,
modală, a percep ției ca proces, acesta desf ășurându-se în cadrul unui
anumit sistem aferent (analizator), și a perceptului ca produs, acesta
reflectând sau desemnând un anumit aspect al obiectului: cromatic, acustic,
configurațional, metric-dimensional, odorific, gustativ etc.
Caracteristica specificităț ii este esen țială pentru în țelegerea și
explicarea obiectiv-cauzal ă atât a producerii percep ției la un anumit nivel
evolutiv al psihismului (în cazul nostru, la nivelul psihismului uman), cât și
a genezei și dezvoltării ei filogenetice și istorice. Pentru a produce o
percepție de o anumit ă modalitate, trebuie s ă existe un stimul specific: o
percepție vizuală nu se poate ob ține decât luând ca stimul de baz ă lumina
(care va favoriza apoi perceperea culorilor, formelor, m ărimilor și a altor
determinații ale obiectelor vizualizabile); o percep ție auditivă nu o vom
putea produce decât pe baza ac țiunii stimulilor acustici ș.a.m.d.
Specificitatea este univoc ă și exclusiv ă, ceea ce înseamn ă că stimulii
modali sunt reciproc nesubstituibili: un stimul acustic nu poate fi substituit printr-unul luminos pentru a produce o percep ție muzical ă, după cum
culorile spectrale nu pot fi substituite de stimuli sonori pentru a determina o
percepție cromatică .
Intensitatea este, de asemenea, o caracteristic ă esențială a stimulilor
specifici, de care depinde atât posibilitatea producerii unui proces perceptiv, cât și gradul de claritate, acurate țe și pregnanță al operațiilor de procesare a
informației și al rezultatului final al procesă rii –
perceptul . O acțiune de
intensitate slab ă, liminală, va produce o imagine perceptiv ă vagă,
estompată , fluctuant ă, subiectul având serioase dificult ăți în discriminarea
și identificarea corectă a stimulului. El va fi obligat la o concentrare
deosebită a atenției, la o mobilizare maxim ă a încord ării voinț ei.
Dimpotrivă , o acțiune de intensitate optim ă (de regulă, nici foarte slab ă, nici
foarte puternic ă) va determina o percep ție clară, precis delimitat ă și
consistentă, care va asigura diferen țierea și identificarea sigur ă, fără
echivoc, a obiectului-stimul. Intensitatea trebuie considerat ă în raport cu
pragurile absolute ș i diferențiale ale sensibilit ății, cu variabile ce țin de
subiect. De aceea, vom distinge intensitatea real ă sau obiectiv dat ă și
intensitatea operaț ională, cea care produce efectiv stimularea analizatorului

334considerat. Una ș i aceeași valoare a intensit ății reale poate lua, în raport cu
subiecț i diferiț i sau cu unul și același subiect, în situa ții și momente
temporare diferite, valori semnifica tiv diferite. Prin varierea controlat ă a
intensităț ii stimulilor modali specifici, se ob țin efecte subiective deosebite
în plan perceptiv (contraste, iluzii, supra- sau subestim ări ale unor obiecte
în raport cu altele).
Durata este o caracteristic ă definitorie a orică rui stimul senzorial.
Acțiunea oric ărui stimul specific asupra aparatului receptor corespunz ător
are un moment de declan șare (t 1) și un moment de încetare (stopare).
Intervalul dintre ele are o durat ă mai mare sau mai mic ă. În condi țiile
percepției cotidiene, avem de a face cu un registru extrem de întins al
variabilității valorilor duratelor de ac țiune ale obiectelor cu care venim în
contact, între câteva zecimi de secund ă (așa-numita percep ție rapidă sau
instantanee), până la câteva ore (percep ția ca activitate de supraveghere și
observație).
Raportată la subiect, durata se opera ționalizeaz ă. Se delimiteaz ă,
astfel, o durată minimă, specific necesară pentru a se putea produce
stimularea senzorial ă, și o durată maximă , dincolo de care ac țiunea
stimulului, în loc s ă optimizeze și să îmbogățească percepția, o
deterioreaz ă, ducând la instalarea fenomenelor negative de satura ție, de
obișnuire (habituare) și de oboseal ă.
În cercetările experimentale de laborator, durata stimulilor se ia ca
variabilă independent ă de bază pentru eviden țierea aspectelor dinamice ale
percepției. În raport cu ea se determin ă trăsăturile tipologice ale percep ției –
mobilitatea și, respectiv, inerț ia („tip perceptiv mobil”, „tip perceptiv
inert”).
Frecvența apariției este acea caracteristic ă temporar ă a stimulilor,
care le determin ă gradul de noutate (raritate) și, respectiv, de familiaritate .
Ea se poate evalua prin determinarea num ărului total de apari ții ale unui
stimul (obiect) în cursul întregii experien țe perceptive anterioare a
subiectului sau prin determinarea acestui indicator în interiorul unui interval
de timp mai scurt (1 an, o lun ă, o săptămână, o zi etc.).
În principiu, se poate afirma c ă optimalitatea realiz ării unui proces
concret de percep ție crește propor țional cu frecven ța de apari ție a
stimulului, celelalte condi ții fiind egale. Astfel, percep ția stimulilor
familiari se realizeaz ă mai rapid și mai eficient decât cea a stimulilor noi (în
condițiile aceleia și intensități și durate de ac țiune).

335Rezultă , de aici, c ă un procedeu practic de perfec ționare și îmbogățire
informațională a percep ției în raport cu un anumit obiect îl constituie
creșterea frecven ței de apariț ie a obiectului respectiv în câmpul senzorial al
subiectului.
Contextul (fondul ) este o caracteristic ă esențială a oricărui câmp
perceptiv extern. Din punct de vedere obiectiv, luat în sine, acest câmp este
o mulțime de evenimente independente { Ωi}, în care fiec ărui eveniment îi
este atașată o anumită valoare de probabilitate ()⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛=Nnωi p , unde p(ω i)
– probabilitatea evenimentului elementar considerat, n – frecven ța absolută
a evenimentului dat ( ωi), N – num ărul total al evenimentelor elementare în
câmpul fizic extern.
Pus în „contact” cu subiectul, acest câmp, ini țial neutru, va suferi o
serie de transform ări, ca urmare a ac țiunilor subiectului de orientare-
explorare-detec ție. Desprinderea și fixarea elementului ce va constitui
obiectul activit ății ulterioare de percep ție vor depinde, pe de o parte, de
raportul de intensitate și pregnanță cu celelalte elemente (obiecte), iar pe de
alta, de nivelul de competen ță al subiectului. Cu cât elementul respectiv
este mai slab conturat, mai mascat sau mai bruiat de elementele din jur, cu
atât perceperea lui va fi mai dificil ă și mai anevoioas ă, și invers. Apare
astfel rela ția figură-fond, în care se dezv ăluie cu pregnan ță caracterul
dinamic și activ-se-lectiv al percep ției.
Gradul de determinare/nedeterminare se referă la caracteristicile
statistice ale câmpului stimulator extern, adic ă la dispunerea în spaț iu și
timp a obiectelor-stimul.
Pe baza lui, putem delimita dou ă categorii de câmpuri perceptive:
organizate sau determinate și aleatorii sau nedeterminate.
Cele organizate se caracterizeaz ă prin aranjarea spa țio-temporală a
stimulilor dup ă criterii și reguli precise și constante, astfel încât în fiecare
moment și în fiecare punct al traiectoriei perceptive, subiectul va întâlni un
anumit stimul ș i nu altul; expecta ția sa, formată în secven țele anterioare, va
fi confirmat ă și întă rită. Câmpurile aleatorii se disting prin absen ța unor
criterii și reguli specifice, precis definite de pozi ționarea și succesiunea
stimulilor, subiectul aflându-se astfel într-o stare de incertitudine
permanentă în ceea ce prive ște stimulul urm ător. Acesta face s ă apară

336frecvent discrepanț e sau conflicte între expecta ție și realitate, cu efecte
perturbatoare asupra corectitudinii identific ărilor.
Este evident c ă sarcina perceptiv ă va fi mult mai dificil ă în cazul
câmpurilor aleatorii, decât în cazul celor organizate (M.Golu, 1968, 1972).
Semnificația reprezintă calitatea unui obiect de a corespunde, gra ție
însușirilor sale intrinseci, anumitor expecta ții, stări de motiva ție sau scopuri
ale subiectului receptor. Ea influen țează la fel de mult dinamica percep ției
ca și celelalte caracteristici obiective ale câmpului stimulator extern.
Nu numai experimente speciale de laborator, dar și experien ța
cotidiană ne oferă fapte concludente care atest ă că percepția stimulilor
semnificativi se realizeaz ă, din toate punctele de ve dere, la nivel superior
față de percep ția stimulilor indiferen ți. De aici decurge o concluzie de mare
valoare practic ă: pentru a asigura o mai puternică implicare a subiectului în
relația perceptiv ă este necesar a se conferi obiectului-stimul o anumit ă
semnificație, imediat ă sau de perspectiv ă.
Semnifica ția trebuie considerat ă sub două aspecte: aspectul obiectiv-
potențial și aspectul relativ-real . Primul este dat de faptul c ă obiectul
respectiv posed ă acea însu șire sau set de însu șiri care vin în întâmpinarea
unor stări de necesitate sau a unor scopuri ale subiectului; cel de al doilea
rezidă din relaționarea direct ă a obiectului cu un subiect concret, cu st ări de
motivație și scopuri specifice. Aceast ă relaționare va putea determina trei
efecte posibile: a) semnifica ția potențială concordă și se echilibreaz ă cu cea
reală; b) semnifica ția potențială este subestimat ă, cea reală fiind inferioar ă
ei; c) semnifica ția potențială este supraestimat ă, cea reală fiind superioară
(mai mare). Un simplu exemplu va l ămuri cele de mai sus. De pild ă, o
pâine are o semnificaț ie potențială evidentă : ea posed ă proprietatea de a
satisface trebuin ța de hran ă. Dar percep ția semnifica ției ei poten țiale
(obiective), respectiv, valoarea semnifica ției reale, va diferi în func ție de
starea de necesitate a subiectului. Astfel, un subiect s ătul va subestima
semnificația potențială, pâinea p ărându-i-se ceva banal; un subiect normal
flămând va percepe pâinea la nivelul valorii sale obiective (poten țiale); un
subiect puternic înfometat va percepe aceea și pâine ca având o semnifica ție
vitală , deci cu totul excep țională.
Dependen ța percepț iei de mul țimea variabilelor-subiect . Subiectul
intră în relație de comunicare informa țională cu lumea extern ă nu ca o
simplă placă fotografic ă și nici ca o tabula rasa, lipsit de orice organizare
internă specifică și de orice activism, mereu acela și, permanent identic cu

337sine însuși. De asemenea, subiec ții luați individual nu sunt nici pe departe
aceiași, între ei existând deosebiri semnificative, peste care nu se poate
trece, atunci când este vorba de studierea și explicarea rela ționării lor
psihice cu lumea extern ă.
Astfel, și în studiul percep ției, ca form ă directă și universal uman ă de
comunicare și relaționare cu lumea externă , luarea în considerare a mul țimii
variabilelor-subiect {Z k} este o cerin ță metodologic ă esențială pentru a
ajunge la o analiz ă științifică veridică. Sfera acestei mul țimi este extrem de
întinsă și eterogen ă, făcând dificile desprinderea și prezentarea tuturor
variabilelor individuale pe care le cuprinde ea. Pentru aproximarea gradului
de complexitate al realiz ării percepției este necesară luarea în considerare
cel puț in a urm ătoarelor asemenea variabile: vârsta, sexul, tipul de
personalitate, st ările motiva ționale, stările afective, starea aten ției, starea
memoriei, experien ța perceptiv ă anterioar ă, starea psihofiziologic ă
generală , starea structural-func țională a analizatorilor, starea de set și
expectație.
Aici vom avea de-a face cu dou ă tipuri de influenț e: a) influen țele
individuale, exercitate de fiecare variabilă luată separat și b) influen țele de
interacțiune, care apar atunci când se conjug ă acțiunea a dou ă sau mai
multor variabile individuale. Ambele tipuri de influen țe sunt la fel de
frecvente și la fel de importante în determinarea dinamicii percep ției.
Vârsta este o variabil ă obiectivă, în afara c ăreia nu se poate aborda în
mod concret problema percep ției. Exprimând dimensiunea temporar ă a
organizării și integrării psihice, ea î și particularizeaz ă efectele pe cele trei
segmente principale ale curbei evolutive a sistemului personalit ății:
segmentul ascendent , în interiorul c ăruia se realizeaz ă transform ările
evolutive, antientropice, care, la nivelul percepț iei, se vor concretiza în
elaborarea mecanismelor secundare, de natură logico-opera țională , și a
schemelor specifice de extragere și prelucrare a informa ției; segmentul de
stabilitate (echilibru) optim ă, în interiorul c ăruia se consolidează achiziț iile
anterioare și se asigur ă cel mai bun nivel de func ționare a sistemelor
perceptive, la individul dat; segmentul descendent , în cadrul c ăruia se
acumuleaz ă treptat transform ările involutive, entropice, care, în sfera
percepției, se vor concretiza în sl ăbirea capacit ății rezolutive a analizatorilor
(creșterea pragurilor senzoriale, cre șterea timpilor de extragere-procesare a
informației, reducerea fidelit ății transmisiei informa ționale etc.) și, implicit,
scăderea drastic ă a performanț elor la sarcinile perceptive.

338De aici, rezult ă că dinamica percep ției (Δ P) este esen țialmente
funcție de vârst ă (V), trebuind s ă scriem Δ P= f(V). Astfel, luând trei
subiecț i, unul (S 1) cu vârsta cuprins ă în segmentul ascendent al curbei
evolutive generale, altul (S 2) cu vârsta cuprinsă în segmentul de echilibru
optim și un al treilea (S 3) cu vârsta cuprins ă în segmentul descendent,
celelalte condi ții rămânând egale, vom avea trei niveluri diferite de
organizare perceptiv ă: organizare în devenire-dezvoltare la S 1; organizare
optimă la S 2 și organizare în involu ție la S 3.
Cum cele trei segmente cuprind fiecare un num ăr mare de perioade
de vârstă (luând ca unitate de m ăsură anul), vom gă si diferen țe
semnificative între subiec ții aflați în interiorul fiec ăreia din ele. Ca regul ă
generală , amplitutudinea acestor diferen țe tinde să crească pe măsură ce
distanța cronologic ă dintre subiec ți se mărește (să comparăm, de pild ă,
diferențele dintre copilul de 1 an ș i cel de 7 ani, diferen țele dintre vârstnicul
de 70 de ani și cel de 80 de ani etc.).
Sexul este, de asemenea, o variabil ă obiectivă de care nu se poate
face abstracț ie în analiza determinismului percepț iei. Deși influența lui este
mai puțin relevant ă decât cea a vârstei, ea se manifest ă totuși cu destul ă
pregnanță. Datele comparative furnizate de diver și autori relev ă existența
unor deosebiri legice, ireductibile, între subiec ții de sex feminin și cei de
sex masculin. Femeile sunt mai rapide în identific ări și reacții la stimuli
sonori și cromatici; b ărbații rezolvă mai eficient problemele de percep ție
spațială și de evaluare a dimensiunilor metrice.
Tipul de personalitate este o variabil ă complexă, multidimensional ă,
putând interveni sub diferite aspecte și la diferite niveluri. Aici noi îl vom
considera sub dou ă aspecte: cel al stilulului cognitiv și cel al deschiderii-
închiderii comunicaționale .
Primul aspect se referă la modul în care se realizeaz ă procesă rile și
integrările informa ției în cadrul proceselor de cunoa ștere, începând cu
percepția și terminând cu gândirea. Se structureaz ă astfel dou ă stiluri
cognitive (tipuri de personalitate): analitic și sintetic . Acestea î și vor pune
amprenta pe direc ționarea mecanismelor percepț iei și pe modul de
organizare a informaț iei în cadrul perceptului.
Tipul analitic este orientat și centrat pe detalii, ceea ce face ca, în
cadrul perceptului, subiectul s ă realizeze cu u șurință desprinderea și fixarea
în câmpul con științei a unor însu șiri, caracteristici etc. singulare. În sarcinile
de identificare, subiecț ilor aparținând acestui tip le este necesar un volum

339mai mare de informa ție și, respectiv, un timp mai lung pentru elaborarea
răspunsului.
Tipul sintetic este orientat și centrat pe relevarea și integrarea
trăsăturilor și însușirilor cu caracter global-configura țional, lăsând pe plan
secundar detaliile. Subiec ții care apar țin acestui tip dau performan țe mai
bune decât cei apar ținând tipului analitic la probele slab structurate,
lacunare și cu figuri mascate.
Cel de-al doilea aspect, închiderea-deschiderea comunica țională ,
permite delimitarea a dou ă tipuri perceptive: tipul deschis (sensation
seeker ) și tipul închis (sensation avoiders ). Primul este dependent de câmp,
percepția sa fiind dirijat ă preponderent de jocul intensit ăților, formelor,
contrastelor etc. Pentru subiec ții care apar țin acestui tip, percepț ia,
respectiv, leg ătura informa țională directă cu lumea extern ă constituie
suportul și argumentul principal al existen ței de sine al probării Eului („a
percepe înseamn ă a exista”).
Cel de-al doilea este independent de câmp, percep ția sa fiind dirijat ă
predominant de mecanismele inten țional-voluntare interne. Subiec ții
aparținând acestui tip sunt autoconsistenț i, manifestarea Eului lor bazându-
se pe reflecț ii interne, pe activitate intelectual ă autonomă. (Witkin, 1972;
Strelau, 1982); în probele de percep ție răspunsurile lor sunt mai precise,
obiectul fiind recep ționat cu deta șare.
Stările motiva ționale le putem defini ca variabile situa ționale care- și
modifică structura ș i gradul de implicare în percep ție, în succesiunea
momentelor temporare.
Actualizarea unei trebuin țe, a unei nevoi sau a unui interes creeaz ă în
subiect o predispozi ție selectiv ă către un anumit obiect. Aceasta fie c ă
declanșează direct comportamentul perceptiv de c ăutare și identificare a lui,
fie că ghidează mecanismele perceptive într-un câmp stimulator dat.
Cercetările care au impus în prim plan rolul motiva ției în percep ție se
datoresc lui J.Bruner și Cecyle Postman (1958), care au pus bazele
așa-numitei New-look , orientare calitativist ă ce integreaz ă percepția în
ansamblul sistemului personalit ății, opusă mecanismului schemei
behavioriste S-R ș i fizicalismului gestalist.
Experimentul princeps în acest domeniu a constat din prezentarea
tahistoscopic ă a imaginii unor monede (de 10 și 25 cenți) la două grupuri
de copii: unul format din copii provenind din familii bogate și altul alcătuit
din copii provenind din familii s ărace.

340Pentru primii, semnifica ția monezilor respective era insignifiantă ,
pentru ceilal ți – aceasta era notabil ă.
Rezultatele experimentului au eviden țiat tendința de subestimare a
mărimii monezilor la subiec ții din primul grup și de supraestimare la
subiecț ii din cel de-al doilea grup.
Cercetări ulterioare au confirmat aceast ă relație și au permis
formularea regulii generale, potrivit c ăreia prezen ța unei stări de necesitate
în raport cu obiectul perceput determin ă o supraestimare a unor calit ăți sau
însușiri ale lui; dimpotriv ă, absența unei asemenea st ări determin ă o
închidere a subiectului fa ță de obiectul respectiv și, implicit, tendinț a de
subestimare a unor însu șiri și dimensiuni ale lui.
Motivația acț ionează în direcția creării stării de deschidere selectivă
și de orientare preferen țială în raport cu obiectele ș i persoanele din jur.
Apoi, în cursul percep ției propriu-zise a obiectului c ăutat sau a șteptat, ea
îndeplinește un rol de facilitare-poten țare, asigurând astfel accentuarea
însușirilor semnificative care pot satisface nevoia sau trebuin ța dată și de
estompare-subestimare a celor lipsite, în momentul dat, de importan ță.
Acesta este, în fond, sensul afirma ției că, grație motiva ției, noi
percepem
obiectul nu numai a șa cum exist ă el în realitate, ci și așa cum
există el pentru noi. Prin urmare, atunci când în imaginea perceptiv ă apar
anumite distorsiuni, anumite accente și umbre pe care, în realitate, obiectul
nu le are, putem presupune c ă acestea se datoresc influen ței variabilelor
motivaționale.
Stările afective sunt un acompaniament permanent al st ărilor
motivaționale și, prin defini ție, ele se opun stă rilor de indiferen ță și
placiditate. Tr ăirea, o dat ă declanșată, își pune amprenta pe întreaga
dinamică a activității, inclusiv asupra modului în care percepem lumea din
jurul nostru. Pân ă să avem de-a face cu influen ța emoțiilor propriu-zise, se
face simțită influenț a dispoziției afective de fond, care ne caracterizeaz ă
structural, tipologic.
Nu este câtu și de puțin un nonsens când afirm ăm despre cineva c ă
„vede totul în roz” și despre altcineva c ă „vede totul în negru sau în gri”.
Dispoziția afectivă devine o constant ă a personalit ății, pe baza c ăreia se pot
delimita cele trei tipuri comportamentale: tipul realist (echilibrat), tipul
optimist și tipul pesimist .
În percep ție, fiecăruia îi va corespunde un anumit raport dintre
semnul pozitiv și cel negativ, dintre opera țiile de evaluare și accentuare în

341hipo și în hiper , dintre semnifica ția obiectiv ă și cea subiectiv ă, filtrată
motivațional și afectiv. În principiu, putem presupune c ă subiecț ii cu o
dispoziț ie de tip realist se vor caracteriza prin gradul de obiectivitate cel mai
ridicat al con ținutului informa țional al percep ției; subiec ții cu o dispozi ție
de tip pesimist și cu tendin țe depresive vor realiza o percep ție cu
accentuarea însu șirilor de semn negativ și o evaluare general ă în hipo a
oricărui obiect; subiec ții cu o dispozi ție de tip optimist și cu tendinț e spre
exaltare, euforie vor realiza o percep ție exagerat ă în hiper , cu
supraestimarea însu șirilor de semn pozitiv.
Trăirea emoțională puternică poate modifica radical con ținutul
imaginii perceptive, metamorfozând în chipuri aproape in credibile formele
obiectelor, ajungând ca subiectul s ă relateze cu totul alte entit ăți decât cele
care acționează în momentul dat ca stimul.
Pentru a argumenta acest lucru vom face doar o referire la o
experiență pe care fiecare dintre noi a avut-o cel pu țin o dată. Este vorba de
percepția desfășurată pe timp de noapte, când ne afl ăm pe câmp sau în
pădure. Sub influenț a emoției de team ă, frică sau spaim ă, tufele și arbuștii
iau în percep ție forme fantasmagorice – de animale, de mon ștri sau chiar de
persoane umane amenin țătoare. Adesea, aceste alter ări ale percep ției
vizuale se înso țesc și de alterări ale percep ției auditive, „auzindu-se” țipete,
răgete și voci.
Fenomenul se poate întâmpla și când intr ăm noaptea pe întuneric
într-o încăpere necunoscut ă: lucrurile din interior se vor metamorfoza și vor
lua forme co
ncordante cu structura montajului afectiv indus de acelea și
emoții care ne pot cople și – teama, frica, spaima.
Starea aten ției este o variabil ă de tip continuu, cu valori și gradații
diferite, în func ție de care activitatea noastră își modifică semnificativ
traiectoria ș i eficienț a.
Percepția reclamă în mod necesar o anumit ă stare de aten ție, fie ș i în
forma ei primar ă-involuntar ă. Apariția oricărui obiect nou în câmpul
perceptiv determin ă acea reac ție generalizat ă de orientare („ce se
întâmplă ”) ce dirijează aparatele de sim ț în direcția noului stimul, care
astfel va fi reperat, centrat și explorat. Aceasta și reprezint ă atenția
involuntar ă, provocată de acț iunea oricărui lucru sau fenomen nou, de orice
schimbare mai nea șteptată în ambian ța noastră imediată . Ea asigur ă
desfășurarea rapid ă a operațiilor care preced ș i pregătesc formarea imaginii
perceptive și identificarea obiectului. În raport cu obiectele obi șnuite și

342lipsite de elemente și însușiri în sine interesante, incitante, șocante, pentru
ca percep ția să devină eficientă este absolut necesar ă atenția voluntară
(intenționată ). Ea asigur ă, pe de o parte, nivelul adecvat de activare și
sensibilizare a mecanismelor perceptive, iar pe de alt ă parte, men ținerea
legăturii informa ționale cu obiectul, cât timp este necesar pentru
cunoașterea lui. Slă birea particip ării atenției sau eliminarea ei determin ă
grave tulbură ri ale dinamicii percep ției, ale corectitudinii și fidelității
conținutului informa țional al perceptului. În st ările de absen ță psihică sau
de stupoare, când atenț ia pare a fi abolit ă, comunicarea senzorială cu lumea
externă este blocat ă.
Putem afirma, a șadar, că atenția este o condi ție bazală, de fond, a
percepției și se include în mecanismele psihologice interne ale ei. Forma
superioară a percep ției – spiritul de observa ție – este tocmai o schem ă
funcțională stabilă , integrată la nivelul aten ției voluntare de lung ă durată,
care prin repetare devine un atribut diferențiator al personalit ății.
Starea memoriei este ș i ea o important ă variabilă intermediar ă
(subiectivă) care influen țează caracteristicile de dinamic ă și de conținut ale
percepției. În primul rând, ea intervine în mecanismul de integrare a
imaginii perceptive finale din secvenț ele informa ționale extrase ș i transmise
succesiv de-a lungul canalelor aferente. Avem de-a face, la acest nivel, cu
așa-numita memorie senzorial ă primară, care const ă în capacitatea unui
analizator de a pă stra, în ordinea transmisiei, secven țele fluxului
informațional din momentul declan șării acțiunii stimulului, până în
momentul încet ării ei. Dac ă o asemenea memorie nu ar exista, reflectarea
senzorială ar fi rămas la stadiul senzaț iilor izolate, singulare, imposibil de
legat între ele, pentru c ă fiecare ar disp ărea instantaneu după ce a fost
realizată. Or, în condi ții normale, între secven țele fluxului senzorial se
creează legături de semnalizare reciproc ă atât în sens direct – de la
antecedent la succedent, cât și în sens invers – de la succedent la
antecedent, realizându-se astfel o serie tampon închis ă, ceea ce, din punct
de vedere opera țional, semnific ă luarea tuturor secven țelor îm preună , sub
eticheta aceluia și referen țial ( )A xt ,…, xt , xt , xtn 3 2 1⊂ sau
{} A xt … xt xt xtn 3 2 1 =∪ ∪ ∪ ∪ , unde x reprezint ă porțiile
secvențiale transmise succesiv, ia r A – obiectul sau referen țialul.
În al doilea rând, memoria se include ca verig ă esențială,
indispensabil ă în faza de identificare și recunoa ștere, prin pă strarea

343modelelor informa ționale – individuale sau categoriale –, elaborate în
experiența senzorial ă anterioar ă și prin reactualizarea lor selectiv ă, în
vederea compar ării cu modelul informa țional actual, determinat de
obiectul-stimul.
Dacă această formă de implicare a memoriei în percep ție ar fi
eliminată, cele două niveluri majore ale integr ării perceptive – identificarea
și recunoa șterea – ar deveni imposibile, obiectele din jur p ărându-ne
permanent noi, necunoscute. Asemenea fenomene se întâlnesc în clinic ă
sub denumirea de agnozii, ce se individualizeaz ă după analizatorul c ăruia îi
este adresat stimulul sau dup ă natura stimulilor.
Astfel se distinge: astereognoziile , incapacitatea de recunoa ștere a
obiectelor prin palpare; agnoziile auditive (globale, în care nu sunt
recunoscute nici zgomotele, nici muzica și nici cuvintele; muzicale , în care
nu sunt recunoscute sunetele și structurile muzicale; verbale , în care nu sunt
recunoscute cuvintele); agnoziile vizuale (în raport cu obiectele și cu
imaginile), în cadrul c ărora se eviden țiază agnozia fizionomiilor sau
prosopagnozia (incapacitatea pacientului de recunoa ștere pe cale vizuală a
persoanelor din anturajul s ău imediat); agnoziile spa țiale (pierderea
capacității de orientare dup ă coordonatele spa țiale stânga-dreapta, în fa ță-în
spate etc.); topoagnoziile (pierderea capacit ății de recunoa ștere a
configurațiilor topografice, a locurilor, traseelor, aranjamentelor spa țiale);
anoagnoziile (pierderea capacit ății de recunoa ștere a diferitelor segmente
ale corpului – alteră ri ale schemei corporale).
Experiența perceptiv ă anterioar ă cuprinde două laturi: una care ț ine
de schemele logico-opera ționale implicate în realizarea prelucră rii și
integrării „input- ului” și alta care se refer ă la volumul și diversitatea
perceptelor.
Ambele exercit ă o influență covârș itoare asupra procesului percep ției
actuale. Schemele logico-opera ționale se constituie și se consolideaz ă
treptat în ontogenez ă (de exemplu, schema obiectului permanent începe s ă
funcționeze că tre sfârșitul celei de a 8-a luni de la na ștere, iar complexele
sensori-motorii se articuleaz ă de-abia la finele vârste i de 3 ani). Ca urmare,
apare relația de dependen ță directă între nivelul de dezvoltare-consolidare a
acestor scheme și performan ța la sarcinile perceptive.
Cea de a doua latur ă se află, de asemenea, în raport direct
proporțional cu nivelul realiz ării percep ției. Celelalte condi ții rămânând
egale, cu cât volumul și diversitatea modelelor informa ționale constituite

344anterior au valori mari ridicate, cu atât percep ția actuală se desfășoară mai
eficient, respectiv, cu mai mare promptitudine, acurate țe, fidelitate și
relevanță.
În raport cu diferitele clase de obiecte, fenomene și situații, nivelul
experienței anterioare este diferit, ceea ce a dus în psihologie la împă rțirea
acestora în familiare, cu frecvență moderată și nefamiliare (noi).
Performan țele cele mai bune se ob țin în perceperea obiectelor
familiare și cele mai sc ăzute în perceperea obiectel or nefamiliare, care apar
sau se întâlnesc foarte rar. Influen ța gradului de familiaritate este cu atât
mai importantă , cu cât obiectul-stimul este mai complex.
Starea psihologic ă generală a subiectului este o variabil ă de fond,
care-și imprimă influența asupra oric ărui comportament. Ea poate fi bun ă
sau optimă, și atunci influenț a pe care o exercită asupra dinamicii percep ției
este pozitivă , sau poate fi proast ă (oboseală, anxietate exagerat ă, boală etc.),
și atunci influenț a sa va fi negativ ă, perturbatoare. Ca atare, în interpretarea
rezultatelor la sarcinile și probele senzoriale, trebuie s ă ținem neap ărat cont
de starea acestei variabile. Pe f ondul unor boli psihice, ca, de pild ă,
schizofrenia sau isteria, apar frecvent percep țiile fictive, de tipul
halucinațiilor și pseudohalucina țiilor. De asemenea, în st ările de ebrietate și
cele induse de consumul de droguri, percep ția obiectelor este puternic
afectată, subiecții respectivi devenind incapabili s ă facă față la probele de
discriminare, identificare și recunoaștere.
Starea structural-func țională a analizatorului este nemijlocit
implicată în desfășurarea actului percep ției. În ultim ă instanță, percepția
este funcția și rezultatul activit ății reflexe a unuia sau a mai multor
analizatori. Este de la sine în țeles atunci c ă orice dereglare și perturbare în
funcționarea analizatorilor, orice alterare a integrit ății lor structural-
anatomice se repercuteaz ă negativ asupra calit ății percepției.
Un singur exemplu. Percep ția volumului sau a celei de a treia
dimensiuni pe cale vizual ă este posibil ă grație corelă rii imaginilor retiniene
luate de cei doi ochi (efectul binocular). Lezarea nervului optic la un singur
ochi duce la o serioas ă perturbare în aprecierea adâncimii, a celei de a treia
dimensiuni, în pofida influen ței compensatorii a experien ței anterioare
exercitate de la nivel cortical.
Starea de set și de expecta ție este variabila intermediar ă a că rei
influență asupra percep ției a fost cel mai mult studiată , manifestându-se

345chiar tendin ța de a o considera determinantul principal al con ținutului
actual al imaginii perceptive.
Elaborată între anii 1945-1960, prin contribu ția experimental ă și
teoretică a mai multor autori (Boring, 1946; Fl. Allport, 1952; Gibson,
1955; Carmichael, 1956; Uznadze, 1957; Fraisse, 1961), teoria setului a
avut un profund ecou în rândul psi hologilor, bucurându-se de o largă
recunoaștere. Ideea centrală în jurul c ăreia graviteaz ă conținutul acestei
teorii rezid ă în afirmarea caracterului activ și anticipativ al
comportamentului uman și a interpunerii între stimul și răspuns a unei st ări
de pregătire prealabilă exprimată fenomenologic în expectație.
Pe baza experimentelor lui Boring, Fl. Allport a stabilit 6 clase de
fapte în care sunt incluse diverse se turi particulare. Dintre acestea red ăm, în
continuare, urm ătoarele:
1. Fenomenul setului implic ă bazal urm ătoarele aspecte:
a. existența unei condi ții facilitatoare sau preg ătitoare a organismului,
care precede , acompaniaz ă sau se prelunge ște chiar mai mult decât
comportamentul extern complet și decât actul percepț iei;
b. deși condiția facilitatoare nu poate de obicei s ă fie explicit
delimitată de performan ța externă ca atare sau de con ținutul perceptului,
din punct de vedere opera țional, ea are ca efect desf ășurarea proceselor
subiacente cu o promptitudine, vitez ă de execuție și amplitudine (energie)
mai mari.
2. În anumite situa ții, condiția sus-men ționată pare doar s ă
pregătească și să aducă în stare de declan șare actul comportamental în
ansamblu. În alte cazuri, ea sus ține și prelunge ște durata procesului. Ea
rămâne chiar după terminarea procesului sau între diferitele episoade care îl
alcătuiesc.
Persistența sau nonpersistenț a setului depind de înc ărcătura
motivațional-afectivă a conținutului percep ției și de semnifica ția lui.
În unele cazuri, toate aceste raporturi spaț iale sunt evidente. Atunci
când setul este mai mult pregă titor decât sus ținător, adică atunci când el
apare înainte de apari ția stimulului, se constat ă o mare diferen ță între el și
caracteristicile comportamentului ulterior.
De exemplu, una este setul de a privi un tablou, dar tabloul nu exist ă
în fața noastră, și cu totul altceva este percep ția însăși a tabloului, care
începe numai după ce acesta ajunge în câmpul nostru vizual.

346Deși setul a existat aici de mai înainte și a facilitat detec ția tabloului,
a fost necesar să se introduc ă un factor extern–obiectul-stimul – pentru a
completa „agregatul” percep ției corespunz ătoare.
În cazul setului sus ținător, obiectul este prezent înc ă de la început și
setul faciliteaz ă elaborarea seriilor de r ăspunsuri.
Aceasta duce la fenomenul de perseveraț ie, care în percep ție constă
în a continua să percepem acela și stimul ca în secven țele anterioare, de și
stimulul este altul, iar în comportamentul motor continuarea acelora și
răspunsuri, de și datele situa ției inițiale s-au schimbat (stereotip).
Datorită timpului scurt de realizare, actul perceptiv pare s ă aparțină
clasei acelor fenomene pentru care setul este mai mult preg ătitor decât
susținător. Firește, nu este exclus ă posibilitatea ș i a unor seturi sus ținătoare,
în anumite tipuri de sarcini, ca, de pild ă, perceperea unor serii de obiecte
asemănătoare.
3. Răspunsul reprezint ă întotdeauna acel comportament pentru care
organismul a fost preg ătit de set.
Când avem
un set, îl avem pentru un percept particular sau pentru un
anumit act deschis; și atât timp cât nu intervin anumite circumstan țe
neprevăzute, acest agregat comportamental are loc sau este sus ținut dacă el
deja se declan șase. Se poate spune chiar c ă „expansiunea” sau
„intensificarea” setului este actul însuș i și poate fi folosit drept cheie pentru
explicarea lui.
4. Din cele de mai sus, rezult ă că setul va ap ărea întotdeauna ca
proces activ. Actul implicat în set va determina o performan ță completă,
celelalte acte sau circumstanț e perturbatoare ce ar putea determina o
schimbare sunt excluse.
5. Seturile se află în raporturi antagonice unul fa ță de altul, prezen ța
unuia fiind incompatabil ă cu prezen ța altuia. Niciun set nu poate fi îns ă
inhibitor pentru comportamentul propriu pe care singur ș i-l selecteaz ă. Nu
se poate spune c ă un set preg ătește organismul pentru nonr ăspuns.
Fiziologiceș te, suntem întotdeauna preg ătiți pentru ceva. A fi preg ătit
pentru nimic înseamn ă a nu fi preg ătit. De aceea, seturile sunt inhibitorii
numai în raport cu alte acte și cu seturile corespunz ătoare acestora.
Într-un experiment al lui L.Freeman (1948) a fost indus un set prin
instructajul: „S ă nu ridicați mâna de pe pl ăcuță, atunci când se va produce
șocul electric!”. În acest caz, ceea ce se petrece este o preg ătire ascunsă ,
care ar
e ca verig ă activă „presarea plă cuței” la apari ția șocului. În mod

347asemănător, setul pozitiv de întoarcere a capului și privirii de la locul unde
urmează să apară un anumit obiect ar putea echivala cu setul „nu percepe
acest obiect”. În sine, seturile s unt întotdeauna pozitive, niciodat ă negative.
Se poate considera c ă setul inhibitor poate fi uneori un „set de ocolire sau
de evitare” a ceva și acest set a fost condiț ionat ca o replică la obiect,
seturile de manipulare ulterioar ă a obiectului respectiv vor fi astfel inhibate
de setul de ocolire. Dar setul de ocolire și reacția de ocolire sunt în sine
pozitive și nu negative.
Seturile de ocolire devin importante în interpretarea unor
experimente pe care se bazeaz ă unele teorii ale percep ției. Este logic s ă
presupunem c ă un set va tinde s ă inhibe pe altul în m ăsura în care cel de al
doilea implic ă o coordonare comportamental ă ce nu va fi realizat ă simultan
de către sistemul efector.
Iată un exemplu: în comportamentul de conducere auto, setul de a
apăsa pe pedala de acceleraț ie când se a șteaptă lumina verde, în plan
muscular, este direct opus setului de a lua piciorul de pe respectiva pedal ă și
care se instalează când se anticipeaz ă o schimbare de la verde la ro șu.
Inhibarea unuia din aceste seturi de c ătre celălalt va fi, prin urmare, o
consecință a caracterului antagonic-alternativ al comportamentului.
Întrucât toate seturile pentru di feritele acte comportamentale ca și
actele comportamentale însele sunt unice , ele, toate, tind probabil s ă se
inhibe unul pe cel ălalt și să se extind ă. Firește, excepție vor face actele
integrate într-un agregat unitar ma i mare, ca, de exemplu, actele
comportamentului coordonat (ex., comportamentul locomotor sau o
anumită deprindere sensori-motorie).
6. În seturile preg ătitoare și de susținere există atât un aspect periferic
senzorial, cât și unul periferic motor. Acest as pect este probabil generat de
elementele motorii implicate în acomodarea și menținerea acomodă rii
aparatului receptor (convergen ța și focalizarea în percep ția vizuală).
Asemenea activităț i-set sunt o parte integrant ă a procesului „a fi atent”.
7. Din cele expuse mai sus decurge c ă ceilalți factori fiind egali,
atunci când un anumit set preg ătitor este în stare opera țională și stimulul
anticipat apare, reac ția perceptivă corespunz ătoare acestui set se va produce
mai prompt decât reac ția la un alt stimul oarecare, prezentat simultan, dar
pentru care subiectului nu i s-a creat un set specific.
8. Întrucât setul este mai curând o proprietate a subiectului decât a
obiectului, devine posibil s ă stabilim pentru acelea și serii de stimuli, la

348intervale de timp diferite, seturi pentru tipuri cu totul diferite de
comportament care se inhib ă reciproc. Două seturi diferite care se
manifestă în momente diferite de timp pot facilita dou ă percepte diferite ale
aceluiași model-stimul.
9. Experimental, au fost identificate dou ă clase generale ale setului
pregătitor. Acestea sunt cunoscute une ori în termenii fenomenologici de
expectație (așteptare) și intenție.
Primul set v ădește un caracter senzorial: subiectul a șteaptă să apară
un anumit stimul și se pregătește pentru aceasta; preg ătirea sa pentru
răspuns nu este atât de puternic ă și de exact definit ă. Timpul de reac ție
măsurat în aceste condi ții se cheam ă timpul reac ției senzoriale .
Cel de al doilea tip de set se caracterizeaz ă prin crearea unei st ări de
pregătire puternice a subiectului pentru r ăspuns, iar aspectul senzorial,
adică faptul că stimulul va fi v ăzut sau auzit într-un anumit mod, este
neglijat. Timpul ce revine reac ției în acest caz se va numi timpul reac ției
motorii .
„Timpul motor” este de obicei mai scurt decât „timpul senzorial”. În
situația intențională (motorie) putem avea, de asemenea, de a face cu
starturi false: „ țâșnirea” prematur ă a alergătorilor în probele de vitez ă,
ofsaidul de la fotbal, dezinhibarea diferen țierii – răspuns greșit la stimulul
dat etc.
Putem presupune c ă, în percep ție, prevaleaz ă aspectul de a șteptare
senzorială. Avem seturi pentru „a privi”, „a auzi”, „a pip ăi”, „a mirosi”.
Totuși, și în percep ție există elemente inten ționale definite, de un tip
generalizat.
Anumite seturi sunt raportate la natura diferitelor clase de obiecte și
la ceea ce se face sau trebuie s ă se spună despre ele. Teoria câmpului
tonico-senzorial a demonstrat clar asemenea elemente în percep ția poziț iei
undiței. Observarea pozi ției în apă a undiței de către pescar are loc sub
egida setului motor, de a trage cât mai repede de îndat ă ce pluta este trasă la
fund. Preg ătirea pentru acț iune este o tr ăsătură semnificativă a multor
percepții.
Considerarea împreun ă a a mbelor aspecte, atât a celui senzorial, cât
și a celui motor, este reclamată nu numai de fapte, ci se impune ca o
condiție esențială pentru construc ția unei teorii generale a percep ției.
10. Seturile preg ătitoare pot fi de lung ă sau de scurt ă durată. Astfel,
în experimentele cu timpul de reacț ie sau cu alte opera ții de rutin ă în care

349există o pregătire general ă pentru activitate, uneori este necesar de creat un
set de o secundă sau și mai puțin pentru a ob ține acțiunea dorit ă. În acest
caz, semnalul de aten ționare se d ă la un interval foarte mic, de obicei,
1-2 sec., înainte de prezentarea stimulului de baz ă.
Pentru orice reac ție sau acțiune, exist ă probabil un timp optim de
pregătire și orice neregularitate tinde s ă lungească perioada de laten ță a
reacției. Pot exista seturi de sus ținere pentru activit ăți prelungite sau
repetate.
Nu este deloc aberant s ă considerăm că asemenea dimensiuni ale
personalităț ii, care pot fi dobândite în timpul vie ții, sunt forme de
comportament în care subiectul este „set” pentru un anumit curs
individualizat al percep ției, gândirii sau ac țiunii externe.
Atât setul cât și învățarea, orientate spre exterior, pot fi numai
dimensiuni temporare ale probabilit ății producerii agregatului
comportamental în condi ții care variaz ă în afara situa ției și prezentării
stimulului.
11. Setul pentru o activitate sau alta poate fi voluntar sau involuntar,
în funcție de circumstan țe.
12. Deși seturile sunt specifice în raportul lor cu activit ățile pentru
care pregătesc subiectul sau pe care le sus țin și, deși ele sunt unice, pot fi, în
același timp, generalizate, dac ă activitățile considerate apar țin aceleia și
clase. Putem stabili un set de a reac ționa la o list ă de cuvinte, f ăcând
asociații libere sau asocia ții opuse din punct de vedere semantic. Primul set
este mai general decât cel de al doilea, iar cel de al doilea ar fi mai general decât cel din situa ția când subiectul a fost instruit s ă răspundă cu un cuvânt
concret.
Perceperea în ălțimii de către dirijorul unui cor apare ca un set general
al tonalităț ii melodiilor. Astfel, setul este încorporat în fenomenul
raporturilor, fapt care, de asemenea, poate juca un rol în transferul exercițiului.
13. Deș i un set poate fi elaborat și se poate manifesta și conștient,
conținutul lui fenomenologic este mai s ărac. De obicei, nu ne con știentizăm
seturile și nu ni le interpret ăm.
14. Setul poate fi elaborat și poate deveni efectiv în moduri variate.
De exemplu, o cale foarte eficient ă este cea a instruirii verbale a subiectului
în legătură cu sarcina de rezolvat. Seturile imediate în experimentele cu
timpul de reac ție urmează după prezentarea semnalului de avertizare.

350Pe de altă parte, ele pot ap ărea în timpul rezolv ării sarcinii datorit ă
regularității și repetabilit ății condițiilor în care se prezint ă materialul –
efectele ordinii spa țio-temporare ( space and time order effects ) a stimulilor
prezentați (nivelul adaptativ al lui Helson). Seturile pot afecta curbele
activităț ii. Un set pentru o activitate monoton ă îndelungat ă, după un nivel
inițial ridicat, tinde cu timpul s ă producă un declin al curbei. Sc ăderile de
performan ță în anumite activit ăți, care se puneau cândva pe seama oboselii,
în realitate, se datoresc influen ței „inhibitorii” a setului.
În sfârșit, seturile pot fi determinate de nevoile organismului sau de
emoții, sau de anumite tr ăsături consolidate ale personalit ății.
15. În mod asem ănător, toate reac țiile a căror pregătire sau sus ținere
au fost asigurate de set, dar care, pentru moment, sunt inactive sau
neconectate la tendin ța evenimentelor, pot fi evocate de condi țiile apropiate
de stimul. Un mare num ăr de circumstan țe „înnăscute” sau „dobândite” pot
servi drept condi ții de evocare. În alte situa ții, de „trăsături”, „reticen țe” sau
„achiziții-obișnuite”, seturile pot fi stocate pentru uzul ulterior, când nu sunt
potrivite pentru circumstan țele momentului. Aceast ă trăsătură este
importantă pentru teoria ipotezei despre set: Hypothesis-Theory and the
Revival of set .
Deși, în diferite momente, seturile ar trebui s ă exercite o influen ță
motivațională , se impune, totu și, o distinc ție: conceptul de set nu acoper ă în
mod adecvat topica motiva țională.
Stimulii zi și coercitivi, care traduc o nevoie fiziologic ă acută, duc la
activarea automat ă a comportamentului de satisfacere, f ără o pregătire
prealabilă specială a organismului. Vorbim în acest caz de seturi
persistente, structurate genetic. Motiva ția devine astfel un factor care st ă în
spatele setului.
În percepție, de asemenea, setul și motivația nu se confund ă: setul
poate exista ș i își poate exercita influenț a asupra procesului de extragere a
informației fără a fi necesar ă prezența unei motiva ții determinate. În cazul
când percep ția este motivat ă, respectiv, când obiectul-stimul r ăspunde unei
stări de necesitate a subiectului, atunci ele se conjug ă într-un agregat
comportamental unitar, motiva ția acț ionând prin intermediul setului pe care
și-l formeaz ă singură, pe măsura activării ei. Dac ă într-o activitate practic ă
dezechilibrul ap ărut între
subiect și mediu poate fi corectat și prin
transformarea mediului în concordan ță cu nevoile și interesele proprii ale
subiectului, în percep ție, acest dezechilibru nu poate fi înl ăturat decât prin

351adaptarea con ținutului imaginii la obiect: o fals ă identificare ini țială indusă
de un set anterior nu poate fi corectat ă decât prin conș tientizarea diferen ței
dintre modul în care se prezint ă obiectul ca atare și modul în care apare el
în percepția noastră . Sesizarea acestei discrepan țe se transform ă în semnal
reglator intern care blocheaz ă setul vechi neadecvat și face loc pentru
elaborarea unui set nou, potrivit situa ției reale.
S-a pus întrebarea dac ă setul este un fenomen periferic, central sau și
periferic și central? În jurul acestei chestiuni au avut loc dispute aprinse. S-
au înfruntat două teorii: periferistă și centristă . Potrivit primei teorii, setul
este doar un stadiu implicit sau anticipativ al r ăspunsului în ansamblu.
Această stare de preg ătire are numai un caracter periferic. Potrivit teoriei
centriste, setul se structureaz ă în întregime și exclusiv la nivel cortical,
aducându-se drept argument faptul c ă în orice experiment de tip senzori-
motor (o reac ție motorie la stimul) se creeaz ă o stare de expecta ție sau de
așteptare a stimulului (Mowrer, Rayman și Bliss, 1940).
Freeman (1948) critic ă această interpretare, ară tând că în asemenea
tipuri de sarcini senzori-motorii trebuie s ă se realizeze neap ărat un proces
de acomodare motorie a receptorului. El elaboreaz ă propria sa teorie pe
care o intituleaz ă dinamomotorie (dynamomotor theory ), care include în
ecuație ambii factori – și periferic ș i central.
Ori de câte ori într-un mu șchi senzori-acomodator apare o tensiune,
se creează o influen ță inversă de la mu șchiul respectiv la s.n.c., care
elaborează o stare special ă – cu rol facilitator în raport cu semnalele motorii
declanșatoare ale r ăspunsului.
Acomodarea realizat ă pe cale reflex ă circulară persistă ca ajustare
posturală , menț inând receptorul în aceeaș i poziție și prelungind ansamblul
operațiilor perceptive. Ambele verigi – periferic ă și centrală – sunt
reprezentate în acela și ciclu de evenimente. Setul devine astfel un fel de
structură autoînchis ă, percepția și reacția motorie de r ăspuns apărând ca un
agregat de pă rți interdependente.
Se poate presupune c ă în mecanismul neuro-senzori-motor exist ă
două sisteme sau rutine fazic( ă) și tonic(ă). Sistemul fazic trebuie s ă ni-l
reprezentăm ca fiind compus din contrac ții musculare mai intense, mai
extinse, mai rapide și de scurtă durată. El oferă o bază pentru aspectul
cinetic al comportamentului.
Fibrele sale nervoase sunt reunite în masivele c ăi piramidale care
pornesc din scoar ța cerebral ă către aparatele musculare ale trunchiului, o

352parte din ele încruci șându-se la nivelul bulbului. Acest sistem este conectat
prin intermediul centrilor corticali ajustori cu fibrele aferente de la
exteroceptori – ochi, ureche, piele etc., care, de asemenea, se încruci șează
în drumul lor spre cortex. Print r-un astfel de circuit se asigur ă coordonarea
activității voluntare de „ajustare” a mi șcării la situațiile externe.
Sistemul tonic este un aranjament în care un continuu flux de
impulsuri este expediat spre mu șchi, producând tensiunea incipient ă sau
contracțiile tonice. El menț ine mușchii în starea „gata de ră spuns”,
indispensabil ă pentru buna func ționare a primului sistem; asigur ă postura,
poziția, contactul. Elementele nervoase aferente acestui sistem se includ în
traiectele extrapiramidale și se conecteaz ă cu centrii din cerebel.
Bineînțeles, în sistemul tonic exist ă și fibre aferente – fibrele care urc ă de la
proprioceptori la cerebel ș i cele care coboar ă, în cea mai mare parte
neîncruciș ate. În cerebel exist ă, de asemenea, conexiuni ale sistemului tonic
cu fibrele care merg la scoar ță.
Potrivit părerilor unor fiziologi, în cele dou ă sisteme exist ă două
tipuri de fibre: „fibrele ro șii” în sistemul tonic, care dispun de o mare
cantitate de „energie de sus ținere” și sunt implicate în producerea reac țiilor
posturale, și „fibrele albe”, în sistemul fazic, mai s ărac în resurse
metabolice.
Când obiectul r ămâne mai mult timp în contact cu receptorii, de la
aceștia trebuie să vină un flux stabil de impulsuri, care prelungesc în timp
rezervele energetice ale contrac ției. Când ac ționează un alt stimul, are loc o
redistribuire în timp și spațiu a excita ției, creșterea ei într-o grup ă de m ușchi
și diminuarea în alta, ceea ce duce la mi șcare fazică.
Setul devine, a șadar, un factor esen țial al reglării comportamentului
senzori-motor și al selectă rii și procesării informa ției în cadrul rela ției
perceptive cu obiectul.
Rolul său ca și al celorlalte variabile intermediare men ționate mai sus
vine să relativizeze foarte mult sensul defini ției care se d ă de obicei
percepției, adică de reflectare direct ă, nemijlocit ă a obiectului-stimul. În
realitate, prezen ța și implicarea activ ă a acestor variabile, împreun ă cu
schemele logice de extragere-prelucrare a informa ției, confer ă percepției, în
ansamblul ei, un caracter mediat, condi ționat. Acest caracter se accentueaz ă
și mai mult în cadrul percep ției sistematice, observa ționale, ghidat ă de
intenții, scopuri și subordonat ă gândirii.

3536.2.2. Legile percep ției
Uriașul material faptic acumulat pe baza cercet ărilor experimentale
efectuate în cadrul diferitelor orient ări și școli psihologice – asocia ționistă,
gestaltistă , behaviorist ă, funcționalistă , structuralist-genetic ă etc. – a permis
desprinderea și formularea de legi – unele cu sfer ă de acț iune limitat ă la o
singură modalitate senzorial ă, iar altele cu caracter general, care genereaz ă
desfășurarea percep ției în cadrul oric ărei modalit ăți. Vom prezenta pe scurt
această categorie de legi (generale).
a. Un prim grup de legi generale îl constituie legile asocia ției. Deși
percepția este ceva mai mult decât o simpl ă asociere a elementelor
senzoriale primare, existen ța și acțiunea relaț iei asociative nu pot fi
ignorate. Înainte de a se ajunge la ceea ce reprezentan ții gestaltismului
numeau structură sau configurație emergent ă, se parcurge stadiul
tranzitoriu de grupare sau dispozi ție asociativă a secvențelor singulare de
informație. În orice percep ție intervin asocia țiile prin similitudine (o
configurație sau o structur ă se obț ine mai rapid și mai direct pe baza unor
elemente asem ănătoare), prin contrast (elementele contrastante tind
întotdeauna s ă fie cuprinse în aceea și structură, ele presupunându-se
reciproc) și prin contiguitate spațio-temporar ă (elementele aflate în
contiguitate spa țială sau temporară tind, în percep ție, să se grupeze
împreună, într-o structur ă comună).
De altfel, nici psihologii gestalti ști, respingând paradigma
asociaționistă, nu au repudiat și legile asociaț iei.
W. Köhler le considera premise ale organiz ării sau verigi
intermediare pe continuumul legii universale a organiz ării.
b. Al doilea grup de legi generale este reprezentat de legile gestaltului
sau ale configura ției, desprinse ș i formulate de școala gestaltist ă. Acestea au
fost deja prezentate într-un para graf anterior. Aici se impune s ă relevăm
legile genezei structurilor dezv ăluite și formulate de J.Piaget, fondatorul
structuralismului genetic, opus structuralismului imanentist promovat de
școala gestaltist ă clasică. Este vorba, îndeosebi, de legea diferen țierii și
individualiz ării stadiale a structurilor, legea centr ării-decentr ării, legea
acomodă rii-asimilării și legea coordon ării transformă rilor.
Potrivit primei legi , structurile perceptive se formeaz ă treptat, trecând
de la stări inițiale amorfe, difuze, slab diferen țiate, la stă ri din ce în ce mai
diferențiate, mai bine conturate și individualizate, de la scheme deschise,

354instabile la scheme închise, stabile. Aceast ă stabilitate se eviden țiază cu
pregnanță în primii 2-3 ani de via ță ai copilului și se atestă pe baza
performan țelor comportamentului perceptiv în situa ții de complexitate
crescândă .
Un prim semn al constituirii structurii este schema obiectului
permanent , care permite copilului s ă caute un obiect care este ascuns.
Legea centr ării-decentr ării exprim ă dinamica evolutiv ă a
mecanismelor per-ceptive sub aspectul explor ării și inspectării câmpului
stimulator extern. Astfel, într-o prim ă fază (stadiu), aceste mecanisme
funcționează pe baza unui algoritm limitativ ; el face să fie fixat și desprins,
preponderent și preferențial, un anumit element, o anumit ă dimensiune sau
însușire, care se supraestimeaz ă; corespunz ător, elementele r ămase la
periferie vor fi subestimate. Ca urmare, se genereaz ă așa-numitele efecte de
câmp , care altereaz ă imaginea perceptiv ă finală . Într-un stadiu evolutiv
ulterior, gra ție procesului de flexibilizare și îmbogățire operaț ională a
mecanismelor perceptive, centrarea va fi înlocuită prin decentrare . Aceasta
constă în extinderea sferei de explorare asupra tuturor elementelor
câmpului stimulator și în compararea lor criterial ă succesivă. O astfel de
strategie duce la corectarea efectelor de câmp și la creșterea gradului de
obiectivitate și veridicitate al perceptului. În cazul obiectelor noi,
nefamiliare, pân ă a se ajunge la o reflectare adecvat ă, veridică a lor, se
parcurge din nou faza centr ării, cu efectele de câmp acompaniatoare.
Capacitatea de estimare a mecanismelor perceptive poate atinge pe
baza decentr ării, un asemenea grad de specializare și precizie, încât
rezultatele m ăsurătorilor subiective tind s ă coincidă cu rezultatele
măsurătorilor fizice. Prin aceasta se dovede ște și inconsisten ța tezei
fenomenologice, potrivit c ăreia „percep ția” răspunde la întrebarea „cum ne
apare lumea”, iar nu la întrebarea „cum este ea în realitate?”.
Analiza mecanismelor de producere și corectare a deform ărilor în
percepție arată că, nu orice fel de ac țiuni ale subiectului, ci numai acelea ce
se coordoneaz ă în structuri tot mai echilibrate, care reduc prin conexiune
inversă negativă abaterile de un gen sau altul de la medie, constituie
mijlocul de ob ținere a unei informa ții veridice despre obiect.
Legea acomod ării-asimilă rii exprimă raportul dintre transforma-
bilitate și conservabilitate, dintre varian ță și invarian ță în schemele
perceptive în decursul ontogenezei. Nefiind îns ă înnăscute, imanente, ci
esențialmente dobândite, schemele perceptive se caracterizeaz ă printr-un

355raport dinamic între cele dou ă laturi. În primii 3-5 ani ai evolu ției
ontogenetice, se constat ă o predominare a laturii acomod ării, prin
modificare, a schemelor perceptive actuale în func ție de caracteristicile
structurale și spațio-temporare ale obiectului-stimul. Aceast ă adecvare se
desfășoară întotdeauna în direc ția atingerii unei concordan țe reflectorii-
designative, din ce în ce mai complete, între imagine ș i obiect și a
elaborării, în schema perceptiv ă, a acelor invarianț i de structur ă meniți să
permită identificarea obiectului între anumite limite, indiferent de pozi țiile
și contextul în care este prezentat sau de schimb ările de detaliu pe care le
poate suferi.
Pe măsură ce o asemenea schem ă se elaboreaz ă, ea va deveni din ce
în ce mai rezistentă la variațiile accidentale ale obiectului și va dobândi
proprietatea de a asimila nu numai obiectul individual dat, ci și alte obiecte
asemănătoare cu acesta. Astfel, în cadrul ei, raportul se va inversa în
favoarea asimil ării, acomodarea devenind subordonat ă. Perceptul cap ătă, la
rândul său, o dimensiune cognitiv ă nouă – aceea a categorialit ății, grație
căreia obiectul nou ap ărut în câmpul nostru senzorial va putea fi identificat
printr-o opera ție logică de incluziune în clas ă. Uneori, for ța de asimilare a
unei structuri perceptive ajunse la un grad înalt de consolidare și
automatizare este atât de puternic ă, încât se ajunge la identific ări eronate
(„false identific ări”).
Când însă diferența dintre modelul de referin ță și obiectul-stimul se
conștientizează și se recunoa ște ca fiind ireductibil ă, obiectul-stimul
neputând fi inclus în clasa pe care o reprezint ă modelul, atunci, în prim
plan, este împins ă din nou acomodarea, ceea ce duce fie la completarea și,
eventual, modificarea schemei integrative anterioare, fie la elaborarea unei
scheme noi, cu operatori și condiții logice care s ă corespundă specificităț ii
obiectului-stimul, atât ca dat individual, cât și ca reprezentant al unei noi
clase posibile de obiecte. Din punct de vedere sistemic, percep ția ne apare
ca un ansamblu de structuri și scheme integrative aflate într-o rela ție
determinat ă, în cadrul c ărora avem de a face cu ponderi diferite ale
acomodării și asimilării: coexist ă și interacționează structuri și scheme în
care predominantă este acomodarea (situaț ii și sarcini perceptive noi) cu
structuri și scheme în care predominant ă este asimilarea (situa ții și sarcini
perceptive rutiniere, repetitive, înalt familiare).
Legea coordon ării transformă rilor exprimă caracterul selectiv și
convergent al modific ărilor și achizițiilor ce definesc formarea unor

356structuri și scheme perceptive noi. Coordonarea grupurilor de transform ări
– codificări, recodific ări, decodific ări, descompuneri-recompuneri, analize-
asamblări etc. – se realizeaz ă, pe de o parte, în plan orizontal, în interiorul
aceluiași nivel integrativ, iar pe de alta, în plan vertical, ierarhic, între
nivelurile zise primare sau inferioare și cele secundare sau superioare. O
altă modalitate de realizare a coordon ării o reprezint ă stabilirea de
componente și conexiuni integrative între elemente sau evenimente
prezentate serial (cum este cazul perceperii limbajului și muzicii) sau
simultan , configuraț ional (cum este cazul percep ției însușirilor spațiale pe
cale kinestezico-tactil ă și vizuală).
Schema perceptiv ă este construc ția mintală în care se sedimenteaz ă
rezultatul integrat al coordon ării prin transporturi temporale ale unei
mulțimi de imagini secven țiale, centrate pe diferite „elemente” ale
obiectului. Pe m ăsură ce se elaboreaz ă și se echivaleaz ă, ea va exercita tot
mai eficient o func ție de decentrare în raport cu efectele de câmp.
Întradevăr, în lumina acestei legi, se poate vorbi de constituirea unei
geometrii a dinamicii procesului percep ției și a structurilor perceptive. În
cadrul ei, se relev ă două categorii de „elemente”:
a. procesele comportamentale – activitățile de recep ție, de explorare,
trans-porturile temporale și spațio-temporale, coordon ările – impulsurile
nervoase și operațiile de prelucrare a informa ției, contrac țiile musculare
etc., și
b. evenimentele sau punctele de referin ță. Legea integralit ății
postulează că atât percep ția, ca proces, cât și imaginea perceptiv ă, ca
produs, reprezint ă un nivel calitativ superior ireductibil de dezvoltare și
organizare a vie ții psihice. În desfășurarea sa procesual ă, percepția cuprinde
un număr mare de faze, transform ări și operații. Dar acestea nu sunt izolate,
independente una de cealalt ă, și nici nu se afl ă într-o rela ție de simpl ă
juxtapunere sau adi țiune. Fiecare din ele devine parte a unui angrenaj
funcțional integral, supraordonat, cu valen țe și finalități specifice. Gra ție
schemei logice integrative care st ă la baza procesului, secven țele și verigile
individuale ce intr ă în alcătuirea sa se condiț ionează reciproc, se
coadapteaz ă și se coordoneaz ă î n p l a n s p a țio-temporal, pierzându- și
autonomia de sine. Fenomenul diferen țierii și diversific ării ce
caracterizeaz ă evoluția percep ției în ontogenez ă va fi secondat de
fenomenul de sens c ontrar – cel al integr ării. Astfel, pe m ăsură ce apar ș i se
afirmă faze, opera ții și transform ări noi, acestea vor fi supuse în mod

357necesar ac țiunii legii integrării, percepția devenind un proces sau o
activitate integrală.
La rândul s ău, imaginea perceptiv ă (perceptul), având un caracter
complex și o alcătuire informa țională eterogenă (presupunând existen ța mai
multor senza ții simple sau individuale), se afirm ă nu ca un simplu
conglomerat, ci ca un întreg unitar indisociabil, cu tr ăsături și calități noi,
ireductibile la suma aritmetic ă a însușirilor senza țiilor primare, pe baza
cărora s-a format.
Mecanismul logic intern care asigur ă obț inerea integralităț ii
perceptului const ă în relația de înterac țiune și articulare sinergetic ă a
părților (senza țiilor).
Așadar, spre deosebire de asocia ționism și gestaltism, care au tratat
problema raportului parte-întreg într-o manier ă unilateral-absolutizant ă, ori
partea (asocia ționismul), ori întregul (gestatismul), psihologia
contemporană ia în considerare atât partea, cât și întregul, în rela ție de
condiționare și determinare reciproc ă: nu există întreg care s ă nu fie alcătuit
din pă rți și care să poată fi atins altfel decât prin intermediul unei p ărți
(punct), după cum nu există parte care s ă nu adere la un ansamblu (întreg),
dar fiecare reprezint ă niveluri de organizare calitativ ireductibile.
Legea coordon ării transform ărilor în sfera senzorial ă se impune și se
amplifică treptat în cursul ontogenezei, ceea ce face ca formarea oric ărei
structuri perceptive s ă posede un caracter stadial , procesual .
Pe măsura lărgirii sferei activit ăților perceptive, a extinderii efectului
lor transformator asupra unui registru cât mai variat de stimuli, se produc
restructurări calitative în fondul general al experien ței senzoriale.
Astfel, percep ția devine un moment și o component ă fundamentali a
structurilor inteligen ței generale. Schemele senzori-motorii pe care le
implică ea reprezint ă, din punct de vedere genetic-evolutiv, și primele
construcții semnificative de tip inteligent, în cadrul lor realizându-se un
ansamblu de coordon ări ale evenimentelor senzoriale ș i motorii, care
permit trecerea subiectului de la o dependență actuală de obiect la o
dependență proiectată în timp. Obiectul dobândind statut de permanen ță,
subiectul câș tigă libertatea de a- și pregăti și organiza acț iunile sale în raport
cu el. Ca urmare, unghiurile din care va putea fi abordat obiectul se diversifică și, corespunz ător, informa ția extrasă devine mai complet ă.
Cel de al treilea grup de legi se refer ă la percep ția ajunsă la nivelul
său optim de elaborare și funcționare. Aici intr ă:
legea integralit ății; legea

358selectivității; legea semnifica ției; legea constantei și legea obiectualit ății
sau a proiecț iei obiectuale .
Integrarea este principiul care face posibil ă trecerea în cursul
dezvoltă rii ontogenetice de la un nivel infe rior la altul superior, precum și
apariția diferenț elor și delimitărilor calitative dintre niveluri.
În sfera percep ției, integrarea se realizeaz ă în două planuri:
intramodal și intermodal .
Integrarea modal ă se realizează în cadrul fiec ărui analizator și ea are
ca rezultat percep țiile modale – vizuale, auditive, tactile, gustative, olfactive
– ca modele informa ționale complexe ale unui ansamblu de însu șiri și
caracteristici particulare ale stimulilor specifici. Percep ția modală este
rezultatul func ției integrative a zonelor asociative (secundare) ale repre-
zentanței corticale a analizatorilor. Senzaț iile, ca modele informaționale
unidimensionale ale unor însu șiri separate, sunt transferate la zonele
asociative secundare, unde se elaboreaz ă imaginea perceptiv ă, ca un produs
complex integral (unitar) de rang superi or; acestea nu sunt continue în timp
și spațiu, ci leag ă între ele un proces comportamental cu altul, constituind,
totodată , puncte temporale care separ ă ceea ce este acum de ceea ce vine
după (F.Allport,1955, M.Golu, 1971). Între dou ă procese comportamentale
se interpune un eveniment temporal. În felul acesta, se elaboreaz ă o
structură dinamică a actelor comportamentale (activitățile perceptive) și a
evenimentelor (coordonările și integrările spațio-temporale ale informa ției
extrase din obiect). La nivelul structurii date, ac ționează două tipuri de legi:
legi generale cantitative , care exprim ă dimensiunile ș i raporturile lor
reciproce în evenimentul considerat, și legi care exprim ă caracteristicile
structurale propriu-zise. Aspectul structural nu poate fi m ăsurat sau
cântărit, ci doar se poate spune dac ă el se produce sau nu.
Nu numai fenomenologic, dar și obiectiv, diferenț a între o singur ă
însușire a culorii – de exemplu, tonu l cromatic – pe care ne-o red ă senzația,
și ansamblul caracteristicilor cromatice – ton cromatic, satura ție,
luminozitate –, pe care ni le relevă în formă unitară percepția, este calitativ ă
și ireductibil ă.
Integrarea intermodal ă evidențiază și mai pregnant caracterul
sistemic al experien ței senzoriale, ea realizând modele informa ționale de un
nivel de complexitate mai înalt, pe baza modelelor informa ționale modale.
Asemenea modele (percepte) intermoda le sau plurimodale devin posibile
datorită interacțiunii și raporturilor de complementaritate func țională dintre

359analizatori, atât la nivel subcortical, cât și cortical. La nivel cortical, aceast ă
interacțiune se realizeaz ă prin intermediul zonelor asociativ-integrative
terțiare (de ordinul III), care colectează informația modală de la zonele
secundare ale fiec ărui analizator.
Din punct de vedere opera țional, integrarea plurimodal ă implică două
tipuri de transform ări:
a. comprimarea dup ă principiul homomorfismului a informa ției
conținute de codurile de ordinul II (modale) ș i desemnarea rezultatului
astfel obț inut printr-un nou cod, cu rang de generalitate superior, fa ță de
codurile modale;
b. relaționarea dinamic ă, „discursiv ă”, potrivit logicii structurii
înglobante (supraordonate) într-o entitate informa țional-semantic ă nouă ,
care să determine o schimbare esen țială de stare a con științei subiectului
despre obiectul perceput. Aceast ă schimbare se traduce, în termeni
comportamentali, în credin ța subiectului c ă un percept plurimodal îi ofer ă o
mai amplă cunoaștere a obiectului și posibilităț i mai mari de utilizare a lui
în activitate (universalizarea practicabilit ății perceptului: legarea ac țiunii nu
doar de un obiect individual, ci de o întreag ă clasă de obiecte
ase
mănătoare).
Cum între integr ările pe vertical ă și cele pe orizontal ă există legături
bilaterale și transferuri informa ționale reciproce, în func ție de natura și
obiectivele sarcinii perceptive, putem afirma c ă legea integralităț ii duce la
organizarea percep ției ca structură închisă, autoreglabil ă.
Legea selectivit ății subliniază caracterul activ al procesului perceptiv,
implicarea în orientarea și reglarea lui a unor determina ții specifice ale
subiectului, precum: voin ța, stările de motiva ție, dispozi țiile afective,
scopurile.
În fiecare moment, analizatorii no ștri sunt supu și unor multiple și
variate fluxuri de semnale și de solicit ări. Capacitatea lor de admisie este
însă limitată, neputând prelua pentru procesarea ulterioară decât o foarte
mică parte (de exemplu, cel vizual, doar a milioana parte din volumul
informației actual existent la intrare). Astfel, o selec ție-filtrare este impus ă
obiectiv de îns ăși organizarea func țională a analizatorilor. Ce anume se
selectează și ce este lă sat în afară depinde, pe de o parte, de caracteristicile
câmpului stimulator extern (gradul de noutate și inedit al unor elemente sau
însușiri, raporturile de intensitate dintre ele, pozi țiile spațio-temporale etc.),
iar pe de altă parte, de factorii de persona litate. Putem, deci, formula rela ția:

360E = f{(x ⊃ x1 Rx 2 Rx 3, ….Rx n) φi}, unde E – selectivitatea, X – câmpul
stimulator extern, x 1-xn – elemente și însușiri ce alc ătuiesc câmpul
stimulator, R – rela ția între elementele și însușirile câmpului stimulator
extern, φi – mulțimea variabilelor ce țin de subiect.
Întrucât, atât câmpurile stimulatoare externe, cât și configura ția
factorilor de personalitate au un caracter dinamic, fluctuant, con ținutul
selecției perceptive se va modifica permanent în succesiunea momentelor
temporale. Aceasta determină dinamica specific ă a raportului figură-fond ,
ce se poate uș or demonstra cu ajutorul figurilor duble (fig. 23).

Fig. 23. Selectivitatea și mobilitatea în percep ție

Atunci când în fa ța unui câmp stimulator, subiectul nu eviden țiază
nici un înț eles și nu vizeaz ă nici un scop special, pozi țiile de figură (obiect)
și de fond sunt impuse preponderent de „jocul” elementelor ș i însușirilor
obiective (în general, în prim plan se vor impune elementele și însușirile
mai puternice, mai neobi șnuite); dimpotrivă , atunci când subiectul este
motivat și se orienteaz ă anticipat (pe baza unui set preg ătitor) spre ceva
anume, selec ția va fi influen țată preponderent de factori psihologici.
Când într-o mul țime căutăm o persoană anume, detectarea și
identificarea ei o propulseaz ă în prim-planul percep ției, devenind figură, iar
restul indivizilor trece pe pl an secund, contopindu-se în fond. În mod
similar, când într-o orchestră ne fixăm atenția auditivă asupra unui anumit
instrument, acesta iese în prim plan și ocupă zona central ă a conștiinței, în

361timp ce restul instrumentelor trec la periferia câmpului con științei, formând
fondul percep ției.
Legea semnifica ției exprimă în mod direct legă tura percep ției cu
sarcinile activit ății și cu satisfacerea st ărilor noastre de necesitate. Pe lâng ă
reflectarea obiectului a șa cum este el, în determinaț iile lui reale, percep ția
reflectă același obiect și din perspectiva utilit ății lui pentru noi. Cu alte
cuvinte, ea include în sine operatori distinc ți de diferen țiere-identificare
obiectivă a stimulilor modali specifici și de relevare a semnifica ției lor
pentru subiect, prin raportarea informa ției despre ei la st ările de motiva ție și
la scopurile activit ății acestuia. A șa ajungem să clasificăm obiectele ce ne
sunt date în experien ța senzorial ă curentă în semnificative și indiferente sau
neutre .
Departajarea nu este absolută și invariantă , unul ș i același obiect
putând face parte, în momente diferite de timp, și dintr-o clas ă și din
cealaltă.
Cel mai gustos produs alimentar, pe fondul unei st ări de saț ietate,
poate fi perceput ca indiferent, în vreme ce o coaj ă de pâine uscat ă, pe
fondul unei st ări de flămânzire îndelungat ă, poate fi perceput ă ca având o
semnificație deosebit ă.
Legea semnifica ției conferă percepției un caracter pronun țat activ și
dinamic.
Legea constanț ei decurge din caracterul intrinsec sistemic al
percepției și ea postuleaz ă tendinț a spre echilibru și stabilitate (invarian ță) a
imaginii unui obiect în pofida varierii între anumite limite a unor însu șiri
secundare sau a contextului în care este prezentat. Pân ă să dobândeasc ă
stabilitate și constanță, percepția trebuie s ă parcurgă în ontogeneză o
traiectorie evolutiv ă destul de îndelungat ă.
Așa cum au demonstrat cercet ările genetice efectuate de J.Piaget
(1961), constan ța începe să se manifeste de abia în jurul vârstei de 2 ani ș i 6
luni; până la consolidarea deplin ă mai este îns ă nevoie de înc ă pe atât.
Elaborarea ei presupune, în plan obiectiv, prezentarea aceluia și stimul în
variante și ipostaze cât mai diferite, iar, în plan psihologic, perfec ționarea și
maturizarea func țională a mecanismelor perceptive, cu formarea
operatorilor centrali de corec ție și coordonare a transform ărilor, având ca
rezultat atenuarea sau eliminarea efectelor de câmp (de supra- ș i
subestimare a unor dimensiuni sau el emente în raport cu altele).

362Se poate presupune c ă mecanismele perceptive ajung s ă se comporte
ca niș te minicomputere, care controleaz ă evenimente stohastice (aleatoare).
Ele analizeaz ă, compară și prelucreaz ă situațiile individuale de la
„intrare”, extr ăgând anumi ți invarianți și calculând tendinț a centrală care se
ia ca etalon de referin ță în recunoa șterea și identificarea obiectului.
„Imaginea-etalon” va re ține însușirile definitorii ale obiectului ca dat
individual sau ca reprezentant al clas ei, care se dovedesc a fi cele mai
rezistente la fluctua țiile contextuale. Func ția acestei „imagini-etalon” este
eminamente corectoare în raport cu „ input- ul” actual. Constanta se impune
ca o cerință obiectivă a unei echilibr ări optime cu lumea lucrurilor din jur.
Dacă identitatea imaginii perceptive s- ar modifica la orice varia ție a input-
ului informa țional, diferenț ierea și identificarea ar fi considerabil îngreunate
și acțiunea cu obiectele de care avem nevoie s-ar poticni la fiecare pas: în
permanență percepția ne-ar înf ățișa alte date și alte entități reale, pe care, ar
trebui să le analizăm și a căror semnifica ție ar trebui s ă o stabilim de fiecare
dată.
Tocmai datorit ă importan ței pe care o prezint ă pentru optimizarea
activității, fenomenul constantei se realizeaz ă în cadrul tuturor modalit ăților
percepției lumii externe, și el poate cuprinde toate însu șirile stimulilor
specifici.
Cel mai pregnant, îns ă, se manifest ă, în sfera percep ției vizuale,
constantele de m ărime, de form ă și de culoare, iar în cea auditiv ă –
constantele structurilor melodice, constantele de recunoa ștere a timbrului
vocilor persoanelor apropiate.
Constanta m ărimii conține în sine și o doză de paradoxal, ea
impunându-se împotriva eviden ței retiniene periferice. Se știe că mărimea
imaginii retiniene (primare) a unui obiect este invers propor țională cu
distanța la car
e se află el de observator: respectiv, cre șterea distan ței peste
2 m va determina mic șorarea progresiv ă a imaginii retiniene a obiectului
perceput.
Dacă această imagine ar fi determinant ă pentru aprecierea și
identificarea obiectului, atunci ar însemna ca noi s ă vedem obiectul dat
micșorându-se cu fiecare metru de îndep ărtare de noi. Or, în realitate,
lucrurile nu se întâmpl ă astfel. Îndepă rtându-se de noi, pân ă la o anumit ă
limită (între 50 m și 100 m, în func ție de context), obiectul continu ă să fie
perceput în aceea și mărime, constant . Aici se condi ționează foarte clar

363influența corectoare a „imaginii-etalon” constituite anterior asupra
fluctuațiilor „ input- ului”, respectiv, asupra fluctua țiilor imaginii retiniene.
În percepția muzicii, de asemenea, avem de a face cu existen ța unor
etaloane ale structurilor melodice, gra ție cărora reușim să diferențiem și să
recunoaștem o lucrare muzical ă indiferent dac ă este interpretat ă vocal sau
la diferite instrumente, dac ă este transmis ă într-un registru de în ălțime sau
în altul.
Legea constantei este sinergic ă și consubstan țială cu legile
integralității și structuralit ății, împreun ă ele formând suportul
autoreglabilităț ii schemelor și mecanis-melor perceptive.
Legea proiec ției obiectuale exprimă proprietatea fundamental ă a
percepției de a se proiecta asupra obiectului pe care-l desemneaz ă și de a ne
deschide con știința spre în afară , către lumea extern ă ca existen ță în sine.
Prin funcția sa reflectorie-designativ ă, imaginea perceptiv ă ne permite s ă
facem distinc ție și să păstrăm opoziț ia între subiectivitatea noastr ă
interioară și ceea ce se află în afară. Informația pe care ne-o furnizeaz ă ea
ne raporteaz ă și ne orienteaz ă nu spre ceea ce se întâmplă în mintea noastr ă,
ci spre lucrurile din jur, permi țându-ne s ă răspundem la întreb ările „ce
este?”, „ce reprezint ă?”, „cum este (format)?”, „la ce folose ște?” un obiect
sau altul.
„Proiecția obiectual ă” înseamn ă și faptul că, reflectând și desemnând
obiectul (ca dat extern), imaginea perceptiv ă nu se identific ă și nu se
confundă cu el. Înainte de a exista o imagine perceptiv ă, trebuie s ă existe
mai înainte obiectul care s-o determine. Fiind determinată de obiect hic et
nunc, ea ră mâne orientat ă în permanen ță spre acest obiect, disp ărând atunci
când el înceteaz ă să mai acționeze asupra organului de simț corespunz ător.
În fine, legea obiectualităț ii exprimă și tendința percepției de a se
adapta în func ție de particularit ățile obiectului-stimul și de a-l reflecta cât
mai complet și veridic. Ca urmare, cu cât atributul obiectualit ății este mai
bine realizat, cu atât valoarea informa țional-cognitiv ă și instrumental-
pragmatică a perceptului va fi mai ridicat ă. Conștientizând aceast ă relație,
noi nu lăsăm ca precep ția să se desfășoare la voia întâmpl ării, pasiv sau
haotic, ci ne-o organiz ăm și planificăm în așa fel, încât s ă ne asigure o
cunoaștere cât mai complet ă și veridică a lucrurilor și fenomenelor din jur.
Sub acțiunea legii obiectualit ății, percep ția u mană se dezvoltă într-o
activitate intenț ională și sistematic ă de relevare, analiz ă și interpretare a
informației despre st ările și însușirile lumii externe, integrându-se ca verig ă

364esențială în activit ăți practice sau de cercetare științifică supraordonate.
Criteriul fundamental de apreciere a obiectualit ății îl constituie tocmai
gradul de reu șită și eficiență al acț iunilor noastre cu obiectele percepute: un
percept adecvat, veridic, se asociază cu un comportament adecvat, corect în
raport cu obiectul considerat; și invers, un percept incomplet sau eronat se
asociază cu un comportament inadecvat, care, în loc s ă conducă la
realizarea scopului propus, ne abate sau ne îndep ărtează de el.

6.2.3. Formele percep ției
În delimitarea formelor percep ției ne orient ăm după două criterii
principale: a) natura și provenien ța surselor de informa ție; b)
componen ța mecanismelor care stau la baza elabor ării imaginii perceptive.
Potrivit primului criteriu, distingem dou ă forme generice ale
percepției: percepția lumii externe și percepția propriului Eu
(autopercep ția). După cel de al doilea criteriu se desprind percepții
monomodale și percepții intermodale .
Percepția lumii externe . Toți stimulii modali specifici sunt mai mult
sau mai puț in complec și, relevând existen ța unui anumit num ăr de însușiri
și dimensiuni particulare. Astfel, în raport cu fiecare din ei, cunoa șterea
senzorială reclamă în mod firesc trecerea de la senza ții singulare, izolate,
care reflect ă o însușire sau alta desprins ă de restul, la percepte, imagini mai
complexe, care s ă asigure reflectarea stimulului dat în totalitatea și unitatea
însușirilor și părților sale componente. Devine astfel legitim s ă vorbim nu
numai de modalit ăți ale senza țiilor, ci ș i de modalit ăți ale percep țiilor – al
căror obiect este atât lumea extern ă, cât și propriul nostru eu (fizic). Fiecare
astfel de modalitate se concretizeaz ă prin:
a. procesarea informa ției despre o anumit ă grupă de propriet ăți –
mecano-fizice, chimice, termice, cr omatice, acustice, metrice etc.;
b. anumite procedee de codificare și structurare a imaginii;
c. mecanisme diferenț iate și specializate pentru detec ție, discriminare,
identificare, interpretare. Prin urmare, percep țiile modale – cutano-tactile,
vizuale, auditive, olfactive, gustative, proprioceptiv-kinestezice – sunt
neechivalente și nonsubstituibile, dar complementare, în plan cognitiv,
informația furnizat ă de fiecare modalitate despre unul și același obiect
contribuind la întregirea și adâncirea cunoa șterii acestuia.
Rolul motricit ății în mecanismele percepț iei modale . Datorită
diversităț ii determina țiilor spațiale ale stimulilor (unghiuri, pozi ții, distanțe,

365configurații etc.), în mecanismele tuturor modalit ăților perceptive se
include ca verig ă obligatorie motricitatea, kinestezia. Aceasta îndepline ște
un dublu rol: de reglare și orientare a organului de sim ț periferic în direc ția
stimulului cu stabilirea contactului de receptare, de facilitare a extragerii
informației și organizare serial-dinamic ă a influxului nervos. Gra ție verigii
motorii proprii, analizatorii devin aparate active, capabile s ă exploreze
câmpul extern și să „iasă” în întâmpinarea surselor de stimulare. Cel mai
evident, constat ăm rolul motricit ății în percep ția cutano-tactil ă și în cea
vizuală.
Percepția cutano-tactilă constă în integrarea într-o imagine unitar ă a
senzațiilor despre duritate, substanț ialitate, asperitate-rugozitate,
unghiularitate-curbiliniarita te, greutate, temperatur ă, făcând astfel posibil ă
recunoașterea sau identificarea obiectelor f ără participarea v ăzului.
Experimental, s-a demonstrat îns ă că formarea imaginii decurge diferit în
cazul în care perceperea obiectului se face în mod pasiv, f ără conectarea
mișcărilor de pip ăire-inspecție-apucare, și, în cazul perceperii active,
subiectul recurgând la mi șcările corespunz ătoare.
Percepția pasivă reclamă, adeseori, un timp incomparabil mai lung
pentru extragerea informa ției necesare; apoi, imaginea ce se ob ține este de
cele mai multe ori incompletă , lacunară, ceea ce duce la frecvente erori de
recunoaștere-identificare chiar a obiectelor familiare. Dimpotriv ă, percepția
activă, mediată și susținută de motricitate se realizeaz ă în timp relativ scurt
și asigură formarea unei imagini mult mai complexe și mai veridice,
favorizând producerea recunoa șterilor ș i identificărilor corecte.
Mișcările i
mplicate în mecanismul percep ției tactile sunt de dou ă
tipuri: de apucare-sus ținere și de inspec ție-captare informa țională. Cu
ajutorul celor dintâi, executate, de obicei, de mâna subdominant ă (stânga la
dreptaci, dreapta la stângaci), se fixeaz ă și se menține obiectul în pozi ție
adecvată pentru a fi perceput tactil. În mod indirect, prin amplitudinea
deschiderii degetelor, prin for ța contracțiilor, aceste mi șcări furnizeaz ă
informații suplimentare despre m ărimea și greutatea obiectului.
Mișcările de cel de al doilea tip se execută în interiorul suprafe ței
obiectului și în jurul centrului s ău. Ele se organizeaz ă după o anumit ă
schemă logică și vizează, mai întâi, determinarea și fixarea punctelor
nodale , care poartă informația cea mai relevant ă pentru construirea imaginii
globale a obiectului, iar, apoi, stabilirea legă turilor de articulare a acestor
puncte, care vor reprezenta scheletul formei și mărimii. Asupra punctelor

366nodale, mâna receptoare z ăbovește mai mult și ele sunt supuse unor mi șcări
de inspecție circular ă și radiară, determinându-li-se pozi ția structurantă în
contextul celorlalte; p ărțile secundare sunt traversate mai rapid și ele se iau
în considera ție ca distan țe între punctele nodale.
Pentru percep ția formei cele mai relevante, purtând înc ărcătura
informațională cea mai mare, sunt colț urile și curburile și pozițiile lor față
de centru; pentru aprecierea m ărimii obiectului, esen țiale devin distan țele
(lungimile) dintre marginile conturilor.
Se consider ă că mișcările receptoare, adic ă cele executate de c ătre
mâna dominant ă (activă ), îndeplinesc trei func ții principale: de construc ție;
de măsurare- eva-luare ș i de control-corectare (Zincenko și Lomov, 1959;
Popescu-Neveanu, 1976). „Mi șcările constructive” vizeaz ă surprinderea și
identificarea p
roprietăț ilor spațiale ale obiectului. Totu și, traiectoriile lor nu
sunt perfect izomorfe obiectului. În afara urm ăririi suprafe ței și conturului
obiectului, au loc frecvente deta șări de obiect, devieri de la contur, pauze,
salturi de la un punct la altul în partea opusă , mișcări inverse și de revenire
etc. Dacă degetele ar urma riguros conturul obiectului, elaborarea imaginii
formei ar fi îngreunat ă, datorită acț iunii induc ției negative, care
uniformizeaz ă segmentele fluxului excita ției, aplatizând punctele nodale.
Percepția tactilă se desfășoară după legile sale proprii, care sunt de esen ță
geometrică.
Mișcările de m ăsurare sunt organizate secven țial și recursiv, ele
segmentând lungimile și suprafețele în unități discrete ce pot fi comparate și
însumate, ob ținându-se în final dimensionalitatea global ă a obiectului. Aici
devine indinspensabil ă memoria kinestezic ă de scurtă durată, care asigur ă
păstrarea în reprezentare a segmentelor parcurse și adău garea lor la cele
percepute în momentul actual.
Valoarea dimensionalit ății obiectului se ob ține pe baza tensiunii
bioelectrice convertite în scheme spa țiale de tip topologic la nivelul ariilor
corticale somestezice (3,1 și 2) și motorii (4 ș i 6) ale scoar ței cerebrale.
Mișcările de control ș i corecție se efectueaz ă în mod repetat și pe
traiectorii inverse, verificând (reinspectând) puncte și suprafețe deja
parcurse, în interiorul c ărora se fac retu șuri și precizări ale informa țiilor
anterioare prin raportarea ș i compararea cu informa țiile recoltate din alte
puncte și alte zone. Ele intervin de fiecare dată când nu suntem înc ă siguri
de caracteristicile unei laturi, ale unei fe țe sau când afl ăm (fie că ne dăm
singuri seama, fie c ă ne spune cineva) c ă răspunsul formulat în leg ătură cu

367forma, m ărimea sau identitatea categorial ă a obiectului perceput este
eronat.
În cursul procesului de receptare, între veriga periferic ă și cea
centrală ale analizatorului tactil-kinestezic se realizeaz ă un dublu ș i
permanent circuit informa țional, care asigur ă organizarea și reglarea tuturor
tipurilor de mi șcări implicate în identificarea, pe calea tactului, a obiectului.
Trebuie subliniat faptul c ă schemele motorii ale tactului (pip ăitului)
nu sunt date de la na ștere, ci ele se formeaz ă treptat în cursul ontogenezei,
concomitent cu constituirea asimetriei func ționale a celor două mâini.
O serie de cercet ări (Praver, Bühler, Gesell ș.a.) au demonstrat c ă,
aproape de-a lungul întregului prim an de via ță, copilul folose ște în mod
egal ambele mâini în apucarea și manipularea obiectelor. Mi șcările de
explorare-palpare au un caracter haotic, f ără a evidenția vreo logic ă mai
mult sau mai puț in clară. Schemele mi șcărilor de diferen țiere și identificare
a formelor sunt primele care se formeaz ă în ontogenez ă.
Astfel, se elaboreaz ă scheme cu caracter categorial: pentru
circularitate, pentru unghiularitate și pentru propor ționalitatea laturilor.
Acestea se fixează în memoria chinestezic ă de lungă du rată și vor forma
pattern- urile interne ce vor regla mi șcările ulterioare antrenate în percep ția
tactilă.
Pe măsura accentu ării și consolidării asimetricei func ționale între cele
două mâini, se va produce și o redistribuire a dominan țelor sensibilităț ii
tactile și ale celei kinestezice: sensibilitatea tactil ă va fi mai dezvoltat ă la
mâna subdominant ă (de susț inere), iar sensibilitatea kinestezic ă va deveni
dominantă la mâna conduc ătoare, care execută mișcările propriu-zise de
palpare.
În percepția vizuală, veriga motorie joac ă un rol aproape la fel de
important ca și în cea tactil ă, reflectarea mai ales a caracteristicilor spa țiale
nefiind posibil ă fără participarea ei. Fie c ă avem de a face cu obiecte statice,
fie cu obiecte în mi șcare, pentru a putea fi identificate dup ă formă, mărime,
volum sau pozi ție, devin obligatorii mi șcările globilor oculari pentru
centrarea lor în zona vizibilit ății optime. Un ochi imobil ar fi aproape un
ochi orb, afirma A.Leontiev (1961). Schemele logice ale mi șcărilor oculare
se formeaz ă pe baza și după modelul celor ale mâinii implicate în percepț ia
tactilă a obiectelor. La elaborarea lor particip ă masiv instan țele centrale,
care vor subordona centrii reflec și de la nivelul trunchiului cerebral.

368Mișcările oculare se realizeaz ă într-o gam ă întinsă și variată , fiind nu
doar efectorii, ci și perceptorii, legate direct de extragerea și codificarea
informației despre direc ții, poziț ii, dimensiuni metrice și configura ții.
Traiectoriile lor sunt atât pe vertical ă, cât și pe orizontal ă, primele având un
registru mai întins. Ca form ă, mișcările oculare pot fi de rota ție, saltatorii,
sacadate sau vibrative, frecven ța fiecă rei forme depinzând de modul de
prezentare a obiectului – static sau în mi șcare, izolat sau în anturajul altor
obiecte etc.
Înregistrările efectuate (Iarbus, 1948, Preda, 1988) arat ă că, în
desfășurarea lor, mi șcările oculare se organizeaz ă după o anumită logică: la
primul contact cu obiectul au loc mi șcările rapide de „captare” și centrare;
ele sunt urmate de mi șcările exploratorii, de amplitudine mai redus ă și cu
direcții divergent-convergente în interiorul conturului și suprafe ței
obiectului; apoi acestea sunt urmate de mi șcările fine d e fixare-m ăsurare,
care au rolul de a scoate în eviden ță punctele și zonele nodale cu maxim ă
încărcătură informațională (unghiuri, înclina ții, curburi, simetrii-asimetrii,
reliefuri etc.); în fine, când aceste el emente au fost reperate, intervin
mișcările de coordonare-unificare, care asigur ă, pe de o parte, elaborarea
adecvată a fiecărei imagini retiniere, iar pe de alt ă parte, stabilirea
disparităț ii unghiulare optime dintre cele dou ă imagini, pentru a se realiza
unificarea lor la nivel central într-o singur ă imagine tridimensional ă (efectul
binocular sau stroboscopic).
În cadrul percep ției auditive , veriga motorie este prezent ă în operația
de captare a sunetului (prin mi șcările de întoarcere a capului și de
poziționare a pavilionului urechii pe direc ție perpendicular ă și pe cât posibil
frontală cu sursa sonor ă) și în facilitarea ajungerii undelor vibratorii la
receptor (prin mi șcările ondulatorii ale lan țului de asociere din urechea
medie).
În percep ția gustativ ă, producerea excita ției este mijlocit ă în mod
esențial de mi șcările limbii și masticatorii, care asigur ă atât dizolvarea
rapidă a substanțelor sipide în salivă , cât și dizolvarea moleculelor rezultate
pe suprafa ța receptoare.
În fine, și percepția olfactiv ă cuprinde în mecanismul s ău o
component ă motorie, reprezentată de așa-numitele mi șcări de adulmecare,
ale capului și nărilor și de mișcările de inspirare, în care sunt antrena ți
mușchii intercostali și ai diafragmei.

369Cu cât aceste mi șcări sunt mai ample și mai rapide, cu atât excita ția
odorifică se produce mai prompt și cu o intensitate mai mare.
Așadar, în lumina celor ar ătate mai sus, noț iunea de percep ție
monomodal ă capătă un înțeles relativ, în cadrul fiec ărui analizator fiind
inclusă o verigă motorie care mediaz ă sau participă direct la desf ășurarea
proceselor specifice de elaborare a imaginii globale a stimulului.
Percepția intermodal ă (plurimodal ă). Așa cum arătam într-unul din
paragrafele anterioare, analizatorii, de și s-au diferen țiat din punct de vedere
structural și s-au specializat din punct de vedere func țional, ei nu sunt
izolați unul de cel ălalt, ci interac ționează în permanen ță, influenț ându-ș i
reciproc dinamica activit ății.
Expresia cea mai concludent ă a acestei interacț iuni o reprezint ă
integrarea într-o imagine unitar ă supraordonat ă a imaginilor particulare
(monomodale) ale aceluia și obiect, perceput simultan sau succesiv prin
intermediul mai multor analizatori. Se întâmpl ă în mod curent ca, în cadrul
activității practice sau de cunoa ștere, unul și același obiect să-l abordăm pe
calea mai multor sim țuri: tactil, vizual, auditiv, gustativ, olfactiv. Probabil
că nici nu exist ă în realitate obiecte materiale care s ă posede însu șiri de o
singură modalitate și care să se adreseze unui singur analizator. Mai mult
chiar, am putea enumera o serie lung ă de obiecte care posed ă însușiri atât
de variate din punct de vedere modal, încât perceperea lor complet ă
reclamă participarea tuturor analizatorilor. Devine evident, în acest caz, c ă
imaginile realizate de c ătre fiecare analizator, reflectând grupe de însu șiri
aparținând aceluia și obiect, trebuie sintetizate și integrate într-un model
informațional unitar, supraordonat (fig. 24). A șa cum am ar ătat, baza
neurofiziologic ă a constituirii perceptelor plurimodale o reprezint ă zonele
asociativ-integrative terț iare și cuaternare ale scoar ței cerebrale, care,
topografic, se dispun între zonele senz oriale modale (res pectiv, verigile
centrale ale analizatorilor).
Percepția plurimodal ă ne apare astfel ca un ni vel calitativ superior în
evoluția și organizarea cunoa șterii senzoriale a obiectelor și fenomenelor
lumii externe.
Judecând dup ă aspectele fenomenologice subiective, se pare c ă
structurarea informa țiilor particulare în cadrul imaginii plurimodale se
realizează în jurul unui nucleu reprezentat de informa ția furnizat ă de o
anumită modalitate, care se impune ca aferenta ție dominantă. Datele
observației sugereaz ă că, cel mai frecvent, acest rol îl îndepline ște

370analizatorul vizual: întreaga experien ță senzorial ă dobânde ște atributul
vizualizării. Dar nu este exclus ca în acest rol s ă apară, la un individ sau
altul, ș i alți analizatori-auditiv, tactil, kinestezic.

PERCEP ȚII MONOMODALE

I

PERCEPȚII II
INTERMODALE

III
PERCEP ȚII PLURIMODALE

Fig. 24. Niveluri ale integră rii perceptive

Pe lângă proprietăț ile „pur modale”, care se pot percepe numai printr-un
anumit analizator, realitatea extern ă posedă însușiri care nu pot fi percepute
în mod adecvat decât prin intermediul a doi sau a mai multor analizatori.
Acestea sunt spațiul, timpul și mișcarea .
Percepția spațiului. Spațiul este o determina ție fundamentală și
generală a tuturor entit ăților materiale, indiferent de forma lor de agregare-
gazoasă , lichidă, vâscoasă sau solidă . El define ște și propria noastr ă
existență, ca organizare primordial substan țială, biologic ă. Modul de
dispunere și conectare a celulelor în țesuturi și a țesuturilor în organe sau
aparate se subordoneaz ă legilor geometriei. Rela ționarea cu mediul extern
și o reglare optim ă a activităților și comportamentelor sunt imposibile f ără o

371orientare adecvat ă în coordonatele spa țiale. Ca urmare, cunoa șterea și
valorificarea informa ției despre caracteristicile spa țiale ale lucrurilor din jur
se impun ca cerin țe obligatorii ale oric ărei activități de adaptare. Aceast ă
cunoaștere începe chiar de la nivel senzorial, percep ția fiind prima verig ă
într-un astfel de proces.
Deși, în plan filosofic, spa țiul este definit ca o categorie abstract ă ce
nu poate constitui obiect al sim țurilor (Kant o considera ca având un
caracter aprioric, în afara și înaintea oric ărei experien țe), în plan psihologic
și practic, el se particularizeaz ă și se concretizeaz ă prin intermediul unor
proprietăț i în sine sensibile, sesizabile prin sim țurile noastre, precum forma,
mărimea, volumul , întinderea etc. Tocmai acestea fac obiectul percep ției.
H.Poincaré (1903) insista asupra necesit ății de a delimita spa țiul
reprezentat (sau geometric), de cel obiectiv (perceput); primul este omogen
și izotrop, posedând trei dimensiuni, cel din urm ă este ca un dat relativ, care
poate fi mai complex decât cel reprezentat.
Percepția spațiului se realizeaz ă în două variante: cea a spațiului
bidimensional ; și cea a spațiului tridimensional .
Spațiul bidimensional se define ște prin lungime (orizontal ă) și
înălțime (verti-cal ă) sub aspectul întinderii, și prin perimetru, sub aspectul
închiderii. În cadrul lui, se delimiteaz ă raporturile pozi ționale binare: sus-
jos, stânga-dreapta, fa ță-spate (schema simetriei bilaterale).
În percepție, elementele structurante ale spa țiului bidimensional sunt
orizontalitatea, verticalitatea, oblicitatea (înclina ția), curbiliniaritatea ș i
unghiularitatea, ale c ăror conexiuni și raporturi genereaz ă formele
geometrice plane.
Potrivit teoriei gestaliste, forma este un invariant determinat de
raporturile și pro-porțiile interne ale unei figuri și ea nu este influenț ată de
modificările dimensiunilor metrice în sine. De aceea, ea este primordială în
percepție, mărimea ocupând un loc secund și fiind un atribut al formei
(pătrat mare – p ătrat mic; triunghi mare-triunghi mic etc.).
Atât în percep ția formei, cât și în cea a m ărimii, se manifest ă
fenomenul constantei . În primul caz, legea constantei face ca, indiferent de
poziția în care ni se prezint ă în câmpul vizual, un obiect familiar s ă fie
perceput în forma lui reală (rotundă , pătrată, triunghiulară , dreptunghiular ă
etc.); în cazul al doilea, aceast ă lege face ca un obiect familiar s ă continue a
fi perceput în m ărimea lui real ă, în pofida îndep ărtării de noi (pân ă la o
anumită limită) și a micșorării imaginii lui retiniene.

372În percep ția vizual-kinestezic ă a mărimii acționează și legea
perspectivei , furnizând informa ții corectoare privind raportul dintre distan ța
obiectului de observator și mărimea aparentă a acestuia în percep ție.
Informația generat ă de legea perspectivei influen țează și asupra aprecierii
distanțelor. Rezult ă astfel urm ătoarea interdependen ță: perceperea unui
obiect familiar în m ărime mai mic ă decât este în realitate se interpreteaz ă că
el se află la distanță mare de noi; ș i invers, aprecierea unei distan țe ca fiind
mare devine premis ă pentru „explicarea” faptului c ă un obiect familiar
apare în percep ție mai mic decât este în realitate.
În cazul perspectivei liniare, aplicabil ă dimensiunilor longitudinale,
imaginea retinian ă a lungimilor se afl ă în raport invers propor țional cu
pătratul distan ței „punctelor observate” (de reper) de subiectul observator,
apărând astfel cunoscuta iluzie a perspectivei: privind în dep ărtare liniile de
cale ferată, constatăm că ele se apropie treptat, pân ă când se întâlnesc
într-un punct.
Percepția formei se realizeaz ă pe baza interac țiunii mecanismelor
tactil-kinestezice cu cele vizual-kinestezice. Cele dou ă fluxuri
informaționale se coreleaz ă și se integreaz ă reciproc într-un pattern unitar,
actualizabil în integralitatea sa chiar în cazul perceperii obiectului doar prin
intermediul unuia din cele dou ă mecanisme. A șa cum am subliniat mai
înainte, liantul și suportul comun al informa ției tactile și al celei vizuale
despre form ă ca determina ție spațială primordial ă a obiectelor îl reprezint ă
schemele motorii – de explorare–inspectare, fixare și cuprindere–m ăsurare
a dimensiunilor liniare, a raporturilor pozi ționale dintre ele.
Punctele nodale care determin ă invariantul intern al unei forme le
constituie unghiurile, marginile și proporțiile. Tocmai relevarea și
identificarea lor reprezint ă obiectivul principal al ac țiunilor și operațiilor
perceptive, atât tactil-kinestezice, cât și vizual-kinestezice. În cazul
percepției vizuale, atât a formei, cât și a mărimii, esen țial este mecanismul
optic de refrac ție a fasciculului razelor luminoase de-alungul verigilor
globului ocular și mecanismul motor de acomodare.
La nivelul globului ocular, fasciculul luminos se refract ă de trei ori: o
dată la nivelul corneei și de două ori la nivelul cristalinului , întâi la nivelul
feței lui anterioare și apoi la nivelul fe ței lui posterioare (fa ța anterioar ă se
comportă ca o oglind ă convexă, iar cea posterioar ă – ca o oglind ă concavă).
În sistemul dioptic al globului ocular, rolul principal în formarea imaginii îl joacă cristalinul, care, în ansamblu, func ționează ca o lentil ă
biconvexă.

373După cum se știe din optic ă, la astfel de lentile exist ă un anumit raport între
distanța obiectului fa ță de lentilă și distanța imaginii fa ță de aceasta.
Apropierea obiectului de lentilă determină îndepărtarea imaginii de
lentilă, și invers. În globul ocular, distan ța dintre retin ă – care, din punct de
vedere optic, îndepline ște rolul de ecran – și cristalin r ămânând aceea și, ar
însemna că , pentru a fi v ăzute clar, obiectele trebuie s ă se situeze la o
anumită distanță. În realitate îns ă, noi vedem clar obiecte prezentate la
distanțe diferite. Acest lucru devine posibil datorit ă mișcărilor de
acomodare pe care le efectueaz ă cristalinul.
Când razele reflectate de obiectul perceput vin paralel cu axa ochiului
– ceea ce se întâmpl ă când obiectul se situeaz ă pe distan ța între 6 m de
observator și infinit – imaginea pe retin ă se formeaz ă corect fără medierea
acomodării.
Dar pentru perceperea clar ă a formei și mărimii obiectului situat pe
distanțe sub 6
m față de observator, razele nemaifiind paralele cu axul
ochiului, se declan șează mecanismul de acom odare: cristalinul î și mărește
convexitatea fe ței anterioare propor țional cu apropierea obiectului de ochi.
Creșterea convexit ății cristalinului are o anumit ă limită, ceea ce înseamn ă
că apropierea obiectului de ochi nu trebuie s ă depășească un anumit punct
pentru ca imaginea pe retin ă să se formeze în mod adecvat. A șadar, în
acomodarea vizual ă pentru distan ță, există două valori critice: punctul de
depărtare maxim ă (punctum remotum ) aproximat la 6 m (dep ășirea acestuia
duce la întreruperea procesului de acomodare) ș i punctul apropierii minime
(punctum proximum ), a că rui valoare variaz ă cu vârsta, pentru o persoan ă
adultă cu globii oculari normali, aceast ă valoare se situeaz ă între 12-15 cm.
Funcția de acomodare pentru distanță scade pe m ăsura înaint ării în
vârstă, astfel că la 65-70 de ani ea dispare aproape cu des ăvârșire, datorit ă
scăderii elasticit ății cristalinului. Ca urmare, se instaleaz ă fenomenul de
presbitism sau de presbiotie (grec. presbis = bătrân; opsis = vedere), care
constă în incapacitatea de a vedea clar obi ectele apropiate. Acest defect se
corectează prin ochelari.
Pe lângă acomodarea pentru distan ță, ochiul realizeaz ă și o
acomodare la inten-sitatea luminii (respectiv, a iluminatului). În acest
proces, este implicat ă pupila, care se poate m ări sau mic șora cu ajutorul
mușchilor dilatatori (mu șchii radiari ai irisului) sau mu șchilor sfincteri
(mușchii circulari ai irisului), în func ție de varia țiile intensit ății luminii.

374După cum se ș tie, pe retin ă se formeaz ă o imagine ră sturnată a
obiectului perceput, a c ărei mărime este invers propor țională cu pătratul
distanței dintre obiect și observator. Percepț ia formei și a mărimii se
desăvârșește la nivel cortical, prin interac țiunea dintre zonele de proiec ție
topică (primare) și cele asociativ-integrative (secundare) pe baza unor
complexe opera ții de „calcul”: compara ție-evaluare, stabilirea de
coresponden țe designative, coordon ări ale transform ărilor intermediare,
stabilirea de propor ții și corelații etc. Imaginea retinian ă se ia, deci, ca
mulțime de date primare, care vor fi procesate dup ă criterii de tip logico-
semantic de ordin superior. Ea va fi, în primul rând, supus ă unui proces de
rotație, astfel încât imaginea cortical ă rezultată să reflecte obiectul în pozi ția
sa reală (nu răsturnată ).
Mecanismele implicate în realizarea acestui proces nu sunt înn ăscute,
predeter
minate, ci se elaboreaz ă în ontogenez ă, prin învăț are și
condiționare. Acest fapt a fost demonstrat de cercet ătorul austriac Kohler,
printr-un experiment bazat pe folosirea ochelarilor lui Stratton (prin care
obiectele se percep inversat, cu susul în jos).
Subiecț ii experien ței au fost puș i să poarte ace ști ochelari încontinuu,
timp de 30 de zile. În paralel, experimentatorul urm ărea modific ările
produse în percep ția formei și poziț iei obiectelor din jur, pe baza relat ărilor
detaliate ale subiec ților.
Rezultatul: în prima s ăptămână, subiecții relatau serioase dificult ăți
de identificare a obiectelor și de orientare în spa țiu; se manifesta puternic
conflictul între schemele perceptive elaborate anterior și imaginea actual ă
obținută prin ochelari; în a doua s ăptămână, s-a produs o sl ăbire a
conflictului ini țial și ameliorarea orient ării spațiale; în a treia să ptămână,
conflictul a disp ărut și subiecții nu mai întâmpinau dificult ăți sem nificative
în identificarea formei și poziț iei obiectelor și în orientarea în spa țiu. În
săptămâna a patra, comportamentul respectiv se realiza normal, subiectul
nemanifestând nici o stâng ăcie în deplasarea în spaț iu și în operarea cu
obiectele.
După luarea ochelarilor, din nou subiec ții au fost „arunca ți” în
situația critică de la începutul experimentului: obi șnuiți în timpul purt ării
ochelarilor s ă perceapă lucrurile inversat, înl ăturarea acestora nu a dus și la
abolirea noilor scheme perceptive elaborate, ei continuând s ă perceapă totul
inversat. Din nou, a fost necesar un timp de aproximativ 10 zile pentru reactivarea și instalarea schemelor perceptive elaborate anterior.

375Așadar, mecanismele percep ției formei și mărimii obiectelor trebuie
considerate ca rezultat al unui proces evolutiv ontogenetic.
O premisă neurofiziologic ă esențială a percepției vizuale a formei o
constituie specializarea diferitelo r grupe de neuroni care formeaz ă zona
proiecț iei topice în codificarea distinct ă a orizontalit ății, verticalit ății,
oblicității și curbiliniarit ății. Informa țiile despre aceste dimensiuni liniare se
integrează în configura ția structurat ă de către zonele asociative ale
analizatorului.
Percepția spațiului tridimensional este mai complex ă decât a celui
bidimensional. Relevarea și reflectarea adâncimii (a celei de a treia
dimensiuni) și trecerea de la „forma plan ă” la „forma în volum” reclam ă
interacțiunea coordonat ă a ambilor ochi, a șa-numitul mecanism binocular .
La baza acestui mecanism, stau mi șcările de convergență -divergență ale
globilor oculari. Convergen ța constă în apropierea privirii celor doi ochi
pentru a asigura cuprinderea obiectului în zona maximei sensibilităț i
(foveea centrală) a fiecărei retine; divergen ța, dimpotrivă , constă în
îndepărtarea privirii celor doi ochi pentru a se putea realiza centrarea
optimă a obiectului în perimetrul câmpului vizual binocular. Variabila, în
funcție de care se efectueaz ă convergen ța sau divergen ța, este distan ța
dintre noi ș i obiect: la distan țe mici, se produce convergen ța, la distan țe
mari – divergen ța.
Percepția binocular ă constă în realizarea de c ătre fiecare ochi a unei
imagini distincte a obiectului, potrivit unghiului din care îl surprindem.
Între cele dou ă imagini trebuie s ă existe o diferen ță optimă (disparitate
retineană optimă): nici foarte mic ă, deoarece pericliteaz ă relevarea celei de
a treia dimensiuni, nici foarte mare, deoarece împiedic ă fuzionarea
stroboscopic ă și duce la diplopie – dublarea obiectului (imagine dubl ă).
Rezultă , așadar, că obținerea în percep ția vizuală a celei de a treia
dimensiuni se datore ște integrării celor două imagini retiniene primare
parțial discrepante. Aceast ă integrare se realizează l a nivel cortical, rolul
preponderent avându-l emisfera dreapt ă.
Un rol important în mecanismul general al percep ției spațiului
tridimensional îl joac ă schema koropterului : pentru o poziț ie dată a ochilor,
se numește koropter locul punctelor-obiecte ale că ror imagini se formeaz ă
pe coordonate retinale corespondente (par țial). Koropterul longitudinal
teoretic sau cercul lui Vieth-Müller este circumferin ța ce trece prin punctul
de fixare și centrele pupilare.

376După Boring (1947), percep ția în volum se realizează pe baza
interacțiunii a dou ă feluri de cue*: un cue primar și altul secundar . Cel
dintâi se refer ă la direcție și perceperea obiectelor apropiate; cel de al doilea
se referă la perceperea desenelor, a graficii și a obiectelor îndep ărtate.
Disparitatea binocular ă este un cue al profunzimii sau distan ței subiective.
Asimetria dintre cele dou ă retine cre ște o dată cu descre șterea distan ței
dintre noi ș i obiect. Tendin ța spre contopire a ac țiunii celor dou ă retine
crește pe măsura creșterii distan ței dintre ochi și obiect, ceea ce face s ă nu
mai poat ă funcționa cue-ul profunzimii, obiectul fiind perceput
bidimensional.
Chiar în cazul în care, datorit ă distanței prea mari, adâncimea nu este
clar relevat ă de percep ție, recunoa șterea obiectului (dup ă formă) o
completeaz ă (efect compensator).
În percep ția spațiului, o importan ță adaptativ ă deosebită o are
discriminarea și evaluarea raporturilor și pozițiilor: un obiect nu numai se
identifică sau se recunoa ște, ci se și încadreaz ă, stabilindu-i-se locul ș i
poziția în raport cu alte obiecte, care se iau drept repere. Astfel, spa țiul
înconjurător, în care ne afl ăm într-un moment sau altul, este supus în
percepția vizual-kinestezic ă unei complexe proces ări informa ționale, care
duce în final la constituirea „h ărților topografice mentale” și a orizontului
spațial, care include raporturile: aici-aco lo, aproape-departe, stânga-dreapta
față-spate, jos-sus, în ăuntru-afară , alături-suprapus, grupat-distanț at – toate
subordonate punctelor cardinale, abstrac țiune elaborat ă în funcție de poziția
Soarelui pe bolta cereasc ă și care joac ă un rol esen țial în organizarea în plan
mental (în memorie și reprezentare) a experien ței spațiale.
Percepția spațiului nu poate fi în țeleasă în afara opera țiilor de
măsurare-comparare-evaluare metrică . Susținute inițial de instrumente
improvizate, aceste opera ții se vor integra treptat în sistemul standardizat al
unităților de măsură – metrul sau submultiplii s ăi. Fixarea în memorie a
coresponden țelor obiectuale ale acestor unit ăți permite actualizarea și
folosirea lor în evalu ările perceptive. Astfel, percepț ia spațiului se
perfecționează per manent în cursul evolu ției ontogenetice, dobândind un
caracter tot mai mediat și mai intelectualizat.
Percepția timpului. Timpul este o determina ție la fel de necesar ă și
absolută a oricărei existen țe ca și spațiul: nu exist ă nimic în afara timpului,

* Cue = o mul țime de indici de recunoa ștere, ce se ob țin, în cursul
experienței și care acționează în percepție sau în gândire ca schem ă integrativ ă.

377nici măcar veșnicia. Chiar fenomenele psih ice, lipsite de dimensiuni
sensibile legate de materialitate, posed ă dimensiunea temporalit ății, au
durată, pe care le-o recuno ștea și Im. Kant. Spre deosebire de spa țiu, care
posedă proprietăți intrinsec sensibile, fiind asociate corporalit ății, timpul are
un caracter mai abstract, perceperea lui devenind posibil ă numai în mod
indirect, prin intermediul st ărilor și transform ărilor obiectelor și
fenomenelor concrete din jur. Particularitatea principal ă a temporalit ății
este scurgerea orientat ă și ireversibil ă. Această scurgere este prima care se
impune, în manier ă generală, experien ței și trăirii noastre cotidiene. Ea se
asociază întotdeauna cu succesiunea evenimentelor, întâmpl ărilor, stărilor,
lucrurilor etc. Succesiunea, la rândul ei, se caracterizeaz ă prin rapiditate
(viteză), ritmicitate, periodicitate, care, în percep ție, se iau ca principale
puncte de sprijin în evaluarea ș i trăirea timpului. Atât în filosofie, cât și în
psihologie, s-a impus o delim itare între timpul obiectiv, a șa cum exist ă el în
afara experien ței noastre imediate, și timpul subiectiv , așa cum ne este dat
în percepția și în trăirea imediat ă. Deși delimitarea pare justificat ă, ea nu
trebuie exagerat ă într-atât încât între cele dou ă forme de manifestare a
timpului s ă se creeze o incompatibilitate absolut ă. În realitate, timpul
subiectiv se structurează și se manifest ă numai pe fondul timpului obiectiv.
Din punct de vedere valoric (cantitativ), timpul subiectiv se abate mai mult
sau mai pu țin semnificativ de la cel obiectiv. Aceast ă abatere este deter-
minată nu atât de imperfec țiunea mecanismelor perceptive, cât mai ales de
influența factorilor dispozi ționali ai personalit ății (motivațional-afectivi).
Percepția timpului și orientarea în timp sunt indispensabile pentru
buna organizare și desfășurare a orică rei activități, a existen ței cotidiene în
general. Însu și sistemul personalit ății se integreaz ă și funcționează pe
schema orizontului temporal, cu cele trei coordonate de baz ă ale sale: trecut
– prezent – viitor. Din corelarea lor rezult ă conștiința propriei istoricit ăți
(biografii) ș i a inserării în timp a propriei existen țe.
Așadar, c
a și în cazul spa țialității, temporalitatea o raport ăm, atât la
lucrurile și evenimentele lumii externe, cât și la noi în șine, la Eul nostru
fizic și psihic (procese și stări fizice, biologice, procese și trăiri psihice).
Corespunz ător, s-au diferen țiat și structurat și două tipuri de mecanisme de
percepere și evaluare: unul pentru timpul fizic (obiectiv), care ț ine de
succesiunea transform ărilor și fenomenelor în spa țiul extern, și altul pentru
succesiunea st ărilor și proceselor din spa țiul nostru intern. Peste aceste dou ă
mecanisme primare, naturale, proprii și animalelor, la om se instituie cel de

378al treilea – de sorginte culturală , legat de sistemul instrumentelor și
unităților de m ăsură. Între cele trei mecanisme se stabile ște o relație
funcțională de subordonare, mecanismul de natur ă culturală reglând și
controlând datele mecanismelor primare.
Percepția timpului cuprinde trei aspecte principale:
a) percepția succesiunii – (de st ări, evenimente, fenomene);
b) percepția duratei (timpul în care are loc desf ășurarea compact ă a
unui proces, eveniment etc.);
c) percepția intervalelor (distan ța temporar ă dintre dou ă evenimente,
două stări, două procese etc., într-o anumit ă succesiune sau serie).
Trebuie să facem distinc ție între percep ția și evaluarea sau aprecierea
timpului. Ca obiect al percep ției poate fi numai timpul prezent, iar acesta
redus la valori relativ mici, doar de câteva secunde (maximum 5 secunde;
peste aceast ă valoare avem de a face cu reprezentarea timpului). Obiect al
evaluării-aprecierii poate fi orice segment al orizontului temporal – trecut,
prezent, viitor –, decupat din continuum ul general pe baza unor evenimente
punctuale.
Studii experimentale sistematice (P. Fraisse, 1956; Veker, 1960;
M.Golu, 1980) au demonstrat c ă percepția este supus ă unei influenț e
perturbatoare mai puternice din partea motiva ției și afectivit ății decât
evaluarea. Su
b influen ța factorilor motiva țional-afectivi, în percep ția
timpului se produc două genuri de erori: supraestimarea , în care timpul
subiectiv (reflectat de percep ție) devine mai lung (dilatat) fa ță de timpul
obiectiv, și subestimarea , în care timpul subiectiv devine mai scurt
(comprimat) decât cel obiectiv. Experimental, s-a demonstrat că durata
evenimentelor pl ăcute tinde s ă fie subestimat ă, iar cea a evenimentelor
neplăcute –supraestimat ă. În cazul intervalelor vide, se constat ă un raport
invers: așteptarea evenimentelor pl ăcute este supraestimat ă (timpul
subiectiv devine mai lung decât cel obiectiv), iar a șteptarea evenimentelor
neplăcute este subestimat ă (subiectiv, timpul trece mai repede decât se
scurge el în realitate). În ceea ce prive ște precizia, pe primul loc se situeaz ă
percepția succesiunii, unde men ținerea unor intervale peste pragul
diferențial între evenimente sau secven țe permite determinarea obiectiv ă a
ceea ce a fost și a ceea ce se întâmplă în clipa dat ă. Pe locul doi se situeaz ă
percepția duratelor, cu abaterile în plus sau în minus, condi ționate de
semnificația conținutului lor. Precizia cea mai sc ăzută o înregistr ăm în

379percepția intervalelor: cu cât acestea sunt obiectiv mai mari, trecând peste
5 sec., cu atât percep ția lor va fi mai imprecis ă.
Tot pe cale experimental ă s-a demonstrat c ă există diferențe
interindividuale semnificative în percep ția și aprecierea timpului,
determinate de sex, vârst ă și tip de personalitate (introvertit-extravertit,
analitic-sintetic, emo țional-rațional etc.).
Din punct de vedere neuropsihologic, percep ția timpului este mai
complexă și mai dificil ă decât cea a spa țiului.
Dacă pentru reflectarea propriet ăților spațiale putem vorbi de
existența unor analizatori specializa ți (tactil-kinestezic și vizual-kinestezic),
pentru procesarea timpului fizic nu putem indica un asemenea analizator.
Este logic atunci să presupunem c ă aceasta se realizeaz ă pe baza
interacțiunii tuturor analizatorilor, începând cu cei externi și terminând cu
cei interni. Totu și, judecând dup ă datele experimentelor de laborator,
privind perceperea duratelor diferi ților stimuli modali, rolul principal în
integrarea informa ției și experien ței temporale revine analizatorilor
chinestezic și auditiv, pentru care serialitatea ș i succesiunea devin elemente
esențiale de analiz ă-interpretare.
Dacă timpul ar fi un continuum absolut omogen și „compact”,
percepția lui ar fi i mposibilă, ca de altfel și orientarea concret ă în el. Dar,
datorită faptului c ă nu avem de a face cu un timp absolut pur, ci cu un timp
al lucrurilor, al evenimentelor, al transform ărilor, al st ărilor etc., pe
continuumul lui se produc fragment ări, disconti-nuităț i, care se constituie în
stimuli ai percep ției.
Formarea mecanismelor con știentizării semnifica ției temporale a
acestor stimuli parcurge un proces îndelungat și anevoios. Mai întâi, în
primii doi ani de via ță, se constituie schemele de diferenț iere și
conștientizare a succesiunii zilelor și nopților, care asigur ă vectorizarea
procesă rii duratelor și intervalelor dinspre trecut spre viitor. Apoi, se
structurează schemele de discriminare și evaluare în succesiunea propriilor
stări și acțiuni, precum și în succesiunea ac țiunilor persoanelor din jur:
înțelegerea faptului c ă între începutul și sfârș itul unei ac țiuni se interpune o
anumită durată, așteptarea rezultatului fiind astfel supus ă unui operator de
condiționare. În al treilea rând, se formeaz ă schemele de evaluare a
succesiunii stă rilor naturii în func ție de an otimp, precum și schemele de
monitorizare-interpretare a su ccesiunii zilelor în cadrul s ăptămânii și a
lunilor în cadrul anului. Abia dup ă 5-6 ani, copilul începe s ă se încadreze în

380mod adecvat în timp, f ără însă a fi stăpân pe toate elementele referen țiale.
Elaborarea diferen țierilor la durata de ac țiune a stimulilor, de pild ă, se
realizează cu mari dificult ăți și acestea r ămân încă multă vreme fragile,
instabile (M.Golu, 1958, 1960).
Calitatea percep ției timpului este și mai dependent ă de formarea
sistemului conceptual de evaluare decât percepț ia spațiului. Iar sistemul de
evaluare a timpului începe s ă se elaboreze abia dup ă intrarea copilului în
școală. Cunoașterea și exersarea unit ăților standardizate de m ăsură – ora,
minutul, secunda – și a instrumentelor specifice de cuantificare a lor –
cronometrul, ceasornicul etc. duc la formarea punctelor mentale de sprijin
pentru organizarea experien ței perceptive directe a timpului. Chiar dac ă
semnificația valorică a reperelor nu este exact în țeleasă ele permit realizarea
unei cuantific ări seriale orientate: de la pu țin la mult, de la „acum” la „mai
târziu”. Chiar dac ă, subiectiv, valorile unei secunde, unui minut sau unei
ore nu coincid întocmai cu cele obiectiv e indicate de ceasornic, în evaluare,
ele se organizeaz ă în serie cresc ătoare (secunda < minutul < ora) sau
descrescătoare (ora > minutul > secunda), aceasta însemnând c ă unitățil e de
măsură respective se asociaz ă clar cu durate de valori diferite.
Noțiunile de astronomie, de istorie, de geologie etc. aduc dimensiuni
noi în evaluarea timpului: ziua (24 ore), s ăptămâna (7 zile x 24 ore), luna
(4 săptămâni x 7 zile x 24 ore), anul (12 luni x 4 s ăptămâni x 7 zile x 24 ore),
deceniul (10 ani), secolul (100 ani), mileniul (1000 de ani). Acestea creeaz ă
percepției cadre de referință supraordonate, circumscrierea informa ției
temporale succesive dobândind mai mult ă precizie ș i obiectivitate.
Deși percepția și trăirea nemijlocit ă a timpului se refer ă exclusiv la
segmentul prezentului psihologic (adic ă foarte scurt – câteva secunde), ele
joacă un rol esen țial în structurarea mental ă generală a informa ției
temporale. Întotdeauna reprezentarea dur atelor evenimentelor înscrise în
orizontul nostru temporar se raporteaz ă și se sprijin ă pe percep ție și pe
trăirea prezentului: ceea ce exist ă acum devine punct de plecare în
reconstituirea a ceea ce a fost și de predic ție a ceea ce va fi.
Percepția mișcării. Faimosul „Panta rei” („totul curge”) – al lui
Heraclit – reprezint ă prima generalizare filosofic ă a experien ței cotidiene a
schimbă rii, a transform ării a tot ce exist ă în jurul omului. S-a ajuns astfel la
categoria mi șcării ca proprietate fundamental ă a materiei, a c ărei esență
constă în tendința intrinsec ă a oricărui lucru sau fiin țe, a oricărei forme de
energie de a trece dintr-o stare în alta. Ast ăzi, în cadrul teoriei sistemelor,

381proprietatea mi șcării este redat ă prin atributul de „dinamic” și se determină
prin raportarea oric ărei entități reale la factorul timp, mai precis la ac țiunea
legii timpului.
Se conchide astfel c ă toate sistemele reale sunt dinamice, în decursul
timpului ele modificându- și starea iniț ială, trecând în alte st ări.
Pentru percep ție se impune delimitarea între mi șcarea intern ă (care se
realizează sub forma unor transform ări structural-energetice ce- și pun
amprenta pe individualitatea sistemului) și mișcarea externă , mecanică (ce
se realizeaz ă prin modificarea pozi țiilor spațiale ale sistemului și deplasarea
lui dintr-un punct în altul). Psihologia s-a ocupat și continuă să se ocupe
numai de studiul percep ției mișcării externe, ea putând fi supus ă
experimentului de laborator riguros. Mi șcarea intern ă ca atare nu poate fi
percepută în mod direct datorit ă rațiilor mici în care se produce (mult sub
valorile pragurilor diferenț iale); perceperea ei se realizeaz ă indirect, prin
rezultatele transform ărilor, când acestea ating anumite valori. De exemplu,
mișcarea de creș tere a unei plante sau a u nui copil nu poate fi urm ărită pe
cale senzorial ă, dar efectele ei, dup ă ce depășesc valorile de prag, devin
observabile (la intervale mai mari sau mai mici de timp).
Percepția mișcării externe – în spa țiu – o realiz ăm în mod curent și la
variații relativ mici ale pozi ției obiectelor în raport cu noi și cu reperele
statice de compara ție.
În legătură cu mișcarea, în psihologie s-au confruntat dou ă puncte de
vedere: realist și fenomenologic. Primul a fost formulat ș i susținut de școala
asociaționistă, iar cel de al doilea de cea gestalistă . Potrivit punctului de
vedere realist, mi șcarea este un atribut al obiectului și ea se produce efectiv,
percepția noastră reflectând-o ca atare. Punctul de vedere fenomenologic
susține, că mișcarea ar fi doar un atribut al experien ței noastre perceptive,
ea neavând un caracter real, ci unul aparent. M. Wertheimer unul din
principalii reprezentanț i ai gestaltismului, a reu șit să demonstreze
experimental existen ța mișcării aparente – fenomenul ϕ(fi). Experimentul a
constat în aprinderea alternativ ă, într-o camer ă obscură, la intervale
variabile, a două beculețe la capetel
e unei bare. Când intervalele dintre
aprinderi erau mic șorate sub o anumit ă valoare (1/20 sau 1/16 sec.),
subiectul înceta să mai perceap ă două lumini distincte localizabile în cele
două puncte fixe ș i vedea o band ă luminoasă compactă în mișcare, de la
stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, în func ție de becul care intra
primul în func țiune. Întrebarea: exist ă în realitate aceast ă mișcare?

382Răspunsul: evident, nu! Cele dou ă becuri se aprindeau ca și înainte în
aceleași poziț ii fixe. Atunci, mi șcarea este un fapt fenomenologic, dat
numai în percep ția noastră.
În fond, nu se poate considera că acest experiment epuizeaz ă întreaga
problemă a percepției mișcării externe, ci el relevă doar un aspect particular
al ei, anume existen ța și în cazul s ău a fenomenului de iluzie, generat de
condiții speciale, de context, în cazul dat, de frecven ța mare a altern ărilor.
În percepția mișcării externe a obiectelor, acest fenomen este destul
de frecvent, datorit ă raporturilor de induc ție care se creeaz ă între obiect și
fond (iluzia punerii în mi șcare a trenului în care ne afl ăm pe fondul privirii
trenului de vizavi efectiv pornit; iluzia mi șcării lunii pe cer noros, de și în
realitate se mi șcă norii; iluzia mi șcării în sens invers a stâlpilor de telegraf și
a copacilor pe lâng ă care trecem cu trenul, când în realitate ei stau pe loc,
spirala autokinetic ă etc).
Așadar, disputa dintre realism ș i fenomenalism nu se rezolv ă prin
absolutizare și exclusivism, ci prin relativizare și complementaritate: în
percepție avem de a face atât cu mi șcarea real ă, cât și cu cea aparent ă,
ambele dobândind pentru om valoare instrumental-adaptativ ă (pe baza
mișcării aparente a devenit posibil ă crearea cinematografului).
M. Forgus (1966) a demonstrat c ă, din punct de vedere
psihofiziologic, în percep ția mișcării fizice (reale) și a celei aparente
participă aceleași mecanisme. Se știe, de pildă , că perimetrul vizual este
segmentat dup ă gradiente de luminozitate și criterii configura ționale (de
bună formă). Determinan ții permanen ți ai percep ției mișcării îi putem
împărți în două grupe: a) factorii spa țio-temporali și b) legile configura ției.
Stimulii specifici implica ți în percep ția mișcării sunt: varia țiile de
luminozitate, varia țiile pozițiilor în spa țiu ale obiectului, reperele,
caracteristicile contextului
(fondului). Între ace știa există relații de
condiționare reciproc ă, astfel că modificarea unei variabile atrage dup ă sine
și modificarea celorlalte, într-un sens sau în altul. Cea mai important ă se
dovedește a fi rela ția între stimulul proxim (reper) ș i cel periferic (care se
mișcă). Stimulul proxim este stabil. În esen ță, mișcarea este o rela ție între
stabil și instabil din punct de vedere spa țial (poziț ional). Mecanismele
perceptive – vizual – kinestezice și vestibulare – efectueaz ă complexe
operații de ordonare serial ă, de incluziune și de ierarhizare a elementelor în
cadrul unei mul țimi de baz ă. După Gibson, avem de a face cu un proces de

383ierarhizare dinamic ă a formelor în Form ă, a secven țelor mai mici în
secvențe mai mari.
În percep ție, mișcarea se analizeaz ă după următorii parametri
principali: direc ția (circular ă, pe orizontal ă sau pe vertical ă, de la stânga la
dreapta sau de la dreapta la stânga), forma traiectoriei (liniar-uniform ă,
ondulatorie, zigzagoform ă etc.), vitez ă (uni-form ă-neuniform ă, lentă-
accelerată etc.), durat ă și întindere (distanț a dintre punctul ini țial și cel
final). Fiecare din ace ști parametri solicit ă în mod diferit func ția rezolutiv-
discriminativ ă a mecanismelor perceptive și, în raport cu fiecare,
promptitudinea și corectitudinea ră spunsurilor comportamentale vor fi
diferite.
Situațiile obiective în care se poate realiza percep ția mișcării sunt
variate: • observatorul în pozi ție fixă – obiectul în mi șcare; • observatorul în
mișcare pasivă (într-un vehicul) sau în mi șcare activă (mersul sau alergatul)
– obiectul în pozi ție fixă; • observatorul în mi șcare – obiectul în mi șcare (în
același sens, în sens opus etc.).
Situația-etalon este considerat ă aceea când subiectul în pozi ție stabilă
este pus s ă observe un obiect care se deplaseaz ă pe orizontal ă sau pe
verticală, pe o anumit ă întindere spa țială, în fața sa. Se pot varia succesiv ș i
controla distan ța și viteza. Înregistrarea grafic ă sau cinematografic ă a
mișcărilor capului ș i ale globilor oculari permite relevarea caracteristicilor
schemelor perceptive implicate în rezo lvarea acestei sarcini. Se pot face
constatări diferite: • obiectul urm ărit se men ține tot timpul în zona central ă
a câmpului vizual; • ie șirea obiectului din zona vizibilit ății optime
acționează ca semnal declan șator al mi șcărilor globilor oculari ș i ale
capului menite a capta din nou obiectul în zona central ă a câmpului vizual;
• frecvența recentrărilor și rapiditatea succed ării seriilor mi șcărilor capului
și globilor ocu lari sunt propor ționale cu viteza de mi șcare pe orizontal ă sau
pe vertical ă a obiectului; • îndep ărtarea treptată a obiectului de observator
duce la sl ăbirea corespunz ătoare a acuit ății vizuale în evaluarea
parametrilor menț ionați ai miș cării.
În alte situa ții, interacțiunea dintre variabile poate fi mai complex ă,
iar eficiența percepției scade mai mult sau mai pu țin semnificativ.
Forme specific umane, de natur ă socioculturală , ale percep ției.
La nivelul fiin ței umane, în contextul și sub influenț a factorilor sociali, se
constituie forme specifice ale percep ției, cu rezonan ță deosebită în planul
organizării vieții și activității psihice. Este vorba de percep ția culorilor,

384percepția muzicii, percep ția limbajului, percep ția interpersonal ă și percepția
de sine (autopercep ția).
Percepția culorilor. Deși socotită o însușire secundar ă, în sensul c ă
ea, ca atare, nu apare decât ca rezultat al interac țiunii luminii reflectate de
suprafețele obiectelor ș i de analizatorul nostru vizual, culoarea este
obiectualizat ă, raportându-se întotdeauna la realitatea externă și nu la stă rile
interne ale retinei sau ale creierului. Cu alte cuvinte, noi con știentizăm
faptul că stimulul generator al percep ției culorii se afl ă în afara noastr ă și
are un caracter obiectiv. Percepț ia culorilor se situeaz ă deasupra simplelor
senzații de culoare, ea presupunând capac itatea de a realiza transform ări și
combinări complexe, pe baza unor tonuri sau nuanț e date separat. În plan
obiectiv, trecerea de la simpla senza ție la percep ția culorilor este impus ă de
faptul că, în activitatea cotidiană , nu avem aproape niciodat ă de a face cu
culori simple, unidimensionale, ci întotdeauna cu culori complexe,
posedând însu șiri și structuri variate, multiple.
La nivelul percep ției, realiz ăm distinc ția între ipostazele și
modalitățile posibile ale culorilor: culoarea în sine, dat ă independent de un
suport obiectual, de o form ă, culoarea ca determinaț ie a obiectelor concrete
( „obiectul X are culoarea Y”), culo area fondului pe care este prezentat
obiectul percep ției, culoarea în natur ă (a mediului anorganic și a celui
biotic), culoarea artificială produsă de om etc.
Percepția se orientează , cu precădere, asupra suportului și contextului
obiectual al culorii; ea se desf ășoară în așa fel, încât s ă integreze culoarea în
context obiectual. Când studiem sensibilitatea și senzația de culoare,
operăm cu culoarea „în sine” (fasciculul luminos fiind administrat direct
aparatului vizual – metoda fotometriei), iar când studiem percep ția operăm
cu culoarea ca determina ție a obiectelor. Întrebarea pe care o punem de
obicei subiectului în acest din urm ă caz este: „ce culoare are obiectul X? La
rândul său, în relatarea verbal ă subiectul se referă la obiectul care are
culoarea ro șie, albastră , verde etc., iar nu la „ro șu”, „albastru”, „verde” etc.
în abstract.
Aceasta presupune un nivel de analiz ă-integrare-interpretare superior,
la care culoarea dobândeș te o valoare informa țională pregnantă, devenind
un criteriu subiectiv de diferen țiere, identificare, clasificare a obiectelor din
jur.
Dacă admitem sensul l ărgit al noțiunii de culoare – incluzând în ea
nu numai tonurile și nuanțele cromatice, ci ș i pe cele acromatice, – atunci
putem afirma că toate obiectele din jur ni se înf ățișează într-o anumit ă

385culoare și ele constituie principalele suporturi pe baza c ărora ne form ăm
cea mai mare parte a experien ței noastre subiective despre culoare.
Ne întrebăm dacă obiectul dat î și păstrează constantă culoarea de
bază sau aceasta fluctueaz ă în funcție de modificarea contextului în care
este prezentat sau a iluminatului ? R ăspunsul nu este simplu de dat.
Oricum, el nu trebuie plasat nici la o extrem ă, nici la cealalt ă, ci undeva pe
la mijloc.
Trebuie să menționăm că tonalitatea ș i luminozitatea sunt func ție de
distribuț ia iluminatului ambian ței și al suprafe ței obiectelor pe care le
percepem.
Ca urmare, modificarea în limite semnificative a acestor doi
parametri atrage dup ă sine modificarea caracteristicilor culorii de baz ă a
obiectului. Cre șterea intensit ății iluminatului până la nivelul optimumului
fiziologic facilitează relevarea cromaticit ății și accentueaz ă luminozitatea;
astfel, toate culorile cromatice vor p ărea mai luminoase. Cre șterea peste
acest optimum duce la apariț ia fenomenului Bezold-Brücke, în care:
culoarea ro șie trece în portocaliu și apoi în galben; portocaliul se deplaseaz ă
în direcția galbenului; galbenul se men ține până își pierd cromaticitatea
toate sau aproape toate celel alte culori, iar apoi trece și el
în alb; albastrul-
verzui devine albastru-alburiu; albastrul î și păstrează cromaticitatea aproape
în aceeaș i măsură ca și galbenul. În aceste condi ții, se poate emite ipoteza
că intensitatea prea mare a iluminatului produce debran șarea mecanismului
vederii centrale, r ămânând în func ție numai mecanismul vederii cromatice
periferice și al celei acromatice.
Scăderea intensit ății iluminatului duce la sl ăbirea cromaticit ății
(tonului cromatic) și a luminozit ății: culorile obiectelor vor p ărea mai șterse
și mai întunecate; în condi ții de întuneric, cromaticitatea este abolit ă. În
general, pe fondul întunericului are loc o scurtare a spectrului cromatic de
ambele părți, iar galbenului i se substituie culoarea alb ă. Fâșia portocaliului
și roșului se deplaseaz ă în direcția purpur-viș iniului, iar cea a verdelui se
deplasează în direc ția albastru-verzuiului. Observ ăm, așadar, că
modificările determinate de sc ăderea iluminatului sunt de sem n contrar
celor determinate de cre șterea lui.
Relația dintre percep ția diurnă și cea nocturn ă a culorilor este
reflectată în modul cel mai pregnant de fenomenul Purkinje (fig. 25). În
figura dat ă, cele dou ă flori – una ro șie și cealaltă albastră – sunt egal
vizibile, cu o str ălucire mai mare a celei ro șii. Ambele sunt percepute cu
aparatul conurilor. După 5 minute de privire a imaginii într-un iluminat

386semiobscur, floarea ro șie va înceta s ă mai fie perceput ă; va continua s ă se
perceapă numai cea albastr ă. Dacă iluminatul va fi slab, se va activa numai
aparatul bastona șelor. Dacă luăm ca factor de referin ță iluminatul diurn,
care variaz ă mult în decursul ciclului de 24 de ore, atunci trebuie s ă
admitem varia ția continu ă a caracteristicilor cromatice ale obiectelor:
cromaticitatea și luminozitatea cele mai pregnante vor fi înregistrate la
amiază; lăsarea treptat ă a serii împinge tot mai mult culoarea spre nuan țele
întunecate și acromatice.

Fig. 25. Fenomenul Purkinje (vezi explica ția în text)

Cum, în general, lumina solar ă cade dintr-o singur ă parte, înseamn ă
că iluminatul nu se va distribui în mod uniform pe toate fe țele corpurilor;
implicit, apar diferenț e privind culoarea lor: culoarea feț ei expuse la lumin ă
se va percepe într-o nuan ță mai luminoas ă, mai vie; culoarea fe țelor
umbrite va fi perceput ă într-o nuanță mai întunecată .
În același timp, diferenț ele de luminozitate creeaz ă contraste la
nivelul muchiilor, care segmenteaz ă și mai mult unitatea cromatic ă a
obiectului.
În condițiile percep ției cotidiene, culoarea obiectelor se desprinde pe
fondul culorii ambianț ei generale. În acest caz, în mod inevitabil, se
produce o interac țiune între culoarea obiectului percep ției și culoarea
fondului, ceea ce duce la anumite modific ări ale culorii percepute a
obiectului. Astfel, un obiect gri pe fond ro șu va căpăta tente verzui, iar pe
fond albastru – tente oranj. Un obiect având o anumit ă culoare cromatic ă
perceput pe fondul altei culori cromatice va primi din caracteristicile

387acesteia. Se poate formula un principiu general, potrivit c ăruia orice obiect
împrumută în parte culoarea fondului pe care este dat, iar culoarea în care îl
percepem noi este o rezultant ă a interac țiunii sale specifice cu cea a
fondului.
Pe de altă parte, trebuie s ă luăm în considera ție și faptul că „întrucât
culoarea celor mai multe obiecte din natur ă este dată de pigmenț i, ca
urmare a proceselor fizico-chimice au loc sub ac țiunea luminii, ea se
modifică semnificativ de-a lungul timpului. La majoritatea organismelor vii
(plante și animale), coloritul extern sufer ă variații permanente nu numai sub
aspectul luminozit ății și saturației, ci și sub cel al cromaticit ății. Față de
toate aceste schimb ări devine legitim ă întrebarea: care este culoarea „real ă”
a obiectului X sau Y? R ăspunsul nu ni-l putem întemeia decât pe
experiența fenomenologic ă, care, în condi țiile aceluia și mod de via ță, ale
aceluiași ciclu sezonier sau circadean cap ătă anumite conota ții și sensuri
comune. Cum culoarea este func ție de lumin ă, întreaga noastră experiență
în materie de culoare se structurează pe datele percep ției diurne. Ca urmare,
acceptăm drept culoare real ă a obiectului pe aceea pe care ne-o relev ă
percepția în condi țiile diurne cu iluminat optim. Pe de altă parte, experien ța
generală – de cunoa ștere și practică – în legă tură cu un anumit obiect se
constituie nu doar pe baza unui singur contact perceptiv cu el, ci în urma
mai multor asemenea contacte. Se ajunge astfel la o valoare medie a culorii,
care acționează ca un invariant, corectând, între anumite limite, devia țiile
într-o direc ție sau alta.
În cursul dezvolt ării ontogenetice, se ajunge și în percep ția culorilor
la anumite constante, ca ș i în raport cu caracteristicile spa țiale (forma și
mărimea).
H. Jacobsen (1951) și F.H.George (1961) au emis ipoteza, potrivit
căreia în mecanismele vizuale se elaborează anumiț i „operatori” speciali
care separ ă iluminatul de culoare ș i relevă tonalitatea și luminozitatea
culorii, oarecum purificate de influen țele denaturate ale iluminatului.
Nu trebuie ignorat nici rolul integrator–categorial al verbaliz ării,
diversitatea nuan țelor și tentelor culorilor fiind subordonate unei denumiri
unificatoare.
În plan individual, percep ția culorilor este influen țată și de factorii
afectiv-dispozi ționali. Ace ști
a acționează îndeosebi asupra satura ției și
luminozității. Ca regul ă generală , se poate afirma c ă semnul pozitiv al
variabilelor dispozi ționale favorizeaz ă deplasarea judec ăților evaluative în

388direcția accentu ării, culorile fiind percepute mai pure și mai luminoase;
dimpotrivă , semnul negativ al acestora favorizeaz ă judecățile de
subestimare: culorile vor p ărea în percep ție mai sumbre, mai șterse.
O influență semnificativă o exercită și starea de expecta ție sau de set
formată sau indus ă anterior. Cercet ări speciale de laborator (B.Judd, 1940;
D.Wright, 1958) au stabilit c ă trăsăturile de cromaticitate și luminozitate ale
culorii-stimul tind s ă se modifice în direc ția impusă de specificul culorii
față de care s-a creat starea de a șteptare a subiectului. Dac ă expectația
creată favorizează concentrarea, cu prec ădere, asupra obiectelor, subiectul
va percepe culoarea acestora într-un fel; dac ă aceasta favorizeaz ă
concentrarea asupra culorii ambian ței, percep ția culorii obiectelor se va
produce într-altfel.
Expectația sau setul se instaleaz ă și sub influen ța stărilor de
motivație, astfel încât perceperea culorii obiectelor va fi aproape permanent
influențată de respectivele st ări.
La baza per
cepției culorilor stau dou ă fenomene importante:
amestecul și contrastul .
Amestecul (optic) constă în fuziunea și transformarea în cadrul
percepției a două sau mai multor culori într-una singur ă cu caracteristici de
tonalitate, satura ții și luminozitate specifice, diferite de acelea și
caracteristici ale culorilor ini țiale (primare).
Se consider ă că întreaga gam ă a amestecurilor cromatice perceptibile
se distribuie în trei grupe mari: a) grupa amestecurilor dintre ro șu și
albastru; b) grupa amestecurilor dintre albastru și galben ș i c) grupa
amestecurilor dintre galben și roșu (Arnheim, 1971).
În sensul cel mai strict, amestecurile sunt nuan țe omogene în care
fundamentalele fuzioneaz ă complet.
Realizarea amestecului optic al culorilor se subordonează acțiunii
unor legi: legea transform ărilor intermediare , legea transform ărilor
complementare , legea trans-form ărilor identice .
Prima lege postulează că două lungimi de und ă arbitrar alese în
amestec produc o culoare intermediar ă, care, dup ă caracteristicile de
tonalitate, satura ție și luminozitate, se localizează între ele; potrivit celei de
a doua legi, în continuumul spectral se pot g ăsi perechi de culori care, prin
amestec, produc culoarea gri (sau alb), ele fiind reciproc complementare
(ex. verde + ro șu); în lumina celei de a treia legi, dou ă perechi de culori
care sunt percepute la fel dau prin amestec o culoare identic ă din punct de

389vedere subiectiv, indiferent de deosebirile existente în compozi ția fizică a
lor.
Pe lângă trăsăturile de ordin cromatic specific, amestecurile se
caracterizeaz ă și prin anumite obertonuri de ordin subiectiv, care
modulează aprecierea și trăirea lor.
În funcție de poziț ia de dominant ă sau subdominant ă a
componentelor, între dou ă perechi de culori se stabilesc raporturi rejective
(în percep ție ele se resping) și congruente (în percep ție se apropie,
armonizându-se).
La amestecul obi șnuit, care se produce prin stimularea ambilor ochi
cu aceleași culori, se adaug ă așa-numitul amestec binocular. El const ă în
obținerea unei oarecare a treia culori prin stimularea separat ă a fiecă rui ochi
cu o altă culoare. De exemplu, dac ă privim o suprafa ță albă prin ochelari cu
lentile colorate diferit – una în ro șu, iar cealalt ă în albastru – vom percepe o
culoare mixt ă albastru-ro șie; când culorile lentilelor sunt foarte apropiate
între ele, atunci amestecul nu se produce și percepem alternativ, când o
culoare, când cealalt ă (lupta câmpurilor vizuale).
După modul de prezentare a culorilor, se distinge un contrast spa țial
(culorile sunt prezentate în raporturi de vecină tate spațială ca în pict ura
poantelistă – forme realizate din puncte cromatice diferite, care privite de la
distanță par compacte în nuan țe de amestec) și unul temporal (simultan sau
succesiv). Amestecul spa țial este mai u șor realizabil decât cel temporal și
are o stabilitate mai mare. Contrastul const ă în interac țiunea culorilor date
simultan sau succesiv, astfel încât una este accentuat ă (amplificat ă), iar
cealaltă atenuată, discrepan ța lor în percepț ie devenind mai mare decât este
în realitate. Contrastul spa țial (simultan) se realizeaz ă prin alăturarea
(juxtapunerea) suprafe țelor colorate sau prin suprapunerea unei suprafe țe
mai mici (culoarea-obiect) peste o suprafa ță mai mare (în acest al doilea
caz, intensitatea lui fiind semnificativ mai mare).
Cel mai puternic este contrastul dat de culoarea neagră pe fond alb,
urmând apoi, în ordine: albastru pe fond alb, negru pe fond galben, ro șu pe
fond alb, galben pe fond violet, ro șu pe fond negru. Cel mai slab este
contrastul între culorile apropiate cromatic pe scara spectral ă: indigou-
violet, portocaliu-roș u etc.
Intensitatea contrastului diferă dacă suprafețele-stimul sunt prezentate
static sau în miș care, în acest din urm ă caz contrastul fiind semnificativ mai
puternic (M. Golu, Gh. Zapan, 1966).

390Culorile de contrast sunt apropiate de cele complementare, cu
deosebirea c ă ele nu sunt reciproce: de exemplu, culoarea de contrast
pentru galben este violetul, dar culoar ea de contrast pentru violet nu este
galbenul, ci galben-verzui.
Contrastul nu este un fenomen episodic, întâmpl ător, ci o modalitate
specifică de realizare a percep ției culorilor, ceea ce a f ăcut ca el s ă fie
valorificat pe scar ă largă în pictură și grafică, în sistemele de semnalizare,
în arhitectur ă și în industria textil ă și de confec ții etc.
Percepția muzicii . Apărută ca un acompaniament și potențator al
activității umane, muzica s-a desprins și s-a constituit treptat într-o form ă
specifică de creaț ie artistică și s-a obiectivat într-un tip aparte de stimuli ai
percepției auditive și într-o surs ă de trăiri și satisfacții estetice. Elementele
sale constitutive de baz ă sunt sunetele cu vibra ții periodice produse fie de
vocea uman ă, fie de instrumente special concepute și construite. Ac țiunea
acestor sunete va reprezenta premisa obiectiv ă a diferențierii și specializ ării
funcționale, în cadrul analizatorului auditiv, a subsistemului auzului
muzical, care este specific uman, modulându-se dup ă evoluția istorică a
structurilor muzicale.
Muzica implic ă trei genuri de activităț i: de crea ție, de execu ție
(interpretare) ș i de percep ție.
Dacă primele dou ă sunt apanajul unui num ăr restrâns de persoane,
dotate cu talent componistic sa u interpretativ deosebit, percep ția este
comună tuturor indivizilor, fiind greu de g ăsit cineva care s ă nu manifeste
un gust cât d
e cât cristalizat pentru o muzic ă sau alta. Când acest gust
atinge un nivel mai înalt de structurare și dezvoltare, apare motiva ția
intrinsecă a percepției muzicale, concretizat ă în trebuin ța și plăcerea de a
asculta muzic ă. Astfel, percepț ia ia forma unei activit ăți psihice mai
complexe, cea de ascultare , în care, pe lâng ă imaginile auditive propriu-
zise, se include o gam ă întinsă de trăiri emoționale și de asocia ții ideative,
potrivit atât conț inutului mesajului muzical, cât și particularit ăților
psihoindividuale ale subiectului.
Percepția muzicii include trei faze care, în ordinea complexit ății,
sunt: diferen țierea și identificarea ritmului, diferen țierea și identificarea
liniei melodice (ș i a caracteristicilor melodice de ansamblu ale buc ății
muzicale date) ș i diferențierea și identificarea structurii armonice.
Ritmul este primul care se sesizează într-o bucat ă muzicală și care se
impune per-cep ției noastre. El rezult ă din modul de ordonare a duratelor

391sunetelor muzicale și a inter-valelor dintre acestea. Astfel, se disting:
ritmuri alerte, ritmuri moderate și ritmuri lente.
Din punct de vedere psihofiziologic, ritmurile alerte au un efect
activator, ergotrop, antrenând mi șcări reflexe ale membrelor și corpului
(ex., ritmul de dans, ritmul de mar ș etc.), iar ritmurile lente au efect
liniștitor, hipnogen (ex., ritmul cântecelor de leag ăn).
Linia melodic ă este o component ă a cărei desprindere ș i evaluare se
realizează treptat, pe m ăsura desfășurării seriale a buc ății muzicale. Pentru
aceasta, este solicitat ă activitatea rezolutivă complex ă a analizatorului
auditiv în raport cu structura spectral ă, de frecven ță, a sunetelor muzicale și
cu raporturile de înă lțime (diferen țele de frecven ță) dintre ele. Dup ă
structura spectral ă – numărul frecven țelor auxiliare și periodicitatea
oscilației lor –, gradul de melodicitate al sunetelor care alc ătuiesc o operă
muzicală este diferit. Acesta este un prim factor obiectiv care influen țează
și determin ă linia melodic ă și, implicit, aprecierea în percepț ie a
individualit ății melodiei. Cel de-al doilea factor important în percep ția
melodiei este raportul de în ălțime dintre sunetele constituente ale buc ății
muzicale. Acest raport poate fi: ascendent (de la sunete joase spre sunete
înalte), descendent (de la sunete în alte spre sunete joase), ascendent-
descendent (de la sunete joase spre sunete înalte și de la sunete înalte,
înapoi, spre sunete joase), descendent-ascendent ( de la sunete înalte spre
sunete joase și de la sunete jo ase, înapoi, spre sunete înalte), uniform sau lin
(diferențele d e înălțime dintre sunetele vecine men ținându-se relativ
constante) și neuniform sau accidentat (diferen țele dintre sunetele vecine
modificându-se în ra ții inegale ș i aleator).
A percepe muzica înseamn ă a realiza evaluarea dimensiunii ei
melodice și a ierarhiza dup ă acest criteriu multitudinea entit ăților muzicale
pe care subiectul le întâl-ne ște. Și în mod curent, noi oper ăm o asemenea
ierarhizare, afirmând despre o lucrare muzical ă că este foarte melodioas ă,
melodioas ă, puțin melodioas ă sau, pur ș i simplu, nemelodioas ă. Slaba
melodicitate a unei muzici poate fi compensat ă prin ritm; în acest caz,
orientarea dominant ă în percep ție va fi spre ritm, melodia trecând pe plan
secundar.
Percepția melodiei, spre deosebire de cea a ritmului, devine puternic
dependent ă de experien ța anterioar ă și de cultura muzical ă generală a
subiectului. Se creeaz ă astfel o sensibilizare selectiv ă și preferențială pentru

392anumite melodii și o rezisten ță sau barier ă psihologic ă (afectivă) în raport
cu altele.
Percepția structurii armonice se manifest ă în raport cu muzica mai
complexă, de regul ă cultă , de natur ă polifonic ă și simfonic ă. În sens
general, armonia se define ște ca fiind calitatea unui ansamblu care rezult ă
din integrarea p ărților sau elementelor sale și din adaptarea lor la un
„destin"”(obiectiv) comun. Cele dintâi manifest ări ale armoniei au constat
într-o succesiune de intervale simp le – octave sau quinte. Treptat,
muzicienii au început s ă utilizeze și alte intervale (septim ă, terță). La
sfârșitul sec. al XV-lea, apare noț iunea de acord. Dar adev ăratele principii
ale armoniei moderne au fost desprinse și formulate abia în sec. al XVIII-
lea și au servit drept baz ă de orientare pentru muzicienii-compozitori pân ă
la sfârșitul sec. XIX. Legile scrierii armonice se refer ă la legile rezonan ței
naturale a corpurilor sonore. Armonia rezid ă, deci, în natura și raporturile
dintre acorduri pe vertical ă. Aceste acorduri pot fi consonante sau
disonante. Înl ănțuirea acordurilor este determinat ă de tipul gamei în care se
plasează.
A percepe structura armonic ă a muzicii înseamn ă a diferen ția și
identifica acordurile și calitatea lor sonor ă – consonant ă sau disonant ă. O
ase
menea sarcin ă este mult mai complex ă decât cea a diferen țierii și
identificării liniei melodice. Ea presupune corelarea analizei și integrării nu
numai pe orizontal ă (de tip serial), ci și pe vertical ă (de tip simultan).
Mecanismele psihofiziologice capabile de o asemenea performan ță se
formează treptat, pe m ăsura ascult ării și evaluării muzicii simfonice sau
polifonice. De aceea, nivelul de realizare ș i „eficiența” percepției actuale a
structurii armonice depind esen țialmente de cultura muzicală a subiectului.
În general, o structur ă armonică se relevă mai ușor în muzica vocală
(corală) decât în cea instrumental ă. Vocea uman ă intră mai direct în
rezonanță cu aparatul fonator al ascult ătorului, facilitându-se astfel
procesarea și integrarea pattern -urilor auditive.
Percepția muzicii este o activitate subordonat ă legilor gestaltului:
părțile componente ale buc ăților muzicale-stimul fuzionează într-un întreg
auditiv, ale c ărui calități experien țiale sunt ireductibile la simpla sum ă a
însușirilor pe care le posed ă fiecare din ele luate separat. Individualitatea
unui gestalt muzical este dat ă nu de valorile absolute ale notelor care
compun o melodie, ci de raporturile dintre ele. Astfel, a șa cum au
demonstrat experimentele lui Von Brentano și Benussi, o melodie îș i

393păstrează integritatea, în pofida transpunerii ei într-o alt ă gamă sau a varierii
unor note individuale oarecare. (De obicei, recunoa ștem o melodie
familiară chiar atunci când ea este interpretat ă fals).
Studiul percep ției muzicii oferă date prețioase pentru demonstrarea
caracterului devenit și condiț ionat al schemelor func țional-opera ționale ale
analizatorilor și a implic ării grupurilor de transform ări intermediare între
stimul și imaginea lui subiectivă finală.
Percepția limbajului este, de asemenea, o form ă de percep ție
condiționată și determinat ă istorico-social și este proprie omului socializat,
care tră iește într-un mediu sociocultural dat.
Stimulii pe baza c ărora s-au diferen țiat și dezvoltat istorice ște
mecanismele și schemele perceptive sunt sunetele articulate, care compun
limbajul oral, și semnele grafice corespunz ătoare lor (literele sau grafemle)
și care reprezintă suportul obiectiv al limbajului scris.
În timp, atât în plan istoric cât ș i în plan ontogenetic, limbajul oral
precede pe cel scris iar, în cadrul celui oral, primele care se constituie sunt
mecanismele perceptive auditive. Aș a cum am ar ătat în capitolul despre
senzații, la om, în cadrul sistemului auditiv general, se delimiteaz ă, din
punct de vedere func țional, subsistemul auzului verbal sau fonematic.
Acesta este specializat în receptarea, diferenț ierea și identificarea
elementelor și structurii limbajului oral (sonor). Func ționarea lui este
organizată pe baza a trei principii esen țiale: a) principiul proiec ției și
reprezentării topice; b) principiul ordon ării seriale și c) principiul design ării
informaționale.
Potrivit primului principiu, în cadrul auzului fonematic, se realizeaz ă
treptat, în cursul comunic ării individului cu semenii (a copilului cu adul ții),
modelele fonetice-etalon ale fiec ărui sunet al lim bii date, modele care se
stochează și se păstrează în memoria auditiv ă de lungă durată. Acestea
devin etalon de referin ță pentru toate pronun țiile individuale ale unuia ș i
aceluiași sunet, făcând posibil ă recunoașterea, în pofida unor varia ții și
alteră ri situaționale. Astfel, se elaboreaz ă și primul nivel integrativ al
percepției limbajului – nivelul fonetic-secven țial. Pe baza lui, se
structurează apoi organizarea fonetic ă configura țională – silaba și cuvântul.
Constituirea modelului intern al silabelor și cuvintelor și păstrarea lor în
memoria de lung ă durată reprezintă o a doua etap ă esențială în dezvoltarea
percepției limbajului oral.

394Cuvintele devin structuri fonetice închise, stabile, și, pentru a putea fi
corect identificate ș i recunoscute, este necesar ca în memorie s ă existe
modelele lor interne, care s ă se actualizeze în cursul percep ției curente. În
afazia senzorială (Wernicke), imposibilitatea pacientului de a percepe
mesajele codificate sonor (prin limbajul oral) se datore ște afectării acestui
nivel de integrare fonetic ă – nivelul cuvintelor.
Potrivit celui de-al doilea principiu, mecanismele auzului fonematic
trebuie să -și organizeze modul de func ționare impus de caracterul serial al
fluxului verbal la „intrare” și de schemele logico -gramaticale de selec ție și
ordonare a sunetelor în cuvinte și a cuvintelor în propozi ții. Astfel,
procesarea fluxului verbal se va realiza simultan pe dou ă coordonate: cea a
serialității, prin segmentare succesiv ă, corespunz ător conturului fonetic al
cuvintelor, și cea a compatibilit ății cu schemele logico-gramaticale
specifice limbii date. Orice abatere de la una din aceste dou ă coordonate
îngreuneaz ă percepția corectă a mesajelor verbale.
Se pare c ă schemele gramaticale de ordonare a cuvintelor în
propoziț ie se imprim ă auzului verbal înc ă din primii 2 ani de via ță, înainte,
deci, de acumularea de c ătre copil a unui vocabular bogat. Este uimitor
faptul că deja la vârsta de 3 ani copilul nu numai c ă percepe corect
propoziț iile, dar î și organizeaz ă și propria sa vorbire dup ă reguli
gra
maticale, pe care, ca atare, nu le-a înv ățat în mod special. Tocmai în fa ța
unui asemenea „fenomen”, cunoscutul psiholog german W.Stern
(fondatorul personalismului) a concluzionat c ă „simțul limbii” este
înnăscut. Într-o variant ă mai sofisticat ă, opinia respectiv ă a fost reiterat ă în
zilele noastre de c ătre N. Chomsky, care sus ține caracterul predeterminat,
imanent, al structurilor de adâncime al e limbii (care, în fond, se reduc la
schemele gramaticale de baz ă).
Potrivit celui de-al treilea principiu, limbajul este un cod în care se
obiectiveaz ă mesaje informa ționale. Aceasta presupune ca percep ția și
utilizarea lui, în procesul comunic ării, să realizeze o rela ționare determinat ă
a cuvintelor și propozi țiilor cu imaginile mentale ale obiectelor și
fenomenelor concrete, cu conț inuturile no ționale (conceptuale) ale gândirii
sau cu stări motivaționale (dorin țe, trebuințe, aspirații etc.) ș i afective (tr ăiri
pozitive sau negative). Mecanismele și schemele percep ției auditive trebuie
astfel, în mod necesar, s ă interacționeze cu celelalte sisteme func ționale –
cognitive, afective, motiva ționale etc. – și să efectueze o opera ție de
designare (transfer), care const ă în atribuirea unui con ținut inform ațional

395fiecărui cuvânt-cod (nomen). Aceasta înseamn ă ca organizarea func țională
a auzului verbal s ă se realizeze și în concordan ță cu criteriile logico-
semantice: desprinderea în cadrul fiec ărui cuvânt, a fiecă rei sintagme
receptate, a semnifica ției (adică a legăturii designative: la ce se referă ). De
aici rezultă că percepția limbajului nu se reduce la detec ția, discriminarea și
identificarea cuvintelor, ci ea presupune și relevarea sensului lor, a leg ăturii
lor designative cu realitatea.
Datele clinice au pus în evidență posibilitatea afect ării acestei
legături, ceea ce duce la pierderea capacit ății pacientului de a decela
semnificația cuvintelor (tulburare cunoscut ă sub denumirea de afazie
transcortical ă sau semantic ă).
Percepția are ca obiect ș i limbajul scris . Limbajul scris este o
proiecț ie, în scopul conserv ării în timp a con ținuturilor informa ționale, a
limbajului oral într-un cod grafic – litere ș i serii organizate de litere
(cuvinte). În mod normal, codificarea grafic ă se realizeaz ă în forme plane,
adresându-se analizatorului vizual, sau în volum (la nev ăzători), adresându-
se analizatorului tactil. Percep ția limbajului scris îmbrac ă forma actului
cititului. Deprinderea lui reclam ă un proces special de înv ățare, care, în
epoca noastr ă, se desfășoară într-un cadru organizat în școală. Cititul
include urm ătoarele secven țe principale: a) discriminarea și identificarea
literelor; b) legarea literelor date serial într-o configura ție integral ă
(unitară); c) relaționarea imaginii grafice cu o imagine obiectuală sau cu un
conținut informa țional specific.
Prima secven ță reclamă formarea modelului-etalon al fiec ărei litere a
alfabetului și stocarea lui în memoria de lung ă durată. Aceasta este premisa
psihofiziologic ă de bază a formării capacității de recunoa ștere a literelor în
contexte situa ționale diferite și în pofida unor alter ări ale formei lor ideale.
Având o form ă mai simpl ă din punct de vedere graf ic, literele de tipar se
învață și se recunosc mai u șor decât cele de mân ă, iar, în cadrul lor, cele
majuscule se recunosc ș i se învață mai ușor decât cele mici. Cu cât
modelele-etalon sunt mai bine integrate și consolidate, cu atât recunoa șterea
lor devine mai rapid ă și mai corect ă, și invers.
Cea de-a doua secven ță presupune trecerea de la percep ția de tip
secvențial, a formelor elementare (literale) la percep ția globală
(configura țională) complex ă (cuvintele), în care imaginile individuale
fuzionează într-o imagine supraordonat ă cu identitate proprie. Aceasta se
bazează pe activitatea unor mecanisme integrative de rang superior, care

396includ zonele asociative secundare ale analizatorului vizual. Percep ția
cuvintelor este o sarcin ă mai complex ă decât percep ția literelor și
dezvoltarea ei pân ă la automatizarea schemelor integrative reclam ă un
contact permanent cu limbajul sc ris. Spre deosebire de percep ția cuvintelor
codificate sonor, solicitat ă cotidian la fiecare individ, percep ția cuvintelor
codificate grafic (limbajul scris) este condi ționată de nivelul de instruire, de
contactul cu cartea.
Leziuni la nivelul zonelor asocia tive ale lobilor occipitali determin ă
pierderea capacităț ii de recunoa ștere a cuvintelor scrise și deci a cititului
(alexia).
Cea de a treia secven ță – relaționarea imaginii grafice cu imaginea
obiectuală sau cu con ținutul informa țional de tip no țional – duce la
realizarea semnifica ției, adică a înțe-lesului cuvintelor. Ea are la baz ă
interacțiunea analizatorului vizual cu cel auditiv, cu cel tactil și cu zonele
asociative plurimodale de ordinul III și IV, din lobii parietali și frontali.
Întreruperea acestor circuite func ționale determin ă pierderea
capacității subiectului de realizare a sensului mesajelor scrise.
Percepția interpersonal ă. Ca ființă socială, care trăiește permanent
într-un context rela țional, omul î și va cultiva în mod deosebit percep ția
semenilor. Se constituie astfel percep ția interpersonală , care deține un loc
esențial în viața cotidiană. În cea mai mare parte, aceast ă formă a percepției
se realizeaz ă pe cale vizual ă – figura, realitatea fizic ă a altei persoane, – și
auditivă – vocea (mai ales timbrul acesteia ca indice individualizator).
Imaginea perceptiv ă a unei persoane se întrege ște cu date, criterii și
etaloane din experien ța socială anterioară și ea este supus ă unor complexe
operații de compara ție și interpretare, în urma că rora ne form ăm o anumit ă
opinie cu caracter axiologic și ne stabilim o anumit ă atitudine fa ță de
persoana în cauz ă. Așa cum în percep ția obiectuală tindem s ă relevăm
proprietăț ile care au o anumit ă im portanță pentru noi, tot astfel, în percep ția
interpersonală , trecem dincolo de aspectul fizic exterior, tinzând s ă
surprindem tr ăsături de caracter, calit ăți intelectuale și morale.
Percepția persoanelor din jur este condi ționată și de filtrele impuse
sociocultural, care creeaz ă stări de set „categoriale”, prin prisma c ărora
imaginii actuale i se imprim ă interpretări prestabilite.
Sub raport calitativ, percep ția interpersonală se realizeaz ă pe baza
următorilor integratori: • integratorul atractivit ății-îndepărtării; • integratorul

397de rol-status (al nive-lului de realizare) • integratorul estetic și • integratorul
etico-axiologic.
Integratorul atractivit ății reține și opereaz ă la nivelul haloului
fenomenologic pe care-l eman ă configura ția fizionomică globală a
persoanei percepute. El ac ționează asupra sferei emo ționale inconș tiente, de
esență simpatetic ă, determinând, în plan comportamental, ceea ce în mod
obișnuit numim reac ția de atrac ție sau de îndepă rtare. Astfel, într-o rela ție
interpersonală , ne simțim fie atra și, fie respin și, iar uneori, într-o stare de
indiferență sau de ambivalen ță. Dacă ni se cere s ă ne motivăm o astfel de
selectivitate empatetic ă, vom constata c ă ne este greu sau imposibil s ă
formulă m un răspuns închegat ș i riguros argumentat. Integratorul respectiv
creează o stare intern ă de set, cu rezonan ță afectivă, care ne face s ă ne
simțim bine în compania unei persoane și incomod, tensiona ți – în
compania alteia.
Integratorul de rol-status este de esen ță soci o-culturală, el formându-
se în cursul ontogenezei, pe m ăsura interioriz ării semnifica ției diferitelor
roluri și status-uri, a șa cum o impune familia sau categoria social ă din care
facem parte. Cum rolul și status-ul se valorizeaz ă, dobândind caracter
pozitiv sau negativ (de superioritate sau de inferioritate), imaginea
perceptivă a celuilalt î și va modifica și ea semnifica ția, imprimând rela ției o
valență pozitivă sau negativ ă: acceptare, pre țuire, admira ție, venera ție
versus respingere, invidie, dispre ț, ură.
Integratorul estetic opereaz ă la nivelul însu șirilor și trăsăturilor
aspectului fizic exterior: talie, fa ță, culoarea tenului, a ochilor, a p ărului,
gradul de propor ționalitate etc. El este specific fiecă rui individ. Atributul,
„frumos” sau „urât”, care se ata șează de către diferiți subiecți imaginii
„fizice” a aceleia și persoane nu coincide, iar une ori poate fi diametral opus:
unii observatori apreciază persoana respectivă ca frumoas ă, alții mai puț in
frumoasă sau chiar urât ă. Integratorul estetic face ca percep ția
interpersonală să fie acoperit ă de trăiri emoționale pozitive (agreabil, pl ăcut,
încântă tor etc.) și negative (dezagreabil, nepl ăcut, hidos, respingă tor etc.).
Această selectivitate dobânde ște o valoare instrumental ă deosebită în
relațiile intersexe: fiecare va tinde s ă-și aleagă partenerul și după crit eriul
frumos-urât, iar unii – exclusiv dup ă acest criteriu.
În fine, integratorul etico-axiologic ocup ă o poziție de supraordonare
în raport cu ceilal ți și el aduce în con ținutul percep ției persoanelor din jur
criterii de ordin calitativ valoric: poten țialul creativ și stilul de conduită .

398Criteriile respective pot modifica influen ța și efectul celorlal ți integratori,
diminuând semnifica ția însușirilor și trăsăturilor asupra că rora opereaz ă ei.
Astfel, devine posibil ca, în structurarea imaginii finale despre o persoan ă
sau alta, dominant ă să fie frumuse țea sufleteasc ă și nu cea fizic ă
(exterioară), capacitatea de a face ceva, iar nu apartenen ța la o categorie
socială cu statut material ridicat etc.
Intrând ultimul în func țiune, pe m ăsura cunoa șterii în profunzime a
profilului psihologic al persoanei date , integratorul etico-axiologic poate
modifica radical schemele percep ției anterioare, structurate pe baza
celorlalț i integratori.
În cazul percep ției persoanelor apropiate, preferate, se dezvolt ă
mecanisme speciale de augmentare-înt ărire a calit ăților și de diminuare-
minimalizare a lipsurilor sau defectelor.
Ca și în câmpul altor valori, în percep ția socială, interpersonal ă,
factorii subiectivi tind s ă domine asupra celor obiectivi. Poate c ă și aici se
potrivește dictonul: de gustibus non disputandum .
Efectele de câmp ș i iluziile în percep ție. Fiind un proces complex,
multifazic, cu numeroase interac țiuni și intercondi ționări între elementele
câmpului obiectiv extern și stările interne ale subiectului, percep ția nu
realizează o modelare și o evaluare informa țională absolut veridice ș i
exacte ale obiectelor și fenomenelor externe.
În cadrul ei, se manifest ă cu o frecven ță destul de mare abateri mai
mult sau mai pu țin semnificative de la realita te, cunoscute sub denumirile
de efecte de câmp și iluzii (perceptive).
Efectele de câmp sunt rezultatul unor raporturi de induc ție negativă și
de contrast care apar între diferitele elemente sau însu șiri ale obiectelor-
stimul. În urma unor astfel de influen țe reciproce, în imaginea perceptiv ă
unele elemente sau însuș iri vor fi supraestimate ( apreciate ca fiind mai
mari, mai puternice sau mai pregnante decât sunt ele efectiv în realitate), iar
altele vor fi subestimate (apreciate ca fiind mai mici, mai slabe sau mai șterse decât sunt ele în realitate). De pild ă, în cadrul percep ției vizuale a
formelor complexe (fig.26), segmentele care se deschid în unghi spre exterior exercit ă o influență „dilatantă” asupra dreptei pe care o delimiteaz ă
la cele dou ă extreme; invers, unghiurile care se deschid spre interior
exercită o acțiune „comprimantă ” asupra dreptei pe care o delimiteaz ă.
Apare astfel efectul de câmp global, graț ie căruia, percepând întreaga

399configurație, vom supraestima dreapta A și vom subestima dreapta B, de și,
obiectiv, ele sunt egale.

Fig. 26. Iluzii optico-geometrice: I. Iluzia Müller – Layer; II. Iluzia perspectivei

Asemenea efecte pot fi puse în eviden ță și în cadrul altor modalit ăți
senzoriale: în percep ția auditivă – fenomenele de contrast în raport de
înălțimea și intensitatea sunetelor ș i fenomenele de mascare; în percepț ia
kinestezico-tactil ă – suprastimarea și subestimarea lungimilor, în func ție de
perceperea lor activă sau pasivă ; în percep ția gustativ ă – accentuarea
senzației de acru dup ă cea de dulce sau a celei de s ărat după cea de dulce și
amar.
Efectele de câmp au la baz ă, preponderent, legea raporturilor de
intensitate și ele caracterizeaz ă etapele ontogenetice timpurii ale percep ției,
când nu s-au încheiat înc ă elaborarea și consolidarea schemelor și
operatorilor logico-semantici de procesare a informa ției. Cum a demonstrat
J.Piaget (1962), în intervalul de vârst ă între 2 ani și șase luni-3 ani,
desfășurarea percep ției stă sub semnul centr ărilor unilaterale, care
favorizeaz ă manifestarea efectelor de câmp: supraestimarea elementului
„centrat” și subestimarea celor r ămase la periferie. De-abia dup ă vârsta de
3 ani, percep ția se aș ază pe m ecanisme organizate logic, cu coordonarea
transformărilor secven țiale (pozi ționale) și explorarea echilibrat ă a
elementelor „obiectului-stimul”, compensân-du-se erorile generate de efectele de câmp (decentrarea).
Iluziile sunt, în cea mai mare parte, rezultatul în plan subiectiv al
efectelor de câmp din plan periferic extern. Ele se pot defini ca reflect ări
relativ modificate și denaturate ale obiectului-stimul, în care r ăspunsurile și

400evaluările subiectului se îndep ărtează mai mult sau mai pu țin de datele
măsurătorilor obiective. Spre deosebire de halucina ții și agnozii –
fenomene patologice –, iluziile nu duc la confundarea sau falsa
recunoaștere a obiectului, ci numai la modificarea în hiper sau în hipo a
unor părți sau însu șiri ale lui. Ele se supun influen ței corectoare a
măsurătorilor practice sau a proceselor de gândire. A șa se face că , o dată cu
vârsta, intensitatea și frecvența iluziilor primare (legate direct de efectele de
câmp) se diminueaz ă considerabil. Cel mai pregnant, ele se eviden țiază în
sfera percep ției vizuale – a formei, a m ărimii și a mișcării. În raport cu
forma, se disting două tipuri de iluzii: de dedublare (ex., iluzia mirajului
constând în apari ția a două imagini, una corespunzând obiectului și alta
ireală – miraj; în func ție de modul de refrac ție a razelor de lumină ce ajung
la observator, imaginea poate fi localizat ă sub cea reală , (caz în care apare
răsturnată – miraj inferior, sau deasupra celei reale – miraj superior) sau
modificată (deformată) (ex. o baghet ă introdusă într-un vas cu ap ă se va
deforma, ap ărându-ne în percep ție ca frânt ă de la nivelul contactului cu
suprafața apei). În percep ția mărimilor, iluzia se manifest ă prin
augmentarea elementelor sau obiectelor mai mari și diminuarea celor de
dimensiuni mai mici, când ele sunt percepute simultan (un om înalt în
compania unuia scund va fi perceput și mai înalt, iar cel scund va p ărea și
mai scund decât în realitate).
Pentru demonstra ții experimentale, cele mai edificatoare sunt iluziile
optico-geometrice: iluzia Müller-Layer, iluzia Poggendorf, iluzia cubului lui Necker, iluzia deform ării pătratului circumscris în cerc, iluzia
perspectivei, iluzia lui Zollner (deformarea liniilor curbe), obiectele imposibile, spirala lui Platon (autocinetică ) etc.
Pe lângă condițiile și factorii fizici obiectivi, intensitatea și pregnanța
iluziilor optico-geometrice depind ș i de particularit ățile psihoindividuale ale
subiectului, de tipul de personalitate – analitic sau sintetic, realist sau sugestionabil etc. Implicarea fact orilor de personalitate în mecanismul
psihologic al percep ției duce la apariț ia iluziilor secundare, care nu
diminueaz ă cu vârstă. Studiul iluziilor în percep ție poate furniza informa ții
semnificative pentru determinarea emergen ței structurii de personalitate,
exprimată în stilul cognitiv, în specificul dominantelor motiva ționale, în
raportul dintre ra ționalitate ș i emoționalitate.

4016.2.4. Percepția ca form ă specifică de activitate și factor bazal
de reglare a activit ății
Așa cum am men ționat în capitolul I, func țiile și procesele psihice nu
sunt simple epifenomene, lipsite de consisten ță proprie ș i de valoare
instrumental ă, ci modusuri esen țiale de organizare și reglare a actelor
comportamentale în orice gen de situa ții și de relaționare adaptativ ă a
subiectului cu lumea extern ă. Nici un proces psihic particular nu exist ă și
nu se manifest ă în sine , ci în contextul comunic ării și interacțiunii omului
cu mediul ambiant, în vederea satisfacerii unor st ări interne de motiva ție,
atingerii unor scopuri. De aceea, a în țelege natura și semnifica ția unui
proces psihic sau a altuia înseamn ă a-i stabili și rolul său în viața omului și
în tabloul de ansamblu al comportamentului și activității.
Percepția este primul nivel la care se produce fuziunea sau co-
integrarea dinamic ă și finalistă între psihic și comportament , rezultând
sistemul psihocom-por-tamental, cu o latur ă subiectiv ă internă și una
obiectivă externă (instrumental-ac țio-nală). Ca atare, percep ția trebuie
considerat ă în două ipostaze: ca form ă specifică de activitate și ca verigă
reglatoare bazală în structura oric ărui alt act comportamental orientat spre
lumea extern ă.
În prima ipostaz ă, percepția devine ea îns ăși o activitate, fiind
organizată după schema motiv-mijloc-scop și subordonat ă unor sarcini
profesionale specifice. O asemenea activitate poart ă numele de observa ție
și se realizeaz ă în diferite variante: urmărire (când obiectul este în
permanentă mișcare, pe traiectorii date sau aleatorii; exemplu, urm ărirea
mișcării astrelor în cadrul observatoarelor astronomice, urm ărirea pe radar a
obiectelor zbur ătoare etc.); inspecție (analiza vizual ă a obiectului în detaliu
– pe elemente și însușiri, cum este cazul în anatomie, biologie, geologie
etc.); supraveghere (menținerea în câmpul percep ției optime – vizuale sau
auditive – a unui obiect, a unei persoane sau a unei situa ții, fie pentru a
preveni apari ția unor varia ții nedorite – cum este cazul la tablourile de
comandă în întreprinderile automatizate –, fie pentru a înregistra asemenea
variații, ele prezentând o semnifica ție deosebit ă pentru formularea unei
anumite concluzii sau pentru adopt area unei anumite decizii, cum se
întâmplă în activit ățile informative). Desf ășurată ca activitate de sine
stătătoare, percep ția observa țională presupune scheme de organizare mai
complexe decât percep ția subordonat ă unei alte activit ăți. Ea pune în
evidență atribute de ordin aptitudinal – acuitate, spirit de observa ție, operații

402de analiz ă-comparare-evaluare etc. – și diferențieri performan țiale
interindividuale semnificative.
În cea de a doua ipostază , percepția alimenteaz ă cu informa ție
adecvată acțiunea, ceea ce reclam ă, fie utilizarea unor unelte ș i obiecte
anume, fie modificarea-trans-formarea unor obiecte externe în concordan ță
cu anumite proiecte sau trebuin țe actuale.
Orientarea și deplasarea în ambian ța imediată, raportarea diferen țiat-
selectivă și adecvată la situațiile concrete nu pot fi concepute în afara
datelor imediate ale percep ției.
Funcția reglatoare a oric ărui semnal const ă în influen ța sa
organizatoare asupra elaboră rii reacțiilor de răspuns efectuate de aparatele
executive. Aceasta asigur ă concordan ța dintre răspunsuri și caracteristicile
substanțial-calitative ale sursei de informa ție, care este, în acela și timp, și
„obiectul” sau „domeniul” ac țiunii.
Sistemele cinematice formate în primul rând din mu șchii scheletici
solicită procesele senzorial-perceptive, atât pentru constituirea pattern -ului
intern (mental) al ac țiunilor obiectuale, instrumentale ș i simbolic-
convenționale, cât și pentru realizarea lor corect ă pe plan extern.
Fiecare pattern reprezintă în sine un set de instruc țiuni privind modul
de articulare-organizare a reac țiilor sau mi șcărilor secven țiale ale diferitelor
segmente osteo-musculare într-o ac țiune închegat ă, orientată finalist:
locomoție (apropiere sau îndep ărtare de obiect), apucare, prindere,
manipulare, descompunere-asamblare, seriere etc. Orice ac țiune motorie
trebuie să se adreseze formei, m ărimii și greutăț ii obiectelor și locului pe
care acestea îl ocupă în structura activit ății: de mijloace, de repere sau de
scopuri (în cazul activit ăților zise constructive).
O trăsătură esențială a aparatelor executive motorii, mai ales a
schemelor voluntare, este înalta plasticitate func țională , ceea ce se exprim ă
într-un num ăr mare de grade de libertate (care, la om, este de ordinul
sutelor).
Cu cât există un num ăr mai mare de grade de libertate (care
diversifică la infinit traiectoriile mi șcărilor singulare), cu atât sarcina
reglării devine mai complex ă. În acest caz, organul cel mai dificil de reglat
este mâna, ea fiind principalul instrume nt de realizare a praxiei. Segmentul
palmar al mâinii posed ă 7 grade de libertate în raport cu um ărul; vârful
degetului ar ătător, în raport cu cutia toracic ă, posedă 16 grade de libertate,
iar în raport cu punctul de sprijin al talpei piciorului – 30.
În limitele hemicâmpului de lucru descris de mân ă cu raza din centrul
articulației scapulare, nu exist ă nici un punct care s ă nu poată fi atins de

403vârful liber al degetului mâinii întinse. Aceast ă construcție liberă, luată în
sine, în afara raportului cu principiul reglă rii senzoriale, condamn ă reacția
(mișcarea) la haos, întrucât deschide calea unor mi șcări întâmpl ătoare,
nelegate de programul actu lui voluntar dat. Construc ția aparatului executiv
în sine nu poart ă nici un program.
În cazul existen ței unui num ăr mare de grade de libertate, aceasta d ă
posibilitatea elabor ării unei mulț imi de programe diferite cu acelea și
elemente motorii de baz ă. Elaborarea unor asemenea programe este îns ă
imposibilă fără medierea perceptivă , respectiv, f ără informația despre
forma, dimensiunile ș i raporturile spa țiale ale obiectelor. Constituirea unui
program înseamn ă reducerea gradelor de libertate de prisos ale segmentului
implicat în efectuarea mi șcării date.
Imaginea perceptiv ă a unui obiect poate fi pus ă în legătură cu orice
schemă motorie, pe baza ei putându-se forma mai multe programe de
acțiune instrumentală , în funcție de motivele și scopurile activit ății.
Rolul or
ganizator al percepț iei se concretizeaz ă în două funcții
principale, și anume: func ția de informare (extragerea și integrarea
informației necesare despre obiectul-stimul, obiectul-mijloc sau obiectul-
scop) și funcția de corec ție-optimizare, prin conexiune inversă , a acțiunii
instrumental-obiectuale aflate în desf ășurare.
În cunoscuta lor lucrare Plans and Structure of Behavior (1960),
G. Miller, E. Galanter și K. Pribam demonstreaz ă că nici un comportament
specific, cu rol adaptativ nu se poate realiza f ără un model informa țional
intern al situa ției în care ne afl ăm în momentul dat și al obiectului sau
obiectelor asupra c ărora este îndreptat planul de ac țiune. Asemenea
mediere informa țională internă începe cu imaginea perceptiv ă. Tot
percepția este cea care furnizeaz ă datele ce se constituie în experien ța
cognitivă anterioară despre ambianță și despre noi în șine. Astfel, în
contextul comportamentului și activității, imaginea, schema sau modelul
informațional intern dobândesc un sens mai larg, desemnând ansamblul
cunoș tințelor despre realitatea extern ă și despre propriul organism,
sistematizate dup ă criterii de ordin logic și instrumental.
Între plan și imagine leg ătura este de întrep ătrundere și condiționare
reciprocă: planul poate fi analizat, studiat, devenind prin aceasta parte a
imaginii; formularea planurilor trebuie s ă includă , la om, elemente ale
imaginii despre sine. Informa ția urmează să fie inclus ă obligatoriu î n plan,
altminteri planul nu poate servi drept ghid al conduitei. A șadar, imaginile
pot constitui p ărți componente ale planului. Discrepan ța sau necorelarea
imaginii cu planul determin ă dezorganizarea comportamentului. Putem

404introduce modifică ri în „imagine” numai pe m ăsura desfășurării „planului”,
a obținerii și prelucrării informa ției despre realizabilitatea obiectivelor sau
scopurilor; se pot introduce modific ări în „plan” numai pe baza datelor
extrase din „imagine”. Transformarea descrierilor în instruc țiuni este pentru
om o simpl ă procedură verbală.
Din medierea informa țional-perceptivă , acțiunea dobânde ște o serie
de caracteristici specifice, precum: • obiectualitatea – adecvarea schemelor
executive la forma, m ărimea și poziț ia spațială a obiectului la care se
raportează; • coerența-integralitatea – inexisten ța unei coresponden țe fixe,
pe elemente, între semnalul informa țional de edificare, imaginea senzorial ă
și semnalul informa țional de comand ă; celui dintâi îi pot fi puse în
coresponden ță diferite reac ții motorii, determinate nu de un element luat
izolat al imaginii perceptive, ci de structura integral ă a obiectului; în cursul
desenului, de exemplu, putem desprinde cu u șurință creionul de foaie și
putem începe sau continua din orice punct; mi șcarea respectiv ă, deci, nu
este determinat ă de un anumit element al obiectului desenat, ci de
integralitatea lui; • variabilitatea – schimbarea liber ă reciprocă a pozițiilor
și traiectoriilor diferitelor componente motorii individuale în schema
instrumental ă globală; în acțiunile cu o natur ă obiectual ă mai complex ă,
cum sunt opera țiile de munc ă, variază într-un registru larg nu numai
pozițiile și traiectoriile mi șcării, dar și procedeele ac țiunii – structura,
ordinea și numărul lor; • generalitatea – psihologia experimentală descrie
două forme principale de generalitate a conduitei motorii: generalitatea
răspunsurilor (respons generalisation ) și generalitatea ac țiunii în cadrul
trecerii de la o situa ție la alta ( stimuli generalisation ) (R. Wodworth, H.
Schlosberg, 1954); în primul caz, una și aceeași sarcină motorie, structura
generală a situației obiectuale, r ămânând neschimbat ă, se rezolv ă pe calea
celor mai variate r ăspunsuri motorii cu folosirea diferitelor itinerarii ale
mișcării și a diferitelor procedee; în cazul al doilea, din punctul de vedere al
construirii și reglării mișcărilor, este principial important ca transferul s ă se
realizeze nu dup ă generalitatea componen ței acț iunii, ci după comunalitatea
sau generalitatea semnalelor informa ționale de comand ă; • comutativitatea
organelor executive face posibil transferul ac țiunii de la mână la picior, de
la mâna dreapt ă la mâna stâng ă etc. „… imaginea geometric ă sau a formei
obiectului î și croiește drum prin orice sisteme musculare, prin orice
inervații și în orice propor ții” ( N. Bernstein, 1947, p. 91); • universalitatea
reglajului – reglarea are loc la diferite niveluri ale actelor comportamentale,
începând cu reac ția de orientare-semnalizare de gr. I și cu acțiunea de
manipulare și terminând cu func țiile subiectului-operator în sistemul „om-

405mași- nă-sarcină de muncă”; această universalitate se exprim ă în larga
variabilitate a func țiilor motorii și în capacitatea omului antrenat
corespunz ător de a rezolva o clas ă practic infinită de sarcini motorii; în
interiorul acestei sfere a activit ății obiectuale, limitat ă cantitativ de
caracteristicile spa țio-temporare și de intensitate ale primirii și prelucrării
informației (praguri senzoriale, capacitate de admisie, vitez ă de reacție etc.)
și energiei (volumul câmpului motor, limitele efortului muscular); nu pot fi
întâlnite nici un fel de limit ări calitative ale universalităț ii acțiunii din partea
construcției stricte a sistemului nervos și a aparatului scheleto-muscular;
• eficiența și stabilitatea față de perturba ții – variabilitatea și universalitatea
reglării psihice, asigurând posibilitatea de a realiza o multitudine de
variante ale solu ției motorii și de a înlocui liber o variant ă a acțiunii, din
anumite cauze nerealizabil ă, cu altele, ridic ă în mod considerabil
probabilitatea îndeplinirii de c ătre sistem a func țiilor sale în timp util, adic ă
sporesc fiabilitatea și rezistența la perturba ții; aceasta are la baz ă redundanța
structurală și funcțională a creierului ș i capacitatea lui de procesare și
organizare multicriterial ă a semnalelor senzoriale; • precizia regl ării –
universalitatea ac țiunii, variabilitatea caracteristicilor și plasticitatea intră rii
senzoriale permit s ă se răspundă la un registru foarte larg de influen țe
externe și constituie, totodat ă, o sursă de erori posibile la nivelul diferitelor
componente ale ac țiunii întreprinse de om; nu este vorba de o precizie
locală (ca la automate), ci de una integral ă, globală, care-i asigur ă un
caracter final labil; dac ă omul nu doar prime ște pur ș i simplu informa ția
sosită la intrarea sa senzorial ă, dar o și folosește pentru comand ă, atunci,
trecând prin veriga uman ă a sistemului „om-ma șină”, asemenea semnal
poate apărea în calitate de reglator al ac țiunii; în cursul efectu ării unei
acțiuni, mai ales într-o situa ție nouă , unele mișcări sau opera ții singulare pot
fi greșite, dar ele vor fi corectate, înlocuite cu altele, astfel c ă precizia
globală nu va fi afectat ă.
În concluzie, percep ția este o form ă fundamental ă și cotidiană de
relaționare adaptativ ă cu lumea, neexistând o alt ă cale de a lua act de ceea
ce se află în afara noastr ă. Din acest punct de vedere, atât afirma ția lui
J.Locke, potrivit c ăreia nihil est in intelectum quo prior non fuerit in
sensum, cât ș i cea a lui Berkeley, esse is percipi capătă semnifica ții reale.
Într-adevăr, percepția furnizeaz ă primele date care stau la baza form ării
reprezentării și gândirii; noi exist ăm în mă sura în care percepem ș i
acționăm, iar, în raport cu noi, lumea exist ă numai în m ăsura în care o
putem percepe, altminteri ea existând doar in sine .

406

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

Prof.univ.dr.
MIHAI GOLU

FUNDAMENTELE
PSIHOLOGIEI
Vol. II

Ediția a V-a

EDITURA FUNDA ȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE
București, 2007

409
Capitolul VII
REPREZENTAREA

7.1. DEFINIȚIE ȘI CARACTERIZARE
PSIHOLOGICĂ GENERAL Ă
Noțiunea de reprezentare se folose ște pentru a exprima dou ă
realități psihice relativ distincte – una care ține de produs , cealaltă care
ține de proces
*. Astfel, în primul caz, vom spune c ă reprezentarea este
imaginea sau modelul informaț ional intern, actualizat, al unor obiecte,
fenomene, evenimente, situa ții etc., care au fost percepute anterior, dar care
în momentul dat pot lipsi din câmpul nostru senzorial. A șadar, spre deose-
bire de percep ție, care ne furnizeaz ă informații numai despre obiectele ș i
fenomenele reale prezente, care acț ionează în momentul dat asupra
analizatorilor no ștri, reprezentarea ne oferă astfel de informa ții și în absența
obiectului de referință . În cel de al doilea caz, reprezentarea este procesul
de producere și utilizare mental ă a imaginilor unor obiecte în absen ța lor.
Atât reprezentarea ca produs , cât și reprezentarea ca proces au
aceleași surse: memoria de lung ă durată și imaginația. Memoria este cea
care înmagazineaz ă, păstrează și reactualizeaz ă informația structurat ă inițial
în imaginile perceptive. Astfel, înc ă înainte de dezvoltarea imagina ției,
reprezentarea devine posibil ă datorită fixării mai mult sau mai pu țin fidele
și durabile a con ținutului informa țional furnizat de percep ție.
Trecerea între
percepția propriu-zis ă și reprezentarea propriu-zis ă o
realizează efectele de urm ă și imaginile consecutive. Primele constau în
persistența, un anumit interval de timp (câteva sutimi sau zecimi de
secundă), a excita ției, pe traseele nervoase, dup ă încetarea ac țiunii

* Termenul de reprezentare are o utilizare foarte larg ă atât în
comunicarea cotidian ă, cât și în știin ță – tehnic ă, matematic ă, științele
cognitive – și semnifică desemnarea a ceva prin altceva, substituirea unei
mulțimi prin alt ă mulțime, a unui obiect printr-o imagine, schem ă, simbol etc.

410stimulilor. Durata mai mare sau mai mic ă a postefectului depinde atât de
intensitatea stimulului administrat, cât și de nivelul iner ției funcționale a
structurilor neuronale, care este o caracteristic ă individual-tipologic ă.
De exemplu, în cadrul analizatorului vizual, remanen ța excitației
variază între 1/16-1/200 sec. și ea acționează ca factor suplimentar în
facilitarea încheg ării într-o imagine dinamic ă unitară a secven țelor
individuale statice (efectul ci nematic) sau în producerea mi șcării aparente.
Imaginea consecutiv ă este expresia efectului de urm ă în planul
recepției formelor sau configura țiilor. Cel mai clar, prezen ța acestei verigi
psihice tranzitorii se manifestă în sfera percepț iei vizuale.
Pentru aceasta, este suficient s ă ne fixăm privirea asupra unei figuri
(ex., cerc alb pe fond negru) timp de câteva zeci de secunde (20-30 sec.),
după care, ne-o proiect ăm fie pe perete, fie pe un ecran, fie pur și simplu
închidem ochii. Vom continua s ă avem imaginea figurii, dar în culoare
opusă (cerc negru pe fond alb), iar dac ă figura (respectiv, cercul) este în
tonalitatea ro șului, imaginea ei consecutiv ă va apărea în culoare
complementar ă (verde). Când imaginile con secutive apar în culoarea
originală a figurii-stimul, ele se numesc pozitive ; când culoarea lor este
contrastant ă c u culoarea de baz ă – iau denumirea de negative . Mărimea
figurii date în imaginea consecutiv ă este invers propor țională cu distan ța
dintre observator ș i suprafața pe care este ea proiectat ă (legea lui
Emmert).
O poziț ie distinctă pe continuumul imageriei o ocup ă imaginile
eidetice , care sunt reînvieri de scurt ă durată ale percep ției, în absen ța
obiectului. Asemenea reînvieri po t avea loc în mod spontan (apari ția în
fața ochilor a chipului unei persoa ne sau a unui tablou) sau ca
acompaniament al unui flux ideatic intern (ex., în cursul unei expuneri
sau al efectu ării unor opera ții de calcul). A șa cum au demonstrat
cercetările lui E. Jaensch și ale lui W. Köhler și W. Wallach, imaginile
eidetice au intensitatea, prospe țimea și vivacitatea unei percep ții
autentice. Ele apar întotdeauna în culoarea de baz ă a obiectului-stimul și
nu se supun legii lui Emmert. Frecven ța lor este îns ă semnificativ mai
mică decât cea a imaginilor imediate (care apar dup ă o rapidă percepție a
obiectului) și a imaginilor consecutive.
Reprezent ările propriu-zise devin o component ă sta bilă și cu
pondere deosebită a arhitectonicii activit ății noastre mintale. În psihologia

411clasică (îndeosebi în cea de factur ă asociaționistă), li se atribuia chiar
rolul central în via ță și în activitatea psihic ă.
Marele psiholog francez H. Taine, autor al unui impresionant tratat
în 2 volume (1923), consacrat intelectului și activității mentale, acorda
imaginii-reprezentare, ca substitut al senza ției, rolul atât de suport al
asociației, cât și de element de con ținut component al vie ții psihice
interioare.
Viața psihică era văzută ca un „polipier de imagini de diferite tipuri
și care intră unele cu altele în variate raporturi asociative – de asem ănare,
de contrast, de contiguitate etc.”. W. James a fost printre primii care, în
pragul sec. XX, a obiectat puternic împotriva absolutiz ării rolului
imaginilor și al legilor asocia ției. După el, conștiința este asemenea unui
fluviu, nefiind posibil ă împărțirea pe segmente pentru a delimita și
individualiza imaginile ca datum- uri în sine.
Gestaltismul dizolvă problema reprezent ării în dinamica energetic ă
a formelor. Tensiunea lă sată, în câmpurile biofizi ce ale creierului, de
percepția unei situa ții induce o dinamic ă spec ific ă a transform ărilor
ulterioare de st ări, la finele c ăreia se constituie o form ă, de data aceasta
detașată de acțiunea stimulului, sus ținută din interior de anumite tendin țe,
montaje (atitudini), motiva ții. De exemplu, în cazul rezolv ării
problemelor, fenomenul insight -ului, descris de c ătre W. Köhler, are la
bază tocmai transformarea gestaltului perceptiv ini țial într-un gestalt de
tip reprezenta țional (pe baza tensiunilor de urm ă produse de elementele
câmpului stimulator extern).
Cimpanzeii pe care a experimentat Köhler reu șeau să rezolve
„problema” în fa ța căreia erau pu și nu în cursul perceperii elementelor
situației, ci după parcurgerea acestui proces și retragerea din situa ție. Datele
percepției deveneau stimuli interni pentru continuarea unei activit ăți
autonome de transformare configura țională (imagerie), care genereaz ă un
gestalt nou, în care situa ția externă este integrat ă logic, dezvăluindu-se
„instantaneu” solu ția.
O viziune nou ă asupra reprezent ării o oferă p sihologia cognitiv ă.
Potrivit ipotezei cognitiviste, avansate în 1956, de c ătre un grup de
cercetători în domeniul inteligen ței artificiale (Simon, Chomsky, Minsky
și McCarthy), reprezentarea este parte integrant ă a inteligen ței și ea poate
fi interpretat ă ca procesare și operare cu simboluri . Prin simbol, în acest
caz, se în țelege un element sau o mul țime de elemente care reprezintă

412ceea ce le este pus în coresponden ță. Existența conștientizării relației de
coresponden ță face ca, atât procesul, cât și produsul reprezenta țional să se
asocieze cu inten ționalitatea. Inteligent este considerat acel compor-
tament în care se realizeaz ă reprezentarea intern ă a lumii externe într-un
anume fel (Searle, 1985; Varela, 1989). În m ăsura în care reprezentarea
internă a situației externe este fidel ă, comportamentul subiectului va fi
adecvat, toate celelalte condi ții fiind egale.
Ipoteza cognitivistă pretinde că singurul mod de a în țelege
inteligenț a și intenționalitatea este acela de a considera cogni ția ca acțiune
pe bază de reprezentă ri, ce posed ă o realitate fizic ă sub form ă de cod
simbolic, într-un creier sau într-o ma șină.
Chestiunea care se ridică în acest context este: cum s ă corelă m ceea
ce se atribuie st ărilor inten ționale sau reprezenta ționale (ex., credin țe,
dorințe, intenții etc.) cu schimbă rile fiz ice pe care le suport ă agentul în
cursul acțiunii? Cu alte cuvinte, dac ă se susț ine că stările intenționale au
proprietăți cauzale, trebuie s ă ni se arate nu numai cum aceste st ări sunt
fizic posibile, ci și cum ele pot s ă determine un comportament.
Pentru răspuns, se poate apela la no țiunea de „calcul simbolic”
(symbolic computation ): simbolurile au o realitate deopotriv ă fizică și
semantică, iar calculul este condi ționat de aceast ă realitate semantică.
Altfel spus, calculul este fundamental semantic sau reprezenta țional: fă ră
a lua în considera ție relațiile semantice între diferitele expresii simbolice,
noțiunea îns ăși de calcul – în opozi ție cu tratamentul aleator al
simbolurilor – nu are nici un sens („nu exist ă calcul fără reprezent ări”).
Un ordinator nu manipuleaz ă însă decât forma fizic ă a simbolurilor; el nu
are acces la valoarea lor semantic ă. Cu toate acestea, opera țiile sale sunt
semantic adecvate, pentru c ă toate distinc țiile semantice necesare într-un
calcul sunt exprimate de programator cu ajutorul s intaxei limbajului
utilizat . (În ordinator sintaxa reflect ă sau este paralelă proiecției
semantice). Cognitivistu l pretinde atunci c ă acest paralelism
demonstrează realitatea fizic ă și mecanic ă a inteligenț ei și a
intenționalității (semantica).
Acceptând ca plauzibil ă ipoteza cognitivist ă, trebuie s ă precizăm că
activitatea cu și asupra simbolurilor are o arhitectur ă plurinivelar ă,
reprezentarea în sens psihologic, de care ne ocup ăm aici, constituind un
nivel specific , distinct de celelalte, dar în interac țiune cu acestea.

413Constituirea imaginilor-reprezent ări se realizeaz ă în parte spontan,
mecanismele de engramare fiind activat e de diferite semnale din mediul
intern sau extern, iar în parte, în contextul unui proces special de înv ățare
(ex., reprezent ările subsumate diferitelor științe – anatomie, zoologie,
botanică, geografie, geometrie etc.).
În ambele cazuri, au loc prelucr ări și transform ări ale imaginilor
singular-situaț ionale, în urma lor ob ținându-se o imagine selectiv ă
generalizat ă, care va re ține însușirile mai semnificative și mai frecvent
întâlnite în cadrul percep ției.
Reprezent ările generate de imagina ție se pot referi atât la obiecte
reale (ex., reprezent ări despre obiecte ș i locuri pe care nu le-am perceput
niciodată ca atare, dar despre care am c itit sau auzit povestindu-se), cât și
la obiecte ideale, pe care abia urmeaz ă să le creăm sau care nu pot
dobândi realitate sensibil ă (ex., „reprezent ările personajelor sau
întâmplărilor din basme”).
Formarea reprezentă rilor are un caracter activ și selectiv . Chiar
atunci când nu ne propunem în mod expres re ținerea, pentru uzul ulterior,
a imaginii obiectului pe care-l percepem în momentul dat, iar
reprezentarea se constituie pe cale neinten ționată (involuntar ă), conținutul
său va fi activ prelucrat și fi ltrat de structurile experien ței cognitive
anterioare și de stările afectiv-motiva ționale.
După conținutul informa țional, reprezentă rile generate de memorie
și derivate din percep ție se leag ă întotdeauna de obiecte reale și au un
caracter intuitiv ; prin aceasta, ele se apropie de percep ție. După
mecanismele operatorii, însă , (tipul opera țiilor de prelucrare a
informațiilor și criteriile de selec ție-grupare), ele se îndep ărtează de
percepție, apropiindu-se de gândire. As tfel, în reprezentare opereaz ă
criterii de relevanță și comunalitate , care-i confer ă valențe cognitive
superioare fa ță de percepț ie: centrarea pe însu șirile semnificative și
comune (repetabile). În organizarea și sistematizarea lor intern ă,
reprezentările se ierarhizeaz ă pe dou ă axe (coordonate): calitatea
semantică (epistemic ă) a informa ției selectate (reprezent ări înalt
relevante, care se apropie de no țiu ni, reprezent ări mediu relevante și
reprezentări slab relevante, care se intersecteaz ă cu percep țiile) și gradul
de generalitate (reprezent ări individuale, reprezent ări particulare sau de
specie – ex., reprezentarea unui trandafir – și reprezent ări generale sau de

414clasă – ex., reprezentarea unei flori în general, cu elementele comune
tuturor speciilor particulare de flori).
Din punct de vedere metodologic, este de importan ță principial ă
relevarea reprezent ării ca nivel calitativ distinct și ireductibil în
structurarea și realizarea subsistemului co gnitiv al omului. Rolul să u
trebuie abordat prin prisma ra portului fenomen al, accidental-esen țial și
particular-general (universal). Astfel, se va putea constata că
reprezentarea face posibil ă (pentru prima dat ă în linie genetic ă)
desprinderea omului de câmpul senzorial imediat și dobândirea unei
relative independen țe și libertăți de manifestare în plan mental intern.
Comparativ cu percep ția, care, a șa cum am v ăzut, este supus ă influenței
unor factori perturbatori situa ționali, reprezentarea, beneficiind de un
mecanism operator superior, permite o cunoa ștere mai relevant ă și mai
obiectivă, ea oferindu-ne, de regul ă, însușiri mai importante și mai
semnificative ale lucrurilor decât percep ția. În plus, nefiind condi ționată
de prezen ța obiectelor pe care le reflect ă, se înscrie într-un vast câmp
asociativ, combinatoric, permi țând închegarea și desfășurarea unei
activități mentale finaliste. Prin intermediul reprezent ării, putem, de pild ă,
să realizăm
complexe proiecte și pattern -uri comportamental-ac ționale:
ne reprezentă m, fără dificultate, modul cum ne deplas ăm de acasă la
servici, un joc de volei sau de baschet, modul de confec ționare a unui
obiect etc. În aceast ă asociativitate selectiv-discursiv ă rezidă o altă
determina ție calitativ ă a reprezent ării, care o face ireductibil ă la percepție.
Formarea și integrarea nivelului reprezent ărilor nu se bazeaz ă
numai pe selec țiile și comprim ările perceptive, ci reclam ă participarea
unor opera ții de ordin logico-semantic. Informa ția pe care o con țin
reprezentările dobânde ște un grad mai înalt de generalitate și de
aplicabilitate (instrumentalitate) decât informa ția furnizat ă de percep ții.
Prin aceasta, reprezentarea se apropie mai mult de noț iune decât
percepția. Fondul de reprezent ări stă la baza structur ării și detașării
procesului gândirii. Singur ă, veri ga senzorială nu ar face posibil ă
constituirea con ținutului no țional și a structurii operatorii a gândirii. La
rândul său, gândirea, pe m ăsura dezvolt ării și consolid ării sale, introduce
în sfera reprezent ării criterii de ordin superior, de combinare și utilizare.
Conținutul reprezent ării devine nu numai surs ă, ci și obiect al gândirii, el
fiind supus analizei, evalu ării și interpretării logico-abstracte.

415În plan ontogenetic, potrivit legii stadialit ății, elaborarea nivelului
reprezenta țional al cogni ției presupune interiorizarea ac țiunilor, a
schemelor sensorio-motorii și a limbajului. Aceasta este condi ția
minimală și obligatorie a fix ării schemelor func ționale prin care se poate
produce evocarea unor imagini cu atribute reglatorii (Piaget, 1966).
Trecerea la gândirea logico-formal ă devine posibil ă numai dup ă ce sunt
elaborate și bine consolidate schemele reprezenta ționale și sistemul
operațiilor concrete. H. Wallon a demonstrat c ă „imaginea sensibilă nu
este singurul element constitutiv al reprezent ării, ea se des ăvârșește în
reprezentare, primind o denumire care o categorise ște în ș irul altor
imagini și îi confer ă semnifica ția sa obiectiv ă”. În producerea
reprezentării se îngem ănează mecanisme sensorio-motorii cu mecanisme
verbal-logice, care le dubleaz ă pe primele, dar care nu transpar evident, ci
rămân într-o form ă disimulat ă. Într-o form ă mai tranșantă, putem afirma
că între limbaj și reprezentare este o leg ătură esențială. O repreze ntare
care să nu poată fi constatat ă prin cuvinte, fie și printr-un semn vorbit,
prin expresia verbală a unei inten ții nu ar putea fi fixat ă în conștiință.
Putem, așadar, conchide c ă geneza reprezent ării se circumscrie
genezei func ției de simbolizare și comunicare . Aici este implicat, dup ă
Piaget, și jocul simbolic , în care un obiect oarecare și un gest simulator
înlocuiesc sau simbolizeaz ă alte obiecte și acțiuni. Se poate constata c ă
aici imitația este sus ținută sau mijlocit ă prin schem ă sau semn. Meyerson
este primul care a dezvoltat un asemenea punct de vedere, ar ătând că
reprezentarea ca semn semistabil infirm ă părerile tradi ționale, potrivit
cărora ea ar fi o simplă umbră a percepției.
Imaginea este un tablou și este un semn; ca tablou, ea ilustreaz ă și
realizează, ca semn, ea indic ă și semnific ă.
Rezultă că re
prezentarea are un dublu caracter: pe de o parte, este
concretă, pe de alta – semnificant (desemneaz ă ceva).
În reprezentare, se desemneaz ă (modeleaz ă) nu numai obiecte și
evenimente externe, ci și idei sau relații ideative, la care se ajunge prin
alte reprezent ări și procese intelectuale gene rative. Astfel, reprezentarea
devine și un instrument de realizare a gândirii pe linia intuitiviz ării și
concretizării conținutului s ău conceptual și a structurii sale operatorii
logico-formale.
„Se înțelege de la sine, scria J. Piaget, c ă la un anumit nivel de
dezvoltare, se pot reprezenta figurativ transform ările, sau unele dintre ele,

416tot așa de bine ca și stările legate prin aceste transform ări, cele dou ă
aspecte ale cogni ției – figurativ și operativ – devenind astfel
complementare” (1966, p. 135). Aceste două aspecte ale reprezent ării
sunt solidare și trec reciproc unul în cel ălalt: imaginile dobândesc valoare
anticipativ ă datorită operațiilor. În genere, pornind de la ac țiunile sensori-
motorii și până la operațiile superioare, asist ăm la o structurare progresivă
ce nu face apel decât la aspectul operativ al func țiilor cognitive, pentru c ă
acesta domin ă treptat aspectul figurativ, f ără a fi determinat de el.
Aceasta dovede ște că reprezentarea este mai apropiată de concept
decât de percepț ie. În dinamica lor, reprezent ările sunt supuse
transformărilor și coordon ărilor la nivelurile preoperator, operator-
concret și operator-formal , dobândind progresiv cal itatea de elemente ale
gândirii, în etapele ini țiale chiar elemente dominante, iar la vârsta adult ă –
puncte de sprijin ale gândirii, oricât de evoluat ă și abstractă ar ajunge ea.
Veriga cea mai important ă care face jonc țiunea între reprezentare și
gân
dire o constituie „ conceptele figurale ”. Acestea reflectă sub form ă
imagistică, intuitivă, determina țiile spațiale ale lucrurilor și se grupeaz ă în
categoria figurilor geometrice . Definiției verbale a fiec ărei asemenea
figuri îi corespunde o imagine mentală esențializată – conceptul figural.
Formarea acestor concepte are un caracter procesual, stadial,
desfășurându-se în paralel atât cu dezvoltarea limbajului, cât ș i cu
dezvoltarea schemelor operatorii ale intelectului.
E. Fishbein, care a cercetat în mod sistematic fenomenul, a
demonstrat existen ța a trei faze în evolu ția reprezent ării formelor: a) re-
prezentarea substan țializată (considerarea figurii ca o construc ție
materială; b) reprezentarea grafic ă (figura – produs al activit ății de desen);
c) reprezentarea conceptualizat ă (figura – o expresie a conceptului, a unei
activități mentale de esen țializare și abstractizare). Semnul general al
evoluției reprezenta ționale const ă în subordonarea treptat ă a imaginii
spațiale intuitive fa ță de normele și criteriile conceptuale.
Conceptele figurale formeaz ă cea mai mare parte a conț inuturilor
informațional-operatorii ale gândirii, specifice domeniilor geometriei și
tehnici
i.
Reprezentarea și imageria, în general, nu stau îns ă numai sub
semnul gândirii și al comandamentelor con științei, ci și sub cel al st ărilor
motivaționale și al tendinț elor și pulsiunilor incon știente.

417Reprezent ările pe care le genereaz ă această sferă a vieții psihice se
împart în dou ă clase principale: direct-designative , realiste sau concor-
dante, și indirect-designative, simbolic e (deghizante), nonconcordante.
Primele se caracterizeaz ă prin aceea c ă aduc în con știință imaginea
obiectului real al dorin ței sau trebuin ței, devenind o component ă a
planului acț iunii specifice de satisfacere. Cele din urm ă, amplu studiate de
psihanaliz ă, aduc la suprafa ță (în starea de reverie sau în cea oniric ă)
imagini cu semnifica ție indirect ă, metamorfozat ă, simbolic ă, ele
reflectând dorin țe și trebuințe refulate (ex., imageria oniric ă).

7.2. PROPRIET ĂȚILE REPREZENT ĂRILOR
Pornind de la pozi ția pe care o ocup ă în arhitectura general ă a
subsistemului cognitiv, se pot deriva anumi ți indicatori de ordin cantitativ
și calitativ, dup ă care imaginea-reprezentare s ă fie analizat ă și evaluată.
Astfel, se evidenț iază o serie de propriet ăți, care dobândesc semnifica ție
științifică nu numai în contextul interpret ării/explicării teoretice a
reprezentărilor, ci și în cunoa șterea personalit ății (aspecte generale și
diferențiale). Proprietăț ile mai importante sunt urm ătoarele: a) intensi-
tatea ; b) stabilitatea ; c) gradul de completitudine ; d) gradul de relevan ță;
e) gradul de generalitate ; f) caracterul leg ăturii designative .
a. Intensitatea exprimă forța sau pregnan ța imaginii, care se
evidențiază în vivacitate, prospe țime, claritatea liniilor de contur ș i
contrastul figură -fond. În plan neurofizio logic, intensitatea reprezent ării
este condi ționată de gradul de conservare, în memoria de lung ă durată, a
urmei percep ției anterioare și de activarea re țelei neuronale care pune în
circulație conținutul informa țional corespunz ător. În raport cu obiectele și
fenom
enele reale externe, putem stabili urm ătoarea rela ție matematic ă:
IR = f(h, Ne, Z), unde IR – intensitatea imaginii-reprezentare; h – valoarea
operatorului memoriei de lung ă durată, pentru obiectul sau fenomenul
extern dat în experien ța perceptiv ă anterioară; Ne – numărul contactelor
perceptive anterioare cu obiectul sau fenomenul considerat; Z – frecvenț a
actualizării imaginii în intervalul de timp scurs de la ultimul contact
perceptiv cu obiectul pân ă la momentul test ării actuale. Rezult ă astfel că
intensitatea unei reprezent ări este cu atât mai mare cu cât: 1) este mai bine
fixată și păstrată în memoria de lung ă durată (valoarea lui h – mai mare);

4182) numărul contactelor perceptive anterioare cu obiectul este mai mare;
3) imaginea a fost mai frecvent actualizat ă.
La variabilele obiective men ționate, mai trebuie s ă adăugăm una ce
exprimă specificul individualit ății psihofiziologice a subiectului – pe care
o notăm cu ψ . Această variabilă exprimă nivelul de sensibilitate și
predispozi ție imagistic ă și, când ia valori ridicate, favorizeaz ă producerea
unor reprezentă ri vii, puternice, iar când ia valori mici, determin ă
scăderea intensit ății imageriei.
b. Stabilitatea definește durata men ținerii în câmpul clar al
conștiinței a unor reprezent ări reactualizate sau generate în momentul dat
de imagina ție. Spre deosebire de percepț ie, care dureaz ă cât timp obiectul
se menține în câmpul senzorial ș i continuă să acționeze asupra v ăzului,
auzului sau a altor sim țuri, reprezentarea are o durat ă relativ scurt ă (de
ordinul secundelor sau frac țiunilor de secund ă). Oricât de apropiat, dorit
sau preferat ne-ar fi un obiect, reprezentarea lui nu o putem men ține
indefinit în centrul con ști inței, ea fiind relativ repede dislocat ă de
reprezentările altor obiecte (asem ănătoare sau opuse, contrastante) sau de
fluxul impresiilor senzoriale actuale.
În plan diferen țial-comparativ, se poate îns ă constata c ă durata unei
reprezentări variază semnificativ funcț ie de urm ătoarele condi ții:
intensitatea cu care se manifest ă și se impune în câmpul con științei (o
reprezentare puternic ă este mai stabil ă decât una slab ă sau foarte slab ă);
semnificația obiectului pe care-l desemnează (o reprezentare care reflect ă
un obiect cu valen țe motivaționale pozitive este mai stabil ă decât una care
reflectă un obiect lipsit de importan ță); gradul de familiaritate
(reprezent ările legate de obiecte familiare sunt mai stabile decât cele
referitoare la obiecte pu țin sau deloc familiare); modul de producere –
spontan (involuntar) și intenționat (volunta r) (reprezentă rile care se
actualizeaz ă spontan, involuntar sunt mai pu țin stabile decât cele
intenționate sau voluntare); raportul mobilitate-iner ție în dinamica
proceselor
nervoase fundamentale (la persoanele care apar țin tipului
mobil, stabilitatea reprezent ărilor este mai mic ă decât la cele care apar țin
tipului inert); raportul intuitiv (concret) – formal (abstract) în structura
activității cognitive (la persoanele la care predomin ă stilul cognitiv
intuitiv-imagistic, stabilitatea reprezent ărilor este mai mare decât la
persoanele caracterizate printr-un stil cognitiv formal-abstract); locul și
rolul reprezent ării date în dinamica activit ății actuale a subiectului

419(reprezent ările singulare care nu intr ă în structura unei ac țiuni sau
activități sunt mai pu țin stabile decât cele care se integreaz ă în schema
unei acțiuni sau activit ăți); capacitatea de au toreglare voluntar ă (o
persoană la care aceast ă capacitate este bine dezvoltat ă poate, prin
concentrare autoimpus ă, să mențină mai mult timp o reprezentare în stare
funcțională decât una la care capacitatea respectiv ă este slab dezvoltat ă).
c. Gradul de completitudine exprimă volumul general de
informație pe care-l cuprinde reprezentarea ș i acesta depinde de num ărul
elementelor și însușirilor care se re țin. Ca regul ă generală, reprezentarea
are un grad de completitudine mai mic decât percep ția, ea fiind o
reflectare selectiv ă și schematic ă a realității.
Totuși, acest indicator poate lua valori diferite în cadrul diferitelor
reprezentări, astfel c ă acestea pot fi ierarhizate în: reprezent ări cu un grad
înalt de completitudine, care tind s ă se suprapun ă peste percep ție,
reprezentăr i cu grad mediu de completitudine și reprezent ări cu grad
scăzut de completitudine, s ărace în date ș i note discriminante. În
principiu, valoarea gradului de completitudine este condi ționată de tipul
dominant de memorie, fiind mai mare la persoanele la care predomin ă
memoria intuitiv-imagistic ă asupra celei verbal-abstracte, și de fami-
liaritatea obiectului reflectat (reprezent ările obiectelor familiare cu care
avem permanent de a face în via ța cotidian ă sunt mai complete decât re-
prezentările obiectelor nefamiliare, rar și sporadic întâlnite în activitatea
curentă).
d. Gradul de relevan ță, ca și în cadrul percep ției, se refer ă la
semnificaț ia informa țiilor sau a însu șirilor și notelor pe care le reflect ă
(conține) imaginea. Cu cât reprezentarea asigur ă o descriere mai complet ă
și mai în profunzime a obiectului, cu atât ea va avea un grad de relevan ță
mai înalt, și invers. În principiu, reprezentarea posed ă un grad de
relevanță mai ridicat decât percep ția; ca nivel calitativ superior în raport
cu percep ția, ea reflect ă, de regulă , însușiri și proprietăți semnificative,
definitorii pentru obiect.
e. Gradul de generalitate este dimensiunea care deosebe ște și
dista
nțează cel mai mult reprezentarea de percep ție. El rezid ă în aceea c ă
imaginea-reprezentare selecteaz ă și reflectă însușirile repetabile și co-
mune ale obiectelor subsumând un num ăr de cazuri individuale ase-
mănătoare.

420Gradul de generalitate al unei reprezent ări este determinat de
diversitatea situa țiilor și de num ărul cazurilor individuale întâlnite în
experienț a perceptiv ă anterioară a subiectului.
Astfel, valoric, el se poate extinde de la o sfer ă care cuprinde un
singur obiect, pân ă la una care cuprinde clase întregi de obiecte
asemănătoare: de exemplu, reprezentarea casei p ărintești (grad de
generalitate sc ăzut) și reprezentarea casei în general, prin desprinderea și
fixarea într-o imagine supraordonat ă a însușirilor semnificative ș i comune
ale unei mul țimi de case concrete. Generalitatea este o proprietate cu
funcție de sistematizare-ierarhizare, pe baza ei reprezent ările organi-
zându-se într-un sistem informa țional unitar, în interiorul c ăruia
activitatea mental ă se desfășoară în circuit închis între cei doi poli –
individual (particular) ↔ general.
Aceasta confer ă procesului de reprezentare o finalitate cognitiv ă
proprie și o coeren ță logică specifică, ambele caracteristici fiind integrate
diferitelor programe și planuri concrete de ac țiune.
f. Caracterul leg ăturii designative este foarte important pentru
definirea reprezentă rii și stabilirea locului ei în cadrul activit ății cognitive.
Legătu ra designativ ă se refer ă la modul în care se stabile ște
coresponden ța semantic ă între ceea ce numim model informa țional intern
(imagine, schem ă, simbol) ș i realitatea obiectiv ă externă.
Ea se poate realiza în dou ă forme: directă sau nemijlocit ă și
indirectă sau mijlocit ă. Prima este proprie senza ției și percepției și
presupune stabilirea unui circuit informa țional direct (actual) între subiect
și obiect: obiectul este prezent și el acționează asupra aparatelor
senzoriale ale subiectului, determin ând elaborarea imaginii; imaginea
astfel constituit ă este proiectat ă asupra obiectului, f ăcând posibil ă, pe de o
parte, con știentizarea prezen ței lui fizice, iar pe de alt ă parte, diferen țierea
și identificarea lui în situa ția dată.
Cea de a doua form ă este proprie reprezent ării și, într-un grad și
mai înalt, gândirii. Ea const ă dintr-un ansamblu de transform ări aplicate
nu direct obiectului real, ci imaginii lui perceptive, a șa c um s-a fixat și s-a
păstrat ea în memoria subiectului. Modelul informa țional la cap ătul
procesului de reactualizare și articulare a elementelor experien ței
senzoriale anterioare reprezint ă un obiect care, în momentul dat, este
absent și nu acționează asupra noastr ă, dar a c ărui identitate o
recunoaștem și pe care îl raport ăm la experien ța senzorial ă trecută și

421eventual viitoare, dac ă suntem siguri c ă îl vom mai întâlni. În nici un caz,
însă, nu-l plas ăm în sfera percep ției actuale, pentru c ă atunci
reprezentarea ar trece în halucina ție. Așadar, din specificul leg ăturii
designative deducem ca o proprietate esen țială a reprezent ării caracterul
său mijlocit . Ea poate fi astfel definit ă ca o reflectare mijlocit ă, prin
intermediul experien ței senzoriale anterioare, a obiectelor și fenomenelor
reale în absen ța lor.
Pe lângă modul de stabilire a corespondenț ei dintre obiect și
modelul s ău informa țional intern, leg ătura designativ ă mai poate fi
evaluată și după natura designatului, adic ă a „obiectului” pe care acest
model informa țional îl desemneaz ă. Astfel, obiectul desemnat sau
reprezentat poate fi real , în sensul c ă a existat sau continu ă să existe,
putând ac ționa asupra aparatelor noastre de recep ție, sau imaginar, fictiv,
creat de imagina ția și fantezia noastr ă, dar care, prin urmare, nu a fost
întâlnit niciodat ă în experien ța pe rceptiv ă propriu-zis ă. La rândul s ău,
obiectul imaginar poate fi realizab il, printr-o activitate de construc ție-
creație specială, sau principial irealizabil, r ămânând de domeniul fic țiunii
pure. Gra ție acestui caracter al leg ăturii designative, reprezent ările
contribuie în mare m ăsură la structurarea orizontului nostru con știent pe
coordonatele real-imaginar, realizabil-irealizabil .
Proprietățile expuse mai sus vin s ă sublinieze și să susțină afirmația
că reprezentarea este un nivel calitativ superior de organizare a psihicului
uman pe dimensiunea lui cognitiv ă, care nu se reduce la urmele
percepției. Aceste propriet ăți contrasteaz ă puternic cu cele formulate de
Ebbinghaus sub influen ța modelului asocia ționist, și anume: caracterul
fragmentar, caracterul fluctuant, caracterul șters, palid. Admiterea ca
determinante a unor atare tră sături ar duce inevitabil la subestimarea
locului și rolului reprezent ării în raport cu percep ția.

7.3. TIPURILE REPREZENT ĂRILOR
Componenta reprezenta țională a activit ății noastre mintale, prin
structura și dinam ica sa, ne apare ca un sistem de o mare complexitate, în
cadrul căruia pot fi operate delimit ări și clasificări după varii criterii.
Devine astfel justificat s ă se vorbeasc ă de o tipologie a reprezent ărilor.
Principalele criterii dup ă care se diferen țiază tipurile de reprezent ări sunt:
a) modalitatea senzorial ă dominant ă în structurarea con ținutului

422informațional; b) domeniile de referin ță cognitivă; c) gradul de gene-
ralitate; d) gradul de complexitate; e) sursa generativ ă; f) modul de
generare (producere); g) dimensiunea static-dinamic.
Aplicarea criteriului (a) pune în evidență clasele reprezent ărilor
vizuale, tactile, kinestezice (ale miș cării propriului corp), auditive,
olfactive, gustative . Cel mai bine structurate și delimitate sunt
reprezentările vizuale, legate de forme și spațialitate (topografie). Aceasta
se explică și prin faptul c ă analizatorul vizual îndepline ște rolul de
mecanism integrator, unificat or al întregii experien țe senzoriale. La
persoanele cu aptitudini sportive și muzicale, dobândesc o pregnan ță
deosebită și reprezent ările kinestezice și auditive.
După criteriul (b) distingem: reprezentări științifice (în matematic ă,
biologie, geografie, fizic ă, istorie etc.), reprezentări tehnice (mecanisme,
componente, agregate mecanice) reprezentări artistice (literare, plastice,
muzicale), reprezentări religioase (legate de divinitate, de via ța de
dincolo, de ritualuri etc.).
Criteriul (c) permite diferen țierea reprezent ărilor după sfera de
cuprind
ere, relevându-se astfel reprezent ări individuale, reprezent ări de
specie, reprezent ări de gen (clasă).
Criteriul (d) permite identificarea reprezentărilor simple (un singur
obiect sau o singur ă însușire) și complexe (mai multe dimensiuni sau mai
multe obiecte).
Introducerea criteriului (e) conduce la delimitarea a dou ă tipuri mari
de reprezent ări: ale memoriei ș i ale imagina ției.
Criteriul (f) ne relevă existența, de asemenea, a dou ă clase de
reprezentări: intenționate sau voluntare și neintenționate sau involuntare .
În fine, criteriul (g) pune în eviden ță existența a două categorii de
reprezentări: statice și dinamice . Reprezent ările statice ne redau obiectul sau
figura într-o singur ă poziție sau ipostaz ă; cele dinamice ne redau obiectul
(figura) într-o succesiune de pozi ții și stări posibile. Avem de a face, în acest
caz, cu o serie ordonat ă de transform ări, în care o stare (pozi ți e) decurge logic
din cea anterioar ă. Grație acestui dinamism imagis tic, devine posibil ca,
pornind de la o situaț ie inițială (stimul), s ă derivă m mental un șir de
transformări pentru a ajunge la o stare final ă cerută. (Vezi testele figurale de
rotație și translație).
O perspectiv ă mai nou ă în clasificarea reprezent ărilor a adus-o
psihologia cognitiv ă, prin introducerea unor criter ii legate de modalitatea de

423procesare a informa țiilor. Un prim asemenea crite riu este gradul de abstrac-
tizare (Le Ny, 1987). Pe baza lui, au fost delimitate dou ă tipuri de reprezentă ri:
a) cu grad moderat de abstractizare și b) cu grad înalt de abstractizare.
Primele pun în eviden ță următoarele propriet ăți:
a) familiaritatea, avâ nd o probabilitate ridicat ă de a fi evocate în
procesările cognitive cotidiene, în cursul comunic ării verbale, al percep ției,
imaginației, gândirii;
b) figurativitatea, ele con ținând elemente intuitiv-imagistice concrete;
c) discursivitatea senzorial ă, putându-se realiza f ără participarea
limbajului, direct din experien ța perceptiv ă, care favorizeaz ă constituirea
prototipului;
d) dificultatea sau imposibilitatea descrierii lor cu mijloace verbale.
Cele de-al doilea tip se definesc prin: a) grad redus de familiar itate (nonfamiliaritatea);
b) grad ridicat de abstrac ție;
c) discursivitate verbal ă, fiind elaborate și achiziționate cu ajutorul
limbajului;
d) posibilitatea descrierii și exprimării lor cu mijloace verbale.
Astfel, reprezent ările se constituie prin combinarea logic ă a unor părți
sau fragmente de informa ție selectate succesiv din diferitele episoade
perceptice și integrate semantic fie la nivel imaginistic-concret (grad moderat
de abstractizare), fie la nivel simbolic -verbal (grad înalt de abstractizare).
Un al doilea criteriu introdus de psihologia cognitiv ă (Eysenck și
Keane, 1992) vizeaz ă planul de operare: extern sau intern.
Corespunz ător, au fost delimitate dou ă clase de reprezent ări
: externe și
interne.
Cele externe constau din semne sau mul țimi de simboluri care
substituie un anumit lucru sau obiectivează (concretizeaz ă) o anumit ă noțiune
sau idee.
Semnul sau simbolul ca entitate fizic ă poate fi un desen, o schem ă sau
o diagramă, și atunci avem de-a face cu reprezent ări picturale, sau un cuvânt,
un grup de litere sau cifre cu valoare designativ ă convențională, și atunci
avem de a face cu reprezent ări lingvistice.
Un exemplu de reprezentare pictural ă poate fi schema de reparti ție a
persoanelor într-un c ămin sau hotel; iar unul de reprezentare lingvistic ă poate
fi setul de propozi ții prin care se specific ă în ce cameră se află diferitele
persoane („Ion st ă în camera 3”, „Vasile st ă în camera 5” etc.).

424Reprezentările picturale sunt alc ătuite din simboluri de tip continuu,
elementele lor fiind separate în mod arbitrar, se bazeaz ă pe relații implicite
identificabile în context, nu dispun de reguli clare și precise de combinare, ci
doar de unele foarte generale, au un caracter intuitiv-concret, configura țional;
reprezentările lingvistice sunt alc ătuite din simboluri discrete (litere, cuvinte),
putând fi descompuse în unit ăți mici, simbolurile care le alc ătuiesc au un
caracter explicit, desemnând cu precizie lucrurile, se întemeiaz ă pe reguli
gramaticale clare ș i precise de combinare a si mbolurilor, au un caracter
abstract putând fi achizi ționate pe calea mai multor canale senzoriale (nu
numai vizual).
Reprezentările interne exist ă și funcționează în mintea noastr ă,
reproducând diferite însu șiri și aspecte ale obiectelor și mediului ambiant. Ele
se împart în analogice și propoziționale. Cele dintâi au un con ținut imagistic,
incluzând imagini vizuale, tactile, kinestezice, olfactive); cele din urm ă au un
conținut ideațional fiind codificate prin unit ăți lingvistice apar ținând
limbajului intern.
O clasificare mai sintetic ă a fost propus ă de J.F. Richard (1990, apud
Zlate, 1999). Aceast ă clasificare include trei clase de reprezent ări, și anume:
a) reprezent ări conceptuale sau propozi ționale, legate de structurile
gramaticale ale limbajului de comunicare;
b) reprezent ări-imagini, care reflect ă st ructurile spa țiale din sfera
percepției vizuale;
c) reprezent ări ideo-motorii, legate de executarea ac țiunilor obiectual-
instrumentale.
În procesualitatea activit ății cognitive, are loc o anumit ă ierarhizare a
reprezentărilor în func ție de gradul lor de relevan ță pentru clasa dat ă de
obiecte, diferenț iindu-se astfel reprezent ări privilegiate, care îndeplinesc rolul
de prototip al clasei (ex., m ărul ca prototip al clasei „fructe” și reprezent ări
secundare care au o valoare designativ ă mai limitat ă (Cordier, 1993).
În fine, să mai menționăm un ultim criteriu la care apeleaz ă psihologia
cognitivă , anume criteriul pragmatic, al gradului de utilitate. Pe baza lui au
fost delimitate dou ă tipuri de reprezent ări: utile, care sunt implicate în mod
curent în rezolvarea situa țiilor problematice, ș i inutile sau de șeuri, care nu- și
găsesc locul în activitatea intelectual ă și practică (Shapiro, 1997).
Fiecare din tipurile men ționate de reprezent ări își are importanț a sa
informațional-cognitiv ă și rolul său în reglarea comportamentului.

4257.4. LOCUL ȘI ROLUL REGLATOR AL REPREZENT ĂRII
ÎN ACTIVITATE ȘI COMPORTAMENT
Principiul metodologic, potrivit c ăruia orice activitate și compor-
tament în plan extern are o mediere psihic ă internă, se realizeaz ă treptat și
stadial, atât sub aspect modal (motiva țional, afectiv, cognitiv, voli țional
etc.), cât și intramodal. Cât prive ște acest din urm ă aspect, în interiorul
modalităț ii cognitive, medierea începe cu senza ția. Rezult ă atunci c ă
reprezentarea constituie un nivel sau un stadiu mai înalt al medierii
cognitive a comportamentului decât senza ția și percepția. Spre deosebire
de medierea secven țială asigurată de senza ție și percepție, medierea pe
care o realizeaz ă reprezentarea devine deja discursiv ă și reversibil ă, ceea
ce permite interven ția reglatoare permanent ă a imaginii în planul de
desfășurare a comportamentului. Independen ța reprezent ării de prezen ța
și acțiunea actual ă a stimulilor externi îi confer ă funcții reglatoare noi,
care se vor amplifica și m ai mult la nivelul gândirii, anume anticiparea și
planificarea . La acest nivel, prinde pentru prima dat ă contur func ția
anticipativ-proiectiv ă și planificatoare a con științei.
Reprezentarea ne permite, a șadar, pe de o parte, s ă ne formăm o
„imagine” despre rezultatul posibil al ac țiunii pe care dorim s-o
întreprindem, iar pe de alt ă parte, să schițăm planul sau programul unei
acțiuni și să efectuăm în minte ac țiunea dată înainte de a o realiza în plan
extern. În acest caz, iese în eviden ță cu pregnanță latura activ-operatorie a
reprezentării ca proces. Reprezentarea ocupă în schema activit ății atât
poziția de premis ă, care fundamenteaz ă informațional fiecare ac țiune și
mișcare, cât și de reper de finalizare , direcționând desf ășurarea acț iunii
de la rezultate secven țial-parțiale către rezultatul final. Imaginea-
reprezentare se include apoi și ca verig ă de control ( feed-back sau
feed-before ), grație căreia acțiunea se regleaz ă în așa fel, încât s ă ajungă
la rezultatul a șteptat.
Funcția reglatoare a reprezent ării se realizează prin intermediul unei
serii întregi de opera ții de comparare, analiz ă, evaluare și selecție, prin
permanent apel la fondul experien ței anterioare.
Procesul reprezent ării se organizeaz ă astfel dup ă scheme logice de
prelucrare-integrare a informa ției furnizate de memorie și care, treptat, în
ontogenez ă, intră sub controlul gândirii.

426Îndeplinind acest rol reglat or finalist în organizarea și desfășurarea
activității și comportamentului, reprezentarea este, la rândul ei, legat ă
genetic de acestea și-și are punctele de sprijin și de control (verificare) în
ele.
Constituirea reprezent ărilor ca modalitate specific ă de procesare și
operare cu mul țimi de semnale și simboluri informa ționale are la baz ă
operațiile în plan extern asupra obiectelor din câmpul perceptiv.
Schemele de articulare func țional-discursiv ă a acestor opera ții, unele din
ele având caracter imitativ sau simbolic, treptat se interiorizeaz ă, făcând
astfel posibil ă, după vârsta de 4 ani, realizarea unei activit ăți imagistice
interne autonome, f ără recursul la suportul ac țiunii directe cu obiectul.
Dar, și după desprinderea planului imag istic intern de planul ac țiunii
externe directe cu obiectul, acesta din urm ă continuă să se mențină sub
egida principiului realit ății și să se reactualizeze ori de câte ori acesta intr ă
în impas. (S-a demonstrat experimental c ă, în rezolvarea unor teste
figurale complexe, ai că ror itemi comport ă efectuarea în minte a unui
număr mai mare de 2-3 transform ări succesive, pentru g ăsirea răspunsului
final, subiec ții manifest ă frecvent tendin ța de a recurge la acț iuni în plan
extern – schi țe, desene). Aceasta dovede ște că nici la subiectul adult
autonomia planului intern al reprezentă rilor nu are un caracter absolut, ci
unul relativ; ori de câte ori sarcina se complic ă și prezintă un grad mai
ridicat de inedit, se recurge la ac țiunea în plan extern.

427
Capitolul VIII
GÂNDIREA

Subsistemul cognitiv al omului atinge punctul culminant al
complexităț ii, organiz ării și eficienț ei sale la nivelul gândirii. Luat ă în
forma sa constituit ă și consolidat ă, așa cum se prezint ă la subiectul adult
normal, și cum a fost de altfel tratat ă de cercetarea psihologic ă tradiț ională,
până la J. Piaget, gândirea pare a fi entitatea psihic ă cea mai enigmatic ă și
plină de mister. A șa se ș i explică de ce abordarea ei experimental ă de
laborator a început mult mai târziu decât a celorlalte func ții, iar aceasta a
avut un caracter timid și intermitent. În fa ța complicatei întreb ări, „care este
natura și esența gândului, a ideii?”, psihologia clasic ă a bătut de fiecare dat ă
în retragere, c ăutând răspunsul nu atât în faptele experimentale și în
expresiile comportamentale ale omului concret, cât în specula țiile
filosofice: asocia ționismul – în filosofia senzualist-empiristă , gestaltismul –
în fenomenologie și apriorismul kantian, iar behaviorismul – în
materialismul vulgar și pragmatism. Cât despre freudism, aceast ă orientare
s-a dezinteresat total de studiul gândirii ca atare, mul țum
indu-se a o
considera o modalitate secundar ă (în ordine genetic ă) de satisfacere a
motivației biologice.
Curentul asocia ționist considera gândirea cu precă dere sub aspect
cumulativ-cantitativ, ca fiind produsul multiplic ării formelor de senza ții și
al articulării succesive (în lan ț) sau simultane (spa țiale) a imaginilor.
Noțiunea nu este nimic mai mult decât o sum ă de senzaț ii, fiecare din
acestea reprezentând o anumit ă însușire sau component ă a obiectului. A
rămas celebru, din acest punct de vedere, exemplul lui J. St. Mill cu
noțiunea de „cas ă”. Aceasta este definit ă ca o reuniune a imaginilor
particulare de „temelie”, „perete”, „fereastr ă”, „acoperi ș”. O asemenea
optică reducționistă a făcut ca școala asocia ționistă clasică să rămână cea
mai săracă în cercet ări experimentale și în studii consacrate gândirii ca
proces psihic specific.

428Făcând abstrac ție de capitolele din manualele de psihologie
generală și de articolele ap ărute în diverse revist e de specialitate, „ca
lucrări asocia ționiste”, monografice de referință asupra activit ății
intelectuale, pot fi men ționate doar De l'Intelligence (1870), a lui
H. Taine, și L'évolution des idées générales (1897) ș i L'imagination
creatrice (1900), ale lui Th. Ribot.
Max Wertheimer includea în coordonatele modelului asocia ționist
și abordarea behaviorist ă a gândirii. O asemenea judecat ă este evident
greșită, pentru c ă între asocia ționism și behaviorism exist ă o deosebire
metodologic ă esențială: asociaționismul admite existen ța lumii subiective
interne, a con științei, chiar dac ă aceasta este v ăzută doar ca un mozaic de
imagini, în vreme ce behaviorismul a debutat prin negarea caracterului
real al con științei și prin substituirea ei prin reac țiile comportamentale
externe. În cazul asocia ționismului, legile asocia ției acționează în sfera
imaginilor, în cel al behaviorismului, acestea vizeaz ă relația di ntre
stimulii externi și reacțiile de ră spuns ale organismului.
În raport cu asocia ționismul, gestaltismul a marcat un pas înainte,
din punct de vedere metodologic, admi țând specificul calitativ al gândirii
ca „form ă distinctă a organiz ării psihice” și ireductibilitatea ei la
reprezentare sau senza ție. Aceasta i-a și determinat pe reprezentan ții de
seamă ai curentului – W. Köhler, M. Wertheimer și K. Dunker – s ă
conceapă și să efectueze cercet ări experimentale coerente și sistematice
asupra „fenomenologiei gândirii”. Trebuie men ționat însă, din capul
locului, că cercetările respective erau astfel proiectate, încât s ă confirme
principiile și legile imanente, a priori , ale organiz ării care fuseser ă
„dezvăluite” încă la nivelul percepț iei. Așa cum am ar ătat în capitolul
consacrat percep ției, esența acestor legi const ă în afirmarea caracterului
predeterminat, înn ăscut al structurilor (formelor) și a primatului
ansamblului (întregului) asupra p ărților componente, acesta având
caracteristici proprii, ce nu se pot ob ți ne din simpla însumare a p ărților.
Se poate afirma c ă, prin aceasta, gestaltismul, aidoma psihologiei
introspecționiste a capacit ăților înnăscute, preia teza cogito -ului,
dezvoltată de Socrate, Sf. Augustin ș i Descartes, potrivit c ăreia „cuget,
deci exist”, „gândesc – exist”, sau în reformularea lui Maine de Biran
(1802): „O ființă nu există pentru ea îns ăși decât în m ăsura în care ea ș tie
acest lucru sau în m ăsura în care gânde ște la aceasta”.

429Imanentismul concep ției gestaltiste despre gândire este constant
subliniat și argumentat în cercet ările experimentale întreprinse și în
principalele lucră ri consacrate acestui proces. Datele experimentale sunt
interpretate prin prisma conceptului de câmp și de circuit total „organism-
mediu”, termeni corelativi dinamici . Câmpul este „înzestrat” cu dou ă
atribute esen țiale: atributul dinamicității și atributul sintezei sau integrării.
Grație acestor atribute, gândirea apare ca o succesiune orientat ă de
transformări, transpozi ții și integrări relaționale între stă rile interne ale
subiectului și elementele situa ției externe.
Prima mare lucrare experimental-teoretic ă de sorginte gestaltist ă a
fost elaborat ă d e W . K ö h l e r ș i se intituleaz ă Despre inteligen ța
maimuțelor (1923).
W. Köhler a conceput cercet ările sale ca o replic ă la cele realizate
de către americanul E.L.Thorndike pe animale și care accentuau rolul
întăririi, al înv ățării, după principiul încercare-eroare, și al experien ței
anterioare în rezolvarea sarcinilor prev ăzute de a șa-num ita „cutie-
problemă” (problem box ).
El va renun ța la „cutia problem ă” și va crea un alt model
experimental, potrivit c ăruia cimpanzeul era lă sat liber în cu șca sa
obișnuită, iar momeala (banana) era pus ă în afara cu știi la o distan ță care
să nu permit ă animalului s-o apuce direct printre bare. În schimb, în
interiorul cu știi, erau puse be țe de diferite lungimi sau țevi scurte ce se
puteau îmbina pentru a obț ine una de lungimea necesar ă ajungerii
bananei. Un al doilea model a constat în aceea c ă banana era ag ățată de
tavanul cuș tii, iar pe podea erau puse cutii care se puteau a șeza una peste
alta, maimu ța putându-se căță ra astfel pân ă la banană.
Köhler a constatat c ă, la început, cimpanzeul nici nu lua în seam ă
obiectele-unelte, ci se n ăpustea să apuce direct banana. Acest
comportament impulsiv continua suficient de mult timp, ducând la
obosirea animalului. E șecul a determinat animalul s ă se retragă în colțul
cuștii, dând impresia aband onului. Dar, în acest timp, el privea alternativ,
când la banan ă, când la obiectele-unelte din jurul s ău. Apoi, dintr-o dat ă,
se ridica, î și alegea și ara
nja unealta potrivit ă și proceda f ără eroare la
apucarea bananei. Sub aspect ac țional, problema era rezolvat ă deci
spontan, fă ră acel lanț de tatonări, încercări și erori descrise de Thorndike.
Köhler a denumit acest mod de rezolvare fenomenul insight sau
Aha! (reacția). Acesta este considerat, din punct de vedere psihologic, o

430formă de intuiție, un gen de discern ământ instantaneu (iluminare), care
permite surmontarea dificult ăților inițiale în rezolvarea problemelor. El
are la baz ă modificarea brusc ă a câmpului perceptiv ca urmare a unei
tensiuni interioare (tendin ța determinantă ), care transform ă în „vectori”
elemente ale situa ției anterior neutre; astfel, subiectul dezv ăluie brusc,
într-o nou ă totalitate structurată , semnifica ția unui obiect de a servi la
atingerea scopului.
O altă lucrare reprezentativ ă pentru abordarea gestaltistă a gândirii
aparține lui Max Wertheimer și poartă titlul Gândirea productiv ă (1941).
Tema principal ă a acestei lucr ări o constituie punerea în eviden ță și
demonstrarea caracterului dinamic activ al gândirii autentice și a funcției
ei transformativ-structurante în raport cu elementele situa ției
problematice externe. Demersul se realizeaz ă în permanentă opoziție atât
față de abordarea clasic ă, bazată pe regulile și schemele logicii formale
rigid-directiviste, în cadrul c ăreia analiza și evaluarea calit ăților gândirii
se făceau exclusiv prin prisma concordan ței-discordan ței cu normele
logici
i aristotelice, cât și față de asocia ționismul senzualist, care privea
gândirea într-o manieră pasivist-reduc ționistă. Seria de probleme care a
constituit materialul experimental (determinarea ariilor unor figuri
geometrice, efectuarea unor opera ții de calcul aritmetic, distrugerea unei
tumori cu un fascicul de lumină fără a afecta ț esutul sănătos etc.) obliga
de fiecare dat ă subiectul s ă iasă din schemele mentale obi șnuite, rigide, și
să-și schimbe succesiv unghiul de abordare și, corespunz ător, procedeele
de rezolvare (în cazul când problema avea o singur ă soluție) sau schema
rezolutivă (în cazul în care existau mai multe modalit ăți). Rezultatele au
permis formularea a dou ă constatări esențiale: primo – tendința majorității
subiecț ilor era de a aborda și rezolva problema pe baza st ărilor de set și a
schemelor însu șite anterior (asimilarea noilor situa ții de către vechile
structuri); secundo – respingerea ca necorespunz ătoare, neproductiv ă, a
tentativei respective incit ă un proces de comutare a focusului mental și de
reorga
nizare a câmpului total – activitatea subiectului și elementele
situației –, la cap ătul căruia rezult ă fie alegerea unui alt procedeu, fie
constituirea unei scheme operatorii noi.
În esență, s-a dovedit c ă soluția problemei avea întotdeauna un
caracter global-integral, ea țâșnind brusc la suprafa ță, de îndat ă ce în
cadrul „câmpului total” se închidea o nou ă structură (între stările interne
ale subiectului și elementele situa ției, problemei). Se conchide astfel c ă

431desfășurarea gândirii nu poate fi subordonat ă (încorsetat ă) legilor logicii
formale introduse ca atare din afar ă, ci legilor care se afl ă în interiorul ei
însăși. Pe aceast ă bază, M. Wertheimer face o sever ă critică sistemului de
instruire școlară din timpul s ău, sistem excesiv de normativ și dogmatic,
abuzând de defini ții, reguli, formule și legi gata fabricate, pe care elevii
trebuiau s ă le memoreze necritic și să le aplice întocmai în rezolvarea
situațiilor problematice concrete. El propune conceperea unei metodologii
didactice noi, bazate pe creativitate, libertate de gândire, comple-
mentaritate și flexibilitate, exigen țe care s-au dovedit nu numai
rezonabile, dar și imperios necesare pentru modernizarea înv ățământului.
Ca limite principale ale modelului gestaltist al gândirii re ținem:
• admiterea caracterului înnă scut, predeterminat al st ructurilor operatorii;
• ignorarea rolului înv ățării în organizarea schemelor și conținutului infor-
mațional intern (cuno ștințelor); • absolutizarea fenomenului insight -ului
în rezolvarea problemelor și negarea stadialit ății, a existenț ei unor verigi
(etape) intermediare între starea ini țială (prezentarea problemei) ș i starea
finală (soluția); • exagerarea analizei aspectelor fenomenologice în
detrimentul analizei aspectelor de con ținut, de esență ale gândirii, pe de o
parte, ca o component ă fundamental ă a sistemului psihic, iar pe de alta, ca
funcție instrumental-adaptativ ă; • subestimarea aspectelor diferen țiale,
interindividuale ale gândirii, care, în realitate, trebuie s ă aibă o pondere
deosebită în elaborarea unei teor ii explicative unitare și consistente.
Școala de la Würzburg (Denkpsychologie ) se constituie și ea ca o
reacție la asocia ționism și behaviorism, propunându-ș i să apere statutul și
specificitatea gândirii ca proces psihic distinct ș i ireductibil la asocia ții de
imagini sau la serii de cupluri S-R. Fondatorii acestei școli au fost
O. Külpe, N. Ach, K. Bühler și O. Selz, ultimul desprinzându-se mai
târzi
u și elaborând o teorie proprie a gândirii.
Ca principiu metodologic c ălăuzitor, corifeii Școlii de la Würzburg
au luat idealismul platonician, care postula primordialitatea conceptelor și
ideilor generale în raport cu datele sim țurilor.
În concordan ță cu acest principiu, sarcina cercet ării psihologice
trebuie să constea în demonstrarea caracterului pur și a esenței spirituale
a gândirii.
Pentru aceasta, era necesar , în primul rând, s ă se demonstreze c ă
procesul de gândire este absolut autonom și independent fa ță de percep ție
și desfășurarea sa este total liber ă de prezen ța și participarea imaginilor.

432Modelul experimental se particulariza prin dou ă elemente
principale: a) instruirea subiec ților în așa fel, încât, în timpul abord ării și
rezolvării sarcinilor prezentate, s ă nu apeleze la nici un fel de imagini, la
nici un fel de reprezent ări, străduindu-se să se mențină exclusiv în sfera
noțiunilor și ideilor abstracte; b) utilizarea unui material codificat exclusiv
verbal-formal, care să favorizeze manifestarea gândirii non-imagistice.
(În acest scop, s-au folosit serii de dictoane și proverbe, cerându-se
subiecț ilor să le interpreteze, s ă le dezvă luie sensul).
Aplicarea respectivului model experimental nu a confirmat
așteptările. S-a dovedit c ă doar un num ăr foarte mic de subiec ți, cu un
nivel de instruire ș i de cultur ă înalt, reușeau să rezolve sarcinile date f ără
a se sprijini pe imagini-reprezent ări și fără a apela la experien ța concretă
anterioară. Datele faptice au pus pe autorii acestui gen de cercet ări într-o
situație delicată: ei erau obliga ți fie să-și reviz uiasc ă punctul de vedere
preconceput, în virtutea c ăruia și-au formulat ipoteza de lucru, fie s ă
conchidă că gândirea a șa cum o considerau ei este atributul doar al unor
persoane alese, restul (care înseamn ă marea majoritate) dispunând doar
de facultăți perceptiv-intuitive. Reprezentan ții școlii, în cea mai mare
parte a lor, au optat pentru ultima variant ă, atrăgându-și, cum era și firesc,
o repudiere general ă. Urmarea a fost c ă, deși a debutat cu mult aplomb și
siguranță de sine, Școala de la Würzburg a e șuat într-un mod lamentabil,
ea putând constitui un exemplu instructiv privind modul în care, mai ales
în probleme complexe cum este cea a gândirii, cercetarea psihologic ă
poate apuca pe c ăi greșite sau bizare.
Fără să-și propună acest lucru, Școala de la Würzburg a demonstrat c ă,
deși gândirea este o entitate psihică distinctă, ireductibil ă la percep ție sau
reprezentare, func țional, ea nu se izolează de acestea, ci, în cursul desf ășurării
sale, apeleaz ă și se sprijină pe ele.
Dându-și seama de artificialitatea modelului experimental adoptat,
O. Selz se desprinde de colectivul de la Würzburg și ia pe cont propriu
problema studiului gândirii. Diversificând din punct de vedere tipologic
materialul experimental (incluzând sarcini de tipuri diferite) și
ierarhizându-l dup ă criteriile „grad de complexitate” și „grad de
dificultate”, el va ob ține un mare volum de date ce-i va permite
elaborarea unei ample lucră ri asupra gândirii, care a fost caracterizat ă de
unii autori (S.L. Rubinstein, H. Wallon) ca cel mai bun produs al
psihologiei clasice în domeniul teoriei gândirii.

433Meritul principal al lui Selz const ă în realizarea unei analize de tip
structural-func țional a gândirii, f ăcând pentru prima dat ă distincția între
proces și produs, între operaț ie și conținut. Ca proces, gândirea pune în
evidență caracterul s ău activ și finalist, precum și existenț a unei
succesiuni seriale de secven țe și verigi, cu grade diferite de libertate,
respectiv, de îngr ădire.
Desfășurarea ei se realizeaz ă pe traiectorii întinse și cu sensuri diferite
– pe orizontal ă și pe vertical ă –, de fiecare dat ă în funcție de natura sarcinii
(imagistică, intuitiv-concret ă, factuală sau verbal ă, simbolic-abstract ă) și de
complexitatea-dificultatea acesteia.
Veriga (secven ța) terminală a procesului poate fi un impas (e șec)
sau o solu ție corectă, care devine produs . Produsul este, de ci, rezultat al
procesului de gândire, a c ărui desfășurare se subordoneaz ă principiului
finalității. (În afara unei finalit ăți, a ajungerii la un produs, gândirea
devine lipsit ă de sens și se autoanuleaz ă).
Produsul nu r ămâne ceva pietrificat și izolat, ci se include sau se
transform ă, la rându-i, în proces (devenind, de exemplu, obiect de
analiză-interpretare sau surs ă de argumentare).
Operația reprezint ă veriga activ-transformatoare a gândirii, fiind
caracterizată printr-o maxim ă determinare, adresabilitate, specializare și
stabilitate (care merge pân ă la automatizare). Orice opera ție dobânde ște
viabilitate și individualitate numai prin raportare la un anumit con ținut,
adică la un ansamblu de date despre ceva. Prin conectarea opera ției la
conținut, gândirea trece din stare latent ă în stare activ ă și se afirm ă ca
proces orientat finalist. Factorul care trage dup ă sine ș i conferă orientare
finalistă procesului este întrebarea sau „ce se cere în problem ă?”.
Operațiile nu se manifest ă niciodată izolat, ci în conexiune ordonat ă,
formând grupuri sau configura ții unitare („gestalturi operatorii”). Natura
produsului depinde nu numai de specificul con ținutului, ci și de tipul
operațiilor prin care a trecut con ținutul respectiv (de exemplu, un gen de
determina ții va avea produsul unei opera ții de analiz ă și un alt ul –
produsul unei opera ții de sintez ă, conținutul primar fiind acela și, o
mulțime de obiecte oarecare). Limita principal ă a teoriei lui Selz rezidă în
aceea că analizeaz ă gândirea ca proces mental pur, f ără a o raporta la
motivele și scopurile reale ale activit ății și fără a o încadra și într-o
perspectiv ă genetică.

434Behaviorismul , în formula sa clasic ă dată de J. Watson, schimbând
total natura obiectului de studiu al psihologiei, în locu l proceselor interne
ale conștiinței punând comportamentul extern (secretor, motor, verbo-
motor), a trebuit să reducă funcțiile psihice specifice la un tip sau altul de
reacții de răspuns la stimulii din afar ă. Gândirea a fost astfel redus ă și
dizolvată în categoria reac țiilor laringeale, verbo-motorii.
Cu alte cuvinte, gândirea este o form ă de comportament, care
constă în stabilirea unor leg ături instrumental-adaptative între obiectele și
evenimentele externe, în calitate de stimuli, și cuvinte (mul țimi de sunete
verbale), în calitate de r ăspunsuri. A gândi înseamn ă a opera adecvat cu
pattern- uri verbale și motorii în contextul unor situa ții externe mai mult
sau mai puț in complexe și problematice, în vederea ob ținerii unui efect
adaptativ. Asemenea pattern- uri nu sunt preformate, înnă scute, ci se
elaborează în cursul vie ții, prin înv ățare, care se subordonează
principiului încerc ărilor și erorilor, principiului înt ăririi și legii efectului
(Thorndike).
Experimental și obiectiv, comportamentul inteligent se poate
urmări în situa ții m ai mult sau mai pu țin noi, problematice, pentru care
subiectul (animal sau uman) trebuie s ă găsească răspunsuri sau solu ții noi.
Așa se face că majoritatea cercet ărilor întreprinse în cadrul
behaviorismului clasic s-au bazat pe utilizarea a șa-numitelor cutii-
problemă, fiind efectuate pe animale (L.E. Thorndike, C. Hull).
În această etapă, era negat ă existența unei deosebiri esenț iale,
calitative, între comportamentul uman și cel animal, astfel c ă datele și
legitățile obținute în cercet ările pe animale erau extrapolate automat la om
(reducționism mecanicist). Cum asemenea exager ări și absolutiz ări erau
întâmpinate cu tot mai mult ă rezervă și atitudine critic ă, concepția
behaviorist ă a fost supus ă unei revizuiri de fond. Primul care a realizat
această operație, schimbând structura ini țială a modelului, a fost
C. Tolman (1935-1939), prin reabilitarea și reintroducerea în sistem a
verigii subiective interne, a con științei, deși doar ca moment final al
lanțului comportamental, și a stărilor afectiv-motiva ționale, ca factori
energetico-activatori și vectoriali ( drives), toate reunite sub denumirea de
variabile intermediare .
Treptat, rolul acestor variabile a fo st amplificat, ajungându-se în
final la recunoa șterea caracterului real al tuturor func țiilor psihice,
inclusiv al gândirii. No țiunile de thinking și reasoning și-au recăpătat

435locul cuvenit în vocabularul psihologiei de sorginte behaviorist ă (mai ales
după anii '50), cercet ării gândirii ca atare fiindu-i consacrate studii și
lucrări fundamentale, care reprezint ă surse indispensabile pentru
elaborarea orică rui tratat modern de psihologie.

8.1. DEFINIȚIE ȘI CARACTERIZARE GENERAL Ă
Scurta introducere pe care am pr ezentat-o în deschiderea acestui
capitol a avut scopul de a eviden ția și sublinia marea complexitate a
gândirii ca realitate psihologic ă vie ș i, implicit, dificultatea abord ării ei.
De la început trebuie precizat c ă, în pofida numeroaselor cercet ări
experimentale și a imensului material faptic acumulat, nu dispunem înc ă
de o teorie închegat ă, exhaustiv ă și unanim acceptat ă a gândirii, trebuind
astfel să ne mulț umim cu modele explicativ-interpretative cu caracter
parțial. Ceea ce se impune a fi re ținut, în acest caz, este faptul c ă nici un
model par țial nu trebuie absolutizat sau opus în mod tran șant celorlalte.
Fiecare model par țial are o valoare epistemologic ă relativă, iar între el și
celelalte exist ă nu numai rela ții de diferen țiere-opozi ție, ci și relații de
complementaritate.
Termenul ca atare de gân dire este insuficient de bine circumscris
din punct de vedere semantic.
În psihologie, el a p ătruns prin intermediul filosofiei și al logicii și a
fost asociat cu anumite forme ale activit ății mentale – de a opera cu
concepte, cu abstrac țiuni, de a judeca, de a ra ționa și de a genera
cunoștințe. Descartes identifica gândirea cu con știința și o considera ca un
dat (proba peremptorie a existen ței de sine era îns ăși realizarea in vivo a
procesului de gândire sau de cu getare: gândesc, deci exist).
Psihologii, trecând la studiul ei experimental și observa țional-
concret, au constatat c ă prezintă în sine o realitate extrem de eterogen ă: în
plan individual – în raport cu sarcini și situații diverse, în plan
interindividual – în raport cu una și aceeași sarcină (situație), în plan
istoric – în raport cu diferite epoci istorice și în plan ontogenetic – în
raport cu diferite perioade de vârst ă și stadii evolutive ale individului.
A găsi o defini ție care s ă reflecte toate aceste ipostaze și
determina ții este practic imposibil.
De aceea, suntem nevoi ți să ne mulț umim cu o defini ție de
aproximare, cu valoare orientativ ă și care să rețină, pe cât posibil,

436determina țiile cele mai importante pe care gândirea le posed ă sau spre care
ea trebuie să tindă în evoluț ia sa istoric ă și ontogenetic ă.
Stabilind aceast ă condiție logică, urmeaz ă apoi să alegem
coordonatele paradigmatice prin prisma c ărora să fie identificate și
ierarhizate atributele definitorii a ceea ce dorim s ă denumim gândire.
Noi optăm pentru urm ătoarele coordonate:
a. Coordonata interac țiunii reflectorii subiect-obiect (lumea extern ă);
b. Coordonata informa țional-negentropic ă;
c. Coordonata ac țională;
d. Coordonata genetic ă;
e. Coordonata sistemic ă.
Raportarea la fiecare din aceste coordonate ne permite s ă
desprindem anumite caracteristici sem nificative, care, luate împreun ă, pot
aproxima complex itatea extraordinar ă a gândirii.
a. Coordonata interac țiunii reflectorii subiect-obiect ne obligă să
recunoaștem că gândirea reprezint ă una dintre cele mai importante verigi
de legătură ale omului cu lumea extern ă, respectiv, c ă ea este o formă
specifică de reflecta
re în plan subiectiv intern a acestei lumi și a
propriului Eu. Prin caracterul s ău reflectoriu, gândirea se subsumeaz ă
aceluiași principiu al determinismului extern, ca și toate celelalte procese
psihice. Prin con ținutul reflectoriu, gândirea se integreaz ă în continuumul
cogniției, reprezentând segmentul calitativ superior al acestuia și
marcând, totodat ă, o discontinuitate prin realizarea saltului activit ății de
cunoaștere de la senzorial la logic. Sp re deosebire de procesele senzoriale
și chiar de reprezent ări, gândirea, ca proces reflectoriu, are un caracter
mijlocit, generalizat, esen țializat și abstract.
Astfel, ea poate fi definit ă ca reflectare subiectiv ă, în formă ideală,
mijlocită a propriet ăților generale, esenț iale, necesare ale obiectelor și
fenomenelor externe și ale relațiilor legice dintre acestea.
Caracterul subiectiv înseamnă că orice proces de gândire este
atributul unui individ concret și se desfășoară în capul lui ș i că reflectarea
atinge la acest nivel punctul s ău cel mai înalt de selectivitate, activism și
constructivism. Gândirea, ca proces subiectiv, este nu numai reproducerea
pe plan intern a realului, dar ș i reconstruirea lui, prin punerea con ținuturilor
conceptuale corespunz ătoare în rela ții
noi. Subiectivitatea, în aceast ă
ipostază, devine un factor favorizant al obiectivit ății. Vorbind în limbaj
piagetian, putem spune c ă, dacă la nivelul percep ției avem de a face cu o

437subiectivitate centrat ă, focalizat ă pe elemente ș i laturi izolate, de unde și
frecvente fenomene distorsionale ale imaginii (sup ra- sau subestim ări, iluzii),
la nivelul gândirii domin ă subiectivitatea decentrat ă, caracterizat ă prin
multiplicitatea unghiurilor de abordare a obiectului, prin succesive compar ări,
evaluări, verificări subordonate unor criterii ferme de obiectivitate.
Caracterul ideal al reflectă rii gândirii este, la rândul lui, incomparabil
mai accentuat decât cel al reflect ării perceptive. Astfel, imaginea perceptiv ă
se află într-un raport de similitudine izomorfic ă cu obiectul, iar caracterul
său pregnant intuitiv, concret, îi confer ă o oarecare not ă de substan țialitate
și palpabilitate; gândirea se afl ă cu obiectul material extern (pe care-l
reflectă) doar într-o rela ție simbolic-designativ ă, noțiunea neavând, ca
atare, nici o aparen ță intuitiv-substan țială. Ea este o realitate ideal ă,
nonsubstanț ială, nonparametric ă. Din acest punct de vedere, putem vorbi de
„puritatea ideală ” a gândirii și de imposibilitatea reducerii ei la procese sau
stări bio-mecano-fizice.
O a doua accep țiune important ă a caracterului ideal al gândirii
rezidă în aceea c ă ea „creeaz ă” o realitate sui-ge neris , non-obiectual ă, pur
simbolică (ex., sisteme logico-formale, personaje și acțiuni fictive ca în
basme sau în science fiction ). În fine, cea de a treia accep țiune a
caracterului ideal al gândirii const ă în relativa ei autonomie fa ță de lumea
materială externă, căreia tinde s ă i se opun ă. Ca urmare, în calitate de
obiect al gândirii apar nu numai situa ții, lucruri și fenomene externe, ci și
produse proprii – ipoteze, planuri, decizii, idei etc., precum și alte stări
subiective interne – emoț ii, sentimente, dorin țe, aspirații etc., și ele de
natură ideală.
Caracterul mijlocit al reflect ării la nivelul gândirii const ă în aceea
că ea se dezvolt ă și se structureaz ă pe baza informa ției furnizate de
senzaț ii și percepții sau de memoria de lung ă durată. Întotdeauna, între
gândire și obiectul extern se interpun aceste dou ă verigi – senzorial ă și
mnezică. Pentru a analiza și defini sau explica un obiect concret oarecare
este necesar s ă intrăm cu el în contact senzorial direct, ob ținând datele
necesare, sau s ă apelăm la datele din memorie dac ă el a fost perceput
anterior. Totodat ă, caracterul mijlocit înseamn ă stabilirea unor raporturi
de reprezentare între diferite fenome ne, aparent distincte. Acesta este
cazul formul ării unei judec ăți constatative – „în sob ă arde focul”, pornind
de la observarea ie șirii fumului pe horn – sau inferen ța, care permite
identificarea nordului dup ă mușchii de pe copaci.

438Aspectul cel mai semnificativ al caracterului mijlocit al gândirii îl
găsim în elaborarea și formularea predic țiilor atât în situa ții de tip
determinist, în care derular ea evenimentelor se produce dup ă principiul
cauză-efect, cât și în cele de tip aleator, unde raporturile dintre
evenimente și condiții sunt probabiliste.
Sub aspectul calit ății conținutului reflectoriu, gândirea tinde s ă
selecteze și să rețină însușiri și raporturi generale, esen țiale și necesare
ale obiectelor și fenomenelor externe, ea dep ășind astfel individualul hic
et nunc, fenomenalul și accidentalul ce definesc specificul proceselor
senzoriale. Cu alte cuvinte, prin gândire, activitatea de cunoa ștere a
omului ajunge s ă i a î n s tăpânire generalul și universalul, esen țialul și
legicul, devenind capabil ă să diferențieze, să identifice și să descrie
obiectele, dar și să le înțeleagă, să le explice și să l e interpreteze prin
prisma unor legi cauzal e, genetice, structurale și funcționale și,
corespunz ător, să organizeze activitatea practic ă de transformare sau
reproducere a lor. Fiind articulat ă din punct de vedere func țional pe
principiul generaliz ării-abstractiz ării-formaliz ării, gândirea permite
trecerea de la simpla constatare și înregistrare a faptelor de observa ție sau
experimentale la prelucrarea și interpretarea lor, la dezv ăluirea rela țiilor și
semnificaț iilor lor legice, elaborând astfel modele teoretice cu func ție
generalizatoare, unificatoare, explicativ ă. Deși cele dou ă axe pe care se
structureaz ă gândirea la nivel individual c oncret, respectiv, axa particular-
general și axa intuitiv-abstract (formal-simbolic), au o întindere valoric ă
foarte mare, dând na ștere unui num ăr aproape infinit de profile cognitive,
definitorie trebuie considerată tendința de apropiere cât mai mare de
punctul superior al segmentelor „general” și „abstract”. Dar, dup ă cum au
demonstrat cercet ările de epistemologie genetic ă ale lui J. Piaget, pentru
elaborarea schemelor operatorii formal-abstracte ale gândirii este necesar
ca dezvoltarea s ă fie integrată unei activit ăți speciale și sistematice de
învățare, de modelare, centrate mai ales pe selec ția, codificarea și
preze
ntarea sarcinilor.
Extraordinara complexitate și diversitate a realit ății externe fac
practic imposibil ă reflectarea (cunoa șterea) ei la acela și nivel de
generalitate, esen țialitate și abstracțiune. De aceea, organizarea în plan
individual a gândirii are un caracter mozaical , în raport cu anumite
domenii existând structuri și scheme operatorii de un nivel de generalitate

439și abstracțiune ridicat, în vreme ce în raport cu alte domenii reflectarea se
menține în limitele unor structuri și scheme de tip intuitiv-concret.
b. Coordonata informa țional-negentropic ă ne permite să definim
și să înțelegem mai adecvat statutul existen țial și rolul adaptativ al gândirii.
În lumina ei, gândirea trebuie definit ă ca o organizare specific ă a
informației la nivelul creierului uman, bazat ă pe criterii și principii logico-
gramaticale de ordin sintactic, semantic și pragmatic și orientat ă
antientropic. În calitate de informa ție, gândirea nu poate fi observat ă și
percepută în mod direct, nu posed ă atribute sensibile ca obiectele și
fenomenele externe pe care le desemneaz ă. Prezența ei se dezv ăluie pe cale
indirectă, prin efectele sale reglatorii asupra rela ționării subiectului cu
situațiile „problematice” de diferite tipuri.
Astfel, pentru a o studia, nu avem alt ă posibilitate decât s ă punem
subiectul în fa ța unor sarcini de diferite grade de complexitate și
dificultate și să urmărim modul în care le abordează și le rezolvă .
Rezolvarea corectă o vom aprecia ca fiind un „efect reglator”, care atestă
mai întâi prezen ța ca atare a procesului de gândire, iar apoi c ă acest
proces a func ționat în mod optim; o soluț ie greșită o vom aprecia ca
„efect dezorganizator, entropic” și ca indicator al unei func ționări
defectuoase, în momentul și în situația dată, a procesării informa ției.
Conținutul gândirii trebuie privit ca ansamblu structurat, pe baza
unor criterii logico -semantice, de entit ăți informaționale codificate prin
intermediul limbajului natural (cuvinte-no țiuni) sau al limbajelor formale
(logic, matematic, computa țional).
Ceea ce define ște informa ția proprie con ținutului gândirii sunt
dimensiunile generalităț ii și esențialității. Aceasta înseamn ă că gândirea se
constituie și se articuleaz ă în plan opera țional pe m ăsura introducerii în
procesarea fluxurilor informa ționale externe a criteriilor generalit ății,
relevanței, repetabilit ății-invarian ței, esențialității.
La acest
nivel, latura semantic ă și pragmatic ă a informa ției
domină asupra celei cantitative, statistico-matemat ice, de unde și un
coeficient mai ridicat de redundan ță decât în percep ție.
Fiind, prin natura sa calitativ ă, o structur ă informațională, gândirea
devine o m ăsură a gradului de organizare func țională a sistemului uman,
în relațiile sale cu mediul extern. Cu cât ea va atinge valori mai ridicate în
dezvoltare și funcționare, cu atât, în rela țiile sale cu lumea extern ă, omul
va pune în eviden ță un grad mai înalt de organizare, și invers. Astfel, prin

440destinație, gândirea devine un ansamblu de transfomări negentropice
majore, care constau în convertirea informa ției vehiculate în interiorul
sistemului în procese și comportamente adaptative de înalt ă eficiență, care
reduc entropia ini țială și optimizeaz ă sau consolideaz ă echilibrul
psihofiziologic al individului, conferind activit ății lui caracteristicile
raționalității, selectivit ății, planifică rii și anticipării-predicției.
În plan filogenetic și istoric, apari ția și evoluția gândirii au la baz ă
tocmai confrunt area cu situa ți dificile, critice, a c ăror surmontare era
singura șansă a satisfacerii unor nevoi și, implicit, a supravie țuirii.
Formele superioare ale gândirii nu se pot elabora și afirma decât într-un
mediu problematic, saturat în solicit ări intelectuale cu un grad ridicat de
complexitate și dificultate. Tocmai într-un asemenea mediu iese puternic
în evidență necesitatea recurgerii la proces ări ample și de profunzime ale
informației. Când schemele operatorii ale gândirii au ajuns la un nivel
optim de elaborare și consolidare, procesarea informa ției, la rândul ei, se
raționalizeaz ă, supunându-se principiului parcimoniei (economiei): o
gândire se consider ă cu atâ t mai dezvoltat ă și mai eficient ă, cu cât poate
să facă mai mult – în plan rezolutiv și constructiv – cu un consum cât mai
mic de informa ție și într-un timp cât mai scurt.
c. Coordonata ac țională a fost introdus ă în psihologie de c ătre
marele psiholog francez P. Janet – promotor al psihologiei conduitei – și
dezvoltată ulterior, cu referire special ă la activitatea mentală (gândire,
inteligență), de H. Wallon (vezi lucrarea sa De la act la gândire), J. Piaget
(Psihologia inteligen ței, Construcția realului la copil ș.a.), A.N. Leontiev
(Probleme ale dezvoltă rii psihicului ), P.I. Galperin ( Teoria ac țiunilor
mintale ). Ea a fost impus ă de controversa cu concep ția facultăților
înnăscute, a caracterului exclusiv intern și predeterminat (imanent) al
schemelor ș i operațiilor gândirii.
Potrivit coordonatei ac ționale, baza și punctul de plecare al
constituirii respectivelor scheme și operații trebuie c ăutate nu în mintea
subiectului, ci în acțiunea lui direct ă, în plan extern, cu obiectele și
lucr
urile date în câmpul senzorial apropiat. Ac țiunile directe de apucare,
prindere, aruncare, împingere, aranjare (sortare), descompunere, compu-
nere-combinare, comparare-m ăsurare, grupare-clasi ficare a obiectelor
concrete, pe m ăsura repet ării și perfecționării, se interiorizeaz ă și se
transformă în acțiuni mentale, ce se vor articula în scheme operatorii ale
gândirii.

441Cercetările experimentale, confirmând această teză, au dezvăluit în
plus că procesul trecerii de la ac țiunea obiectual ă externă la cea mentală
(ideală) internă are un caracter relativ îndelungat (m ăsurabil în câ țiva ani
buni de via ță ai copilului) ș i etapizat, stadial. Ultimul stadiu se va
caracteriza prin autonomizare și automatizare : acțiunile și operațiile
gândirii se desf ășoară independent, potrivit unor reguli și criterii proprii.
Dar nici la acest stadiu gândirea nu se rupe complet de ac țiunea în plan
extern: mai întâi, ea se instituie ca pr incipal factor psihic de reglare a
comportamentului și activității în raport cu situa țiile în care poate fi pus
subiectul (ac țiunea extern ă devine o modalitate de concretizare și
finalizare a planurilor și proiectelor elaborate de gândire); apoi, în situa ții
problematice noi și dificile, subiectul recurge, pentru rezolvare, la ac țiuni
externe (încerc ări-erori) de tip obiectual și la raționarea cu voce tare.
Astfel, între gândire și acțiune se stabile ște o relație de tip circular:
<acțiune extern ă – acțiune (opera ție) internă –acțiune extern ă >. Din punct
de vedere genetic (cronologic), ac țiunea extern ă precede ș i pregătește
procesul intern de gândire; di n punctul de vedere al regl ării, gândirea, o
dată constituit ă, va precede și va preg ăti acțiunea în plan extern cu
finalitate adaptativ ă; rezultatul acestei ac țiuni confirm ă sau infirm ă
calitatea (eficien ța) procesului de gândire dat.
d. Coordonata genetic ă ne oblig ă, în primul rând, s ă abordăm
gândirea nu numai în forma dat ă, cum este ea structurat ă la un anumit
moment (t i), ci și în dinamica sa și mai ales în devenirea sa. Aceast ă
coordonat ă paradigmatic ă se opune concep ției care sus ținea caracterul
integral înn ăscut, predeterminat al gândirii sau cel pu țin al așa-ziselor idei
sau principii generale (Descartes, Kant).
Devenirea gândirii se realizeaz ă obiectiv în dou ă planuri: istoric și
ontogenetic . Cele dou ă planuri nu trebuie priv ite izolat sau în opozi ție
principială unul cu cel ălalt, ci într-o permanent ă interacțiune și
condiționare reciproc ă. Fiecare nou nod pe spirala dezvolt ării
ontogenetice se sprijin ă și va fi condi ționat de nivelul evolu ției istorice și
culturale anterioare; la rândul s ău, o treapt ă superioar ă pe planul evolu ției
istorice a gândirii va fi condi ționată de progresul înregistrat în structurarea
și funcționarea gândirii la nivel individual.
Abordarea devenirii gândirii în cele dou ă planuri men ționate ne
permite s ă constatăm, pe de o parte, caracterul stadial al apari ției și
cons
olidării schemelor operatorii și conț inuturilor informa ționale

442specifice, iar, pe de alta, existen ța unor diferen țe calitative pe vertical ă
(între stadiile istorice și ontogenetice) și pe orizontal ă (între indivizii
concreți în cadrul aceluia și stadiu istoric sau ontogenetic). Aceste
diferențe, în determinarea și manifestarea lor obiective și legice, amplific ă
și mai mult eterogenitatea structural-func țională a gândirii și gradul s ău
de complexitate.
Coordonata genetic ă impune, de asemenea, ca analiza form ării și
dezvoltării gândirii s ă se realizeze pe baza interac țiunii complexe (nu
mecanice) între factorii ereditari ș i factorii de mediu . Analiza acestei
interacțiuni devine indispensabil ă nu numai pentru teoria psihologic ă
generală, dar și pentru psihologia diferen țială (explicarea naturii
diferențelor interindividuale și intergrupale).
În fine, cea de a treia exigen ță ce decurge din introducerea
coordonatei genetice const ă în aceea c ă psihologia trebuie s ă cerceteze
întreaga dinamic ă a gândirii, reprezentată de cele trei segmente
principale: ascendent (devenirea propriu-zis ă), stabil (optimum),
descende
nt (involutiv). Fire ște, o asemenea dinamic ă este proprie tuturor
funcțiilor și proceselor psihice, dar la fiecare ea cap ătă particularit ăți
diferite, care trebuie evidenț iate și evaluate comparativ. În concluzie la
acest punct, putem spune c ă nici o teorie psihologic ă despre gândire nu
poate fi complet ă și veridică fără includerea dimensiunii genetice.
e. Coordonata sistemică poate fi considerat ă ca un corolar al
celorlalte. Derivând din Teoria general ă a sistemelor ș i din Cibernetic ă, ea
reclamă abordarea gândirii prin prisma criteriilor și principiilor sistemice.
Cu alte cuvinte, desprins ă ca obiect special de cercetare, gândirea trebuie
considerată ca un sistem. Atributul generic de sistem este dat de faptul c ă
ea este în realitate o mul țime de elemente (opera ții, conținuturi
informaționale) mai mult sau mai pu țin distincte, aflate unele cu altele
într-o rela ție non-întâmpl ătoare, mai mult sau mai puț in legică. Raportată
apoi la criteriile generale de clasificare a sistemelor, ea î și dezvăluie
atributele diferenț iatoare specifice: sistem dinamic evolutiv, întrucât
stările ei variaz ă ca funcție de timp (G = f (t); sistem semideschis , întrucât
pentru a se forma ș i a funcționa trebuie s ă realizeze cu mediul extern
(natural și social) schimburi de energie (semnale cu propriet ăți fizice) și
de informa ție (mesaje, date de diferite genuri); sistem foarte complex ,
întrucât prezint ă o mare diversitate structural-func țională, ale cărei
componente nu pot fi observate și controlate în mod nemijlocit, bogat

443saturat în conexiuni interne, între componente, și externe, cu situa țiile din
mediu; sistem semideterminist , respectiv, semiprobabilist , întrucât
cuprinde atât blocuri func ționale care, în raport cu m ărimile de intrare
(sarcina sau problema dat ă spre rezolvare) se comport ă determinist,
ducând la obț inerea unui rezultat dinainte prev ăzut (predictibil), cât și
blocuri func ționale, care, în raport cu „m ărimile de intrare”, se comport ă
imprevizibil, probabilist. (Foarte elocvent, acest atribut ni se relev ă în
dinamica algoritmic-euristic).
Eficiența adaptativ ă a gândirii la nivel individual depinde într-o
mare măsură de sistemicitatea sa; o gândire slab structurat ă, dezor-
ganizată devine lipsit ă de coeren ță și finalitate. De aceea, coordonata
sistemică reclamă ca una din laturile după care să se întreprind ă evaluarea
psihodiagnostic ă a gândirii s ă fie calitatea organiz ării ei structural-func țio-
nale, evidențiată în succesiunea ideilor, judec ăților și în convergen ța-
divergența argumentelor.

8.2. STRUCTURA PSIHOLOGIC Ă INTERN Ă A GÂNDIRII
Ca și în cazul altor procese psihice, în tratarea gândirii devine
obligatorie trecerea de la definirea și descrierea general ă, globală, la
dezvăluirea și analiza structurii (a rhitecturii) sale intern e, la identificarea
elementelor sau blocurilor func ționale componente ș i a rolului fiec ăruia
dintre ele în sistem.
Trebuie să observăm, însă, că, în majoritatea cazurilor, autorii de
manuale și tratate de psihologie general ă fie că trec cu vederea peste acest
punct, fie c ă procedeaz ă direct la prezentarea unor laturi și forme
particulare de gândire ca entit ăți de sine stă tătoare, fă ră a le subordona
„întregului”. Nu au lipsit nici tendin țele unor absolutiz ări unilaterale,
gândirea în ansamblu fiind redus ă la o latur ă sau form ă particular ă de
manifestare a ei. A șa, de pild ă, pentru reprezentan ții școlii gestaltiste,
gândirea este complet dizolvat ă în rezolvarea problemelor, iar pentru
J. Piaget, ea este redus ă la un sistem de opera ții.
O încercare de dep ășire a unor asemenea tendin țe a întreprins-o
S.L. Rubinstein, în 1958, prezentând un model bidime nsional, ale c ărui
com
ponente de baz ă erau opera țiile și produsele . Între acestea se stabilea
o relație de succesiune ș i convertibilitate: opera ția duce la ob ținerea unui

444produs; produsul prin utilizare repetat ă în rezolvarea noilor situa ții se
poate converti în opera ție.
Un tablou mai complet al organiz ării interne a gândirii îl va realiza
P.J. Guilford (1959), sub forma cunoscutului model tridimensional (fig 27).

Fig. 27. Modelul tridimensional al gândirii (după P.J. Guilford)

Potrivit acestui model, coordonate le structurale fundamentale ale
gândirii sunt: con ținuturile, opera țiile și produsele (rezultatele). Proce-
dând în spiritul concep ției factoriale, acest autor consider ă posibilă o
clasificare a factorilor pe baza punctelor comune (de intersec ție).
Astfel, în interiorul fiecă reia din cele trei dimensiuni se delimiteaz ă
mai multe entit ăți specifice: „cunoa ștere”, „memorie” „gândire
convergent ă”, „gândire divergent ă” – în cadrul dimensiunii opera ționale;
„imagini”, „simboluri”, „ansambluri semantice”, „comportamente” – în cadrul dimensiunii conținuturi ; „elemente”, „clase”, „relaț ii”, „sisteme”,
„transform ări”, „predic ții” – în cadrul dimensiunii produse .
Fiecare căsuță a modelului desemneaz ă o anumită capacitate intelec-
tuală, care poate fi descris ă în termenii operației, conținutului și produsului .
Dacă am rămâne în limitele abord ării molecular-descriptiviste,
structura pe care o prezint ă modelul lui Guilford ar putea fi considerat ă

445categorial complet ă, fiecare dimensiune reflectând entit ățile particulare
posibile ale edificiului gândirii. Adoptând îns ă paradigma de tip sistemic,
trebuie să introducem o a patra dimensiune fundamental ă – cea
relațională (R). Entit ățile structurale primare – opera țiile, conținuturile și
produsele – nu sunt datum -uri în sine, constituind un conglomerat, ci
presupun existen ța conexiunilor interne recipr oce. Astfel, într-un sistem
de tip dinamic evolutiv și integrat, cum este gândirea uman ă, relația
intrastructural ă este „element” constitutiv bazal, consubstanț ial cu
operația, conținutul și produsul.
Considerăm, așadar, că, din punct de vedere structural, gândirea
este o organizare cvadrimensional ă, cuprinzând patru blocuri func ționale,
în mod normal, indisociabil legate între ele: blocul operaț iilor (compo-
nenta operatorie); blocul con ținuturilor (componenta informa țională);
blocul produselor (componenta rezultativ ă); blocul rela țiilor
(componenta rela țională) (fig. 28).

Fig. 28. Modelul cvadridimensional al gândirii

A. Blocul opera țiilor
Ca proces activ de cunoa ștere și cu rol instrumental-adaptativ esen țial
în viața omului, gândirea presupune existen ța unei laturi operatorii
specifice, de vehiculare procesare-transformare. În accep țiune infor-
mațional-cibernetic ă, operația se define ște ca o transformare (T) aplicată

446unui „obiect” sau operant (O), în vederea trecerii lui într-o stare nou ă, care
poate însemna și un nou „obiect”. Transformarea se realizeaz ă de către un
operator, care poate îmbr ăca forme instrumental-logice diferite: transfor-
mare cantitativ ă (augmentare-diminuare, multiplicare-comprimare),
transformare calitativ ă (interșanjabilitate modal ă, transformarea infor-
mației senzoriale în informa ție conceptual ă, transformarea modelului
informațional intern în act comportamental extern), transformare rela țio-
nală (<,<, =, ≡, →, ⊃, ⊂ etc.).
Operația este dimensiunea dinamic-transformativ ă, din care rezult ă
procesualitatea și discursivitatea gândirii. Di n punct de vedere procesual-
dinamic, gândirea este o înl ănțuire orientat ă, finalistă, de opera ții, care
pornește de la o stare inițială și se desfășoar ă în direcția unei stări
terminale (rezultat, produs). Opera țiile mentale au un caracter ideal,
nonsubstan țial și se caracterizeaz ă printr-o serie de propriet ăți speci fice,
precum: reversibilitatea, reflexivitatea, simetria, asociativitatea , tranzi-
tivitatea ș.a.
Cea mai important ă dintre aceste proprietăț i, care marcheaz ă
schema logic ă de bază a operaț iei propriu-zise, este reversibilitatea
(Piaget, 1955). Aceasta const ă în apariția și integrarea în aceea și unitate
funcțională a traiectoriei inverse a transform ării – de la situa ția finală A1*
la situația iniț ială A0. Avem, a șadar, de-a face cu dou ă transform ări: una
directă →
TO0, care înseamn ă trecerea situa ției inițiale într-o oarecare
„stare finală ”, ș i alta indirect ă, cu sens opus ←
TO*, care permite
revenirea pe plan mental la situa ția inițială.
Cum au demonstrat stud iile psihogenetice ale școlii de la Geneva
(J. Piaget), reversibilitatea este o achizi ție relativ târzie a dezvolt ării
gândirii individuale, începând a se manifesta de-abia în stadiul opera țiilor
concrete (7-11 ani).
Reflexivitatea este o transformare identic ă, de raportare a unui
obiect la el însu și, ceea ce se exprim ă simbolic prin rela ția A ≡ A (A este
identic cu A). Valoarea cognitiv ă a acestei propriet ăți rezidă în conser-
varea identităț ii obiectului în pofida unor fluctua ții situațional-accidentale
ale unor caracteristici ne mijlocit perceptibile.
Simetria desemneaz ă posibilitatea de permutabilitate a termenilor în
interiorul unei transform ări, fără a modifica identitatea lor: A = B → B = A.

447(Schimbarea pozi ției celor doi termeni A și B nu duce la anularea rela ției
de egalitate dintre ei).
Asociativitatea reflectă existența unui anumit grad de libertate în
interiorul opera țiilor, făcând posibil ă modificarea modului de articulare a
transformărilor fă ră a influenț a rezultatul final. Schema simbolic ă pentru
exprimarea ei poate fi una de genul: A + (B + C) = B + (A + C) și
A × (B × C) = B × (A × C).
Tranzitivitatea reflectă posibilitatea de deducere a unei egalit ăți
dintr-o alt ă egalitate în care sunt implica ți aceeași termeni: A = B ș i
B = C → A = C.
Operațiile se coordoneaz ă și se echilibreaz ă reciproc, f ăcând
posibilă subordonarea mul țimii transform ărilor secven țiale unei finalit ăți
rezolutive unitare.
Așa cum arat ă J. Piaget, gândirea, devenind în esen ța sa operatorie,
nu mai depinde de stă rile particulare ale obiectului, ci tinde s ă urmeze
înseș i transform ările succesive, în toate ocolurile și revenirile lor posibile;
și ea nu mai porne ște dintr-un punct de vedere particular al subiectului, ci
coordonează toate punctele de vedere distincte într-un sistem de
reciprocități subiective. Gruparea realizeaz ă astfel, pentru prima dat ă,
echilibrul dintre asimilarea lucrurilor la ac țiunea subiectului și
acomodarea schemelor subiective la modific ările lucrurilor (Piaget, 1971,
p. 68-69).
După conținutul pe care-l transform ă, operațiile și grupările lor
specifice sunt de dou ă tipuri: concrete și formale.
Operațiile concrete se aplică asupra realităț ii sensibile sau asupra
imaginilor obiectuale și efectueaz ă tra nsformările progresiv, trecând de la
un nivel sau categorie la alta, cu d ecalaje în plan evolutiv-ontogenetic de
câțiva ani. Atingând nivelul reversibilit ății întregi, opera țiile concrete,
apărute din regl ările precedente, se coordoneaz ă efectiv, sus ține Piaget, în
structuri diferite (clasific ări, serieri, coresponden țe etc.), care se vor
conserva pe toat ă durata vie ții, fără a exclude posibilitatea form ării unor
sisteme superioare, dar r ămânând active (deci eficiente) pe planul limitat
al organiz ării datelor imediate. Trebuie subliniat, de asemenea, c ă, dacă
fiecare domeniu de structurare concret ă ajunge la forme stabile de
echilibru, instabilitatea reapare de îndat ă ce se procedeaz ă la coordonarea
domeniilor. De aici rezult ă că modul specific de func ționare a opera țiilor
concrete este secven țial-particular ș i nu general-integrator.

448În interiorul stadiului psihogenetic al opera țiilor concrete, se
realizează o conceptualizare intensiv ă și construcțiile propozi ționale în
care se dezv ăluie conținutul conceptelor. Ap arent, lucrurile se desfăș oară
la un singur nivel; în realitate, treptat, se degaj ă și se instituie concepte
supraordonate, guvernate de scheme anticipative abstracte și generale,
care permit s ă se realizeze treptat ceea ce în stadiul urm ător se va numi
coordonare logico-simbolic ă sau logico-matematic ă.
Potrivit cercetă rilor lui J. Piaget, pentru nivelul opera țiilor concrete
se disting opt tipuri de grup ări, pe care le red ăm în schema de mai jos:
Primare: I Adi țiune
a claselor V. Adițiune a rela țiilor
simetrice

Aditive Secundare: II Compens ări
sau vicarieri VI. Adițiune a rela țiilor
asimetrice
Grupări
Multipli- cative Primare: III Multiplicare
univoc ă
a claselor VII. Multiplicare counivoc ă
a relațiilor
Secundare: IV. Multiplicare
biunivoc ă
a claselor VIII. Multiplicare biunivoc ă
a rela țiilor

Se poate observa, dup ă cum apar distribuite grup ările, că
propozițiile sunt fie reuniri și puneri în concordan ță ale claselor, fie
conjugări ale rela țiilor, dar ele nu implic ă și coordon ări ale claselor cu
relațiile. Explica ția rezidă în faptul c ă, la nivelul opera țiilor concrete,
reversibilitatea prin nega ție sau prin inversiune, pe care o implic ă
grupă rile de clase, și reversibilitatea prin reciprocitate, pe care o presupun
grupă rile de rela ții, sunt disjuncte .
O relativă excepție de la aceast ă regulă o fac structurile matematice,
care încep a se constitui în cadrul operativit ății concrete. P. Greco a
demonstrat c ă sinteza numeric ă a claselor și ordinii seriale se realizeaz ă
treptat, printr-o „aritmetizare progresiv ă a seriei de numere”. Acesta este
procesul care duce la coarticularea celor dou ă tipuri de reversibilitate (în
jurul vârstei de 10-11 ani). Se constituie astfel grupul dublei
reversibilit ăți, caracteristic pentru nivelul opera țiilor formale.
Operațiile formale se deosebesc de cele concrete prin urm ătoarele
atribute esen țiale: a) înaltul grad de interiorizare; b) relativ ă independen ță
față de
suportul obiectual sau imagistic; c) aplicarea asupra simbolurilor,
semnelor și semnifica țiilor abstracte; d) autoreglabilitate proprie pe baza

449schemelor și regulilor logico-gramaticale (propozi ționale); e) organizarea
pe toate cele 3 coordonate ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor;
f) închiderea în circuitul intern al gândirii nu numai a existentului, ci și a
posibilului, nu numai a realului, ci și a imaginarului; g) înaltul grad de
generalitate (eliminarea caracterului situa țional-sincretic).
Forma acestor structuri operatorii se disociază de conținutul lor,
ceea ce creeaz ă posibilitatea realiz ării unui ra ționament ipotetico-deductiv
sau formal.
Apărând pe baza opera țiilor concrete, opera țiile formale le vor
subordona și integra pe acestea, comutând întregul sistem al gândirii la un
nivel nou și calitativ superi or de organizare și funcționare. Astfel, dac ă la
stadiul operator concret gândirea se caracteriza prin predominarea combinatoricii obiectual-imagistice, la stadiul operator formal ea se va distinge prin afirmarea pe scar ă largă a combinatoricii propoziționale , care
presupune rela ții categorisite de logic ă drept „implica ții”, „disjunc ții”,
„incompatibilit ăți” etc.
În cadrul gândirii constituite, adulte, opera țiile formale se aplic ă
asupra rezultatelor opera țiilor concrete. Se formuleaz ă propozițiuni (de
gradul II, supraordonate) despre propozi țiuni (de gradul I, subordonate) și
accentul se deplaseaz ă de la rela țiile intrapropozi ționale la rela țiile
interpropozi ționale . Consecin ța aces
tui fapt o constituie depăș irea realului
în direcția posibilului: în analiza situa țiilor concrete, se caut ă aspecte și
semnificaț ii de ordin general, aplica ții posibile la alte situa ții etc.
Operațiile formale se asociaz ă cu realizarea schemei „grupului”,
care presupune echilibrul ș i stabilitatea celor patru transform ări:
identică (I), o transformare nul ă, pentru c ă aplicarea ei nu schimb ă
nimic în propozi țiune, asemenea înmulț irii cu 1 sau a rearanjă rii
termenilor în fiecare din cele dou ă secvențe ale unei ecua ții:
() q p q p I∨ = ⋅; negativă(N), o transformare care schimb ă
totul în propozi țiunea că reia i se aplic ă, afirma țiile fiind
convertite în nega ții, și viceversa (reversibilitatea prin inversiune):
() () q p q p N q p q p N⋅=∨ ∨ = ∨ ; reciprocă (R), o transformare
care const ă într-o permutare par țială, în sensul c ă schimb ă
sau inverseaz ă afirmațiile și negațiile, lăsând neschimbate
conjuncțiile și disjunc țiile (reversibilitatea prin reciprocitate):
() ()()q p R , q p q p R , q p q p R∨ ⋅ = ⋅ ∨ = ∨ ; corelativă, o transformare

450opusă reciprocit ății, adică tot o permutare par țială, dar care schimb ă
reciproc conjunc țiile și disjuncțiile, lăsând neschimbate afirma țiile și
negațiile:() () q p q p C , q p q p C∨ = ⋅ ⋅ = ∨.
Finalmente, structurile operatorii form ale, proprii gândirii teoretice, se
împart în dou ă categorii: structuri formale închise , devenite necesare și
constituite prin ac țiunea legilor func ționării (structurile logico-matematice), și
structuri deschise experienței (cunoaștere fizică, empirică etc.), care- și caută
confirmabilitatea în afar ă, în datele experimentale.
După extensiune sau sfera de aplicabilitate, opera țiile gândirii se pot
împărți iarăși în două categorii corelative: operaț ii generale fundamentale și
operații particulare specifice .
Operațiile generale sunt acelea care intervin în abordarea și
rezolvarea tuturor sarcinilor de cunoa ștere, indiferent de domeniu: fizic ă,
biologie, științe sociale, științe formale. Asemenea opera ții sunt: analiza
(având în subsidiar compara ția), sinteza (având în subsidiar clasificarea),
abstractizarea și generalizarea. Bazal, aceste opera ții se constituie pe
matricea de organizare ș i funcționare a creierului, ca sistem specializat de
procesare și utilizare a fluxurilor informa ționale. Cum organizarea
funcțională a creierului se subordoneaz ă diferențierii și integrării multi-
nivelare, și procesarea informaț iei va fi realizat ă printr-o succesiune de
operații corelative.
Analiza , ca opera ție a gândirii, are drept premisă neurofiziologic ă
diferențierea în cadrul sensibilit ății și activitatea specific ă a ceea ce numim
analizatori. În ordine cronologic ă, genetică, analizatorii sunt primele
structuri ale mecanismelor activit ății psihice, care intr ă în funcțiune și care
se maturizeaz ă după naștere, făcând posibil ă realizarea senza țiilor. Senza ția
este rezultatul activit ății de analiz ă primară, la nivelul zonelor corticale de
proiecț ie topică, a stimulilor fizici pe propriet ăți și însușiri concrete. Din
punct de vedere psihologic, analiza proprie gândirii porne ște de la ac țiunea
directă în plan extern, de descompunere a obiectelor materiale în p ărți
componente.
Această acțiune extern ă, prin repetare îndelungat ă, se interiorizeaz ă
treptat, transformându-se în opera ție fundamental ă a gândirii.
Putem, așadar, spune c ă analiza este opera ția de disociere sau
descompunere în plan mental intern a unui „întreg” (construct
informaționa l, ideal) în pă rți și elemente componente. Spre deosebire de

451analiza circumscrisă sferei sensorio-motorii (care are un caracter relativ
spontan, reflex), analiza de tip in telectual-reflexiv este subordonat ă unui
scop cognitiv-teoretic sau aplicativ, se desf ășoară în conformitate cu
anumite criterii logice și se raporteaz ă la un anumit etalon sau model.
Astfel, ea urm ărește întotdeauna rezolvarea unei sarcini, aflarea
răspunsului la întrebă ri de genul „ce?” și „cum?”; prin intermediul s ău
gândirea dezvolt ă activitatea de cunoa ștere în intensiune, permite
pătrunderea în interiorul obiectelor, dezv ăluindu-le structura specific ă și
conexiunile dintre p ărțile constitutive. Este firesc, în acest caz, ca analiza
să fie acompaniat ă de compara ție-evaluare-ierarhizare.
Descompunerea obiectului nu este un scop în sine, ci se realizeaz ă
pentru descrierea structurii sale intern e, prin identificarea caracteristicilor
elementelor componente și a interacțiunii dintre ele.
Analiza devine o verigă esențială a demersului gândirii de a
descoperi legicul și esențialul la nivelul realit ății sensibile sau de a g ăsi
soluții la diverse tipuri de probleme.
Sinteza este corelativ ă analizei și îi succede în mod necesar în
discursivitatea gândirii. Ea realizeaz ă o transformare invers ă, care să
reechilibreze efectul analizei. Astfel c ă o putem defini ca opera ție prin
intermediul c ăreia se recompune și se reconstituie pe plan mental
„obiectul” dezmembrat anterior prin analiz ă. Din punct de vedere
cognitiv, informaț ional, „întregul” ob ținut în urma sintezei este calitativ
diferit de cel „ini țial”, de la care a pornit analiza. Respectiv, cel dintâi va
apărea în gândire mult mai bogat sub aspect informa țional, dezv ăluindu-și
nu numai aparen ța exterioar ă, pur fenomenal ă, ci și organizarea internă ,
modul de alc ătuire și determinarea existen țială, care face ca el s ă fie ceea
ce este și nu altceva. Or, aceasta înseamn ă apropierea de esen ță, de
legitatea intern ă. Realizându-se în conformitate cu anumite criterii logice,
produsul sintezei con ține în sine o schemă evaluativ ă, elementele
componente dobândind grade diferite de semnifica ție, reprezentativitate și
relevanță , unele fiind etichetate de c ătre gândire ca principale și esențiale,
altele – ca secundare și accidentale. Avem astfel de-a face cu un „întreg”
filtrat ș i reorganizat logic.
După natura „materialului” asupra c ăruia se aplic ă, sinteza poate fi
unimodală sau individual ă și plurimodal ă sau categorial ă. În primul caz,
sinteza se axează pe un „grup de elemente” modal omogen, apar ținând unui
obiect individual anume (ex., „acest ceasornic”, „aceast ă mașină”, „acest

452animal” etc.), ob ținute în urma unei analize unidirec ționate actuale. În cazul
al doilea, sinteza se aplic ă asupra mai multor grupe diferite de elemente,
selectând pe cele asem ănătoare sau comune și alcătuind, pe baza lor, un
„întreg” supraordonat , de tip categorial, care va reprezenta nu doar un
obiect singular, ci o mul țime sau o clas ă de obiecte individuale
asemănătoare (fig.29).

Fig.29. Schema-bloc a raportului dintre analiz ă și sinteză

Instrumentul principal de mediere pe plan intern, atât a sintezei, cât
și a analizei, este cuvântul, limbajul interior. Prin func ția sa cognitiv-
designativ ă, cuvântul introduce în procesarea informa ției principiul
selectivității și relevan ței, grație căruia secven țele individuale se
ordonează și se ierarhizeaz ă prin raportarea la anumite etaloane sau
modele. Devine posibil ă astfel o articulare ciclic ă între cele dou ă operații
– analiza și sinteza; succesiv, produsul sintezei este supus unei noi
analize, iar produsul acesteia din urm ă este supus unei noi sinteze, spirala
putând continua aproape la infinit.
În plan neurofiziologic, premisele sintezei sunt asigurate de intrarea în
funcțiune și treptata maturizare a zonelor corticale de asocia ție. Activitatea
zonelor asociative de ordinul II, din cadrul schemei analizatorilor, asigur ă
sinteza perceptivă monomodal ă, activitatea zonelor asociative de ordinul III

453permite sinteza senzorial ă plurimodal ă, iar activitatea zonelor asociative de
ordinul IV asigur ă premisele necesare trecerii de la sinteza imagistico-repre-
zentațională la sinteza simbolic ă formală, al cărei material este codificat cu
ajutorul semnelor și alfabetelor alfanumerice conven ționale (alfabete logico-
matematice).
Din perspectiv ă psihogenetic ă, sursa sintezei interne intelectuale se
află în acțiunea extern ă directă a subiectului de asamblare și construc ție
obiectuală.
Ca operații subiacente, acompaniatoare, sinteza are ordonarea și
clasificarea . Prima rezid ă în a aranja, dup ă un anumit plan sau model,
elementele unei mul țimi date dispersat sau gr ămadă; cea de-a doua rezid ă
în organizarea pe grupe – mai mici sau mari – a unei mul țimi de „obiecte”
concrete (imagini, lucruri, fiin țe) sau „abstracte” (cuvinte, semne etc.),
pentru a le men ține mai bine „sub control”. Clasificarea se realizeaz ă
după anumite criterii, care pot diferi foarte mult dup ă semnifica ție,
relevanță și esențialitate. De pild ă, criteriul „formei”, care reflect ă
invarianții de structur ă ai obiectului, care țin de determinarea calitativă ,
este mai important, din punct de ve dere gnoseologic, decât criteriul
„mărimii”, care trimite la determinarea cantitativ ă, mai puțin esențială
pentru „existen ța categorial ă” a obiectului. De aici, rezult ă că valoarea
instrumental-cognitiv ă a clasific ărilor depinde de „calitatea” criteriilor
care stau la baza lor. Exist ă clasificări simple, făcute prin aplicarea unui
singur criteriu (culoare, m ărime, form ă, substanțialitate, utilitate etc.), și
clasificări complexe , realizate prin aplicarea simultan ă a două sau mai
multor criterii (culoare și formă, culoare, form ă și mărime etc.). Pentru a
fi corectă , o clasificare trebuie s ă se întemeieze, pe toat ă „întinderea” ei,
pe același criteriu (criterii): cu alte cuvinte, pe durata efectu ării unei
clasificări, criteriul sau criteriile alese trebuie s ă rămână constante. În
raport cu una și aceeași mulțime de elemente, criteriile de clasificare pot
fi diferite; altfel spus, în raport cu una și aceeași mulțime de elemente sunt
posibile mai multe clasific ări, clasele ob ținute nefiind obligatoriu
echivalente (adic ă neincluzând obligatoriu acela și număr de elemente).
Abstractizarea este opera ția mentală de departajare, de extragere și
de considerare selectiv ă a anumitor aspecte, laturi sau însu șiri din
contextul lor sensibil imediat, pentru a le transforma în „obiecte” distincte
ale gândirii. Abstract înseamnă ceva ce, ca atare, nu exist ă în realitatea
sensibilă , existând doar ca un dat ideal în gândirea noastr ă. Dar, cu toate

454acestea, „abstrac țiile” au valoare instrumental ă specifică și mediază
raportarea noastr ă la realitate.
Rezultatul cel mai semnificativ al abstractiz ării îl constituie
noțiunile abstracte (ex.: „libertate”, „în țelepciune”, „bun ătate”, „ones-
titate”, „dezvoltare”, „contradic ție” etc.). Prin abstractizare, gândirea trece
din domeniul sensibilului, al imagisticului în domeniul extrasensibilului,
al formalului, al teoreticului pur.
Abstractizarea are dou ă laturi complementare: una pozitiv ă,
constând în extragerea și reținerea însu șirilor sau aspectelor considerate
necesare, esen țiale în circumstan ța dată, alta negativ ă, care rezid ă în
lăsarea de o parte sau eliminarea însu șirilor și aspectelor considerate
nesemnificative, neesenț iale.
Abstractizarea este mediat ă de analiză și operațiile ei subiacente, iar
suportul ei primar este limbajul. Extragerea și fixarea informa ției ce
trebuie reținută nu sunt posibile decât prin designare și conotare verbal ă;
numai apoi se poate trece la o codificare „dezobiectualizat ă”, prin semne
și simboluri conven ționale formale. Limbajele formale sunt instrumentul
principal al gândirii abstracte.
Generalizarea este opera ția prin intermediul c ăreia gândirea
dezvoltă activitatea de cunoa ștere în extensiune . Ea rezidă în transferul
sau extinderea însuș irilor și caracteristicilor comune ale unei mul țimi date
de obiecte (elemente) asupra tuturor obiectelor individuale posibile de același gen. Ea se realizeaz ă printr-un mecanism de asimilare sau de
incluziune în clas ă. Schema pe care se întemeiaz ă este urm ătoarea:
însușirile {a, b, c, d, e} se întâlnesc la obiectele {O
1, O 2, O 3…O n};
obiectele {O 1, O 2, O 3,…O n} formează clasa K 1; toate obiectele posibile
care posed ă însușirile {a, b, c, d, e} apar țin clasei K 1. Să exemplific ăm.
Observăm și compară m între ei mai mul ți indivizi umani și descoperim c ă
toți au în comun urm ătoarele însu șiri: a) sta țiune bipedă ; b) comunic ă
prin limbaj (grai articulat); c) gândesc; d) mod de existen ță social. Numim
această mulțime prin cuvântul „om”; extindem apoi însu șirile respective
asupra tuturor celorlal ți indivizi concre ți și-i integrăm pe toți printr-un
construct informa țional generalizat – no țiunea de om.
Prin generalizare, gândirea reu șește să depășească limitele datului
senzorial imediat, prin excelen ță individual și circumscris lui hic et nunc ,
accedând la categor ial, universal.

455Din punct de vedere calitativ, generalizarea poate fi: nespecific ă, pe
criterii eterogene, ducând la ob ținerea unor produse intern contradictorii,
de tip „conglomerat” (fals ă generalizare sau generalizare pripit ă), și
specifică, pe criterii corelate (omogene), prin care se ob țin produse valide.
Cum generalul nu este riguros circumscris, având un caracter
relativ, opera ția generaliz ării se realizeaz ă gradat, pe verticală , în sens
ascendent: generalizarea de ordinul I, exprimat ă prin „unii” sau „o parte”;
generalizare de ordinul II, exprimat ă prin expresiile: „majoritatea” sau
„cea mai mare parte”; generalizare de ordinul III, exprimat ă prin expresia
„toți”.
În sfera no țională, această gradație a generaliz ării își găsește
concretizarea în existen ța noțiunilor particulare (de clas ă), universale
(clase ale claselor) și categoriale („existen ță”).
În pofida faptului c ă, în orice gândire individual ă, cele patru
operații de bază sunt prezente și interacționează permanent, în cursul
dezvoltării ontogenetice se produce o anumit ă modificare a ponderii și
rolului fiecă reia în structura stilului co gnitiv. Aceasta este valabil ă mai
ales pentru analiz ă și sinteză. Devine posibil ca una s ă devină dominant ă
și să-și pună am prenta pe tipul gândirii, aceasta putând fi preponderent
analitică sau preponderent sintetică. În plan comportamental, persoanele
cu o gândire de tip analitic vor proceda întotdeauna prin disocieri și
delimitări succesive, având tendin ța de a supraestima detaliile,
amănuntele în defavoarea ansamblului, în vreme ce persoanele cu o
gândire de tip sintetic vor manifesta tendin ța de a surprinde întregul,
aspectele generale, subestimând rolul detaliilor. O asemenea diferen țiere
tipologică a structurilor operatorii ale gândirii cap ătă și o semnifica ție
calitativă, valorică, ea punându- și amprenta pe latura performan țială a
activității intelectuale în raport cu diferitele categorii de sarcini sau
solicită ri.
Operațiile particulare specifice ale gândirii sunt cele elaborate în
contextul abordă rii și rezolvării anumitor clase de sarcini, proprii
diferitelor domenii ale cunoa șterii. Astfel, în cadrul fiec ărei științe
particulare – matematic ă, fizică, chimie, biologie, geografie, istorie etc. –,
pe lângă schema operatorie fundamental ă dată de corelarea ș i interac-
țiunea analizei, sintezei, abstractiz ării, se constituie scheme operatorii
subordonate, în concordan ță cu natura ș i conținutul transform ărilor pe
care le comport ă studiul fenomenelor ce alc ătuiesc obiectul fiec ărei

456științe. Astfel, în cadrul matematicii se constituie opera țiile de calcul
(transform ări numerice), în cadrul fizicii – opera țiile de m ăsurare și
evaluare a fenomenelor fizice , în cadrul biologiei – opera țiile
experiment ării și modelă rii comportamentale ș.a.m.d. Orice știință, pe
lângă delimitarea obiectului specific de studiu, trebuie să -și dezvolte un
corpus propriu de opera ții – seturi de operanzi (ce se transform ă),
operatori (cu ce se realizeaz ă transformarea) și de condiții logice (cum
trebuie aplica ți operatorii).
Formarea și integrarea în structura de ansamblu a gândirii a
operațiilor specifice nu se pot produce în mod spontan, ci numai în
contextul unei activit ăți organizate și sistematice de înv ățare, de asimilare
efectivă a fundamentelor diferitelor științe. Pe de altă parte, men ținerea în
stare optim ă de funcționare a lor de-a lungul vie ții depinde de frecven ța și
gradul activit ății în rezolvarea tipului de sarcini, care a dus la formarea
lor.
În orice caz, se poate afirma c ă eficiența gândirii depinde de nivelul
de elaborare atât a opera țiilor generale, cât și a celor particulare și de
îmbinarea lor func țională.
Cel de-al treilea criteriu după care se poate efectua o clasificare a
operativității gândirii îl constituie raportul dintre transformarea (T) și
rezultatul final (R).
Aplicând acest criteriu, delimit ăm două tipuri de operativitate:
algoritmic și euristic .
Operativitatea algoritmic ă se define ște ca relație de tip determinist
univoc între o mul țime dată de transform ări (Ti) ș i rezultatul final (R),
astfel că dacă transform ările respective se aplic ă riguros în succesiunea
cerută și fiecare se realizeaz ă corect, în mod necesar se obține rezultatul
scontat.
Algoritmul însu și este o astfel de mul țime de operanzi, operatori și
condiții logice, între care se stabilesc raporturi de determinare riguroase ș i
a căror ordine de aplicare r ămâne invariant ă.
După destinația funcțională, algoritmii pot fi de diferite feluri:
algoritmi de clasificare, algoritmi de descompunere (dezmembrare,
demontare), algoritmi de asamblare, algoritmi de calcul etc. După modul
de alcătuire, se disting algoritmi simpli (lineari), în care avem de-a face cu
succesiunea unor operatori de acelaș i gen, fără condiții suplimentare

457(exemplu: ∏= =n
1AK nA , ,3A ,2A ,1A A Κ ), și algoritmi complec și, în
care intervin diferite condi ții logice (exemplu: !A
AP U↑ = „se aplică mai
întâi operatorul A – de pildă , înmulțirea a dou ă numere, se testeaz ă
condiția logică P – de pild ă, compararea rezultatului opera ției precedente
cu ceea ce cere problema; dac ă se verific ă, rezultatul se re ține și
activitatea rezolutiv ă se stopează („!”), dac ă nu, se reia din nou aplicarea
operatorului A.
În cazul exprim ării simbolice a algoritmilor, operatorii se noteaz ă
cu litere majuscule din prima jum ătate a alfabetului (A, B, C …),
condițiile logice se noteaz ă cu simbolul P (P 1… P n). Există situații în care
verificarea anumitor condi ții logice este obligatorie, asemenea condi ții se
notează cu simbolul 0
, 2 , 1ΚP .
Dăm mai jos schema unui algoritm multifazic (complex):
C BP P AA
2C
1n
1K↑ ↑ ∏ !, ceea ce înseamn ă: „se aplic ă mai întâi toț i
operatorii A K, pentru toate valorile lui K (1-n); se testeaz ă condiția logică
P1; dacă este îndeplinit ă, se trece la operatorul B, dac ă nu, se procedeaz ă
la aplicarea operatorului C; neverificarea condi ției logice P 2 reclamă
aplicarea operatorului A 1.
Când în schema algoritmului apar nu numai s ăgeți cu vârful în sus,
ci și cu vârful în jos, derularea se modific ă puțin. Săgețile cu vârful în sus
se pun, de regul ă, imediat dup ă operatorii care corespund condi țiilor
logice; ele se numeroteaz ă de la 1 la n. Dac ă o condiție logică nu este
verificată, de la secven ța dată se trece la operatorul indicat de s ăgeata cu
vârful în jos, care poart ă acelaș i număr de ordine ca și săgeata cu vârful în
sus situată la dreapta operatorului considerat. Iat ă un exemplu de astfel de
algoritm.
12
0
21
12AP P↓ ↑ ↑ ↓!, ceea ce citim: „se probeaz ă condiția logică P1;
dacă este îndeplinit ă, se trece la aplicarea operatorului A, apoi la testarea
condiției obligatorii0
2P. Dacă și această condiț ie este îndeplinit ă, se trece
la executarea indicaț iei săgeții următoare ( )2
↑, care înseamnă reluarea de

458la capăt a ciclului. Dac ă P 1 nu s-a verificat, se trece la executarea
indicației săgeții ()
1↓, care înseamn ă sistarea opera ției”.
În calitate de schem ă operatorie de tip determinist a gândirii,
algoritmul pune în eviden ță o serie de propriet ăți, cele mai importante
fiind: determinarea, generalitatea (masivitatea) și finalitatea .
Determinarea presupune ca structura logic ă a algoritmului s ă fie
riguros coerent ă, fiecare transformare avându- și locul său precis în cadrul
succesiunii generale, astfel încât pasul actual s ă inducă pasul urm ător, iar
fiecare verigă , o dată executată, să asigure reducerea cu o anumit ă rație a
nedetermin ării inițiale.
Generalitatea reclamă ca un algoritm s ă serveasc ă la analiza,
interpretarea și rezolvarea unei clase cât mai mari de sarcini. Cu alte
cuvinte, el trebuie s ă simplifice ș i să eficientizeze func ția rezolutiv ă a
gândirii. Altminteri, întrucât reclam ă un timp relativ îndelungat de
formare-consolidare, algoritmii ar deveni neeconomico și.
Finalitatea exprim ă valoarea instrumental ă intrinsec ă a
algoritmului; ea cere ca aplicarea unui algoritm s ă ducă în mod cert la
obținerea unui rezultat adecvat, optim.
Operativitatea algoritmic ă se dovede ște necesar ă și natural
eficientă în abordarea a șa-numitelor „probleme bine definite”, în cazul
cărora se poate dinainte aproxima solu ția sau rezultatul final și stabili
ordinea „pa șilor” sau transform ărilor. Aici se încadreaz ă o gamă largă de
probleme de matematic ă, mecanic ă, fizică, chimie etc. În principiu, se
poate spune c ă orice situa ție problematic ă în care se pot stabili legă turi
univoce, deterministe între date și condiții, între operanzi și operatori, se
pretează la algoritmizare și favorizeaz ă dezvoltarea acestui gen de
operativitate. Gândirea în care predomin ă schemele algoritmice o putem
caracteriza tipologic ca algoritmic ă. În acest caz, abordarea algoritmic ă
tinde să se generalizeze, subiec ții respectivi utilizând-o și în raport cu
situațiile nealgoritmizabile, for țând artificial integrarea sau asimilarea lor
prin intermediul unor scheme operatorii prestabilite (rigiditatea,
inflexibilitatea, automatismul și persevera țiile mentale).
Operativitatea euristic ă a fost relevat ă mult mai târziu decât cea
algoritmic ă și are originea în cercet ările asupra creativit ății și în teoria
cibernetic ă a program ării și învățării (Beveridge, 1968; Newell, Simon,
1972; Roșca, 1972; Simon, 1980; Kitchenar, 1983; Wason, Laird, 1986).

459Sensul primar al termenului „euristic ă” este legat de căutare, de
explorare , de găsire și formulare a unor principii cu valoare orientativ ă
generală.
În prezent, el se asociaz ă cu activitatea de inven ție, de crea ție, de
găsire independent ă de către subiect a unei solu ții cel puțin satisfăcătoare
într-o situa ție nouă sau cu un grad înalt de nedeterminare.
Modelul cel mai concret pentru ilustrarea euristicii îl constituie
proba labirintului . Găsirea ieșirii într-un labirint ia traiectorii foarte
diferite, de la un subiect la altul. Dar fiecare subiect, în func ție de
experiența anterioar ă, capacitatea de analiz ă și corelare a datelor situa ției
noi în fața căreia este pus – de „intui ție”, de „perspicacitate” etc. – caută
să găsească drumul cel mai scurt sau seria cea mai bun ă de transform ări
pentru a ajunge la rezultate.
Nedispunând de r ăspunsuri deja elaborate și nici de un procedeu
sigur de rezolvare, în situa țiile noi sau nedeterminate, subiectul uman nu
are altceva de f ăcut decât s ă ia pe cont propriu modul de abordare, fiind
obligat să recurgă, mai mult sau mai pu țin direct, la c ăutare dup ă
principiul încercare-eroare .
Observăm, așadar, că operativitatea euristic ă se caracterizeaz ă prin
aceea că între o anumit ă serie de transform ări Ti și rezultatul final R nu
există o legă tură de tip cauzal direct. Este astfel posibil ca seria aleas ă de
transformări să nu ducă și chiar să îndepă rteze subiectul de rezultatul
final. Ca urmare, avem de-a face cu o distribu ție de probabilit ăți între n
variante posibile de transform ări; unele transform ări se asociaz ă cu
probabilități de atingere a scopului mai mari, altele – mai mici. Pe de alt ă
parte, în aprecierea calit ății sau eficien ței operativit ății euristice, se ține
seama și de mijloacele consumate (timp, energie, informa ție) și de
valoarea rezultatului, mai ales în cazul situa țiilor cu mai multe solu ții
(deznodăminte).
La întrebarea „care tip de situa ții – determinate sau nedeterminate –
precumpănește în existen ța cotidian ă a omului ?”, r ăspunsul cel mai
frecvent indic ă, pe primul loc, situa țiile nedeterminate. Volumul acestora,
se pare, a crescut istorice ște paralel cu cre șterea gradului de complexitate
a vieții sociale și a „problematiz ării” existen ței omului.
În pofida faptului c ă „noutatea” și „nedeterminarea” par, la prima
vedere, factori perturbatori, prezen ța lor fiind aproape întotdeauna

460asociată cu stresul, în realitate, reprezint ă principalii stimulenț i ai
dezvoltării capacităț ii rezolutiv-operat orii a gândirii.
Marea diversitate modal ă a situațiilor noi sau nedeterminate impune
și o diversificare a schemelor sau strategiilor euristice.
Încercând o inventarie re a acestora – doar în domeniul creaț iei
științifice –, A. Moles (1957) a fost nevoit s ă recunoasc ă imposibilitatea
cuprinderii lor exhaustive, mul țumindu-se s ă indice orienta tiv doar câteva
grupe.
În prima grup ă, sunt cuprinse strategiile care func ționează ca
operatori aplica ți unor teorii deja cunoscute, pentru a ob ține din acestea
alte efecte. De regulă , în acest caz, se începe cu metoda aplic ării unei
teorii deja cunoscute într-un domeniu în care ea nu a fost testat ă. Prin
rezultatele pe care le ob ține, cercet ătorul fie contrazice teoria, fie o
corectează, fie obține formularea unei teorii noi.
O altă variantă o constituie metoda amestecului a două teorii; nu
este vorba de o construc ție aditiv-colectiv ă, ci de o veritabil ă fuziune a
unor teorii distincte și chiar contradictorii. Exemplul cel mai relevant este
cel oferit de optic ă, care a realizat fuziunea teoriei corpusculare și a celei
ondulatorii asupra luminii.
Metoda revizuirii ipotezelor genereaz ă explorări în vederea deter-
minării validității unor teorii sau legi. Aceas ta presupune reluarea unor
experiențe și modificarea sau efectuarea lor în alte condi ții, astfel încât s ă
se clarifice complementar domeniul și condițiile în care ipoteza dat ă este
valabilă.
Metoda limitelor se aplică unor concepte opuse sau corelative, care
nu sunt delimitate prin frontiere tran șante. Între ele r ămâne o zon ă vagă și
nedeterminat ă, a cărei explorare devine extrem de profitabil ă, putând
duce la idei noi. Astfel, în matematic ă, între func țiile periodice și
aperiodice au fost descoperite func ții cvasiperiodice. N. Wiener arat ă că
modul tradi țional de circumscriere și delimitare a științelor a lăsat între
ele numeroase zone (de grani ță) „ale nim ănui”, care s-au dovedit a fi
ulterior esenț iale pentru cunoa ștere. Tocmai prin investigarea lor, în
ultimele decenii au luat na ștere disciplinele de grani ță, care proiecteaz ă o
lumină nouă asupra fenomenelor fizice, biologice, psihice și sociale
(psihofizica, biofizica, biochimia, psihosomatica, psihofiziologia,
neuropsihologia, psihosociologia).

461Metoda defini țiilor se aplică atunci când se dore ște a se conferi
noțiunilor valoare opera țională concretă și să se decupeze din realitate un
anumit segment sau latur ă – schematizarea, reducț ia.
Metoda transferului constă în aplicarea unei teorii sau a unui model
dintr-un domeniu al cunoa șterii în altul, ceea ce poate constitui o sursă de
succes, dar și de risc. Baza unei astfel de „transform ări” rezidă în relația
de analogie pe care cibernetica a ridicat-o la rangul de principal ă schemă
euristică de apropiere și unificare a domeniilor celor mai îndep ărtate.
Metoda contradic ției – practicarea sistematic ă, în scop
epistemologic, a contrazicerii teoriilor admise sau a propriilor teorii,
pentru a le testa „rezisten ța”, gradul de valabilita te. Prin aceasta, se evit ă
dogmatizarea unor idei sau aser țiuni. În corelaț ie cu metoda contradic ției
se utilizeaz ă metoda criticii . Deoarece ș i teoriile științifice se uzeaz ă o
dată cu trecerea timpului, de și unele își păstrează validitatea și sâmburele
de adevăr ce le este propriu, euristica reclam ă ca ele să fie reînnoite ,
reformulate într-un alt mod , integrate în sistemul cuno ștințelor
contemporane. Astfel, periodic , vechile teorii se revitalizeaz ă și chiar
ajung să-și îmbogăț ească semnifica țiile. Așa s-au petrecut lucrurile cu
mecanica newtonian ă, care a devenit un caz particular al mecanicii
relativiste einsteiniene.
O altă grupă de metode denumite structurale se aplică în vederea
creării a ceva nou, respectiv, un nou punct de vedere, o nou ă paradigm ă, o
nouă teorie.
Una din această categorie este metoda detaliilor . Ea const ă în
orientarea aten ției către o serie de elemente și fenomene aparent
întâmplătoare, care apar într-un anumit co ntext experimental. Focalizarea
atenției asupra lor le dezv ăluie o anumit ă semnifica ție și le plaseaz ă într-o
anumită sferă de relații noi, putând conduce astfel la o nou ă descoperire,
la formularea unei noi ipoteze și chiar a unei noi teorii. (Arhimede a
descoperit faimosul principiu fizic care-i poart ă numele, concentrându- și
atenția asupra unui fapt aparent banal, c ăruia, până la el, nimeni nu-i
acordase nici o importan ță: senzația de ușurare a corpului când intra în
apă).
Metoda dezordinii experimentale sau a experimentului „s ă vedem
ce-o fi”, „s ă vedem ce se va întâmpla” a fost sugerat ă chiar de c ătre
C. Bernard. Esen ța ei rezid ă în aceea c ă cercetătorul, neavând nici o
orientare prealabil ă, fără a formula vreo ipotez ă sau vreo tem ă anume,

462întreprinde un fel de joc inte lectual cu aparatele. Încearc ă o variant ă,
încearcă alta, modific ă la întâmplare condi țiile. De aici, pot ap ărea mari
descoperiri noi sau idei explicative noi. Pe seama unei asemenea euristici
este pusă, de pildă, descoperirea radioactivit ății de către Bekquerel.
De o apreciere unanim ă se bucură metoda matricei de descoperire .
Ea pornește de la tabelul elementelor al lui Mendeleev. Se presupune c ă
într-un astfel de model grafic, construit dup ă anumite criterii de ordine,
după anumite calcule, pot ap ărea „că suțe libere” care a șteaptă să li se
găsească referenț ialul (corespondentul).
În domeniul arhitecturii, Le Corbusier a imaginat grila de
proiectare . Aceasta cuprinde o serie de condi ții și cerințe ale construc ției,
care apoi sunt completate și corelate, ajungându-se în final la desprin-
derea modelului dorit.
M. Wertheimer a introdus a șa-numita metod ă a recodificării,
potrivit căreia orice modificare permite o restructurare și relevă alte
relații. Ca exemplificare, putem men ționa, de pild ă, că eliminarea de c ătre
behaviorismul ortodox a terminolog iei legate de psihologia con științei a
dus ulterior la o nou ă viziune asupra variabilelor intermediare în pro-
ducerea și reglarea comportamentului. Deosebit de productiv ă s-a dovedit
în știință recodificarea în limbaj matematic, care a permis în mai toate
domeniile relevarea unor dependen țe și legități altminteri nedecelabile (A
se vedea, de pild ă, recodificarea matematic ă în domeniul fizicii).
Lui Edm. Husserl îi dator ăm crearea metodei euristice cunoscut ă
sub numele de reducție fenomenologic ă. Aceasta presupune ca, prin
vizualizare, obiectul s ă fie pus, rând pe rând, în cât mai multe și variate
relații, astfel încât s ă se detașeze cu mai mare claritate acele forme și
relații funcționale care sunt principale.
În fine, o ultim ă categorie de metode euristice descrise de A. Moles
se distinge prin marea sa generalitate și caracterul speculativ. A. Einstein
spunea că „omul caut ă într-o manieră proprie s ă-și formeze o imagine
clară și simplă și să triumfe astfel asupra existen ței, căutând să o
înlocuiasc ă într-o oarecare m ăsură prin aceast ă imagine”. Aceast ă cale
este denumit ă de Moles dogmatic ă, ea incluzând aser țiunea că „realitatea
trebuie să fie așa cum este prezentat ă în teorie”. Este vorba, într-adev ăr,
de o orientare aprioric ă, prin intermediul că reia se poate ajunge, în
anumite situa ții, la unele descoperiri ș tiințifice, dar s ă nu se renunț e la
verificări și experiment ări ale teoriilor.

463Metoda clasific ării își propune s ă grupeze elementele disparate, s ă
transforme continuumul în discontinuu. Ea permite deta șarea elementelor
și diferențelor semnificative în interiorul mul țimilor neordonate.
Metoda emergen ței exprimă tendința firească a gândirii umane de a
detașa dintr-o mulț ime amorfă (neordonat ă), calitățile, structuralitatea,
esența. Aceast ă metodă operează îndeosebi în domeniile în care
fenomenele nu prezint ă delimitări riguroase și au un caracter variabil,
fluctuant. Psihologia și sociologia au de a face preponderent cu un
asemenea gen de fenomene. De aceea, în demersul lor, ele se întemeiaz ă,
în mare m ăsură, pe euristici emergente.
În ordinea complexit ății, una dintre cele mai importante metode
euristice const ă în construirea teoriilor generale , interdisciplinare sau
transdisciplinare. Teoriile de maxim ă generalitate au o valoare
operațională majoră, supraordonat ă, ele asigurând baza intern ă de
orientare a celui ce le posed ă în raport cu o mare diversitate de situa ții
particulare și de domenii.
Privite în sine, operativitatea algoritmic ă și cea euristic ă par a fi
complet separate, neavând nimic în comun. Luate îns ă în perspectiv ă
genetică, ele sunt dou ă laturi ale aceleia și realități, delimitarea ini țială fiind
relativă . Genetic, se manifest ă mai întâi operativitatea euristic ă; aproape
toate situa țiile pe care le întâlne ște copilul mic îi apar ca noi și slab definite,
abordarea lor reclamând recurgerea la procedeul „încercare-eroare”. Prin
repetarea rezolv ării unor categorii de probleme, pentru care se pot stabili
succesiuni riguros determinate de transform ări, operativitatea euristic ă trece
în operativitate algoritmic ă. Pe parcursul evoluț iei ontogenetice, are loc o
extindere treptat ă a sferei de ac țiune a algoritmicului, dar f ără a ajunge la
eliminarea total ă a euristicului.
Pe de altă parte, în plan individual, ceea ce pentru un subiect este de
domeniul algoritmului, pentru un altul poate fi de domeniul euristicului, și
viceversa.
În principiu, orice problem ă nouă la care nu se aplic ă n ici unul din
algoritmii existen ți nu poate fi abordat ă decât euristic; în cazul în care un
algoritm se „ șterge” din memorie sau se destram ă, comportamentul rezolutiv
se comută pe operativitatea euristic ă.
În fine, cel de-al patrulea criteriu , de analiz ă și clasificare a
operativității gândirii îl constituie raportul dintre „starea ini țială” (Ao) și

464„starea final ă” (A*). Pe baza lui, s-au delimitat dou ă forme de
operativitate: convergentă și divergentă (Guilford, 1972).
Operativitatea de tip convergent (gândirea convergent ă) acționează
în direcția reducerii diversit ății la omogenitate și unitate. Ea poate fi
evaluată după indicatori precum: a) capacita tea de a atribui denumiri
adecvate unor imagini (dup ă formă, culoare, m ărime) și de a denumi
corect generaliz ările – clasele, raporturile; b) capacitatea de a comprima
într-un num ăr mic de structuri semantice o serie întins ă de cuvinte sau
imagini; c) capacitatea de a releva no țiunile corelative (ex., g ăsirea
noțiunii care s ă se afle în acela și raport cu no țiunea-stimul ca ș i cuplul de
noțiuni de referin ță); d) descoperirea și restabilirea ordinii logice într-o
mulțime de cuvinte, imagini sau obiecte, a c ăror grupare a fost deranjată ;
e) capacitatea de a formula concepte formale (ex., figurile lui Gotshald
sau ale lui Bruner, seria caracterelor chineze ști a lui Hull etc.); f) capa-
citatea de predic ție, formularea unor concluzii perfect determinate,
pornind de la o informa ție dată (ex., completarea seriilor de numere prin
descoperirea principiul de alc ătuire a lor, relevarea concluziei într-o
succesiune de judec ăți etc.); g) capacitatea de a da aprecieri care implic ă
relaționarea mai multor indicatori – precizie, calitate, concordan ța și
compatibilitatea unit ăților informa ționale referitoare la obiectul dat etc.
(ex., probe de recunoa ștere a formelor, de stabilire a identit ății sensului
unor cuvinte și expresii verbale, caracterizarea unor clase de fenomene,
sesizarea și corectarea inadverten țelor într-o structur ă verbală sau
imagistică, alegerea unei judec ăți de valoare dintr-o serie dată etc.).
Din cele de mai sus, observ ăm că în operativitatea de tip convergent
gândirea se mi șcă de la divers la omogen, de la mul țime la întreg, de la
mult la pu țin. Transform ările care-i sunt proprii constau în comprim ări,
reducții, incluziuni, grup ări, relaționări. Rezultatul la care se ajunge se
întemeiază în întregime pe datele ini țiale și nu cuprinde nimic nou,
esențial diferit de acestea.
Operativitatea de tip divergent se distinge prin tendinț a de
proliferare în sfera strategiilor de abordare ș i a soluțiilor la sarcinile cu care
este confruntat subiectul. Situa ția iniț ială (unitară, singulară) este supus ă
unor transform ări multiplicative succesive, în urma c ărora se ajunge la o
situație finală diversificat ă. Nivelul de performan ță se stabile ște, în acest
caz, pe baza unor indicatori de genul: a) capacitatea de explorare și activare
a structurilor verbale (ex., g ăsirea rapid ă și enumerarea într-un timp limitat

465a cât mai multor cuvinte care trebuie s ă corespund ă unei anumite condi ții –
să înceapă cu o anumit ă literă și să se termine în alta); b) capacitatea de
relevare a utiliz ărilor funcționale posibile ale unor obiecte cunoscute (ex., o
cărămidă, o scândur ă, o bucată de sârmă, un ș urub, un baston etc.); c) gru-
parea figurilor sau obiectelor dup ă trei propriet ăți diferite (ex., form ă,
culoare, m ărime); d) capacitatea de sesizare și de operare cu rela ții (ex.,
enumerarea tuturor cuvintelor cu semnifica ția „bun” sau a tuturor
cuvintelor cu semnifica ție opusă cuvântului „frumos”, indicarea cât mai
multor moduri de combinare a elementelor unei mul țimi – numere, litere
etc., formarea rapidă a cât mai multor propozi ții fiind dat ă doar prima liter ă
a fiecărui cuvânt, realizarea cât mai multor figuri cu sens pornind doar de la
câteva linii disparate etc.); e) capacitate a de a formula cât mai multe ipoteze
în legă tură cu modul de desf ășurare posibil ă a unor fenomene.
Coexistând în cadrul fiec ărei gândiri individuale, cele două tipuri de
operativitate – convergent ă și divergent ă – pot atinge niveluri diferite de
elaborare și c onsolidare func țională. Ca urmare, la unii subiec ți se va
impune ca dominant ă operativitatea convergent ă, ei caracterizându-se
printr-o gândire em inamente reproductivă , la alț ii se va manifesta domi-
nanța operativit ății divergente, care define ște o gândire prin excelen ță
creatoare, generativ ă.
Evoluția ontogenetic ă a operațiilor gândirii . Așa cum am ar ătat,
de o gândire autentic ă nu se poate vorbi decât în m ăsura în care ea
dispune de structuri operatorii complete, bine elaborate și trainic
consolidate. Acestea îns ă nu sunt date a priori și nici nu apar dintr-o dat ă,
imediat după naștere. Deși cândva s-a crezut astfel (vezi orientarea
nativistă), cercetările ulterioare, îndeosebi cele realizate de J.Piaget și
școala sa, au demonstrat c ă structurile operatorii parcurg o cale lung ă de
evoluție. Aceast ă evoluție are un caracter stadial, ascendent, și o orientare
de la exterior spre interior.
J.Piaget a stabilit patru asemenea stadii principale , în interiorul
fiecăruia delimitându-se substadii: I. Stadiul ac țiunilor sensori-motorii
(inteligența sensori-motorie); II. Stadiul preoperator (inteligen ța pre-ope-
ratorie); III. Stadiul opera țiilor concrete; IV. Stadiul opera țiilor formale.
I. Stadiul sen sori-motor (0-2 ani) se împlete ște strâns cu formarea
structurilor perceptive, implicând o serie de achizi ții esențiale pentru
geneza gândirii: schema obiectului permanent, constantele formei,
mărimii și culorii, schema cauzalit ății obiective, schema anticipativ ă a

466transformărilor spațio-temporale. La acest stadiu, dominantă este
interacțiunea sim țurilor, îndeosebi a vă zului, tactului și auzului, cu
motiricitatea, mai ales cu mi șcările obiectuale ale mâinilor. În schemele
sensori-motorii, apar pentru prima dat ă germenii reversibilit ății (mergând
prin camer ă, copilul este capabil s ă revină la locul ini țial). Organizarea și
coordonările transform ărilor sensori-motorii fac ca, în experien ța
subiectivă, obiectele s ă dobândească stabilitate și invarianță, consolidând
modul și strategiile de abordare.
II. Stadiul preoperator (2-7 ani) are drept caracteristic ă principală
dezvoltarea schemelor și structurilor verbale ale limbajului și împletirea
acțiunilor directe asupra obiectelor cu func ția designativ-cognitivă și
reglatoare a cuvântului: unitatea imagine-denumire și imagine-cuvânt-
mișcare (acțiune). Cuvântul devine principalul instrument de vehiculare a
datelor experien ței senzoriale și de mediere a trecerii transform ărilor din
planul extern al ac țiunii în plan intern ment al. Ca urmare, activitatea
intelectului trece de la invarian ții individuali (conservarea cantit ății
obiectului individual supus unor transform ări de comprimare sau dilatare,
de pildă ) la invarian ții de clasă, generali (conservarea cantit ății obiectului
în cadrul rela ției sale cu alte obiecte, prin centr ări succesive asupra mai
multor elemente ale situa ției). Procesul ajunge pân ă în pragul opera ției,
anunțându-i apari ția iminent ă. Dar, deocamdat ă, nu există nici deduc ție,
nici opera ție reală: copilul corecteaz ă pur ș i simplu o eroare, dar cu
întârziere și ca reac ție la propria sa exagerare (vezi cazul iluziilor
perceptive), iar cele dou ă relații sunt considerate alternativ, în loc s ă fie
m
ultiplicate logic. Avem de-a face doar cu un fel de reglare intuitiv ă,
nefiind vorba de un mecanism operator propriu-zis.
Coordonările raporturilor reprezenta ționale continu ă să rămână
echivalente, pe plan mental, cu coordon ările perceptive din planul situa țional.
De aceea, desf ășurarea gândirii se muleaz ă pe scheletul opera ției numai atâta
timp cât corespunde unor rela ții conservate perceptiv, opera ția latentă este
înfrântă însă cu uș urință de cerințele abuzive ale intui ției.
Astfel, în experimentele lui Piaget, copilul de 4-5 ani putea rezolva
corect sarcini de stabilire ș i conservare a coresponden țelor între m ărimi, în
pofida diferen ței dintre forme, dac ă numărul elementelor supuse evalu ării era
mic (4-5). Dac ă formele se modificau prea mult, iar num ărul de elemente
creștea, sarcina înceta s ă mai fie rezolvat ă.

467La 5-6 ani, copilul stabilea rela ții de echivalen ță între dou ă serii de
obiecte (bile), luând din gr ămadă un obiect și punându-l succesiv în
coresponden ță cu obiectele seriei etalon. S-ar p ărea, deci, c ă el ar poseda
deja opera ția. S-a dovedit îns ă că nu este adev ărat; este suficient ca
experimentatorul s ă rărească elementele uneia din serii sau s ă le strângă
grămadă, pentru ca rela ția de echivalen ță să înceteze a mai fi sus ținută.
Prin urmare, cât timp dureaz ă coresponden ța în plan perceptiv, echi-
valența este acceptat ă; de îndată ce coresponden ța se perturb ă, echivalenț a
dispare, ceea ce ar duce la concluzia neconserv ării ansamblului. Aceast ă
formă intermediar ă – în care schemele ac ționale au devenit destul de
suple pentru a permite anticiparea și construirea unei re țele exacte de
coresponden țe, dar sunt u șor afectate de modificarea rela țiilor în plan
perceptiv – a fost denumit ă „intuiție articulat ă”. Ea este produsul
reglărilor succesive care au sfârș it prin simpla articulare a raporturilor
globale, dar nu printr-o „grupare” propriu-zis ă a lor (Piaget, 1965).
Pornind dintr-o simpl ă experien ță imaginată , acțiunea rămâne
orientată în sens unic, deoarece îns ăși asimilarea centrat ă pe o
configurație perceptivă are în mod necesar un sens unic. Fiecare centrare
individual ă, deformând sau simulând pe celelalte, face imposibil ă
realizarea tranzitivit ății și asociativităț ii.
Iar în măsura în care lipse ște compunerea tranzitiv ă, reversibil ă și
asociativă, nu se poate vorbi nici de identitatea elementelor, nici de
conservarea întregului. Imitând contururile reale, f ără a le corecta,
gândirea intuitiv ă este fenomenist ă, iar fiind centrat ă permanent pe
acțiunea de moment, ea este și egocentric ă.
III. Stadiul operaț iilor concrete (7-11 ani) se caracterizeaz ă prin
apariția și intrarea în func ție a structurii operato rii propriu-zise, cu
proprietățile sale specifice – reversibilitatea, tranzitivitatea, asocia-
tivitatea . Gândirea în ansamblul s ău, ca sistem unitar, se comut ă pe o
nouă schemă de organizare și funcționare. Operaț ia ca atare se aplic ă în
acest stadiu cu prec ădere asupra obiectelor concrete sau imaginilor lor,
dar ea se va caracteriza în toate împrejur ările prin realizarea explicit ă sau
implicită a raporturilor de identitate, compunere, tranzitivitate, prin
conservarea ansamblului, pe realizarea unor „grupă ri” bazate pe
decentrări mediate.
Operațiile concrete constituie un procedeu de sistematizare doar a
fenomenelor existente în momentul dat. Copilul poate sistematiza

468(„asimila”) lucrurile pe care le întâlne ște, dar nu este capabil înc ă să
aibă de-a face cu ceea ce nu se află nemijlocit în fa ța lui sau cu ceea ce
nu i-a fost dat în experien ța anterioar ă (Piaget, 1971). Copilul nu poate
ieși din limitele informa ției care i se d ă pentru a descrie sistematic tot ceea
ce se poate produce.
IV. Stadiul opera țiilor formale (11-14 ani) se caracterizeaz ă prin
comutarea întregii structuri operatorii pe un suport intern (limbajul
intern), pe un sistem coerent de semne și simboluri, deta șate de obiectele
și imaginile concrete. Gândirea dovede ște dimensiunea proiectivit ății și a
ipoteticității, grație căreia ea transcende limitele lui acum și aici, purtând
acțiunea în sfera abstract ului, a posibilului.
Esența operațiilor formale rezidă , prin urmare, în „implica ții” și
„incompatibilit ăți” stabilite între propozi ții, care exprim ă ele însele
clasificări, serieri etc. Efectul calitativ al acestei restructur ări este apari ția
capacității de a soluț iona „probleme” cu caracter abstract, care nu se
sprijină pe date faptice concrete, nemijlocit perceptibile.
Gândirea formal ă constă în a reflecta operaț iile interiorizate asupra
realului și a utiliza rezultatele acestei reflect ări. Conținuturile
transformărilor sunt acelea și ca și în cazul gândirii concrete, fiind vorba
tot de sarcini de clasificare, ordonare , permutare, asamblare, transfer, de
stabilire de rela ții etc.; dar acestea nu se mai grupeaz ă ca structur ări ale
acțiunii și realității, ci ca propoziții care exprim ă aceste opera ții.
Acceptate în principiu, stadiile psihogenetice ale intelectului, aș a
cum au fost prezentate de Piaget, au dat na ștere și la unele controverse și
îndoieli. În primul rând, lui Piaget i s-a obiectat absolutizarea caracterului
spontan al desf ășurării lor, neglijându-se faptul c ă orice dezvoltare psihic ă
umană se realizeaz ă în contextul unor influen țe socioculturale organizate
și bine programate. Or, prezen ța acestor ingerin țe nu poate să nu-și pună
amprenta asupra duratei și ritmului acestor stadii. Cercet ările efectuate în
acest sens au demonstrat c ă aceste stadii pot fi comprimate, iar ordinea lor
nu este strict serial ă, ci uneori unele stadii se desfăș oară în paralel.
În al doilea rând, a fost criticat ă uniformizarea exagerat ă a
dezvoltării – la to ți indivizii ea desf ășurându-se identic –, fiind ignorate
aspectele individual-diferen țiale. Or, pentru o în țelegere deplin ă a
tabloului dezvolt ării ontogenetice a gândirii, luarea în considerare a
diferențelor interindividuale este o cerin ță metodologic ă obligatorie. În
fine, în al treilea rând, unii critici au repro șat caracterul artificial al

469modelului piagetian, dezvoltarea neavând un curs segmentar-secven țial,
ci sistemic, holist.
În pofida tuturor acestor repro șuri, principiul stadialit ății își
păstrează întreaga valabilitate metodologic ă.
Proprietățile operațiilor mentale din perspectiv ă genetică. Fiind
rezultatul unui proces relativ înde lungat de dezvoltare ontogenetic ă, operațiile
mentale dobândesc anumite propriet ăți specifice, pe baza c ărora se poate face
o evaluare calitativ ă a organiz ării de ansamblu a gândirii. Acestea au fost
evidențiate și analizate de psihologul rus P.I. Galperin, autorul unei interesante
„teorii a ac țiunilor mentale”. Dincolo de determina ția stadială, orice opera ție
particulară are o traiectorie proprie de devenire , care se va reflecta în anumite
proprietăți ale modului de integrare și funcționare a opera ției date.
Principalele propriet ăți pe care le pune în eviden ță dinamica
evolutivă a operaț iilor sunt: completitudinea, generalitatea, specificitatea
instrumental ă și automatizarea .
Completitudinea ne arată dacă o operație a parcurs sau nu, în
procesul form ării sale, toate etapele genetice – formarea reprezent ării
prealabile despre sarcin ă și orientarea ini țială în raport cu elementele ei,
acțiunea în plan extern cu obiectele concrete sau cu imaginile „materia-
lizate” ale lor, desf ășurarea în planul limbajului extern și al reprezen-
tărilor, interiorizarea mediată de succesiuni ale abstractiz ărilor și
generalizărilor verbale. Pentru a fi eficient ă, operația trebuie s ă parcurgă
toate aceste etape, neparcurgerea uneia sau alteia f ăcând-o fragilă și
fluctuantă.
Generalitatea reflectă sfera de aplicabilitate real ă a unei opera ții. Ea
dă răspuns la întrebarea „cât de multe și variate sarcini concrete pot fi
abordate și rezolvate prin intermediul opera ției date?”. Aceasta va fi cu
atât mai eficient ă, cu cât are o aplicabilitate mai întins ă. Ca atare, în
programul de instruire se impune ca generalitatea fiec ărei operații să
figureze ca obiectiv ob ligatoriu de atins.
Specificitatea instrumental ă exprimă legătura selectivă și orientată
dintre opera țiile particulare și tipul de sarcini la care se aplic ă. Această
proprietate ne arat ă că oricât de ridicat este gradul de generalitate al unei
operații, ea nu poate fi universal aplicabil ă și nu va putea fi suficient ă
pentru abordarea și rezolvarea tuturor sarc inilor posibile. Rezult ă deci că
fiecare opera ție vizează o anumit ă categorie de sarcini și ea trebuie
proiectată și elaborată prin raportare direct ă la categoria respectiv ă.

470Operațiile se formeaz ă pentru a servi ca „instrumente ale min ții” în
rezolvarea diferitelor situa ții de viață.
Automatizarea reflectă gradul de integrare și consolidare a
operațiilor și ea rezid ă în eliminarea verigilor de prisos și a „timpilor
morți” și în comprimarea traiectoriei de desfăș urare. Atingând un nivel
optim de automatizare, opera țiile se realizeaz ă cu promptitudine, rapid,
fără a reclama reglajul con știent-voluntar permanent. Ca urmare, atenț ia
se va deplasa de la veriga cum?, asupra c ăreia era focalizat ă în faza
incipientă de formare a opera ției, la veriga ce ?, conținutul și scopul
transformării. Un exemplu de maxim ă automatizare ni-l oferă operațiile
aritmetice de calcul – adunarea, scă derea, înmul țirea, împărțirea.
B. Blocul con ținuturilor
Gândirea nu este o desf ășurare mecanic ă de opera ții „pure”. Ca
proces de cunoa ștere cu func ție reflectorie și de modelare informa țională
presupune în mod obligatoriu existen ța unor con ținuturi specifice, asupra
cărora să se aplice opera țiile. Sursa primar ă a acestor con ținuturi se afl ă în
lumea extern ă, iar izvorul lor (de alimentare direct ă) îl reprezint ă datele
senzoriale. Acestea nu se încorporeaz ă ca atare în structura intern ă a
gândirii, ci filtrate și prelucrate succesiv, la diferite niveluri de
generalitate, abstrac țiune și esențialitate. Astfel, se ajunge ca, pe m ăsură
ce se dezvolt ă și se consolideaz ă în cursul ontogenezei, gândirea s ă-și
elaboreze o structur ă de conținut (informa țională), calitativ diferită și clar
distinctă de structura de conț inut a percep ției și reprezent ării.
„Elementul” constitutiv bazal al structurii ei de con ținut este
noțiunea , iar elementele supraordonate, de rang cognitiv superior, sunt
judecata, raționamentul , rețelele semantice și scenariile .
În abordarea acestora, trebuie corelate datele și unghiul de vedere al
logicii și datele și unghiul de vedere al psihologiei. Dac ă logica formal ă
poate să facă abstracție de latura psihologic ă vie, psihologia nu poate s ă
facă abstracție de criteriile, defini țiile și schemele logice (care au și un
caracter normativ).
Noțiunea este acea entitate informa țională internă care integreaz ă
determina ții (însușiri) semnificative, esen țiale, necesare și comune unui
număr mai mare sau mai mic de obiecte (fenomene) reale sau imaginare.
Ea nu este un dat, ci rezulta tul unui proces evolutiv. Cercet ările
efectuate de A. Șvacikin (1937), sub îndrumarea lui L.S. Vâgotski, au

471demonstrat c ă, până să ajungă la stadiul no țional propriu-zis, gândirea
trebuie să parcurgă o serie de etape intermediare: etapa preno țională
(domină în mod absolut imaginile senzoriale); etapa complexelor
noționale (se pun laolalt ă, în aceea și categorie, pe baza unei însuș iri
accidentale, obiecte calitativ diferite – lucruri și ființe, de exemplu); etapa
pseudonoțională (îngustarea sferei no țiunii până la a cuprinde un singur
obiect); etapa noț iunilor concrete; etapa no țiunilor abstracte . Stadia-
litatea form ării noțiunilor reflect ă și este simetric ă stadialităț ii formării
operațiilor.
Noțiunea, o dat ă elaborată, se include în structura de conț inut
stabilă a gândirii, oferind un material calitativ superior de lucru pentru
blocul opera țiilor. Astfel, atitudinea și comportamentul epistemic fa ță de
realitate vor avea tr ăsături diferite atunci când se întemeiaz ă pe o mediere
noțională, comparativ cu situa ția când pe prim plan se impune medierea
senzorială.
În accepțiunea teoriei semantice a informa ției, noțiunea sau
conceptul este un model homomorfic multimediat, în care sunt
reprezentate sau codificate cu ajutorul semnelor verbale datele relevante, perene, comune unei mul țimi mai întinse sau mai restrânse de obiecte
(„elemente”). Ea se constituie pe baza rela ției de intersec ție și incluziune
a mulțimilor, sub semnul func ției de grupare și categorializare proprie
creierului uman. Astfel, s ă considerăm obiectele A, B, C, D ca mul țimi de
însușiri: A={a, b, c, d, e, m, p }; B={ a, c, d, m, r, x, z}; C={a, b, c, d, m,
n,, s, z}; D={a, b, c, m, d, f, g, h}. Intersec ția lor A∩B∩C∩D ne dă o
mulțim
e nouă E={a, c, d, m}, ale c ărei elemente sunt însu șiri comune
tuturor obiectelor ini țiale. Dacă, acum, aplic ăm un criteriu nou, de
esențialitate (α ), vor fi re ținute doar însu șirile care-l satisfac.
Să spunem că , în exemplul nostru, criteriul respectiv este satisf ăcut
numai de însu șirile a și d – (a α, d α). Nucleul informaț ional va fi dat atunci
numai de aceste dou ă însușiri.
Conceptul rezultat – É – se poate defini drept clas ă a tuturor
mulțimilor-obiect – A, B, C, D – care posedă însușirile a α și d α. Criteriul
de relevan ță sau de esen țialitate ne permite s ă apreciem gradul de
adecvare a conceptului la realitatea modelat ă. Pe baza acestui criteriu,
devine legitim ă împărțirea noțiunilor în empirice și științifice. Primele
sunt rezultatul sistematiză rii și integrării informa ției recoltate în contextul

472experienței cotidiene; ele con țin însușiri selectate cu prec ădere după
criterii pragmatice circumstan țiale, care pot fi mai pu țin esenț iale.
Cum conținutul experien ței perceptive este diferit de la un individ
sau grup de indivizi la altul, și structura semantic ă a informa ției integrat ă
în noțiunile empirice va fi diferit ă. În multe domenii, datorit ă vastităț ii
volumului de informa ție ce se cere a fi asimilat, noi r ămânem la nivelul
înțelegerii empirice a fenomenelor. No țiunile științifice sunt rezultatul
elaborării speciale, în procesul înv ățării organizate, prin asimilarea datelor
semnificative obiectiv verificate ale științei. Ele con țin însușiri selectate
pe baza aplic ării riguroase a criteriilor de esen țialitate și generalitate,
recunoscute ca atare la momentul dat al dezvolt ării cunoașterii.
Pe baza lor, devine posibil ă dezvăluirea rela țiilor cauzale și
formularea de predic ții în legă tură cu desfășurarea evenimentelor într-un
domeniu sau altul al realit ății. Logica a pus în eviden ță do uă determina ții
principale ale no țiunii: volumul și sfera . Prin volum se desemneaz ă
conținutul noțiunii, respectiv num ărul de note pe care le cuprinde. Prin
sferă se exprim ă întinderea no țiunii, respectiv num ărul obiectelor sau
mulțimilor de obiecte asupra c ărora se aplic ă noțiunea dată. Cele două
determina ții se află într-un raport invers: cu cât volumul este mai mare
(conținutul mai bogat în însu șiri), cu atât sfera este mai restrâns ă,
noțiunea respectiv ă aplicându-se unui num ăr mai mic de obiecte
(mulțimi) ș i invers.
După natura con ținutului, noț iunile au fost împ ărțite în concrete și
abstracte . Concret ă este considerat ă acea noțiune care are un suport
imagistic direct, putând fi reprezentat ă (ex., noțiunea de cas ă, de floare
etc.). Noțiunea abstract ă conține însușiri desprinse și detașate de contextul
și suportul lor sensibil, devenind imposibil de reprezentat (ex., libertate,
dezvoltare, în țelepciune, contradic ție etc.).
Deși o noțiune subordoneaz ă numeroase specii și varietăți de
obiecte, în mod curent, una dintre acestea, ca urmare a frecven ței în
experiența cotidian ă, se va desprinde ca prototip (Miclea, 1994). Astfel,
în comunicarea obi șnuită, atunci când dorim s ă exemplific ăm o noț iune,
ne referim la un prototip, care ne este mai familiar.
Noțiunea în sine nu înseamn ă decât o sum ă de poten țialități
cognitive în raport cu obiectele pe care ea le reprezint ă. Despre ea nu se
poate afirma nici c ă este adev ărată, nici că este fals ă. Dar ea este o
posibilitate de a formula o serie de judec ăți cu privire la o anumit ă clasă

473de obiecte sau fenomene. Prima modalitate de a dezv ălui și pune în
circuitul cognitiv actual con ținutul unei no țiuni este definiția. Schema de
definire a unei noț iuni variaz ă în funcție de scopul urm ărit și de criteriul
adoptat. În accepț iunea logicii, o defini ție veritabilă este doar aceea care se
poate realiza prin genul proxim și diferența specifică (ex., „Omul este un
animal rațional”; „Mamiferul este un vertebrat care na ște puii ș i-i hrănește
cu lapte”; „Aurul este un metal pre țios”). În practic ă, nu este întotdeauna
ușor și posibil s ă dăm astfel de defini ții; în mod frecvent, recurgem la
definiții enumerativ-descriptive („Casa este o construc ție format ă din
temelie, pere ți, ferestre și acoperiș ”), funcționale („Stiloul este un obiect cu
care scriem”), genetice („ploaia este ce rezult ă prin condensarea
vaporilor”), de compozi ție („Apa este format ă din doi atomi de hidrogen și
un atom de oxigen”) etc.
În cadrul gândirii, no țiunile nu sunt dispuse la întâmplare, haotic, ci
ele se ordoneaz ă și se ierarhizeaz ă sistemic, alc ătuind ceea ce se cheam ă
piramida no țiunilor (fig. 30.). Aceasta este structurat ă pe vertical ă după
criteriul gradului de generalitate , iar pe orizontală după criteriul
coordonării semantice modale . Spre baza piramidei sunt dispuse
noțiunile cu sfera cea mai mic ă și volumul cel mai mare: noțiuni
individuale ; în continuare, la etajele superioare, se situeaz ă noțiunile cu
sfera din ce în ce mai mare ș i volumul din ce în ce mai mic – particulare,
generale , iar la vârful piramidei, se plaseaz ă noțiunile cu gradul cel mai
înalt de generalitate posibil – categoriile supraordonate (ex., „existen ță”,
„materie”, „realitate”). Atunci când organizarea în interiorul piramidei
este bună, gândirea se mi șcă l i b e r , c u u șurință și coerență, atât de la
individual/particular spre general/categorial, cât și în sens invers, de la
categorial spre particular și individual. De asemenea, mi șcarea ei se
realizează optim și pe orizontal ă, în limitele aceluia și nivel ierarhic
integrativ, stabilindu-se între no țiunile respective raporturi de coordonare,
de complementaritate. Buna func ționalitate logico-semantic ă în interiorul
sistemului no țional este o premisă esențială a eficien ței instrumental-
cognitive a gândirii. De acest lucru ne d ăm seama foarte clar în cazuri
patologice, de disociere sau diaschisis mental: fragmentarea sistemicit ății
noționale, cu întreruperea conexiunilor între diferite niveluri și
compartimente, pacien ții pierzând capacitatea de a mai realiza raporturi
corecte între noț iunile echivalente, între cele generale și cele particulare. Ca

474urmare, gândirea, în ansamblul ei, coboar ă, cum afirma K. Goldstein, sub
nivelul conceptualiz ării.
Fig. 30. Piramida no țiunilor

Suportul „material” al no țiunii este cuvântul. În mod normal, la
nivelul omului, orice noț iune se obiectiveaz ă și se exprim ă printr-un cuvânt .
Trebuie îns ă făcută distincția între cuvântul-imagine, prin care se fixeaz ă și
se exprimă percepția sau reprezentarea (ca produse imagistice), și cuvântul-
noțiune. Fizic, adică fonetic, și gramatical, adic ă morfologic, cuvântul este
același în ambele situa ții. Deosebirea apare, îns ă, la nivel designativ,
respectiv, semantic. Con ținutul informa țional în cele dou ă situații este
calitativ diferit: cuvântul-imagine codific ă însușiri senzoriale situa țional-
individuale, în vreme ce cuvântul-no țiune codific ă însușiri generale și
esențiale atribuibile fie unui singur obiect, indiferent de situa ția concretă în
care poate fi dat, fie unei mul țimi (clase) de obiecte individuale.
Integrarea no țiunii în tiparul s ău verbal – cuvântul – nu se produce
dintr-o dat ă și în mod spontan, ci treptat, în cursul unui proces îndelungat
de evoluț ie ontogenetic ă și învățare.

475Astfel, gradul de „conceptualizare” a diferitelor cuvinte pe care le
folosim este foarte diferit. În ontogenez ă, cuvântul apare înaintea noț iunii:
semantizarea sau semiotizarea cuvântului în direc ția conceptualiz ării trece
prin senzorialitate și reprezentare.
Judecata este un construct informa țional mai complex și relativ
stabil ce se formeaz ă prin realizarea unor rela ții și coeziuni logico-
semantice definite între dou ă sau mai multe noț iuni. În aceast ă ipostază,
ea devine o component ă de conț inut a gândirii, putând fi stocat ă ca atare
în blocul memoriei pentru uzul ulterior. Ea se integreaz ă în memorie la un
nivel superior fa ță de noțiuni, nivel pe care-l putem numi propozițional
sau serie „semantic ă”, delimitat ă prin indici speciali de „identitate” de
celelalte. Din punct de vedere c ognitiv, ea are o valoare superioar ă în
comparație cu no țiunea, reflectând realitatea mai complet, în mod
dinamic și relațional. Ea dezvă luie și precizeaz ă conținutul noțiunii,
afirmând sau negând ceva despre altceva. În structura sa, din punct de
vedere logic, intr ă întotdeauna doi termeni esen țiali – Subiectul (S) și
Predicatul (P), reuni ți printr-o verig ă denumită copulă (C) („este”, „sunt”,
„nu este”, „nu sunt”): „Omul (S) este (C) muritor (P) – „S este P”.
„Pământul este rotund”; „Omul nu este patruped”, „Lemnul nu este bun
conducă tor de electricitate”, „Stelele sunt corpuri cere ști” etc.
Observăm că, spre deosebire de no țiune care este neutr ă din punct
de vedere al criteriului de adevă r, judecata intr ă obligatoriu sub incidenț a
acestuia. Ea se va asocia întotdeauna cu o valoare de adev ăr sau de fals.
Adevărul sau falsul judec ății ca „entitate informa țională” decurg din
supunerea ei la testul realit ății. Astfel, dac ă legătura afirmată de judecata
se regăsește și în realitate, ea (judecata) este adev ărată, iar dacă aceasta nu
se regăsește, atunci judecata este fals ă. (Aceasta în cazul judec ăților
afirmative); o judecat ă negativă este adev ărată dacă legătura pe care ea o
neagă nu se gă sește în realitate și devine fals ă, dacă ceea ce se neag ă se
găsește în realitate.
În conținutul gândirii intr ă o mare diversitate de judec ăți, cu adresa-
bilitate modal ă diferită: judecăți de existență , judecăți de valoare, judec ăți
particulare, judec ăți universale, judec ăți simple, judec ăți complexe etc.
Ele au fiin țat inițial ca obiect al unui proces viu de gândire (c ăutarea
și stabilirea leg ăturii celei mai adecvate din punct de vedere semantic
între o anumit ă noțiune și anumite obiecte sau note prin care aceasta se
poate defini), apoi ca produs – formularea final ă, și, în ultima instan ță, se

476stochează în structura de con ținut a gândirii pentru uzul ulterior. De acest
lucru ne d ăm seama în situaț iile când trebuie s ă operăm discursiv cu
noțiunile, să le punem în rela ție unele cu altele, s ă l e d e f i n i m . Î n
asemenea situaț ii familiare, nu mai proced ăm la întâmplare după
principiul „încercare-er oare”, ci reactualiz ăm dintr-o dată răspunsuri
corecte în forma judec ății. Nivelul judec ății sau propozi țional este
supraordonat celui noț ional al structurii de con ținut a gândirii.
Raționamentul este cel de-al treilea nivel de integrare a con ținutului
informațional al gândirii, fiind reprezentat de constructele discursive.
Încadrarea ra ționamentului în structura de con ținut a gândirii este
justificată de faptul c ă el determină o atitudine epistemic ă de rang
superior a subiectului fa ță de realitate, dezvoltând aspecte de ordin
relațional și interacțional complexe ale acesteia (contiguit ăți și
coresponden țe spațio-temperale, succesiuni, incluziuni și disjunc ții,
probabilități, cauzalitate etc.).
Dar, tocmai complexităț ii deosebite a câmpului rela țional asupra
căruia poartă conținutul ra ționamentului, gradul de „ compactitate
organizațională” al să u în cadrul gândirii este relativ mai sc ăzut decât cel al
judecăților și, cu atât mai mult, decât cel al no țiunilor. Din punct de vedere
cantitativ, doar un num ăr relativ mic de ra ționamente, ca entit ăți
informaționale finite, se stocheaz ă în conținutul latent al gândirii pentru
uzul ulterior. De regul ă, se rețin și se fixeaz ă judecățile, concluzii ale
raționamentelor, și, firește, schemele logice după care se alc ătuiesc acestea.
Rețele semantice sunt structuri conceptuale complexe, ramificat-
articulate, care se constituie pe baza rela ției de incluziune a claselor, în
funcție de gradul de generalitate, luând form ă ierarhic-piramidal ă.
Exprimate grafic prin intermediul unor scheme-graf, ele pun în eviden ță
noduri (care reprezint ă conceptele) și arcuri (care reprezintă relațiile
dintre concepte, rela ții ce pot fi de subordonare – de la particular spre
general, universal sau de predica ție – de la subiectul logic la atributele
sale caracteristice, ex.: animal – are piele
– se poate deplasa
– s e î n m u l țește prin ouă
– sau na ște pui vii).
Fiecare nod include numai propriet ăți ce apar țin și definesc
conceptul. Caracteristicile comune se trec în contul conceptului de rang
superior, fiecare concept mo șteni nd propriet ățile conceptului sau claselor

477supraordonate. Prin aceasta, re țeaua semantic ă dobânde ște atributul
economicităț ii, în interiorul ei realizându-se o comprimare și o
generalizare crescânde ale informa ției. În cursul rezolv ării diferitelor
sarcini, procesul viu al gândirii se mi șcă selectiv între baza și vârful
rețelelor semantice, perioadele de laten ță ale răspunsurilor ce urmeaz ă a fi
date depinzând de num ărul nodurilor pe care trebuie s ă le parcurgem pân ă
a ajunge la conceptul ce ne intereseaz ă, dar ș i de frecven ța fiecărei
legături sau vecin ătăți conceptuale în experien ța anterioar ă a subiectului.
De pildă conceptul-prototip și asociațiile lui se identific ă mai rapid și mai
ușor decât conceptele periferice.
Răspunzând criticilor aduse („nu toate leg ăturile au o for ță egală ”,
„unele vecin ătăți conceptuale sunt mai familiare decât altele”: aser țiunea
„câinele nu este o pas ăre” este mai familiar ă decât aser țiunea „câinele nu
este un mineral”), autorii re țelelor semantice, A.M. Collins și
M.R. Quillian (1969), A. M. Collins și E.F. Loftus (1975), au adus o serie
de corecții și completări. Cele mai importante se rezum ă la următoarele:
1) flexibilizarea ș i relativizarea leg ăturilor ierarhice dintre concepte;
2) introducerea no țiunii de distan ță semantică pentru a reflecta mai fidel
familiaritatea diferit ă a vecinătății conceptelor; 3) introducerea unor tipuri
noi de legă turi ierarhizatoare între concepte, ca de pild ă: legăturile de
apartenență categorial ă („vrabia este o pas ăre”), legă turile de posesiune
(„păsările au aripi”), leg ăturile de noncapacit ăți („struțul nu poate zbura”);
4) limitarea ac țiunii principiului economie i, acesta intrând în func țiune
numai atunci când nu este necesar ă nici o informa ție directă; 5) intro-
ducerea principiului activă rii difuze a conceptelor (când dou ă concepte
sunt stimulate simultan, activarea difuz ă de la unul traverseaz ă întreaga
rețea până când ambele se pun în rela ție).
Cu toate acestea, modelul re țelelor semantice continu ă să provoace
unele rezerve datorit ă caracterului s ău form al și insuficientei
fundament ări empirice (Johnson-Laird, 1983).
Schemele și scenariile cognitive constituie alte două structuri
conceptuale complexe ale con ținutului informa țional (bazei de
cunoștințe) al gândirii, ele fiind corespondente ale rela țiilor parte-întreg
existente între obiectele și fenomenele lumii externe. Termenul „schem ă”
are un caracter generic, aplicându-se oric ărei forme de structur ă statică, în
timp ce cel de ,,scenarii” ( script ) are un caracter specific, aplicându-se
numai evenimentelor (Richard & Richars, 1992, apud Zlate, 1999).

478În accepțiunea psihologiei cognitive, schema are în țelesul de
ansamblu organizat de cuno ștințe activate simultan, corespunz ător unor
situații complexe din realitate (Miclea, 1994, p. 356).
În această calitate, schemele se definesc prin ele însele, f ără a fi
nevoie să le raport ăm la alte cuno ștințe. Rolul esen țial în relevarea
înțelesului lor nu revine propriet ăților intrinseci ale obiectelor, ci
contextului situa țional în care se g ăsesc acestea, rela țiilor tipice existente
între elementele lor componente. Acti varea unui concept (ex., „medic”)
activează alt concept (ex., „pacient”) cu care se afl ă în relație de rol.
Schemele cognitive se delimiteaz ă între ele și se păstrează ca atare în
memorie, incluzându-se în fluxu l actual al gândirii de îndat ă ce suntem
puși în situația corespunz ătoare.
După Rumelhart și Norman (1985), principalele caracteristici ale
schemelor cognitive sunt urm ătoarele: 1) reprezintă pachete de informa ții
ce conțin un nod fix și elemente variabile; 2) au un caracter integrator, în
sensul că posedă elemente ce se integreaz ă unele în altele; 3) con țin
cunoști nțe cu grade diferite de abstractizare, ceea ce permite ca sfera lor
de aplicabilitate s ă fie foarte întins ă; 4) reprezint ă mai mult cuno ștințe
decât defini ții și mai mult experien țe directe decât abstrac ții; 5) sunt
mecanisme active de recunoa ștere și asimilare a realit ății.
Scenariile cognitive reflectă succesiuni de evenimente specifice
unui anumit context, care ghideaz ă comportamentul oamenilor („a merge
la școală ”, „a merge la magazin”, „a merge la policlinic ă” etc.). În
asemenea situaț ii, tabloul comportamental se compune din mai multe
„scene”, care se succed dup ă o logică prestabilit ă. De exemplu, „a merge
la restaurant” include urm ătoarele secven țe: 1) intrarea în restaurant
(clientul intr ă; el privește în jur; decide unde va sta; merge și se așază la
masă); 2) comanda (clientul consultă meniul; alege felurile de mâncare; dă
comanda osp ătarului; ospă tarul solicit ă cele comandate la buc ătărie;
bucătarul pregătește cele solicitate); 3) servirea mesei (buc ătarul prezint ă
cele solicitate osp ătarului; osp ătarul duce mâncar ea clientului; clientul m ă-
nâncă; 4) plecarea clientului (clientul solicit ă ospătarului să-i facă nota de
plată; ospătarul întocme ște nota și o dă clientului; clientul achit ă nota; clien-
tul părăsește restaurantul) (Schank și Abelson 1977; apud Zlate, 1999).
Constatând c ă noțiunea de scenariu este relativ limitat ă, întrucât se
referă la cunoștințele pe care subiectul le de ține deja, Schank (1982)
introduce o serie de complet ări dintr-o perspectiv ă dinamică a cunoașterii

479și activității. Astfel, au fost propuse concepte noi, ca cele de plan (care
conține motiva țiile și scopurile specifice), de scene (structura general ă în
interiorul c ăreia se execut ă acțiunile concrete), de pachet, de organizare
numerică, de mod de organizare tematic ă (acestea dou ă incluzând seturi
de scene în situa ții informa ționale specifice, respect iv analogii de nivel
înalt între situa ții, care se deosebesc dup ă detalii, dar se aseam ănă prin
structură).
Scenariile se formeaz ă și se învață în contextul situa țiilor sociale
specifice, cu un grad ridicat de stabilitate, și ele asigur ă eficiența optimă a
comportamentului, cu un efort redus (economicitate).
Pe lângă schemele și scenariile cognitive, în con ținutul
informațional al gândirii au mai fost identificate și structurile interpre-
tative în care se includ: structuri de baz ă și structuri complexe. Primele,
numite și predicative, se întemeiaz ă pe conexiunea predicat-argument,
predicatul fiind o ac țiune sau o stare, iar argumentul specificând obiectele
sau indivizii la care se raporteaz ă acțiunea sau starea.
Structura predicativ ă este un enun ț minimal care atribuie valoare de
„adevăr” sau „fals”. Se folose ște în studiul memoriei și al înțelegerii
textelor. (Le Ny, 1979; Denhiere, 1984).
Structurile interpretative complexe se folosesc în analiza textelor
narative. Se cunosc trei asemenea structuri: re țelele propozi ționale
(constau în stabilirea rela țiilor între propoziț ii și se obțin prin aplicarea
teoriei grafurilor); macrostructurile (se obț in prin selec ționarea și
comprimarea informa ției, ceea ce se re ține fiind un rezumat; sunt
exprimate cu ajutorul macropropozi țiilor); modelele situa ționale (o
reprezentare a ceea ce figurează în text, reconstituirea unei scene sau a
unei situa ții, pornind de la un num ăr mare de elemente neexplicate, dar
care trebuie inferate); un exemplu tipic al acestor modele situa ționale îl
reprezintă constituirea unei figuri geometrice, care ilustreaz ă rezolvarea
unei probleme ( apud Zlate, 1999).
C. Blocul produselor
Produsul este un element esen țial în structura gândirii și în definirea
finalității ei ca proces (sau activitate mintală ). Acesta ră spunde la
întrebarea: „ce s-a obț inut sau ce a rezultat la cap ătul unui șir finit de
transformări aplicate unui anumit con ținut sau unei situa ții date la
«intrare» ? ”.

480În funcție de specificul „stimulului” care a declan șat procesul
gândirii, produsele pot fi: o no țiune, un principiu, o rela ție, o lege, un
răspuns (afirmativ sau negativ), o decizie, o solu ție (la o problem ă) etc.
Toate acestea au ca tr ăsături comune interiorizarea și caracterul ideal
(ființarea ca entit ăți mentale, de esen ță informațională).
Ca verigă finală a unui proces orientat spre scop, produsele gândirii
suportă operațiile verific ării (testării) și evaluării pe baza unor criterii de
adevăr (corectitudine) și semnifica ție instrumental-adaptativ ă. Ele devin
astfel clasificabile în „corecte” sau „incorecte”, „înalt semnificative”,
„mediu semnificative” și „slab semnificative”. În func ție de măsura în care
subiectul adopt ă el singur asemenea criterii de evaluare și ia o poziție critică
față de produsele propriei sale gâ ndiri, va proceda la o selec ție obiectivă a
acestora, re ținând pe cele corecte și semnificative ș i respingând pe cele
inadecvate și nesemnificative. Respingerea unui produs ca nesatisf ăcător
duce fie la reluarea procesului gândirii în vederea ob ținerii unuia m ai bun,
fie la renun țarea de a mai c ăuta răspunsul sau soluț ia la situația dată . Atunci
când spiritul critic și nivelul de exigen ță față de produsele obț inute sunt
scăzute, gândirea cap ătă trăsătura negativă a suficien ței. Subiectul respectiv
se mulțumește cu ce ob ține, chiar dac ă produsul obț inut este derizoriu.
În dinamica generală a gândirii, desprinderea și reținerea
produsului ca „element constitutiv specific” prezint ă o importanță meto-
dologică, întrucât creeaz ă momente de discontinuita te, absolut necesare în
delimitarea proceselor finite, subordonate și reglate de o finalitate
concretă.
Tocmai recunoa șterea existen ței produsului ca entitate distinct ă
face posibilă trecerea de la specula ția sterilă – despre gândire în general –
la abordarea concret-experimental ă a gândirii ca proces determinabil,
obiectivabil și controlabil.
Produsul devine, în acest context, indicatorul principal al eficien ței
gândirii. Cu cât acesta prezint ă valori mai ridicate, în plan cantitativ și
calitativ, cu atât gândirea care se afl ă la originea lui este mai eficient ă, și
invers. (Desigur, nu întotdeauna analiza produsului este suficient ă pentru
determinarea eficien ței unei gândiri; pe lâng ă aceasta, o informa ție
importantă o poate furniza și analiza c ăii sau drumului pe care-l str ăbate
gândirea pentru a ajunge la un produs).
Din punct de vedere al persisten ței în timp, produsele gândirii se
pot împă rți în două categorii: produse pentru uzul imediat (pasagere),

481care, satisfă când „starea de necesitate” pentru care au fost obț inute, îș i
pierd actualitatea și ies din structura de con ținut a gândirii; produse
pentru uzul ulterior ( ex., no țiunile, principiile, legile), care se stocheaz ă
în structura de con ținut, devenind verigi componente ale unor noi procese
de gândire (în viitor).
D. Blocul rela țiilor
Termenul de „rela ție” este polisemic, el fiind utilizat în sensuri și
situații variate: de ac țiune (a relata ceva), caracteristic ă a două sau mai
multor lucruri între care exist ă un anumit raport, legă tură de
interdependen ță, de interac țiune, de analogie etc., leg ătură asigurată
printr-un mijloc de transport, cale de comunicaț ie, legă tură de afaceri sau
profesional ă între persoane, func ții de rela ție (în biologie), ecua ții (în
matematic ă). Ca parte component ă a gândirii, rela ția trebuie luat ă în
accepțiunea de leg ătură, raport, interdependen ță între opera ții și
conținuturi. Toate transform ările pe care le realizeaz ă gândirea asupra
datelor ce-i sunt prezentate la „intrare” sunt mediate și încorporate în
diferite tipuri de rela ții care se con știentizează și se fixeaz ă ca atare.
Aceste tipuri pot fi: de compara ție constitutiv ă și calitativă ( A> B, B<C
etc.; „A mai bun decât B”); de ordine și coordonare spa țio-temporal ă („A
după B”, „A la dreapta lui B”, „A concomitent cu B”, „A în acela și loc cu
B”); de subordonare-incluziune („no țiunea particular ă se subordoneaz ă
noțiunii generale”, „obiectul X i face parte sau se include în clasa E”);
genetice ș i de filiație (A a apărut din B”, „Ion este frate cu Gheorghe”); de
determinare probabilistic ă (fiind dat ansamblul condi țiilor C, se poate
produce cu probabilitatea p i evenimentul E 1”: „dacă dintr-o urn ă în care
se află bile roșii, albastre și galbene în propor ții egale, facem o extragere
la întâmplare, este posibil ca bila extras ă să fie roșie”; dar tot a șa de bine
se poate întâmpla ca aceasta s ă fie de alt ă culoare – galbenă sau
albastră ”); de determinare cauzal ă univocă („dacă este întrunit ansamblul
de condiț ii C, atunci în mod necesar se va produce evenimentul sau
fenomenul E”; „dac ă încălzim apa dintr-un vas până la temperatura de
1000C, ea va începe s ă fiarbă”); de similitudine-apropiere (pe o plaj ă
extrem de întins ă, de la analogia cea mai slab ă până la identitate); de
polaritate antagonic ă (+ –, în matematic ă, excitație-inhibiț ie, în
neurofiziologie, altr uist-egoist, în moral ă etc.); de complementaritate
(„două mulțimi cu elemente distinct e dau prin reunire o mul țime nouă

482care va include elementele ambelor mul țimi”, „elementele pereche” –
cuplurile „no țiunile bărbat și femeie sunt complementare în raport cu
noțiunea om” etc.).
O dovadă în plus în favoarea ipotezei c ă relația este o a patra
dimensiune (component ă) distinctă a structurii gândirii o constituie faptul
că ea se formeaz ă și se învață în mod special, întocmai ca opera ția și
noțiunea, judecata sau ra ționamentul.
Fiecare din tipurile enumerate mai sus face obiectul unei definiri ș i
al unei exers ări sistematice prin exemplific ări și aplicații la situa ții
concrete.
Pe măsură ce se formeaz ă și consolideaz ă, blocul rela țional se intric ă
în celelalte blocuri componente ale gândirii, îndeosebi în cele ale opera țiilor
și conținuturilor, restructurându-le și reorganizându-le. Tocmai datorit ă
acestui fapt gândirea dobânde ște atributele unui sistem: un ansamblu de
elemente aflate în rela ție nonîntâmpl ătoare unele cu altele.
Modelul de reprezentare grafic ă va fi în acest caz „schema-bloc”
sau „graful orientat”.

8.3. FORME MODALE DE PROCESARE-INTEGRARE
A INFORMA ȚIEI LA NIVELUL GÂNDIRII
Așa cum am men ționat într-unul din paragrafele anterioare,
gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt și cel mai complex de prelucrare
și utilizare a informa ției despre realitatea obiectiv ă nemijlocit
perceptibil ă, despre posibil (dar încă nereal) și despre imposibil (ceea ce
nu poate exista decât în mintea noastr ă).
În realizarea acestei complexe prelucr ări sau proces ări, gândirea nu
urmează o traiectorie unic ă și liniară ; ea pune în eviden ță cel puțin trei
forme (direc ții) modale ale acestei proces ări, și anume: a. forma de
procesare inductiv ă; b. forma de procesare deductiv ă și c. forma de
procesare analogic ă.
A. Procesarea inductiv ă
Din punct de vedere genetic, aceasta este prima form ă de procesare
a informației în cadrul gândirii. Ea este nemijlocit stimulat ă și susținută de
percepții și reprezent ări și acționează inițial asupra obiectelor și
fenomenelor concrete. Ca urmare, traiectoria pe care se va înscrie o

483asemenea procesare va avea un sens ascendent, de la individual,
particular c ătre general, universal, de la situa țional, întâmpl ător că tre
legic, necesar.
La „intrare”, avem întotdeauna de-a face cu o mulț ime de însu șiri,
obiecte, situa ții etc., date nu neap ărat simultan, ci și succesiv, în timp, iar
la „ieșire” – cu un produs integrat, generalizat. Operatorii implica ți în
procesarea informa ției acționează în direcția estomp ării sau elimin ării
deosebirilor sau incompatibilit ăților individuale și a relevării-accentuă rii
similitudinilor și concordanț elor.
Situațiile (sarcinile) cu care se confrunt ă gândirea în induc ție ar fi
de trei genuri: a. formarea de concepte; b. dezvă luirea și formularea unei
reguli, a unui principiu, a unei legi; c. dezv ăluirea și inducerea unei
structuri.
a. În formarea de concepte , procesarea informa ției este
subordonat ă inducerii unei propriet ăți de la o parte a elementelor unei
mulțimi la întreaga mul țime.
De exemplu, constatând c ă toate corpurile metalice care ne-au fost
date în experien ța senzorial ă anterioar ă conduc curentul electric,
extindem aceast ă proprietate asupra oric ărui metal în general,
concluzionând c ă toate metalele sunt bune conduc ătoare de electricitate.
Orice concept este rezultatul unei proces ări inductive. Dar cum în
structura gândirii exist ă concepte de grade sau niveluri de generalitate
diferite (inferior-superior), înseamn ă că în elaborarea lor avem de-a face
cu o induc ție în spiral ă: produsul unei induc ții de rangul I, s ă spunem,
devine element de procesare pentru o induc ție de rangul II ș.a.m.d.
(exemplu: „m ăr ionatan” → „măr” → „produs vegetal” → „substanță
organică”; „om” → „vertebrat” → „mamifer” → „animal” etc.).
În funcție de natura calitativ ă a conținuturilor informa ționale
supuse proces ării, se delimiteaz ă „concepte reale” cu adresabilitate
„obiectual ă” și „concepte formale”, lipsite de valoare semantic ă, având un
caracter pur conven țional.
Cele dintâi se elaboreaz ă în procesul adapt ării și al învăță rii, în raport
cu diferitele domenii ale cunoa șterii. Gradul de elaborare este diferit atât
pentru conceptele din interiorul unuia ș i aceluiași domeniu, cât și pentru
conceptele apar ținând diferitelor domenii.
Conceptele formale prezint ă mai mult un interes metodologic, ele
fiind utilizate ca modele experimentale pentru a urm ări mai riguros

484dinamica și mecanismele psihologice pe care le reclam ă procesarea
însușirilor.
Asemenea gen de experimente au început înc ă din 1920, fiind
inițiate de N.Ach, D.Uznadze, L.Vâgotski, Hanfman și Kasanin. Ca
material experimental, au fost fo losite corpuri geometrice de form ă,
mărime și culoare variabile, c ărora li se asociau cuvinte f ără sens
(trigrame) („Bik”, „Lag”, „Cev” etc.). Subiec ții trebuiau s ă reunească sub
aceeași denumire toate obiectele care satisfă ceau o anumit ă condiție, de
exemplu „s ă fie groase ș i mari”. Astfel, cuvântul Lag, s ă spunem, reunea
toate aceste corpuri; cuvântul Cev reunea „toate obiectele înalte și de
grosime mijlocie” ș.a.m.d.
Între anii 1946-1948, E. Heidbreder a efectuat experimente
asemănătoare. Subiec ților li se prezentau 16 serii a câte 9 fotografii.
Fiecare serie era asociat ă cu un cuvânt f ără sens: rolk (față umană), leth
(copac), mulk (rotund); fard (numărul 2) etc. Subiec ții trebuia s ă
descopere singuri semnifica ția fiecărei denumiri. Hull și colab. (1951) au
înlocuit imaginile ș i corpurile geometrice folosite în experimentele
descrise anterior cu serii de caractere chineze ști. Fiecărei serii i se puneau
în coresponden ță tot denumiri f ără sens, viitoare „concepte formale”.
Subiecț ii trebuiau s ă reunească sub aceea și denumire („ii”, „yer”, „ta”,
„deg” etc.) caracterele care aveau un radical comun.
Constatările principale pe care le -au prilejuit aceste experien țe au
fost următoarele: 1. în compara ție cu materialul verbal, imaginile
favorizeaz ă procesarea inductiv ă de tip no țional; 2. exist ă tendințe
dominante ale cursului gândirii: oamenii reac ționează mai întâi la
obiectele concrete și apoi la forma lor; 3. factorii situa ționali exercită o
influență semnificativă asupra electivit ății procesării: dacă formele geo-
metrice și obiectele concrete au acelea și dimensiuni, mai întâi sunt sesi-
zate obiectele; dac ă obiectele sunt mici dar re prezentate grafic pe figuri
geometrice mari, primele care se impun aten ției sunt acestea din urm ă.
Cercetările efectuate de pe pozi ți ile teoriei ac țiunii (Galperin și
colab., P.Popescu-Neveanu și colab., Al.Ro șca) au stabilit c ă un factor
esențial care influen țează dinamica form ării conceptelor este modul de
orientare a subiectului în sarcină . Acesta se poate caracteriza prin
prezentarea de la început de c ătre experimentator a unor indici de
recunoaștere și desprindere a însu șirilor comune și principale sau prin

485absența unor asemenea puncte de reper. În primul caz, no țiunea se
formează mult mai repede și mai trainic decât în al doilea.
Un al doilea element important de care depinde calitatea
conceptelor nou formate îl constituie prezen ța sau absen ța aplicării lor la
rezolvarea unor sarcini concrete (d e ordonare-clasificare, de selec ție, de
integrare etc.). Tr ăinicia elabor ării și instrumentalitatea conceptelor sunt
întotdeauna mai bune dac ă învățarea are loc chiar în procesul aplic ării la
situații reale.
În fine, cel de al treilea factor implicat în formarea no țiunilor îl
constituie modul de prezentare a exemplelor. S-a demonstrat c ă important
este nu atât volumul sau num ărul acestora, cât mai ales gradul de
reprezentativitate (diversitatea modal ă) și relevanță .
Procesarea inductiv ă care stă la baza elabor ării conceptelor se
perfecționează pe măsura îmbog ățirii fondului experien ței senzoriale, a
tezaurului reprezent ărilor și schemelor de integrarea semantic ă a limbajului.
Se ajunge, astfel, ca, la adult, formarea unei no țiuni noi să nu reclame în
mod obligatoriu prezenț a exemplelor și suportului intuitiv (obiectual sau
imagistic), fiind suficient ă doar punerea în rela ție semantic ă adecvată a
cuvântului respectiv (înc ă neconceptualizat) cu cuvintele no țiunii deja
elaborate.
b. În activitatea sa cotidian ă,
omul are de-a face nu numai cu mul țimi
de obiecte izolate și cu sarcina de grupare a lor în clase prin reluarea și
generalizarea însu șirilor comune și semnificative (esen țiale), dar și cu
diferite tipuri de rela ții și raporturi care apar ca purt ătoare ale unei
informații specifice ș i care deschid cunoa șterii perspective noi.
Relevarea lor necesit ă analiza ș i compararea unui num ăr relativ
mare de cazuri particulare. Aici , intervine obliga toriu procesarea
inductivă, îndreptat ă spre identificarea și stabilirea anumitor „invarian ți
de raport”; ace știa se men țin ca atare în pofida modific ărilor aleatoare pe
care le pot suferi însu șirile concrete ale relatelor (obiectelor aflate în
relație). Operatorii sunt focaliza ți nu asupra obiectelor „în sine”, ci asupra
raportului care se stabile ște între ele pe baza unui criteriu: de ordine
(serială), de distan ță, de form ă, de culoare, de asem ănare semantic ă, de
opoziție, de subordonare etc.
Pentru ca raportul s ă fie desprins și generalizat, el trebuie s ă
prezinte o anumită valoare cognitiv ă sau pragmatic ă reglatorie, adic ă să
orie
nteze adecvat activitatea sau comportamentul subiectului în diferite
situații reale.

486În termenii teoriei generale a regl ării, aceasta înseamn ă că, de fiecare
dată când raportul respectiv este sesizat și desprins ca purt ător de informa ție
specifică, subiectul ob ține „o întărire pozitivă ” (adică rezolvă sarcina care-i
stă în față), iar în cazul când nu este sesizat și respectat, subiectul ob ține o
„întărire negativ ă” (eșec în rezolvarea sarcinii).
Raportul poate apă rea în form ă explicită, putând fi sesizat pe cale
perceptivă , sau implicit ă, relevarea lui reclamând o procesare
multimediat ă. În primul caz, purt ătorul raportului îl constituie o însu șire
concretă – formă, mărime, culoare. În cazul al doilea, la baza stabilirii lui
stă un indicator abstract: de ordine, de sens etc.
Exemple :
• o sarcină de diferen țiere: subiectului i se prezint ă perechi de
stimuli, rela ționați după criteriul „m ărime”: S 1>S2 sau S 2 >S 1. El trebuie
să găsească , orientându-se dup ă felul de administrare a înt ăririlor „corect-
greșit”, la care din cei doi stimuli s ă răspundă și la care nu, valorile
concrete ale ambilor stimuli variind de la o pereche la alta. Formulând
regula de ac țiune, subiectul va r ăspunde corect chiar atunci când un
stimul înt ărit pozitiv în secven ța anterioar ă dobândește valoare negativ ă
în secven ța următoare, prin modificarea pozi ției în rela ție cu celălalt:
(S2>S1; S3>S2; S4>S3 ….).
• Subiectul trebuie s ă descopere criteriul de distribuire a valorilor
de semnalizare în cadrul unei serii numerice constante de stimuli: S 1-Sn.
De fiecare dat ă, întărirea pozitiv ă se asociaz ă numai cu unul din stimuli,
dar într-o anumită ordine. S ă presupunem că seria cuprinde 7 stimuli și
poziția lor rămâne nemodificat ă în cursul experimentului; se modific ă
doar „localizarea” valorii de semnalizare:
I. S 1, S2, S3, S4, S5, S6, S7
×
II. S 1, S2, S3, S4, S5, S6, S7 ×
III. S 1, S2, S3, S4, S5, S6, S7 ×
IV. S 1, S2, S3, S4, S5, S6, S7 ș.a.m.d. ×
Din cele de mai sus se desprinde regula: „valoarea de semnalizare în
cadrul seriei se distribuie alternativ prim ului stimul, apoi ultimului; celui de al
doilea, apoi penultimului etc.
Un caz aparte al induc ției raporturilor și relațiilor este inducția
legilor .

487Legea este în esen ță tot o relație, un raport. Ea caracterizeaz ă însă
nu atât starea, cât mai ales dinamica sau desf ășurarea evenimentelor,
aflate într-o anumit ă interacțiune sau interdependen ță. În formă generală,
ea se exprim ă ca o dependen ță dintre un ansamblu de condi ții (factori) E
și un eveniment oarecare A, astfel c ă A=f (E).
Realizarea ansamblului E determin ă producerea evenimentului A;
nerealizarea presupune absen ța evenimentului A. Întinderea domeniului
la care se aplic ă dependen ța respectiv ă exprimă gradul de generalitate al
legii. Tăria sau intensitatea dependen ței dintre condi ție și eveniment pot
varia, determinându-se astfel dou ă mari categorii de legi: dinamice și
statistice .
Legea dinamic ă reflectă o legă tură necesară, de tip cauzal, între cei
doi termeni ai rela ției E și A. Astfel, fiind dat E, A se produce în mod
sigur, E devenind cauza lui A, iar A – efectul lui E.
Acest gen de dependen ță se întâlne ște în domeniul mecanicii, al
fizicii clasice, al reac țiilor chimice etc. (Ex.: „Temperatura corpurilor
crescând peste o anumit ă limită, ele încep s ă-și mărească volumul,
dilatându-se”.)
Caracteristica principal ă a legii dinamice rezid ă în aceea c ă ea se
aplică și se verific ă la nivelul fiecă rui caz individual în parte. Dar
descoperirea și formularea ei sunt rezultatul observ ării și analizei unui
număr mare de cazuri. Fiecare caz exprimat în forma unei judec ăți
constatative, de atestare a dependen ței date, reprezint ă o premisă în lanțul
procesărilor inductive step-by-step :
E→A în cazul X 1
E→A în cazul X 2
E→A în cazul X 3
–- –-
E→A în cazul X n
E→A în toate cazurile X i.
Legea statistic ă exprimă o legă tură posibilă, dar nu neap ărat
necesară, între condi ții și evenimente (E și A). Astfel, fiind dat ansamblul
de condiț ii E, evenimentul A se poate produce, dar el poate și să nu se
producă. Se desprinde un punct de maxim ă incertitudine, când 50% din
șanse sunt favorabile producerii lui A și 50% nefavorabile. Peste 50%
șanse favorabile spore ște probabilitatea producerii evenimentului, iar sub
50% șanse favorabile reduce aceast ă probabilitate. Între E și A se

488înterpune un al treilea factor –întâmplarea – care poate înt ări până la a o
face necesar ă legătura lor sau, dimpotriv ă, o poate sl ăbi până la anulare.
Gândirea dobânde ște controlul asupra acestui factor numai prin
repetarea de multe ori a experiment ului (ex., aruncarea monedei sau a
zarului). Aceasta permite desprinderea unei tendin țe centrale care îș i
păstrează valoarea în pofida abaterilor individuale. Domeniul de aplica-
bilitate al legii statistice este cuprin s între „evenimentul sigur” (p(A) = 1) și
„evenimentul imposibil” (p( Ω)=0). De aici decurge caracteristica ei
principală: nu se verific ă la nivel individual, ci numai la nivelul
ansamblului (seriei) de evenimente.
Inducția legilor statistice se ia în dou ă planuri: obiectiv , reflectând
dependențele reale dintre ansamblul dat de condi ții și un anumit
eveniment, și subiectiv , reflectând predic ția subiectului în leg ătură cu
deznodământul concret, într-o situa ție dată, a desfășurării fenomenelor
întâmplă toare sau probabile.
Posibilitatea subiectiv ă se constituie ca rezultat al interac țiunii și
corelă rii caracteristicilor obiective ale fenomenelor date cu elementele
experienței anterioare și cu particularit ățile psihoindividuale ale fiec ărei
persoane. Ca urmare, una și aceeași situație va primi estim ări diferite din
partea unor persoane diferite.
Deși în plan obiectiv distribu ția probabilit ăților evenimentelor
elementare poate ră mâne tot timpul aceea și (ex., aruncarea zarului), în
plan subiectiv ea va înregistra oscila ții semnificative. Analiza modului în
care diferi ți subiecți conchid asupra posibilit ății de producere sau
neproducere a unor fenomene pune în eviden ță trei tendin țe tipice:
• supraestimarea evenimentelor cu probabilitate sc ăzută și
subestimarea celor cu posibilitate mare;
• acordarea șansei celei mai mari evenimentelor care nu s-au produs
o lungă perioadă de timp, presupunând c ă trebuie să se producă în viitorul
apropiat;
• supraestimarea probabilit ății e venimentelor care le sunt favorabile
și subestimarea probabilit ății celor care le sunt nefavorabile.
Operarea în spa țiul nedetermin ării, al incertitudinii, al evenimentelor
probabile este o caracteristic ă a gândirii umane. Se spune chiar c ă gândirea
omului contemporan este sau trebuie stimulat ă pe scheme eminamente
probabiliste. Aceasta permite corelarea unui num ăr mai mare de variabile,
deschiderea unei arii mai întinse pentru ipoteze ș i testări, trecerea de la

489studiul simplit ății organizate la studiul complexit ății organizate, de la
studiul sistemelor deterministe la studiul sistemelor cu dinamic ă aleatoare.
Așa cum demonstrează W.Weaver în fascinanta sa lucrare
„Doamna șansă” (1968), procesarea inductiv-probabilist ă care vizează
fenomenele de masă reunește în sine judec ăți cu conținut semantic extrem
de eterogen, fiecare din ele incluzând o informa ție specific ă, convergent ă
pe aceeași concluzie final ă.
c. Inducția structurilor constă în relevarea unei rela ții specifice
între două elemente și generalizarea ei asupra altor elemente. Structura
este, în acest caz, un invariant rela țional , care rezult ă și se susține nu de
elementele luate în sine, ci de coraportarea lor reciproc ă. (De exemplu, în
cazul „familiei p ătratelor” avem structura de formă , dată de relația de
egalitate a laturilor și unghiurilor. În pofida varierii m ărimii sau culorii,
structura „form ă pătrată” rămâne invariant ă).
Inducerea și generalizarea ei la toate cazurile individuale permite
operarea cu „p ătratul” ca figură geometric ă generală, categorială .
Structurile exist ă în toate domeniile realit ății și descoperirea lor
constituie unul din obiectivele majore ale cunoaș terii științifice: structuri
în matematic ă, în lingvistic ă, în antropologie, în psihologie etc.
Au fost elaborate teste speci ale pentru evaluarea capacit ății de
inducere structural ă. Iată câțiva itemi din aceste teste:
• Avocatul este pentru clientul s ău ceea ce medicul este pentru:
a. bolnav; b. medicin ă.
• Ofițerul este pentru soldat ceea ce pr ofesorul este pentru: a. elev;
b. școală .
• Ciorapul este pentru picior ceea ce mânu șa este pentru: a. mână ;
b. cap.
• a. musc ă-insectă; b. câine-?; a. pin-conifer; b. fag-? Schema
formală de prezentare a situa țiilor care reclam ă inducția structurii este
următoarea: A:B::C (D1, D 2) („A este pentru B, ceea ce C este pentru D 1
sau D 2)” (Miclea, 1994).
Descompus ă, schema induc ției pune în concordan ță următoarele
operații: codarea (înregistrarea și organizarea datelor), inferența
(stabilirea rela țiilor logice), punerea în coresponden ță (corelarea elemen-
telor sau termenilor), aplicarea structurii d escoperite, compararea,
argumentarea, formularea r ăspunsului .

490B. Procesarea de tip deductiv
Caracteristica general ă a acestei proces ări rezidă în aceea c ă ea are o
traiectorie cu sens descendent: porne ște de la general (un principiu, o regul ă,
o idee etc.) și merge spre particular, individual . Schema logic ă p e c a r e s e
întemeiază procesarea deductiv ă este dată de principiul: „ceea ce se aplic ă
universalului se aplic ă și fiecărui caz individual în parte”.
După structură și complexitate, procesarea deductiv ă directivă se
realizează în trei forme (variante) de inferen ță: a. imediată; b. forma
silogistică; c. forma ipotetico-deductiv ă și d. forma linear ă.
a. Procesarea deductiv ă imediată se caracterizeaz ă prin stabilirea
unei legă turi necesare, directe între judecata premis ă și judecata-
concluzie. Corectitudinea sau evocarea con ținutului proces ării în acest
caz sunt determinate cu prec ădere de respectarea sau nerespectarea
condiției de distribuire a termenilor. Un termen este distribuit numai dac ă
el este luat în integralitatea sferei sale și nedistribuit dac ă este considerat
doar sub aspectul unei p ărți a sferei sale. Trebuie men ționat că avem de a
face aici cu propozi ții (judecăți) categorice. În mod normal, termenul S
(subiectul logic) este distribuit în universale și nedistribuit în particulare ;
la rândul s ău, P (predicatul logic) este distribuit în negative și nedistribuit
în afirmative . Situația lui P se explic ă prin aceea c ă în propozi țiile
categorice negative, S, indiferent dac ă este luat în integralitatea sferei sale
sau nu, se afl ă în raport de opozi ție cu întreaga extensiune a lui P, în timp
ce în propozi țiile afirmative nu exist ă nici un indiciu privind sfera lui P.
Pentru a întregi cele men ționate mai sus în leg ătură cu valabilitatea
deducției imediate, trebuie ad ăugată următoarea regulă logică: oricare din
cei doi termeni apare ca termen distribuit în concluzie, dac ă și numai dac ă
el a apărut ca termen distribuit și în premis ă. Abaterea de la aceast ă regulă
poartă numele de extensie nepermis ă (a lui S sau a lui P) și, psihologic, o
inventariem ca eroare de ra ționament.
Ca modalit ăți de procesare inductiv ă imediată pot fi indicate:
conversiunea (o procesare prin care termenii propozi ției asumat ă ca
premisă își schimbă reciproc func țiile; de exemplu, dac ă premisa este de
forma SP, concluzia, numit ă și conversă, ia forma PS: premisa și
concluzia sunt judec ăți categorice de aceea și calitate) și obversiunea
(procesare prin intermediul c ăreia dintr-o propozi ție de forma SP,
asumată ca premis ă, rezultă drept concluzie o propozi ție de forma SP,

491numită obversă . Bara pus ă deasupra concluziei arat ă că obversa este o
propoziție categoric ă de modalitate invers ă în raport cu premisa din care a
fost derivat ă: dacă premisa este afirmativ ă, concluzia va fi negativ ă, iar
dacă premisa este negativ ă, concluzia va fi afirmativ ă; dacă predicatul
premisei este o no țiune pozitivă (P), predicatul obversei va fi o no țiune
negativă (P) corespunz ătoare ei, iar dac ă predicatul premisei este o
noțiune negativ ă (P), cel al obversei va fi o no țiune pozitiv ă (P)
corespunz ătoare ei. (Exemplu: din propozi ția Unii studen ți nu sunt silitori
prin obversiune rezult ă propoziția Unii studen ți sunt nesilitori ). Trebuie
precizat că, în obversiune, premisa și concluzia sunt propozi ții de aceea și
cantitate și între ele exist ă o relație de echivalen ță, adică au întotdeauna
aceeași valoare de adev ăr).
b. Procesarea de tip silogistic realizează un raționament deductiv
mediat, alc ătuit doar din trei propozi ții (judecăți) categorice, din care dou ă
sunt premise, iar a treia – concluzie. Medierea în acest caz este
reprezentat ă de propozi ția care se interpune între prima propozi ție și
concluzie. (Denumirea de silogism a fost dat ă acestei forme de c ătre
Aristotel).
Din punct de vedere structural, silogismul se concretizeaz ă în
constructe de tipul:
Toți oamenii sunt muritori.
Socrate este om.
Socrate este muritor.
În silogismul formulat de însu și Aristotel, primele dou ă propoziții
sunt premise, iar a treia este concluzia. Dac ă îl descompunem dup ă
criteriul no țional, vom constata c ă el cuprinde doar trei no țiuni, care în
logică poartă numele de termeni ai silogismului. Pentru a stabili rolul
celor trei no țiuni, trebuie s ă pornim de la concluzie: aceasta este o
propoziție universal afirmativ ă. Subiectul concluziei – care este termenul
minor – apare ca subiect logic în cea de a doua propozi ție, motiv pentru
care aceasta se nume ște premisă minoră. La rândul s ău, predicatul
concluziei – numit termen major – apare în prima propozi ție (în exemplul
dat, tot ca predicat logic), fapt pentru care i s-a dat denumirea de „premis ă
majoră”. Apare ș i o a treia no țiune, care se reg ăsește în ambele premise:
ei i s-a dat denumirea de termen mediu, întrucât are rolul de a mijloci
raportul dintre ceilal ți doi termeni („extremi”), raport ce se red ă explicit
de către concluzie. Din acest motiv, termenul mediu (M) se întâlne ște

492numai în premise (în exemplul nostru pe pozi ția termenului mediu se afl ă
noțiunea Om, care apare ca subiect logic în premisa majoră și ca predicat
logic în premisa minoră ).
Au fost întreprinse cercetă ri pentru explicarea mecanismelor
psihologice care stau la baza „constitu irii” silogismului. Dintre modelele
explicative mai „cunoscute” men ționăm următoarele: modelul lui Erikson
(1978), modelul lui Johnson -Laird (1980) ș i modelul probabilităț ilor
subiective (McGuire și Wyer, 1960).
Modelul lui Erikson vizează evidențierea și analiza fazelor pe care le
parcurge procesarea într-o schem ă de tip silogistic. Sunt identificate trei
faze principale: a. reprezentarea , care rezid ă în proiec ția informa ției din
premise în spa țiul reprezenta țional-intern, luând o form ă asemănătoare
diagramelor Venn; b. combinarea reprezentărilor, după principiul
subordonă rii particularului fa ță de general (con ținutul semantic al premisei
minore se indexeaz ă ca „parte” a con ținutului semantic al premisei majore);
c. alegerea etichetei verbale pentru exprimarea sau descrierea concluziei.
Fazele men ționate au un con ținut și o desfășurare diferite, sub
aspect psihologic, de la un subi ect la altul. Acest model reflect ă doar o
parte din complexitatea procesă rii silogistice și privește un câmp
problematic determinat. Extrem de important pentru psihologia gândirii
este să se urmărească traiectoria sau explorarea „spa țiului teoretic sau
posibil” al ra ționamentului, care duce la selectarea datelor (propozi țiilor)
primare din repertoriul existent. Aceast ă verigă, esențială pentru
surprinderea specificului gând irii ca activitate concret ă sau ca proces viu
în raport cu gândirea schematizat ă în formele logicii, se eviden țiază prin
sarcini care creeaz ă subiectului o zon ă de nedeterminare: de exemplu,
„formuleaz ă un raționament (silogism) despre individul X” sau
„construie ște o serie de ra ționamente (silogistice) despre om” etc.
Modelul lui Johnson-Laird este întemeiat pe afirmarea necesit ății
de a realiza o analiz ă așa-zisă ecologică in situ a raționamentului, sarcinile
(silogistice) fiind exprimate în limbaj natural. Subiectul este solicitat s ă
formuleze singur concluzii și nu să aleagă concluzia corect ă din cele
prezentate de-a gata de c ătre experimentator. Autorul modelului
presupune că , în acest caz, procesarea pentru ajungerea la concluzie
cuprinde urm ătoarele verigi: a. reprezentarea premiselor , analoag ă
diagramelor Venn (subiec ții își reprezint ă o clasă prin imaginea unui
număr arbitrar ales dintre membrii ei”) (Johnson -Laird, 1980, p. 134);

493b. combinarea euristic ă a reprezent ărilor premiselor (aceasta reflectă
specificul desf ășurării raționamentului în plan psihologic); c. formularea
mai multor concluzii în contextul unui „experiment mental”; d. veri-
ficarea concluziilor (aici se apeleaz ă deja la logic ă, fiind reținută de
fiecare dat ă doar concluzia care concord ă cu regulile acesteia).
După cum remarc ă M.Miclea (1994), de și modelul explic ă multe
dintre distorsiunile ce apar în ra ționare, el r ămâne înc ă vag, lă sând
neclarificat ă, de pildă , problema factorilor care determin ă alegerea
euristicilor utilizate.
Modelul probabilit ăților subiective își propune s ă surprind ă
intricarea factorilor conativi (tr ăiri emoționale, dorin țe, expecta ții) în
procesul de ra ționare. Wyer arat ă că, încercând s ă tragă concluzia,
subiecț ii identific ă în prealabil, la nivel subcon știent, concluziile extreme
– pe cea mai dezirabil ă și pe cea mai indezirabil ă –, care sunt folosite ca
puncte de reper în op țiunea final ă pentru o concluzie probabil ă. Din
repertoriul concluziilor posibile se selecteaz ă cele pe care subiectul le
apreciază ca fiind mai probabile, adic ă mai apropiate de etalonul s ău de
dezirabilitate și care include și o parte a criteriilor logice. În acest caz,
erorile au drept cauz ă principală supraponderarea dorin țelor subiective în
detrimentul cerin țelor logicii obiective.
Modelul acoperă îndeosebi plaje de ra ționamente din planul
relațiilor interpersonale. Unele din aceste ra ționamente stau la baza
formării mecanismelor de apă rare a Eului (de exemplu, mecanismul
raționalizării).
Așa cum s-a demonstrat și experimental (Tversky, Kahnemann,
1980), prezen ța probabilităț ii subiective în orice ra ți onament influen țează
procesul de deducere a concluziei; dar în determinarea acestei
probabilități sunt implica ți nu numai factori conativi, ci și factori de ordin
cognitiv general, deriva ți din experien ța anterioar ă. Se poate îns ă
presupune că ponderea factorilor conativi es te cu atât mai mare, cu cât
situația vizată în momentul dat este mai îndep ărtată de fondul experien ței
anterioare a subiectului (este mai pu țin familiar ă); de asemenea, tendin ța
de supraestimare a probabilităț ii subiective în dauna logicii este mai
puternică în situațiile familiare cu semnifica ție și rezonanță motivațional-
afectivă pentru subiect.
Cele trei modele prezentate mai sus nu sunt reciproc antagonice și
exclusive, ci mai curând complementare, pentru c ă, așa cum am v ăzut,

494fiecare se centrează pe o anumit ă coordonat ă particular ă a raționa-
mentului silogistic.
O altă grupă de cercet ări experimentale asupra proces ării deductive
silogistice au pus în eviden ță unele particularit ăți psihologice determinate atât
de forma premiselor-universal afirmativ ă-universal negativ ă, particular
afirmativă – particular negativ ă – (așa-numitul efect de atmosfer ă), cât și de
figura în care se realizeaz ă silogismul (efectul figural).
Efectul de atmosfer ă se concretizeaz ă în câteva tendin țe
semnificative ale subiec ților în desprinderea concluziei, și anume: a. când
cel puțin o premis ă este negativă , majoritatea subiec ților tind să deducă o
concluzie negativă ; b. dacă cel puțin o premis ă conține cuantificatorul
particular „unii”, este cel mai puternic favorizat ă tendința de deducere a
unei concluzii particulare; c. dac ă se exclud cele dou ă situații anterioare,
tendința cea mai frecventă va fi aceea de a deduce o concluzie universal-
afirmativă (Smokes, 1951).
Cel de al doilea efect – figural – a fost descoperit de cercet ătorul
englez Johnson-Laird (1980). Prezentând subiec ților un silogism în figura
a IV-a (P-M M-S), majoritatea dintre ei (85%) a manifestat tendin ța de
a deduce concluzia de formă P-S. Reformulând îns ă același silogism în
figura I (M-P S-M), s-a modificat radical tendin ța în deducerea concluziei:
85% din num ărul subiecților au optat pentru concluzia de forma S-P.
c. Procesarea ipotetico-deductiv ă sau condi ționată este mai pu țin
studiată din punct de vedere psihologic d ecât celelalte forme. Aceasta se
explică prin natura ambigu ă a condiț ionalului. Sub una și aceeași expresie
condițională se pot ascunde leg ături diferite: • o relație de încatenare logic ă
(ex.: „Dac ă soarele a asfin țit, atunci se las ă seara. Soarele a asfin țit. Deci, se
lasă seara”); • o relaț ie cauzală (exemplu „Dac ă bate vântul, frunzele
copacilor se mi șcă. Bate vântul. Deci, frunzele copacilor se miș că”); • o
relație de conformare (ex.: ,,Dac ă plouă , ia umbrela. Plou ă. Deci, ia
umbrela”).
Multitudinea de relaț ii pe care le genereaz ă face ca și procesarea
ipotetico-deductiv ă să se desfășoare pe traiectorii diferite și să pună în
evidență momente de tatonare-alegere, adesea generatoare de erori, care
reflectă și particularit ăți psihoindividuale în func ționarea gândirii.
Cercetările efectuate pân ă în prezent au eviden țiat faptul c ă la baza multor
erori în procesarea ipotetico-deductiv ă se află interpretarea propozi țiilor
condiționale ca bicondi ționale și inabilitatea de a utiliza informa ția din

495enunțurile condi ționale negative, legat ă de greșita reprezentare a
operatorului non (Sternberg, Beyond, 1982).
d. Procesarea deductiv ă liniară realizează o transformare de tip
tranzitiv. Ra ționamentul pe care se întemeiaz ă are două premise , fiecare
din ele exprimând o rela ție dintre doi termeni.
Cel puțin un termen este dat în ambele premise. Sarcina care
angajează procesarea deductivă liniară constă în a cere subiectului s ă
stabilească o relație între doi termeni neadiacen ți (care nu sunt da ți în
aceeași premisă).
Iată un exemplu de astfel de sarcin ă:
Petre este mai harnic decât Vasile.
Ion este mai lene ș decât Vasile.
Care este cel mai harnic?
Răspunsul corect este: Petre este cel mai harnic .
Pentru a explica modul în care subiec ții ajung la formularea
răspunsului la asemenea sarcini, au fost elaborate câteva modele,
recunoașterea cea mai mare având-o modelul imagistic (De Sato, 1965) și
modelul lingvistic (Clark, 1980, Evans, 1980).
Potrivit modelului imagisti c, procesarea propriu-zis ă și deducerea
concluziei au la baz ă operații asupra imaginilor. Subiec ții „transcriu”
(codează) primii doi termeni în forma unor imagini stilizate, ordonate
după relația „mai mare-mai mic” sau „mai bun-mai slab”. Aceste imagini
rămân „invariante”. Cel de al treilea termen este transpus printr-o imagine
mobilă, care se raporteaz ă la celelalte dou ă imagini (fixe), potrivit ordinii
de rang stabilite. Concluzia va cons ta, în acest caz, în traducerea în cod
verbal a informaț iei extrase din ordonarea spa țială a imaginilor.
În opoziție cu acesta, modelul lingvis tic pune accentul pe aspectele
lingvistice ale proces ării. Din punctul de vedere al autorilor lui,
dificultățile pe care subiec ții le întâmpină în multe probleme de
raționament nu sunt determinate de procesele cognitive specifice acestor
probleme, ci de limbajul în care ele sunt prezentate.
Pentru a argumenta acest punct de vedere, se apeleaz ă la principiul
congruenței (elaborat de H.Clark). Potrivit respectivului principiu, într-o
procesare liniar ă, înainte de a deduce concluzia, subiectul procedeaz ă la o
reformulare a celei de a doua premise. (Ex., în loc de „Ion este mai lene ș
decât Vasile”, va spune: „Vasile este mai harnic decât Ion”). În acest fel,
informația conținută în cea de a doua premis ă este făcută congruent ă cu

496premisa întâia ș i cu întrebarea adresată subiecț ilor. Concluzia se deduce
numai dup ă ce a fost stabilită congruenț a informa țiilor. În favoarea
acestei ipoteze, au fost aduse și unele dovezi experimentale importante
(Evans, 1980).
C. Procesarea analogic ă
În activitatea cotidian ă, ca și în cea a cunoa șterii științifice apar
numeroase situa ții în care, pentru a desp rinde concluzia cu valoarea
reglatoare cea mai mare, trebuie s ă căutăm și să stabilim similitudini pe
coordonate ample, acolo unde percepț ia directă nu le detecteaz ă și unde
par să nu existe, s ă facem transfer de unit ăți informaționale de la un
obiect „cunoscut” la altul necunoscut și mai greu de abordat, s ă elaborăm
sisteme conceptuale și procedee metodologice unitare pentru studiul ș i
explicarea unor realit ăți substanțial-calitative diferite. Acestor situa ții și
altora de acela și gen este chemat ă să le facă față procesarea sau forma de
gândire analogic ă. Psihologic, o structur ă de gândire analogic ă manifestă
o deschidere deosebit ă la similitudine și conexiune.
Ea posedă atributul opera țional specific de a extrage „sugestii” de
rezolvare a unei probleme de un anumit tip sau dintr-un anumit domeniu
din rezolvarea unei probleme de un alt tip sau dintr-un alt domeniu, de a găsi criterii pentru formularea unei explica ții comune pentru o categorie
aparent eterogen ă de fenom
ene (M.Golu, 1975).
Desfășurarea transform ărilor are un sens convergent, ele trebuind s ă
ducă în final la stabilirea unui punct de „întâlnire” între dou ă sau mai multe
obiecte, între dou ă sau mai multe domenii. Astfel, fie date obiectele A și B
care au în comun însu șirile (a, b, c, d, e); obiectul A posed ă în plus însu șirea
„f”. În virtutea comunalităț ii însușirilor men ționate, se conchide c ă
însușirea „f” apar ține (trebuie s ă aparțină) și obiectului B. La aceste însu șiri
se poate ajunge pe cale mijlocit ă, printr-o succesiune de abstrageri, pân ă la
reținerea fie doar și a unor similitudini de „principiu”, de ordin formal,
operațional.
Spre deosebire de procesarea deductiv ă, în procesarea analogic ă
legătura dintre premise și concluzie are un caracter ipotetic, probabilist și
nu unul strict necesar. Tr ăinicia ei va depinde de gradul de esen țialitate,
diversitate și reprezentativitate al însușirilor comune, precum și de natura
însușirii transferate.

497Satisfacerea acestei condi ții depinde de calitatea gândirii îns ăși, de
profunzimea ei, de informa ția de care dispune ea la momentul dat. În
istoria științei găsim numeroase exemple care atest ă atât juste țea, cât și
falsitatea concluziilor trase pe baza ra ționamentului analogic.
Cunoașterea științifică actuală recurge mult mai frecvent la
raționamentul analogic decât cea „clasic ă”. Aceasta și-a găsit
concretizarea în dezvoltarea puternic ă, în cea de a doua jum ătate a
secolului XX, a a șa-numitelor discipline de grani ță, a cercetărilor inter-
și multidisciplinare.
Rezultatul cel mai impun ător al gândirii analogice este cibernetica,
„model analogic-teoretic” de maxim ă generalitate, aplicabil în studiul
tuturor sistemelor reale.
Toate cele trei forme modale de procesare a informa ției în cadrul
gândirii se întâlnesc la fi ecare individ, dar ponderea și nivelul de
elaborare și funcționare a lor difer ă în limite foarte mari de la o persoan ă
concretă la alta. Aceasta face ca ta bloul real al gândirii s ă fie mult mai
complex și greu incapsulabil în canoane, decât cel prezentat de logic ă. În
consecință, schemele oferite de logic ă pot fi doar par țial utilizate în
cercetarea psihologic ă și în a naliza/explicarea desf ășurării in vivo a
gândirii.

8.4. GÂNDIREA CA ACTIVITATE SPECIFIC Ă
DE REZOLVARE A PROBLEMELOR
Domeniul specific în care se activeaz ă și se pun în rela ție finalistă
toate cele patru blocuri componen te ale gândirii îl constituie rezolvarea
problemelor în sens larg. „Problema” sau „situa ția problematic ă”
reprezintă stimulul autentic al oric ărui proces veritabil de gândire. Înse și
apariția și dezvoltarea în plan istoric (filogenetic) și individual
(ontogenetic) a acestui proces psihic cognitiv au fost determinate și
impulsionate de dificultăț ile și complexitatea crescând ă a adaptării la
mediu, a optimiz ării și eficientiz ării activit ății omului. Surmontarea
obstacolelor, ie șirea din impasuri, g ăsirea răspunsurilor la numeroasele
întrebări „de ce”? ș i „cum?” etc. reclamau ie șirea din și depășirea
limitelor datelor senzoriale imediate și trecerea la o activitate mental ă de
un nivel superior, de natur ă general-abstract ă, cu organizare și desfăș urare

498discursivă, cuprinzând toate coordonatele spaț io-temporale (nu numai pe
cele ale lui hic et nunc ).
Aceasta este gândirea, cu func ția sa principală – cea rezolutivă.
Rezolvarea problemelor se o pune altor tipuri de proces ări, în care
ponderea principală revine „programelor rutiniere”, executive, auto-
matizate, cum sunt, de pild ă, operațiile de calcul la omul adult.
Noțiunea de problem ă a fost utilizat ă în psihologie în accep țiuni
diferite de c ătre diversele orient ării sau școli. Behaviorismul consider ă
problemă orice situa ție-stimul pentru care organismul ca întreg nu are
elaborată, prin învățare anterioar ă, o schem ă de răspuns, fiind obligat s ă
procedeze prin încerc ări și erori succesive (Hull, 1945). La rândul s ău,
gestaltismul lega existen ța problemei de un „dezechilibru” între subiect și
mediu, creat de omiterea sau întreruperea unor verigi ale câmpului
relațional (Köhler, 1929). Corespunz ător, rezolvarea, în primul caz, consta
în formarea de opera ții și algoritmi adecva ți, prin eliminarea verigilor de
prisos – fie pe baza înt ăririi, fie ca urmare a acț iunii legii efectului –, iar în
cazul al doilea, în apari ția spontan ă a unor „tendin țe determinante”, care s ă
ducă la închiderea circuitelor întrerupte (principiul „ insight -ului”).
După părerea noastr ă, o definire mai riguroas ă a problemei o
realizează psihologia cibernetic ă. Aceasta ia în considerare două aspecte:
unul obiectiv și altul relațional-subiectiv . Primul se refer ă la o situa ție
externă în sine ș i se evalueaz ă prin prisma criteriului de nedeterminare ,
adică al numărului de alternative posibile din care urmeaz ă să se facă
alegerea (re ținerea unei singure alternative și eliminarea celorlalte).
Alternativele ca atare pot s ă fie obiecte sau entit ăți reale, ori secven țe
operaționale mai mult sau mai pu țin divergente, în sensul că alegerea uneia
implică renunț area la celelalte . Astfel, din punct de vedere obiectiv, pentru a
exista o situa ție problematic ă trebuie s ă existe cel pu țin două variante
(alegeri) cu probabilit ăți apropiate. Alternativa este generat ă fie de omiterea
unor elemente (date) în problem ă, fie de o prezentare în dezordine (entropic ă)
a datelor, fie, în sfâr șit, de pragul sc ăzut de discriminare în raport cu alte
situații problematice. Finalmente, se poate spune c ă, în plan obiectiv, o
problemă este cu atât mai dificil ă și mai complexă , cu cât gradul s ău de
nedeterminare este mai mare.
Aspectul rela țional-subiectiv se referă la „efectul global” pe care îl
produce asupra unui individ concret contactul cu situa ția considerată
obiectiv ca problematic ă. Acest efect va fi o rezultant ă a „întâlnirii” dintre

499nedeterminarea sau entropia ce caracterizeaz ă situația extern ă și
determinarea sau negentropia (organizarea informa țională) care
caracterizeaz ă sistemul cognitiv al subiectului. Dac ă în profilul de stare al
subiectului nu se înregistreaz ă nici o perturba ție, atunci se poate afirma c ă
situația dată este asimilat ă pe loc și ea nu constituie pentru subiectul în
cauză o problem ă. Dimpotrivă , dacă în profilul actual de stare al
subiectului se produce o oscila ție, situația neputând fi „asimilat ă” decât
printr-un șir de transform ări speciale, atunci ea dobânde ște și din punct de
vedere subiectiv atributul problematicului .
Corelând cele dou ă aspecte – obiectiv și subiectiv –, ob ținem o
clasificare mai adecvată a problemelor, în dou ă mari clase: probleme bine
definite , care au un num ăr precis delimitat de evenimente (date), de
secvențe, și o soluție pentru a c ărei verificare exist ă un test neechivoc;
probleme slab definite , care nu permit o analiz ă completă a datelor și nu
dispun de teste univoce de validare a solu ției. Aceast ă clasificare include
și pe cea bazat ă pe criteriul complexit ății – probleme simple și probleme
complexe.
Atributul problematic ului caracterizeaz ă situații din toate
domeniile cunoa șterii științifice și ale tehnologiei. De asemenea,
probleme se întâlnesc frecvent și în activitatea practic ă.
După forma de codificare sau prezentare, avem probleme
situațional-intuitive , elementele situa ției problematice fiind obiecte,
imagini sau scheme, și probleme simbolic-abstracte , în care datele sunt
exprimate verbal sau prin simboluri alfa-numerice (probleme de logic ă,
probleme de fizic ă, probleme de matematic ă).
Forma de codificare prezint ă o importanță psihologic ă deosebită
pentru desf ășurarea procesului de rezolvare și ea trebuie neap ărat luată în
considerare în analiza final ă a datelor cercet ării.
Unii autori consider ă că, pentru a fi rezolvat ă, orice problem ă
trebuie să fie mai întâi bine definit ă (McCarthy, 1956).
Aceasta este cel pu țin o exagerare. Oricât ne-am str ădui, multe
probleme nu pot fi aduse la o form ă bine definibil ă. Este vorba de
problemele foarte complexe, multisecven țiale, probabiliste, precum:
formularea și demonstrarea teoremelor, formularea predic țiilor în leg ătură
cu desfășurarea evenimentelor aleatoa re, elaborarea deciziilor și
optimizarea alegerilor, jocul de șah, situațiile compozi ționale etc.

500Ar însemna ca acestea s ă rămână neabordate? Nimeni nu poate
susține așa ceva. Ca urmare, r ămânând la clasificarea pe care am
prezentat-o mai sus, trebuie să amintim că cele două clase de probleme,
bine definite și slab definite, sunt abordabile și rezolvabile pe c ăi diferite
și prin strategii diferite: cele bine definite – pe cale și prin procedee
algoritmice , iar cele slab definite – pe cale și prin procedee euristice .
Să convenim acum c ă un subiect este confruntat cu o problem ă
atunci când el dorește ceva ș i nu cunoa ște în momentul dat seria
acțiunilor pe care trebuie s ă le efectueze pentru a ajunge la rezultatul
dorit. Obiectivul de atins poate fi concret-substan țial, de exemplu, o
unealtă, un produs culinar, o ma șină etc., sau ideal-abstract – demon-
strarea unei teoreme, formularea unui concept nou, a unui principiu sau
teorii. Acțiunile necesare constau din opera ții de diferite genuri: c ăutare,
deplasare, transla ție, apucare, îmbinare, seriere, calcul, compara ție
semantică, vorbire, scriere etc. Ele pot fi efectuate în plan perceptiv sau
central-intern (judec ăți, raționamente) și pot fi aplicate asupra obiectelor,
imaginilor sau conceptelor.
Alegerea acț iunilor respective depinde de forma de codificare
primară a situației problematice și, ulterior, de recodific ările pe care
aceasta le sufer ă în cursul rezolv ării (M. Golu, 1975).
Din punct de vedere opera țional, o problem ă poate fi reprezentată
în două moduri: reprezentarea pe baza mul țimilor și reprezentarea pe
baza unui spa țiu de explorare (Newell și Simon, 1972).
În termenii mul țimii, o problem ă se define ște astfel: „Este dat ă o
mulțime Ω; să se găsească un număr sau o submul țime a lui Ω care să
posede propriet ățile specificate – E i, numite mulțime-scop sau solu ție.
Într-o serie de cazuri, o asemenea reprezentare permite descompunerea
problemei ini țiale într-o serie de subprobl eme, fiecare din ele putând fi
descrisă în același fel.
Reprezentarea-explorare caracterizeaz ă problemele de tipul
demonstrării teoremelor în care, de la o serie de axiome sau teoreme date
inițial, se ob ține o expresie final ă prin aplicarea unei succesiuni de
operatori.
Dinamica procesului de rezolvare a unei probleme. A. Newell și
H.Simon, doi dintre autorii faimosului program computerizat General
Problem Solver , au dat o descriere riguroas ă a abordării problemei și
pornesc de la no țiunea de „spa țiu problematic”, care desemneaz ă:

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: © Editura Funda ției România de Mâine, 2007 Editură acreditat ă de Ministerul Educaț iei și Cercetării prin Consiliul Naț ional al Cercet ării… [611147] (ID: 611147)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

© Editura Funda ției România de Mâine, 2007 Editură acreditat ă de Ministerul Educaț iei și Cercetării prin Consiliul Naț ional al Cercet ării… [611147]

Copyright Notice

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: (IF/FR/ID): Vizat Facultatea ……………. (semnătura și ștampila) Aprobat, Director de departament, (grad didactic, numele,… [616259]

Lucrare de licență [611235]

LUCRARE DE LICENȚĂ UNIVERSITATEA DE VEST VASILE GOLDIȘ DIN ARAD [603066]

DOMENIUL: ADMINISTRAREA AFACERILOR SPECIALIZAREA: ECONOMIA ADMINISTRĂRII AFACERILOR ÎN TURISM ȘI INDUSTRIA OSPITALITĂȚII FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT:… [306200]

Principii și sist eme de administrare a societăților comerciale [605284]

DUODENOPANCREATECTOMIA CEFALICĂ CU DUODENECTOMIE TOTALĂ [306987]

Copyright Notice

Similar Posts