Editura F uNdaȚiEi „scrisul româ NEsc“ craiova, 2008 CĂTĂLIN NEGOIȚĂ Țara uitată Țara uitată. Cadrilaterul în timpul administrației românești… [609251]

Licență

Editura F uNdaȚiEi „scrisul româ NEsc“ craiova, 2008 CĂTĂLIN NEGOIȚĂ Țara uitată Țara uitată. Cadrilaterul în timpul administrației românești… [609251]

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cadrilater
Cadrilaterul
în timpul administrației
românești 1913‑1940
Editura F uNdaȚiEi „scrisul româ NEsc“
craiova, 2008
CĂTĂLIN NEGOIȚĂ
Țara
uitată

Țara uitată. Cadrilaterul în timpul
administrației românești 1913‑1940CĂTĂLIN NEGOIȚĂ

Coperta: Camelia LUPU
Editura: FUNDAȚIEI „SCRISUL ROMÂNESC“
Culegere: Aura SOARE, Andreea CRUCEANU
Tehnoredactare: Camelia LUPU
Redactor: Viorel DINESCU

CĂTĂLIN NEGOIȚĂ
Editura FuNdaȚiEi „scrisul româNEsc“
craiova, 2008
ȚARA UITATĂ
CADRILATERUL
în timpul administrației
românești 1913‑1940

7O realizare meritorie
În lucrarea Țara uitată. Cadrilaterul în timpul administrației
românești 1913‑1940, domnul Cătălin Negoiță și‑a propus să
urmărească istoria acestui teritoriu din cele mai vechi timpuri până la reîncorporarea lui la statul bulgar, cu concentrarea cercetării asupra perioadei în care el a făcut parte din Rom ânia. Pentru realizarea ei,
autorul a întreprins o amplă documentare în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, în Arhiva Națională Istorică Centrală de la București și la Direcția Județeană Constanța a Arhivelor Naționale de unde și‑a extras, de fapt, întreaga informație inedită. Concomitent, domnia‑sa a studiat culegerile de documente publicate în România, referitoare la Cadrilater dar și cele apărute în Bulgaria, precum și periodice din ambele țări. Alături de lucrări bine documentate, bună parte din studiile și articolele publicate în cele două țări afișează, nu rareori, un partizanat evident, ceea ce l‑a obligat pe autor la prudență și la comentarea critică a multora dintre afirmațiile lor. Adesea, însă, autorul expune sub formă de citat aserțiunile unora dintre ei, cu intenția vădită de a releva, pe această cale, pasiunile cu care erau abordate de către contemporani disputele privitoare la Cadrilater.
Lucrarea domnului Cătălin Negoiță conține numeroase aspecte
inedite, interesante și judicios argumentate, ceea ce ne face să o considerăm o realizare meritorie. La reușita ei deplină au contribuit nu numai capacitatea autorului de a prelucra și de a interpreta în mod corect un bogat material documentar ci și de a structura, în mod logic, istoria unei teme mai puțin cercetată până în prezent, într‑o formă unitară. Mai trebuie adăugat că stilul folosit este extrem de atractiv, fapt care îi conferă un plus de valoare.
Prof. univ. dr. Dumitru Șandru

😯 veritabilă contribuție științifică
Este indiscutabil că, mai mult decât oricând în trecut, la acest
început de veac și de mileniu, preocupările pentru studiul istoriei
recente înregistrează o amploare și o intensitate fără precedent. Acest fenomen istoriografic reflectă, înainte de orice, profundele schimbări sistemice survenite în ultimul timp, la nivel general, context în care petele albe și produsele tabu, mai ales după desființarea cenzurii, au devenit insuportabile, inexplicabile în toate domeniile, inclusiv în științele istorice.
În aceste condiții, nu mai încape îndoială, lucrarea domnului
Cătălin Negoiță reprezintă, deopotrivă, un reflex al tendințelor semnalate și nu mai puțin, un impuls spre aprofundarea studiilor de specialitate în istoria națională și universală modernă sau recentă. Lucrarea se dovedește a fi o contribuție științifică de ținută, mai ales că autorul nu ignoră ci dimpotrivă, abordează sistematic și frontal o problemă, de regulă, considerată delicată, chiar inabordabilă, înainte de 1989. Iar pentru o înțelegere exactă a fenomenului, ar trebui precizat că de partea cealaltă, a istoricilor bulgari, lucrurile n‑au stat defel în același mod. La Sofia s‑a manifestat, mai mult decât o predilecție, un abuz de intervenții istoriografice pe tema Cadrilaterului, mai ales după impulsul dat cândva, sub diriguirea cercetătoarei Ludmila Jivkova, fiica fostului lider comunist.
Trebuie să constatăm, cu deosebită satisfacție, că domnul Cătălin
Negoiță s‑a achitat admirabil de sarcinile științifice ce‑i incumbau din aprofundarea subiectului ales, el oferindu‑ne o monografie

9solidă, cea mai temeinică din câte cunoaștem noi, cel puțin până
acum. Lucrarea prezintă o serie de calități indubitabile: originalitatea
demersului științific, întemeiat pe o vastă bibliografie și pe ample cercetări în arhivele și bibliotecile din țară, orizontul larg în abordarea și interpretarea problemelor; obiectivitatea și detașarea în expunerea faptelor și fenomenelor; sistematizarea și compartimentarea fericită a materialelor și materiei; preocuparea pentru cauzele și detaliile pe deplin semnificative, rânduirea și tratarea lor ordonată, sistematică, logică și convingătoare; stilul ales și plăcut, care îndeamnă pe cititor să parcurgă textul în integralitate.
În opinia noastră, lucrarea reprezintă o veritabilă
contribuție științifică, superioară tuturor studiilor anterioare tratând problemele și perioada aleasă din trecutul Cadrilaterului.
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu

10O sinteză bine documentată
și un act de mare curaj
Lucrarea domnului Cătălin Negoiță prezintă o însemnătate
specială, cel puțin din două motive. Noutatea, originalitatea unei
astfel de teme rezidă în cea dintâi încercare de a prezenta, sintetiza și înfățișa o monografie cvasiexhaustivă asupra acelei entități teritoriale numită, impropriu, Cadrilater. Dacă primul element de noutate
reiese din încercarea și reușita autorului de a oferi o sinteză bine documentată, prima de acest fel, asupra acestui teritoriu, referitor la evoluția sa din antichitate, până în ajunul epocii contemporane, cel de‑al doilea element unic al acestui demers științific este acela de curaj, de mare curaj din partea autorului, în sensul că lucrarea sa este și un răspuns posibil la întrebarea: ce rațiuni istorice, etnice, juridice ori de altă natură au justificat acțiunea trupelor române în 1913 și întreg efortul dificil, complex, de a păstra acest teritoriu în granițele statului român?
După o captivantă, minuțioasă și riguroasă documentare, autorul
își expune rezultatele investigației într‑o lucrare impresionantă. Pe baza acestei documentări ample, autorul dezvăluie, pentru prima dată, mai mult decât în toate lucrările de până acum, formele de manifestare, dimensiunile revizionismului bulgar, precum și contextul istoric în care România, complet izolată, a acceptat cedarea Cadrilaterului.
Întreaga lucrare impresionează plăcut prin calitățile de investigație,
de analiză și sinteză ale autorului, prin capacitatea sa de a ordona și interpreta faptele istorice, de a le reconstitui logic și cronologic, de a le prezenta și explica în înlănțuirea sa cauzală, într‑o exprimare elegantă, limpede, convingătoare, exactă, ca un istoric format, exersat, înzestrat cu reale aptitudini.
Prof. univ. dr. Mihai Iacobescu

11INTRODUCERE
Subiectul Cadrilater ne‑a incitat, încă din vremea studenției,
tocmai datorită informației extrem de fragmentare pe care o dețineam.
Momentul înglobării acestui teritoriu la statul român aproape că era trecut cu vederea, de parcă istoricilor noștri le‑ar fi fost jenă să pomenească despre acest episod. Nici războaiele balcanice nu erau tratate in extenso, înainte de 1989, astfel încât manualele de istorie
se mulțumeau să consemneze laconic: «în urma celui de‑al doilea război balcanic, încheiat prin Pacea de la București, din 1913, sudul Dobrogei, cunoscut sub numele de Cadrilater, a intrat în componența
statului român». Și mai lapidară era informația în legătură cu pierderea provinciei: «În urma semnării, la 7 septembrie 1940, a Tratatului de la Craiova, România a cedat Bulgariei sudul Dobrogei, cunoscut sub numele de Cadrilater». Atât și nimic mai mult, de parcă istoricii s‑ar
fi grăbit să încheie un subiect care nu făcea cinste României.
Desigur că la mijloc stăteau influențele politicii. Regimul
comunist de la București, care se debarasase atât de ușor de Cadrilater, impunându‑i ministrului de externe al României, Gheorghe Tătărescu, la Conferința de Pace de la Paris, ce a urmat celui de‑al Doilea Război Mondial, să închidă dosarul sud‑dobrogean, nu vedea cu ochi buni reabordarea subiectului. Era delicat să recunoști că ai cucerit teritorii care nu îți aparțineau. În consecință, istoricilor li s‑a impus să evite subiectul și pur și simplu, să tacă.
Prin urmare, până în 1990, subiectul Cadrilater a fost neglijat,
fapt ce a sporit interesul nostru în această direcție.
Dincolo de acest motiv, Cadrilaterul a reprezentat un ținut
fascinant, exotic, cu peisaje și lumi desprinse mai degrabă din universul asiatic decât din cel european. Clima, mai degrabă mediteraneană, îmbinarea muntelui cu marea, la Capul Caliacra, exotismul satelor turcești și tătărești, cu toponimia lor inconfundabilă,

12culoarea absolut diferită de cea clasică, românească, au avut darul de
a mări preocuparea pentru acest subiect.
Un al treilea motiv care ne‑a determinat să abordăm tema în
cauză a fost reprezentat de drama trăită de românii din Cadrilater, în anii în care regiunea s‑a aflat sub administrația guvernului de la București și mai ales, după cedarea din toamna lui 1940. Odiseea coloniștilor, cu precădere a celor aromâni, siliți, în decursul unei vieți, să abandoneze de două ori vetrele pe care nici nu gândeau a le părăsi vreodată, a reprezentat o dramă ce merita studiată. Aici, în Cadrilater, fusese concentrată celula romanității balcanice, temă care stârnește întotdeauna pasiuni și păreri contradictorii.
În fine, ultimul motiv al alegerii temei constă tocmai în analiza
împrejurărilor în care România a intrat în posesia Cadrilaterului. Fusese legitimă intervenția României, în 1913, împotriva Bulgariei? Erau susținute de dreptul internațional al epocii, justificările sale? A fost anexarea Cadrilaterului un act de cucerire sau dimpotrivă, unul de reunificare a țării, cu un teritoriu pe care Bucureștiul îl reclama, pe considerente istorice?
Iată câteva din întrebările la care am căutat răspunsuri, în această
lucrare. Cadrilaterul reprezintă un subiect delicat, care poate leza anumite susceptibilități, astfel că, din start, trebuie făcută cuvenita precizare: lucrarea în cauză are un caracter strict istoric și nu urmărește alte scopuri, ca de pildă, cele politice. În condițiile în care cele două state, România și Bulgaria, sunt membre ale Uniunii Europene și stau sub umbrela N.A.T.O., este respinsă din start orice interpretare răuvoitoare la adresa modului de abordare a subiectului.
Peste cele întâmplate cu șapte decenii în urmă s‑a așternut vălul
gros al istoriei iar noile realități fac ca orice tendințe de repunere în discuție, din perspectivă politică, a problemei dobrogene, să fie lipsite de conținut. Mai ales că soluția schimbului obligatoriu de populație a făcut ca bulgarii din Dobrogea de Nord și românii din Cadrilater să dispară definitiv.

13În abordarea subiectului, am avut câteva temeri în legătură cu
posibilitatea ca materialul bibliografic să fie extrem de sărac. N‑a fost
să fie așa, dimpotrivă, desele incursiuni în arhiva Direcției Județene Constanța a Arhivelor Naționale (D.J.C.A.N.), în sala de lectură a Bibliotecii Județene Constanța, precum și la Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale (D.A.N.I.C.), Biblioteca Academiei și Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, dovedindu‑ne că există materiale extrem de bogate legate de problematica Dobrogei de Sud. La D.A.N.I.C. București, fondurile: Casa Regală, Direcția Generală a
Poliției, Direcția Poliției și Siguranței Generale, au relevat informații interesante cu privire la campania din 1913 dar și referiri la viața politică din Cadrilater. Aici am găsit și un memoriu întocmit de generalul Alexandru Averescu, încă din 1912, cuprinzând planul unei intervenții militare a armatei române în țara de la sud de Dunăre. De asemenea, fondul Castele și Palate ne‑a oferit posibilitatea de a
strânge informații cu privire la odiseea Palatului de la Balcic, care a ajuns în mâinile autorităților de la Sofia, în condițiile în care guvernul de la București s‑a dezinteresat total de această chestiune.
Tot despre viața politică din Cadrilater a oferit informații
D.J.C.A.N., fondurile: Parchetul General Constanța, Curtea de Apel
Constanța și Prefectura Județului Durostor. În ceea ce privește relațiile
româno‑bulgare, de un real folos ne‑au fost volumele cercetate la Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria și Tratatul de la Craiova.
În perioada imediat următoare intrării Cadrilaterului sub
administrația guvernului de la București, precum și în întreaga epocă interbelică, problematica provinciei a fost extrem de abordată. Sunt de remarcat lucrările care au ca subiect campania din 1913: G.A. Dabija, Amintirile unui atașat român în Bulgaria (1910‑1913), Gh.
Anghel, Amintiri din înălțătorul avânt din 1913, peste Balcani, N.
Iorga, Acțiunea militară a României, În Bulgaria cu ostașii noștri, Titu
Maiorescu, România, Războaiele Balcanice și Cadrilaterul și chiar o
operă literară, Mihail Sadoveanu, 44 de zile în Bulgaria.

14Perioada interbelică abundă în lucrări dedicate Cadrilaterului.
Subiectele abordate sunt extrem de diverse, acestea plecând de la
analiza legislației din Dobrogea de Sud, ce trebuia armonizată cu cea din restul țării, trecând apoi la subiecte ce țineau de viața economică, socială, politică și culturală.
La capitolul legislație se disting lucrările juristului Achile Pineta,
Chestiuni Dobrogene, Regimul bunurilor imobiliare rurale din Dobrogea Nouă și Legiuiri pentru bunurile imobiliare rurale din Dobrogea Nouă,
toate tipărite la Bazargic.
Viața economică și socială a regiunii este tratată pe larg, în lucrări
apărute pe tot parcursul perioadei interbelice. Un loc aparte îl deține lucrarea: Dobrogea‑Cincizeci de ani de viață românească, apărută în
1928, în care sunt reunite articole ce tratează aspectele enumerate mai sus. La fel de plină de informații este și lucrarea Cadrilaterul
1913‑1938, care prezintă, sub multiple aspecte, progresele realizate în regiunea sud‑dobrogeană, în timpul administrației românești.
Unul dintre procesele care a marcat evoluția zonei, în toată
această perioadă, a fost cel al colonizării. El a fost abordat pe larg în lucrările lui Sterie Hagigogu, Emigrarea aromânilor și colonizarea
Cadrilaterului, A. Nasta, Problema colonizării, Constantin Noe,
Colonizarea Cadrilaterului, gen. Ion Vlădescu, Cadrilaterul. Ce este și
ce trebuie să fie colonizarea lui. De menționat faptul că toate lucrările au fost editate în perioada interbelică.
De un real folos în conturarea unei imagini cât mai exacte despre
realitățile din Dobrogea de Sud a fost și presa vremii, în special, cea locală. Jurnalele: «Dobrogea Nouă», «Dobrogea Jună», «Dobrogea de Sud», «Legionarii», «Țara lui Mircea», «Viitorul Silistrei», «Colonistul», «Caliacra», au relatat despre patimile politice ale vremii.
Problematica cedării Cadrilaterului nu a fost abordată în lucrări
apărute în istoriografia românească în anii imediat următori semnării Tratatului de la Craiova. De fapt, despre Cadrilater nu s‑a

15vorbit aproape deloc până în 1990. Abia din acest moment încep să
apară referiri la subiect sau chiar lucrări dedicate lui. Remarcăm, la acest ultim capitol, excelenta colecție de documente publicate de Dan Cătănuș, Cadrilaterul. Ideologie cominternistă și iredentism
bulgar, lucrare apărută sub egida Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului. Remarcăm, de asemenea, lucrarea Mariei Costea, România și Bulgaria. Diplomație și conflict, apărută la Editura Napoca‑Star din Cluj.
Un adevărat izvor de informații în legătură cu subiectul Cadrilater
îl reprezintă lucrarea lui Valentin Ciorbea, Evoluția Dobrogei între
1918‑1944, apărută la Editura Ex Ponto din Constanța. Tot după
1990 au fost reluate studiile ce‑i vizau pe aromânii din Dobrogea, distingându‑se la acest capitol Nicolae Cușa, cu lucrările: Aromânii
(Macedonenii) în România și Macedo‑românii pe văile istoriei și
Tănase Bujdoveanu, Romanitatea balcanică și civilizația aromână.
Trebuie menționată aici și bogata listă de lucrări în limba bulgară, lucrări consultate de‑a lungul a patru ani de studii. Este vorba atât despre cărți apărute în perioada interbelică cât și după cel de‑al Doilea Război Mondial.
Se disting aici lucrările lui Jeko Popov, Bălgarite v severna
Dobrudja și Bălgarkiat naționalen văpros v bălgaro‑românskite
otnoșenia. 1878‑1902 și mai ales, cea a Antoninei Kuzmanova, Ot
Nioi do Kraiova. Văprost za iujna Dobrudja mejdunarodnite otnoșenia 1919‑1940, apărută la Sofia, în 1989.
Interesantă este și abordarea istoricului italian Alberto Basciani,
în lucrarea Un conflitto balcanico. La contesa fra Bulgaria e Romania
in Dobrugia del Sud 1918‑1940, publicată la Cosenza.
Apelând la toate aceste surse, lucrarea Țara uitată. Administrația
românească în Cadrilater 1913‑1940, a căpătat contur și a devenit realitate. Ținem să aducem mulțumiri personalităților care ne‑au fost alături în realizarea acestui demers: domnului profesor universitar doctor Dumitru Șandru, care a intervenit, în permanență, cu sfaturi și

16eventuale corecturi, domnului profesor universitar doctor Gheorghe
Buzatu, precum și domnului profesor universitar doctor Mihai Iacobescu, pentru excelentele recenzii făcute lucrării, domnului profesor universitar doctor Valentin Ciorbea, de la Universitatea «Ovidius» Constanța, pentru sfaturile și îndrumările date, domnului Puiu Bordeiu, șef al S.R.I. Constanța (grație amabilității sale, am putut consulta lucrarea de doctorat privind fenomenul legionar în Dobrogea), doamnei Adriana Dumitru, de la Biblioteca Județeană Constanța, care ne‑a fost de un real ajutor în consultarea materialelor bibliografice, doamnei Angela Pop, de la D.J.C.A.N., doamnei Letiția Buruiană, de la Biblioteca Județeană V .A. Urechia din Galați, care ne‑a scutit, grație împrumutului interbibliotecar de carte, de multe drumuri și nu în ultimul rând, prietenului Laurențiu Bujdoveanu, tânăr aromân din Constanța, care ne‑a intermediat deschiderea ușilor către această comunitate, în vederea completării informațiilor cu privire la atracția macedonenilor pentru Mișcarea Legionară.
Aceleași mulțumiri le adresăm primarului municipiului Galați,
domnului Dumitru Nicolae, pentru sprijinul acordat în vederea publicării acestei lucrări, doamnei Viorica Palade, director în Primăria Galați, precum și doamnelor și domnilor din Comisia de Cultură din cadrul Consiliului Local al municipiului Galați: Gheorghe Bugeac, Lucreția Roșca, Carmen Mușat, Mircea Guter și Marian Popa. Și nu în ultimul rând, mulțumiri colegelor care ne‑au ajutat în redactarea computerizată a lucrării: Aura Soare, Andreea Cruceanu și Camelia Lupu. Un cuvânt de mulțumire și domnului Petru Trifan, administrator al firmei Romprima, unde a fost tipărită această carte, precum și scriitorului Viorel Dinescu, care ne‑a fost de ajutor în editarea lucrării.
Sper ca lucrarea Țara uitată. Cadrilaterul în timpul administrației
române 1913‑1940 să constituie încă un pas în cunoașterea aprofundată a unui teritoriu ce n‑a apucat, datorită vitregiilor istoriei, să intre în conștiința colectivă ca fiind pământ românesc.

17Capitolul I
CE ESTE CADRILATERUL?
Dobrogea Nouă, Dobrogea de Sud sau Cadrilater, acestea sunt
denumirile sub care a fost cunoscută partea de sud a teritoriului
cuprins între Dunăre și Marea Neagră, zonă care s‑a aflat, de‑a lungul secolelor, la încrucișarea drumurilor comerciale dar și a intereselor puterilor vecine. Provincia a fost caracterizată drept un «apendice al Asiei, transplantat în Europa de Sud‑Est, ce deschidea poarta stepei»
1.
Acest spațiu de intersectare a popoarelor și a culturilor a fost
considerat o entitate geografică de către fiecare dintre cele două țări care și‑au disputat supremația asupra regiunii: România și Bulgaria, limita de sud a Cadrilaterului întinzându‑se dincolo de granița din 1913, până în zona râului Provadia
2.
Dobrogea, al cărei nume provine, conform opiniei majorității
istoricilor, de la despotul Dobrotici, cel care a stăpânit acest ținut, înainte de venirea turcilor, nu este totuși, în ciuda afirmațiilor dictate de interese politice, militare ori de altă natură, un întreg, cu aceleași caracteristici geomorfologice.
În anul 1921, Oreste Tafrali publica lucrarea Apărarea României
Transdanubiene în străinătate, în care nota: «Sub numele de Dobrogea
se înțelege întreaga Românie Transdanubiană, mărginită la est de Marea Neagră, la vest și nord de Dunăre și la sud, printr‑o linie care merge de la sud de Balcic la vest de Turtucaia»
3.
1Alberto Basciani, Un conflitto balcanico. La contesa fra Bulgaria e Romania in Dobrugia del
Sud, 1918‑1940, Editura Periferia, Cosenza, 2001, p. 1.
2 Gheorghe Zbuchea, România și războaiele balcanice 1912‑1913. Pagini de istorie sud‑est
europeană, Editura Albatros, București, 1999, p. 147.
3Oreste Tafrali, Apărarea României Transdanubiene în străinătate, Constanța, 1921, p. 3.

18Dobrogea este un teritoriu de stepă, lipsit de arbori și de ape,
cu precipitații sărace și vânturi puternice, toate acestea făcând
precară existența comunităților umane. Geograful francez Vivien de Saint‑Martin sublinia că ceea ce alcătuiește caracterul general al Dobrogei este, mai ales în părțile centrale, lipsa de apă și de arbori
4.
Despre unitatea morfogeografică a Dobrogei vorbeau și bulgarii,
motivațiile fiind de aceeași natură ca și cele ale lui Tafrali. La Conferința de Pace de la Paris, care a urmat Primului Război Mondial, delegația bulgară prezenta un memoriu în care solicita ca întreaga provincie dintre Dunăre și Mare să revină statului vecin. În viziunea Sofiei, Dobrogea «face parte integrantă din Peninsula Balcanică și este legată prin legături strânse, geografice, istorice, etnografice, culturale și economice de Bulgaria Danubiană»
5.
În același memoriu se preciza și faptul că «largul și adâncul fluviu
Dunărea ca și vasta sa deltă despărțesc în chip net Dobrogea de România și de Basarabia. Câmpia dunăreană bulgărească se întinde până în Dobrogea, fără a fi întreruptă de nici o frontieră naturală. Aspectul terenului, structura geologică, raporturile hidrografice, clima, regimul vegetal și animal de amândouă părțile hotarului politic, care despărțesc Dobrogea de Bulgaria, sunt absolut identice, numai munții care se ridică, izolați, în nordul Dobrogei, prin structură și elementele lor constitutive, se deosebesc de Carpați, de Balcani și de Vaila Crimeei»
6.
De fapt, memoriul prezentat Conferinței de Pace admitea ideea
că, totuși, Dobrogea nu este un ținut unitar, zona muntoasă din nord fiind totalmente deosebită de restul regiunii.
4 Ibidem, p. 4.
5 Ibidem, p. 17.
6 Ibidem.

19În anii ’20 ai secolului trecut, publicistul Romulus Seișanu făcea
o extrem de interesantă observație: «Numele Dobrogea nu s‑a dat
de locuitorii acestei provincii întregului ținut cuprins între Dunăre
și Marea Neagră, ci numai regiunii stepei, până la Gura Dobrogei. Astăzi, chiar locuitorii din nordul Dobrogei, când merg în sud, spun: Mă duc în Dobrogea!
Numirea aceasta, Gura Dobrogei, nu voiește să arate decât că aici
încetează ținutul de stepă, care pare a fi caracterizat prin denumirea de Dobroge, ținut ce cuprinde întreg județul Constanța și are cu
atât mai pronunțat caracter de stepă, cu cât se apropie de granițele Bulgariei, din care ocupă o regiune relativ destul de întinsă»
7.
În aceste condiții, este firească întrebarea: Ce este Cadrilaterul? În
ce măsură îl putem delimita de restul Dobrogei?
Profesorul Constantin Brătescu îl caracteriza, în epoca interbelică,
drept un drum de invazii și drum de arme8. Așa fusese, de fapt, de‑a
lungul veacurilor, întreaga Dobroge.
De ce Cadrilater?Această denumire a fost întrebuințată de către români, în perioada
în care provincia, formată din județele Durostor și Caliacra, se aflase sub administrația guvernului de la București; de asemenea, teritoriul era cunoscut și sub numele de Dobrogea Nouă.
Istoricul Valentin Ciorbea a refuzat ambele denumiri, pe motiv că
ele crează impresia falsă că am avea de‑a face cu o regiune distinctă
9.
Cert este faptul că, în epocă, cel puțin în actele oficiale românești,
a fost preferată formula Dobrogea Nouă .
7 Romulus Seișanu, Dobrogea, Gurile Dunării și Insula Șerpilor, Editura Ziarului Universul,
București, 1928, p. 28.
8 Valori ale civilizației românești în Dobrogea, Colegiul Pedagogic «Constantin Brătescu»,
Constanța, 1993, p. 133.
9 Valentin Ciorbea, Evoluția Dobrogei între 1918‑1944, Editura Ex Ponto, Constanța, 2005,
p. 13.

20Termenul de Cadrilater a fost împrumutat din cartografia
militară otomană și avea, inițial, o accepțiune strict strategică. Nici
vorbă despre o regiune geografică. Cadrilaterul desemna câmpul militar cuprins între cetățile: Silistra‑Rusciuk‑Caliacra‑Varna, având în centru Șumla, întărită de turci, pentru a ține sub control și a bloca culoarul dobrogean
10.
Cadrilaterul strategic era socotit în epoca modernă drept
invulnerabil, deoarece cetățile mai sus citate erau virgine , acestea,
în opinia strategilor militari, neputând fi niciodată luate cu asalt11.
Teritoriul era constituit dintr‑un platou situat între Balcani și Dunăre, platou profund erodat dinspre nord‑vest către sud‑est. Acesta era străbătut de două cursuri de apă importante: Lomul Alb, care se varsă în Dunăre și Provadia, care se varsă în Marea Neagră
12.
Codrul Deliormanului (termen de origine cumană, care însemna,
în traducere, ad literam, Pădurea nebună, cu sensul de codru
des), împărțea Cadrilaterul în două părți distincte: cea sudică era
reprezentată de un platou foarte accidentat și erodat, pe când zona de nord era ușor înclinată spre Dunăre. Doar zona litorală era plată.
Acest Cadrilater militar și strategic, dorit de către politicienii de la
București dar mai cu seamă de către șefii armatei române, va rămâne doar un deziderat, imposibil de atins. Teritoriul luat de România, în 1913, după Pacea de la București, survenită în urma celui de‑al doilea război balcanic, nu reprezenta decât o parte din Cadrilater.
Acesta cuprindea Silistra și o porțiune din Pădurea nebună dar
nu ajungea la culmile Deliormanului, ce dominau importanta linie strategică și economică Rusciuc‑Varna
13.
10 Ibidem.
11 B.G. Assan, Quadrilaterul dobrogean, 1912, p. 13.
12 La Dobrudja Meridionale, Paris, 1919, p. 5.
13 Ibidem, p. 8.

21Prin urmare, retorica unora dintre politicienii români, de la
începutul secolului XX, cu privire la necesitatea unor compensații pe
seama Bulgariei, pe motive ce țineau de apărarea teritoriului național, era lipsită de un fundament logic: Cadrilaterul primit în 1913 era o graniță nesigură și greu de apărat. Frontiera strategică serioasă, reprezentată de culmile Deliormanului, rămăsese sub stăpânire bulgară
14.
Probabil că cea mai pertinentă definire a ceea ce reprezintă
Cadrilaterul a fost făcută, în perioada interbelică, de profesorul Constantin Brătescu, de la Universitatea din Cernăuți. Acesta preciza: «Cadrilaterul, cu cele două districte ale sale ‑ Caliacra și Durostorul ‑ nu formează o regiune naturală independentă de regiunile vecine. Dacă spre Dunăre și Mare, podișul dobrogean se termină înalt și abrupt, cu povârnișuri repezi și faleze verticale, așa încât aci își află un hotar firesc și clar, în schimb, granițele sale administrative și politice taie convențional teritorii identice și ca făptură fizică și ca aspect etnografic. În special, hotarul dinspre Bulgaria; linia Turc Șmil – Ecrene, nu e motivat nici din punct de vedere geomorfologic, întrucât pe de o parte, aceleași formațiuni, de aceeași vârstă și cu aceeași evoluție se pot urmări fără întrerupere de ambele părți ale sale iar de alta, granița aleargă peste suprafața acelorași platforme ce se întind atât în România, cât și în Bulgaria; nici din punct de vedere hidrografic, deoarece aceleași văi paralele, tăiate de‑a curmezișul, străbat ambele țări; nici din punct de vedere fitogeografic, fiindcă limita între Deliormanul păduros și stepa Dobrogei rămâne departe, în lungul unei linii ce ar uni aproximativ Rasova dunăreană cu Balcicul de la Mare; și nici din punct de vedere etnografic, hotarul fiind tras, la 1913, de‑a curmezișul aceleiași mase de populație musulmană, care ocupă aproape compact atât părțile limitrofe ale Bulgariei, cât și o bună parte din ținutul anexat la România.

14 Ibidem.

22Nici măcar o graniță militară bună nu este căci relieful terenului,
care urcă în pantă domoală spre Bulgaria, ar indica pentru acesta
mai curând cumpăna apelor ce domină văile opuse ale Provadiei și Lomului Alb, străbătute de linia ferată Rusciuc‑Varna. El este, pur și simplu, un hotar politic convențional, așa cum a putut ieși din conflictul de interese și din cumpăna tratativelor internaționale din preajma Păcii de la București: un hotar slab, neasigurat măcar prin buna vecinătate și prietenie reciprocă, dar care poate căpăta o motivare etnografică tot mai pronunțată, dacă, pe urma emigrărilor benevole spre Anatolia ale elementului musulman, s‑ar realiza, cu energie și înaltă conștiință politică și patriotică, o intensă și viguroasă colonizare românească, conform devizei: Orice gospodărie de
musulman emigrat să fie, fără întârziere, înlocuită printr‑o gospodărie de colonist român destoinic. La hotare trebuiesc elemente de elită, cu educație și organizare specială. Un cordon de patru‑cinci linii de sate românești în adâncime ar asigura definitiv șubrezenia unei granițe amfibii și ar ridica procentul populației românești, în această parte a țării, în așa măsură, încât argumentul etnic să fie piatra fundamentală cea mai solidă pe care să se clădească monumentul drepturilor noastre între Dunăre și Mare. S‑ar părea că numele de Cadrilater ar
indica o unitate fizică, vrednică de a fi luată ca bază, într‑o cercetare geomorfologică. De fapt, nu e o denumire poporană, ci una artificială, de cabinet, întemeiată pe considerații de pură geometrie. Ea nu are a face întru nimic cu Cadrilaterul istorico‑militar, dominat pe vremuri de cele patru orașe turcești: Rusciuc, Șumla, Silistra și Varna, din care cuprinde numai un colț»
15.
Brătescu identifica și un alt Cadrilater: «Există și un Cadrilater real,
fără riguroasă geometrie, un sloi terestru, o unitate geomorfologică, având ca margini de ramă:
15 Constantin Brătescu, Morfologia Cadrilaterului, în: Cadrilaterul 1913‑1938, vol. I, «Ana‑
lele Dobrogei», Anul XIX, Tiparul Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1938, pp. 47‑48.

23— spre răsărit și la Coasta de Argint, faleza podișului, dominând
imensa căldare a Mării Negre;
— spre apus și miazănoapte, malurile înalte dunărene, dominând
depresiunea Câmpiei Române;
— la nord, Valea Cara‑Su, unde trupul îngust al Dobrogei își frânge
profilul său nord‑sud, între Cernavodă și Constanța, de‑a lungul unei
zone de maximă deprimare, predestinată geologicește și continuată prin anumite caractere, atât către Marea Neagră, cât și spre Bărăgan: vale și limită care reprezintă, în afară de drumul Dunării, cel mai însemnat culoar al unui imens hinterland spre Orient;
— la sud‑vest, văile opuse ale Lomului Alb și Provadiei, motivate
în localizarea lor prin anumite accidente tectonice și în genere, structurale, pe unde de asemenea, se stabilește o legătură între fluviu și mare.
Întreaga această întindere formează un sloi terestru, a cărui
evoluție, ceva mai diferită decât a unităților vecine, se poate urmări, geologic și morfologic, cu caractere speciale»
16.
Politicienii și ziariștii români din perioada premergătoare
izbucnirii Primului Război Mondial, au fost pragmatici și au dat teritoriului un nume mai apropiat de realitate: Micul Cadrilater.
Acest Mic Cadrilater va constitui sursa unor tensiuni inimaginabile
între București și Sofia, încă din momentul trecerii sale în componența statului român iar repercusiunile conflictului politic și diplomatic se vor răsfrânge negativ asupra evoluției regiunii și asupra populației, indiferent de etnie.
16 Ibidem, p. 48.

24Capitolul al II‑lea
CADRILATER
‑ O ISTORIE ZBUCIUMATĂ
II.1. Cadrilaterul în Antichitate
Ținutul dintre Dunăre și Mare a fost o regiune supusă, de‑a lungul
istoriei, vitregiilor de tot felul.
Izvoarele grecești și mai apoi, cele romane, relatează despre faptul
că zona era locuită de neamurile trace, în special, de către geți.
La țărmul mării au înflorit coloniile grecești. Prima explorare
negustorească elenă datează din a doua jumătate a secolului al
VIII‑lea, î.Hr. Dacă, inițial, grecii proveniți din Eubeea și Milet, s‑au orientat către locuri bine apărate geografic, pentru a crea emporii
(factorii comerciale), cu timpul, ei au ales zone în care puteau efectua cu ușurință schimburi economice cu băștinașii geți.
În anul 657 î.Hr., (poate 625 î.Hr.), a fost fondată cetatea Histria și
destul de repede, coloniile grecești s‑au înmulțit: Olbia, Tomis, Tyras, Odessos, Mesembria, Dionysopolis, Byzone, Tirizis.
Dezvoltarea economică a așezărilor era asigurată de două realități
incontestabile: abundența mărfurilor și a materiilor prime și relațiile de bună vecinătate cu șefii triburilor gete.
În timpul celui de‑al treilea război mithridadic (74‑71 î.Hr.),
generalul roman Varro Lucullus a ocupat orașele grecești, de la Apollonia până în Delta Dunării. La finele conflictului, Roma obliga coloniile elene să semneze un tratat care impunea, de fapt, supremația sa asupra cetăților grecești. Acest fapt a stârnit multe nemulțumiri și în scurt timp, grecii au cerut ajutorul geților, pentru a se elibera de sub tutela romană. Momentul a fost speculat de Burebista, care își

25va extinde dominația până la țărmul Mării Negre. Căile folosite de
marele rege dac au fost negocierea dar și forța armată.
După dispariția lui Burebista, regatul geto‑dac s‑a fărâmițat iar
micii conducători locali din Dobrogea nu au mai putut face față pericolului extern, venit de la sud. În secolul I d.Hr., regiunea a intrat sub stăpânire romană, constituind o zonă specială a provinciei Moesia, sub numele Scythia Minor
1. Vreme de mai mult de șase secole,
Dobrogea a constituit un bastion al romanității orientale, stăpânirea imperială aplicând regiunii, după spusele lui Nicolae Iorga, Sigiliul
Romei
2.
II.2. Cadrilaterul în epoca medievală
După anul 680, evenimentele s‑au precipitat în regiunea cuprinsă
între Dunăre și Mare. Valurile popoarelor migratoare, atrase de mirajul reprezentat atât de Vechea Romă cât și de Noua Romă, au
măturat Dobrogea, fără a modifica semnificativ componența etnică a provinciei. Schimbările majore au survenit o dată cu venirea slavilor și așezarea acestora, în număr mare, la sud de Dunăre. Invazia va sparge iremediabil unitatea romanității orientale, iar localnicii au avut de ales între asimilare și emigrare. Grupuri masive s‑au îndreptat către sudul Peninsulei Balcanice, ajungând până în Peloponez, în timp ce altele au migrat către centrul și vestul Peninsulei Balcanice ori la nord de Dunăre.
Apariția bulgarilor, la sfârșitul secolului al VII‑lea, va complica
situația în Balcani. Având matricea în regiunile uralo‑altaice, bulgarii s‑au așezat, în prima jumătate a secolului al II‑lea, în regiunea cuprinsă
1 Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto‑dac la statul român unitar, Editura Științifică
și Enciclopedică, București, 1985, p. 410.
2 Valentin Ciorbea, Evoluția Dobrogei între 1918‑1944, Editura Ex Ponto, Constanța, 2005,
p. 10.

26între Volga și Don, zonă cunoscută sub numele de Bulgaria Mare3.
Urmând drumul clasic al popoarelor migratoare, bulgarii (denumiți
astfel de la zona în care au locuit, regiunea Volgăi), au atins în secolul al V‑lea nordul Mării Negre, unde au intrat sub stăpânire avară. Emanciparea acestora se va produce în timpul hanului Kubrat. Fiul său, Asparuh, îi va conduce pe bulgari, la finele secolului al VII‑lea, până în zona Bugeacului și a Deltei Dunării, după care aceștia au trecut la sud de fluviu și s‑au stabilit într‑o zonă având în centru Varna‑Ababa.
Noii‑veniți vor fi asimilați de către imensa mare slavă, pătura
conducătoare bulgară păstrând puterea, ca în multe alte cazuri în epocă și conservând formulele tradiționale, cum ar fi titlul de han.
Următorii conducători militari și politici ai bulgarilor, Krum și Boris (Mihail), au consolidat stăpânirea noii entități în Balcani, intrând în conflict cu bizantinii și asediind de mai multe ori, fără succes, Constantinopolul.
Istoriografia de la Sofia susține că, din această perioadă, statul
bulgar a avut sub control și zone de la nord de Dunăre și mai ales, regiunea Dobrogei, în unele lucrări, considerându‑se că teritoriul dintre Dunăre și Mare a fost stăpânit de bulgari între anii 679‑1355
4.
Istoricii din țara vecină mai afirmă că «Dobrogea a fost santinela fidelă a Bulgariei, tot timpul Evului Mediu»
5 și că regiunea dintre Dunăre
și Mare a reprezentat «leagănul primului țarat bulgar și panteonul culturii bulgare»
6.
3 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri
până azi, Editura Albatros, București, 1972, p. 187.
4 «Dobrogea de Sud», An I, nr.1, februarie‑martie, 1937, p. 2.
5 Ibidem.
6 Ibidem, p.3.

27În total contrast cu istoricii bulgari, omologii lor români consideră
că «nimic nu dovedește includerea acestei zone într‑o formațiune
statală alta decât cea bizantină, ale carei interese majore la Dunăre și pe țărmul mării impuneau prezența garnizoanelor sale aici»
7.
Adrian Rădulescu și Ion Bitoleanu, în lucrarea Istoria Dobrogei,
notează: «încercările unor istorici din țara vecină sud‑dunăreană, de a demonstra pe cale arheologică, literară, antropologică, epigrafică etc. că Dobrogea a fost un teritoriu de interes exclusiv bulgăresc sunt caduce și în afara orizontului științific. Este o atitudine de ostilitate flagrantă, a modului de abordare a unor teme istorice, cu scopul vădit de a legitima evoluția unei civilizații care le‑a aparținut exclusiv, anulând tot ceea ce nu este bulgăresc. Pe cât de gravă, pe atât de gratuită este afirmația din recenta literatură de specialitate potrivit căreia, la venirea bulgarilor, Dobrogea era un fel de terra deserta,
iar cultura materială și spirituală creată apoi ar aparține exclusiv bulgarilor, ignorându‑se total aportul covârșitor al bizantinilor și autohtonilor romanizați.
Că bizantinii stăpâneau țărmul vestic al Mării Negre cu Delta, o
atestă informația că flota acestora își avea sediul la Lycostomion, pe brațul Chilia. Era condusă de un arhonte al Bulgariei ‑ cu grad de
komes (lat. comes )»
8.
Pericolul reprezentat de către bulgari a devenit atât de mare încât
bizantinii au fost nevoiți să găsească o grabnică rezolvare a problemei. În anul 986, împăratul Nichiforos Focas l‑a chemat în sprijin contra bulgarilor pe cneazul kievean Sviatoslav. Cronica lui Nestor relatează
că atunci, rușii au luat în stăpânire 80 de orașe de la Dunăre și s‑au așezat să cnezească în Pereiaslaveț, luând dări de la greci.
7 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998, p.
168.
8 Ibidem, p. 169.

28Pereiaslavețul era cel mai important între cele 80 de orașe despre
care cercetătorii bulgari se grăbesc să afirme că sunt bulgărești,
ignorând originea lor romano‑bizantină, cu probabilitatea că poate fi localizat lângă Isaccea zilelor noastre.
Curând, rușii vor da semne clare că intenționează să rămână în
regiunea Dobrogei, drept pentru care bizantinii au pornit o nouă campanie militară, învingându‑l pe Sviatoslav și silindu‑l să se retragă.
Disputele pe tema stăpânirii Dobrogei în această epocă sunt
multiple. Cert este faptul că între anii 971 și 1204, Dobrogea sau cea mai mare parte a ei, constituia thema bizantină Paristrion .
Crearea celui de‑al doilea țarat vlaho‑bulgar a rupt, din nou,
provincia dintre Dunăre și Mare de legăturile sale directe cu Bizanțul. Zona s‑a aflat sub controlul statului asanid, influența imperiului vlaho‑bulgar făcându‑se simțită și în regiunile de la nord de Dunăre. O dată cu decăderea statului creat de Asănești, Dobrogea a redevenit un teritoriu supus capriciilor istoriei și popoarelor migratoare.
Anul 1204 a reprezentat un punct de cotitură pentru bizantini,
deoarece Constantinopulul a fost cucerit de cruciați, care au creat Imperiul Latin de Răsărit. Este momentul în care o parte a populației din capitala devastată s‑a refugiat în zone mai sigure, unii preferând Dobrogea, mai exact, zona în care își exercita autoritatea Mitropolia de la Vicina. Aici a funcționat, între secolele al XIII‑lea și al XIV‑lea, un puternic centru religios, care iradia cultura bisericească de rit ortodox la nord de Dunăre. Existența precară a mitropoliei, în secolul al XIV‑lea, va face ca voievodul Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab, să transfere scaunul bisericesc la Curtea de Argeș. Evenimentul s‑a produs în anul 1359 iar primul mitropolit a fost Iachint de Vicina.
Invazia tătară din 1241 va afecta Dobrogea, însă, într‑o măsură
mai mică decât celelalte spații românești. Locuitorii regiunii plăteau tribut emirului tătar Nogai.

29Tot în secolul al XIII‑lea este semnalată apariția turcilor selgiucizi
în Dobrogea. Între anii 1262‑1264, împăratul Mihail al VIII‑lea
Paleologul a îngăduit unui grup de turci, condus de Sari Saltuk Dede, să se stabilească în regiunea Babadagului
9.
Revenirea bizantinilor în regiunea cuprinsă între Dunăre și Mare
va fi marcată de neîncetatele lupte pe care imperiul le purta, în Asia, cu turcii. Ca urmare a acestei realități, în Dobrogea se intersectau interesele bizantine cu cele bulgărești și tătare. Un nou concurent și‑a făcut apariția în zonă, pe fondul crizelor din imperiu. Este vorba despre negustorii genovezi și venețieni, care și‑au stabilit factoriile comerciale în jurul Mării Negre, în scurt timp, instituind un adevărat monopol economic în regiune.
Venirea italienilor va fi, dintr‑un anume punct de vedere, de
bun‑augur, pentru că aceștia au imprimat alte coordonate și o altă filosofie geopolitică: dominația prin comerț. Viața economică a regiunii septentrionale din Dobrogea revine la normal și câștigă prin genovezi, care aduc mari cantități de mărfuri. La 1281, călătorul Gabriele de Predano relatează că în zonă se aduceau țesături, ceramică fină, podoabe, mirodenii, vinuri ș.a., pentru a lua în schimb cereale, animale, piei, pește sărat, icre, ceară, robi, sare etc. Feudalii din partea locului, români sau tătari romanizați, cum este cazul acelui princeps
Demetrius, recunoscut și de genovezi, sunt primii beneficiari ai acestui trafic
10.
Conflictul de interese dintre puterile vecine va fi de folos
locuitorilor zonei, care beneficiau de o înflorire economică fără precedent.
9 Ibidem, p. 195.
10 Ibidem, p. 196.

30În anul 1230, documentele bizantine amintesc despre Țara
Cavarnei, localizată de istorici în regiunea litorală cuprinsă între
Mangalia și Varna. Denumirea acestei formațiuni provine de la latinescul carbo‑carbonis, care înseamnă cărbune și care are în vedere
vechea îndeletnicire a locuitorilor zonei, aceea a fabricării cărbunelui de lemn.
Noua formațiune politică, recunoscută de către Bizanț, în anul
1325, era legată de imperiu, în primul rând, din punct de vedere religios, Patriarhul numind un episcop de Varna și Carbona, în persoana ierarhului Metodie.
Rivalitățile politice din regiune au permis tânărului stat să se
dezvolte iar în 1335, în documente apare menționat Balica, în calitate de conducător al acestei formațiuni.
Cel mai cunoscut personaj istoric în regiune va fi, însă, Dobrotici
(Dobrotiță), fiul lui Dobrotă, în accepțiunea lui Nicolae Iorga.
Originea lui Dobrotici rămâne, încă, obiect de controversă între istoricii români și bulgari. Istoriografia de la Sofia il include pe acesta în panteonul național, în timp ce istoricii români, la rândul lor, susțin teza contrarie.
Nicolae Iorga a abordat acest subiect, concluzionând: «originea
lui Dobrotici nu poate fi bulgărească, cum susțin istoricii bulgari, căci de o parte, numele său nu se întâmpină la acest popor, de altă parte, ținutul ce l‑a stăpânit nu făcea parte din statul bulgar, ci depindea de Imperiul Bizantin. În orice caz, nu se poate constata nici o legătură de familie a lui Dobrotici cu dinastia bulgărească: iar după ce și‑a câștigat o glorie militară, el a căutat o înrudire în aristocrația bizantină, iar nu în boierimea bulgărească»
11.
11 Dobrogea. Cincizeci de ani de viață românească 1878‑1928, Editura Cultura Națională,
București, 1928, p. 306.

31Prima mențiune despre Dobrotici apare în anul 1346, când,
aflat în serviciul militar al lui Balica, este trimis la Constantinopol,
în fruntea a 1.000 de soldați, pentru a‑i acorda ajutor militar împărătesei‑regente Ana de Savoia, aflată în conflict cu uzurpatorul Ioan al VI‑lea Cantacuzino. Dobrotici se va dovedi un excelent strateg iar campania sa va duce la cucerirea mai multor cetăți, aflate sub controlul inamicului. Pentru aceste merite, împărăteasa dispune ca fiica ministrului său, Apakaukos, să fie luată în căsătorie de Dobrotici. Totodată, acesta primește titlul de generalissim.
Încurajat de victoriile obținute, Dobrotici, întors acasă, a atacat
cetățile bizantine de la Marea Neagră, cu scopul de a le cuceri. Între timp, însă, situația se schimbase în imperiu. Uzurpatorul Cantacuzino se împăcase cu împăratul Ioan al V‑lea Paleologul iar cei doi hotărâseră să lupte împreună împotriva lui Dobrotici. Bizantinii l‑au îndemnat și pe emirul Baheed, bei de Smirna, să întreprindă o expediție navală contra porturilor dobrogene. În luptele cu turcii, conducătorul statului pontic, Balica, a fost ucis. În aceste condiții, Dobrotici a realizat dezechilibrul major dintre cele două forțe și a acceptat ofertele de pace ale Bizanțului. Doi ani de lupte fuseseră, însă, suficienți pentru ca Dobrotici să stăpânească o serie de posesiuni care, adăugate celor avute anterior, au dus la crearea unui mic principat, pe care l‑a stăpânit până la finalul vieții, în calitate de despot , titlu primit
de la împăratul bizantin.
Principatul lui Dobrotici cuprindea două castele, pe malul mării,
lângă Mesembria iar reședința sa era la Caliacra. Cât de întins era principatul dobrogean ne spun contemporanii vremii.
Călătorul bavarez Schiltberger, care a trecut pe aici prin 1396,
vorbind de cele trei Bulgarii, a lui Stracimir din Vidin, a lui Șișman din Târnovo și Bulgaria de la Marea Neagră a lui Dobrotici, arată
ca oraș principal al acesteia din urmă tot Caliacra (Kallacerka). Scriitorii de mai târziu, Chalcondylas și cronicarii turci compilați de Leunclavius, mai pomenesc ca posesiuni ale lui Dobrotici: Varna

32și regiunea vecină, Dobritze. Dar Schiltberger mai spune că a treia
Bulgarie ‑ deci a lui Dobrotici ‑ e acolo unde curge Dunărea în Mare,
iar acte anterioare călătoriei lui arată că și Chilia era în posesiunea despotului.
Rezultă, prin urmare, că teritoriul stăpânit de Dobrotici cuprindea
întreg litoralul Mării Negre, de la Mesembria până la gurile Dunării, cu cetățile principale Varna, Caliacra și Chilia
12.
Nu se cunosc prea multe despre cât de adânc se întindea stăpânirea
lui Dobrotici în interiorul provinciei dintre Dunăre și Mare.
Locuitorii din aceste părți au dat numele de Dobrogea numai
regiunii de șes ce se întindea din Mare până în bălțile Dunării și în ramnificațiile Balcanilor, iar la nord până în munții Babadagului. Acesta ar fi un indiciu că atâta cuprindea țara Dobritze și în vechime.
Alte orașe de la gurile Dunării, afară de Chilia, nu par a fi făcut parte din această țară, iar Silistra este menționată în actele contemporane ca o posesiune deosebită și ca făcând parte din stăpânirea lui Șișman. De altfel, nici Chilia n‑a rămas până la urmă în posesiunea lui Dobrotici. La 1381 găsim aici un consul genovez, ceea ce dovedește că a fost ocupată de genovezi, cu care Dobrotici era în conflict și care au păstrat‑o apoi până la 1403.
«Dobrogea nu era considerată, pe vremea lui Dobrotici, ca
teritoriu bulgăresc. Orașele Varna, Cavarna, Emona și altele din apropiere sunt arătate ca ținând de mitropolitul grec din Varna, iar într‑un act din 1370 se adaugă acestei mitropolii și localitățile: Caliacra, Ecrene, Chilia, Cetatea Albă și Silistra. Imperiul bizantin a avut pe lângă autoritatea bisericească asupra acestor locuri și o supremație politică, exercitată parte direct, parte prin reprezentanți ca Balica și Dobrotici»
13.
12 Ibidem, p. 307.
13 Ibidem.

33Toate aceste realități sunt într‑o totală neconcordanță cu relatarea
călătorului bavarez Schiltberger, despre care am relatat mai sus și
care susținea că țara lui Dobrotici constituia o a treia Bulgarie, după
celelalte state slave, ale lui Șișman și Stracimir.
Principatul lui Dobrotici avea să se confrunte, curând, cu noi
pericole. Ambițiosul conducător se va aventura în alte campanii militare și politice, ajungând, la un moment dat, să‑l ia prizonier pe fostul său protector, împăratul bizantin Ioan al V‑lea Paleologul, care se întorcea acasă dintr‑o călătorie făcută în capitala Ungariei.
Cu toate acestea, Dobrotici, grație abilității diplomatice, a reușit
să restabilească bunele relații cu bizantinii. Mai mult, el s‑a amestecat în luptele pentru supremație dintre țarii bulgari Șișman și Stracimir, colaborând îndeaproape cu domnul Tării Românești, Vlaicu‑Vodă.
Dobrotici se vede amenințat, în 1373, de un inamic care urmărea
să‑i răpească cele mai importante din posesiunile sale. Genovezii, stăpâni pe o bună parte din porturile Mării Negre, încep un război contra lui, pentru a ocupa Chilia. Războiul a durat până în anul 1381, când genovezii reușesc să pună definitiv mâna pe cetate dar lupte răzlețe se poartă până în 1386.
Tratatul de pace între cele două părți s‑a încheiat abia în mai 1387.
La această dată, Dobrotici nu mai trăia și actul a fost semnat de fiul și urmașul său la tron, Ivanco. «În afară de Chilia, acesta nu pierdea alte cetați, în schimb promitea să‑i protejeze pe genovezi pe uscat și pe apă. De asemenea, el se îndatora să primească în țara sa un consul genovez și să dea locul cuvenit pentru loggia și biserica genoveză. Se
mai acorda genovezilor libertatea exportului de grâne și numai în caz de foamete și dacă nici alți străini nu vor exporta, atunci grânele vor putea fi oprite de a ieși din țară. Mărfurile genoveze urmau să plătească taxe vamale de 1% la intrare și la ieșire dar erau scutite de vamă metalele prețioase (aurul și argintul), mărgăritarele, giuvaierele, corăbiile și mărfurile de tranzit.

34Genovezii așezați în țară nu plăteau impozite. În schimb, teritoriile
lui Ivanco nu mai erau atacate de corăbii genoveze sau aflate în
serviciul Genovei»14.
Imediat după încetarea conflictului, Ivanco s‑a confruntat cu un
nou pericol: turcii. În anul 1387, sultanul Murad i‑a cerut acestuia ca, împreună cu Șișman, să‑l însoțească într‑o expediție împotriva sârbilor. Ivanco a refuzat și a trebuit să facă față unui atac otoman, care încerca să cucerească cetatea Varna. Turcii au fost respinși, însă ei îl vor înfrânge pe Șișman, astfel că pericolul unei noi agresiuni împotriva statului dobrogean ca și împotriva Țării Românești devenise eminent.
Nu se știe exact în ce condiții a trecut Dobrogea din stăpânirea
lui Ivanco în cea a lui Mircea cel Bătrân. Cert e faptul că Mircea, în anul 1387, într‑un act emis de cancelaria munteană, se intitulează nu numai «Mare voievod și Domn a toată Țara‑Românească, ban al Severinului și herțeg de Almaș și Făgăraș» dar și «stăpân peste
țările tătărești, peste amândouă malurile Dunării până la Marea cea Mare și al cetății Dârstorului».
Dacă prin țările tătărești se înțelege sudul Basarabiei, stăpânirea
Silistrei și ambele maluri ale Dunării până la mare arată că și orașele și cetățile dunărene de la Silistra până la mare, împreună cu gurile Dunării îi aparțineau domnului muntean, în afară de Chilia, care era a genovezilor.
Deși aceste teritorii nu coincid cu întreaga țară a lui Dobrotici,
este evident că drumul spre mare era în mâna domnului muntean
15.
În ceea ce privește Silistra, socotită și de creștini și de turci drept
o cheie a înaintării spre Europa Centrală, cetatea a trecut succesiv, din
mâinile lui Mircea, în cele ale otomanilor.
14 Ibidem, p. 309 .
15 Ibidem, p. 311.

35Stăpânirea lui Mircea în Dobrogea nu va fi permanentă. În anul
1394, Baiazid va iniția o campanie militară împotriva domnului
muntean. Leunclavius, cel mai de seamă cronicar al acestor evenimente, (Historiae Musulmanae Turcorum, libri XVIII), vorbind despre expediția lui Baiazid contra lui Mircea, în 1394, o numește corect, expeditio pontica ‑ ceea ce denotă clar că Mircea stăpânea
Dobrogea până la Marea Neagră. De altfel, revenit la tron în 1396, el procedează la fortificarea cetăților de la Isaccea și Enisala, în nord, iar în sud, Caliacra, Silistra ș.a.
16.
Dimensiunile puterii lui Mircea cel Bătrân își află înțelegerea exactă
într‑un document din 23 noiembrie 1406: «Io Mircea, mare Voievod și Domn, cu mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu stăpânind și domnind toată țara Ungro‑Vlahiei și părțile de peste munți, încă spre părțile tătărăști și Amlașului și Făgărașului herțeg și Banatului de Severin, domn de amândouă părțile de peste toată Dunărea și până la Marea cea Mare și cetății Dârstorului stăpânitor.» La titlul de mare voievod, singur stăpânitor, Mircea cel Bătrân a adăugat (sau i s‑a adăugat) și pe acela de despot și aceasta în legătură cu stăpânirea sa
asupra Dobrogei. Mircea poartă titlul de terrarum Dobroticii despotus,
adică despot al țărilor lui Dobrotici, în documentele în limba latină
din anii 1390‑1391
17. Titulatura de stăpânitor până la Marea cea Mare
reapăruse abia în anul 1399. Este foarte probabil ca Mircea să fi fost vasalul lui Baiazid, iar Dobrogea să‑i fi fost atribuită tocmai din acest motiv.După ce Baiazid a fost învins, în anul 1402, la Ankara, de către armatele lui Timur‑Lenk, pe tronul otoman au venit Soliman și apoi Musa.
În timpul ambilor sultani, Mircea a păstrat Dobrogea. Situația se
va schimba radical atunci când Musa va fi înlocuit, în 1413, de către fratele său mai mic, Mahomed.
16 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 200.
17 Dobrogea. Cincizeci de ani de viață românească 1878‑1928, p. 314.

36Noul sultan a pornit contra lui Mircea, în anii 1416‑1417. Armatele
turcești au invadat mai întâi Dobrogea și au cucerit cele două cetăți
mai importante de aici: Isaccea și Enisala. Sultanul a trecut Dunărea și a ocupat și cetățile de pe malul stâng: Giurgiu, Turnu‑Măgurele și probabil, Severinul. Mircea n‑a putut rezista și a trebuit să ceară pace. El a pierdut definitiv Dobrogea, iar cetățile de pe malul stâng al Dunării au devenit raiale turcești. Posesiunile transdunărene mai apar o dată în titulatura fiului său Mihail, în anul 1418, dar nu reprezintă decât o amintire, păstrată în tradiția cancelariei muntene.
Definitivarea cuceririi Dobrogei de către turci se va produce între
anii 1445 și 1462, când Vlad Dracul și Vlad Țepeș purtau lupte cu otomanii în această regiune. Delta Dunării va intra sub controlul sultanului, împreună cu zonele adiacente, abia în 1484, când au fost cucerite Chilia și Cetatea‑Albă.
Astfel, Dobrogea intra în cadrul Imperiului Otoman, unde va
rămâne vreme de peste patru secole.
II.3. Cadrilaterul sub stăpânire otomană
Provincia dintre Dunăre și Mare a fost încadrată pe deplin în
sistemul administrativ otoman la sfârșitul secolului al XIV‑lea, în timpul sultanului Baiazid al II‑lea. Atunci au fost cucerite Chilia și Cetatea‑Albă, care constituiau un pericol permanent pentru turci. Până la acest eveniment, teritoriile dobrogene, ocupate succesiv de către otomani, erau administrate de conducători militari. Într‑o primă fază, turcii cuceriseră spațiul de până la linia Isaccea‑Enisala, gurile Dunării fiind sub controlul domnului moldovean Alexandru cel Bun.
Din punct de vedere administrativ, Imperiul Otoman era compus
din provincii mari ‑ vilaiete , având în frunte pașale cu titlul de
beilerbei. Vilaietele aveau în subordine provincii mai mici numite sangeacbei. Acestea erau subdivizate în unități administrativ‑judiciare

37cu denumirea de cazale, aflate sub jurisdicția unor judecători
musulmani (cadii )18.
Ținutul dintre Dunăre și Mare a devenit teritoriu dar‑ul‑Islam
(Casa Islamului) și a fost organizat ca udj (provincie), a cărei
conducere revenea beilor de margine (udj‑bey), cu reședința în
cetățile de hotar. Toți locuitorii erau socotiți supuși ai imperiului, având condiția juridică de raya (supuși nemusulmani) și aflându‑se
sub incidența legilor islamice (șeriat).
Inițial, Dobrogea a fost inclusă în sangeacul Silistra, la o dată care
nu poate fi stabilită cu exactitate. Această unitate făcea parte, la rândul său, din vilaietul Rumeliei. Ulterior, prin detașarea unor provincii, ca urmare a repetatelor restructurări militare și administrative, s‑au creat vilaiete separate. Astfel, autoritatea pașalelor de la Silistra s‑a extins și asupra ținuturilor învecinate, căzute treptat sub stăpânirea otomană. «Probabil că la sfârșitul secolului al XVI‑lea, în timpul domniei lui Murad al III‑lea (Evlya Celebi afirma că încă mai înainte, din vremea sultanului Soliman cel Mare), a fost constituit un vilaiet separat de cel al Rumeliei, cunoscut sub denumirile de vilaietul de Silistra, Oceacov sau Babadag, în funcție de stabilirea reședinței guvernatorului său. Noua unitate administrativă se întindea de la gurile Niprului până către Nicopole, incluzând ținutul dobrogean, cât și raialele Giurgiu și Brăila, din partea de nord a Dunării. Dobrogea devenise încet, dar sigur, o unitate administrativă otomană»
19.
Ca și în alte regiuni nou‑cucerite, turcii au început o masivă
operă de colonizare. Dobrogea, însă, spre deosebire de alte provincii otomane, tocmai datorită factorului geopolitic, constituise o zonă de trecere pentru popoarele migratoare și era un mozaic de etnii: români, tătari (mulți dintre ei romanizați), turci colonizați de către bizantini, greci, venețieni și genovezi.
18 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 205.
19 Ibidem, p. 206.

38Dintre toți, românii erau cei mai numeroși, constituind majoritatea
populației. Cronicarul polon Jan Dlugosz relata, referindu‑se la
catastrofala înfrângere a creștinilor în bătălia de la Varna, că armata cruciată a străbătut cu bine ținutul Dobrogei, datorită localnicilor valahi, care au servit drept ghizi
20.
Românii au continuat să trăiască în Dobrogea, populând, în
special, nordul regiunii și zonele adiacente Dunării. Ei apar în izvoare sub numele dicieni ‑ români vechi.
Portulanele italiene și grecești consemnează o întreagă serie
de localități în care locuiau românii. Ocupațiile lor de predilecție, tradiționale, erau pescuitul, comerțul, agricultura, meșteșugurile, păstoritul, apicultura etc.
Ca o dovadă incontestabilă a continuității românești în ținutul
dintre Dunăre și Mare se poate aduce constatarea că la preluarea Dobrogei de către statul român, în 1878, din cele 2.700 denumiri de localități, 1.260 erau românești.
Pentru că Dobrogea era o regiune strategică, colonizarea cu
elemente turco‑tătare a fost masivă. Era nevoie de oameni de încredere într‑o zonă ce fusese o rampă de lansare a expedițiilor punitive ori de cucerire ale otomanilor.
Procesul de colonizare cu turci și tătari, care a devenit o preocupare
oficială permanentă, o dată cu cucerirea acestei provincii românești, a fost precedat de așezarea spontană, ținând de fenomenul migrațiilor târzii, a unui mare număr de tătari în părțile de sud ale Moldovei și în cele de miazănoapte ale Dobrogei
21.
Sultanii au colonizat cu elemente musulmane, în special, zona
cuprinsă între Valul‑lui‑Traian și Munții Balcani iar operațiunea s‑a executat între anii 1500 și 1850.
20 P .P . Panaitescu, Origin of the population in the New Dobrogea, Editura Bucovina, București,
1946, p. 18.
21 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 412.

39«Scopul a fost complet atins fiindcă, cu timpul, s‑a format în
Dobrogea de Sud și mai ales, în regiunea cuprinsă între Balcani și linia
Silistra‑Mangalia, un bloc turco‑tătar care a dat zonei un caracter cu desăvârșire musulman. La 1877, 77% din populația Cadrilaterului era turcească»
22.
Colonizarea Dobrogei cu populație musulmană a izolat provincia
de regiunile sudice din Balcani prin bariera turco‑tătară. Astfel, penetrația creștină de la sud către nord a devenit foarte greu de realizat. Cu totul alta era situația liniei de contact pe Dunăre a Dobrogei cu Țara Românească și Moldova, aici menținându‑se necontenit un puternic curent economic, uman și cultural
23. Faptul că cetățile
Giurgiu, Brăila, Ismail și Chilia, împreună cu hinderlandul lor, au intrat în unitățile administrative din care făcea parte și Dobrogea, a favorizat migrația populației de o parte și alta a fluviului.
Colonizarea cu elemente musulmane a afectat îndeosebi zona de
stepă, populația românească autohtonă fiind nevoită să se refugieze către regiunile împădurite, spre Dunăre și spre malul mării
24.
Afară de românii autohtoni, în Dobrogea s‑au stabilit, de‑a lungul
veacurilor și români din celelalte provincii. Adesea, din motive economice sau sociale, mulți locuitori ai Țării Românești preferau să treacă Dunărea și să se stabilească în Dobrogea, pentru a scăpa de biruri și de situația socială defavorizantă. Autoritățile otomane au privit cu îngăduință, adesea chiar au încurajat așezarea bejenarilor în Dobrogea, unde suprafețele de pământ nelucrate erau extrem de mari.
22 Ion Antonescu, Românii‑Originea, trecutul, sacrificiile și drepturile lor, Editura Clio,
București, 1990, p. 67.
23 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 222.
24 Ibidem, p. 223.

40În multe cazuri, situația se inversa: din cauza conflictelor militare
care au avut loc frecvent pe teritoriul Dobrogei, pustiind regiunea,
mulți români de aici se refugiau peste Dunăre, întorcându‑se la vetrele lor, la încheierea ostilităților.
La începutul secolului al XIX‑lea, în Dobrogea a debutat procesul
unei adevărate colonizări agrare. «Românii au coborât aici din Carpații valahi și moldovenești. A fost începutul unei colonizări spontane. Din toate timpurile, păstorii Carpaților veneau aici să ierneze. Marele val al emigrărilor are loc de la 1800 la 1900, mocanii din Transilvania, cojanii din Muntenia, urmând tendința românilor să coboare de la munte pentru a popula câmpia»
25. Emigrările mocanilor ardeleni în
câmpia Bărăganului și în părțile dobrogene sunt vechi, începând din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, «ca urmare a revoluției contra dominațiunei ungurești, repetându‑se în anii 1514, 1785 și 1848 precum și din cauza numeroaselor asupriri ungurești.
În anul 1850 se socotea mai mult de un milion de oi care
cutreierau Dobrogea întreagă, ținutul Silistrei, Varnei și mai puțin județul Tulcea. Bogăția naturală era așa de mare în Dobrogea că în anul 1855, armata franceză a scos cam 100.000 tone de fân de pe o suprafață de 10 km pătrați.
Mulți mocani, veniți de tineri în Dobrogea s‑au căsătorit aici,
având latitudinea fie de a continua să fie supus austriac, recunoscând autoritatea consulului austriac și plătind dări sau să devină supus otoman și să se supună la toate contribuțiile pe care le plătesc raialele ca echivalent a celor primite de la Stat. În ceea ce privește continuarea supușeniei austriece a acestor mocani plantați în Dobrogea, unde au găsit tot necesarul sau trecerea la supușenia otomană, ivindu‑se unele neînțelegeri, autoritatea otomană a răspuns că omul este liber să dispună de el și deci să‑și aleagă un loc care să‑i îngăduie o viață
25 Jacques Ancel, Frontierele românești, Colecția Balcanica, 2004, p. 23.

41mai lesnicioasă, să se așeze într‑o țară unde sarcinile sunt mult mai
ușoare, e prin urmare liber să devie raia autorității austriece însă acești păstori devenind supușii lor îi urmăresc chiar dincolo de mormânt»
26.
Înainte de pacea de la Passarovitz (1718), mocanii ardeleni
obișnuiau să treacă Dunărea pe la Giurgiu‑Rusciuc sau Oltenița în Deliorman, spre Bazargic, Valea‑Batovei, Balcic, Șumla și chiar spre Varna, unde ajungeau aproape de Crăciun. După ce treceau prin Turtucaia și Popina, aproape curat românești, după amintirea unor asemenea ciobani, unii rămâneau să‑și ierneze oile în regiunea Bazargicului prin satele mai apropiate, prin Ghelengic, Cabașacal, Izibei, Hoscadân (Hoscadan), Bașbunar, Suiugiuc, Ciacârcea etc.; alții înaintau mai spre răsărit și miazănoapte ‑ pe la Ianalâc (Hanlâc), Satul cu pădurea lui Opreanu, Teicuiusu, Coslibechioi, Cara‑Omer, Ciair‑Carman, Vărzările (Caralia și Durbelia), Ciamurlia de lângă Vărzări ș.a.; în sfârșit, alții înaintau către mare pe la Susuchioi, Satul Popii (Ciairlighiol), pe la cele trei sate împreunate (Duvaniuvași, Tokceilar, Tekia‑Teke), Ecrene, care nu avea decât două‑trei case, pe la Balcic, unde mergeau ciobanii după sare și mălai.
La 1845, numărul mocanilor era destul de însemnat în Dobrogea
și Cadrilater și cunoaștem numele fiecărui proprietar de turme, cu vârsta sa, cu locul nașterii, cu titlul său de supușenie, districtul turcesc unde se afla etc. Astfel, erau 145 de mocani proprietari de oi, din ținuturile Sibiului, Brașovului, Miercurea, Cohalm, Alba‑Iulia, Orăștie, Sebeș, Trei‑Scaune, Hunedoara, Mediaș, Brețcu, care aveau 65.200 de oi, 2.353 cai și 283 alte vite, ei fiind răspândiți în districtele Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Constanța, Mangalia, Silistra, Balcic, Bazargic și Varna. În 1850 se întâlneau numeroși mocani în ținuturile Silistra și Varna până spre nord, la Turcoaia.
26 Ion I. Ghelase, Mocanii ‑ Importanța și evoluția lor social‑economică în România,
București, 1937, p. 92.

42Revărsările de populație de pe malul stâng românesc și creșterea
elementului ardelean, prin ciobani, «explică în largă măsură de ce
la Silistra și Turtucaia precum și în satele înconjurătoare a existat totdeauna o populație românească numeroasă, cu o biserică și cu o școală bine organizată încă de timpuriu. Această viață românească dintre Silistra și Rusciuc o dovedește și faptul că pe la 1850, la Popina și Aidemir se vorbea românește, iar preoții slujeau în aceeași limbă și chiar satul bulgar Kalipetrovo continua a fi înrâurit de cartea și limba românească»
27.
Pe lângă români și turco‑tătari, de‑a lungul timpului, cu precădere
însă, în epoca modernă, în Dobrogea au poposit și alte etnii, de religie creștină.
Cazacii s‑au așezat în partea de nord a Dobrogei, în secolul al
XVIII‑lea, după ce, veacuri de‑a rândul, fuseseră inamici redutabili ai otomanilor. După bătălia de la Poltava (1709), cazacii hatmanului ucrainean Mazepa au încheiat un tratat cu turcii, aceștia din urmă permițându‑le foștilor inamici să se așeze în zona Deltei. După desființarea, în 1775, de către impărăteasa Ecaterina a II‑a, a autonomiei cazacilor zaporojeni, o parte a acestora a părăsit Ucraina și s‑a stabilit în Dobrogea. Alături de cazaci, în zona Deltei au emigrat și rușii lipoveni, care, la rândul lor, fuseseră supuși persecuțiilor lui Petru I și Ecaterinei a II‑a.
În Dobrogea, mai cu seamă în orașe, s‑au stabilit și alte etnii: evrei,
armeni și greci, majoritatea celor din urmă fiind negustori, bancheri sau slujbași ai pașalelor ce aveau reședința la Silistra.
Printre nou‑veniții pe teritoriul Dobrogei, (Vechi și Noi), s‑au
numărat și bulgarii. Originea, vechimea și așezarea bulgarilor în Dobrogea constituie tot atâtea elemente care au generat, de‑a lungul timpului, discuții interminabile, polemici și conflicte între istoricii români și cei din țara de la sud de Dunăre.
27 Cadrilaterul 1913‑1938, vol. I, Cernăuți, 1938, pp. 115‑117.

43Problema a fost apoi translată în sfera politicii, acolo unde
pasiunile s‑au reîntâlnit și s‑au războit din plin. Motivația acestui
conflict, mânat adesea către exacerbare, nu este greu de descifrat: drepturile de posesie a teritoriului dintre Dunăre și Mare.
Polemica a început încă din secolul al XIX‑lea și fiecare parte a
încercat să dovedească, pe baza unor documente, că avea întâietate în stăpânirea Dobrogei.
Istoricii bulgari contemporani sunt de acord cu ideea că până la
Pacea de la Adrianopol (1829), prezența conaționalilor în Dobrogea a fost discontinuă și redusă numeric. Unii dintre ei admit teoria conform căreia, de la instaurarea puterii otomane în regiune și până la sfârșitul secolului al XVII‑lea, populația bulgară s‑a refugiat în regiunile muntoase, iar răsăritul Bulgariei și Dobrogea au fost masiv colonizate cu elemente musulmane
28.
Istoriografia bulgară susține că la venirea turcilor în Dobrogea,
acest ținut adăpostea o numeroasă populație creștină, preponderent
bulgară29. Această populație, refugiată apoi în zona Munților Stara
Planina și în Țările Române, a fost supusă, consideră istoricii de la Sofia, unei opere de debulgarizare, adică de asimilare lingvistică.
Procesul ar fi continuat până în secolul al XIX‑lea, când Dobrogea și‑ar fi recăpătat caracterul bulgăresc, prin revenirea în masă a celor plecați
30.
Cu toate acestea, unii istorici din țara vecină susțin teza conform
căreia Dobrogea ar fi fost populată de bulgari în toată perioada stăpânirii otomane. S‑a ajuns la această idee interpretându‑se documente turcești, mergându‑se până la aprecieri de genul: numele Mihnea, Radu și Crăciun sunt bulgărești.
28 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 217.
29 Velko Tonev, Dobrudja prez văz rajdaneto, Varna, 1973, p. 12.
30 Dobrudja, Izdatelstvo Bălgarsko Nauka Akademija, Sofia, 1974, p. 13.

44Mai mult, în perioada medievală, vilaietul din care făcea parte
Dobrogea ar fi fost populat în principal de bulgari și turci, românii
fiind neînsemnați din punct de vedere numeric.
Documentele epocii amintesc de prezența bulgarilor în Dobrogea.
În 1659, în rapoartele episcopului catolic de Nicopole, Filip Stanislavici, aceștia erau enumerați printre locuitorii Babadagului, alături de valahi, turci și greci. La puțin timp, în 1677, palatinul de Köln îi semnala la Isaccea, coabitând cu alte grupuri etnice pentru ca un călător francez, La Mottraye, trecând prin Mangalia, la începutul secolului al XVIII‑lea, să constate conviețuirea bulgarilor cu românii
31.
În anul 1762, abatele raguzan Boscovici a traversat Dobrogea,
venind de la Constantinopol. Criteriile sale de apreciere porneau de la ideea că ceea ce se află în dreapta Dunării era Bulgaria, iar în stânga sa, Valahia, etnicul rezultând, în scrierile sale, din două elemente: unul religios (prin împărțirea populației în musulmani și creștini) și celălalt geografic. Această împrejurare cât și străbaterea alertă a itinerariului au făcut ca termenul de cristiani bulgari, folosit
frecvent, să cuprindă și alte populații creștine, în special pe români. Că este așa rezultă din numai câteva exemple. Satul denumit de autor Baltagikioi apare astfel ca fiind locuit de turci și cristiani bulgari dar
toate hărțile contemporane călătoriei cât și cele din a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea și prima jumătate a secolului al XIX‑lea prezintă această așezare ca fiind indubitabil românească, numindu‑se, încă de la origine, Băltăgești. Cunoașterea indirectă, prin intermediari și interpreți, rezultă din maniera în care Boscovici denumește așezările: Dajakioi, Baltagikioi, corelativul turcesc (kioi ‑sat) al unor
nume care, la acea epocă, erau redate în toate hărțile cartografice
31 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 220.

45numai în românește (Daia, Dăieni), dar pe care el nu le‑a putut auzi
rostite direct de la locuitori, ci numai de la călăuzele turco‑tătare din convoi.
În notele sale, Boscovici menționează satul Dajakioi, villagio ben
grande di 300 case tra turche e bulgare, însă nicăieri, în toată literatura privind problemele etnice ale Dobrogei, bulgarii nu sunt menționați în acest sat ce apare ca o puternică așezare românească, încă de la începutul secolului al XVII‑lea. Uneori, abatele Boscovici are revelația unor fapte pe care le cunoaște personal. Cu prilejul popasului de o noapte în satul Ienikioi, călătorii au fost adăpostiți în case sărace dar curate de creștini che parlavano la lingua Valaca
32.
Începând cu secolul al XIX‑lea, numărul bulgarilor în Dobrogea
a început să crească simțitor. Până atunci, în afara populației bulgărești vechi, în zonă practicau transhumanța păstori bulgari cu turmele lor, veniți din regiunile Cotel, Șumla, Stara‑Zagora, Iambol și Sliven. Aceștia preferau stepa Caliacrei dar unii se aventurau până în ținutul Babadagului. Secolul al XIX‑lea va duce însă, la fenomenul emigrării în masă a populației bulgare de la sud de Varna, sătulă de recrudescența tensiunilor ruso‑turce, de războaiele necontenite între cele două puteri și de prigoana și jafurile la care era supusă din partea administrației și armatei otomane.
Între anii 1801‑1812, emigrarea bulgarilor s‑a intensificat, fie ca
o acțiune voluntară, fie sub forma unor dislocări forțate. Un mare număr s‑a refugiat în sudul Basarabiei și în Țara Românească, după ce unele grupuri poposiseră, pentru puțină vreme, în Dobrogea de Nord. În anul 1809, aproximativ 1.200 de țărani bulgari, ajunși lângă mănăstirea Cocoșu, iar apoi alți 1.500, găsiți la Babadag, după ocuparea Tulcei de generalul Bulatov, au fost trecuți la nord de Dunăre de către armatele ruse.
32 Ibidem, p. 221.

46După anul 1812, administrația țaristă a dus o politică de colonizare
a părții de sud a Basarabiei (provincie proaspăt luată din trupul
Moldovei), cu diferite neamuri creștine care ofereau siguranță, în special, cu bulgari
33.
Evenimentele provocate de războiul ruso‑turc din 1828‑1829
au dezlănțuit vremuri de grea cumpănă și de pribegie pentru locuitorii din Rumelia și Bulgaria răsăriteană. Când trupele corpului expediționar rus s‑au retras, la sfârșitul ostilităților, alte mii de familii, care speraseră să vadă eliberarea Bulgariei, s‑au refugiat precipitat din calea răzbunării otomanilor. La începutul verii lui 1829, bulgari cu familiile și bunurile lor acopereau drumurile ce duceau spre vadurile de la Gura Ialomiței, Brăila, Galați, Isaccea și Tulcea, pentru a se așeza fie în Țara Românească, unde găsiseră un secular și tradițional refugiu, fie în Basarabia și Rusia. Unele grupuri s‑au desprins din coloana care străbătea Dobrogea, spre nord, chiar în timpul războiului; după încetarea acestuia, numărul emigranților din ținuturile Bulgariei răsăritene a sporit, o parte a lor ocupând satele părăsite de musulmani, așezări situate în apropierea lagunelor mării, de o parte și de alta a marelui drum ce trecea prin Babadag și Isaccea. Aceste așezări și‑au păstrat vechile denumiri, toponimia bulgară fiind, până la 1878, aproape inexistentă în Dobrogea. Ei nu s‑au stabilit în zona de stepă, aridă și supusă invaziilor din timpul campaniilor militare și nici în zona dunăreană sau regiunile împădurite, locuite din vechime de români. La puțină vreme însă, neputându‑se adapta condițiilor geografice, rigorilor serviciului militar ce li se pretindea și administrației țariste, o parte a emigranților așezați în Rusia a hotărât să părăsească această țară. «Așa se face că, după 1833, a început emigrarea în sens invers a bulgarilor, care, de această dată,
33 Ibidem, p. 290.

47se îndreptau fie spre ținuturile lor de origine, fie spre Muntenia sau
Dobrogea»34.
În anul 1839, călugărul rus Partenie a pornit în pelerinaj la Sfântul
Munte. După ce a poposit la câteva mânăstiri din Moldova, unde a deprins limba română, el a trecut Dunărea pe la Brăila. La Măcin, călugărul a întâlnit valahi, care l‑au îndrumat să coboare de‑a lungul fluviului până la Rusciuc, unde populația era românească iar hrana se găsea din belșug.
«De la Rusciuc, nota Partenie, începea poporul bulgar»
35. Bulgarii,
menționa călugărul, «sunt oameni demni de laudă, onoare, cu dare de mână și prietenoși cu străinii. Masa compactă a populației bulgare începe de abia la Rusciuc»
36.
Călugărul rus, care nu poate fi bănuit de lipsa sentimentelor
slavofile, recunoștea faptul că Dobrogea, mai precis regiunea situată în apropierea Dunării, era locuită până la Rusciuc doar de români.
În anul 1850, Ion Ionescu de la Brad efectua o excursie agricolă
prin câmpia Dobrogei. Cu această ocazie, el îi scria lui Ion Ghica, cerându‑i să se implice în organizarea provinciei, considerată a întruchipa, «în fiesce sat, o Dacie în miniatură»
37.
Ion Ionescu de la Brad, referindu‑se la Dobrogea, vorbea despre
această provincie ca despre o zonă în care «românimea este numeroasă și deșteaptă»
38. El a lăsat posterității și un tablou etnografic dobrogean,
care arăta astfel: 2 județe, 9 cazale și 46 de sate, 221.000 de locuitori, cei mai numeroși fiind turcii, tătarii, românii, lipovenii și cazacii, bulgarii fiind abia pe locul al șaselea, urmați îndeaproape de greci.
34 Ibidem, p. 291.
35 P .P . Panaitescu, op. cit., p. 22.
36 Ibidem, p. 25.
37 Dobrogea‑Repere istorice, Editura Europolis, Constanța, 2000, p. 73.
38 Ibidem, p. 74.

48Ion Ionescu de la Brad se ocupa și de Dobrogea sudică, formată
din cazalele Bazargic și Balcic, o a treia, Alfatlar, făcând tranziția
dintre Deliorman și Dobrogea. Poziția Bazargicului îi apare lui Ion Ionescu de la Brad deosebit de pitorească, orașul fiind situat într‑o vale mică, înconjurat de dealuri acoperite de vii și livezi, cu apă bună, cu o baie, cu opt moschei și două biserici creștine. Populația, formată din musulmani și creștini, locuia în 940 de case (turci, cei mai mulți, apoi bulgari, armeni, țigani), cifre vagi, deoarece nu putea obține date precise, pentru că la musulmani se numărau numai casele și bărbații, femeile neexistând în statistici. O stare înfloritoare aveau țiganii creștini dar vorbitori ai limbii turce care, după opinia sa, din punct de vedere moral, erau mai presus de naționalitatea dominantă.
Balcicul trecea drept cel mai însemnat port al Dobrogei la țărmul
Mării Negre, cu golful său splendid, adăpostit de vânturi, cu fundul apei tare, de care ancorele se prind bine, spre deosebire de cel nisipos al portului Varnei. Intrarea în oraș, dinspre uscat, era foarte îngustă, pe coasta mării, foarte anevoioasă și periculoasă. Existau în port 150 de magazii de piatră, acoperite cu olane, dar se construiau zilnic altele, Balcicul fiind debușeul întregii Dobroge și Deliormanului. În 1850, se încărcaseră la Balcic mai multe corăbii decât la Varna. Încărcarea se făcea rudimentar, neexistând o schelă, pe punți de scânduri periculoase, mai cu seamă iarna.
Ion Ionescu de la Brad a fost impresionat de măreția ruinelor
Cavarnei, care ar fi avut pavagii făcute în genul celor din Triest; orașul,
care nu și‑a mai revenit după războiul ruso‑turc din 1828‑1829, mai avea în picioare 86 de case și o moschee. Portul, aflat la o jumătate de oră de oraș era cu desăvârșire părăsit de comerț. După grâu, seul și
untul treceau drept produsele cele mai importante ale Dobrogei. Cel mai bun seu se producea la Silistra
39.
39 Valori ale civilizației românești în Dobrogea, Colegiul Pedagogic «Constantin Brătescu»,
Constanța, 1993, p. 260.

49Ion Ionescu de la Brad va încheia șirul notelor sale, adăugând că
la 1850, bulgarii veniseră în regiune abia de 20 de ani.
Etnograful austriac F. Kanitz a făcut o călătorie de studii
în Dobrogea, în cea de‑a doua jumătate a secolului al XIX‑lea,
concluziile sale fiind publicate în lucrarea Donau, Bulgarien und
der Balkan. Kanitz era filobulgar însă observațiile sale, extrem de pertinente, dovedeau faptul că majoritatea populației din Cadrilater era turco‑tătară, formând, din punct de vedere etnic, o regiune separată de restul Bulgariei
40. Etnograful a relatat și despre faptul că
zonele de lângă fluviul Dunărea erau populate de români.
Referindu‑se la orașul Varna, pe care l‑a vizitat, Kanitz a notat că
acolo trăiau 8.000 de turci și 6.100 de creștini. Mergând în nord, de‑a lungul mării, călătorul a ajuns la Balcic, despre care scria următoarele: «În 1855, Balcicul număra vreo 3.000 de locuitori mahomedani și 500 creștini, iar în 1872 erau aproximativ 800‑900 de gospodării turcești, 400 tătare, 150 bulgare și 50 grecești. Cele 72 de localități din circumscripția fiscală a Balcicului erau pe alocuri locuite de turci; câteva din aceste zone erau populate de creștini care vorbeau turcește (găgăuzi) și de bulgari; doar în trei districte sunt creștini puri. După 1878, toți tătarii și circasienii au emigrat»
41.
De la Balcic, Kanitz a plecat la Cavarna, prin Sauciuc‑Mahle, un
sat tătăresc, abandonat în acea vreme și prin Mihal Bei, un sat turcesc. La Cavarna, etnograful nota: «Până în 1877, populațiile mahomedană și creștină erau practic egale în Cavarna. Primele așezăminte aparțin celor 125 de gospodării turcești și celor 60 tătare, iar celor creștine aparțin 150 de case grecești și 21 bulgare.
40 P .P . Panaitescu, op. cit., p. 26.
41 Ibidem, p. 27.

50Grecii, care se ocupau cu negoțul și sunt cel mai activ element din
zonă, evident formează majoritatea în Cavarna: de la 1.800 la 2.000
de locuitori, școala și biserica le aparțin tot grecilor»42.
De la Cavarna, Kanitz s‑a întors spre centrul Cadrilaterului. El
va nota că, din timpuri imemoriale, regiunea a fost o țară periodic vizitată de oierii nomazi și turmele lor. Pe lângă așezămintele tătare și circaziene erau și mocanii transilvăneni din Carpați care, cu oile și vitele lor, treceau prin Valahia în Dobrogea, pentru a petrece iarna acolo. În jurul anului 1840, ei au plătit pașei din Tulcea, pentru permisiunea de ședere, câte patru parale de fiecare vită, iar pentru fiecare 50 de oi i‑au plătit o para.
Ajungând la Bazargic, Kanitz scria că orașul, numit și Hagi
Oglu Bazargic este capitala naturală a districtului Tuzluk, cea mai mare parte a populației fiind mahomedană. Etnograful sublinia că aspectul asiatic era pronunțat. În 1872 erau acolo 760 de gospodării de turci, 1.080 de case de tătari și 30 bordeie de țigani. Minoritatea creștină cuprindea 285 de case bulgărești și 30 armenești. Faptul că mahomedanii predominau în acest oraș cu aproximativ 14.000 de suflete, reieșea din numărul mare de moschei.
După traversarea Deliormanului, Pădurea nebună, regiune
situată între Bazargic și Silistra, locuită de turci și tătari, Kanitz a ajuns la Silistra. Avea să spună despre acest oraș că era divizat în șapte zone locuite de turci, bulgari, români, armeni, greci, evrei și țigani, cu 1.390 de case în care trăiau 2.915 familii turcești, 529 familii de bulgari, 210 familii de români, 140 de familii armenești, 115 grecești, 68 familii de evrei și 58 de familii de țigani. Consiliul comunal era compus dintr‑un membru bulgar, unul turc, unul armean, unul grec, unul român și un evreu iar în aprilie 1879 era prezidat de bulgarul Iancev.
42 Ibidem, p. 28.

51Kanitz făcea o remarcă interesantă cu privire la starea de spirit
ce exista în Silistra în anul în care frontierele noului principat al
Bulgariei erau micșorate (1878): «Ce irită populația bulgărească din Silistra este faptul că restul locuitorilor este de opinie că orașul s‑ar dezvolta dacă ar fi încorporat în România decât unde este acum. Marele talent al românilor pentru o organizare rapidă a fost ținut minte iar exemplul citat a fost cel al satului de frontieră Ostrov, care imediat după ce a fost ocupat de români a primit o stație de telegraf și un oficiu poștal de care Silistra nu beneficia în aprilie 1879»
43.
La Turtucaia, Kanitz a descoperit un oraș locuit în majoritate
de români. Concluziile sale sunt extrem de explicite: între Silistra și Turtucaia nu există nici un sat bulgăresc.
Călătorul a realizat și o hartă etnografică, potrivit căreia turcii
ocupau estul și centrul Cadrilaterului, bulgarii și turcii predominau pe coasta Mării Negre, grecii erau majoritari în orașe, precum Silistra, în timp ce românii ocupau zonele adiacente Dunării, Turtucaia și centrul Dobrogei, acolo unde erau mocanii.
Cunoscutul istoric ceh C. Jirecek, cunoscut drept un filobulgar
consecvent (el a primit cetățenia bulgară și a ajuns chiar la demnitatea de ministru al Educației în țara de la sud de Dunăre), în lucrarea sa, Principatul Bulgariei, vorbea, la rându‑i, despre migrația bulgarilor după războiul ruso‑turc din 1828‑1829. Atunci, 4.400 de familii, adică 27.000 de suflete din Adrianopol, Jambol, Sliven, Burgas și Provadia au emigrat în Basarabia. În 1833, procesul a reînceput, derulându‑se, însă, în sens invers. Bulgarii s‑au așezat în Dobrogea, care era un
teren pustiu, însă populația turco‑tătară de aici a rămas majoritară.
Jirecek va oferi o serie de date statistice cu privire la Cadrilater,
din care reieșea că în 1889, bulgarii reprezentau 12,5% din populația circumscripției Osman Bazar, 8,6% în circumscripția Haschiol de lângă Silistra și doar 6,8% în zona Akadânlar.
43 Ibidem, pp. 28‑29.

52Referindu‑se la elementul românesc, Jirecek, care prelua informații
din sursele oficiale de la Sofia, afirma: «satele românești de pe malul
bulgăresc al Dunării acoperă malul fluviului de la Silistra până la Turtucaia», ceea ce însemna întregul mal al Dunării din Cadrilater. Conform datelor statistice bulgare, citate de Jirecek, în 1881 erau 1.629 de români în circumscripția Silistrei și 3.403 români în zona Turtucaia, 2.804 dintre ei locuind în orașul cu același nume.
Datele statistice oferite de Jirecek, referitoare la turcii din Bulgaria,
arată că cel mai mare procent din cei 517.692 locuitori musulmani era înregistrat în Cadrilater și în județele limitrofe acestuia. Majoritatea populației turcești era stabilită în vecinătatea Mării Negre. În județul Rusciuk erau 65.679 de turci în 1881 și 68.659 în 1888; în județul Silistra erau 65.920 de turci în 1881, comparativ cu 71.367 în 1888, în județul Varna (din care făcea parte Balcicul), erau 82.812 de turci în 1881, comparativ cu 92.817 în 1888, iar în județul Șumla, (unde era Bazargicul), erau 129.797 turci în 1881, comparativ cu 113.706 în 1888
44.
Lingvistul L. Miletici, naționalist înfocat, care a militat pentru
înglobarea Macedoniei și Dobrogei la Bulgaria a fost, însă, un om de știință pentru care adevărul trebuia respectat cu orice preț. El sublinia că în Dobrogea românească, populația bulgară făcea parte din nou‑veniții de la sfârșitul secolului precedent (al XVIII‑lea) și adăuga: «a crede că în Dobrogea există, cu excepția orașelor, o populație bulgară veche, ar însemna să ne înșelăm pe noi înșine»
45.
Miletici arăta că bulgarii din Varna, Balcic, Bazargic, Novi‑Pazar,
Provadia, Curt‑Bunar și Silistra au fost colonizați recent.
44 Ibidem, pp. 36‑37.
45 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 293.

53Analizând costumele, obiceiurile și limba vorbită de bulgarii
nou‑veniți în Dobrogea, Miletici demonstra că ei provin din regiuni
îndepărtate: Zagora, Adrianopol etc 46. De altfel, aceștia se numeau
între ei, balcangii (din zona munților Balcani), zagoriți (din Stara
Zagora), trakiiți (din Tracia), odriți (din Adrianopol) sau jamboliți
(din Jambol).
Migrația bulgară din regiunea Balcanilor în Basarabia și apoi
în sens opus, cu oprire în Dobrogea explică de ce, înainte de 1878, partea cea mai însemnată a coloniștilor bulgari se găsea nu în zona meridională a provinciei dintre Dunăre și Mare ci în nord, în ținutul Babadagului, situat în apropierea Basarabiei
47.
Doctorul Camille Allard, aflat în Dobrogea, în anul 1853, în
timpul Războiului Crimeei, nota: «în kazaua Constanței nu sunt în acest moment decât 33 de sate locuite: 19 dintre ele sunt turcești, nouă tătărăști și cinci românești»
48. Medicul francez nu văzuse nici
un sat bulgăresc.
Dobrogea, la mijlocul secolului al XIX‑lea, avea o numeroasă
populație românească, lucru dovedit și de faptul că în 1821, când în Principate se afla în plină desfășurare Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, autoritățile otomane au luat măsuri pentru a preveni contactul populației din Dobrogea cu pandurii. Mocanii, îndeosebi, erau sfătuiți ca în timpul acestor evenimente să rămână cu toții pe malul drept al Dunării, «decât să se supună, cu avutul lor, unei primejdii din partea rebelilor neînfrânați».
Revoluția română de la 1848 a implicat Dobrogea, sub numeroase
aspecte, în desfășurarea evenimentelor.
46 P .P . Panaitescu, op. cit, p. 39.
47 Oreste Tafrali, Apărarea României transdanubiene în străinătate, Constanța, 1921, p. 9.
48 Ibidem.

54La acțiunile revoluționare din Transilvania au participat, alături
de Avram Iancu și ardeleni așezați în Dobrogea, din familiile Popeia,
Găietan, Verzea, Săcășeanu. După intervenția militară otomană împotriva revoluției, transferarea unor efective turcești din Anatolia și încartiruirea lor la Hârșova, Măcin, Rasova și Silistra precum și înarmarea populației musulmane au creat o stare de profundă îngrijorare în rândul creștinilor
49.
În anul 1849, Nicolae Bălcescu, traversând Bulgaria, constata,
surprins: «nu am întâlnit de la Balcani până la Dunăre nici un sat bulgăresc ci numai sate românești. Unde sunt bulgarii? Puțini în Bulgaria, în orașe, între Vidin și Niș și dincolo de Balcani»
50.
Revenind la problema colonizării bulgarilor în Dobrogea, toate
sursele indică faptul că, înainte de 1828, elementul bulgăresc era sporadic și disparat în regiune. În decursul secolului al XIX‑lea, condițiile de stabilire a coloniștilor străini în zona aflată sub jurisdicție otomană erau următoarele: depunerea unui jurământ de credință către sultan, respectarea legilor și regulamentelor și supunerea în fața autorităților. Coloniștilor așezați pe pământurile statului li se acorda, în mod gratuit, pământ pentru cultură, dar le era interzis, timp de 20 de ani, să vândă acest teren
51.
După Războiul Crimeei (1853‑1856), bulgarii erau în număr mai
mare, locuind, alături de români, în satele Dăieni, Camber, Satu‑Nou. Kanitz, în notele sale, făcea următoarele precizări, cu privire la dispunerea naționalităților în Cadrilater:
«1. Povârnișul de nord al Balcanilor răsăriteni era locuit aproape
exclusiv de turci;
49 Gh. Mușat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 413.
50 La verite sur l’ ethnographie de la Nouvelle Dobrudja, București, 1940, p. 8.
51 «Dobrogea Jună», din 12 aprilie 1936.

552. În regiunea Silistra‑Turtucaia‑Razgrad‑Șaitangic‑Rusciuc se
aflau aproape numai turci iar în regiunea Turtucaia, din 44 de sate,
numai unul era curat creștin: Călimocul Românilor, (în 35 sate erau turci, tătari și cerchezi iar în opt sate erau și câțiva bulgari, alături de musulmani);
3. În stepele Balcicului, din 72 sate ale cazalei, numai trei erau
pur creștine, în câteva se aflau și găgăuzi, amestecați cu bulgari, iar în marea majoritate a acestora, numai turci;
4. Între Silistra și Acadânlar, abia în câteva sate erau și bulgari:
Calipetrovo, Babuc, Alfatlar;
5. La sud de Bazargic, spre Ieni‑Bazarul Bulgariei, din 44 sate,
numai în nouă erau și bulgari, iar în regiunea Eschi‑Giumaia, la sud de Ieni‑Bazar, din 45 sate, numai în opt se aflau și bulgari, în rest turci, tătari și cerchezi.
Nu exista nici un sat în Dobrogea și Cadrilater, care să aibă o
populație bulgară autohtonă»
52.
Din acest motiv, majoritatea toponimiei Cadrilaterului era pur
turcească. Dacă în Dobrogea de Nord (districtele Tulcea și Constanța), s‑au putut înregistra, înainte de 1878, din 3.409 nume de orașe, sate, văi, coline, lacuri, bălți, cariere, ruine, cruci, fântâni izolate etc., 61,89% nume turco‑tatare, 33,34% nume românești, 3,84% nume rusești (mai ales în Deltă), 0,71% nume slavo‑bulgărești și 0,22% nume de origini diverse, în schimb, în Cadrilater, întreaga toponimie era turcească, afară de câteva localități de pe malul Dunării (Calimoc, Popina, Tatarița, Vetrina, Dârstor, Ostrov, Pârjoaia etc) și de câteva nume de localități de la țărmul mării: Caliacra, Cavarna, Ecrene
53.
52 Cadrilaterul 1913‑1938, p. 192.
53 Ibidem, p. 193.

56Concluzionând asupra prezenței bulgarilor în Dobrogea și
apelând la surse credibile tocmai din rândul cercurilor științifice de
la Sofia, putem conchide că au existat trei perioade de colonizare.
a) Prima perioadă și cea mai veche, până la anul 1828, caracterizată
prin apariția sporadică a bulgarilor prin orașele dobrogene, precum și în câteva localități neînsemnate;
b) Perioada marilor migrații din timpul războaielor ruso‑turce,
între 1828 și 1877, când începe a se forma o minoritate bulgară în Dobrogea;
c) Ultima perioadă, între 1877 și 1913, când Dobrogea de Sud,
intrând sub stăpânirea noului stat bulgar, este colonizată masiv
54.
În anul 1877, prințul rus Cierkeski socotea că în Dobrogea ar fi
trăit 4.224 de familii bulgare și 3.372 familii române 55.
Un an mai târziu, din ordinul generalului rus Bielosercovici,
guvernatorul militar al Dobrogei, a fost efectuat un recensământ și cu toate că panslavismul a acționat și în această chestiune iar numărul locuitorilor nu se regăsea în procente, rezultatele erau favorabile românilor.
Români 15.251 22%
Bulgari 8.038 13%
Turci 11.126 18%
Tătari 23.498 38%
Greci 2.121 4%
Armeni 215 1%
Evrei 285 1%
Lipoveni 513 1%
Diverse naționalități 514 1%
56
54 Dobrogea 1878‑1928. Cincizeci de ani de viață românească, Editura Cultura Națională,
1928, p. 237.
55 Emil M. Brancovici, Dobrogea ‑ Un răspuns Uniunii Scriitorilor, Savanților și Artiștilor
bulgari, Editura Cartea Românească, București, 1920, p. 6.
56 Alexandru Burnea, Chestiuni dobrogene, București, 1930, p. 5.

57În aceeași perioadă, după un alt calcul, în Dobrogea ar fi existat
12.364 familii creștine și 15.367 familii musulmane, iar din prima
categorie, trei pătrimi ar fi fost bulgari 57. Aceste considerații sunt
puse, însă, în umbră de o realitate incontestabilă: limba română era limba curentă a provinciei dintre Dunăre și Mare. Aceleași constatări le făcea și Ion Ionescu de la Brad, care afirma că în anul 1850, în biserica grecească din Silistra se cânta românește, iar la școala primară, «dascălul bulgar îi învăța pe tineri în limba românească, ca una ce este înțeleasă de toți»
58.
u u u
În perioada stăpânirii otomane, Dobrogea făcea parte, împreună
cu întreaga Bulgarie, din vilaetul Silistrei. Regiunea dintre Dunăre și Mare forma o unitate administrativă mai mică, numită Sangeacul Tulcei, care avea în frunte un muteșarif. Sangeacul Tulcei era împărțit în nouă districte (cazale), administrate de mudiri:
Nr. curent Numirea cazalei Numărul
satelorNumărul
familiilor
1 Tulcea 9 2.962
2 Isaccea 11 786
3 Măcin 16 1.364
4 Hârșova 18 1.404
5 Babadag 33 3.928
6 Küstenge 75 1.068
7 Mangalia 37 415
8 Balcic 84 1.104
9 Bazargic 89 2.733
Total 356 15.764
59
57 Emil Brancovici, op. cit., p. 6.
58 Constantin Brătescu, Populația Dobrogei, în: Dobrogea ‑ Cincizeci de ani de viață
românească, Editura Cultura Națională, București, 1928, p. 234.
59 O. Văleanu, Ioan N. Ionescu, Dobrogea Economică, Politică, Socială, 1923, p. VIII.

58Comuna era administrată de un primar (muktar sau subașa),
numit de guvern. În comunele cu populație mixtă erau numiți doi
sau chiar trei muktari.
Muteșariful sangiacului era ajutat de un consiliu, numit
medjlisi‑idareiliva, compus din reprezentanții căimăcămiilor, muftiu ,
cadiu , muhasabegiul (perceptorul), takurat‑mudiriul (secretarul) și
un arhivar. Mai exista și Mudirul de medjlisi‑idarei‑caza, un consiliu
alcătuit din delegații cazalelor.
Un alt consiliu, compus din bătrânii satului, ales de locuitori,
îl ajuta pe muktar. Tulcea, ca oraș mai mare, avea un tabur‑agasi
(polițist), iar în celelalte orașe erau câte un mufetiș (comisar). La
reședința căimăcăniei se afla câte un iuz‑bașa (căpitan), care dispunea
de mai mulți jandarmi (zaptiele ).
Această administrație, destul de complicată, nu putea însă să
asigure ordinea și nici să pună la adăpost viața și avutul cetățenilor. Crimele și jafurile la drumul mare se țineau lanț. Administrația era abuzivă, venală și coruptă
60.
Un călător care a traversat Dobrogea, în secolul al XIX‑lea, avea
să audă chiar din gura localnicilor, mărturii despre perpetua Golgotă pe care trebuiau să o urce, o administrație abuzivă și o viață nesigură, din cauza războaielor: «din vechime, țara noastră stă la hotar și războaiele se fac pe aici, din zece în cel mult doisprezece ani. Abia ne mai îndreptăm, creștem vite și cultivăm grădini și iarăși se face război. Și atunci, cine poate, fuge în Valahia… Bisericile ni le ard, la care găsesc argint, îl fură, icoanele le nimicesc și la nimeni nu ne putem jălui»
61.
Tipul de locuință al acestei regiuni era standard: un cadru de
lemn care strângea pereții de chirpici, ce susțineau acoperișul de stuf; o mare simplitate, datorată ravagiilor continue.
60 Ibidem, p. IX.
61 Apostol Culea, Dobrogea, Editura Casei Școalelor, București, 1928, p. 90.

59Orașele dobrogene prezentau contraste izbitoare. Un călător
francez prin Dobrogea de Sud, în 1846, avea să afle informații extrem
de interesante despre cele mai importante localități ale regiunii:
«Balcicul își etalează foarte grațios cele 250 de case pe primele
trepte ale munților calcaroși, pe un plan râpos și prăpăstios. Locul pentru ancorat e pe deplin adăpostit de vânturile de nord; vântul de vest, care singur poate să pătrundă în port, nu suflă niciodată cu violență. De asemenea, nu rar poți număra până la 300 de bastimente ce vin să se refugieze în timp de furtună. Cu asemenea condițiuni geografice, ce dezvoltare n‑ar lua acest loc de târg și exportare, dacă s‑ar reconstrui drumurile?
Adevăratele poteci, care‑l servesc actualmente, nu admit decât un
șir de care, a căror coadă, în zilele de târg, se întinde pe o lungime de aproape 1.000 de metri»
62.
Călătorul ajunge, după zece ore de mers, pe o căldură îngrozitoare,
într‑un alt oraș, pe care îl descrie extrem de plastic: «Cavarna, situată pe două versante ale unei văgăuni care‑și deschide gura spre mare, forma altădată un înfloritor și magnific burg de mai mult de 1.000 de case. A fost complet distrusă de ruși în 1828.
Astăzi, o populație turcă și bulgară își împarte aproape egal cele
200 de case mizerabile ale Cavarnei. Împrejurul lor totul este ruină. O apă din abundență face totuși să înverzească pajiști dese și desișuri tinere, însă locuitorii săi își poartă mai departe nepăsarea de a nu ridica zidurile și gardurile grădinilor lor abandonate. Un adăpost destul de mare de ancorat, bun pentru bărci mari, rămâne constant deșert»
63.
Francezul ajunge apoi la «fortăreața genoveză de la Kalagriah
(Capul Caliacra), care se ridică formidabil la extremitatea unui cap, ale cărui stânci calcaroase nu sunt accesibile decât vulturilor
62 «Analele Dobrogei», Anul XV , Cernăuți, 1934, p. 59.
63 Ibidem, p. 60.

60numeroși, care se rotesc pe lângă coaste, pe când alții rămân într‑o
imobilitate completă pe vârfurile crenelurilor» 64.
Călătorul vizitează apoi Mangalia și Constanța și este neplăcut
impresionat de distrugerile suferite de cele două localități din pricina deselor războaie dintre ruși și turci.
Alte două orașe din sudul Dobrogei au continuat să se dezvolte,
în ciuda vitregiilor istoriei: Silistra și Turtucaia, în ambele localități, românii fiind în număr foarte mare. Primul dintre ele, Silistra se prezenta călătorilor «complet refăcut, un frumos oraș comercial, dominat de turnurile celor șapte moschei cu arhitectură aleasă. La sfârșitul secolului al XVIII‑lea, orașul cuprindea 60.000 de locuitori, tot atât cât Bucureștiul, capitala Țării Românești»
65.
Pe axa verticală a Dobrogei se întindea drumul pe care urcau spre
Dunăre oștile otomane. El începea de la Bazargic, trecând apoi prin Cara‑Su și ajungea la Babadag, cel mai însemnat centru economic, militar și administrativ din nordul Dobrogei, în a cărui existență s‑au împletit numeroase momente de decădere și renaștere. În timpul marilor expediții otomane din veacul al XVII‑lea, Babadagul a devenit reședința de campanie a sultanilor și seraschierilor armatei turcești. În 1672, Mehmed al IV‑lea, impresionat de clima plăcută și bună, a hotărât ca până la întoarcerea din expediție, să lase acolo haremul cu palatul împărătesc. Orașul a cunoscut, în acea vreme, viața trepidantă, cu mari viziri și zeci de pașale, diplomați, furnizori, cancelaria sultanului, cu femeile haremului, cu parăzi fastuoase, dominate de tuiurile padișahului și ale vizirilor
66.
Autoritățile otomane erau, în general, tolerante cu raialele. Biserica
ortodoxă din Dobrogea și‑a continuat fără întrerupere existența, sub
64 Ibidem.
65 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 240.
66 Ibidem, p. 241.

61jurisdicția Patriarhiei de la Constantinopol, care se bucura de anumite
privilegii din partea sultanilor. Timp de patru veacuri și jumătate, biserica dobrogeană și‑a păstrat o organizare bine închegată, cu eparhii proprii, ceea ce atestă existența unui număr însemnat de credincioși. La începutul stăpânirii otomane, întreaga Dobroge a depins, se pare, sub aspect jurisdicțional, de vechea Mitropolie a Dristei (Dârstor‑Silistra), a cărei existență a continuat și după 1417. Lista titularilor ei, deși cu unele lacune, a putut fi reconstituită, în linii generale. În secolele al XVI‑lea și al XVIII‑lea, în fruntea Mitropoliei de Dârstor a păstorit o întreagă pleiadă de clerici români, a căror jurisdicție eclesiastică se întindea asupra întregii provincii. Se știe că unul dintre clericii domnului muntean Constantin Brâncoveanu, doctorul teolog Ioan Comnen, a fost uns aici mitropolit, sub numele de Ierothei. De la începutul secolului al XVIII‑lea, orașul, extrem de sărăcit și aflat sub atotputernicia ienicerilor, a cedat întâietatea Mitropoliei Proilaviei.
Întemeiată la mijlocul secolului al XVI‑lea, la Brăila, instituția
ecleziastică purta numele grecesc al acestui oraș din Țara Românească (Proilavon sau Proilava ) și își exercita autoritatea arhierească și asupra
părții de nord a Dobrogei. În 1813, această mitropolie s‑a unit cu cea a Silistrei. Aici, mitropolitul Antim a primit în 1822, înainte de trecerea Dunării, pe noii domni pământeni, numiți în Țara Românească și Moldova
67.
În anul 1829, teritoriul său jurisdicțional a fost împărțit între
eparhiile fostelor raiale‑cetăți care, prin tratatul din acest an, ieșeau de sub administrația turcă, reîntorcându‑se la Țara Românească, din care fuseseră smulse, cu veacuri în urmă. Pentru Dobrogea s‑a înființat acum o nouă eparhie ortodoxă, Arhiepiscopia Tulcei, care și‑a continuat activitatea până la sfârșitul administrației otomane.
67 Ibidem, p. 266.

62Deși informațiile sunt relativ sărace, ele atestă că viața spirituală
și instituțiile religioase ale creștinilor ortodocși s‑au dezvoltat sub
patronajul moral și material al domnilor români, singurii factori politici apropiați care, beneficiind de regimul de autonomie a țărilor lor, puteau acorda un ajutor efectiv bisericii dobrogene. Secole de‑a rândul, prin grija unor voievozi ca Radu Șerban, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Grigore Ghica I, Grigore al II‑lea Ghica, Alexandru Ipsilanti, au fost zidite, rezidite și restaurate prin hrisoave domnești și danii, bisericile românești din orașele mai importante ale Dobrogei
68.
Și biserica bulgară din Dobrogea s‑a dezvoltat, mai ales după
ce a luat ființă exarhatul bulgar, independent de Patriarhia de la Constantinopol. La câțiva ani de la acest eveniment, la Silistra s‑a înființat o arhiepiscopie bulgară, iar lupta dintre noua autoritate bisericească și cea greacă va fi îndârjită, mai ales că acest conflict religios izbucnit între instituțiile ortodoxe avea și un evident substrat economic, cele două biserici disputându‑și perceperea dărilor fixate asupra credincioșilor prin catagrafieri anuale și care reprezentau, prin însumare, venituri considerabile.
În biserică, în mod paradoxal pentru vizitatorii străini, de multe ori
se slujea în limba română. «La Silistra, mitropolitul însuși o folosea ca limbă liturghică. Învățătorul bulgar Raici Blaskov, venit în Dobrogea la mijlocul secolului al XIX‑lea, relata că în satele bulgărești din zona Silistrei, slujba bisericească se oficia exclusiv în românește. El a fost nevoit să depună eforturi intense pentru a‑i învăța pe locuitori să spună Gospodi pomilui, în loc de Doamne miluiește și Sveti boje, în loc
de Sfinte Dumnezeule»
69.
68 Ibidem, p. 267.
69 Ibidem, p. 315.

63O parte dintre românii dobrogeni a aderat la exarhat iar o altă
parte a rămas fidelă bisericii grecești dar acest lucru nu a dus la
conflicte.
Și învățământul în limba română a cunoscut o însemnată
dezvoltare în secolul al XIX‑lea, de la Silistra și Turtucaia până la Tulcea. În sudul Dobrogei a continuat să funcționeze vechea școală românească din Turtucaia, unde documentele păstrează numele unei întregi pleiade de învățători, începând cu dascălul Rusu Șaru și Gh. Zârnă, care au introdus alfabetul latin, unii veniți de peste Dunăre, împărtășind lumina cărții până la războiul de independență
70.
Deosebit avea să fie, însă, rolul jucat de școala românească din
Silistra. Activitatea ei s‑a desfășurat, mai întâi, în tinda vechii biserici și mai apoi, în localul anume construit. Din însemnările bătrânului dascăl Petre Mihail atrage atenția următoarea notă: «Anul 1847, martie întăiu: m‑am tocmit la școală ca să învăț pe copii carte românească»
71. Era un om învățat, cunoscător al limbilor de circulație,
ceea ce‑i îngăduia să fie și translatorul și apărătorul creștinilor din oraș pe lângă autoritățile otomane. La data vizitei lui Ion Ionescu de la Brad în Dobrogea, școala pe care o conducea era frecventată de 200 de elevi. În timpul institutorului Costache Petrescu, cel care, după moartea părintelui său, a preluat conducerea instituției, la Silistra exista un învățământ de un nivel ridicat.
Din 1869, viața culturală românească a cunoscut modalități
superioare de exprimare. În acest an, «din inițiativa direcției Școlii Normale din Silistra, a luat ființă Societatea română pentru
cultură și limbă, organizată cu regulament, statute, registre și sigiliu propriu, alături de care acționau Eforia școlii și Comunitatea
70 Ibidem, p. 316.
71 Ibidem, p. 318.

64bisericii românești. Potrivit statutului, scopul societății îl constituia
răspândirea învățării limbii române»72.
Activitatea românilor era atât de rodnică, încât un bulgar nota,
în 1861: «Aici, în Silistra, în școală și biserică se predă în limba greacă și română. Limba bulgărească a fost de multă vreme uitată. În acest an (1855), bulgarii însărcinară pe unul Hr. Ispecof din Cotel ca să învețe pe copii în grecește, românește și bulgărește. Se făcură încercări să introducă în biserică și limba slavă, dar grecii și românii se opuseră»
73.
Aceasta era Dobrogea de Sud în preajma anului 1877, an care
avea să aducă noi distrugeri și necazuri pentru localnici. Războiul ruso‑româno‑turc și pacea care a urmat conflictului vor conduce la schimbări esențiale în regiune.
72 Ibidem, p. 319.
73 Apostol Culea, op. cit., p. 103.

65Capitolul al III‑lea
P ARTAJAREA DOBROGEI ÎN 1878
CADRILATERUL SUB STĂP ÂNIRE
BULGARĂ
III. 1. Războiul ruso‑româno‑turc
și Congresul de la Berlin
Imperiul Otoman era, în anul 1877, un stat multinațional cu
28 de milioane de locuitori, dintre care 15 milioane erau creștini.
«Majoritatea creștină nu conta în dreptul public otoman decât în calitate de contribuabilă fiscal, nu avea drepturi la funcțiunile statului, nici nu era primită în serviciul militar. După Războiul Crimeei, puterile europene obținuseră de la sultan promisiunea de îmbunătățire a soartei creștinilor; egalitatea de tratament a acestora cu mahomedanii fusese înscrisă într‑un hatti‑humayun, act de care
menționează Conferința de la Paris, în tratatul din 1856»
1. Principiile
generoase cuprinse în document au fost întărite de sultanul Abdul‑Aziz, favorabil unei deschideri către populația creștină. Acesta a semnat Constituția din 1876, care recunoștea egalitatea de orice fel pentru toți supușii, indiferent de confesiune. În același an, Abdul‑Aziz a fost înlăturat de la tron iar noul regim, instaurat de către Abdul‑Hamid, înăsprea atitudinea autorităților otomane față de creștini.
1 Elsa Serea, G. Dimitriu Serea, Dobrogea românească, f.e., f.a., p. 52.

66Un călător francez în Dobrogea anului 1877, relata despre
persecuțiile la care erau supuși românii: «Ce sunteți voi aici? ‑ striga
mudirul din Măcin către țăranii din satul Greci, care ajunseseră la ceartă cu niște emigranți cerchezi. Ce, pământurile sunt ale voastre? Nu vă recunosc vreun drept pe pământ. Spuneți că nu aveți de unde da la rechizițiile pentru supușii mahomedani cerchezi? Vindeți casele, vindeți femeile, vindeți copiii și dați. De unde nu, plecați din țară»
2.
Întrucât funcționarii otomani dețineau informații nu numai în
legătură cu intensa circulație de știri și persoane în ambele părți ale Dunării, dar și cu sprijinirea de către România a luptei de eliberare a poporului bulgar, răsculat în 1876, valiul de Rusciuc ordona muteșarifului din Tulcea să ia măsuri împotriva pătrunderii prin Dobrogea a ziarelor de limbă bulgară tipărite la București în timp ce, la sfârșitul anului, au debarcat la Constanța noi trupe otomane sub conducerea lui Ali Riza Pașa, comandantul‑șef al garnizoanelor din întreaga provincie. Stabilindu‑se la Tulcea, Măcin, Isaccea, Babadag și Hârșova, pe frontiera cu România, trupele turcești au întreprins ample lucrări de fortificații și amplasamente pentru artilerie.
Totodată, autoritățile au primit ordinul de a retrage populația
musulmană la sud de Valul lui Traian și de a pustii teritoriul din calea armatelor rusești, în cazul unei invazii militare.
În același timp, funcționarii au încercat să‑i convingă pe creștinii
din Silistra, Constanța și Medgidia că Poarta era decisă să meargă pe calea modernizării societății otomane, ca semn al voinței de progres și înnoire.
În decembrie 1876, reprezentantul statului român în Dobrogea, C.
Stoianovici, raporta din Tulcea că «proclamația autorităților n‑a făcutnici o împresiune în oraș, populația, fie români sau alte naționalități, bulgari, tătari, n‑a participat la nici o manifestațiune»
3.
2 Ibidem, p. 53.
3 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998, p.
330.

67Situația în Peninsula Balcanică devenise critică pentru otomani, care
se războiau pe mai multe fronturi: în Bosnia, beii locali se ridicaseră împotriva autorității centrale iar Bulgaria devenise un centru al activității revoluționare. Liderii rezistenței antiotomane bulgare se întâlneau în România, orașele Giurgiu, Craiova, Ploiești, Galați, Brăila și București fiind locurile în care au activat comitetele revoluționare bulgare, sprijinite tacit de către autoritățile centrale și locale.
Un istoric bulgar declara, făcând referire la acest subiect:
«România a fost locul de naștere și răspândire a tuturor mișcărilor care au pregătit nu numai independența Bulgariei cât și întemeierea culturii sale moderne»
4.
Întrucât devenise evident faptul că Rusia se pregătea pentru un nou
război cu otomanii, autoritățile de la București au profitat de situație, pentru a obține independența. România va semna cu Imperiul Țarist, la 4/16 aprilie 1877, o convenție prin care era reglementată trecerea trupelor rusești pe teritoriul național. În fața atitudinii belicoase a otomanilor, care bombardau orașele românești, la 9/21 mai 1877, camera inferioară a Parlamentului de la București a proclamat independența de stat a României și a decretat starea de război cu Turcia, documente votate o zi mai târziu și de Senat și promulgate de către principele Carol.
Desfășurarea evenimentelor este cunoscută: armata rusă a
pierdut câteva bătălii importante și se găsea în situația neplăcută de a fi respinsă peste Dunăre.
Salvarea a venit din partea armatei române, care a schimbat
decisiv soarta războiului, otomanii cerând armistițiul și apoi pacea. Cu toate acestea, oficialii de la Sankt Petersburg au încercat să trateze întreaga problemă ca pe o afacere ruso‑turcă.
4 Aurel Preda‑Mătăsaru, Tratatul între România și Bulgaria semnat la Craiova la 7 septem‑
brie 1940. Trecut și prezent, Editura Lumina Lex, București, 2004, p. 17.

68Conform Tratatului de pace de la San Stefano, încheiat la 19
februarie/3 martie 1878, Rusia cumpăra sangeacul Tulcei, Dobrogea
cu Delta Dunării și Insula Șerpilor pe care, în virtutea dreptului său
de mare putere, le oferea României, în schimbul sudului Basarabiei.
San Stefano era și actul de naștere a Bulgariei Mari, care avea
ieșire la Marea Egee. Schimbarea echilibrului de forțe în Balcani nu a fost însă, pe placul marilor puteri, în special a Angliei, care vedea, plină de îngrijorare, cum rușii se infiltrau spre Mediterana. În aceste condiții, la începutul lui iunie 1878, se deschideau la Berlin lucrările unui Congres al Marilor Puteri, care urma să decidă asupra viitorului sud‑estului european.
În România, prevederile Tratatului de la San Stefano stârniseră
numeroase nemulțumiri în rândurile clasei politice dar și la nivelul opiniei publice. Acțiunea unilaterală a Rusiei, de a‑și rezerva dreptul de schimbare a Dobrogei cu sudul Basarabiei, constituia o palmă grea pe obrazul fostului aliat, care întorsese soarta conflictului din 1877‑1878. În al doilea rând, puțini erau politicienii care vedeau însemnătatea economică a noii provincii ce urma să intre în componența statului român. Printre aceștia se număra Mihail Kogălniceanu care, conform spuselor consulului francez Debaius, încă din iunie 1877, «a revendicat o parte a litoralului de la Marea Neagră la gurile Dunării. În vederea viitoarei păci, el a pus net problema acestui teritoriu pe care‑l cere în întregime, adăugând și o parte a Dobrogei. El pretinde că Rusia, Germania și Austria s‑au ocupat de cererea sa. Prima putere ar fi preferat ca provincia să fie a unei Bulgarii autonome»
5.
Conform spuselor aceluiași consul, Kogălniceanu, încă înainte
de finalul războiului ruso‑româno‑turc, era resemnat în legătură cu pierderea sudului Basarabiei. «El mi‑a raportat ‑ spunea reprezentantul Franței la București ‑ că are asigurarea de a primi în schimb o parte a Bulgariei de la Mangalia, pe litoralul Mării Negre,
5 Dobrogea‑Repere istorice, Editura Europolis, Constanța, 2000, p. 124.

69până puțin deasupra Silistrei. El a trimis un agent pentru a studia
bogățiile acestor locuri și a primit un raport foarte avantajos» 6.
Om politic lucid, Kogălniceanu, încă de la începutul ostilităților
ruso‑turce, își reproșa faptul că armata română nu a ales drept câmp de luptă cu otomanii gurile Dunării și Dobrogea. Motivul era lesne de înțeles: în regiune sosiseră trupe rusești care ocupaseră Dobrogea, zona «fiind potrivită fie ca element constitutiv în proiectul Bulgariei Mari, fie ca monedă de schimb pentru Basarabia de Sud»
7.
Și principele Carol sesizase importanța economică și strategică
a Dobrogei: «teritoriile de dincolo de Dunăre nu ne sunt date ca o compensație pentru Basarabia; le luăm ca despăgubire de război și pentru că Europa ni le‑a dat din inițiativa ei. Astfel, am câștigat foarte mult materialmente și moralmente și nimeni nu ne poate refuza stima sa. Districtele pe care ni le‑a dat Congresul au un mare viitor, sper ca peste câțiva ani să le aduc într‑o stare înfloritoare.
Populația de acolo se simte foarte fericită să fie unită cu România
și mi‑a și trimis adrese numeroase, la care, însă, n‑am răspuns până acum. La luarea în stăpânire a Dobrogei, voi da o proclamație și poate chiar la toamnă, voi vizita această nouă țară. Orașele de la Dunăre le cunosc; acum câțiva ani am fost primit la Tulcea și la Sulina, cu mari demonstrații. Constanța e un port frumos care, ca și calea ferată până la Cernavodă, a fost construit de o societate engleză. Sunt acolo instalații pentru băi de mare și câteva hoteluri bune. Clima este sănătoasă. Mangalia este un sat mic și are însemnătate numai pentru că se poate construi acolo un port excelent, apărat de vânturile de la nord și de la răsărit. La fixarea fruntariei, vom căuta să ne apropiem cât mai puțin de Silistra, deoarece Dunărea nu e prea lată acolo și se poate mai lesne construi un pod»
8.
6 Ibidem.
7 Ibidem, p. 77.
8 Memoriile regelui Carol al României, Editura Macchiavelli, București, 1994, p. 147.

70Congresul de la Berlin a validat, în ceea ce privește România,
hotărârile luate la San Stefano, cu o rectificare de teritoriu în Dobrogea,
în favoarea Bucureștiului.
Întâlnirea de la Berlin a fost, din nou, un prilej de discuții
polemice pe tema echilibrului de forțe în sud‑estul Europei. Cum românii protestaseră extrem de vehement față de ideea pierderii sudului Basarabiei, relațiile cu Rusia s‑au răcit simțitor și au devenit tensionate.
La Berlin, diplomația rusă a fost ostilă României iar vremurile în
care Sankt Petersburgul promitea Bucureștiului o graniță de sud în Dobrogea, pe linia Rusciuk ‑ Varna și o despăgubire de 200 milioane franci pentru încălcarea convenției din 4 aprilie, apuseseră. De această dată, delegații altor țări au sugerat compensații pentru România. Austro‑Ungaria, Franța și Italia au considerat că tratamentul aplicat Bucureștiului era prea drastic, iar pentru pierderea sudului Basarabiei se impunea acordarea unei compensații teritoriale, care putea fi, de pildă, Silistra. Reprezentantul Franței, Waddington, sugera chiar o extindere a hotarelor României la sud de Silistra până la Cavarna
9.
Intransigența lui I.C. Brătianu, care nu dorea să accepte presiunea
Rusiei în chestiunea cedării județelor basarabene, a fost decisivă în stabilirea frontierei de sud a Dobrogei.
Țarul, care fusese în favoarea unei extinderi românești spre sud
și se arătase dispus să‑i dea cancelarului Gorceakov, reprezentantulImperiului Rus la Congresul de la Berlin, dispoziții în acest sens, retractase propunerile, astfel încât diplomația de la Sankt Petersburg nu ne‑a mai sprijinit nici măcar în chestiunea preluării Silistrei.
Atunci când reprezentantul Italiei a insistat în acest sens,
Gorceakov a replicat că Dobrogea, fără Silistra, e oricum mai mare decât cele trei județe din sudul Basarabiei.
9 Daniela Bușe, Modificări politico‑teritoriale în S‑E Europei între Congresul de la Berlin și
Primul Război Mondial (1878‑1914), Editura Paideia, București, 2003, p. 26.

71La sfârșitul lunii iunie a anului 1878, Vârnav‑Liteanu, ministrul
României la Berlin, a telegrafiat guvernului de la București, raportând
că «pentru frontiera de sud a Dobrogei, comisiunea însărcinată de congresul păcii, a stabilit principiul următor: frontiera va începe cam de la 5 km sud de portul Mangalia și se va termina aproape de Silistra, în așa mod încât România va putea comunica cu Dobrogea de la Călărași peste insula Balta. Toți membrii comisiunii ‑ afară de reprezentantul Rusiei ‑ au aprobat acest principiu»
10.
Tratatul de la Berlin a fost semnat la 1/13 iulie 1878. Articolele
45 și 46 din document se refereau la cedarea Basarabiei de Sud către Rusia și anexarea Dobrogei la România:
«Art. 45 ‑ Principatul României retrocedează M.S. Împăratului
Rusiei partea din ținutul Basarabiei care a fost despărțită de Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856.
Art.46 ‑ Atât insulele formând Delta Dunării, cât și Insula Șerpilor,
sandjacul Tulcei, cuprinzând districtele (cazas) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Constanța, Medjidie, sunt adăugate României, până la o linie pornind din estul Silistrei și terminându‑se la Marea Neagră, la sudul Mangaliei.
Linia frontierei va fi determinată la fața locului de către comisiunea
europeană numită pentru delimitarea Bulgariei.
În articolul al II‑lea din tratat se stipula: «Principatul Bulgariei va cuprinde teritoriile următoare: frontiera
va ține la nord malul Dunării, de la vechiul hotar al Serbiei, până la un punct dinspre est de Silistra, care se va fixa de o comisiune europeană și de acolo va apuca spre Marea Neagră, de la sud de Mangalia, care e cuprinsă în teritoriul românesc»
11.
10 Romulus Seișanu, Dobrogea, Gurile Dunării și Insula Șerpilor, Editura Ziarului Universul,
București, 1928, p. 183.
11 Ibidem.

72Diplomația română a fost silită să accepte prevederile Tratatului de
la Berlin. În țară, unii oameni politici sugerau o atitudine ponderată
față de Rusia, de teamă ca vecinul de la răsărit să nu‑i susțină pe bulgari și să ia Dobrogea.
Diriguitorii politici de la București, conștienți de faptul că au
puține șanse de a schimba soarta Basarabiei de Sud, trimiseseră o comisie în Dobrogea, chiar în timpul desfășurării Congresului de la Berlin. Comisia a parcurs teritoriul dintre Dunăre și Mare și s‑a informat asupra resurselor zonei. Avantajele Dobrogei față de sudul Basarabiei erau evidente: suprafața mare, întinse terenuri arabile, existența a trei porturi maritime: Sulina, Constanța și Mangalia. Toate acestea au făcut din Dobrogea o zonă strategică, superioritatea ei fiind incontestabilă
12.
Și prefectul sudului Basarabiei, colonelul Candiano, vizitase
Dobrogea, înainte de semnarea Tratatului de la Berlin. Guvernatorul rus al provinciei dintre Dunăre și Mare raporta la Sankt Petersburg: «Atitudinea pe care acest înalt funcționar a avut‑o în timpul șederii sale la Tulcea, preocuparea sa vizibilă de a completa cunoștințele sale foarte întinse pe care mi se pare că le are deja asupra resurselor țării par să indice că guvernul de la București se va hotărî probabil să accepte Dobrogea»
13.
Prevederile Tratatului de la Berlin au stârnit reacții de respingere
în rândul politicienilor. Unul dintre cei mai vehemenți adversari ai cedării sudului Basarabiei și acceptării Dobrogei a fost I.C. Brătianu.
Vorbind despre dureroasa alegere, Titu Maiorescu avea să noteze:
«Era vorba de greaua alternativă, sau de a refuza retrocedarea celor trei districte din Basarabia sau de a consimți la inevitabilul fapt, primind, însă, o mare compensație teritorială și financiară. Bismark ne sfătuia să ne hotărâm pentru a doua parte a alternativei.
12 Dobrogea‑Repere istorice, p. 127.
13 Ibidem, p. 128.

73În acest caz, chiar Rusia, scăpând de imputarea ingratitudinii și
a răstălmăcirii Convenției de la 4 aprilie, ne‑ar fi ajutat să obținem
o foarte largă despăgubire (se vorbea de atribuirea Dobrogei cu teritoriul de la sud‑vest, până la Varna‑Rusciuk și de 200 milioane de franci). Principele Carol pare a fi înclinat spre această soluțiune; și Kogălniceanu ar fi preferit‑o. Dar Ion Brătianu a stăruit cu toată puterea în sensul celălalt și astfel memoriul cere de la Congres ca nici o parte a teritoriului actual să nu fie dezlipită de România. Așa zicea și moțiunea lui Vernescu, votată de Parlament la 26 Ianuarie»
14.
I.C. Brătianu avea să spună, mai târziu, referindu‑se la acest
subiect: «România n‑a voit să primească Dobrogea de la Rusia drept compensație, ci de la Congres, ca o restabilire a unei străvechi stăpâniri și drept consacrare a unui interes european la gurile Dunării. Iar în ceea ce privește Basarabia, a avut să se constate că ceda cu protestare numai înaintea forței și hotărârii puterilor»
15.
Presa de la București a fost extrem de critică față de soluția impusă
la Berlin. «România Liberă» din 27 februarie/11 martie 1878, nota: «Atât cedarea Basarabiei cât și primirea Dobrogei fiind așadar un îndoit atentat la viața noastră, ca națiune, acel român, care ar consimți numai la o asemenea tranzacțiune, nu s‑ar putea numi astfel decât un asasin».
Iar în «Românul», gazeta lui C.A. Rosetti, se puteau citi următoarele:
«Cât se atinge de anexarea Dobrogei și de împământenirea evreilor, nici chiar forța cea mai brută, după cum am mai spus‑o, nu va fi în stare să ne facă a primi aceste funeste daruri»
16.
14 Romulus Seișanu, op. cit., p. 8.
15 Ibidem, p. 9.
16 Dobrogea, Patru conferințe ale Universității Libere, Editura Cartea Românească, București,
1928, p. 66.

74A apărut atunci și o broșură a unui deputat, Locusteanu, care
definea Dobrogea în felul următor: «O țară mlăștinoasă în partea
de jos, fără apă în partea de sus, insalubră, incultă, costisitoare, impracticabilă, locuită de păstori, de nomazi și de tâlhari, după cele ce ne spun scriitori iluștri și organele oficioase: aceasta este Dobrogea. Partizani ai anexiunei, iată‑vă achizițiunea! Noi nu vă felicităm și poporul nu vă va binecuvânta»
17.
Locusteanu adăuga: «Dobrogea nu va putea fi pentru noi decât o
achiziție funestă, o dobândire pasageră, destinată a mânca capetele. Din punct de vedere politic, ea nu va putea fi pentru România decât ceea ce e Bosnia și Herțegovina pentru Austria: o dizolvantă; din punctul de vedere financiar, ea ar fi pentru tezaurul român, ceea ce e Ciprul pentru tezaurul englez: o consumantă. Vom răscumpăra calea ferată Barkley, care nu va aduce nici jumătate dobânda capitalului ce vom pune; vom construi o punte de fier peste Dunăre, pe care o vom plăti îndoit; vom ține pe picior de război cel puțin zece mii de oșteni și alte câteva mii pentru paza fruntariilor provinciei anexate; vom plăti îndoite retribuțiunile funcționarilor pe care îi vom trimite în această Nouă‑Caledonie română; vom semăna acest teritoriu înțelenit nu cu școli și ateliere, ci cu cazarme și închisori. Pentru că, găsindu‑se despărțită de România nu numai printr‑un mare fluviu, dar prin mai multe fluvii ce sunt diferitele brațe ale Dunării, care fac într‑o mare parte a anului comunicațiunea între aceste douățări nu numai foarte anevoioasă, dar aproape cu neputință și aflându‑se locuită de o populațiune, în mare majoritate de religiune și de origine străină, nu ne aparține nici geograficește, nici etnograficește. Pentru că concesiunea unui teritoriu de la un stat la altul, chiar când se face de bunăvoie, ca și cucerirea consumată, este străină de idei de drept.Pentru că Dobrogea, fiind locuită de o adunătură de elemente cele mai turbulente, strânse aici din toate părțile lumii, va necesita, spre
17 Ibidem.

75a fi administrată și ținută într‑o ordine, măcar cât de rudimentară,
întreținerea unei oștiri numeroase, care să stea în permanență în această țară și o armată considerabilă în Dobrogea însemnează mai multe milioane cheltuite pe fiecare an, ceea ce ar fi o cauză de slăbiciune economică a statului român. Pentru că cuprinsul acesta fiind un pământ mlăștinos, în care frigurile sunt endemice, va trebui să fie supusă la chestiuni de însănătoșire: canaluri, căi ferate, plantații, ale căror cheltuieli ar fi cu mult mai presus de mijloacele financiare ale țării noastre și în disproporție colosală cu foloasele reale ce am putea trage din sacrificiile ce am face. Pentru că România, nefiind în stare a face asemenea sacrificii, Dobrogea, din cauza climei sale insalubre, va fi un mormânt totdeauna deschis pentru oștenii și funcționarii noștri ce se vor trimite acolo. Din punct de vedere politic: pentru că ceea ce a făcut, ceea ce face importanța noastră politică în această parte a Europei orientale, este că suntem o națiune de rasă latină omogenă, că rupem unitatea formidabilă a rasei slave și mergând a ne pune în contact, a ne amesteca cu rasa slavă din Bulgaria, pierdem această importanță»
18.
Dimitrie Sturdza declara, la rându‑i, în Senat, referindu‑se la
aceeași problemă: «De când cu Dobrogea, România veche nu mai merită nici un fel de considerațiune? Ce vor deveni Galațiul și Brăila,când vom face port la Kiustenge și drum de fier, care conduce direct acolo mărfurile indigene sau străine? Este drept ca domnia voastră să ruinați două porturi, cele mai importante ale țării, pentru ca să faceți un port într‑un teritoriu pe care nu știți cât timp avem să‑l menținem?»
19
18 Valori ale civilizației românești în Dobrogea, p. 288.
19 Ibidem, pp. 66‑67.

76Petre Carp era la fel de explicit: «Eu sunt contra luării Dobrogei.
În ceea ce privește Basarabia, sunt de părere de a primi ceea ce nu
putem opri» 20.
La votarea legii care anexa Dobrogea, 47 de deputați din cei 160,
cât cuprindea Adunarea Deputaților, s‑au exprimat împotriva intrării provinciei dintre Dunăre și Mare în componența statului român
21.
Interesantă a fost atitudinea ulterioară a lui I.C. Brătianu, care a
dovedit clarviziunea politică necesară în acele vremuri: «E locul să ating o chestiune, de care am văzut pe unii din oratori foarte îngrijorați, că primind Dobrogea, facem inamici pe bulgari și că trebuie să menajăm pe frații noștri vecini. Să mă ierte că le spun acelor domni, că nu au avut timpul ‑ având alte ocupațiuni ‑ ca să studieze istoria în această privință: Dobrogea a fost un timp îndelungat a năvălitorilor asiatici, fiind în drumul invaziilor și cea din urmă năvălire a fost a tătarilor, pe la începutul secolului al XIII‑lea. Cine i‑a gonit pe tătari și cine a posedat Dobrogea? Românii.
Desfid să vină oricine cu un singur document, ca să probeze că
Dobrogea a făcut parte din statul Bulgariei. Turcia a venit la începutul secolului al XV‑lea de a luat‑o de la noi cu sabia și acum când s‑a luat de la Turcia înapoi, s‑a luat iarăși cu ajutorul brațului României.
Să nu ni se zică dar că Dobrogea a fost a Bulgariei; noi am
posedat‑o cu sângele nostru, am pierdut‑o cu sabia și acum s‑a reîntors la noi, iarăși cu sabia!
Vecinii noștri bulgari care, în tot timpul cât n‑au fost
independenți, au trăit cu noi în liniște și au găsit totdeauna adăpost la noi când au fost oprimați de turci, ei care s‑au îmbogățit la noi și au lucrat aici pentru eliberarea lor, nu cred că și de acum încolo nu‑i vom avea tot amici; ei nu se vor schimba în inamici, căci atunci ar fi
20 Ibidem.
21 Alberto Basciani, Un conflitto balcanico. La contesa fra Bulgaria e Romania in Dobrugia
del Sud 1918‑1940, Editura Periferia, Cosenza, 2001, p. 12.

77națiunea cea mai ingrată din lume, când s‑ar purta ca inamici către o
națiune care și‑a vărsat sângele pentru liberarea lor»22.
Imediat după ce hotărârile Congresului de la Berlin au devenit
literă de lege, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, s‑a format o comisie menită a examina și raporta asupra stării materiale a locuitorilor dobrogeni, a formelor de administrație, a percepției veniturilor, a necesității înființării școlilor și altor instituții publice și chiar a situației geografice și etnografice a provinciei.
Acest lucru se impunea de urgență, deoarece știrile care veneau
din Dobrogea erau extrem de îngrijorătoare. Provincia devenise guvernământ rusesc. Ocupanții permiseseră pătrunderea masivă a bulgarilor în administrație, în detrimentul populației românești. La Babadag, biserica românească a primit epitropi bulgari, cărțile românești au fost arse, limba bulgară a fost declarată limbă oficială iar redactarea actelor în limba română se pedepsea cu închisoarea
23.
În noiembrie 1878, armata rusă a început, însă, retragerea din
Dobrogea, în locul acesteia intrând trupele române.
La 14/26 noiembrie, principele Carol, aflat la Brăila, a emis un
Ordin de zi către armată în care se spunea:
«Ostași!
Marile Puteri europene, prin Tratatul din Berlin, au unit cu
România Dobrogea, posesiunea vechilor noștri Domni. Astăzi, voi puneți piciorul pe acest pământ, care redevine țara română.
Voi nu intrați în Dobrogea ca cuceritori, ci intrați ca amici, ca
frați ai unor locuitori care de acum sunt concetățenii voștri.
Ostași!
În noua Românie, voi veți găsi o populație în cea mai mare parte
română! Dar veți găsi și locuitori de alt neam, de altă religiune.
22 Ibidem, p. 291.
23 A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 345.

78Toți aceștia, devenind membri ai Statului Român, au drept,
deopotrivă, la protecțiunea, la iubirea voastră. Între aceștia veți
afla și populațiuni musulmane a căror religiune, familie, moravuri, se deosebesc de ale noastre. Eu cu dinadins vă recomand de a le respecta.
Fiți în mijlocul noilor voștri concetățeni ceea ce ați fost până acum
și în timp de pace ca și pe câmpul de onoare, ceea ce cu mândrie constat că va recunoaște astăzi Europa întreagă, adică model de bravură și de disciplină, apărătorii drepturilor României și înainte‑mergătorii legalității și civilizațiunii europene.
Cale bună dară, ostașilor și Dumnezeu să vă protejeze! Cugetările
Mele cele mai afectoase sunt nedespărțite de voi.
Să trăiască România»
24!
Totodată, Carol a emis și o Proclamație către dobrogeni:
«Locuitorilor Dobrogei
Marile Puteri europene, prin Tratatul din Berlin, au unit țara
voastră cu România. Noi nu intrăm în hotarele voastre, trase de Europa, ca cuceritori; dar o știți și voi, mult sânge românesc s‑a vărsat pentru dezrobirea popoarelor din dreapta Dunării.
Locuitorilor de orice naționalitate și religiune, Dobrogea, vechea
posesiune a lui Mircea cel Bătrân, de astăzi, face parte din România.
Voi, de acum, atârnați de un stat, unde nu voința arbitrară, ci numi
legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește. Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea, sunt puse sub scutul unei constituțiuni pe care ne‑o râvnesc multe națiuni străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre, vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a‑și primi legiuita pedeapsă.
24 Valori ale civilizației românești în Dobrogea, p. 295.

79Locuitorilor musulmani, dreptatea României nu cunoaște
deosebire de neam și de religiune. Credința voastră, familia voastră
vor fi apărate deopotrivă ca și ale creștinilor. Afacerile religiunii și ale familiei vor fi pentru voi încredințate apărării muftiilor și judecătorilor aleși din neamul și legea voastră.
Și creștini și musulmani, primiți dar cu încredere autoritățile
române; ele vin cu anume însărcinare de a pune capăt dureroaselor încercări prin care ați trecut, de a vindeca rănile răzbelului, de a apăra persoana, averea și interesele voastre legiuite, în sfârșit, de a vă dezvolta bunăstarea morală și materială.
Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât
de a menține ordinea și modelul de disciplină, de a ocroti pașnica voastră viețuire.
Salutați dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul
libertății și al păcii»
25.
Locuitorii provinciei nou‑intrate în componența statului român
au făcut o primire entuziastă coloanelor de soldați. Toate etniile din Dobrogea, exceptându‑i pe bulgari, s‑au arătat favorabile integrării.
În perioada preliminară păcii de la San Stefano, când, sub
presiunea diplomației de la Petersburg, se afirma ideea unui Principat al Bulgariei, cu hotare până la gurile Dunării, a fost adresat Porții un protest semnat de circa 200 de fruntași musulmani, greci, armeni și evrei, având în frunte pe muftiu și pe arhiepiscopul grec, în care semnatarii considerau o astfel de soluție ca nefiind justificată de raportul etnic existent în Dobrogea
26.
Nu același lucru se putea spune despre locuitorii bulgari ai
regiunii care, în anumite localități, sprijiniți de către ruși, au interzis aclamarea trupelor române
27.
25 Ibidem, pp. 295‑296.
26 A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 346.
27 Dobrogea ‑ Repere istorice, p. 128.

80Bulgarii din Dobrogea adresaseră o petiție țarului Alexandru al
II‑lea, cerându‑i să nu‑i lase să ajungă sub un alt jug străin. Atunci
când aflaseră că o bună parte dintre politicienii români refuzau să accepte preluarea Dobrogei, considerată a fi o prelungire a Bulgariei,
liderii comunităților bulgare din zonă îi trimiseseră principelui Carol o scrisoare de mulțumire.
La începutul lui octombrie 1878, la Constantinopol s‑a reunit
comisia internațională pentru fixarea frontierei între România și Bulgaria. Comisia s‑a deplasat la Silistra și în scurt timp, delimitase primul punct al frontierei, la o distanță de 800 metri la est de porțile orașului. Astfel, fortul Arab‑Tabia a intrat în teritoriul românesc. Distanța la care se afla, departe de incinta orașului (2.150 m), mica sa depărtare de Dunăre (1.300 m), erau motive destul de puternice pentru ca Bucureștiul să dorească acest fort
28.
Rusia a protestat vehement împotriva preluarii fortului Arab‑Tabia
de către români și a plasat amenințător propriile trupe în Dobrogea și în jurul Silistrei.
În fața acestei amenințări, dublată de retragerea ambasadorului
rus la București, România a cedat din nou și a părăsit fortul.
Frontiera româno‑bulgară a fost nesatisfăcătoare pentru ambele
părți: ea dădea Bulgariei puternice fortărețe, cu care domina Dobrogea iar României apartenența asupra acesteia. Sofia a acceptat cu greu hotărârea marilor puteri, considerând‑o perfectibilă și manifestând ani la rând tendința de a o repune în discuție
29.
Granița sudică a Dobrogei și problema apartenenței fortului
Arab‑Tabia vor continua să fie puncte fierbinți în relațiile româno‑bulgare, incandescente, chiar, în 1885, iar problema va fi soluționată printr‑o convenție semnată între cele două țări.
28 Mihail Drăghicescu, Istoricul principalelor puncte pe Dunăre de la Gura Tisei până la mare
pe coastele mării. De la Varna la Odesa, București, 1943, p. 283.
29 Daniela Bușe, op. cit., p. 58.

81III.2. Trecerea Cadrilaterului
sub administrație bulgară
Tratatul de la Berlin a nemulțumit profund atât România cât și
Bulgaria. Bucureștiul nu se putea împăca cu ideea pierderii sudului
Basarabiei iar umilințele la care fusese supus în capitala Germaniei nu erau uitate atât de ușor. Sankt Petersburgul nu acceptase o extindere a frontierei dobrogene și nici măcar Silistra nu fusese inclusă în noul teritoriu.
La rândul ei, Bulgaria acuza Marile Puteri de a fi sfâșiat țara.
Un istoric bulgar avea să scrie, în anul 1919: «Tratatul de la San Stefano a creat Bulgaria, în principal în limitele fixate de Congresul Ambasadorilor de la Constantinopol. Dar Congresul de la Berlin a dezmembrat Bulgaria în cinci părți: una Serbiei, cea de‑a doua României, a treia Macedoniei, care a fost retrocedată Turciei, a patra a devenit provincie autonomă și a cincea, principatul Bulgariei»
30.
Cu aceste frustrări, Bulgaria a trecut însă, rapid, la formarea noii
statalități. În noiembrie 1876, pe lângă cartierul general al armatei ruse fusese înființat Serviciul pentru administrația civilă a viitoarelor
teritorii bulgărești eliberate.
Acest serviciu, condus de prințul rus Cerkaski, împreună cu o altă
instituție, Cancelaria pentru guvernarea civilă în Principatul Bulgaria,
au conlucrat pentru formarea unui sistem administrativ coerent.
În numai nouă luni, Bulgaria avea, deja, un sistem de stat în
domeniile împărțirii administrative, impozitelor, justiției, economiei naționale, apărării și trupelor de graniță, poliției, educației, poștelor și activității bancare
31.
30 J. Ivanoff, Les Bulgares devant le Congres de la Paix, Berne, 1919, p. 118.
31 Plamen Pavlov, Iordan Ianev, Daniel Cain, Istoria Bulgariei, Editura Corint, București,
2002, p. 107.

82În zona dobrogeană inclusă în cadrul statului bulgar, autoritățile
de la Sofia au început un amplu proces de colonizare cu elemente
bulgărești din alte regiuni. Autoritățile bulgare au procedat în sudul Dobrogei, după 1878, asemenea celor românești în ținutul său dunărean‑maritim, dar mai intens și mai accelerat. Vorbind despre bulgarii din Cadrilater, istoricul român P .P . Panaitescu socotea că prezenta lor era: «rezultatul unei colonizări foarte recente și cu caracter artificial, abia după 1878, adică în timpul scurt de 35 de ani, cât au stăpânit bulgarii Cadrilaterul, s‑a așezat cea mai mare parte din coloniștii bulgari în satele odinioară turcești. Atunci, în orașele de la Dunăre a început și o mișcare de deznaționalizare a românilor, favorizată de statul bulgar»
32.
Studiul său se întemeia pe constatările și concluziile unor învățați
bulgari sau filo‑bulgari cum sunt L. Miletici, Fr. Kanitz sau C. Jirecek, a căror autoritate științifică a fost unanim recunoscută.
În fața afluxului de populație slavă, mulți turci și tătari și‑au părăsit
satele și au emigrat. Cu toate acestea, statistica din 1881, întocmită în statul de la sud de Dunăre, releva faptul că musulmanii aveau un ascendent asupra creștinilor. C. Jirecek preciza că în Deliorman și în toată regiunea dintre Târnovo, Șumla și Silistra, călătoreai ca‑n
temeiul țării turcești.
Colonizarea s‑a efectuat în cele două districte meridionale,
Caliacra și Durostor unde, până la această dată, nu existau ca așezări bulgărești decât câteva sate de grebenți și sicovți în jurul Silistrei.
În special, orășelele de pe litoralul mării nu aveau nici o casă bulgărească. Populația Balcicului și Cavarnei era alcătuită mai ales din găgăuzi, greci și musulmani. După 1878, cele două districte au intrat în alcătuirea noului stat bulgar iar acesta s‑a îngrijit ca, prin persecutarea și alungarea în masă a elementului mahomedan, să
32 A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 381.

83formeze, de‑a lungul graniței române, o zonă de sate bulgărești, prin
care a reușit să‑și creeze o majoritate relativă 33.
Doctorul Miletici, etnograf și profesor la Universitatea din Sofia,
declara că, la 1878, populația Cadrilaterului era formată din 77,5% turci și tătari și 16,5% bulgari. Doctorul C. Jirecek, fost profesor la Viena și mai târziu, ministru de instrucție publică în Bulgaria arăta în lucrarea sa, Das Furstenthum Bulgarien, că în tot Cadrilaterul,
Rusciuc, Varna inclusiv, populația turcă era majoritară
34.
Colonizarea recentă a bulgarilor era dovedită de minusculele
cimitire bulgărești, care contrastau cu enormele cimitire musulmane. Pe nici o cruce bulgărească nu exista o dată mai veche de 1881
35.
În 1888, în Cadrilater s‑au realizat studii statistice cu privire la
etniile care populau regiunea. Până și autoritățile de la Sofia au fost puse în dificultate de realitățile de pe teren: turcii reprezentau 63,8% din totalul populației, în timp ce bulgarii constituiau doar 27,4%
36.
Statul bulgar a început, în paralel cu acțiunea de colonizare a
Cadrilaterului și o acțiune de deznaționalizare intensă. Nu numai turcii au fost victime ale politicii impuse de Sofia.
Majoritatea satelor românești din regiune au fost bulgarizate.
Mulți români părăsiseră zona, imediat după ce Dobrogea de Sud fusese cedată statului vecin.
O altă parte, extrem de numeroasă, aflată sub jurisdicția
Exarhatului bulgar, fusese deznaționalizată cu mult mai ușor. Bulgarizarea populației s‑a realizat într‑un ritm atât de intens, încât
33 Cadrilaterul 1913‑1938, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1938, p. 195.
34 Ion Antonescu, Românii ‑ Originea, trecutul, sacrificiile și drepturile lor, Editura Clio,
București, 1990, p. 73.
35 Alexandru Burnea, op. cit., p. 7.
36 Ion Antonescu, op. cit., p. 73.

84în 1913, un preot zelos avea să scrie pe actul de adeziune la Exarhat al
unei familii din Silistra: «astăzi, toți românii sunt bulgari puri» 37.
În paralel cu acțiunea de colonizare, autoritățile bulgare au
trecut la schimbarea toponimiei satelor. Până în 1878, toponimia Cadrilaterului era aproape exclusiv turcească, exceptând cele câteva denumiri de localități situate pe malul Dunării sau la țărmul mării, care aveau o origine grecească, slavă sau românească.
În cei 35 de ani de stăpânire bulgărească au fost schimbate
numele turcești a 26 de sate în județul Caliacra și 14 sate în județul Durostor
38.
Autoritățile bulgare au procedat la închiderea școlilor românești,
inclusiv a celor din localități în care această etnie era prezentă în număr mare, cum este cazul orașului Silistra. Metodele au fost diverse. La școala din Silistra, ministrul Educației de la Sofia a obligat comunitatea să plătească și salariul unui învățător bulgar. Retribuirea acestuia era atât de consistentă, încât românii silistreni, neputând plăti suma cerută, s‑au văzut nevoiti să închidă instituția de învățământ. Motivele acestei lupte îndârjite a bulgarilor împotriva limbii române erau dictate de faptul că Sofia avea date conform cărora limba bulgară
era românizată și că în mai multe sate (Popina, Aidemir, Calipetrovo), populația bulgară vorbea mai bine românește decât limba maternă.
Românii din Dobrogea de Sud nu au exercitat o opoziție susținută
împotriva abuzurilor administrației de la Sofia.
Turcii, însă, încă din 1878, au adresat un memoriu sultanului, în
care protestau vehement împotriva încorporării Dobrogei de Sud la Bulgaria. În memoriu se menționau următoarele: «Dând întâietate unei minorități în fața majorității, se comite un prejudiciu pe care orice stat din lume l‑ar sancționa.
37 La verite sur l’ ethnographie de la Nouvelle Dobrudja, București, 1940, p. 11.
38 Cadrilaterul 1913‑1938, p. 200.

85Sangeacul Varna, care este compus din orașul cu același nume și
satele Balcic, Pazargic, Provadia și Cuzelie, are o populație de 84.000
de suflete, din care 57.000 sunt musulmani, 12.000 greci, 2.000 armeni și 100 de evrei iar bulgarii formează o minoritate insignifiantă față de musulmani, într‑un raport de 1 la 10.
De aceea, noi nu vrem să ne dăm asentimentul la acest aranjament
funest»
39.
Drept represalii, bulgarii aveau să le încalce samavolnic
pământurile iar dacă musulmanii se adresau justiției, o făceau fără succes, deoarece toate procesele erau câștigate de către noii veniți.
Pentru îndepărtarea turcilor, se apela adesea, la metode dintre
cele mai primitive. Mulți musulmani și‑au părăsit satele pentru că, în fața caselor și a cișmelelor, găseau în fiecare dimineață, carne de porc. Cei mai răzvrătiți dintre turci dispăreau noaptea, fără urmă, iar autoritățile negau orice implicare în cazurile respective.
III.3. Economia Cadrilaterului
Codul proprietății funciare otomane din 7 Ramazan 1274 (21
Aprilie 1858), clasa pământul Turciei în cinci categorii: mülk, mirie,
mevkufe, metruke și mevat.
Pământurile mülk reprezentau acele terenuri ce aparțineau
în chipul cel mai absolut proprietarilor lor. Originea acestora trebuie căutată în epoca marilor cuceriri, când sultanii răsplăteau meritele civile și mai ales, cele militare ale soldaților credincioși, oferind celor care se distingeau, întinderi mari de teren, numite ikta, adevărate fief‑uri, cărora li se spunea timar ‑uri, când
aveau un venit mai mic de 20.000 de piaștri și ziamet‑uri, când
39 P .P . Panaitescu, op. cit., p. 32.

86aveau un venit mai mare. Tot bunuri mülk erau terenurile și
construcțiile din interiorul satelor (kura ) și orașelor (kassabat).
A doua categorie de terenuri rurale era reprezentată de pământurile
mirie , domeniul public, proprietatea statului. Acestea se constituiau
din câmpuri, locurile de adăpost și de pășune, de vară și de iarnă,
pădurile și alte domenii, a căror folosință se dădea în arendă de către guvern.
O altă categorie de terenuri pe care Codul proprietății funciare o
distingea era formată din terenurile mevkufe sau vakuf . Ea își avea
originea în sentimentul milei și în obligațiunea binefacerii zekiet ,
pe care Coranul o impunea, ca una dintre principalele îndatoriri ale drept‑credincioșilor. Vakf înseamnă, etimologic, a lega, a constrânge
la nemișcare, a imobiliza iar vakuf ‑urile reprezentau convertirea
bunurilor mulk sau mirie în bunuri de mână moartă, adică în bunuri
de al căror venit să profite instituțiile religioase ori de binefacere.
A patra categorie de pământuri rurale era reprezentată de
terenurile metruke , adică cele abandonate uzului public, care nu
puteau forma obiectul unui drept de posesiune sau proprietate particulară.
În fine, ultima categorie era formată din pământurile mevat ,
proprietate moartă , nelocuită și necultivată, locuri deșerte, despre
care Codul funciar otoman afirma că «neaflându‑se în posesiunea
nimănui și fiind lăsate și afectate populației, se întind departe de comune și de sate, la o depărtare de unde vocea omenească nu se poate auzi, de la un punct extrem al locurilor locuite, adică la o depărtare de o milă și jumătate sau aproape o jumătate de oră».
Profetul afirmase că «acel care dă viață unui pământ mort,
devine proprietarul lui» și acel care «vivifică un pământ ce nu este în
proprietatea nimănui, are asupră‑i cele mai multe drepturi».
Cu toate acestea, legea civilă impunea ocupantului obligația
de a încunoștiința autoritatea și în anumite condiții, porțiunea de teren mevat vivificată de el prin arături, semănături, înconjurare cu

87ziduri sau diguri, canalizare sau înșănțuire pentru irigații, îi putea fi
recunoscută chiar ca proprietate mülk 40.
La înființarea sa, Principatul Bulgariei, găsind pe întregul său
teritoriu aceeași legislație unitară și având probleme mai acute de rezolvat, nu a simțit nevoia imediată a elaborării unei legislații proprii, mai ales că legile otomane intraseră în deprinderile poporului bulgar, care le considera ca pe ale sale.
Constituția bulgară din aprilie 1879, modificată în mai 1893, a
păstrat neschimbate toate reglementările din perioada otomană
41.
În septembrie 1904, Parlamentul bulgar a adoptat Legea despre
bunuri, proprietate și servituți, care abroga toate dispozițiile în vigoare. Din acel moment, pământurile mirie deveneau bunuri private ale
statului, alienabile și prescriptibile.
După anul 1919, Sofia va insista asupra a ceea ce numea inechitate
de tratament în defavoarea bulgarilor din Cadrilater. Despre acest subiect, vom vorbi, însă, într‑un alt capitol.
În toată perioada stăpânirii bulgare, principala ocupație a
locuitorilor Dobrogei de Sud a fost agricultura. Statul bulgar a investit, după 1878 dar mai ales, după anul 1900, în cumpărarea de mașini agricole moderne. Regiunea era socotită a fi un grânar al Bulgariei,
zonele cele mai fertile fiind Dobrici, Balcic și Silistra. Pe lângă cereale, aici se cultivau vița‑de‑vie, pomii fructiferi și se creșteau vite. Tot după 1909, în regiune a luat avânt dezvoltarea industrială, mai ales în orașele Rusciuc și Varna, unde existau numeroase bănci.
La Rusciuc erau peste 50 de fabrici mari și mici: de tutun, bere,
spirt, sodă și limonadă, turnătorii, fabrici de cărămizi și țigle. La Varna se găsea o mare fabrică de făină, fabrici de tutun și bere iar la Balcic exista o moară de mari dimensiuni.
40 Dobrogea ‑ Cincizeci de ani de viață românească, București, Cultura Națională, 1928, pp.
280‑282.
41 Alexandru Burnea, op. cit., p. 8.

88O creștere economică s‑a înregistrat și în porturile dunărene
Silistra și Turtucaia. Varna era cel mai important port, în 1910, aici
intraseră 2.137 de vapoare, în timp ce la Constanța intraseră, în același an, doar 460 de vapoare.
În portul Balcic descărcaseră/încărcaseră mărfuri, în aceeași
perioadă, 218 vapoare și 292 corăbii cu pânze iar la Cavarna intraseră 107 vapoare și 164 de corăbii cu pânze
42.
Singura resursă naturală o reprezentau pădurile, care nu erau
exploatate, datorită lipsei căilor de comunicație.
În 1913, la data când Dobrogea de Sud intra în componența
statului român, regiunea se prezenta ca un ținut agricol, dezvoltarea economică fiind prezentă, în special, în zonele locuite de bulgari.
În satele turcești, lucrul pământului se făcea după aceleași metode
arhaice cât despre industrie, ea aproape nu exista.
III.4. Apariția problemei dobrogene
Imediat după Congresul de la Berlin, autoritățile statului bulgar
și‑au declarat fățiș nemulțumirea față de soluția găsită de Marile Puteri.
În opinia Sofiei, Bulgariei i se făcuse o mare nedreptate în 1878,
deoarece părți mari ale teritoriului național fuseseră date vecinilor. Printre aceste zone se afla și Dobrogea.
Istoricii din țara vecină au considerat, în permanență, că Dobrogea
de Nord a fost un teritoriu care le aparținea, bulgarii din regiune constituind componenta etnică majoritară în raport cu celelalte etnii (turco‑tătari, români, ruși)
43.
42 B.G. Assan, op. cit., pp. 28‑29.
43 Jeko Popov, Bălgarite v severna Dobrudja, 1878‑1913, Izdatelstvo Ivan Vazov, Sofia, 1991,
p. 499.

89Din acest motiv, politicienii de la Sofia au socotit necesar să acorde
o mai mare atenție acestei probleme și să‑i sprijine pe conaționalii
lor, despre care se credea că sunt supuși unei politici discriminatorii în Dobrogea de Nord
44.
Profesorul bulgar Conev scria, în 1903: «La est și la nord, rasa
bulgară are ca frontiere naturale Marea Neagră și Dunărea. În aceste regiuni, patria bulgară, acum fărămițată, trăiește un popor care vorbește aceeași limbă și care nutrește în inima sa aceeași aspirație: aceea, ca toate aceste regiuni să devină într‑o zi un stat unitar, cu administrație comună și o viață autohtonă»
45.
Locotenent‑colonelul Kanțiev, profesor la Școala Militară din
Sofia, în lucrarea Geografia militară, care a fost tradusă și în românește
scria, în 1905, că sub numele de Dobrogea, românii înțelegeau acea
parte a Bulgariei de Nord, care le‑a fost dată în 1877, prin tratatul de la Berlin.
În 1908, Bulgaria a sărbătorit cu mare fast a treizecea aniversare
a încheierii tratatului de la San Stefano, ceea ce dovedea dorința manifestată de bulgari de a atinge frontierele fixate în 1878.
Publicistul Ilie Bărbulescu, în lucrarea Les Relations de Roumains
avec les Serbes, les Bulgares, les Grecs et la Croatie en liaison avec la question macedo‑roumaine scria, la acea vreme: «Se caută să se înrădăcineze chestiunea adevăratelor frontiere bulgare în spiritul tinerilor bulgari, chiar în școlile lor civile și prin cărțile lor de învățământ, recomandate și aprobate de Ministerul Instrucțiunii
Publice din Sofia. Cărțile acestea, cerute, de asemenea, de profesorii
și institutorii școlilor bulgare din Dobrogea, învață copiii bulgari că Dobrogea este o țară bulgară și că patria bulgarilor dobrogeni nu‑i România, ci Bulgaria.
44 Jeko Popov, Bălgarkiat naționalen văpros v bălgaro‑romănskite otnoșenia, 1878‑1902,
Izdatelstvo Mediakom, Sofia, 1994, p. 542.
45 Romulus Seișanu, op. cit., p. 253.

90Așa, o carte de citire pentru clasa a IV‑a primară învață copiii să
aibă gândul lor concentrat asupra Bulgariei, pentru că prin unirea
părților sale risipite, statul bulgar va ajunge mare și tare» 46.
Toată această campanie antiromânească va duce la nașterea, în
rândul opiniei publice bulgare, a unui sentiment de aversiune față de vecina de la nord de Dunăre.
Pentru naționalismul bulgar din perioada 1878‑1945, Dobrogea
era considerată a fi leagănul civilizației bulgare.
Oamenii politici de la Sofia considerau că România nu a aparținut
niciodată Peninsulei Balcanice și nu are voie să emită pretenții la teritoriul ei, dacă vrea pace cu Bulgaria. În epocă era foarte popular imnul iredentist O, Dobrogeanskii Crai ( O, ținut dobrogean), iar
provincia era considerată zolotaia zemlea (ținutul de aur)
47.
Stimulați de această campanie naționalistă, bulgarii din Dobrogea
au început să se agite. În 1903, la aniversarea integrării Dobrogei în statul român, câțiva bulgari din Tulcea au rupt tricolorul românesc iar un alt cetățean român de origine bulgară a declarat că abia așteaptă un conflict între cele două țări pentru a arunca arma și a trăda
48.
Cea mai puternică comunitate bulgară era în orașul Tulcea, unde
viața economică ajunsese, aproape exclusiv, în mâinile acestora. Aici se înființaseră școli primare și secundare, societăți culturale, biblioteci, cluburi, societăți sportive și de cruce roșie, ce aveau legături strânse cu societățile similare din Sofia. Statul bulgar a trimis în Dobrogea de Nord profesori, învățători și clerici, care corespundeau nu numai din punct de vedere didactic, ci și din perspectiva trezirii conștiinței naționale bulgărești în această provincie.
46 Ibidem, p. 255.
47 Maria Costea, România și Bulgaria, Diplomație și conflict, Editura Napoca Star,
Cluj‑Napoca, 2004, p. 10.
48 N. Iorga, România, vecinii săi și chestiunea Orientului, Editura Societății Neamul
Românesc, Vălenii de Munte, 1912, p. 70.

91Sosirea acestor emisari în Dobrogea marca începutul unei acțiuni
ofensive accentuate, mergând chiar până la sfidarea autorității de
stat și la pregătirea terenului pentru viitoarele acțiuni iredentiste și revizioniste bulgare.
Bulgarii din Dobrogea au început să‑și trimită copiii la școlile
superioare din Sofia, unde aceștia erau primiți fără examen. Cei mai buni dintre ei ajungeau mai târziu în posturi de conducere în statul vecin, contribuind la menținerea iredentismului în cercurile intelectuale bulgărești. Fostul prim‑ministru Gheșov era originar din Bașchioi‑Tulcea, la fel ca și ministrul Ghenadiev, originar din Enichioi‑Tulcea.
Un ziar românesc din Dobrogea avea să noteze, referindu‑se la
această problemă: «Datorită situațiunii pe care o ocupau în Bulgaria elementele originare din Dobrogea, bulgarii din această provincie se simt sprijiniți și încurajați în acțiunile lor și se dedau la manifestațiuni violente și provocatoare, arborând steagul bulgăresc cu ocaziunea sărbătorilor naționale bulgărești si românești, considerându‑se stat în stat și uitând că sunt cetățeni români»
49.
La Sofia, sentimentele anti‑românești au oscilat cu cele
pro‑românești. În 1885, după abdicarea principelui Alexandru Batemberg, președintele Sobraniei, Stoianov, se exprima în termeni foarte elogioși la adresa Bucureștiului: «Din România ne vin razele binefăcătoare ale libertății, razele redeșteptării noastre morale. Cu întristare și amărăciune ne gândim că până acum n‑am plătit cu nimic poporul român pentru toate acestea. În temelia libertății noastre zacosemintele fraților români, iar noi nici două cuvinte de mulțumire n‑am pronunțat până acum»
50.
49 «Dobrogea Jună», din 12 aprilie 1936.
50 Ioan Vlădescu, Cadrilaterul, Ce este și ce trebuie să fie colonizarea și naționalizarea lui,
Constanța, 1927, p. 16.

92În același timp, însă, popularul poet bulgar Vasov le trimitea
românilor un formidabil scuipat 51.
Mai multe documente românești din primele luni ale anului 1887
se refereau la tensiunile provocate de ofițerii bulgari filoruși rebeli,
care s‑au refugiat pe teritoriul românesc după detronarea prințului Alexandru Batemberg, lovitura și contralovitura de stat din august 1886 și instaurarea Regenței. În acest context, este cunoscută revolta ofițerilor din Silistra (februarie 1887), condusă de căpitanul Hr. Krăsnev, care ar fi afectat și unele pichete de grăniceri români, dar ar fi fost sprijinită și de unele persoane din garnizoana din Ostrov. Chestiunea a fost discutată de agentul diplomatic bulgar la București, D. Teodorov, cu I.C. Brătianu dar premierul a respins acuzațiile privind un eventual concurs acordat insurgenților, declarând că a fost vorba de o neînțelegere
52.
În 1885, Bulgaria s‑a unit cu Rumelia Orientală iar autoritățile de
la București au fost cuprinse de neliniște deoarece, conform spuselor unui diplomat bulgar, «românii au căzut pe gânduri în privința viitorului statului lor și în special, în privința teritoriului de dincolo de Dunăre, Dobrogea»
53.
Același diplomat povestește că, în anul 1902, Principele Ferdinand
i‑a comunicat faptul că, la întâlnirea de la Plevna, regele Carol i‑a spus că regiunea Cadrilaterului va fi inclusă în hotarele României, ceea ce a produs neliniște la Sofia, autoritățile gândindu‑se la soluții de neutralizare a României
54.
51 Ibidem, p. 19.
52 Constantin Iordan, Minoritățile etnice în sud‑estul european după Primul Război Mondial.
Dimensiunile unei probleme europene, Editura Curtea Veche, București, 2002, p. 142.
53 Hristofor Hesapciev, Amintirile unui diplomat bulgar în România, Editura Fundației Pro,
București, 2003, p. 26.
54 Ibidem, pp. 17‑18.

93Drept urmare, statul bulgar și‑a stabilit ca prioritate contracararea
oricăror intenții iredentiste ale Bucureștiului; în paralel, însă, Sofia
a întreținut o stare de agitație permanentă în rândul propriilor conaționali din Dobrogea de Nord.
Relațiile româno‑bulgare erau tensionate și din cauza situației din
Macedonia. Aici, la începutul secolului XX, exista o adevărată stare de război, în care erau angrenate toate etniile, sprijinite de statele balcanice. Macedonia devenise fructul râvnit de fiecare dintre vecini. România era, la rându‑i, interesată de soarta aromânilor din regiune și cerea Bulgariei, în 1907, să nu întreprindă în Macedonia acțiuni care ar complica și mai mult situația. Cererea guvernului român era motivată de faptul că, încă din 1893, la Salonic luase ființă Organizația
Revoluționară Internă Macedoneană, care milita pentru o Macedonie apropiată de Sofia
55. Deși recunoscuse interesele Bulgariei în regiune,
Bucureștiul nu ezita să‑și expună punctul de vedere: orice schimbare a statu‑quo‑ului în zonă nu se va face fără participarea României.
Într‑o convorbire avută în 1907 cu ministrul bulgar la București,
Hristofor Hesapciev, Take Ionescu a declarat: «Noi nu putem să oprim nici progresul sub toate aspectele, uimitor de rapid al Bulgariei, nici năzuința sa naturală față de Marea Egee. Când va sosi momentul pentru o creștere teritorială naturală a Bulgariei, atunci vom schimba cu voi câteva cuvinte. Tocmai pentru acest moment important pentru Bulgaria este necesară o înțelegere intimă cu România, pe care noi o dorim mult»
56.
În anul 1908 însă, același om politic român avea să declare,
referitor la granița dobrogeană: «Dacă acum bulgarii îmi propun Cadrilaterul, eu voi renunța la el, deoarece nu doresc să se creeze în
55 St. K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor 1804‑1945, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 143.
56 Hristofor Hesapciev, op. cit. p. 39.

94flancul României, Alsacia și Lorena. Este doar de regretat că granița
noastră dobrogeană nu are nici un contur strategic» 57.
Take Ionescu milita, însă, pentru o graniță sănătoasă în Dobrogea,
ca bază a bunelor relații româno‑bulgare.
Autoritățile de la Sofia, conștiente de faptul că trebuie să‑și
asigure spatele, în cazul în care se vor lăsa antrenate într‑un conflict cu turcii, pentru stăpânirea Macedoniei, au căutat, în permanență, să liniștească temerile oamenilor politici români, cu privire la o posibilă cerere de retrocedare a Dobrogei de Nord.
În 1907, regentul Stambolov îi declara lui Alexandru Marghiloman:
«Voi, românii, vă neliniștiți tare că într‑o zi, bulgarii vor dori să ia Dobrogea. Convingeti‑i, vă rog, pe oamenii dumneavoastră de stat că aceste temeri ale lor sunt total neîntemeiate. Eu niciodată nu aș putea duce o asemenea politică față de Rusia, dacă Bulgaria se învecina cu marele imperiu rus. Interesele supreme ale statului bulgar ne‑ar fi impus să creăm Dobrogea românească, dacă ea nu exista»
58.
Cu toate acestea, Sofia întreținea o stare de agitație permanentă
în Dobrogea de Nord. Organele de poliție și Siguranța au avut serios de muncit la filarea ofițerilor bulgari, veniți în misiuni secrete în România. Documentele vremii înregistrează foarte multe cazuri de bulgari suspectați de spionaj în favoarea Sofiei.
În anul 1909, Brigada de Siguranță din Tulcea și Poliția din Brăila
îl urmăreau pe colonelul bulgar Dulgheski Marcu, poliția din Giurgiu îl fila pe polițistul bulgar Anghel Atanasov în timp ce, tot în Tulcea, Siguranța le ținea sub supraveghere pe artistele de variete Savca Ciolacova, Tena Cuneva și Luiza Iaroslavska, cântărețe la berăriile din Cernavodă, Medgidia și Constanța
59.
57 Ibidem, p. 40.
58 Ibidem, p. 42.
59 D.A.N.I.C, fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, 1898‑1917, dosar 53/1909,
f. 191.

95Serviciile românești aveau informații în legătură cu încercările
spionajului bulgar de a atrage în rețea ofițeri și subofițeri români. În
martie 1912, Brigada Specială de Siguranță Constanța raporta că doi bulgari, Gheorghe Stancov și Jelescu Stoianov, au venit în Dobrogea pentru a cumpăra cai. Deși, la intrarea în țară, cei doi au declarat că sunt agricultori, serviciile secrete românești aveau date care atestau că bulgarii erau ofițeri, trimiși să cumpere cai pentru armată
60. Alți
ofițeri bulgari efectuau măsurători topometrice la frontieră, în dreptul localității Caraomer.
Siguranța românească descoperise rețele de spionaj și în rândul
grădinarilor bulgari, aflați la nord de Dunăre
61.
Autoritățile de la București aveau informații conform cărora,
încă de la intrarea Dobrogei în componența statului român, existau la Tulcea comitete bulgărești care lucrau pe față împotriva noii administrații. Aceste comitete fuseseră dizolvate și o parte din membrii lor fugise în Bulgaria. La începutul primului război balcanic, autoritățile erau înștiințate că: «toată populația bulgărească din Tulcea și Babadag, fără deosebire de clasă, e entuziasmată până la cel mai înalt grad de victoria ce repurtează Bulgaria în războiul actual cu Turcia; părerea generală e că, în curând, armata bulgară va intra victorioasă în Constantinopol. Zilnic, ei, strânși în grupuri, fac chefuri și toasturi, nu mai contenesc în onoarea viitorului Imperiu al Bulgariei și a vitejilor ei soldați.
Se vorbește de un fond de 20.000 de lei, destinați spre a veni
în ajutorul armatei bulgare. Bulgarii au condamnat atât guvernul român pentru alianța ce o are cu Turcia împotriva unui stat creștin ca Bulgaria și după terminarea acestui război, România trebuie să țină multă vreme seama că vecina sa, Bulgaria, va deveni un stat puternic,
60 Idem, dosar 47/1912, f. 1.
61 Ibidem, f. 12.

96temut de întreaga Europă; că nu mai e mult de suportat nedreptățile
autorităților române, căci bulgarii, întorcându‑se victorioși de la Constantinopol, vor termina și cu chestiunea dobrogeană»
62.
Succesele militare ale bulgarilor în luptele cu turcii au exacerbat
sentimentele naționaliste ale populației. La mijlocul lunii martie a anului 1913, la kilometrul 602, grănicerii bulgari de la Pichetul Cercovița au tras focuri de armă împotriva patrulei românești de la pichetul Islaz, militarii bulgari strigând: «Vă vom împușca pe toți!»
63
Câteva zile mai târziu, populația din Nicopole, la aflarea veștii că
Adrianopolul a capitulat, a început să tragă focuri de armă, inclusiv în remorcherele românești
64.
La începutul lui aprilie 1913, doi români au fost insultați în portul
Turtucaia, de către autoritățile polițienești bulgare, care nu s‑au sfiit a aduce insulte la adresa țării vecine. Doi martori au declarat că bulgarii le spuseseră că: «ne vor învăța ei minte și ne vor trage o bătaie mult mai strașnică ca turcilor, luându‑ne și Dobrogea, care este a lor. Publicul de pe vapor a fost entuziasmat de purtarea polițiștilor»
65.
Agentul N.F.R. din portul Samovid a fost insultat de către
un vameș bulgar, care i‑a spus: «Marș din fața mea, român mizerabil!»
66
Ostilitatea minoritarilor bulgari la adresa autorităților și
populației românești atinsese cote inimaginabile.
62 Idem, dosar 94/1912, f. 6. Notă din 29 octombrie 1912 către șeful Brigăzii de Siguranță
din Cernavodă.
63 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, volumul 8, dosar 13/1912, f. 19.
64 Ibidem, f. 20.
65 Ibidem, ff. 34‑35.
66 Ibidem, f. 40.

97Acțiunile revizioniste și iredentiste se amplificaseă, bulgarii
din Dobrogea de Nord considerând că venise momentul pentru ca
întregul teritoriu aflat între Dunăre și Mare să fie atribuit Sofiei. Evenimentele ulterioare vor dovedi, însă, contrariul.

98Capitolul al IV‑lea
CAMP ANIA MILITARĂ A ROMÂNIEI
ÎN BULGARIA – 1913 –
ÎNCORPORAREA CADRILATERULUI
LA STATUL ROMÂN
Începutul secolului XX a fost marcat de acutizarea contradicțiilor
dintre marile puteri ale lumii. Nici țările mici nu făceau excepție de
la regulă.
S‑a spus, după Primul Război Mondial, că în 1914, un vânt nebun
bătuse peste Europa. În Peninsula Balcanică, adierea vântului aducător de război se simțise în toată perioada ce a urmat Congresului de la Berlin. După 1900, însă, diferendele de ordin politic și teritorial se amplificaseră.
Butoiul cu pulbere al Europei, Balcanii, ascundea în el un alt
explozibil: Macedonia. Teritoriul era râvnit, deopotrivă, de greci, sârbi și bulgari, care își disputau, prin tratative, moștenirea europeană a Imperiului Otoman.
Pe teren, însă, animozitățile dintre cele trei etnii se transformau în
lupte sângeroase, soldate cu victime. Grav era că, alături de combatanți, mai bine spus, în mijlocul conflictului, se aflau și aromânii, siliți să îndure vitregiile unei campanii de purificare etnică.
Destul de repede, țările angajate în bătălia pentru Macedonia
au înțeles că regiunea trebuie partajată, deoarece era imposibil ca aceasta să fie înglobată în întregime între granițele unui singur stat.

99Această viziune va apropia diplomațiile, până mai ieri în conflict,
astfel că, după negocieri îndelungate, în luna martie a anului 1912, la Belgrad se va semna un tratat de alianță între Serbia și Bulgaria.
Articolul al II‑lea al documentului prevedea faptul că cele două
țări se angajau să folosească armele împotriva tuturor puterilor care încercau să anexeze vreo parte a teritoriului balcanic, care se afla, în acel moment, sub autoritatea Turciei.
Anexa secretă preciza zonele de ocupație în cazul unui conflict
cu Imperiul Otoman. Astfel, după cel mult trei luni de la declanșarea ostilităților, Bulgariei îi reveneau teritoriile de la est de Munții Rodopi și râul Struma, iar Serbiei, cele de la nord și vest de Șar‑Planina. Spațiul cuprins între Șar‑Planina, Munții Rodopi, Marea Egee și lacul Ohrid, adică cea mai mare parte a Macedoniei, rămânea neîmpărțit. Serbia viza o treime din el, până la linia ce unea Kriva Palanka cu orașul Veles și lacul Ohrid. Restul se diviza între Grecia și Bulgaria. Dacă autonomia zonei neatribuite se dovedea imposibil de transpus în practică, din motive de ordin intern sau extern, iar frontiera ce pleca de pe muntele Golem trecea la nord de Egri‑Palanca, peste câmpia Kosovo până la Vardar, se îndrepta apoi spre nord de Veles și sfârșea deasupra lacului Ohrid, la nord de orașul cu același nume, nu era recunoscută de părți, acestea se angajau să apeleze la arbitrajul țarului și să accepte, ca linie definitivă, frontiera stabilită de el. În scurt timp, disputa asupra controlului acestui spațiu avea să devină acută și să se transforme într‑un conflict deschis bulgaro‑sârb
1.
Între cele două țări s‑a semnat, două luni mai târziu și o convenție
militară, prin care părțile se ajutau reciproc în cazul unui atac venit din partea Imperiului Otoman, Austro‑Ungariei sau României.
1 Daniela Bușe, Modificări politico‑teritoriale în Sud‑Estul Europei între Congresul
de la Berlin și Primul Război Mondial, (1875‑1914), Editura Paideia, București, 2003,
pp. 245‑246.

100Nu era pentru prima dată când prevederi referitoare la România
se găseau într‑un act semnat de vecinul sud‑dunărean. Convențiile
ruso‑bulgare din 1902 și 1909, ce au servit drept model celei bulgaro‑sârbe din 1912 stipulau că, în cazul unui atac din partea Austro‑Ungariei, Germaniei sau României, Rusia acorda sprijin Bulgariei pentru a‑și mări teritoriul cu zone cu populație bulgară,
situate pe malul drept al Dunării de Jos și la Marea Neagră.
Serbia, Bulgaria și Grecia au înțeles destul de repede că puteau
reuși să‑și atingă scopurile în privința teritoriilor europene ale Turciei, doar prin conlucrare.
În mai 1912, Grecia și Bulgaria au semnat un tratat comun dar
spre deosebire de documentul sârbo‑bulgar, acesta prevedea doar o alianță defensivă, în cazul unui atac otoman. Din tratat lipsea orice referire la viitorul provinciilor otomane Macedonia și Tracia, motivul fiind legat de intransigența fiecărei părți aflată la masa tratativelor.
La începutul lunii octombrie a aceluiași an, Serbia și Bulgaria au
încheiat acorduri similare și cu Muntenegru.
În toamna anului 1912, Liga Balcanică constituia o realitate.
Proiectul, născut din dorința de revanșă a Rusiei, s‑a materializat, în pofida neînțelegerilor, disensiunilor, diversității etnice și religioase și mai cu seamă, a disputelor teritoriale. Prin acordurile între părți, Liga Balcanică devenise un instrument de sincronizare a eforturilor militare a patru țări în vederea modificării configurației sud‑estului european, prin dispariția posesiunilor otomane de pe continent. Semnatarele considerau că modul cel mai simplu de rezolvare a problemei otomane era să atace simultan Turcia și să prezinte chestiunea ca pe un fapt împlinit.
În același timp, părțile se angajau să‑și acorde sprijin armat în
cazul oricăror încercări ale dublei monarhii de a‑și extinde dominația și influența în Balcani, în dauna lor. Potrivit unor opinii, la acea dată, potențialul militar al alianței balcanice nu era deloc de neglijat, Liga constituind, din acest punct de vedere, «a șaptea putere europeană

101care era în stare, într‑o măsură oarecare, să contracareze marile puteri
în sud‑estul Europei» 2.
Tratatele încheiate între țările balcanice prevedeau situațiile în
care, în ipoteza declanșării ostilităților cu otomanii, în conflict ar fi intrat și alte state din zonă, respectiv Austro‑Ungaria, Rusia sau România.
În ceea ce privește Bulgaria, diplomația de la Sofia era vital
interesată ca, la începutul războiului cu turcii, să nu aibă parte de o surpriză neplăcută din partea Bucureștiului. Încă din luna octombrie a anului 1911, Sofia a lăsat să se înțeleagă faptul că este dispusă să admită o rectificare a frontierei dobrogene, în favoarea României
3.
Câteva luni mai târziu, regele Carol avea să spună că, dacă Bulgaria nu reclamă «nici un avantaj teritorial, România nu cere nimic. În caz contrar, va reclama o ușoară rectificare de frontieră»
4.
Problema modificării frontierei sudice a României ocupa un rol
important în agenda oamenilor politici de la București. Părerile erau pro și contra.
Cei care militau pentru mutarea frontierei spre sud se prevalau de
două aspecte: granița strategică și orgoliul național, grav știrbit după Congresul de la Berlin.
În ceea ce privește primul subiect, se considera că, în condițiile
în care România ia Cadrilaterul, «soarta țării e asigurată pe veci, deoarece regiunea îndeplinește cele mai bune condiții strategice»
5.
Pretențiile unora dintre politicienii români se întindeau până
la Varna. Motivul era acela că, spuneau ei, viața economică a țării e dependentă de Marea Neagră iar Varna era considerată a fi singurul
2 Ibidem, p. 249.
3 Emil Diaconescu, România și Marile Puteri după Congresul de la Berlin până în 1914, Iași,
1937, p. 14.
4 Ibidem, p. 20.
5 B.G. Assan, Quadrilaterul dobrogean, București, 1912, p. 16.

102port ce putea satisface traficul României spre Orient 6. Pornind
de la acest considerent, se cerea o serioasă rectificare a frontierei
Dobrogei, «căci numai Silistra și o fâșie de teritoriu ar fi o adevărată batjocură pentru România, care ar cere cel puțin Turtucaia, Balcic și Cavarna»
7.
Un general român remarca, în 1912, că «în substanță, nu se poate
nega o oarecare valoare strategică rectificării de graniță dar că e absolut ridicol de a se exagera valoarea acesteia»
8.
Și Mihail Sturdza exprima, la rândul său, credința că doar o linie
de apărare Rusciuc‑Șumla‑Varna ar putea asigura securitatea țării și Bucureștiul și‑ar putea, astfel, liniștit, întoarce privirile spre un alt hotar
9.
Concluzia multora era aceea că «la Varna dorm visele neamului
nostru» 10.
Vasile Pârvan considera că linia Rusciuc‑Varna era cea mai
potrivită pentru viitoarea configurație a graniței de sud a României.
P .P . Carp, vorbind despre compensațiile teritoriale ale României,
făcea o analiză amplă, introducând în ecuație și problema aromânilor: «avem și noi în Balcani un ideal de urmărit, un neam egal, cu drepturi politice egale, cu existență de sine stătătoare. 400.000 de suflete nu trebuie să servească pentru compensații»
11.
6 Ibidem, p. 55.
7 Ibidem, p. 57.
8 Constantin Dobrogeanu Gherea, Opere complete, volumul V , Editura Politică, București,
1978, p. 101.
9 Gheorghe Zbuchea, România și războaiele balcanice, 1912‑1913 Pagini de istorie sud‑est
europeană, Editura Albatros, București, 1999, p. 107.
10 Ibidem.
11 Ibidem, p. 132.

103Constantin Dobrogeanu Gherea exprima un punct de vedere
contrar celor expuse până acum. Gherea spunea că o eventuală
neutralitate a României într‑un război balcanic nu poate reclama cu necesitate compensații de ordin teritorial. «În raporturile internaționale nu poți cere compensații fiindcă ai rămas neutral, pentru că toate statele au rămas neutrale și sunt foarte multe și dacă un stat învingător s‑ar apuca să compenseze pe toate statele care au rămas neutrale, atunci ar trebui să împartă nu numai ce a luat, dar și ce a avut dinainte, ba ar rămâne și dator pe deasupra. Afară de aceasta, se obișnuiește să se ceară compensații pentru că ai ajutat pe cineva și nu pentru că n‑ai sărit asupra cuiva»
12.
Gherea considera că o rectificare de frontieră, făcută prin
presiune, nu poate avea decât consecințe negative asupra României: «din cei 50.000 de bulgari care trăiesc în Dobrogea, cea mai mare parte au, desigur, simpatie latentă pentru Bulgaria; ei formează însă, luați chiar în total, abia o mică minoritate din populația Dobrogei. Cu anexarea provinciei bulgărești, se schimbă totul. Sunt acolo o sută de mii de locuitori, din care marea majoritate, bulgari. Aceștia nu trec sub stăpânirea țării noastre de sub jug străin, ci sunt rupți de la țara lor, sunt cu adevărat cuceriți, anexați. Ura, revolta, exasperarea acestora vor fi cu atât mai mari, cu cât ei sunt rupți de țara lor. E neîndoielnic că pentru zeci de ani, am avea în toți acești bulgari niște vrăjmași ireductibili. Și e iarăși sigur că acești bulgari, fanatizați împotriva noastră, vor atrage de partea lor și restul conaționalilor din Dobrogea. Am ajunge deci să avem în Dobrogea o populație bulgară impunător de mare și ireductibil dușmană nouă, o chetiune bulgaro‑dobrogeană s‑ar naște astfel de la sine»
13.
12 Constantin Dobrogeanu Gherea, op. cit., p. 84.
13 Ibidem, pp. 112‑113.

104Nici Take Ionescu nu era partizanul revendicărilor, motiv pentru
care presa bucureșteană l‑a etichetat drept bulgarofil și trădător de
neam .
Nicolae Iorga declara: «Noi n‑avem ce căuta în Balcani.
Amestecul nostru peste Dunăre e rușinos» 14.
Între timp, în spațiul balcanic, evenimentele se precipitau.
Dificultățile majore întâmpinate de armata turcă în războiul
purtat cu Italia, pentru controlul Tripolitaniei, au încurajat statele balcanice în demersurile lor, ce vizau eliminarea otomanilor din spațiul european și împărțirea teritoriilor acestora. Era vorba despre Macedonia și Tracia, regiuni locuite de o populație extrem de eterogenă, reprezentând toate națiile Peninsulei Balcanice, printre acestea figurând și aromânii. Sesizând că Imperiul Otoman se află într‑o situație delicată, țările vecine au supus administrația turcă unor presiuni sporite. De fapt, în Macedonia, turcii erau doar în mod formal stăpâni, deoarece întreaga regiune se transformase într‑o uriașă vâlvătaie. Cete înarmate de insurgenți greci și bulgari atacau trupele otomane iar căile comerciale deveniseră nesigure. Perspectiva apropiată a plecării turcilor din Balcani tensiona și relațiile între creștini. Încurajați de guvernele de la Atena, Belgrad și Sofia, rebelii nu ezitau să semene teroarea în localitățile în care viețuiau alte etnii decât conaționalii lor. Cu cât erau mai puțini străini în regiune, cu
atât mai mare urma să fie teritoriul pe care urmau să‑l primească, după plecarea turcilor. Cei mai defavorizați de situația tensionată din Macedonia erau aromânii, care se pronunțau pentru menținerea statu‑quo‑ului în regiune, fiind conștienți că plecarea otomanilor va însemna începutul unei perioade nefericite pentru etnia lor, aceștia urmând să fie despărțiți de granițele viitoarelor state succesorale.
14 Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 137.

105În fața provocărilor din Balcani, sultanul a decis mobilizarea,
gest urmat aproape instantaneu de mobilizarea armatelor sârbă și
muntenegreană, «ceea ce a cauzat o foarte mare emoție în celelalte țări»
15.
La 8/21 octombrie 1912, Muntenegru declara război turcilor,
ostilitățile declanșându‑se o zi mai târziu. Gestul autorităților de la Cetinije a fost urmat de guvernele de la Belgrad, Atena și Sofia, care au declarat, la rândul lor, război Turciei, «fără însă ca alianța balcanică și îndeosebi, Bulgaria, să fi încercat serios a ajunge la o înțelegere cu România»
16.
Cooperarea între țările din peninsulă avea la bază tratatele de
alianță între Bulgaria și Serbia, încheiate în regia discretă a diplomației ruse
17.
Cum unul dintre articolele tratatului sârbo‑bulgar prevedea
asistența mutuală în cazul unui conflict cu România, guvernul de la București a luat act de noua situație creată în Peninsula Balcanică, manifestând o vizibilă preocupare față de escaladarea tensiunii între beligeranți. La 5/18 octombrie 1912, ministrul plenipotențiar al Bulgariei la București, Kalinkov, a prezentat guvernului român o notă verbală, prin care anunța că aliatele balcanice s‑au văzut obligate, spre marea lor părere de rău. să recurgă la forța armelor împotriva Turciei, care a mobilizat, fără motiv serios. Guvernul de la Sofia cerea stăruitor României «să nu‑i refuze neutralitatea sa binevoitoare, în greaua sarcină pe care și‑a luat‑o»
18.
15 N. Schebeko, Souvenirs essai historique sur les origines de la guerre de 1914, Paris, 1936,
p. 139.
16 Ioan I. Nistor, Recuperarea Cadrilaterului – Cu ocazia aniversării a 25 de ani dela
anexarea Dobrogei Noi, Cernăuți, 1938, p. 7.
17 Șerban Rădulescu‑Zoner, Gheorghe Cliventi, Gheorghe Onișoru, Dumitru Șandru,
Apostol Stan, Istoria Partidului Național Liberal, Editura All, București, 2000, p. 157.
18 Cartea Verde, Textul Tractatului de Pace dela București, 1913, București, 1913, p. 8.

106Încă de la izbucnirea conflictului italo‑turc, regele Carol I, în
mesajul adresat Corpurilor Legiuitoare, făcea următoarea declarație:
«Situația noastră ne‑a impus de la sine și fără anume declarare o neutralitate absolută, care ne dă putința a contribui și noi la împiedicarea oricărei tulburări a păcii în Peninsula Balcanică»
19.
Între timp, însă, situația se schimbase radical. România devenea conștientă de faptul că în Balcani urmau să se petreacă mutații deosebite, care afectau nu numai granițele ci și echilibrul de forțe. De aceea, președintele Consiliului de Miniștri, Titu Maiorescu, declara ministrului bulgar la București, Kalinkov că, «în limitele Tratatului de la Berlin, neutralitatea României este firească. Dacă se vor produce, însă, schimbări teritoriale în Balcani, România va voi să‑și spună cuvântul»
20.
Spre surprinderea generală, armata otomană suferea înfrângeri
repetate. Berlinul era deziluzionat deoarece soldații turci, «instruiți și formați de o misiune de ofițeri germani, avându‑l în frunte pe mareșalul von der Goltz, erau puși pe fugă de către armatele aliate»
21. Înfrângând slaba împotrivire a otomanilor, bulgarii au
obținut victorii categorice la Kirkilisse, Lüle‑Burgas și Bunar‑Hissar, ajungând la Ceatalgea, localitate situată la aproximativ 40 km de Istanbul. În paralel cu acțiunile armatei bulgare, aliații sârbi, greci și muntenegreni forțaseră retragerea turcilor din Albania și Macedonia. Ceatalgea a reprezentat primul hop serios pentru aliați iar oboseala combatanților și iarna deosebit de aspră a dus la încheierea armistițiului, la 22 octombrie/4 noiembrie 1912.
19 Dezbaterile Adunării Deputaților, sesiunea 1911‑1912, nr. 1, ședința din 15 noiembrie
1911, p. 1.
20 Cartea Verde, pp. 10‑11.
21 N. Schebeko, op. cit., p. 140.

107A fost momentul în care Marile Puteri au intrat în scenă, pentru
a preveni o posibilă dispariție a Imperiului Otoman, eveniment care
ar fi zdruncinat din temelii echilibrul european.
Armistițiul era dorit de Poartă, ale cărei trupe, împuținate de lupte
și holeră, se aflau în imposibilitatea de a continua războiul, de bulgari, atinși la rândul lor de epidemii, care se dovediseră mai periculoase decât armata inamică, dar și de puterile europene, ce sperau într‑un răgaz care să le permită armonizarea intereselor și pretențiilor aliaților. Trupele elene și muntenegrene au refuzat să suspende operațiunile și au continuat asediul orașelor Ianina și Scutari
22.
Conflictul fusese unul extrem de sângeros. România, care își
declarase neutralitatea, a fost pusă în fața unei realități dure: multe dintre trupele țărilor angajate în conflict erau formate din români macedoneni.
Nicolae Iorga vorbea despre acest fenomen, afirmând: «din români
se alcătuiesc în mare parte, de la Vidin până la Silistra, regimentele de pe linia Dunării ale Bulgariei. Din români se alcătuiesc până adânc înlăuntru, în cercul Timocului, regimentele Serbiei. Din români balcanici se alcătuiesc, în tot cuprinsul Tesaliei, regimentele Greciei iar dincolo, în tabăra păgână, sunt turci din Pind, cu graiul dulce de
vlahi»
23.
Războiul balcanic a dus la o exacerbare a violențelor.
Politica de purificare etnică a fost aplicată de armatele tuturor statelor balcanice. Rețeta tratamentului față de populația civilă
era următoarea: «Se cucerește un sat. Bărbații maturi sunt executați imediat. Femeile se împart în două: pentru cele bătrâne, măcelărirea fără zăbavă, celelalte se dau la o parte pentru a servi, înainte de moarte, plăcerilor de care sunt setoși cavalerii cruciați.
22 Daniela Bușe, op. cit., p. 256.
23 Nicolae Iorga, România, vecinii săi și chestiunea Orientului, Editura Societății Neamul
Românesc, Vălenii de Munte, 1912, p. 232.

108Și desigur, focul mistuie urmele acestor odioase crime, care
amintesc vremurile când hoardele de fiare călcau în picioare averea
și viața oamenilor și dădeau flăcărilor orașele însângerate de masacru.
Iar povestitorul înseamnă liniștit măcelăria ce s‑a făcut și scrie
nevestei că se îmbracă în rufele curate ale victimelor» 24.
Încă de la începutul conflictului, România a privit cu multă atenție
evenimentele care se petreceau la sud de Dunăre. Ambasadorii români, cu precădere cei aflați la post în capitalele statelor implicate în conflict, întrețineau o vie corespondență diplomatică cu Ministerul de Externe. În dubla sa calitate, de președinte al Consiliului de Miniștri dar și de ministru de externe, Maiorescu ținea să fie la curent cu evoluțiile de ultimă oră ale situației. În plin conflict militar, când armata bulgară era încununată de victorii strălucite, Maiorescu, într‑o convorbire privată cu regele Carol I și cu Take Ionescu, decidea trimiterea de iscoditori privați
25 la regele Ferdinand al Bulgariei, cu
scopul declarat «de a începe vorba de rectificare de fruntarie de la Turtucaia la Marea Neagră, între Euxinograd și Cavarna»
26.
Într‑un raport înaintat regelui Carol I, Maiorescu îl informa pe
suveranul român că, într‑o discuție purtată cu ministrul plenipotențiar rus la București, Schebeko, l‑a atenționat pe diplomatul străin că «odată ce se înlătură cu desăvârșire dispozițiunile Tractatului de la Berlin, se înlătură și legitimarea fruntariei dobrogene, impusă prin acel tratat și o nouă reglementare devine necesară»
27.
Prim‑ministrul român i‑a mai declarat ministrului Schebeko că
dorește ca problema dobrogeană să fie rezolvată prin bună înțelegere și că așteaptă un prim semnal în această direcție de la Sofia.
24 Idem, Acțiunea militară a României }n Bulgaria cu ostașii noștri, Editura Societății
Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1913, p. 39.
25 Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice și Cadrilaterul, Editura Machiavelli,
București, 1995, p. 36.
26 Ibidem.
27 Cartea Verde, p. 12.

109Motivațiile politicii de modificare a frontierei dobrogene sunt
cunoscute.
După războiul ruso‑româno‑turc din 1877‑1878, încheiat prin
Tratatul de la Berlin, România a primit Dobrogea de Nord, drept
compensație pentru Basarabia de Sud, reînglobată la Imperiul Țarist. Deși Bucureștiul a cerut ca linia de frontieră cu Bulgaria să fie trasată mai la sud, pentru a oferi României o siguranță în plus din punct de vedere strategico‑militar, la stabilirea hotarului nu s‑a ținut cont de acest lucru. Silistra, rămasă în granițele noului stat bulgar, constituia un veritabil pinten în coasta României, în cazul unui conflict armat între cele două țări. Resentimente din acest punct de vedere nu existau numai de partea Bucureștiului. La rândul lor, bulgarii considerau Dobrogea românească drept un teritoriu național. În 1909, Sofia încheiase o convenție militară cu Sankt Petersburg‑ul, prin care, la articolul IV , «obliga pe ruși să susțină, în anumite împrejurări, revendicările teritoriale ale Bulgariei în regiunile cu populație bulgară, situate între Marea Neagră și malul drept al Dunării, teritoriu care este identic cu Dobrogea română»
28. Mai mult, deși articolul 11 al
Tratatului de la Berlin stipula ca vechile fortărețe de pe graniță să fie distruse iar altele noi să nu mai fie construite, Bulgaria a ridicat fortificații la sud și est de punctul strategic Megidie‑Tabia.
În documentele Statului Major al armatei bulgare se făcea
afirmația că Dobrogea este o parte a acestei țări. Același lucru îl învățau și viitorii ofițeri: «sub numele de Dobrogea, România înțelege acea parte a Bulgariei de nord care i‑a fost cedată după Tratatul de la Berlin»
29, iar hărțile ce prezentau Bulgaria indivizibilă vorbeau
despre Dobrogea ca despre un teritoriu neeliberat încă.
28 Ion I. Nistor, op. cit., p. 5.
29 Cartea Verde, p. 97.

110Erau, astfel, întemeiate motivele unei suspiciuni a guvernului
român față de o posibilă agresiune militară bulgară. În aproape
toate variantele strategice ale Statului Major Militar de la București, armata română se putea opune cu succes unei prezumtive reacții belicoase a guvernului de la Sofia, în condițiile în care armata bulgară ar fi acționat individual. Exista însă, teama unei colaborări militare ruso‑bulgare, generate nu numai de panslavism ci și de rolul de coadă de topor jucat de Sofia în planurile țariste de accedere la
Strâmtori. Deloc liniștitor pentru București era și tratatul încheiat de Bulgaria cu Serbia, în martie 1912, pact considerat de România ca fiind îndreptat împotriva sa.
Cu toate acestea, deși Bulgaria se afla la apogeul puterii sale
militare, diplomația română era hotărâtă să pună pe tapet chestiunea graniței dobrogene, chiar dacă gestul leza ambițiile lui Ferdinand, «care visa la coroana bizantină»
30. Nicolae Iorga considera că
«această nebunie de a crea un stat național modern, după simplele aspirații către coroana internațională a Imperiului Roman de Răsărit formează baza politicii, evident nebune, pe care, de la 1878 încoace, înainte, necurmat, sub orice șefi, o fac bulgarii»
31.
La rândul ei, Sofia deplângea soarta Dobrogei de Nord, afirmând
că Tratatul de la Berlin «a dezmembrat Bulgaria în cinci părți» 32.
Guvernul de la Sofia specula și declarațiile făcute în 1878 de către politicienii români, în legătură cu problema apartenenței Dobrogei, declarații date într‑o stare emoțională deosebită, generată de amărăciunea pierderii Basarabiei de Sud.
30 Jacques Ancel, L ’Unité de la politique bulgare 1870‑1919, Edition Bossard, Paris,
1919, p. 13.
31 Nicolae Iorga, Un stat de pradă: Bulgaria, Editura Neamul Românesc, Iași, 1917,
pp. 14‑15.
32 J. Ivanoff, Les Bulgares devant le Congres de la Paix, Berne, 1919, p. 118.

111Atunci, în 1878, deputatul V . A. Urechia și senatorul Ghica
spuseseră că nu se poate ceda Basarabia cu prețul niciunei compensații
teritoriale iar guvernul român remitea Marilor Puteri un memoriu în care se pronunța împotriva anexării Dobrogei, afirmând că acest teritoriu poate constitui «un pericol permanent»
33.
Cererea de rectificare a frontierei dobrogene a fost făcută cunoscută
guvernului de la Sofia, care a lăsat, însă, să se înțeleagă că orice cedare de teritoriu ar întâmpina serioasa opoziție a Marii Sobranii dar și a opiniei publice bulgare, care era îmbătată de victoriile de pe front. Președintele parlamentului, Danev, s‑a deplasat la București, într‑o misiune diplomatică, făcută cu scopul de a‑l asigura pe premierul român că nimeni în Bulgaria nu se gândește să ridice pretenții asupra Dobrogei românești. De aceea, declara Danev, România n‑ar avea nici o nevoie de linii strategice împotriva Bulgariei și cu atât mai puțin de rectificări de frontieră. Totuși, președintele parlamentului din țara vecină afirma că Sofia se gândea la o rectificare a graniței, care să fie «de bun efect moral în amândouă țările dar pentru aceasta, Bulgaria n‑ar putea admite, de exemplu, cedarea Silistrei»
34.
Spre surprinderea politicienilor bulgari, atât Rusia cât și
Austro‑Ungaria se declaraseră ca fiind favorabile pretențiilor românești, considerate a fi «concesii care, în proporție cu sporul de prevăzut al teritoriului bulgar, sunt minimale»
35.
Problemele generale legate de statutul provinciilor balcanice,
ocupate de trupele aliate urmau să fie discutate într‑o conferință, la Londra, sub egida Marilor Puteri.
Lucrările acesteia s‑au deschis la jumătatea lunii decembrie, în
capitala Imperiului Britanic, la ele participând reprezentanții celor șase puteri europene, precum și delegați ai statelor aflate în conflict.
33 Ibidem, p. 173.
34 Ion I. Nistor, op. cit., p. 9.
35 Ibidem, p. 10.

112Alături de aceștia se afla la Londra și delegatul român Nicolae
Mișu, care primise depline puteri din partea guvernului de la
București pentru a trata problema graniței dobrogene, precum și cea a aromânilor ce urmau să trăiască în statele succesorale. Titu Maiorescu îi specifica trimisului român că țara noastră nu a cerut participarea la conferință însă ar fi fericită să primească acest drept, din care ar putea să trateze pe picior de egalitate. Primordial pentru Nicolae Mișu era să apere, înainte de toate, problema aromânilor. Diplomatul român trebuia să insiste, în tratativele cu guvernele balcanice, pentru ca drepturile școlilor și bisericilor aromâne să fie respectate și să nu fie împiedicată crearea unui episcopat aromân. De asemenea, urma să fie discutată și problema intereselor călugărilor români de la Muntele Athos.
La Londra, Nicolae Mișu s‑a întâlnit cu președintele parlamentului
bulgar, Danev, cu care a purtat discuții ample, în legătură cu subiectele expuse mai sus. Danev a dat asigurări părții române că «Bulgaria va respecta școalele și bisericile aromânilor din localitățile ocupate și că admite înființarea unui episcopat pentru aromânii din Macedonia»
36. În ceea ce privește frontiera Dobrogei, românii
declarau că «nu poate fi vorba de compensații teritoriale, nici de linii strategice, ci numai de o rectificare de fruntarie, care să prezinte o garanție și o siguranță pentru viitor»
37.
Propunerea românească în această chestiune a fost, inițial,
refuzată de Danev, acesta fiind un abil maestru al pertractărilor. Astfel, datorită intransigenței sale, negocierile băteau pasul pe loc.
În România, opinia publică, deja incitată, milita pentru accentuarea
presiunilor asupra bulgarilor, în vederea rectificării frontierei.
36 Cartea Verde, p. 21.
37 Ibidem, p. 22.

113Ca o valoare de simbol, fiul născut de principesa Maria, în
1913, va purta numele Mircea, o trimitere clară la Mircea cel Bătrân,
stăpânitor al cetății Dârstor 38.
În timpul tratativelor de la Londra, care vizau chestiunea
provinciilor otomane din Europa, cucerite de aliați, la Istanbul a explodat bomba. Consimțământul guvernului otoman asupra cedării orașului Adrianopol către bulgari a dus la izbucnirea revoltei Junilor Turci, aceștia fiind hotărâți să păstreze orașul cu orice preț. În aceste condiții, Conferința de pace de la Londra s‑a întrerupt iar Bulgaria a denunțat armistițiul de la Ceatalgea. Ofensiva otomană nu a avut darul de a grăbi oamenii politici bulgari să ajungă la o înțelegere cât mai rapidă cu partea română, în privința graniței dobrogene, deși era evident că, de această dată, România nu mai intenționa să rămână neutră. La rândul lor, diplomații Marilor Puteri sfătuiau Bulgaria să ajungă la o înțelegere cu România, deoarece, în opinia lor, «nodul chestiunii este la București»
39.
La 16/29 ianuarie 1913, la Londra a avut loc o nouă rundă de
convorbiri în ceea ce privește chestiunea dobrogeană, care s‑a soldat cu încheierea unui protocol. În timp ce reprezentantul României cerea «rectificarea graniței dobrogene pe o întindere care să poată prezenta o garanție și o siguranță pentru sinceritatea sentimentelor reciproce în viitor»
40, propunând ca noua graniță să plece de la vest
de Turtucaia și să ajungă la Marea Neagră, cuprinzând Balcicul, 41
bulgarii susțineau ideea dărâmării forturilor din jurul Silistrei,
38 Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor 4 regi (1866‑1947), vol. I, Carol I, Editura
Enciclopedică, București, 2001, p. 204.
39 General G.A. Dabija, Amintirile unui atașat român în Bulgaria (1910‑1913), București,
1936, pp. 274‑275.
40 Ion I. Nistor, op. cit., p. 12.
41 Antonina Kuzmanova, Ot Nioi do Kraiova Văprost za iujna Dobrudja mejdunarodnite
otnoșenia 1919‑1940, Izdatelstvo Nauka i Izkustvo, Sofia, 1989, p. 22.

114precum și mici rectificări teritoriale. Negocierile prelungite au dus
la alte două concesii bulgare, printre care cedarea poziției strategice Megidie‑Tabia, de lângă Silistra, nu însă și cedarea orașului. Cum pozițiile celor două părți erau ireconciliabile, s‑a hotărât, de comun acord, mediația Marilor Puteri.
La 18/31 martie 1913, la Sankt Petersburg s‑au întrunit ambasadorii
celor șase puteri europene. Aceștia au luat în considerare Memoriul
guvernului român, care prezenta drepturile Bucureștiului asupra Dobrogei de Sud, neluate în seamă la Berlin, în 1878. În memoriu era prezentată și situația Silistrei, catalogată drept un cap de pod pentru
lansarea unor atacuri bulgare împotriva României, deținerea acestei localități de către București fiind doar un mijloc de apărare
42.
La 26 aprilie/9 mai 1913, Conferința ambasadorilor de la Sankt
Petersburg a decis ca orașul Silistra să fie cedat României. Cât privește granița româno‑bulgară, aceasta «pleca dintr‑un punct pe Dunăre ca la trei km spre apus de periferia Silistriei, va tăia drumul Șumlei, după aceea, drumul Varnei, tot ca la trei km de periferia orașului și va ajunge drept la frontiera actuală»
43.
La negocieri, ambasadorii Germaniei, Austro‑Ungariei și Italiei
au susținut pretențiile române. Ambasadorul englez a apreciat că, dacă România cerea o parte a teritoriului bulgar, aceasta este pentru că ea se afla în situația de a impune pretențiile sale și că «principiul forței primează în fața principiului dreptului»
44.
Nicolae Iorga a ironizat prevederile Protocolului de la Sankt
Petersburg, care oferea o extrem de palidă alinare față de durerea pricinuită de faptul că, în Ardeal, Bucovina și Basarabia, milioane de români erau în pericol de deznaționalizare.
42 Cartea Verde, pp. 98‑99.
43 Ibidem, p. 133.
44 Arhiva M.A.E, fond 71, Bulgaria, vol. II, Diferendumul româno‑bulgar, dosar 12/1913,
f. 13.

115Iorga ataca și concepția împărtășită de unii oameni politici,
potrivit căreia Silistra compensa pierderea aromânilor: «dacă toți
macedonenii laolaltă fac numai 3 km, vă puteți închipui că valoarea lor e extraordinar de depreciată și ferească Dumnezeu să nu se introducă sistemul acesta de socoteli și în ceea ce privește pe românii din toate părțile și să ajungem noi cu toții a valora așa de puțin în kilometri pătrați cât valorează frații noștri de peste Dunăre»
45.
Pentru aplicarea prevederilor Protocolului s‑au format comisii
de delimitare a frontierei, alcătuite din specialiști români și bulgari. Negocierile au fost extrem de dure, deoarece delegații Sofiei au încercat, sub toate mijloacele, să eludeze prevederile documentului semnat în capitala Rusiei. Ambasadorul Ion Ghica, prezent la lucrările comisiei, declara că nu se poate ajunge la nici o înțelegere cu bulgarii.
Ziarul german «Kölnische Zeitung» publica, în iunie 1913, un
articol în care, vorbind despre cedarea Silistrei, se spunea: «Pentru Bulgaria, Silistra a fost un port de export, pentru România nu va fi decât un cap de pod și tabăra unei colonii militare. Cu toate acestea, viitoarea graniță va fi trasă de partea Bulgariei de‑a lungul actualului cordon de fortificații din afară»
46.
Multe probleme au fost generate de fixarea punctului de unde
trebuia să se numere cei trei kilometri în jurul Silistrei.
Deputatul Ion T. Ghica, membru în comisia de delimitare a
frontierei nota: «Membrii români ai comisiunii pentru delimitarea zonei de trei kilometri de la periferia orașului au comunicat colegilor lor din comisia bulgară că măsurătoarea kilometrilor acordați României, în jurul Silistrei, trebuie să înceapă de la ultima linie fortificată a acestui oraș.
45 Nicolae Iorga, Acțiunea militară a României. În Bulgaria cu ostașii noștri, Vălenii de
Munte, 1913, p. 76.
46 Ion T. Ghica, Luarea Silistrei, București, 1915, p. 16.

116Membrii din comisia bulgară au luat act de punctul de vedere al
României. Au făcut, ce e drept, oarecari obiecțiuni, dar s‑au ferit să
combată cererea plenipotențiarilor noștri, deoarece și‑au dat seama că ea este dreaptă și logică și pentru că știu bine că asupra acestui punct nu încape nici o concesie din partea României.
Protocolul de la Petersburg a înțeles să ne dea nu numai Silistra,
dar și posibilitatea de a o apăra. Nu e suficient să căpătăm forturile care împrejmuiesc acest oraș, ci ne mai trebuie o zonă de trei km, astfel măsurată, încât să pună în valoare aceste forturi.
Numai făcând acest lucru, se va traduce în fapt înțelesul hotărârii
luată de cele șase puteri mediatoare la Petersburg.
Că membrii comisiei bulgare vor provoca oarecari discuții în
ședințele următoare, e ceva la care se așteaptă plenipotențiarii noștri. Rostul acestor discuții nu este să convingă pe membrii comisiei noastre, ceea ce ar fi cu neputință, ci să temporizeze lucrările»
47.
Nicolae Iorga a avut, în Parlamentul român, o poziție extrem de
critică cu privire la subiectul preluării Silistrei: «Orașul are o mare importanță strategică. Trecem peste toate celelalte și o primim; chiar dacă am pierde toți aromânii, Silistra îi compensează. Domnilor, am auzit aici un discurs al unui domn deputat în care se făcea socoteala valorii în kilometri pătrați a macedonenilor. Ieșea cam slabă»!
48
Într‑o monografie a Silistrei, erau prezentate avantajele posesiei
acestui important punct strategic: «Foloasele ce Silistra le oferă sunt următoarele:
1. Cetatea Silistra amenință flancul vrăjmașului care ar pătrunde
în Dobrogea. Ea ne scapă de primejdia surprinderii pe timpul concentrării, deoarece fără această cetate, bulgarii nu vor putea să‑și îndrepte operațiile cu repeziciune și înlesnire prin partea mai puțin
47 Ibidem, p. 32.
48 Nicolae Iorga, Acțiunea militară a României. }n Bulgaria cu ostașii noștri, p. 76.

117accidentată a frontierei, în direcția Dobrici–Bairam Dede–Cobadin–
Medgidia–Cernavodă, întrucât flancul lor stâng nemaifiind sprijinit de această cetate, va fi întotdeauna amenințat fie de trupele acestei garnizoane, fie de cele adunate sub protecția cetății.
2. Prin situația ei, Silistra va imobiliza o mare parte din forțele
bulgarilor. În adevăr, în ofensiva lor, bulgarii vor avea nevoie absolută să stăpânească sau cel puțin să acopere Silistra și pentru aceasta, ei vor trebui să rupă o mare parte din forțele lor, cu care să ție în observare trupele ce se vor găsi adunate la adăpostul cetății. Pentru operația aceasta, le vor trebui foarte multe trupe, întrucât cetatea, rămânând în continuă legătură cu țara, prin podul de peste Dunăre, va putea fi întărită în tot momentul.
3. Prin posesia cetății Silistra, asigurăm pentru totdeauna podul
de la Cernavodă contra oricărei surprinderi pe apă.
4. Sub protecția acestei cetăți, marina noastră militară poate să
opereze cu toate forțele reunite contra unei flotile inamice. Ea poate să exercite un control atât de serios, încât va face imposibilă orice strecurare neobservată a vaselor inamice în gâtul de bifurcație al Dunării. Astăzi, această operațiune este foarte grea, întrucât trebuie a se supraveghea toate canalele și ostroavele pe care Dunărea le face între cele două brațe, pe o întindere de 15‑20 kilometri.
5. Posesia cetății Silistra asigură concentrarea cu mult mai repede
a armatei române în Dobrogea. Această cetate, legată de malul stâng cu un pod și cale ferată, ne va permite să transportăm trupele pe două direcții, pe zona de concentrare din Dobrogea: acele din Muntenia pe linia București‑Ciulnița‑Călărași și acele din Moldova, prin Galați și Focșani‑Fetești‑Medgidia‑Cobadin.
6. Posesia cetății Silistra micșorează importanța strategică a
cetății Rusciucului, în cazul unei ofensive bulgare spre nord. Prin situația geografică a cetății Rusciuc, depărtată numai la 100–120 km de București și așezată în partea unde terenul se prezintă în condiții excepțional de bune, nu ar fi exclus ca bulgarii să execute o trecere

118a Dunării în România prin această parte. Această operație bulgarii
nu o vor mai putea executa în cazul când Silistra este în stăpânirea noastră, întrucât flancul lor drept s‑ar găsi în aer, departe la 100 km de această cetate, expus în tot momentul unui atac îndepărtat din această direcție.
7. Cu cetatea Silistra, bulgarii își completează colțul de nord
al Cadrilaterului. Înapoia acestei cetăți și a câmpului întărit de la Dobrici, ei pot să‑și miște trupele cu înlesnire și să le adune acoperite și fără teamă de a fi surprinse până la 10‑12 km de frontieră.
Cetatea Silistra formează punctul strategic cel mai înaintat din
Cadrilater, care împiedică orice tentație s‑ar face din partea noastră spre a le neliniști concentrarea. De acest avantaj, desigur că nu vor mai putea beneficia vecinii noștri când noi vom fi stăpâni pe Silistra. Pentru a fi în siguranță; concentrarea lor se va face cu mult mai la vest, așa încât prin acest mijloc, reușim a‑i depărta cât mai mult de Cernavodă, evitând astfel căderea prin surprindere asupra acestui punct.
8. Prin posesia Silistrei, putem completa al patrulea punct care,
în unire cu Cernavodă, Constanța și Mangalia, ar putea forma un obstacol real, totuși ar permite unei armate să manevreze cu succes în intervalele acestor patru puncte.
9. Posesia cetății Silistra înlesnește foarte mult armatei române
operațiile ofensive îndepărtate prin Dobrogea. În adevăr, armata română, nemaitemându‑se de nimic în flancul său drept, ba având chiar acest flanc sprijinit pe o cetate tare, va putea să‑și îndrepte, cu cea mai mare energie și repeziciune, operațiile sale în interiorul Bulgariei.
10. Silistra este un nod important de comunicații ce vin de la vest,
sud‑vest și sudul Bulgariei. Armata română, acoperită de această cetate și de marina de război, poate executa trecerea sa prin acest punct și de aici să‑și îndrepte operațiile sale fie spre sud, fie spre vest sau sud‑vest, pe linia cea mai dreaptă, sigură și comodă. Prin această

119acțiune se evită marele neajuns care rezultă din străbaterea unei
întinse regiuni lipsite de apă, săracă și puțin populată ca a Dobrogei de Sud și a Deliormanului. Este natural că în cazul unui război cu bulgarii, armata română ar putea trece în Bulgaria prin alt punct peste Dunăre; marele folos ce se poate căpăta prin trecerea armatei prin acest punct este că obstacolul se trece pe teritoriul român, astfel că aceste operațiuni nefiind, nici împiedicate, nici întârziate, aduc cu ușurință armata română peste zona de adunare a armatei inamice.
11. Prin posesia Silistrei, linia de comunicație a armatei române,
ce ar opera în Bulgaria, ar trece prin acest oraș. Prin aceasta, ea ar fi mai scurtă și mai sigură, ceea ce ar înlesni cu mult reaprovizionarea trupelor. Formându‑se din Silistra o bază de aprovizionare, trupele de operație se vor putea depărta cu mult mai mult în interiorul țării inamice.
Concluzii: Din cele arătate până aici rezultă că din punct de
vedere strategic, Silistra joacă un rol foarte mare în apărarea țării. Dobrogea nu poate fi asigurată fără posesia acestei cetăți, singura de la sudul frontierei care ajută și înlesnește foarte mult concentrarea și operațiile armatei noastre în detrimentul armatei bulgare»
49.
În fața acestei situații, președintele Consiliului de Miniștri, Titu
Maiorescu, declara: «Dacă Bulgaria nu va executa împreună cu noi delimitarea celor aproximativ trei km de la periferia Silistrei, cu posibilul recurs la un supra‑arbitru european, în timpul prevăzut de protocol (trei luni), noi ocupăm teritoriul cedat, militărește»
50.
Între timp, aliații balcanici făceau noi progrese pe câmpurile de
luptă. În numai o lună și jumătate, Turcia pierdea cetățile Ianina, Adrianopol și Sködra (Scutari).
49 G. Popa‑Lisseanu, }ncercare de monografie asupra cetății Dârstorul‑Silistra, București,
1913, pp. 238‑242.
50 Titu Maiorescu, op. cit., p. 120.

120Chestiunea împărțirii moștenirii otomane devenea, însă, o nucă
tare de spart pentru foștii aliați, care se suspectaseră în permanență
de gânduri ascunse în ceea ce privește partajarea teritoriilor cucerite. Macedonia și Tracia constituiseră, în timpul stăpânirii turcești, terenul predilect de luptă, inclusiv luptă teroristă, între greci și bulgari. Disensiunile dintre aceștia îi puneau pe foștii aliați în ipostaza de a căuta noi înțelegeri. Ministrul grec la București îi propunea lui Maiorescu o alianță eleno‑română împotriva pretențiilor exagerate ale Bulgariei, afirmând că în această alianță ar fi putut intra și Turcia.
În același timp, ministrul Gheșov declara în ziarul «Dimineața»
că aliații își pot rezolva singuri problema: «Suntem vecini! Ne cunoaștem și suntem prieteni»
51.
Bucureștiul privea cu maximă atenție deteriorarea progresivă a
situației din Balcani, pe care Conferința de la Londra nu o putuse stabiliza. Pe de altă parte, România continua să bată pasul pe loc în tratativele cu partea bulgară, privind delimitarea frontierei. Departe de a fi considerat doar un subiect regional, diferendul cu privire la granița dobrogeană a fost extrem de comentat în presa internațională a epocii. «L ’Etoile Belge», în ianuarie 1913, în articolul intitulat
Les revendications roumaines, critica vehement cererile românești: «România reclamă o compensare pe motivul creșterii teritoriale a Bulgariei. Ea nu are nici un drept. Noile teritorii cucerite de Bulgaria au fost luate cu ajutorul armatei bulgare, fără ajutorul României»
52.
«L ’independence Belge» considera că presiunile României asupra
Bulgariei reprezintă un simplu bluf, editorialistul afirmând că nu
51 V .A. Jebokrițki, Bălgaria v balcanskih voin 1912‑1913, Izdatelstvo Kievskovo Universiteta,
1960, p. 230.
52 Arhiva M.A.E., fond 71, Bulgaria, vol. II, Diferendumul româno‑bulgar, dosar 12/1913,
f. 2.

121poate crede că liderii români, care au avut întotdeauna «un real spirit
politic, vor risca o agresiune împotriva vecinei lor» 53.
«Corriere della Sera», vorbind despre pericolul pe care îl reprezenta
pentru zona Balcanilor perpetuarea diferendului româno‑bulgar, nu uita să sublinieze că, în anumite cercuri sofiote, Dobrogea era considerată «o țară iredentă care, mai curând sau mai târziu, va face parte din Marea Bulgarie»
54. Un alt ziar italian, «La Tribuna»,
titra că în spatele Bucureștiului stătea Viena și că neutralitatea României în Peninsula Balcanică a fost una de paradă, deoarece «prin România au trecut arme și muniții pentru întăriturile turcești de la Ceatalgea»
55. Ziarul elvețian «Le Genevois» acuza
România că a practicat o neutralitate de circumstanță, deoarece era ferm încredințată de victoria Turciei în războiul cu aliații balcanici, în timp ce «Gazette de Lausanne» vorbea despre țara noastră ca despre «santinela avansată în Balcani a Triplei Alianțe»
56. Ziarul
«Preparazione» din Italia, publica un editorial extrem de violent la adresa României. Acesta, analizând cererile Bucureștiului, considerate a fi murdare , afirma că România a aruncat masca și a scos stiletul
cu care va lovi în spinarea bulgarilor. Ziarul conchidea că Bulgaria va trebui să cedeze presiunilor Bucureștiului, dar că «Sofia va regula chestiunea mai târziu, peste trei, peste patru ani, când va fi în măsură de a smulge din mâinile românilor ceea ce aceștia și‑au însușit și ceva mai mult încă din acea Dobroge, care fu prima țară a poporului bulgar»
57.
53 Ibidem, f. 5.
54 Ibidem, f. 28.
55 Ibidem, f. 34.
56 Ibidem, f. 42.
57 Ibidem, f. 58.

122Cotidianul bulgar «Novoe Vremea» scria despre cererile
românești, afirmând că Sofia «va crea în Dobrogea o astfel de mișcare
iredentă încât, cu vremea, România va pierde această provincie, care îi dă acces la Marea Neagră»
58.
«Il Giornale d’Italia» titra: «ceea ce cer românii nu e numai
o rectificare de frontieră ci e vorba de o adevărată pretenție de anexare teritorială»
59 iar guvernul de la București nu vrea ca anul
1913 să însemne pentru România o bătaie de joc, ca anul 1878. În
fine, «Corriere della Sera» publica: «chestiunea de doi sau trei km
mai mult pe coasta Mării Negre, cedați de Bulgaria României poate, azi sau mâine, să aibă influență asupra echilibrului din Marea Mediterană»
60.
Între timp, neînțelegerile dintre aliații balcanici se amplificau.
Sofia contesta stăpânirea Serbiei asupra localității Monastir, precum și stăpânirea greacă asupra orașelor Seres și Salonic. Bulgaria susținea că armatele sale au dus greul luptelor cu turcii, în timp ce foștii aliați au putut să ocupe Macedonia. La rândul ei, Atena declara că, dacă flota greacă nu ar fi menținut navele de luptă turcești în Strâmtori, Poarta ar fi debarcat trupe în Balcani, iar situația bulgarilor ar fi fost extrem de delicată.
Trecând peste toate acestea, politicienii de la Sofia cereau
Belgradului partajarea Macedoniei pe baza tratatului din 1912, făcându‑se a uita că modul în care se derulase războiul împotriva Turciei făcea ca acest pact să fie caduc, deoarece pe harta politică a Balcanilor apăruse Albania, privând Serbia de cea mai mare parte a cuceririlor ei.
58 Ibidem, f. 79.
59 Ibidem, f. 122.
60 Ibidem, f. 173.

123În condițiile în care tensiunile dintre foștii aliați se acutizau cu
fiecare zi, Legația României din Sofia a transmis guvernului bulgar
următoarele: «Guvernul Român a prevenit la timp pe Guvernul Bulgar că, dacă aliații balcanici s‑ar afla în stare de război, România nu ar putea să păstreze rezerva ce i se impusese până atunci, în interesul păcii și s‑ar vedea silită să intre în acțiune»
61.
În mod cu totul surprinzător, replica bulgară s‑a lăsat așteptată.
Sofia încerca să tragă de timp, uzând de tot felul de subterfugii diplomatice, pe principiul programului bulgăresc: «complot împotriva
Serbiei și Greciei, cu Austria și Albania împotriva Serbiei, cu Turcia împotriva Greciei și căutarea prieteniei cu România»
62.
Unul dintre liderii politici bulgari ai momenului, Gheșov, declara
corespondentului ziarului «Dimineața»: «noi suntem vecini și nu ne vom face rău unul altuia»
63.
Avertismentul României fusese exprimat cu binecuvântarea
Marilor Puteri, îngrijorate de extinderea dimensiunilor conflictului balcanic în întreg spațiul european. Nici semnalele Bucureștiului, nici telegrama țarului Nicolae al II‑lea către suveranii bulgar și sârb, prin care se cerea evitarea războiului fratricid nu au avut efect. Proaspăt propulsat în fruntea guvernului, fostul președinte al Sobraniei, Danev, îl întreba, cu inocență, pe ministrul României la Sofia ce
ar dori Bucureștiul, în cazul unui conflict armat între foștii aliați. Răspunsul diplomatului român a fost acela că revendicările sunt de multă vreme cunoscute și că, în cazul unui nou conflict balcanic, Bucureștiul ar mobiliza imediat, pentru a ocupa mai întâi de toate linia Turtucaia‑Balcic, pe care România are intenția să o păstreze definitiv
64.
61 Gen. G.A. Dabija, op. cit., p. 307.
62 Danașna Bălgarska, Niș, 1915, p. 170.
63 V .A. Jebokrițki, op. cit., p. 230.
64 Ion I. Nistor, op. cit., p. 17.

124Autoritățile de la Sofia au cerut sprijinul Marilor Puteri. Ministrul
Austro‑Ungariei la București, prințul Fürstenberg, comunica
faptul că țara sa va sprijini Sofia, chiar prin forța armelor 65.
Viena, permanent ostilă Belgradului, a preconizat chiar o alianță româno‑bulgaro‑austriacă împotriva celorlalte state balcanice. Proiectul a eșuat deoarece, după spusele ambasadorului francez la București, Blondel: «România nu vrea să separe cauza sa de cea a grecilor și sârbilor, ea dorește pacea, sfătuiește la moderație Belgradul și Atena, dar, în același timp, ea înțelege să rămână sub arme până atunci când, de comun acord, se încep convorbiri, procedând la demobilizare»
66.
În fața tăcerii Sofiei, regele Carol I a dat ordinul de mobilizare a
armatei, dar dispoziția sa a fost suspendată în așteptarea unui răspuns bulgăresc. Acesta, însă, nu a mai venit. La 17/30 iunie 1913, Bulgaria deschidea ostilitățile la adresa armatei sârbe pe frontul de la Veles, în Macedonia. Guvernul român a cerut explicații asupra noului conflict la toate cancelariile balcanice. La 19 iunie/2 iulie, Atena și Belgradul confirmau că războiul a început între fostele aliate. O zi mai târziu, regele Carol I a ordonat mobilizarea armatei române, spre satisfacția neascunsă a Greciei și Serbiei.
După câteva victorii, trupele bulgare au fost silite să treacă în
defensivă. Realizând că Sofia se îndreaptă către o catastrofă, Marile Puteri au încercat să influențeze politica bulgară, în sensul încheierii păcii, înainte de intrarea în război a României.
Ambasadorul Italiei la Paris îl atenționa pe ministrul bulgar din
capitala Franței să ceară guvernului de la Sofia o grabnică soluționare a problemei dobrogene, pentru a nu risca intrarea României în război.
65 The aspirations of Bulgaria, London, f.a., p. 133.
66 Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto‑dac la statul român unitar, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 339.

125Bulgaria nu s‑a arătat dispusă să dea curs acestui sfat, deși
pe câmpurile de luptă, situația devenise, pentru ea, dramatică.
Motivația acestui aparent dezinteres era bine definită de ministrul român la Sofia, Ghica, care informa ministerul de externe de la București: «Dacă războiul e declarat, guvernul bulgar este convins că intrarea în acțiune a României va fi mărginită la ocuparea teritorială sud‑dobrogeană și va realiza astfel situația deja prevăzută și acceptată de Bulgaria în timpul perioadei acute a diferendului nostru din ianuarie; obiecțiunea către dl. Danev a mai multora dintre colegii mei cum că ea va putea participa direct la război și pătrunde în inima țării, paralizând operațiunile contra Serbiei, nu este acceptată aici, fiindcă armata română nu este mobilizată și cum această măsură cere zece zile, armata bulgară va fi isprăvit cu Serbia, înainte ca România să poată interveni în mod eficace»
67.
La rândul lor, sârbii și grecii doreau să afle care este atitudinea
Bucureștiului în noul conflict. Premierul sârb Pasici, într‑o convorbire avută la 19 iunie/2 iulie 1913 cu ministrul României la Belgrad, Filality, și‑a exprimat speranța că Bucureștiul nu se va alia cu Bulgaria, împotriva Serbiei.
În condițiile în care conflictul balcanic degenerase, România a
propus iar Bulgaria a admis ca negocierile cu privire la delimitarea graniței în jurul Silistrei să fie suspendate. În țară, noul conflict generase pasiuni în interiorul partidelor dar și în rândurile opiniei publice. Corespondentul la București al ziarului rus «Odeskii Listok» transmitea la Odessa informații în legătură cu mitingurile pro‑războinice din România, precum și cu strângerea de fonduri pentru nevoile armatei. În Parlamentul de la București aveau loc dezbateri pasionale, în care ieșea la iveală ostilitatea față de Austria, considerată a fi prietena și sfătuitoarea Bulgariei.
67 Cartea Verde, p. 192.

126La rândul ei, opinia publică se declara deschis în favoarea Serbiei
și Greciei și împotriva Bulgariei.
Agresiunea Sofiei împotriva foștilor aliați, produsă fără o declarație
formală de război, a stărnit oprobiul întregii Europe. În marile
capitale ale continentului, vinovat pentru acest conflict era considerat a fi premierul Danev. Ministrul rus la București, Schebeko, era, însă, de altă părere: «inițiativa îi aparținea însuși țarului Ferdinand, care ordonase generalului Savov să atace armata sârbă»
68. Același
diplomat vorbea despre ziua în care a fost declarată mobilizarea la București, ca despre una memorabilă în istoria României. Inițial, regele Carol se declarase împotriva acestui act. La 20 iunie/3 iulie, capitala României se afla, însă, într‑o stare de efervescență. Încă de dimineață, mii de cetățeni ocupaseră străzile centrale și piețele, așteptând cu înfrigurare anunțul mobilizării. Președintele Consiliului de Miniștri, Titu Maiorescu, în notele sale zilnice, relata: «La ora 3, Take Ionescu și Bădărău la mine; acesta din urmă scrie scurtul text al unui afiș polițienesc, anunțând mobilizarea și liniștind publicul excitat de agenții liberali și filipescani cu vorba că înșelăm lumea»
69.
Prezentarea către mulțime a decretului de mobilizare a provocat
o explozie extraordinară de bucurie. Peste tot se auzea: Trăiască
Regele!, Trăiască România! Maiorescu a fost întâmpinat cu entuziasm
de oamenii din stradă. El prezenta astfel momentul: «Plec cu decretul modificat, pe la ora șase și un sfert de la palat; cu greu pot trece cu auto prin mulțime, mai ales când trăsuri și auto dinaintea Fundației Carol îmi închid drumul către Consiliul de Miniștri dar mulțimea strigă: Să trăiască domnul Maiorescu! și tineri se suie pe scara automobilului și eu le arăt vesel decretul de mobilizare. Noi urale. Așa ajung la Consiliu și le povestesc colegilor noua mea popularitate»
70.
68 N. Schebeko, op. cit., p. 155.
69 Titu Maiorescu, op. cit., p. 129.
70 Ibidem.

127Și alți diplomați străini au surprins starea de efervescență care
domnea în capitala României: «Mulțimea se deplasa în direcția
Ambasadei Franței, aflată lângă cea a Serbiei și acolo se manifesta plină de simpatie. Trecând pe lângă Palatul Regal, mulțimea striga: Mobilizare! și Jos Austria! Mulțimea adunată l‑a ovaționat pe prințul
moștenitor Ferdinand, căruia i‑a cerut să meargă la război. Seara, mulțimea atinsese cifra de 20.000 de persoane și s‑a deplasat la statuia lui Mihai Viteazul, purtând drapele și arborând lozinci pe care scria: Trăiască România Mare!, Jos Bulgaria!, Jos Austria!, Trăiască
Serbia!»
71
Explozia de bucurie la anunțarea mobilizării nu era una de
paradă. Dincolo de reacțiile firești ale opiniei publice în momentele tensionate, oamenii dădeau frâu liber adevăratelor sentimente la adresa Bulgariei, dar mai ales, la adresa Austro‑Ungariei. Carol I a fost pus în fața unei grele dileme: a alege între sentiment și datoria față de poporul său. În final, a ales datoria, chiar dacă o parte a opiniei publice i‑a sesizat momentul de slăbiciune, taxându‑l pe suveran cu lozinci anti‑monarhiste.
Corespondentul ziarului maghiar «Az Est» la București relata
că, în ziua mobilizării, partizanii lui Take Ionescu agitau poporul, spunându‑le oamenilor că Rusia va ajuta România să desrobească pe frații din Ardeal. Același ziarist făcea cunoscut la Budapesta faptul că, la poliția de frontieră din Brașov și Predeal au sosit mai multe denunțuri că agitatori îndeamnă populația comunelor de pe graniță «să fugă în România și să intre în armata română»
72.
În aceeași zi (20 iunie/3 iulie), Ministerul Afacerilor Externe a
transmis legațiilor României în străinătate o circulară, prin care se aducea la cunoștință Marilor Puteri mobilizarea armatei române. Telegrama a produs o vie satisfacție la Belgrad și Atena.
71 Colonel de Dreyez, La debâcle bulgare, Paris, 1921, pp. 140‑141.
72 Arhiva M.A.E., fond 71, Bulgaria, vol. VIII, dosar 21/1913, f. 96.

128Ministrul român din Serbia raporta la București că mobilizarea
a generat un efect enorm la Belgrad iar primul‑ministru Pasici a
mulțumit călduros României pentru măsura pe care toți sârbii o așteptau cu nerăbdare. Mobilizarea armatei române a fost privită cu simpatie în capitalele europene. La Paris se spera că România va proceda cu tărie și foarte iute, Marile Puteri căzând de comun acord
asupra ideii ca nici una dintre ele să nu intervină în conflict. Italia s‑a arătat, la rândul său, favorabilă punctului de vedere românesc în timp ce Marea Britanie s‑a declarat «decepționată de complicațiile ce rezultă din conflictul balcanic».
În timp ce ziarele românești publicau articole pro‑războinice, în
care se afirma că primul‑ministru Danev va primi o lecție din partea Bucureștiului, presa bulgară se grăbea să atace, la rându‑i, România. Oficiosul guvernului, «Mir», protesta împotriva mobilizării României, act calificat drept unul de banditism și afirma că «din fericire, Bulgaria
posedă prieteni care vor dovedi în mod efectiv prietenia lor, în caz de trebuință»
73.
Mobilizarea armatei române s‑a făcut extrem de rapid. Au fost
chemați sub arme nu numai cetățenii români din țară ci și cei care, la acea dată, se aflau în străinătate. Printr‑o adresă înaintată Ministerului Afacerilor Externe de către ministrul de război, se stipula: «În virtutea Articolului 54, litera G, alineatul 2 din Regulamentul secret asupra
îndatoririi autorităților civile la mobilizare, avem onoarea a binevoi să dispuneți ca prin legațiile noastre în străinătate și mai ales, acolo unde se găsesc mai mulți români, să se publice decretul de mobilizare»
74.
Erau chemate sub arme contingentele de la 1911‑1901 inclusiv, iar la marină contingentele de la 1900 – 1897, inclusiv.
73 Cartea Verde, p. 201.
74 Arhiva M.A.E, fond 71, Bulgaria, vol. XX, dosar 21/1912, f. 7.

129Rezerviștii aflați în afara hotarelor au fost anunțați să se reîntoarcă
urgent în țară, pentru a se prezenta la unitățile de care aparțineau.
Mulți dintre aceștia nu dispuneau, însă, de sumele de bani necesare pentru călătorie. Sesizând acest aspect, autoritățile de la București au dat dispoziție legațiilor să‑i ajute financiar pe rezerviștii care se întorceau în țară, pentru mobilizare.
Într‑o telegramă adresată Ministerului Afacerilor Externe,
Legația din Haga informa că a cheltuit pentru repatrierea a opt supuși români, suma de 413,20 de florini
75. Consulul general al
României la Rotterdam anunța Bucureștiul că sergentul de artilerie George Penescu a cerut să fie repatriat, în vederea mobilizării. Petre Rotariu, plutonier în armata română, domiciliat la Bruxelles, solicita un ajutor bănesc, «spre a se putea reîntoarce în țară, pentru a merge pe câmpul de luptă»
76. De la Paris, un grup de români adresase o
telegramă președintelui Consiliului de Miniștri, Titu Maiorescu, în care se spunea: «Protestăm cu toată energia împotriva atitudinii antipatriotice a Legației române din Franța, care refuză mijloacele de repatriere acelora care așteaptă nerăbdători să plătească sfântul tribut al sângelui nostru; rugăm pe eminentul șef al marelui guvern național să pună capăt acestui scandal»
77!
Și misiunile diplomatice românești de la Londra, Odessa și
Constantinopol au trimis informări către Ministerul Afacerilor Externe, cu privire la sumele de bani plătite rezerviștilor care voiau să se întoarcă în țară. Consulul general al României pentru Bucovina și Galiția îl informa pe primul‑ministru că «dr. August Röhmer, medic‑șef al orașului Cernăuți și în același timp, medic‑șef al societății de salvare din localitate, s‑a prezentat la consulat, comunicând că, în caz de
75 Ibidem, f. 37.
76 Idem, dosar 12/1912, f. 230.
77 Ibidem, f. 171.

130trebuință, el și alți doi medici ai societății de salvare, împreună cu
mai mulți îngrijitori de bolnavi sunt gata a se pune cu două trăsuri de salvare la dispoziția serviciului sanitar al armatei române»
78.
Legația română din Ianina făcea cunoscut faptul că «trei români
epiroți și anume d‑nii Vasile C. Hagi, Remu P . Nibi și Romu P . Nibi au și plecat de aici, după ce au căpătat cuvenită voie din partea autorităților locale, spre a se înscrie ca voluntari în armata română»
79.
Un alt diplomat român, aflat în străinătate nota: «Am onoarea de
a vă înainta două scrisori primite cu raportul prefectului de Dorohoi no. 4596 și 4704/1913, prin care un subofițer în rezervă în armata română, actualmente domiciliat în Belgia, solicită un ajutor bănesc spre se putea reîntoarce în țară ca să meargă pe câmpul de luptă și vă rog să binevoiți cele ce credeți de cuviință»
80.
Rezerviștii soseau de peste tot. Un alt raport, din Rusia, preciza:
«Am onoarea de a vă ruga să binevoiți a face ca să se numere la Odesa suma de 4 ruble pentru rezerviști, sub luare de chitanță, pe care veți binevoi a o prezenta ministerului meu. Drept acoperire, am onoare a vă trimite azi, aci alăturat, una ordonanță de plată reprezentând suma de mai sus. comisionul și orice alte cheltuieli ni se vor rambursa în urmă»
81.
Armata se pregătea pentru o acțiune militară amplă. Legea
organică a apărării, din aprilie 1908, stipula principiul serviciului militar obligatoriu. Contingentele aveau în jur de 85.000 de recruți, dintre care 81.000 erau apt combatanți.
78 Ibidem, f. 2.
79 Idem, vol. III, dosar 13/1913, f. 23.
80 Idem, vol. XXI, dosar 12/1913, f. 230.
81 Ibidem, f. 214.

131Durata serviciului militar varia, după cum urmează:
a ‑ serviciu activ ‑ 7 ani (perioada de serviciu 21‑27 ani);
b ‑ rezervă ‑10 ani (între 28 și 38 de ani);
c ‑ miliție teritorială ‑ 4 ani (între 39 și 42 de ani).
Astfel, se puteau mobiliza 868.000 de soldați, dintre care 528.000
reprezentau activii și rezerviștii, restul fiind reprezentat de milițiile teritoriale.
Marina românească era reprezentată de 30 de mici vase de război,
deservite de un personal de 240 de ofițeri și 2.580 de subofițeri și soldați.
Bugetul destinat apărării a crescut constant, în 1912 atingând
81.000.000 lei. Armata română era structurată astfel: cinci corpuri de armată, două divizii de cavalerie și zece divizii de rezervă. La rândul său, un corp de armată era compus din două divizii de infanterie, o brigadă de călărași, o grupă de artilerie, un pluton de geniști precum și din servicii. Divizia era formată din două brigăzi a câte două regimente (trei batalioane și o secțiune de mitraliere), un batalion de vânători, trei escadroane de cavalerie, două regimente de artilerie, fiecare având șase baterii cu câte patru tunuri Krupp, precum și servicii. Divizia de cavalerie cuprindea două brigăzi a câte două regimente de roșiori; existau 24 de escadroane cu grupuri de mitraliere, companii de cicliști și baterii de artilerie.
În 1912 au avut loc manevre militare în Dobrogea, locul nefiiind
ales întâmplător. Programul manevrelor cuprindea diverse simulări, inclusiv aceea a forțării unui curs de apă, ceea ce spunea multe despre planurile armatei române, aprobate de guvern. A fost anul în care Statul Major al armatei a trecut în revistă toate variantele militare posibile, inclusiv o acțiune militară română pentru anexarea Cadrilaterului
82.
82 Colonel Bujac Br., Premières contributions a l’histoire de la Grande Guerre, I, La
Roumanie, Paris, 1916, pp. 12‑18.

132Încă din 1912, generalul Alexandru Averescu concepuse un
plan militar ce viza ocuparea Dobrogei de Sud. Concluzia sa era că
«o invaziune pornită din Dobrogea, în scopul de a ocupa o parte din teritoriul de nord‑est al Bulgariei nu ar întâmpina, în actualele condiții (primul război balcanic), nici o dificultate. Chiar admițând că situațiunea de pe teatrul de operațiuni bulgaro‑turc ar permite bulgarilor să retragă de acolo o parte din forțe totuși, o rezistență serioasă nu poate fi organizată decât cu o întârziere de 20 la 25 de zile, după dezvăluirea intențiilor agresive ale României. Între regiunile în care se găsesc, în momentul de față, armatele bulgare și linia ferată Rusciuk‑Șumla e o distanță de aproximativ 400 de km. Transportul pe calea ferată a forțe însemnate, în scurt timp, este exclus iar organizarea armatei bulgare nu‑i permite mișcări repezi»
83.
Concluzia generalului Averescu era aceea că două corpuri de
armată, două divizii de rezervă și o divizie de cavalerie ar fi suficiente pentru ocuparea Cadrilaterului. Era vorba despre următoarele forțe militare:
Corpul I Armată ‑ 28 batalioane, 6 escadroane, 24 baterii, 42.809
militari și 16.644 cai;
Corpul III Armată ‑ 28 batalioane, 6 escadroane, 24 baterii,
42.809 militari și 16.644 cai;
Divizia II Rezervă ‑ 10 batalioane, 4 escadroane, 5 baterii, 13.638
militari și 3.643 cai;
Divizia III Rezervă ‑ 10 batalioane, 4 escadroane, 5 baterii,
13.809 militari, 3.643 cai;
Divizia Roșiori ‑ 24 escadroane, 3 baterii, 6.061 militari,
6.424 cai;
Trupele române însumau: 76 batalioane, 44 escadroane, 61
baterii, 118.955 militari și 46.998 cai.
83 D.A.N.I.C., fond Casa Regală, Carol I, Diverse, dosar 1/1912, f. 1.

133Generalul Averescu miza și pe mobilizarea Diviziei 1 Rezervă,
a bateriilor de miliții de‑a lungul Dunării precum și a escadrei de
Dunăre84.
Operațiunile militare principale cuprindeau două faze:a. înaintarea cu grosul trupelor pe linia Silistra‑Dobrici‑Balcic;b. înaintarea mai departe, în vederea unei eventuale ciocniri cu
forțele bulgare.
Operațiunile secundare constau în întreruperea comunicării
cu calea ferată între Rusciuk și Târnovo și între Târnovo și Plevna precum și în distrugerea podului peste Iantra, de lângă localitatea Biela și de peste Osma, de lângă Ortachioi, la aproximativ 40 de km sud de Șiștov
85.
În anul 1913, într‑un memoriu cu privire la îndrumarea armatei
române, în cazul în care ar interveni în conflictul sârbo‑bulgar, generalul Averescu afirma: «Primul obiectiv principal ar fi, pentru armata română, Sofia. Stăpânirea acestui punct, pe lângă rezultatul ruperii armatei bulgare în două, ar mai avea cu siguranță urmări de ordin moral și politic destul de apreciabile»
86.
Deoarece autoritățile de la Sofia, în ciuda tuturor avertismentelor,
nu au dat semne că ar dori să ajungă la o înțelegere cu România (Danev era convins că Bulgaria va termina cu Alianța înainte ca România să treacă frontiera dobrogeană), guvernul de la București a trecut la fapte
87.
La 27 iunie/10 iulie 1913, ministrul român la Sofia a primit o
telegramă din partea Ministerului Afacerilor Externe, copia acesteia parvenind tuturor legațiilor românești din străinătate.
84 Ibidem, f. 2.
85 Ibidem, ff. 3‑11.
86 Idem, fond Casa Regală, dosar 2/1913, Memoriu privitor la îndrumarea operațiunilor
armatei române în cazul în care ar interveni în conflictul sârbo‑bulgar, f. 3.
87 Balcanicus, La Bulgarie, ses ambitions, sa trahison, Paris, 1915, p. 167.

134Documentul constituia declarația de război a României. În
textul acesteia se spuneau următoarele: «Legația Regală a României
este însărcinată de guvernul său să comunice Guvernului Regal al Bulgariei cele ce urmează:
Guvernul român a prevenit la timp pe guvernul bulgar că dacă
aliații balcanici s‑ar afla în stare de război, România n‑ar putea să păstreze rezerva ce‑și impusese până acum în interesul păcii și s‑ar vedea silită să intre în acțiune.
Guvernul bulgar n‑a crezut necesar să răspundă acelei comunicări;
dimpotrivă și din nenorocire, războiul a izbucnit mai întâi prin atacuri fără veste bulgărești contra trupelor sârbești, chiar fără a observa regulile elementare de notificări prealabile, care cel puțin ar fi dat dovadă de respectul convențiunilor și uzurilor internaționale.
Nu putem trece cu vederea nici atitudinea recalcitrantă a
delegaților bulgari din Comisia mixtă pentru delimitarea Silistrei, împotriva propunerilor extrem de echitabile ale guvernului român.
În fața acestei situații, create de precedentele bulgare, guvernul
român a decis ocuparea liniei Turtucaia‑Balcic și își rezervă dreptul de a lua ulterior toate celelalte măsuri indicate de circumstanțe»
88.
Declararea stării de război între România și Bulgaria a creat
o atmosferă efervescentă la București. Corespondentul ziarului maghiar «Az Est» transmitea știrea că în capitala României, cetățenii își manifestau bucuria la aflarea veștii că țara lor va intra în conflict. Ziaristul mai spunea că bulgarii din București nu mai aveau curajul să iasă pe stradă, nici să‑și deschidă prăvăliile. A fost arestat un bragagiu bulgar, care s‑a dovedit a fi ofițer superior, ce se afla în Capitala României, într‑o misiune de spionaj. Ziaristul budapestan vorbea și despre drama trăită de bulgarii din București, proprietari de restaurante.
88 D.A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar 73/1913, Ministerului Afacerilor Străine, Notă către
Guvernul Bulgar, 27 iun./10. iul. 1913, f. 12.

135«Încă din ziua mobilizării, localurile au fost invadate de vulg, iar
când s‑a cerut plata, proprietarul a fost bătut bine» 89.
Corespondentul ziarului maghiar «Pesti Hirlap» trimitea la
redacție știrea că, aflându‑se la Galați, a observat cum au fost puse
în exercițiu monitoarele cuirasate de Dunăre Lascăr Catargiu,
Lahovary , Brătianu și Kogălniceanu care, însoțite de opt vedete, au
plecat pentru a fi ancorate în fața porturilor Rusciuc, Șiștov, Nicopole și Lom‑Palanca. De asemenea, crucișătorul Elisabeta , însoțit de
câteva torpiloare, a plecat la Constanța, așteptând acolo desfășurarea evenimentelor
90.
A doua zi după declarația de război prezentată la Sofia de
către ministrul român în Bulgaria, ambasadorii Marilor Puteri la București au solicitat o întrevedere cu primul‑ministru Maiorescu, pentru a cunoaște exact motivele intervenției românești peste Dunăre. Premierul român le‑a precizat că «intenția este îndoită: 1. de a asigura de astă dată Dobrogei noastre o frontieră militară, adică Turtucaia, Dobrici, Balcic, cu numărul de km necesari la apus și la miazăzi, deoarece pentru bulgari, care i‑au atacat pe propriii lor aliați, convențiile internaționale nu par a avea destulă însemnătate; 2. de a participa la tratatul care va regula împărțirea teritoriilor cucerite de la turci, fie că acest tratat se va încheia numai între noi, actualii beligeranți, fie că va fi supus unui congres general european»
91.
În aceeași zi, miniștrii români la Atena și Belgrad au fost primiți
de către prim‑miniștrii țărilor în care erau acreditați. Aceștia au mulțumit României pentru atitudinea luată, sperând că pacea va fi încheiată numai între beligeranți, fără concursul interesat al Marilor Puteri.
89 Arhiva M.A.E, fond 71, Bulgaria, vol VIII, dosar 71 /1913, f. 84.
90 Idem, vol. III, dosar 71/1913, f. 92.
91 Cartea Verde, p. 205.

136Actul României a fost primit favorabil în marile capitale
europene. La Berlin, declarația de război a României era considerată
ca un act hotărâtor, menit să grăbească soluționarea crizei balcanice. La Londra, cercurile politice judecau cu severitate Bulgaria pentru atitudinea incalificabilă de a ataca foștii aliați creștini. În fine, la Paris, conform spuselor ministrului Lahovary, acțiunea armatei române era privită cu ochi buni, oficialii francezi asigurând Bucureștiul de întreg concursul lor, pentru rezolvarea revendicărilor României.
Realizând situația disperată în care se afla, Bulgaria a solicitat
sprijinul Rusiei și Franței pentru aplanarea conflictului. Sankt Petersburg‑ul a cerut beligeranților, fără succes, să înceteze luptele, în timp ce Franța s‑a mărginit la a recomanda Bulgariei să se supună condițiilor învingătorilor, promițând că va milita pentru moderație.
Imediat după declarația de război prezentată Sofiei, armata română
s‑a pregătit pentru pătrunderea pe teritoriul bulgar. Prin Ordinul de zi
numărul 1, semnat de principele Ferdinand, se aducea la cunoștință că regele Carol I îl însărcinase la comanda armatei de operațiuni. Ferdinand se declara «pe deplin convins că prin nestrămutata ei credință către Țară și Rege și prin înflăcăratul ei patriotism, armata va păși în orice moment pe urmele gloriosului ei trecut»
92.
Armata de operațiuni, condusă de principele Ferdinand și avându‑l
pe generalul Averescu în calitate de șef de stat major, cuprindea cinci corpuri, două divizii de cavalerie și cinci divizii de rezervă. Corpul I Armată, condus de generalul Cotescu, Corpul II Armată, condus de generalul Crăiniceanu, Corpul III Armată, condus de generalul Jarcă și Corpul IV Armată, condus de generalul Zambrino, două divizii de rezervă, precum și cele două divizii de cavalerie ale
92 Col. V . Parfeni, Studiu istoric al Campaniei României în Bulgaria din anul 1913, ed. a II‑a,
București, 1915, p. 9.

137generalilor Bogdan și Mustață, vor constitui masa principală a
trupelor care vor acționa în direcția Sofia, acesta fiind obiectivul principal al ofensivei
93.
Prima localitate deasupra căreia a fluturat tricolorul românesc a
fost Silistra. Ea a fost ocupată de trupele românești aflate la Ostrov. Aici se aflau, în ziua declarării războiului, două regimente de infanterie, două baterii de artilerie, un monitor pe Dunăre și două escadroane din Regimentul V Roșiori. Escadroanele, comandate de căpitanii Constantin Paplica și Gheorghe Cotescu, aveau un efectiv total de 350 de călăreți și veniseră în marș forțat de la Tecuci. În noaptea de 27‑28 iunie/10‑11 iulie, cele două escadroane au executat patrularea frontierei. În cursul nopții, la comandamentul român au circulat tot felul de zvonuri în legătură cu efectivele militare din garnizoana Silistra (patru companii, opt tunuri de asediu plus încă două regimente ce veneau în marș forțat de la Șumla). Cu toate acestea, la ora 1 a zilei de 28 iunie/11 iulie a fost dat ordinul de trecere a frontierei și atacare a Silistrei pe două coloane. După șase ore, cele două escadroane ocupaseră poziție în dispoziv, la nordul văilor Almanlău. Un pluton, condus de sublocotenentul Mihail Slăvescu, a ocupat un pichet al grănicerilor bulgari, luând șase prizonieri, iar după încă o oră, alte patru pichete au fost ocupate. Comandantul regimentului, colonelul Theodor Herăscu, a ordonat trimiterea a trei patrule de recunoaștere în direcția posturilor bulgare. Acestea au înaintat, una către satul Kalipetrovo, o a doua către bariera de sud a Silistrei, iar cea de‑a treia către Dunăre.
Analizând informațiile primite, comandantul a dat ordin de
înaintare a escadroanelor de cavalerie în direcția orașului. Intrarea soldaților români a produs o panică îngrozitoare în rândul bulgarilor, care se ascundeau în case.
93 Colonel de Dreyer, op. cit., p. 144.

138Escadronul 1 a ocupat cazarma veche a orașului, dezarmându‑i
pe soldații bulgari și luându‑i prizonieri. Aceștia, speriați, așteptau
să fie masacrați și au rămas foarte uimiți că România respectă legile internaționale ale războiului. În numai trei ore, orașul și împrejurimile au trecut în mâinile armatei române. La ora 14, la Silistra a sosit ministrul de război Hârjeu, însoțit de Nicolae Filipescu, fost ministru de război, generalul Culcer, comandantul corpului de armată de la Ostrov și generalii Istrati și Văleanu. Oficialitățile din Silistra au fost invitate la primărie iar aici ministrul Hârjeu le‑a citit o proclamație prin care le‑a făcut cunoscut că din acea zi, orașul aparținea Regatului Român
94.
În seara zilei de 29 iunie/12 iulie, frontul grupului român din
Dobrogea se întinsese de la Vetreni spre Dunăre, tăind jumătatea drumurilor de la Decuzaci la Dobrici și de la Caraomer la Balcic. În dimineața zilei de 30 iunie/13 iulie, detașamentele de cavalerie, întărite cu companii de cicliști, au înaintat spre Turtucaia‑Cadiocheni‑Dobrici și Balcic. Până în acel moment, nu se înregistrase nici o pierdere în rândul trupelor române. Localitățile ocupate erau puse imediat sub administrație militară
95.
Planul armatei române fusese următorul: 1. Concentrare cât mai rapid posibil;2. Trecerea Dunării pe un front relativ mare, pentru a induce
adversarul în eroare;
3. Marșul către Sofia pe flancul stâng și inainte, pentru a tăia
comunicațiile cu Bulgaria orientală;
4. Înfrângerea armatei inamice care bloca linia de operații;
94 Ion. T. Ghica, op. cit.,p. 32.
95 Col. V . Parfeni, op. cit., p. 12.

1395. Pentru dispersarea forțelor adverse și ocuparea
teritoriului în litigiu, o operație în Dobrogea pentru ocuparea
Rusciucului și Varnei 96.
La 2/15 iulie, regele Carol I a plecat din București la Corabia,
pentru a asista la trecerea grosului trupelor românești peste Dunăre. Bătrânului suveran i s‑a făcut o primire entuziastă de către soldații și ofițerii ce așteptau să treacă Dunărea. Regele a ținut să asiste la forțarea fluviului, așa cum o făcuse și în 1877, dar nu s‑a încumetat, din cauza vârstei și a stării de sănătate, să însoțească trupele în lupta cu inamicul
97.
Uralele nu mai conteneau. La capătul podului, pe malul bulgăresc,
comandantul Diviziei a V‑a, generalul Georgescu, le‑a strigat soldaților: «Ura, băieți, pe pământul bulgăresc»!
98
În același timp, prințul moștenitor Ferdinand a emis un act
către populația bulgară, care a fost afișat în toate satele din zona de operațiuni a armatei române:
«Proclamațiune
Populația bulgară a fost chiar de la început pusă în cunoștință
că armata română a intrat în Bulgaria ca să pună capăt unei stări de lucruri apăsătoare și pentru locuitorii acestei țări. Trupele noastre nu au pășit deci cu dușmănie pentru poporul bulgar, iar autoritățile militare au dat necurmat silința ca să ușureze cât mai mult sarcinile și neajunsurile ce aduc nelipsit cu sine operațiunile de război. S‑a ordonat ca tot ceea ce se ia pentru armată să fie plătit și să nu se ia decât prin autoritățile administrative locale, iar pe de altă parte, toate reclamațiunile și contestările au fost ascultate cu bunăvoință și s‑a dat satisfacțiune chiar până și celor neîntemeiate.
96 Colonel de Dreyer, op. cit., p. 145.
97 Ioan Scurtu, op. cit., p. 204.
98 Anghel Gheorghe, Amintiri din înălțătorul avânt din 1913 peste Balcani sau București‑Sofia,
pe jos, cu 34 kg. în spate, Buzău, 1915, p. 27.

140Trupele bulgare care s‑au predat nouă au fost puse în libertate,
lăsându‑se oamenii să meargă la căminele lor. O asemenea linie de
purtare din partea armatei noastre, impune și populațiunii bulgare de a nu se arăta dușmănoasă față cu trupele române.
Împotriva tuturor așteptărilor, s‑au semnalat însă cazuri, nu numai
de atitudine dușmănoasă, dar chiar de atacuri pe furiș cu mâna armată din partea locuitorilor contra soldaților și a ofițerilor noștri. Nu rareori s‑au tras focuri noaptea asupra convoiurilor noastre, iar în ultimele zile, un ofițer a fost rănit cu trei focuri de revolver în vecinătatea satului Lipnița, iar altul de asemenea, a fost rănit în apropiere de Lucovitz.
Asemenea fapte nu pot fi cu nici un preț îngăduite. Invit, de aceea,
populațiunea de a se abține de la porniri dușmănoase»
99.
Trecerea armatei române peste Dunăre, pe poduri din pontoane,
s‑a făcut cu o repeziciune maximă. Conform calculelor Marelui Stat Major de la Sofia, românilor le trebuiau 14 zile pentru a termina mobilizarea, însă aceasta s‑a încheiat în numai șase zile.
La 3/16 iulie, într‑o notă adresată de către Ministerul Afacerilor
Externe legațiilor din străinătate, se precizau următoarele: «Avansând cu armata sa pe teritoriul bulgar, România nu duce o politică de cuceriri și nu dorește distrugerea Bulgariei. Acțiunea militară a României e datorată în primul rând obligației de a procura acum teritoriului său de peste Dunăre o graniță asigurată.
Conflictul actual între statele balcanice și mai ales originea acestui
conflict, născut din intransigența guvernului bulgar și agresiunea la care s‑a dedat contra aliaților din ajun, au întărit pe guvernul român în convingerea că o graniță strategică se impunea spre partea Bulgariei, pentru a face cu putință pe viitor relațiunile pașnice între celedouă state. Această graniță este linia Turtucaia‑Dobrici‑Balcic cu un oarecare număr de kilometri la apus și la miazăzi după conformația terenului.
99 Col. V . Parfeni, op. cit., p. 15.

141În afară de aceasta, interesele esențiale ale României în Peninsula
Balcanică ne împiedicau de a rămâne simpli spectatori în fața tendinței
de hegemonie pe care Bulgaria o manifesta în paguba celorlalte state, a doua zi chiar după lupta comună de desrobire. Element constant de ordine și de pace în Orientul Europei, România are datoria de a participa la regularea definitivă a unei chestiuni care, la porțile sale chiar, prea mult timp a amenințat și pe urmă a turburat pacea generală»
100.
Între timp, operațiunile militare ale armatei române continuau.
Acestea s‑au desfășurat pe două direcții: una spre sud‑vest, cu obiectivul Sofia și alta spre sud, având ca țel Varna. Orașul și portul bulgăresc au fost ocupate de către români la 3/16 iulie, în timp ce flotila bulgară (un contratorpilor și patru torpiloare), s‑a refugiat la Sevastopol. Corpul I Armată a înaintat spre Vrața, unde a luat contact cu ariergarda bulgară. În schimburile de focuri, trei soldați români și‑au pierdut viața. Erau primele victime ale campaniei militare din 1913. La Ferdinandovo, divizia de cavalerie a generalului Bogdan a capturat o brigadă bulgară «ai cărei soldați refuzaseră să tragă și frânseseră săbiile ofițerilor, doritori de luptă pentru onoare, cu tot ordinul contrar ce ziceau că ar fi primit din Sofia»
101.
Cu toate acestea, ministrul de război Hârjeu a fost informat că un
militar român și‑a găsit sfârșitul la Ferdinandovo. În fața înaintării armatei române, generalii bulgari au primit ordin să se retragă. Corpul I Armată român a atins linia frontului Bercovița‑Orhanie, Corpul II Armată a ajuns la Lucoviț, Corpul III la Zumacov, iar Corpul IV la Etropol.
100 D.A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar 38/1913, Nota adresată de către Ministrul Afaceri‑
lor Străine ale României, legațiilor României din străinătate, f. 3.
101 Nicolae Iorga, Acțiunea militară a României }n Bulgaria cu ostașii noștri, p. 130.

142În zilele următoare, armata română ocupase principalele poziții
în preajma capitalei bulgare, în defileurile Giuci și Araba‑Konak.
Între punctele ocupate de trupele românești se găsea și nodul de cale ferată Sofia‑Varna, principala arteră de aprovizionare a capitalei..
Situația Bulgariei devenea disperată. Un nou pericol se ivise la
răsărit. Armata turcă trecuse frontiera și reluase operațiunile militare, recucerind Adrianopolul și deschizându‑și drum către Rumelia. Atmosfera politică la Sofia era gata să explodeze. Premierul Danev și‑a prezentat demisia, făcând loc unui guvern de pacificare, în frunte
cu Radoslavov și cu Ghenadiev, la Externe. Noul prim‑ministru s‑a adresat Marilor Puteri, cerându‑le sprijinul pentru a ieși din delicata situație în care se afla, dar mai ales, pentru a opri intrarea trupelor române în Sofia.
Rapida ofensivă românească produsese neliniște în capitalele
europene. Rusia și Franța insistau la București pentru ca românii să nu ocupe capitala Bulgariei
102. Premierul Maiorescu a încercat să
liniștească spiritele, declarând că oricât ar înainta, «România nu va cere decât linia de fruntarie Turtucaia‑Dobrici‑Balcic, cu numărul de kilometri la apus și miazăzi, reclamați de configurația topografică și participarea la negocierile de pace»
103. Cu toate acestea, ministrul
român la Sankt Petersburg a fost rugat de ministrul de externe rus să sfătuiască Bucureștiul în direcția opririi înaintării spre Sofia, deoarece se considera că ocuparea capitalei ar fi creat o stare emoțională deosebită în rândul populației bulgare, ceea ce ar fi dus la răsturnarea dinastiei Coburg și chiar la dezmembrarea statului.
Ministrul rus la București relata în memoriile sale cum a reușit
să‑l convingă pe regele Carol I să oprească înaintarea armatei române spre Sofia.
102 La Bulgarie, Paris, 1915, p. 168.
103 Cartea Verde, p. 211.

143Deoarece regele se afla la cartierul general al trupelor, Schebeko
a apelat la prietenul său Ion Kalinderu, un apropiat al Palatului,
căruia i‑a expus pericolul ocupării Sofiei de către armata română, lucru pe care bulgarii nu l‑ar fi iertat și nici uitat vreodată. Kalinderu a transmis mesajul ambasadorului rus regelui Carol I, iar acesta i‑a ordonat comandantului armatei operative, principele Ferdinand, să nu depășească cu nici un chip înălțimile muntoase care înconjurau capitala Bulgariei
104.
La 4/17 iulie, noul ministru de externe bulgar, Ghenadiev, a
transmis o telegramă guvernului român, prin care își exprima dorința ca relațiile cu Bucureștiul să fie reluate cât mai grabnic, cerând imediata începere a convorbirilor de pace. Singura cerință a bulgarilor era aceea ca armata română să oprească înaintarea spre Sofia.
Principele Ferdinand al Bulgariei trimitea, la rândul său, o
telegramă regelui Carol I, în care își făcea cunoscută dorința de a pune capăt «situației penibile actuale»
105.
Carol îi va răspunde suveranului bulgar, asigurându‑l că este
animat de aceeași dorință, aceea de a pune capăt rapid unei situații pe care regele român declara că o deplânge
106.
În fața acestor cereri imperioase, venite de la Sankt Petersburg și
Sofia, la 5/18 iulie, primul‑ministru Titu Maiorescu a cerut părerea omologului său sârb, Pasici, în legătură cu oportunitatea începerii negocierilor de pace. În aceeași zi, atât ministrul român de la Belgrad cât și colegul său de la Atena au informat Ministerul Afacerilor Externe că Pasici și Venizelos sunt de acord cu propunerea Bucureștiului,însă nu acceptă un armistițiu imediat cu Bulgaria care «ar avea timp să se reculeagă».
104 N. Schebeko, op. cit., p. 161.
105 D.A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar 40/1913, f. 3.
106 Ibidem, f. 1.

144Peste o zi, regele Constantin al Greciei declara că preliminariile
păcii trebuie încheiate pe câmpul de luptă, la Niș, de exemplu, urmând
ca la București să fie semnată pacea definitivă.
Prinsă ca într‑o menghină, Sofia era nevoită să cedeze pe toate
planurile. Într‑o telegramă transmisă de Ministerul Afacerilor Externe al Bulgariei către guvernul român, Sofia se declara, încă o dată, hotărâtă să încheie pacea cu toți inamicii săi, negând faptul că ar avea intenția de a profita de o posibilă înțelegere cu Bucureștiul, pentru a continua războiul cu Serbia și Grecia. În încheierea notei, se insista pentru oprirea înaintării armatei române, precum și pentru libertatea exploatării de către bulgari a căii ferate Varna‑Sofia, considerată a fi artera principală de aprovizionare a capitalei
107.
Răspunsul român nu s‑a lăsat așteptat. O zi mai târziu, Bucureștiul
își expunea condițiile pentru semnarea păcii: «Guvernul român socotește câștigat și în afară de discuție că Bulgaria cedează teritoriul cerut pentru noua graniță cu atribuirea în favoarea României a orașelor Turtucaia, Dobrici, Balcic și numărul de kilometri necesar la vest și la sud. Pe lângă aceasta, este bineînțeles că autonomia promisă școlilor și bisericilor aromâne, crearea unui episcopat și facultatea de subvenție sunt de asemenea câștigate, precum și obligația pentru Bulgaria de a dărâma lucrările de fortificație și de a nu mai construi altele, obligație pe care România, având în vedere schimbarea de împrejurări, este dispusă a o limita la fortificațiile din Șumla, Rusciuc, locului intermediar și unei zone de 20 kilometri în jurul Balcicului. Cât pentru hotărârile relative la încheierea păcii, trebuie a face deosebire între tratativele militare și discuțiile politice. Pentru tratativele militare, România este dispusă a desemna pe reprezentantul său care va merge la locul convenit între Bulgaria, Serbiași Grecia, pentru a se înțelege cu privire la armistițiu, la pozițiunile ocupate de armate, aprovizionare etc.
107 Cartea Verde, p. 226.

145Dar pentru discutarea preliminariilor și pentru încheierea păcii
însăși, socotim că Bucureștiul este locul cel mai potrivit și că se cade a desemna, în mod simultan cu reprezentanții militari, pe delegații care se vor duce la București în acest scop»
108.
Consecvent liniei politice adoptate, guvernul de la București s‑a
grăbit să‑l însărcineze pe colonelul Christescu pentru a pleca urgent la Niș și a lua parte, împreună cu ceilalți delegați ai beligeranților, la discuțiile privind măsurile militare urgente: oprirea focului și încetarea înaintării trupelor.
Între București, Belgrad și Atena a avut loc un schimb intens de
mesaje diplomatice, generate de unele confuzii cu privire la locul ales pentru defășurarea tratativelor de pace. Grecia și Serbia se manifestau împotriva suspendării ostilităților înaintea semnării preliminariilor de pace. Cei doi aliați motivau atitudinea lor prin faptul că, în timp ce guvernul bulgar reitera propunerile de pace făcute Bucureștiului, continua, însă, acțiunile armate pe frontul de sud și est.
După nenumărate demersuri, aliații consimțeau să își trimită
reprezentanții la București, în vederea încheierii unui tratat de pace. La rândul lor, bulgarii anunțau că vor trimite plenipotențiarii lor în capitala României, dar insistau ca ostilitățile să ia sfârșit.
Noi runde de negocieri s‑au finalizat cu întâlnirea, în capitala
României, a delegațiilor țărilor implicate în conflictul balcanic.
Lucrările Conferinței de pace s‑au deschis la București la 17/30
iulie 1913, sub patronajul premierului Titu Maiorescu. Alegerea capitalei României drept loc de semnare a tratatului de pace a întrunit consensul beligeranților, inclusiv al Bulgariei, care spera că aici, mai mult ca în altă parte, Austro‑Ungaria va lucra în favoarea ei.
Decizia a constituit o recunoaștere a locului și rolului jucat de
România în conflictul din regiune și în același timp, o manifestare a
108 Ibidem, p. 228.

146voinței statelor învingătoare de a‑și reglementa problemele dintre ele
evitând, pe cât posibil, amestecul puterilor europene.
La conferință au participat toate țările balcanice, cu excepția
Imperiului Otoman, a cărui cerere a fost declinată politicos de Titu Maiorescu cu argumentul că schimbările teritoriale se vor face numai între statele creștine.
În baza hotărârilor adoptate, granița sudică a României se
modifica pe linia Turtucaia‑Ekrene, Macedonia era divizată între: Serbia, căreia îi reveneau orașele Uskub și Monastir, Grecia, care lua partea de sud‑est, cu orașele Salonic, Seres, Kavala și Bulgaria, căreia îi rămăsese regiunea cuprinsă între cursul superior al râurilor Struma și Mesta. Serbia și Muntenegru își vor împărți sangeacul Novi Pazar
109.
Tratatul de pace de la București, expresia conlucrării diplomatice
a celor patru aliați, cuprindea clauze extrem de dure la adresa Bulgariei. Aceasta pierdea importante teritorii, pe care le câștigase în urma războiului din anul 1912. În ceea ce privește România, Tratatul de pace de la București prevedea următoarele: «Articolul II ‑ Între Regatul Bulgariei și Regatul României, vechea graniță între Dunăre și Marea Neagră este, în conformitate cu procesul‑verbal încheiat de delegații militari respectivi și anexat la Protocolul nr. 5 din 22 iulie/4 august 1913 al Conferinței din București, rectificată în modul următor:
Noua graniță va porni de la Dunăre, din sus de Turtucaia, ca să
ajungă în Marea Neagră, la miazăzi de Ekrene.
Între aceste două puncte externe, linia graniței va urma traseul
indicat pe hărțile 1/100.000 și 1/200.000 ale statului‑major român și după descrierea anexată acestui articol.
109 Daniela Bușe, op. cit., p. 271.

147E hotărât înțeles că Bulgaria va dărâma, cel mai târziu într‑un
răstimp de doi ani, lucrările fortificațiunilor existente și nu va construi
altele la Rusciuk, la Șumla, în părțile intermediare și într‑o zonă de douăzeci kilometri împrejurul Balcicului.
O comisiune mixtă, compusă din reprezentanții celor două Părți
contractante, în număr egal din ambele părți, va fi însărcinată ca, în 15 zile care vor urma după semnarea acestui tratat, să execute la fața locului traseul noii granițe, conform stipulațiunilor precedente.
Această comisiune va proceda la împărțirea proprietății
imobiliare și capitalurilor care până acum au aparținut în comun județelor, comunelor sau comunităților de locuitori despărțiți prin noua linie de graniță.
În caz de neînțelegere asupra traseului și asupra măsurilor de
execuțiune, cele două Părți contractante se obligă a se adresa unui al treilea guvern amic, pentru a‑l ruga să desemneze un arbitru, a cărui deciziune asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă»
110.
Protocolul anexat la tratat stabilea aliniamentul noii granițe
româno‑bulgare astfel:
«Traseul fruntariei, așa cum este însemnat pe harta 1/200.000,
urmează liniile sau punctele caracteristice pământului ca: văi, vâlcele, culmi, povârnișuri etc.
Între sate urmează mijlocul spațiului ținând pe cât este posibil
liniile naturale.
Traseul general pleacă de la Dunăre la înălțimea intervalului care
desparte cele două insule așezate la nord‑estul iezerului Kalimok.

110 Cartea Verde, pp. 268‑269.

148 Rămâne Bulgariei Rămâne României
Satele
Breslen Tiurc Șmil
Kiutiucli Sianovo
Giuvedze Hadsifaclar
Nastradin Kovandsilar
Kascilar Mezim Mahle
Kaslacoi Kara Mehmetler
Zeferler Salihler
Kara Kozalar Kioze Abdi
Iunuslar Kanipe
Seremetkoi At Serman
Ieni Balabanlar Ova Serman
Salladin Ormurdsa
Kadir Taslimah
Iucli Rahman Asiklar
Ferhatlar Ibriam Mahla
Saltiklar Cirekci
Cioban Nasuf Kara Kadilar
Sarvi Kili Kadi
Mahmusli Trubcular
Kuciuk Ahmed Ehisce
Bestepe Vladimirovo (Deli Osmanlar)
Peceli Serdimen
Burhanlar Kadiievo
Kisildzilar Novo Botiovo
Giokce Diolliuk Saridsa
Kaputsi Mahle Balidsa
Korkut Kuiudsuc
Canlar Mustafa Beiler
Emirovo Causkioi
Semat Ekrene
Botiove (Iusenli); Kara Bunar;
Ermenli; Krumovo; (Kumludsa grn)
Ieni Mahle; Vlahlar
Klimentovo (Kapakli); Dis Budac
Bel Monastir (Mon Aladza).» 111
111 Cartea Verde, pp. 269‑270.

149Profitând de prezența delegațiilor la București, guvernul român a
semnat atât cu Bulgaria, cât și cu Grecia și Serbia, acte ce prevedeau
autonomia școlilor și bisericilor aromâne, aflate pe teritoriul acestora.
De asemenea, la inițiativa lui Take Ionescu și a diplomaților
greci, statele învingătoare au semnat un protocol secret prin care se angajau să garanteze ordinea stabilită în capitala României contra unei eventuale respingeri a tratatului de pace din partea Sobraniei bulgare
112.
Reprezentanții populației aromâne au fost extrem de decepționați
de modul în care a fost abordată problema romanității din Macedonia. Take Ionescu, care avea rădăcini în lumea românilor balcanici, a declarat că «aromânii au constituit doar o monedă de schimb pentru Cadrilater»
113.
El considera că anul 1913 a fost unul dramatic pentru aromâni și
învinuia guvernul român că a acceptat ca Macedonia să fie împărțită între vecini pentru o palmă de pământ, drept compensație. Take Ionescu a declarat chiar că, prin Tratatul de la București, «s‑a subscris sentința de moarte celor 1.000.000 de aromâni, împărțiți ca pe o turmă de oi, mulțumindu‑se cu câteva școli și biserici»
114.
În pofida celor ce s‑au spus și s‑au scris, în epocă și mai târziu,
fie de către oficialități, fie de către istorici, în preocupările guvernului conservator al României, condus de Titu Maiorescu, care deținea și portofoliul externelor, prioritară a sfârșit prin a deveni, dacă nu cumva era, încă de la începutul crizei balcanice nu chestiunea aromânească,
ci problema alipirii Cadrilaterului la România.
112 N. Ciachir, Gh. Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1984, p. 445.
113 Perenitatea vlahilor în Balcani, Fundația Cultural Științifică Andrei Șaguna, ediția a
III‑a, august 1997, Constanța, p. 15.
114 Idem, ediția a IV‑a, august 1998, Constanța, p. 69.

150Acest lucru este dovedit de întreaga evoluție a evenimentelor și a
negocierilor, oglindite în Cartea Verde, publicată de guvernul român
după lichidarea crizei, de declarațiile oficiale și neoficiale ale fruntașilor politici români, dar mai ales de cuprinsul Tratatului de pace de la București, din 28 iulie/10 august 1913. În vreme ce punerea României în posesia Cadrilaterului făcea obiectul articolului al II‑lea al acestui tratat și al unui important protocol adițional, referitor la definirea și alinierea traseului noii frontiere bulgaro‑române, chestiunea
aromânească, neamintită câtuși de puțin în textul propriu‑zis al tratatului, era reglementată numai prin scrisori schimbate între șefii guvernelor Bulgariei, Serbiei și Greciei, pe de o parte și premierul României, pe de alta. Ca răspuns la o notă a guvernului român, statele semnatare ale tratatului se obligau să asigure dreptul aromânilor la școli și biserici proprii, să admită înființarea de episcopate pentru aromâni și să permită subvenționarea școlilor și bisericilor lor de către statul român. Aceste scrisori constituiau o anexă la tratat, nici măcar reprodusă în varianta publicată»
115.
Prin Tratatul de la București, România integra în granițele sale
teritoriul numit Dobrogea Nouă sau Cadrilater (care nu corespundea,
însă, Cadrilaterului istoric). Regiunea avea o suprafață 7.726 km pătrați, aici trăind peste 280.000 de locuitori, cei mai numeroși fiind turco‑tătarii, urmați de populația de origine bulgară.
Pacea de la București a stârnit reacții diferite în rândul puterilor
europene, în funcție de interesele și rivalitățile în zonă. Cea mai afectată a fost Austro‑Ungaria, a cărei politică externă a cunoscut un eșec important în Balcani: nu a reușit să apropie România de Bulgaria, să preîntâmpine înfrângerea celei din urmă și mai ales, nu a reușit să împiedice Serbia să‑și mărească teritoriul. Iată de ce dubla monarhie s‑a străduit, printr‑o febrilă activitate diplomatică, să supună ratificarea Tratatului de la București unei conferințe europene.
115 Ibidem, p. 14.

151Același lucru îl spera și Bulgaria, pierzând din vedere faptul
că aceleași puteri au decis, cu câteva decenii în urmă, amendarea
tratatului de la San Stefano în defavoarea sa.
Franța, Rusia și Marea Britanie s‑au opus oricărei revizuiri,
iar Italia și Germania, fără a exclude categoric această posibilitate, socoteau că decizia adoptată la București trebuia respectată.
Pentru țările din sud‑estul Europei, pacea de la București a avut
o însemnătate deosebită. Prin punerea semnăturii pe primul tratat în care problemele balcanice erau reglementate de înșiși cei implicați, România, Serbia, Grecia și Muntenegru au reușit să impună marilor puteri propriul mod de rezolvare a disputelor politice și teritoriale. Frontierele trasate atunci au supraviețuit, cu unele corecturi, celor două războaie mondiale. Meritul revine diplomațiilor de la Atena, Belgrad și București, care au intuit divergențele din sânul Triplei Alianței și ale Antantei și au știut să profite de ele. Rolul de arbitru în criza balcanică, dar mai ales atitudinea fată de părțile implicate au contribuit la sporirea prestigiului României. În ansamblu, pacea de la București a constituit un moment al afirmării statelor mici în diplomația europeană
116.
Pacea de la București a însemnat și expulzarea Imperiului Otoman
din Europa, cu excepția orașului Adrianopol și a unei mici porțiuni din Tracia
117.
România a ieșit din acest conflict și mai apoi, după încheierea Păcii
de la București, cu un prestigiu deosebit. Istoricul Gabriel Hanotaux avea să spună: «România intactă, cu excelenta poziție geografică și strategică, devine elementul dominant și pacificator în Balcani»
118.
116 Daniela Bușe, op. cit., p. 275.
117 Charles Jelavich, Barbara Jelavich, Formarea statelor naționale balcanice 1804‑1920, Edi‑
tura Dacia, Cluj, 1999, p. 264.
118 Gabriel Hanotaux, La guerre des Balkans et l’Europe 1912‑1913, Paris, 1914, p. 359.

152Tot el avea să adauge că, în 1913, România devenise arbitrul
Balcanilor. Ea «obținuse pe sol avantajele pe care Grecia le obținuse
pe mare și exercita deja, o adevărată hegemonie în rândul statelor balcanice»
119.
Bucureștiul era prgătit să administreze noul teritoriu dobândit
în 1913. Fostul atașat militar al României la Sofia, generalul Dabija, făcea câteva recomandări, în acest sens, într‑un memoriu trimis autorităților, încă înainte de semnarea tratatului de pace:
«Dacă reușim a dobândi și ocupa Cadrilaterul, va trebui să se
procedeze imediat cu toată seriozitatea, fără a se mai repeta greșeala de după 1878:
1) Să se expulzeze toată populațiunea bulgară din teritoriu,
dându‑i despăgubire bănească;
2) Să se închidă orice posibilitate de infiltrațiune bulgară; trebuie
să se țină seama că bulgarii au experiența din Macedonia, de cum trebuie a se face infiltrațiunile, unde au sistematizat‑o;
3) Să se colonizeze cu elemente rezistente de români (din
Regat, din Macedonia sau cu românii din dreapta Dunării din regiunea Vidinului), tot Cadrilaterul, începând cu zona de frontieră; populațiunea să fie înarmată;
4) Să se întărească elementul românesc cât mai mult, dându‑i‑se
posibilitatea să alcătuiască gospodării temeinice, făcându‑se școli, biserici, bănci populare, să se facă drumuri de legătură, poștă și telefon;
5) Să se ajute populațiunea turcă din întregul Cadrilater, ea
fiind o populațiune docilă și supusă. Dacă, însă, din motive ce nu se pot aprecia acum, populațiunea turcă ar pleca, atunci tot terenul să se cumpere de statul român, apoi să‑l colonizeze numai cu țărani români, cultivatori de pământ;
119 Ibidem, p. 369.

1536) Să se organizeze apărarea defensivă a zonei de frontieră, pe o
adâncime de 30 km., tăindu‑se pădurile pe întreagă această zonă.
Dacă nu se va proceda astfel, bulgarii se vor infiltra. Guvernul bulgar și diferitele societăți bulgare iredentiste vor ajuta pe bulgari să cumpere terenuri, mai cu seamă de la turci, le vor coloniza cu noi elemente șoviniste bulgare, vor întări elementul bulgar, creând școli, biserici, bănci populare, ziare iredentiste etc., iar românii se vor slăbi din ce în ce mai mult și prevăd că în 15‑20 de ani, politica iredentistă bulgară, protejată de anumiți politicieni veroși români sau pseudoromâni, va ajunge să răstoarne situația favorabilă de astăzi în favorul bulgarilor, iar România va stăpâni numai nominativ Cadrilaterul»
120.
Cursul evenimentelor va confirma spusele diplomatului român,
care era un fin cunoscător al problemei.
România a primit felicitările Marilor Puteri pentru modul
în care a condus lucrările Conferinței de la București. Berlinul exprima mulțumirea sa pentru buna rezolvare a conflictului balcanic. La Londra, demersurile românești au fost catalogate drept foarte prețioase, în timp ce Parisul a felicitat Bucureștiul pentru «înțelepciunea, moderațiunea și abilitatea cu care a știut să lucreze la restabilirea păcii»
121.
La rândul său, ministrul de externe al Austro‑Ungariei, contele
Berchtold, trecând peste nemulțumirile cauzate de eșecul propriei politici în Balcani, îl felicita pe remarcabilul conducător al tratărilor,
domnul Maiorescu. Presa engleză sublinia că, în anul 1913, România era stăpână peste război și pace în Balcani. Aceleași idei le propagau
ziarele din Ungaria, care nu încetau să laude faptul că o țară mică reușise să se impună cu atâta autoritate în politica europeană.
Presa italiană remarca, la rându‑i, că România a devenit arbitrul
120 Generalul G.A. Dabija, op. cit., p. 370.
121 Cartea Verde, p. 250.

154Balcanilor .
Pentru cercurile politice bulgare, ca și pentru opinia publică,
prăbușirea, într‑un timp atât de scurt, a speranțelor creării unui
mare stat în Peninsula Balcanică a fost un șoc ce a stârnit multe resentimente și dorință de răzbunare
122.
Noul prim‑ministru bulgar, Radoslavov, reconsiderând temeiurile
unor bune raporturi de vecinătate și de prietenie, exprima ministrului român la Sofia, G. Derussi, cu prilejul acreditării acestuia în capitala țării de la sud de Dunăre, dorința de a restabili bunele raporturi între părți. Premierul bulgar declara: «Cât de dureros ar fi trecutul, noi suntem deciși a‑l uita. Ce s‑a întâmplat acum nu s‑ar fi petrecut niciodată fără greșeala domnilor Gheșov și Danev, căci amândoi sunt vinovați în aceeași măsură. Va fi o nebunie ca să trăim în stare de ostilitate cu România, care dintre toți vecinii noștri este singura țară moderată și într‑adevăr civilizată»
123.
În ciuda aprecierilor primului‑ministru bulgar, în Ordinul de zi
dat de regele Ferdinand către armata sa, aliații erau acuzați de trădare ,
de răpire , de felonie , «cerând viitorului Monastirul, Ohrida, Dibra,
Prilepul, Seres și Salonicul, precum și alte teritorii bulgare» 124.
Revista bulgară de caricaturi politice «Kikiriki» îi înfățișa pe cei
trei aliați balcanici lovindu‑se cu furie. În fund, cu căutătura unui asasin ce pândește, aparea, scoțând cu prevedere pumnalul din teacă, un general român
125.

Generalul Ficev, membru al delegației bulgare la București,
122 P . Pavlov, Iordan Ianev, Daniel Cain, Istoria Bulgariei, Editura Corint, București, 2002,
p. 133.
123 Anastasie Iordache, Viața politică în România 1910‑1914, Editura Științifică, București,
1972, p. 236.
124 Nicolae Iorga, Acțiunea militară a României. }n Bulgaria cu ostașii noștri, p. 233.
125 Ibidem, p. 213.

155exclama întristat: «Am jucat tare și am pierdut. Acum, trebuie să
plătim»! 126
Ziarul «Novoe Vremia» califica tratatul drept o piatră de mormânt
pentru Bulgaria. Lucrările istorice apărute după 1913 condamnau, in corpore, acțiunea militară a Bucureștiului. Istoricul Nicola Stanev scria: «România, stabilă și bogată, nu avea ce căuta în acest război»
127!
O lucrare istorică apărută în Bulgaria ironiza campania României: «Este de admirat frumoasa ordonare a manevrelor românești dar trebuie considerate evenimentele la adevărata lor valoare. Campania prințului Ferdinand nu a fost decât o manevră oarecare»
128.
Condamnând erorile lui Danev, o altă lucrare istorică deplângea
faptul că politica bulgară «a dat României bogata provincie cu 300.000 de locuitori»
129. Fostul ministru al Bulgariei la Petrograd afirma, la
rându‑i: «Actul României a fost unul de brigandaj»! 130
În manualele de istorie editate de Sofia se spunea că «tratatul de
la București a spoliat Bulgaria de teritorii la care ea avea dreptul, prin recunoaștere internațională»
131.
Sofia aștepta, scrâșnind din dinți, revanșa. Iar aceasta va veni, e
drept, pentru o scurtă perioadă, patru ani mai târziu…
u u u
Campania din Bulgaria a reprezentat, fără îndoială, un moment
nefericit pentru strategii militari, care nu au avut ocazia de a proba
eficacitatea în luptă a unităților pe care le comandau, dar un moment
126 N. Schebeko, op. cit., p. 163.
127 Nicola Stanev, Istorija na nova Bălgarija, Sofia, f.a., p. 9.
128 Les Balkans en flammes – La Bulgarie traquée, Paris, 1914, deuxième edition, p. 77.
129 Părbăstjpnoto bezumie i anketata po nego, Sofia, 1914, p. 65.
130 S.S. Bobcheff, Le peuple bulgare et ses aspiration, Sofia, 1915, p. 41.
131 La Bulgarie d’hier et d’ aujourd’hui. L ’ evolution des frontieres bulgares depuis 1870, Sofia,
1940, p. 17.

156fericit pentru majoritatea soldaților români, care, dincolo de
entuziasmul firesc, nu puteau, totuși, să uite că la război se întâmplă să mai și mori. Din multe puncte de vedere, s‑ar fi putut întâmpla ca această campanie să fie, dacă nu un voiaj de plăcere, cel puțin, un efort depus pentru întărirea capacității de luptă a armatei române. O manevră militară de mari dimensiuni, capabilă a da soluții sau a duce la remedierea deficiențelor. Nu a fost, însă, să fie așa deoarece, dacă armele au tăcut, a fost rândul holerei să secere sute și mii de vieți. Boala, insinuată pe nesimțite în rândurile trupei, a devenit cel mai mare dușman, într‑o țară învinsă, care, dincolo de zâmbete de circumstanță, nu‑și putea ascunde însă, dorința de revanșă.
Încă de la trecerea Dunării, marii inamici ai soldaților români au
fost căldura sufocantă și lipsa apei. Lucrările la tranșee și marșurile executate înainte de amiază au contribuit foarte mult la menținerea unei stări de oboseală în rândurile trupei
132. Ofițerii raportau că
principala cauză pentru care oamenii cădeau din picioare era ranița, care îi înăbușea în timpul marșului
133.
La intrarea în primele sate bulgare, după momentele de teamă,
locuitorii au ieșit în stradă, pentru a privi trecerea armatei române. Nu s‑au semnalat incidente deosebite, cu excepția unui memoriu adresat Marilor Puteri, de către locuitorii din Sofia, născuți în comuna Vrața, în care era deplânsă atitudinea armatei române. Înainte de trecerea Dunării, soldații, subofițerii și ofițerii fuseseră îndelung prelucrați în legătură cu modul de comportare pe teritoriul bulgar. Tuturor li s‑a atras atenția că rechizițiile de orice fel se pot face numai cu plata corectă a mijloacelor rechiziționate. Furturile și violențele erau sancționate cu pedepse extrem de aspre.
Motivația acestei atitudini drastice a comandamentului armatei
132 D.A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar 1/1913, f. 16.
133 Idem, dosar 11/ 1913, f. 3.

157române avea la bază considerente de ordin moral și umanitar, dar
ea se voia și o lecție dată bulgarilor, însă și sârbilor și grecilor, care acționaseră cu o cruzime de neînchipuit în teritoriile cucerite. Ziarele franceze vorbeau despre copii ale căror brațe au fost tăiate, fiindcă nu voiau să se desfacă de pe copacul pe care se refugiaseră. Autorii abominabilelor fapte erau soldații bulgari ce acționau în Macedonia. Tot bulgarii au măcelărit 50 de turci într‑o moschee din localitatea Cumeril.
Nici grecii nu se lăsaseră mai prejos; un ofițer elen avea să scrie
familiei: «Am ars toate satele părăsite de bulgari. Aceștia ard satele grecești și noi satele bulgărești. Din 1.200 de prinși la Nigrita, n‑au mai rămas în închisori decât 41 și pe unde am trecut, n‑am lăsat nici rădăcina acestei nații»
134.
Și sârbii comiteau astfel de fapte abominabile. Bulgarii, la rândul
lor, au sporit numărul victimelor. Un diplomat francez avea să declare: «În Tracia, toate puțurile erau pline cu cadavre. Grecii și‑au găsit moartea în valuri»
135.
Tragic pentru interesele românești era faptul că, în elanul
lor distrugător, combatanții loveau și în interesele românilor sud‑dunăreni. Într‑un memoriu către regele Carol I, refugiații din Meglen vorbeau de atrocitatea unui anume Karapanos, căpitan în armata greacă. Acesta a executat mulți aromâni iar pe alții i‑a bătut cu bicele.
Concluzia generală era bine ilustrată de cartea poștală a unui
soldat grec, trimisă familiei, în care acesta, conștient de răul pe care îl producea, la ordin, afirma că «de la venirea lui Iisus Hristos, astfel de lucruri nu s‑au mai întâmplat»
136.
Din acest motiv, populația bulgară se aștepta la un tratament la fel
134 Nicolae Iorga, Acțiunea militară a României. }n Bulgaria cu ostașii noștri, p. 241.
135 Ibidem, p. 242.
136 Ibidem.

158de inuman din partea armatei române. Surprinderea oamenilor de
rând a fost imensă. Nu numai că soldații români nu băteau, ucideau sau violau ci, dimpotrivă, i‑au eliberat pe soldații bulgari făcuți prizonieri la Ferdinandovo, de către divizia de cavalerie a generalului Bogdan. «Aceștia, la întoarcerea spre vetrele lor, întâlnind soldați români, strigau: Trăiască România!»
137 Pentru mulți dintre bulgarii
de rând, înrolați în armată, lunile de război și ororile acestuia erau traumatizante. Ei vedeau cum satele le erau pustiite iar familiile le mureau de foame. În aceste condiții, nu puțini erau cei care îi priveau pe români ca pe niște eliberatori. Ieșind din prizonieratul de o zi‑două, soldații bulgari primeau un bilet de voie, care atesta că respectivii «și‑au dat cuvântul de onoare că nu mai ridică arma împotriva armatei române»
138.
Gestul de a elibera soldații capturați a mărit doza de încredere
a populației bulgare în ostașii români. O mulțime de alți soldați a fost lăsată să circule liber, pentru a se întoarce acasă. Bulgarii erau tratați cu alimente și țigări de către soldații români, care nu i‑au privit aproape niciodată ca pe niște inamici ci doar ca pe niște nefericite victime ale jocurilor de interese politicianiste.
Foarte repede, bulgarii și‑au redescoperit aptitudinile de
negustori. Piețele, altădată pustii, s‑au umplut de produse, târgoveților nefiindu‑le teamă că marfa lor va fi rechiziționată.
Nicolae Iorga, prezent în Bulgaria, relata: «Adesea, ospitalitatea
s‑a oferit din toată inima. De alminterea, până departe, în țara împestrițată cu români, se vorbește bine românește.
Bulgarul din Orhanie la care am fost găzduit îmi scria pe urmă
la București, spuindu‑mi că‑l întreabă copiii unde sunt eu și dacă
nu mi s‑a întâmplat nimic. Bătrâni din vremea romanticului
137 Anghel Gheorghe, op. cit., p. 30.
138 Ibidem, p. 31.

159Racovschi, care petrecuse atâția ani de neobosit conspirator în
România, unde a apărut la Brăila și cea dintăi Istorie a poporului
bulgăresc, de Marin Drinov, îmi vorbeau de vechile legături cu țara noastră și mulțămindu‑mi că n‑am fost printre războinicii din 1912, recunoșteau că n‑am venit la dânșii cu gândul de a le răpi din ce e în adevăr dreptul lor național»
139.
Semnarea armistițiului nu a schimbat prea multe lucruri în
rândurile armatei române. Soldații se gândeau deja la întoarcerea acasă. În atitudinea generală pacifică, gesturile inamicale nu au întârziat, însă, să apară. Un locotenent motociclist din armata română a fost găsit spânzurat iar autorii au rămas nedescoperiți. Membrii unei patrule de cavalerie au fost decapitați iar o altă patrulă a trebuit să uzeze de arme pentru a scăpa dintr‑o ambuscadă. În aceste condiții, comandantul armatei de operațiuni, principele Ferdinand, a adresat proclamația către populație, tipărită în limba bulgară și afișată în toate satele, în care se cerea locuitorilor să nu se manifeste dușmănos la adresa armatei române.
Cei mai mulțumiți de prezența armatei române erau turcii
care locuiau în Bulgaria. Aceștia, în marea lor majoritate, păstori, ce nu mai aveau nimic din măreția de altădată a neamului lor, i‑au întâmpinat cu bucurie pe soldații români, conștienți fiind că vor fi astfel, protejați. Câteva dintre reacțiile lor sunt cât se poate de convingătoare: «Voi, români, voi, oameni buni, voi nu tăiați gâtul, ca bulgarii!», «Voi vorbiți bine cu toată lumea, plătiți ouăle și găinile, nu faceți nici o vătămare nimănui», «Aici, unde este copil mititel, nevastă fricoasă, voinu faceți nimic și spuneți vorbă bună!», «Avem să rugăm stăpânirea voastră să ne lase să ne
așezăm și noi în Dobrogea!»
140 La Turtucaia, toți comercianții turci
139 Nicolae Iorga, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral și național,
București, 1932, p. 159.
140 Mihail Sadoveanu, 44 de zile în Bulgaria, Editura Minerva, București, 1916, pp.

160și‑au scris firmele în românește și le‑au dat și denumiri românești.
Cea mai mare problemă cu care s‑a confruntat armata română a
fost însă, holera. Soldații români au ajuns să fie, în scurt timp, cuprinși
de psihoza morții, care lovea când nimeni nu se aștepta.
Cercetările au stabilit că microbii au fost purtați de soldații bulgari
ce reveneau acasă din prizonierat. Boala s‑a întins cu repeziciune în rândurile armatei române. La fel de repede, folclorul tranșeelor a
născut ideea că medicii bulgari au infectat apele Iskerului cu microbi de holeră
141.
Până la 21 iulie/3 august, pieriseră din cauza bolii 11 ofițeri și 775
de soldați. Cauza era holera dar motivul era și extrem de defectuoasa organizare a sistemului sanitar. Multe regimente plecaseră în campanie fără o dotare medicală minimă. Au fost ofițeri care i‑au acuzat pe medici că toată ziua beau cafele și joacă cărți, în timp ce soldaților li se dădea pâine mucegăită cu viermi
142. Gastroenterita,
contractată de mulți soldați, după consumul îndelungat de fructe nespălate (corcodușe), a fost un alt dușman al armatei române în campania din Bulgaria. Bolnavii erau trimiși în țară, unde ajungeau, de multe ori, în condiții subumane. De la Turnu‑Magurele, Eliza Brătianu telegrafia regelui Carol I: «Cu adâncă durere, respectuos vă aduc la cunoștință că zilnic sosesc în Turnu‑Măgurele transporturi de sute de convalescenți și holerici, care vin toți nemâncați de trei zile, fără adăpost, fără apă, fără hrană îndestulătoare»
143.
Ziarele scriau despre holericii neprimiți la Turnu‑Măgurele,
despre teama doctorilor față de nemiloasa boală și despre soldații
103‑116.
141 Anghel Gheorghe, op. cit., p. 43.
142 Nicolae Iorga, Acțiunea militară a României. }n Bulgaria cu ostașii nostri, p. 244.
143 D.A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar 7/1913, f. 2.

161care încetau din viață în lazarete.
Profund șocată, principesa Maria a sosit la Turnu‑Măgurele, unde
s‑a instalat, vizitând zilnic spitalele de campanie și încercând să aline
durerea bolnavilor.
Autoritățile se plângeau de faptul că multe trupe au reintrat în
țară, fără a fi decontaminate, ceea ce ducea la concluzia că boala putea exploda în orice moment în România. Vaccinurile împotriva holerei erau insuficiente iar molima s‑a extins. La 26 iulie/8 august, Nicolae Iorga nota că erau 1.200 de morți, dintre care trei sferturi răpuși de holeră, ceea ce dovedea că activitatea serviciilor sanitare era aproape nulă. Cu cinismul caracteristic, Constantin Argetoianu nota în memoriile sale: «Am rămas cu iluzia că avem o armată. Câteva lupte ne‑ar fi dovedit că și armata era în halul serviciului sanitar»
144. Tot
el continua: «Am avut norocul să dăm peste bulgari istoviți printr‑un prea lung război, prea lung pentru puterile lor și după experiența noastră putem să o spunem, prin holeră (pe care au tăinuit‑o cât au putut), căci altfel înregistram Turtucaia deja în 1913. În loc de Turtucaia, ne‑am ales cu Orhania, care ne‑a costat atâția oameni. Dar am scăpat de rușine»
145.
Cinicul Argetoianu completa: «În asemenea împrejurări ne
putem prezenta cu ifose de mare putere extrabalcanică, să rezolvăm conflictul balcanic, fără mare risc și cu un bun profit: în loc de Silistra cu mahalaua ei, întreg Cadrilaterul. Intrarea noastră în acțiune a fost totuși, pentru noi o mare nenorocire, fiindcă sarcina de îndeplinit a fost prea ușoară și ne‑a întărit în obiceiurile noastre de a trata toate lucrurile cu ușurință.
Dacă n‑ar fi fost holera, campania noastră din 1913 ar fi fost o
simplă plimbare. Câteva lupte ne‑ar fi dovedit că și armata era în
144 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I,
Editura Humanitas, București, 1991, p. 11.
145 Ibidem, p. 37.

162halul serviciului sanitar» 146.
Argetoianu, mobilizat cu gradul de căpitan la serviciul sanitar,
povestește că a întâlnit primul caz de holeră la Vrața, la un localnic.
Cum în localitate staționa Regimentul 3 Olt, boala s‑a întins cu repeziciune în rândurile soldaților, care obișnuiau să‑și spele hainele la fântâna din curtea victimei. Tragic era, susține Argetoianu că, «dacă din punct de vedere profilactic se mai putea face ceva, din punct de vedere curativ, nu se putea face absolut nimic»
147. Imaginile
prezentate erau apocaliptice: «Mureau oamenii ca muștelele și seara se înșirau câteva camionete la poarta fiecărui spital, ca să ia și să îngroape morții în timpul nopții. Îi încărcau cum se găseau și punându‑i unii peste alții, îi duceau la gropi mari comune pline cu var, unde îi îngropau fără sicriu și fără Dumnezeu»
148.
Semnalul de alarmă tras cu privire la slăbiciunile serviciului
sanitar nu au fost luate în seamă de către factorii de decizie de la București. Generalul Alexandru Averescu a fost unul dintre puținii observatori lucizi ai situației reale din armată. El avea să noteze: «Astfel constituită, armata a făcut campania în condițiuni satisfăcătoare. Este drept că a lipsit vărsarea de sânge, dar în schimb au fost alte greutăți pe care a știut să le învingă.
Astfel, a fost obligată să facă marșuri obositoare, lipsită de
serviciile auxiliare, căci urgența impusă de situațiunea strategică a obligat corpurile să se puie în mișcare de îndată ce au avut sub arme efectivele cerute de mobilizare.
În plin marș de desfășurare strategică, adică odată cu trecerea
Dunării, a fost nevoită a traversa puncte contaminate de holeră, de
146 Ibidem, p. 11.
147 Ibidem, p. 33.
148 Ibidem.

163către inamicul pe urmele căruia mergeau coloanele noastre.
Situațiunea era cu atât mai gravă cu cât serviciile auxiliare, deci
atât cel sanitar cât și cel de subzistență, nici nu apucaseră măcar a
trece Dunărea, când s‑a luat prin patrule contactul cu inamicul» 149.
N‑au fost luate în seamă nici slăbiciunile armatei române, în
ansamblu, deși se observase că trupele nu erau bine pregătite și echipate pentru război
150. Iorga vorbea despre faptul că oștirea noastră
«a fost obosită» , «a fost lovită de vreme aspră» , « nu a fost regulat hrănită» , «a fost lovită de holeră, deoarece a fost băgată în orașe contaminate și a dormit în case părăsite și în cazărmi semnalate ca periculoase»
151.
Trei ani mai târziu, aceste slăbiciuni vor ieși la iveală. Până atunci,
însă, România era în situația fericită de a face jocurile politice în Balcani. Lupta împotriva Bulgariei reprezentase și o scuturare a tutelei austriece. Trecând Dunărea, soldații strigau: Spre Ardeal!,
ceea ce spunea totul în legătură cu intențiile politicii externe viitoare a statului român.
Prin includerea Dobrogei de Sud în granițele regatului, prima
etapă a formării României Mari luase sfârșit.
149 Alexandru Averescu, Notițe zilnice de război, Editura Militară, București, 1992, p. 13.
150 Ioan Scurtu, Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 205.
151 Nicolae Iorga, Acțiunea militară a României. }n Bulgaria cu ostașii nostri, p. 249.

164Capitolul al V‑lea
CADRILATERUL
ÎN PERIOADA 1913‑1916
Împrejurări de natură politică au determinat Parlamentul
României să amâne, până la 11 decembrie 1913, ratificarea tratatului
de pace semnat la București. Pentru a depăși o situație ce afecta interesele locale și generale, guvernul a aprobat, la 10 octombrie 1913, o decizie privitoare la organizarea judecătorească, competența și procedura autorităților judecătorești din teritoriul cedat statului român de către statul bulgar, în urma tratatului de pace.
«Hotărârea guvernului introducea în Dobrogea de Sud instanțele
judecătorești din România, toate legile civile, comerciale, penale, legea autentificării actelor, precum și orice alte legi relative la organizarea și administrarea justiției»
1.
Autoritățile militare din regiune trimiteau rapoarte către București,
în care prezentau situația economică, starea infrastructurii dar și starea de spirit a populației, alcătuită, în majoritate, din turco‑tătari și bulgari.
Un astfel de raport se referea la principalele localități din
Cadrilater. Dobrici (Bazargic) avea un început de industrie (o moară de făină, o fabrică de tutun, una de spirt, o cărămidărie, două fabrici de apă gazoasă și o fermă model)
2.
1Valori ale civilizației românești în Dobrogea, Colegiul Pedagogic «Constantin Brătescu»,
Constanța, 1993, p. 364.
2 D.A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar 7/1913, f. 14.

165În același raport se constata importanța economică și strategică a
portului Balcic, care era bine adăpostit împotriva vânturilor.
Silistra era prezentată drept un «oraș curat, care și‑a pierdut
caracterul asiatic» 3. Comercianții bulgari schimbaseră imediat
firmele, înlocuindu‑le cu altele, scrise cu alfabet latin.
Despre Turtucaia se menționa că avea în jur de 11.000 de locuitori,
dintre care jumătate erau români. Și la Turtucaia, comercianții se
adaptaseră noilor realități. Toți turcii din oraș și‑au schimbat firmele. Un negustor turc sărac scrisese singur pe scândura de deasupra intrării în magazin: «La țeran român»
4.
Autoritățile militare din Cadrilater propuneau Ministerului de
Război ca pentru paza frontierei noii provincii să fie trimiși 900 de grăniceri. În plus, se susținea ideea ca numărul jandarmilor să fie suplimentat în satele locuite de turci și bulgari, «unde spiritele sunt surescitate»
5.
Până la reglementarea juridică a situației Dobrogei de Sud,
provincia s‑a aflat într‑o stare de provizorat. Guvernul român a dat publicității, la finele anului 1913, modul în care se va face organizarea administrativă a noului teritoriu:
«Reprezentațiunea parlamentară va fi acordată printr‑un decret
regal. Până la acest decret, întrunirile publice pot fi interzise de Ministerul de Interne, iar delictele de presă vor fi judecate de tribunalele ordinare cu aplicarea arestului preventiv.
Starea de asediu se poate proclama oricând, în noul teritoriu, de
către guvern.
Străinii nu‑și pot așeza domiciliul în noul teritoriu, fără autorizarea
administrației.
3 Ibidem, f. 16.
4 Nicolae Iorga, Acțiunea militară a României. În Bulgaria cu ostașii noștri, Editura Societății
Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1913, p. 236.
5 D.A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar 7/1913, f. 17.

166Noul teritoriu va avea două județe: județul Dunărea, cu capitala
Silistra și având ca comune urbane Turtucaia și Ostrov; județul
Marea, cu capitala Balcic, având comune urbane Dobrici, Cavarna, Mangalia.
La județul Dunărea se alătură plasa Ostrov din județul Constanța; la
județul Marea se adaugă plasa Mangalia, tot de la județul Constanța.
Plasa Istru din județul Tulcea trece la județul Constanța.Marca județului Dunărea este efigia lui Mircea cel Bătrân, iar a
județului Marea, coroana de oțel.
Prefecții au drept de control asupra tuturor funcționarilor civili
de toate categoriile.
Prefecții se numesc pe cinci ani și cu un salariu îndoit decât acel
al prefecților din restul țării.
Atribuțiile consiliilor județene vor fi exercitate de prefecți timp
de cinci ani.
Consiliile comunale urbane se aleg de un singur colegiu, cu
reprezentarea proporțională.
Pe lângă aceste consilii funcționează un comisar al guvernului, cu
dreptul de a suspenda orice încheiere a consiliului, până ce prefectul va hotărî definitiv»
6.
Tot în decembrie 1913, C.C. Arion, ministrul Domeniilor,
a anunțat că va depune la Cameră un proiect de lege cu privire la colonizarea Cadrilaterului. Proiectul de lege prevedea următoarele:
«a) Instalarea de coloniști români în Cadrilater, venind în special
din regiunile țării, unde populația țărănească are mai multă nevoie de pământ, fapt care a făcut ca pământul să ajungă la prețuri foarte ridicate, ce nu sunt în raport cu valoarea lui reală. Astfel, de exemplu, în Oltenia, prețul hectarului de pământ a ajuns la 2.400 lei, în vreme ce în Moldova nu trece de 8‑900 lei;
6 «Dobrogea Jună», din 17 decembrie 1913.

167b) Să se procure coloniștilor trimiși în Cadrilater mijloacele strict
necesare pentru o instalare bine organizată, care să le dea posibilitatea
să cultive cu succes pământurile și să nu fie în stare de inferioritate față de țăranii bulgari. În acest scop, statul va trebui să le acorde subvenții și avantajele necesare.
c) Să se acorde acestor țărani loturi de pământ destul de mari
spre a le asigura din prisos bunul de trai, pe același picior cu acela al țăranilor bulgari, dintre care mulți au câte 40‑50 de hectare. În acest scop, loturile acordate țăranilor români nu vor fi mai mici de 15 hectare»
7.
Actele guvernului se doreau a fi un răspuns la criticile vehemente
venite din partea presei, privitoare la modul în care autoritățile centrale se preocupau de soarta noii provincii.
Ziarul «Viitorul» relata, în septembrie 1913: «Deși de două luni
sub stăpânire românească, Cadrilaterului nu i s‑a dat nici un fel de organizare administrativă. Nu există aproape deloc polițiști români, nu sunt judecători, nici medici.
Populația bulgară, în lipsa organelor de conducere românești,
se adresează ca înainte, autorităților bulgare de la Varna, ba chiar la Sofia»
8.
Același ziar preciza, o lună mai târziu: «Dacă nu se vor lua măsuri
ca să se schimbe administrația și mai ales, moravurile inaugurate de administrația trimisă în nordul Dobrogei, după 1878, ne expunem la o răscoală a populației autohtone din provincia anexată»
9.
Ziarul «Minerva» continua pe aceeași ton: «Autoritățile centrale
neglijează cu desăvârșire pe funcționarii trimiși în noul teritoriu. Nu li s‑au trimis lefurile și nici nu s‑au luat măsuri pentru înzestrarea serviciilor înființate cu mobilierul necesar.
7 Idem, din 3 decembrie 1913.
8 «Viitorul», din 20 septembrie 1913.
9 Idem, din 9 octombrie 1913.

168Nu există mese de scris, lipsesc sobele pentru încălzit.
Ni se aduce la cunoștință că familii întregi de turci emigrează,
jandarmii protejându‑i, nu dezinteresat, pe bulgari.
La frontieră, paza e iluzorie, deoarece grănicerii lasă liberă
trecerea oricui în schimbul unei taxe de 5 lei» 10.
Acest provizorat permitea răufăcătorilor să se organizeze. Ziarul
«Dreptatea» preciza că «bande de comitagii cutreieră satele, mai ales pe cele dinspre Varna și deși nu s‑au dedat la acte de violență, îi instigă pe locuitori la nesupunere și la rezistență contra instalării administrației noastre»
11.
În fața acestei avalanșe de probleme, regele a cerut guvernului
să i se raporteze în mod amănunțit «măsurile ce s‑au luat contra bulgarilor care fac propagandă în teritoriul anexat»
12.
Generalul Culcer îi raporta regelui că fuseseră trimise în Dobrogea
Nouă patru batalioane de infanterie, două escadroane de cavalerie și un regiment de artilerie
13.
Presa dobrogeană, cunoscătoare a situației din Vechea și Noua
Dobroge, a cerut Parlamentului să facă legi bune pentru Cadrilater: «Guvernanții de astăzi și cei de mâine, ști‑vor și ei oare să‑și facă datoria lor? Ști‑vor sau putea‑vor ei să înfrunte acele influențe dictate de interesele de gașcă ale politicienilor noștri și să facă ca în noile teritorii pe care le‑am revendicat cu prețul atâtor vieți, să întroneze ordinea, dreptatea și legalitatea?
Vom vedea. Până atunci însă, adică până în momentul când
Corpurile Legiuitoare vor consfinți diferite proiecte de legi, ce le vor fi prezentate și în care va fi pecetluit modul de viață al locuitorilor din
10 «Minerva», din 16 noiembrie 1913.
11 «Dreptatea», din 5 octombrie 1913.
12 «Epoca», din 7 septembrie 1913.
13 Idem, din 4 octombrie 1913.

169Cadrilater, atât din punct de vedere politic, cât și economic, guvernul,
în toate lucrările sale pregătitoare, trebuie să se debranșeze cu desăvârșire de acea vitregie detestabilă cu care a tratat pe locuitorii celor două județe: Constanța și Tulcea.
Numai dacă vom avea legi făurite pe adevăratul calapod al
civilizațiunii și al intereselor naționale larg și lămurit înțelese și dacă acestea vor fi aplicate cu acel simț de dreptate pentru toți locuitorii țării deopotrivă, numai atunci putem privi cu încredere viitorul»
14.
Ziarul «Dobrogea Jună», referindu‑se la modul în care se comporta
populația bulgară din Cadrilater, care «aștepta cu nerăbdare vești de la București, spre a se convinge dacă Parlamentul român va vota sau nu anexarea»
15, făcea următoarea precizare: «Să nu‑și facă iluziuni nici
aceia care se bizuie pe credința că așezământul României în teritoriul anexat ar fi vremelnic. E tot atâta de serioasă și definitivă întinderea granițelor noastre până la Turtucaia și Ecrene, precum serioasă și definitivă a fost ocuparea Dobrogei la 1878. Ceea ce, cu drept cuvânt se putea numi stare de provizorat, a fost croiala dată Dobrogei la Condresul din Berlin; de atunci, România a protestat neîncetat în contra nedreptății ce i se făcuse, când i se dase o provincie atât de greu de apărat»
16.
O parte a populației s‑a adaptat noilor condiții. În octombrie 1913,
o delegație a silistrenilor bulgari a fost primită în audiență la regele Carol. Cu acest prilej, șeful delegației, dr. Grabovski a spus: «Am venit să depunem dinaintea tronului Măriei‑Voastre sentimentele noastre de credință și lealitate ca viitori cetățeni români.
14 «Dobrogea Jună», din 1 octombrie 1913.
15 D.A.N.I.C., fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, dosar 42/1913, f. 117.
16 «Dobrogea Jună», din 10 decembrie 1913.

170Mâhniți de pe urma despărțirii de patria‑mumă, ne rămâne
mângâierea că, intrând în sânul frățescului popor românesc, cu care
ne unesc legături seculare, vom fi cald îmbrățișați» 17.
La rândul lor, cetățenii orașului Dobrici au trimis un memoriu
guvernului român. În document se spunea: «Scopul urmărit de noi este tocmai acesta, de a obține de la cei mai mari și mai puternici, mijloacele de a ridica orașul nostru, cel puțin de acum înainte, la rândul pe care îl merită, prin toate calitățile sale. Îndepărtați cum am fost, întotdeauna, de centrele dătătoare de daruri și avantaje, a fost fatal ca noi să ajungem cei din urmă pentru a susține și cere din bunurile comune, partea cuvenită nouă, spre o legitimă existență, mai cu seamă în aceste momente, când Statul, cu destulă dărnicie, aruncă sămânța prosperității peste noua provincie românească.
Sosiți cei din urmă, rămânem însă tot cei dintâi prin tăria
drepturilor noastre»
18.
Memoriul cuprindea și o interesantă descriere a localității:
«Înconjurat de 18 comune, cu 130 sate, cu o populațiune de 80.000 de locuitori, Dobrici era reședința unei subprefecturi, completată cu toate serviciile necesare ca: un subprefect, un comisar șef de poliție, două judecătorii de pace, un judecător de instrucție, trei portărei, un agronom, trei funcționari silvici, două secții sanitare, opt agenți sanitari, trei moașe, două secții veterinare, un șef inginer cu doi conductori, un inspector școlar, căci în oraș se aflau cinci școli primare bulgare, trei progimnaziuri, un gimnaziu de asemenea, bulgăresc, trei școli primare musulmane, un gimnaziu și progimnaziu musulman, una școală primară armenească și una israelită, în afară de școala deagricultură; poștă, una bancă populară, opt societăți cooperative și în afară de acestea mai era și câte o sucursală a Băncii Naționale și Agricole Bulgare, cu agenții, la rândul lor, în comunele rurale.
17 «Dimineața», din 8 octombrie 1913.
18 «Dobrogea Jună», din 22 octombrie 1913.

171Resursa principală a prosperității județului Dobrici, provenind
din terenurile de cultură, nu ne putem lipsi de a vă menționa
următoarele date care se referă la anul agricol 1909‑1910, care, însă, de atunci până acum, s‑au mărit în mod simțitor.
Suprafața totală semănată era de 130.000 ha, iar aproximativ
55.000 ha au fost lăsate în repaos. Au fost semănate următoarele: grâu 65.000 ha, orz și ovăz 40.000 ha, porumb 12.000 ha, leguminoase 2.600 ha, fânețuri 2.600 ha și diverse, 3.900 ha; producțiunea a fost: 178.700 tone.
Toată munca agricolă se face cu mijloace moderne și în județul
Dobrici se aflau, la 1909‑1910, un număr de 14.410 ustensile, 2.503 mașini agricole și 15 garnituri de treierat.
În județul Dobrici, creșterea vitelor avea un avânt mare și se
poate vedea din următoarele date: existau la 1909‑1910, un număr de 51.000 capete de vite mari și 300.000 vite mici»
19.
Starea de provizorat în Cadrilater accentua problemele cu care se
confrunta provincia, astfel încât, la 1 aprilie 1914, a fost adoptată Legea
pentru organizarea Dobrogei Noi. Promulgată conform articolului 3 din Legea din 11 decembrie 1913, ce promitea un act juridic de organizare a noului teritoriu, Legea pentru organizarea Dobrogei Noi așeza cea
mai mare parte a drepturilor și libertăților noilor locuitori pe baze constituționale. În alcătuirea actului legislativ, al încadrării teritoriului Dobrogei de Sud la România, Corpurile Legiuitoare au așezat principiile generale ce fuseseră incluse în Legea pentru organizarea
Dobrogei, din 9 martie 1880. Prin intrarea în vigoare a nouluiact juridic, s‑a depășit faza deciziei ministeriale, trecându‑se la etapa legislației dezbătută și aprobată de Parlament»
20.
19 Ibidem.
20 Valori ale civilizației românești în Dobrogea, p. 365.

172Legea avea 9 capitole și 160 de articole și realiza o cuprindere
a tuturor problemelor de bază ce trebuiau soluționate în noul
teritoriu.
Articolul 1 prevedea împărțirea Dobrogei de Sud în două județe:
Durostor, cu reședința la Silistra și Caliacra, cu capitala la Bazargic. Stema primului județ o constituia efigia lui Mircea cel Bătrân, în timp ce Caliacra avea drept efigie un far. Pentru a realiza o integrare rapidă a Dobrogei de Sud în sistemul legislativ național, actul de la 1 aprilie 1914 stipula, la articolul 2, că toate legile și regulamentele aplicabile în țară deveneau aplicabile și în județele Durostor și Caliacra, cu unele excepții. Comisii speciale urmau să stabilească locuitorilor calitatea de cetățeni români. Aceștia se bucurau, conform articolului 7, de toate drepturile civile și politice prevăzute în legile țării, cu anumite excepții. Restricțiile se refereau la exercitarea drepturilor cetățenești de a alege și a fi ales, prevederile fiind impuse de necesitatea verificării și acordării cetățeniei, precum și a timpului necesar întocmirii listelor electorale pentru alegerile locale și parlamentare. Aceste prevederi au provocat nemulțumiri în rândul populației. Articolul 9 din lege prevedea că presa este liberă, iar întrunirile publice erau permise dacă aveau caracter liniștit și fără arme
21.
Legea pentru organizarea Dobrogei Noi stipula, la articolul 3,
că «cetățenii bulgari, care, la data de 28 iunie, erau domiciliați în Dobrogea Nouă, devin cetățeni români»
22.
Legiuitorul prevăzuse stabilirea, de către o comisie specială
județeană, a calității de cetățean român pentru cei îndrituiți la aceasta. Comisiile au funcționat în condiții bune și și‑au încheiat lucrările la sfârșitul anului 1915, în timpul fixat de regulament.
21 Ibidem.
22 A.N. Pineta, Chestiuni dobrogene, Bazargic, f.a., p. 6.

173Din păcate, registrele și listele cu locuitorii cărora li s‑a stabilit
calitatea de cetățean român s‑au pierdut în timpul războiului 23.
Articolul 4 al legii preciza: «Locuitorii din Dobrogea, care nu
vor să devină cetățeni români, pot face declarațiune de neacceptare,
în termen de un an de la promulgarea prezentei legi. Declarațiunea se va face înaintea președintelui Tribunalului domiciliului său sau a judecătorului care îi ține locul.
Cel care a făcut o asemenea declarație este considerat că nu a
fost niciodată român. El va fi obligat ca în termen de doi ani de la declarațiunea de acceptare, să‑și vândă averea imobiliară rurală»
24.
În realitate, au existat multe cazuri în care locuitorii bulgari au
refuzat cetățenia română, dar au continuat să locuiască în Cadrilater. Mai mult, din diverse motive, nici măcar obligația impusă de lege optanților, pentru a‑și vinde, în termen de doi ani, proprietățile imobiliare rurale, nu a fost respectată.
În anul 1916, populația Cadrilaterului se prezenta astfel: din
totalul de 287.215 locuitori, 123.848 (43,2%), erau turci, 121.925 (42,4%), bulgari, 11.876 (4,2%), tătari, 11.019 (3,8%), țigani și 6.602 (2,3%), români.
Organizarea judecătorească se bucura în lege de un spațiu larg
(Capitolul IV). Se constituiau judecătorii de ocol și tribunale județene, care aveau competențe asemănătoare celor din țară. Problemele juridice specifice populației de religie musulmană, referitoare la familie,statutul părinților, căsătorii, divorțuri, succesiuni, se soluționau prin înființarea la Silistra, Bazargic, Turtucaia și Balcic a tribunalelor mahomedane. O Curte de Apel cu circumscripții și în județele Durostor și Caliacra se constituia la Constanța.
23 Ibidem, p. 5.
24 Ibidem, p. 11.

174Un capitol esențial al legii era cel referitor la dreptul de
proprietate funciară și proprietate imobiliară.
Articolul 109 prevedea: «Proprietatea de orice natură din
Dobrogea Nouă se dobândește, se conservă, se transmite și se pierde,
conform legilor în vigoare în Regatul României» 25.
Articolul 110 prevedea că drepturile de proprietate absolută și de
posesiune mirie sunt și rămân respectate dacă au luat naștere și s‑au
conservat conform legilor în vigoare în Bulgaria, la 28 iunie 1913.
Proprietatea de stat era constituită din păduri, islazuri comunale,
terenuri școlare și bisericești, mine, cariere, ape, lacuri, bălți.
În ceea ce privește justiția, se stabilea că toate procesele începute
înainte ca Dobrogea de Sud să intre în componența României, se vor examina conform legii bulgare, pe care au avut‑o părțile în vedere, atunci când acestea s‑au adresat tribunalelor și judecătoriilor
26.
Autoritățile de la București au luat act de faptul că o bună parte
a populației era nemulțumită de prevederile Legii de organizare a
Dobrogei Noi, în primul rând pentru că, prin întârzierea constituirii listelor electorale, locuitorii Cadrilaterului deveneau cetățeni de mâna a doua. Exista precedentul nefericit al Dobrogei de Nord, unde fusese nevoie de 31 de ani până ce locuitorii au căpătat drept de vot. Guvernul susținea, însă, că era necesar un răgaz de timp până când se clarifica situația cetățeniei într‑o regiune în care românii erau minoritari.
Un raport, din 1914, al prefectului de Dobrici, semnala următoarea
situație:
«Județul e lipsit de administrație propriu‑zisă; titularii celor cinci
plăși nu au pregătire și sunt elemente foarte rele»
27.
25 Idem, Legiuiri pentru imobile rurale din Dobrogea Nouă, Bazargic 1924, p. 3.
26 C. St. Bossie, Din teritoriul anexat. Diferențele legilor bulgare de cele române, București,
1914, p. 4.
27 D.A.N.I.C., fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, dosar 235/ 1913, f. 1.

175În comune fuseseră păstrate consiliile comunale de dinainte de
anexare iar prefectul menționa că aleșii sunt nepricepuți, jefuiesc
lumea, au risipit și distrus arhiva primăriilor (statistici de populație, vite, proprietăți, creanțe) sau au dus‑o în Bulgaria
28.
Jandarmeria și poliția erau bine reprezentate în regiune, la fel
și justiția, în Cadrilater fiind detașați temporar magistrați din țară. La Dobrici, se arăta în document, se stabiliseră, deja, 20 de avocați români. În ceea ce privește starea de spirit a populației, aceasta era considerată a fi bună, deoarece dările către statul român erau mult
mai ușoare. În Caliacra circula încă moneda bulgărească, leva, în
cantități impresionante, în timp ce leul românesc nu era prea bine primit de comercianți.
În 1914, se deschiseseră deja la Dobrici (Bazargic), sucursale
ale B.N.R., Băncii Românești, Băncii Agricole și Băncii Marmorosch‑Blanc.
Căile de comunicație erau caracterizate a fi deplorabile; nu exista
nici un drum care să lege reședința județului Caliacra de Dobrogea Veche sau de Silistra.
Lipsa de apă era o altă mare problemă cu care se confrunta
regiunea iar când ploua, totul devenea desfundat. Corespondența se ridica la Dobrici, o dată la șase zile iar telegraful era aproape inexistent.
Deși Sfântul Sinod dăduse dispoziție ca în fiecare comună să
oficieze un preot român și unul bulgar, la Dobrici erau patru preoți bulgari care refuzau aceste dispoziții, cerând ca una din cele două biserici existente în oraș să le aparțină în mod exclusiv.
În biserici, preoții bulgari pomeneau, în slujbele religioase, pe
țarul Bulgariei sau pe cel al Rusiei, nespunând nici un cuvânt despre regele României
29.
28 Ibidem.
29 Ibidem, f. 5.

176Dacă despre starea județului Caliacra avem puține date din
perioada 1913‑1916, cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce privește
județul Durostor.
La 1 decembrie 1914, prefectul Durostorului, Ion N. Cămărășescu,
expunea situația județului în fața ministrului de interne. Este un document extrem de bine conceput, care prezintă până la detaliu aspecte semnificative ale vieții economice și sociale a Durostorului.
Județul avea o întindere de 2.500 km, ocupând, în întregime, fosta
plasă bulgară Silistra, cea mai mare parte a plasei Turtucaia precum și o mică parte a plasei Curtbunar. Durostorul românesc avea cinci plăși, alcătuite din două orașe (Silistra și Turtucaia) și 133 de sate și cătune
30.
În cursul anului 1914, în județul Durostor se efectuase un
recensământ din care reieșea că totalul populației era de 142.532 locuitori, dintre care 26.585 locuitori trăiau în orașele Silistra și Turtucaia.
Cei mai numeroși erau turcii (72.554 locuitori), urmați de bulgari
(58.943), românii situându‑se pe locul al treilea, cu doar 7.353 locuitori. Restul populației era format, în ordine descrescătoare, din armeni, lipoveni, tătari, greci, sârbi și alte minorități.
Românii erau prezenți în număr mai mare în localitățile Aidemir,
Rahova de Jos și mai ales Turtucaia, unde formau jumătate din populația orașului.
La Silistra, localitate unde, în secolul al XIX‑lea, românii erau
prezenți în număr mare, în 1914 nu se mai înregistrau decât 171 de suflete, față de cei peste 7.000 de bulgari și 6.000 de turci.
La capitolul justiție , erau precizate dificultățile cu care se
confruntau magistrații: necunoașterea limbii bulgare, lipsa de ordine în arhivele preluate și diferența de legislație între cele două țări.
30 Ion N. Cămărășescu, Durostorul. Expunerea situațiunii județului la 1 decembrie 1914,
București, 1915, p. 18.

177În ceea ce privește educația, se preciza că înainte de anexare, școlile
erau administrate de eforii, statul oferindu‑le în folosință pământuri
și păduri, pentru a se întreține. În 1913, la Silistra exista o școală
normală și un liceu de băieți, un liceu de fete, un gimnaziu de trei clase și patru școli primare. Musulmanii aveau un liceu și două școli primare, iar armenii și evreii aveau fiecare, câte o școală primară.
La Turtucaia exista un gimnaziu, șapte școli primare, o școală
profesională și două grădinițe. Românii aveau o școală primară și una profesională iar musulmanii aveau trei școli primare
31.
Existau școli și în sate. Toate unitățile de învățământ erau într‑o
stare excelentă, cu material didactic bogat, biblioteci, ateliere, semn că statul bulgar se preocupase în cel mai înalt grad de acest segment al vieții sociale. Statul român a desființat eforiile și a luat școlile în
directa sa administrare.
În 1914, existau în Durostor 144 de învățători și 40 de educatoare.
În Silistra funcționau patru școli primare, patru grădinițe și trei școli particulare (bulgară, musulmană și armeană), iar la Turtucaia erau cinci școli primare, două grădinițe și o școală musulmană
32.
Principala problemă cu care se confruntau dascălii era
necunoașterea limbii române de către majoritatea elevilor.
La capitolul culte, raportul preciza că în județ existau 29 de biserici
și 26 de preoți, majoritatea, bulgari. În ceea ce privește cultul islamic, în Durostor se găseau, în 1914, 115 geamii, în care slujeau 120 de hatibi , 112 imami și 14 muezini . În Silistra erau opt moschei în timp ce
în Turtucaia se găseau patru
33. Liderul religios al musulmanilor din
județ era muftiul iar populația de cult islamic avea școli și tribunale
proprii.
31 Ibidem, p. 53.
32 Ibidem, pp. 55‑56.
33 Ibidem, p. 69.

178Raportul prefectului Cămărășescu cuprindea și date referitoare la
sistemul sanitar.
La Silistra exista un dispensar comunal, un spital cu 60 de paturi
și un lazaret în care fuseseră îngrijiți holericii, în 1913, în timp ce la
Turtucaia erau un spital cu 50 de paturi și un dispensar.
Căile de comunicație, preluate în 1913, de la statul bulgar, aveau
un total de 205,5 km, majoritatea drumurilor fiind impracticabile, din cauza lipsei de întreținere.
În momentul intrării în componența statului român, Durostorul
avea șase șosele:
1. Silistra‑Beibunar, în lungime de 35 km;2. Silistra‑Alfatar‑Omurgea, pe o distanță de 63 km;3. Alfatar‑Ghiulerchioi, în lungime de 10,4 km;4. Acadânlar‑Ibrahim Mahle, cu un total 10,5 km;5. Silistra–Turc Șmil, în lungine de 69,5 km, cu o întrerupere de
14,5 km., între satele Arbagilar și Sarighiol;
6. Turtucaia‑Agifaclar, pe o distanță de 17,3 km; Totalul era de
205,5 km»
34.
Pe lângă aceste drumuri, statul român construise în întregime
încă opt șosele, alte patru fiind aproape finalizate. Drumurile plecau din localitățile Caraorman, Babuc, Cainargeaua Mare, Doimușlar, Sarsânlar, alte șosele legând Turtucaia de malurile Dunării și de cazărmile românești de la granița cu Bulgaria
35.
La preluarea Cadrilaterului, în 1913, existau legături telegrafice
doar între Silistra‑Turtucaia, Silistra‑Acadânlar, Curtbunar‑Bazargic și Silistra‑Ostrov. Administrația românească a instalat cabluri de telegraf între Oltenița și Turtucaia și între Silistra și Călărași. Tot românii instalaseră posturi telefonice la Silistra și Turtucaia, acest mijloc de comunicație fiind inexistent în Cadrilater.
34 Ibidem, p. 82.
35 Ibidem, p. 84.

179Până în 1914, telefoanele erau prezente în majoritatea satelor și la
pichetele de grăniceri de la frontiera cu Bulgaria.
În ceea ce privește jandarmeria rurală, în Durostor exista o
companie, formată din doi ofițeri și 392 subofițeri și soldați. În
numai un an, la fiecare secție și la fiecare post de jandarmi se afla câte un număr de doi cai pentru serviciul de patrulare în cătunele mai depărtate și pentru alte servicii mai importante, ca măsură de poliție preventivă.
Raportul prefectului Cămărășescu menționa serviciile și
activitatea depuse de jandarmi, în cursul anului 1914:
«Au dresat un număr de 34 procese‑verbale pentru crime, 6
procese‑verbale pentru sinucideri, 1.087 procese‑verbale pentru diferite delicte, 62 procese‑verbale pentru delicte de vânat, 65 procese‑verbale pentru delicte silvice, 1.371 procese‑verbale pentru contravențiuni, 56 procese‑verbale pentru fapte diverse: contrabande, mituiri etc. Au executat un număr de 980 servicii după cererile ce li s‑au făcut de diferite autorități, dintre care 841 pe temeiul cererilor perceptorilor. Au arestat un număr de 358 indivizi implicați în diferite fapte. Au făcut un număr de 66 perchezițiuni domiciliare. Au înmânat 15.411 citațiuni judiciare. Au executat un număr de 10.502 mandate de aducere și 1.547 mandate de arestare, emise de diferite autorități judiciare. Au transferat un număr de 1.353 persoane civile. Au dresat un număr de 228 procese‑verbale pentru urmăriri de dezertori și 1.871 pentru urmăriri de nesupuși militar. Au arestat un număr de 37 dezertori și 89 nesupuși militari, care au fost înaintați corpurilor respective. Au făcut un număr de 10 perchezițiuni militare, dresând cuvenitele procese‑verbale. Au executat un număr de 114 arestări militare. Au înmânat un număr de 714 ordine militare de chemare. Au executat un număr de 1.547 urmăriri de indivizi și 7.676 urmăriri de vite furate, dresând cuvenitele procese verbale»
36.
36 Ibidem, p. 92.

180La capitolul poliție , raportul preciza că, în 1914, la Silistra existau
7 ofițeri și 72 sergenți de stradă, în timp ce la Turtucaia erau 5 ofițeri
și 50 de sergenți.
Statisticile arătau că în Durostor erau 24.703 proprietari funciari,
care dețineau 134.484 hectare. Jumătate dintre aceștia aveau în posesie terenuri între 0‑3 hectare, însă totalul proprietații lor reprezenta doar o optime din cifra existentă în județ. În Durostor existau 26 de persoane care dețineau proprietăți între 50 și 100 hectare, 24 cu proprietăți între 100 și 500 hectare, 5 cu proprietăți între 500 și 1.000 hectare și 2 cu proprietăți mai mari de 1.000 de hectare
37.
Raportul avea în atenție și regimul silvic, aici întinzându‑se codrii
istorici ai Deliormanului. Existau două ocoale, la Silistra și Turtucaia, însă personalul era insuficient pentru suprafața împădurită pe care o avea în supraveghere. O importanță deosebită în economia județului o avea pescuitul, în Durostor existând patru puncte ale Pescăriei Statului: Silistra, Turtucaia, Srebârna și Popina. Sunt trecute în raport și date privind numărul vitelor: 350.000 de capete, dintre care 22.793boi, 14.851 vaci, 6.597 bivoli, 6.514 bivolițe, 23.559 cai, 245.661 oi și capre
38.
Prefectul Ion Cămărășescu făcea în raportul său precizări
interesante despre situația locuitorilor județului și mentalitățile acestora: «condițiunea femeii, atât la bulgari cât și la turci, este inferioară. Femeia se ocupă de casă și crește copiii, fără a spune cuvântul ei. La bulgari nu exista căsătoria civilă și până la 1893, nu existau nici registre de stare civilă. Până la anexiune, căsătoriile se celebrau la biserică, plătindu‑se taxe destul de ridicate, iar în urmă, preotul era dator să facă cunoscută căsătoria autorităților comunale, care o treceau în registre. Divorțul nu se pronunța de justiție; tot preotul desfăcea căsătoriile, în urma aprobării capului bisericii.
37 Ibidem, p. 112.
38 Ibidem, p. 146.

181Aplicarea dispozițiunilor în vigoare pentru actele de stare civilă
a întâmpinat, la început, câteva dificultăți. Prin legea de organizare,
primarii au fost obligați a încheia procese‑verbale constatatoare de toate nașterile, căsătoriile și încetările din viață întâmplate în comunele lor de la ocupațiune»
39.
În raport se mai preciza, referitor la starea locuitorilor: «cu
deosebire de populațiunea de la orașe, populațiunea de la sate este relativ avută. Cu sistemul de parcelare al proprietății, fiecare sătean este proprietar, având în medie o întindere de 10 până la 15 hectare de pământ. Locuitorii au fost destul de încercați în timpul războiului balcanic și nu au primit nici până astăzi prețul rechizițiunilor luate de statul bulgar.
Expansiunea și propășirea băncilor populare este o dovadă a bunei
lor stări materiale. Agricultura și creșterea vitelor sunt ocupațiunilelor principale; pe lângă acestea, sătenii se ocupă cu fabricarea brânzei și cu comerțul cu lână»
40.
Raportul din 1914 relevă și alte date interesante despre modul
de viață și ocupațiile locuitorilor din Durostor: «Treieratul se face aproape exclusiv cu caii. Morăritul este destul de răspândit. Avem în județ 213 mori din care 132 sunt mori de vânt, 50 sunt mori de apă, iar restul, cu motoare. Exportul cerealelor se face prin portul Brăilei. În comuna Sarsânlar există o fabrică bună de mezeluri; mai există în județ câteva fabrici de țiglă și numeroase cărămidării.
Neavând vicii, locuitorii au patima vânătoarei. De aceea, s‑a
aplicat de la 1 ianuarie 1914, legea vânătorii, în vigoare în restul
țării, cu restricțiunea că permisele sunt liberate numai de Prefectură. Vânatul nu există, însă, în proporții mulțumitoare, fiind distrus de numărul enorm de vulpi care se înmulțesc în regiunea aceasta cu lăstărișuri și cu ascunzători favorabile lor.
39 Ibidem, p. 163.
40 Ibidem, p. 165.

182În pădurile mari există mistreți în număr ridicat, pe care
turcii îi vânează, urcându‑se în copaci. Lupii produc pierderi mari
locuitorilor, dar se pot vâna foarte greu, fiind risipiți în afară de păduri, în mărăcinișuri și în văile prăpăstioase și pietroase. În apropierea comunei Sungurlar se practică de musulmani o vânătoare originală de lupi, așa‑zisa vânătoare la groapă, pe un vast teren păduros pregătit
în acest scop de mai mult de un veac. Vânatul este astfel gonit într‑o regiune de mărăcinișuri îngrădită cu nuiele încât se îndreaptă în mod matematic spre un puț adânc, ascuns vederii lui, în care cade și este prins viu.
Petrecerile locuitorilor în zilele de sărbătoare sunt adunarea la
prispele caselor sau în fața cafenelelor, unde tinerimea joacă hora, în sunetele unui cimpoi unic. În zilele de lucru, seara, flăcăii se adună la unele case; convorbirile și povestirea basmelor țin până târziu noaptea. Casele din satele creștinești au o înfățișare de curățenie înșelătoare, căci sunt îndeobște rău întreținute. Nici nu se pot menționa casele musulmanilor, care sunt cu totul primitive, neîncăpătoare și neigienice. Cătunele turcești au un aspect de mizerie desăvârșită.
Locuințele mai însemnate sunt clădite pe o fundațiune de piatră;
zidurile sunt de cărămidă de pământ nears, tencuite cu var sau cu pământ. Acoperișul este de țiglă. Odăile sunt spațioase și luminoase și așezate simetric câte două, de fiecare parte a sălii principale. Din ordinul administrației, toate casele au fost văruite pe dinafară și pe dinăuntru, gunoaiele ridicate și curțile îngrădite. În timpul verii, locuitorii dorm afară; iarna, familia întreagă doarme într‑o singură odaie. Prin familie se înțelege părinții, fiii însurați și ginerii cu copiii lor. O familie numără, în general, șase sau șapte persoane adulte.
Alimentația obișnuită este mai mult lacto‑vegetariană. Se consumă
în mare cantitate: fasole, ceapă, usturoi, ardei, murături și lapte acru. Pâinea este fabricată în casă; nu există brutării în comunele rurale. Familiile avute pregătesc în casă pastramă, cârnați și pește sărat, dar nu le consumă decât foarte rar. Se face adesea magiun din pepene

183verde; fructele se păstrează uscate, cu scopul de a se prepara cu ele un
fel de compot numit hușav .
Cazurile de febră tifoidă sunt frecvente și datorate, întotdeauna,
lipsei de curățenie. În multe părți, apa este infectată de vite sau prin spălatul rufelor. Profilaxia face progrese mari, dar locuitorii nu pot renunța încă la spălarea rufelor în jgheaburile cișmelelor din care iau apă pentru nevoile casei. Puțurile au fost îngrădite și reparate de abia anul acesta. În caz de epidemii, nu erau niciodată dezinfectate. Înainte vreme, gunoaiele stăteau neridicate în fața caselor și în mijlocul satului.
Să nu ne mirăm, prin urmare, de ce scabia este atât de răspândită,
această infecțiune întinzându‑se foarte repede, la toți membrii unei aceleiași familii. Ea nu se poate combate cu succes decât printre școlari, deoarece școala ia împotriva lor măsuri radicale.
La adulți, bolile epidemice sunt foarte greu de vindecat pentru
că sătenii ascund majoritatea cazurilor ce se ivesc. Un copil bolnav a fost închis într‑o sobă de părinții lui, în scopul de a fi sustras vizitei medicale. Spitalele sunt considerate ca instituțiuni de prisos. Totuși, s‑au făcut și se fac cele mai mari sacrificii materiale pentru întinderea profilaxiei. În bugetul județului și în al comunelor urbane s‑au prevăzut din vreme fonduri speciale pentru combaterea epidemiilor. Neivindu‑se până acum nici o contagiune cu caracter extrem de grav, o parte dintre aceste fonduri vor fi întrebuințate pentru combaterea bolilor contagioase curente.
Mortalitatea rămâne cu aproape 50% sub procentul nașterilor.
În cursul anului 1914, s‑au înregistrat aproape 6.000 de nașteri în comunele rurale și nu au murit decât 2.800 de suflete. Este curios de a observa în tabloul anexat al mișcării populațiunii că, în interval de un an, s‑au născut 25% creștini mai mulți decât musulmani și au murit aproximativ 20 % musulmani mai mulți decât creștini.
Din același tablou rezultă că 60 % din morți sunt copii până la 5
ani. Cauzele care determină acest fenomen îngrijorător sunt gradul

184înapoiat de cultură al mamelor, mai ales la turci, care nu cunosc
regulile elementare pentru creșterea copiilor și care îi nutresc cu alimente, altele decât laptele, chiar în primele luni care urmează nașterii, mama neputând renunța la ocupațiunile ei casnice. În caz de simptome de boală, părinții, în loc de a recurge la medicul de plasă, ascultă sfatul babelor din sat. În afară de aceasta, copiii sunt botezați imediat după naștere, în apă rece chiar iarna și cei mai mulți mor din cauzele arătate mai sus, de gastroenterită, când nu au murit după botez de bronhopneumonie. Prin înființarea posturilor de moașe în cel mai mare număr de comune posibil, aceste moravuri primitive tind a fi îndreptate»
41.
În raport este analizată și problema schimbării denumirii
localităților județului, în mare majoritate, de origine turcă: «după 1878, bulgarii au încercat să schimbe denumirile, traducând ad
literam unele din ele în limba bulgară și creând câteva numiri noi.
Un proiect de lege, întocmit în acest scop, a trecut prin Sobranie
dar nu a putut fi niciodată aplicat în practică.
A fi încercat și noi să traducem întocmai denumirile turcești ar
fi însemnat să renunțăm la orice schimbare, pentru că nu puteam spune Pădurea Neagră, în loc de Caraorman , Satul Frumos, în loc de
Aschioi , Cadânele Albe în loc de Acadânlar , Mahalaua lui Ibrahim în
loc de Ibrahim‑Mahle, Mahalaua Checiler în loc de Checiler‑Mahle și
așa mai departe.
O altă soluțiune ar fi fost reînființarea denumirilor romane sau
cel puțin crearea unor denumiri românești, avănd radicalul latin. În timpul romanilor, Turtucaia era Transmarisca, adică orașul dincolo
de râul Marisca, între Rusciuc și Turtucaia. Comuna Cadichioi se numea Candidiana ; în locul unde se află satul de astăzi era o citadelă
romană, reședința comandantului Legiunii a XI‑a și mai târziu a XIII‑a.
41 Ibidem, pp. 166‑169.

185La Candidiana era depozitul de grâne și fabrica de cărămidă și
întăriturile legiunilor din Moesia.
Deasupra satului Cosuiu din Vale, până ieri, Bulgarski‑Cosui,
era o citadelă vizitată în deosebite rânduri de consulii romani. În
amintirea consulilor, cetatea se chema Consuliana, din care nume
slavii făcură mai întâi Cosui și în urmă Bulgarski‑Cosui pentru că rămaseră bulgari.
Turcii din sat se retraseră mai departe, sus, pe platou, unde
formară Cosuiu Nou sau Turk‑Cosui, pe care l‑am numit noi Cosuiu din Deal, pentru a‑l deosebi de fostul Cosui, azi Cosuiu din Vale. Garvăn a tras numele său de la Gordianus , care a bătut pe goți.
Din Gordian , slavii au făcut Gardan și apoi Garvăn. Popina,
nume românesc, vine de la Pompiana . Bulgarii au creat Srebern, de
la srebern (argint), traducerea literară în limba bulgară a denumirii
romane de Arginteana și Staro‑Selo din Starșmilul turcesc. Astvatchioi
(Satul Florilor) vine de la Floriana după Florius , un centurion care
s‑a întărit acolo împotriva avarilor. Slavii au schimbat Floriana în
Țvetovo de la țvet (flori) și turcii au urmat exemplul lor. Aschioi este
fosta Adriana și Alfatar, fosta Alexandreana. Alfatar vine de la alfa,
adică este primul sat în care s‑au instalat bulgarii.
Aidemir, numele comunei românești de pe malul Dunării, este o
împreunare a cuvintelor haide și mir, ce înseamnă pace pe bulgărește.
În locul ocupat astăzi pe creasta dealului de hanul situat deasupra satului Tătarița, unde locuiau aidemirenii de astăzi, s‑a încheiat un armistițiu între turcii și rușii care asediau Silistra. Populațiunea, sătulă de sânge, striga haide mir și numele rămase comunei noi, mutată în
parte din Tătarița mai aproape de Silistra, în Aidemirul de astăzi.
Înainte de a propune romanizarea sau românizarea denumirilor
proprii, trebuia să căutăm denumirile locale, în general românești, ce au avut comunele în secolul al XIV‑lea. Cu toate că ancheta întreprinsă în acest scop pe lângă bătrânii satelor nu este încă sfârșită, putem totuși stabili ca o axiomă necesitatea de a se lăsa comunelor

186și satelor din Deliorman denumirile turcești, a căror originalitate are
farmecul ei special. Nu ar avea sens să aplicăm localităților nume proprii moderne, neavând nici o legătură cu trecutul și nici un înțeles pentru populațiune. Să lăsăm întregi numirile compuse din as (frumos), ac (alb), curt (lup), bunar (puț), dere (pârâu), chioi (sat),
cara (negru), orman (pădure) și să schimbăm numai adjectivele ce
pot fi traduse în românește. Următori acestei norme am zis Brăcima Nouă în loc de Brăcima‑Enichioi, eni semnificând nou, Cainargeaua
Mare și Cainargeaua Mică, în loc de Golema și Malco Cainargea, Caraaciu Mic în loc de Malco Caraaciu, Suvanlâcu Nou în loc de Suvanlâc‑Eni‑Mahle, Atmageaua Tătărească în loc de Tatar‑Atmagea iar din Calipetrovo, Senovo, Srebern și Staro‑Selo, numiri bulgărești, am făcut pe românește Calipetrova, Senova, Vetrina și Srebârna, oprindu‑ne pentru moment la o normă lămurită, ce ni se pare cea mai nimerită soluțiune a problemei»
42.
Raportul analiza amănunțit și starea celor două orașe ale județului.
Silistra, situată pe un podiș era, mai degrabă, un târg mare și populat, care păstra caracterul oriental din timpul dominației otomane.
Orașul era de două ori mai întins decât Turtucaia, dar populația
primei localități era cu doar 20% mai mare decât a celei de‑a doua.
Necesitățile de ordin economic, social dar și militar impuneau
legarea celor două localități de restul țării prin poduri și cale ferată; raportul precizând că iarna, comunicațiile erau aproape paralizate.
În aprilie 1914, regele Carol a efectuat o vizită în Cadrilater.
Suveranul a fost însoțit de regina Elisabeta. Regele a ajuns la Turtucaia, la bordul iahtului Ștefan cel Mare și a fost întâmpinat de prefectul Ion
Cămărășescu și de generalul Basarabescu, comandantul diviziei a IX‑a. Populația orașului a făcut o caldă primire regelui, care a asistat la un Te‑Deum, a inspectat o cazarmă și a vizitat o școală.
42 Ibidem, pp. 174‑176.

187De același tratament a avut parte suita regală și la Silistra. Regele
a vizitat și trei comune: Alfatar, Acadânlar și Omurgea. Cu ocazia
vizitei, Carol I i‑a asigurat pe toți cei prezenți că statul român va veghea la respectarea egalității în drepturi a tuturor locuitorilor Cadrilaterului, indiferent de etnie.
Carol avea să‑i scrie primului‑ministru, Ion I.C. Brătianu: «Nu
pot îndeajuns arăta mulțumirea noastră sufletească pentru dragostea cu care am fost întâmpinat de întreaga populație, fără deosebire de neam și credință. Nu vom uita niciodată entuziasta primire ce mi s‑a făcut la Turtucaia și Silistra și în toate satele pe care le‑am străbătut până la noul nostru hotar»
43.
Dincolo de festivități, discursuri protocolare și cuvinte pompoase,
starea de spirit în Cadrilater nu era deloc calmă. Cei mai nemulțumiți erau bulgarii, care nu se împăcau cu ideea că regiunea fusese cedată statului român. Frustrarea lor era accentuată de faptul că numărul locuitorilor de etnie română era foarte mic. Neținând seama de faptul că majoritari în regiune erau turcii (care, oricum, nu puteau emite pretenții asupra provinciei), bulgarii au acționat, în permanență, în vederea șubrezirii autorității românești în Cadrilater.
În toamna anului 1913, imediat după cedarea provinciei, emi‑
granții bulgari de origine dobrogeană au început să se organizeze, punând bazele, la 21 septembrie 1913, unei organizații a refugiaților, sub numele de Societatea de cultură și binefacere a refugiaților bulgari
din Dobrogea, care avea ca deviză: Nici Dobrogea fără sânge, nici
sânge fără Dobrogea! Numele organizației era înșelător, pentru că în componența sa nu intrau numai refugiați, calitatea de membru fiind atribuită unor persoane de proveniență diversă: bulgari din Cadrilater, dar plecați în Bulgaria înainte de 1913, funcționari și ofițeri care se retrăseseră cu autoritățile, după cedarea provinciei,
43 «România de la Mare», nr. 3‑4/1994, p. 30.

188tineri plecați benevol la studii în Bulgaria, indivizi expulzați de
autoritățile române, persoane certate cu legea sau care preferaseră să fugă din diverse motive din Cadrilater. La 19 februarie 1914, a avut loc la Sofia primul congres, la care s‑au votat statutele organizației, iar la 25 martie 1914, un congres extraordinar a ales Comitetul Central Executiv și a votat tactica politică. Societatea «Dobrogea» își avea sediul la Sofia, publica un ziar propriu, «Dobrogea» și avea în compunerea sa două secții: o secție culturală, care activa în legalitate
și o secție secretă, revoluționară .
Prima secție se ocupa cu plasarea refugiaților și găsirea de
mijloace pentru ajutorarea lor. Cea mai importantă sarcină era, însă, organizarea unei intense activități de propagandă, atât pe teritoriul Bulgariei, cât și în Cadrilater și care, prin diverse mijloace (întruniri, societăți muzicale și sportive, editarea și trimiterea de publicații pentru biblioteci etc.), urmărea menținerea trează a conștiinței naționale a bulgarilor dobrogeni. A doua secție, denumită Comitetul
Revoluționar Dobrogean, avea ca sarcină organizarea, înarmarea și trimiterea de bande de comitagii peste graniță, cu scopul de a teroriza autoritățile române, instalate în Cadrilater
44.
Societatea «Dobrogea» a trimis, în iulie 1914, un memoriu
Parlamentului Marii Britanii, în care se vorbea despre «regimul de teroare la care erau supuși bulgarii din Cadrilater: deposedare de bunuri, persecutarea școlilor și bisericilor bulgare, toate acestea ducând la deznaționalizare sau la emigrare»
45. Memoriul se referea și
la așa‑zisul precedent contradictoriu , de acordare a cetățeniei române
precum și la reglementarea proprietății imobiliare, care, spunea autorul documentului, Teodor Teodorov, erau acte ilegale, deoarece statul român reînvia vechiul sistem funciar otoman.
44 Dan Cătănuș, Cadrilaterul. Ideologie cominternistă și iredentism bulgar, Institutul Național
pentru Studiul Totalitarismului, București, 2001, pp. 20‑21.
45 Izvorî za istoriata Bălgaria, Sofia, 1992, p. 460.

189Bulgarii considerau că autoritățile române nu pierdeau nici un
prilej pentru a glorifica misiunea civilizatoare în noua provincie, în
contrast cu «barbaria vecinilor de la sud» 46.
În cursul anului 1913, diplomații români de la Sofia raportau faptul
că autoritățile bulgare au declanșat în întreaga Europă o campanie susținută pentru o revizuire pașnică a Păcii de la București. Aceeași diplomați adăugau că refugiații din Cadrilater desfășurau o intensă propagandă la Varna, pentru eliberarea patriei de sub jugul românesc.
«Ei intenționau ca, uzând de ajutorul guvernului bulgar, să declanșeze o insurecție în Cadrilater, în primăvara anului 1914. Organizația Dobrogea îi ajută pe refugiați și le procură acestora arme și muniții»
47.
Cu toate acestea, în anul 1915, guvernele de la București și
Sofia au inițiat convorbiri pentru normalizarea relațiilor dintre cele două țări. România dorea încheierea unui tratat cu Bulgaria, care să‑i conserve stăpânirea asupra Cadrilaterului. Bucureștiul propunea și construirea unui pod peste Dunăre. Reprezentantul României la Sofia, Derussi, raporta că în Bulgaria se manifesta interes pentru o apropiere economică față de vecina de la nord
48.
În Dobrogea de Sud, în cursul anilor 1913‑1916, starea de spirit a
populației bulgare rămăsese aceeași ca în prima zi a intrării trupelor românești în provincie. Rapoartele trimise Bucureștiului de către organele de poliție și siguranță sunt semnificative.
Profesorii bulgari refuzau, în anul 1913, să funcționeze, în
continuare, în școli, motivând că au slujit Sofia vreme de 15‑20 de ani și că, primind aceleași funcții în România, vor pierde anii de pensie
49.
46 Alberto Basciani, Un conflitto balcanico. La contesa fra Bulgaria e Romania in Dobrugia
del Sud 1918‑1940, Editura Periferia, Cosenza, 2001, p. 22.
47 Ibidem, p. 25.
48 Gheorge Zbuchea, România și războaiele balcanice 1912‑1913. Pagini de istorie sud‑est
europeană, Editura Albatros, București, 1999, pp. 391‑392.
49 D.A.N.I.C., fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, dosar 245/1913, f. 7.

190Ostilitatea locuitorilor bulgari față de tot ceea ce reprezenta
România era evidentă. Un raport al Siguranței Silistra, din martie
1914, preciza că trei bulgari au afirmat despre funcționarii români că erau «niște vagabonzi, care umblă numai după șpagă»
50.
Faptul că funcționarii români nu erau uși de biserică o confirmă
și faptul că ajutorul de primar al Turtucaiei, Hafuz, declara că turcii din oraș și din împrejurimi «sunt nemulțumiți de românii care le cer gheșefturi»
51.
Organele de Siguranță raportau și faptul că «bulgarii caută să‑și
ascundă dușmănia. Când unul, mai indignat, își da drumul, intervine altul, care îi cere să tacă»
52.
Cu toate acestea, manifestările ostile erau extrem de frecvente.
La Cavarna, preotul bulgar le‑a cerut credincioșilor să nu vorbească românește și să nu‑l primească în biserică pe preotul român. Tot în această localitate, bulgarii considerau că o mișcare revoluționară înCadrilater este iminentă. O notă a Poliției Silistra făcea cunoscut faptul că cetățeanul Vasili Petcov răspândea zvonul că autoritățile române vor părăsi Cadrilaterul, păstrând doar Silistra cu câțiva kilometri împrejur
53.
În aprilie 1914, poliția orașului Bazargic raporta că «mai mulți
oameni fără căpătâi din Varna, fiind informați că armata română va părăsi zilele acestea Bazargicul, s‑au înarmat cu ce au găsit și au pornit pe șoseaua Varna‑Bazargic, cu intenția de a jefui populația nebulgară din oraș. Autoritățile bulgare, prinzând de veste, i‑au întors din drum și i‑au sfătuit să stea liniștiți, spunându‑le că o năvălire pe teritoriul românesc ar aduce noi nenorociri Bulgariei și ar da motiv României să micșoreze iarăși Bulgaria.
50 Idem, dosar 18/1914, f. 4.
51 Idem, dosar 14/1914, f. 19.
52 Idem, dosar 41/1913, f. 92.
53 Idem, dosar 245/1913, f. 134.

191Aceste știri erau în legătură cu plecarea Regimentului 35 din
localitate, cu care ocazie s‑au rechiziționat mai multe căruțe din satele
bulgare, fapt ce a determinat lansarea zvonului în populația locală că armata română din Bazargic părăsește orașul»
54.
Autoritățile aveau informații conform cărora, în cârciumile și
localurile bulgare din Cadrilater, consumatorii proferau injurii la adresa statului român. La Dobrici, locuitorul bulgar Dancov declara:
«Am luptat la Ceatalgea ca să pierdem Dobrogea și să ajungem
robi la țigani»
55.
Tinerii bulgari, care urmau să fie încorporați în armata română,
fugeau în masă în Bulgaria. Acolo prezentau în culori sumbre situația din România: «Viața ne‑o ducem ca ursul în vizuină, pe când iernează. Nu cutezăm să ne ducem la oraș. Toate hanurile sunt pline cu cavalerie, iar dacă te întâlnește românul cu căruță, ți‑o ia angara. Românii sunt un popor groaznic, sălbatic și incult.
Bisericile ni le‑au luat și s‑au instalat vlădici și preoți români. Am
deschis școli particulare dar și pe ele le‑au închis. Ziarele bulgare nu le mai lasă să vie, pe cele românești, nu le înțelegem»
56.
Printre zvonurile care circulau în Cadrilater era și cel cu privire la
faptul că, în cel mult cinci ani, Bulgaria va lua înapoi Cadrilaterul și Dobrogea Veche, ca să îi învețe minte pe români.
Un alt raport preciza: «Un cetățean bulgar venit la Tulcea, Ivanciu
Gabrovski, spunea că Bulgaria a trimis în teritoriul ocupat o mulțime de agenți secreți, care trebuie să ațâțe populația la răscoală. La declanșarea răscoalei, Bulgaria va aduce la cunoștința Marilor Puteri că bulgarii din Cadrilater nu suportă stăpânirea românească și va declara război pentru reocuparea Cadrilaterului»
57.
54 Idem, dosar 11/1914, f. 122.
55 Idem, dosar 42/1913, f. 118.
56 Idem, dosar 10/1914, f. 69.
57 Idem, dosar 41/1913, f. 109.

192Autoritățile aveau informații conform cărora Nicola Tufeciev,
membru al Comitetului Central Revoluționar Macedo‑Bulgar de la
Sofia, a fabricat bombe pe care le‑a trimis la Silistra, ascunse printre mărfuri
58.
La sud de Dunăre se constituiseră bande, conduse de voievozi. La
Rusciuc exista o astfel de bandă, condusă de Gheorghi Cianșov, care aștepta ordine de la Sofia, pentru a trece în Cadrilater
59.
O altă informație, trimisă de informatorii poliției române, preciza
că la Sofia avusese loc o întâlnire între voievozii bandelor și notabili
din Balcic, Bazargic, Turtucaia și Silistra. Cu această ocazie, cei din urmă s‑au plâns de faptul că autoritățile române percep dări mari, imaginare și umilitoare și că jandarmii se poartă rău cu femeile bulgare
60.
Brigada de Poliție Bazargic raporta, în septembrie 1914, că
profesorul Gheorghe Atanasov umbla din casă în casă și îndemna populația să nu trimită copiii la școala românească»
61.
În 1914, zvonurile cu privire la o revizuire pașnică a frontierei
sud‑dunărene prinseseră contur până și în satele românești, creând o stare de profundă neliniște. La fel de neliniștiți erau și turcii, care nu se bucuraseră de drepturi, în perioada stăpânirii bulgărești. Era cunoscută și noua graniță, o linie care ar fi plecat de la sud de Balcic,
ar ocoli Bazargicul pe la nord și ar trece pe lângă linia de frontieră actuală a județului Durostor, mergând până la Turtucaia
62.
În fața acestor zvonuri, populația bulgară a prins și mai mult curaj.
Brigada de Poliție Turtucaia raporta faptul că negustorul Dragan
58 Ibidem, f. 110.
59 Ibidem.
60 Ibidem, f. 111.
61 Idem, dosar 12/1914, f. 12.
62 Ibidem, f. 14.

193Tarapanov se lăuda că își va face, mai spre toamnă (a anului 1914,
n.a.), o pereche de cizme din piele de ofițer român 63.
Un barcagiu bulgar, Stancu Nanev, declara că toți funcționarii din
Cadrilater sunt «niște pungași și pușcăriași, care bat și înjură».
Același individ spunea că, în cel de‑al doilea război balcanic, «dacă
nu era atacată pe la spate, Bulgaria avea grijă să‑i facă pe români să‑și lase ceaunurile de mămăligă și să fugă»
64.
Pe lângă declarațiile belicoase, populația bulgară avea și o atitudine
batjocoritoare față de autorități și simbolurile naționale românești. În satele bulgărești era la modă să cânți Deșteaptă‑te, române/ Din oala
cu fasole
65.
Tot bulgarii obișnuiau să spună că românii au anexat Cadrilaterul
dar nu le‑au anexat și inimile.
Nu numai românii erau ținta ofenselor și jignirilor venite din
partea bulgarilor, ci și populația musulmană. Pentru a‑i sili pe turci să părăsească Cadrilaterul, pentru a le cumpăra pământurile, pe un preț de nimic, bulgarii apelau la aceleași metode pe care le aplicaseră și la venirea lor în provincie, în 1878. Rapoartele poliției remarcau faptul că bulgarii îi îndemnau pe turci să emigreze, deși aceștia erau, în general, mulțumiți de administrația română. Hogea din Cavarna
declara, la sfârșitul anului 1913: «dacă nu sosea armata română, populația turcă era în pericol de a fi măcelărită»
66.
Un cetățean român de etnie turcă se plângea autorităților, în aprilie
1914, că a fost bătut de grănicerii bulgari de la Turc‑Șmil, pe motiv că «musulmanii sunt vinovați că România a ocupat Cadrilaterul»
67.
63 Idem, dosar 20/1914, f. 3.
64 Ibidem, f. 25.
65 Ibidem, f. 89.
66 Idem, dosar 42/ 1913, f. 52.
67 Idem, dosar 14/1914, f. 162.

194Mustafa Abdulah, din Aliorman, a găsit în fântână o bucată de
carne de porc, aruncată acolo de bulgari, pentru a‑l face să părăsească
satul 68.
Amenințările la adresa turcilor se amplificau. Neazi Sabi, din
Gheiciler, declara că un bulgar l‑a bătut și i‑a spus: «de când au venit românii, v‑ați făcut prea mari, câini de turci, mâine, poimâine, pleacă proștii de români și o să ne răfuim»
69.
Nu e de mirare că turcii îi priveau cu ostilitate pe bulgari. La 10 mai
1914, turcii din Bazargic au strigat: Trăiască România, Jos Bulgaria!
Începând cu anul 1915, propaganda bulgărească în Cadrilater s‑a
amplificat. Autoritățile române posedau informații conform cărora Sofia trimisese o mulțime de spioni în Dobrogea de Sud, ofițeri deghizați în bragagii și covrigari.
Poliția din Caraomer avertiza, în septembrie 1915, că Nicola
Jecev, căpitan în armata bulgară, trecea periodic cu bicicleta prin zona de frontieră, pentru a spiona manevrele armatei române
70.
Un alt raport trimis Bucureștiului preciza că, în rândurile ofițerilor
bulgari, exista opinia că armata română e indisciplinată: «soldații umblă cu hainele rupte iar ofițerii sunt de salon, nu de război»
71.
Începutul războiului mondial, în 1914, întărise spiritul de revanșă
al autorităților de la Sofia. În Bulgaria apăruseră broșuri care vorbeau de necesitatea redobândirii Cadrilaterului, despre care se spunea că avea o importanță economică decisivă pentru țara de la sud de Dunăre.
68 Idem, dosar 235/ 1913, f. 36.
69 Idem, dosar 12/1914, f. 32.
70 Idem, dosar 31/1912, f. 3.
71 Ibidem, f. 9.

195Se considera că Dobrogea de Sud contribuise, până în anul
1913, cu 25% din exportul de cereale al Bulgariei și evaluată în cifre,
pierderea provinciei era de circa un miliard de leva, dintre care 800 de milioane o reprezenta valoarea terenului și 200 milioane, construcțiile, utilajele și șeptelul
72.
Autoritățile de la Sofia se pregăteau să treacă la fapte. Războiul
mondial le va reda Cadrilaterul, pentru numai doi ani.
72 Henri Prost, La Bulgarie de 1912 a 1930, Paris, f.a., p. 29.

196Capitolul al VI‑lea
CADRILATERUL ÎN TIMPUL
PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
Deteriorarea situației politice în Europa anului 1914, după
atentatul de la Sarajevo, a ridicat serioase semne de întrebare în
rândul oamenilor politici de la București dar și în rândul militarilor români, în legătură cu siguranța frontierelor. În acest context, Marele Stat Major a elaborat studii privind apărarea teritoriului pe diferite teatre de operațiuni, necesarul de forțe și mijloace întrebuințate, precum și date asupra posibililor adversari.
România semnase cu Austro‑Ungaria, în anul 1883, un tratat
defensiv secret, la care erau părți Germania și Italia, astfel că frontiera de apus și cea de nord fuseseră asigurate. În acest context, Secția a III‑a a Marelui Stat Major a întocmit, la începutul anului 1914, un memoriu, intitulat Ipoteza A, ce prevedea un război între România
și Bulgaria, fără angajarea altor state. În această variantă, se aprecia că Bulgaria, pentru redobândirea sudului Dobrogei, va declanșa operațiuni militare ofensive de anvergură, situație ce a determinat Marele Stat Major să cuprindă în plan tot o ofensivă strategică, ca ripostă la acțiunile inamice, însă cu scop limitat, de a nimici în una sau mai multe bătălii, care trebuiau să fie decisive, forțele organizate

197ale inamicului și de ocupare a unui teritoriu cuprins, la vest, între
Dunăre și Târnovo, iar la sud, între valea superioară a Iantrei și valea Kancicului, până la mare, la sud de Varna. Forțele implicate în aceste acțiuni erau trei armate române, concentrate pe malul stâng al Dunării, în zona Oltenița‑Budești‑Greaca (Armata I), în jurul Silistrei (Armata a II‑a) și între liniile de comunicație Bazargic‑Constanța și Bazargic–Silistra (Armata a III‑a)
1.
La Consiliul de Coroană din 3 august 1914, care analiza
posibilitatea intrării României în război, Marele Stat Major a prezentat Ipoteza C. Planul preciza un război pe două fronturi operative, unul spre est, împotriva Rusiei și altul spre sud, contra Bulgariei. După decizia României de a adopta neutralitatea, s‑a luat în calcul și s‑a lucrat intens pentru varianta unui război cu Austro‑Ungaria.
În această perioadă a apărut Ipoteza A1, care cuprindea referiri
la modul de acțiune al armatei române în noua situație ivită prin declanșarea războiului mondial. Se defineau două fronturi, unul principal, la sud și sud‑vest, împotriva Bulgariei și Austro‑Ungariei și altul secundar, la nord și nord‑vest, contra Austro‑Ungariei.
Pe frontul principal erau afectate următoarele forțe: Armata 1‑a,
Corpul 1 Armată și Divizia a XI‑a, concentrate în Oltenia, destinate să coopereze, eventual, cu forțele sârbești, împotriva Austro‑Ungariei. Armata a II‑a, formată din Corpul 2 Armată și Corpul 3 Armată, împreună cu Armata a III‑a, constituită din Corpul 5 Armată, urmau să acționeze împotriva bulgarilor, pe frontul de sud.
În noiembrie 1914 apărea Proiectul de operațiuni pentru Ipoteza
B (de fapt, Ipoteza A1, modificată), care prevedea desfășurarea unui
război pe două fronturi operative: frontul de nord și nord‑vest împotriva Austro‑Ungariei și frontul de sud, contra Bulgariei.
1 Dobrogea 1878‑1928. Cincizeci de ani de viață românească, Editura Cultura Națională,
1928, p. 148.

198Deși documentul prevedea declanșarea ofensivei pe frontul de
nord cu majoritatea forțelor, se făcea aprecierea realistă că, în situația
în care Bulgaria ar ataca cu toate trupele sale, atunci Marele Stat Major ar trebui să aplice ipoteza de război care presupunea întrebuințarea întregii capacități de luptă împotriva inamicului de la sud.
Proiectul mai prevedea că, în cazul în care România, fiind angajată
cu principalele forțe în nord, ar fi atacată de Bulgaria, guvernul trebuia să intervină energic, la Atena și Belgrad, pentru intrarea Greciei și Serbiei în război, cu scopul de a slăbi presiunea bulgară asupra vecinei de la nord.
Pentru apărarea frontierei de sud era destinată Armata a III‑a, care
avea cartierul general la București. Responsabilitățile erau împărțite pe trei grupuri operative: Grupul de Vest, cu misiunea de a apăra teritoriul Olteniei, Grupul Central, care urma să apere teritoriul dintre Olt și Argeș și Grupul de Est, căruia îi revenea apărarea Dobrogei.
Conform Proiectului de operațiuni pentru ipoteza B 3, adoptat în
mai 1915, se estimau tot două fronturi operative, și anume: de nord și nord‑vest, contra Austro‑Ungariei și Germaniei, căruia îi era afectat majoritatea forțelor și unul secundar în sud, contra Bulgariei.
După ce se anunța scopul războiului întreprins împotriva Austro‑
Ungariei, ca fiind atingerea idealului național, adică reîntregirea neamului, iar la granița de sud, apărarea teritoriului național, Ipoteza
B3 prezenta, în partea întâi, operațiunile speciale ce urmau să se execute în prima zi de mobilizare, sub acoperirea cărora se efectuau mobilizarea generală și concentrarea forțelor principale.
În partea a doua a proiectului, la capitolul al IV‑lea, se prezentau
operațiunile pe frontul de sud. Ca și în precedentul proiect, se prevedeau două situații: prima, când Bulgaria ar fi atacat cu toate forțele și atunci, România trebuia să‑și concentreze majoritatea efortului militar spre sud și cea de‑a doua, când Bulgaria ar fi atacat cu o parte din trupe, în timp ce principalele forțe militare române ar fi luptat pe frontul de nord, în acest caz mizându‑se pe intervenția

199Serbiei și Greciei. Analiza situațiilor de pe fronturile central‑european
și oriental obliga Marele Stat Major să opereze schimbările ce se impuneau în planurile de campanie, pentru a interveni operativ pe cele două fronturi.
La sfârșitul anului 1915 și începutul anului 1916, planul de
campanie cuprindea: ofensiva pe frontul de nord, cu Armatele I‑a și a II‑a, Corpul de Nord, cu un total de 12 divizii de infanterie, 2 brigăzi mixte, o brigadă de călărași și o divizie de cavalerie și defensivă pe frontul de sud, cu Armata a III‑a, având ca forțe 4 divizii de infanterie, 6 brigăzi mixte, o divizie de cavalerie și o brigadă de călărași.
La data de 1 iunie 1916, Marele Stat Major a prezentat Ipoteza de
război contra Puterilor Centrale aliate cu Bulgaria, B3, cu variantele sale. Acest plan cuprindea mai multe soluții, în situația intrării României în război, alături de Antantă. Ținând cont de obiectivul declarat al participării la războiul mondial, planul prevedea, în Varianta C
a Ipotezei B3, ofensiva pe frontul de Nord cu aproximativ 75% din
totalul forțelor combatante și restul forțelor, 25%, în defensivă, pe frontul de Sud.
Se aprecia că Sofia nu ar fi avut posibilitatea să concentreze prea
multe trupe la granița cu România, datorită armatei aliate de la Salonic, care ar fi atras o bună parte a forțelor bulgare și în consecință, nu ar fi fost previzibilă o acțiune serioasă pe acest sector.
Se lua, însă, în calcul și Varianta D a Ipotezei B3, potrivit căreia
bulgarii, sprijiniți de aliații lor, ar fi declanșat operațiuni ofensive de amploare pe frontul de sud.
În această variantă, se afectau acestui front forțe mai numeroase,
iar cu celelalte trupe se acționa ofensiv pe frontul de nord, inițial cu obiective limitate, până în Valea Mureșului, iar după declanșarea ofensivei armate de la Salonic și pătrunderea forțelor rusești în Dobrogea, urma a fi dislocată o parte din aceste forțe pe frontul de nord, pentru reluarea ofensivei până la atingerea obiectivului strategic, eliberarea întregului teritoriu al Ardealului.

200Planul B3 a stat la baza întocmirii planului de campanie al armatei
române și a primit numele Ipoteza Z, pentru a induce în eroare agenții
secreți ai Puterilor Centrale, care erau foarte interesați să afle, cu o
clipă mai devreme, intențiile românilor 2.
Se pot sesiza două etape distincte în planurile Marelui Stat Major.
În prima etapă (1913‑1914), planurile de campanie percepeau Bulgaria ca pe un stat inamic și toate forțele militare române erau concentrate la granița de sud. Armata bulgară era inferioară din punct de vedere numeric, astfel că se putea miza pe victorie, în cazul unei confruntări directe.
După 1914, planurile ofensive aveau ca țintă nordul și vestul, în
timp ce la sud exista un interes secundar și defensiv. Frontul de Sud urma să fie susținut prin declanșarea ofensivei armatei aliaților de la Salonic și de corpul expediționar rus și în această situație, presiunea asupra trupelor române ar fi fost diminuată, mai mult, pericolul unei acțiuni ofensive din partea Bulgariei ar fi fost redus, existând posibilitatea trecerii trupelor noastre la ofensivă, cum, de altfel, era prevăzut în Ipoteza Z
3.
Desfășurarea ostilităților pe frontul european, în anul 1914, a
demonstrat faptul că planurile de campanie, întocmite cu mult efort, pot fi repede anulate. În cazul Bulgariei, opțiunea ei pentru una sau alta dintre tabere era relativ simplă: Austro‑Ungaria și Germania îi garantaseră anularea prevederilor Tratatului de la București, precum și sporuri de ordin teritorial, în dauna Greciei și Serbiei.
La 6 septembrie 1915 s‑a semnat Tratatul de Alianță germano‑
bulgar, care prevedea, printre altele, că în cazul în care România intra în război împotriva Puterilor Centrale, la conferința de pace, ea să piardă Cadrilaterul și partea de sud a județului Constanța.
2 Leonida Moise, Apărarea frontierei de sud în planurile de campanie în perioada 1900‑1916,
în: «Analele Dobrogei», Serie Nouă, an VII, Constanța, 2000, pp. 148‑150.
3 Ibidem, p. 151.

201După semnarea tratatului, Sofia a ridicat fortificații la granița cu
România și a masat în zonă 62 de batalioane de infanterie, 55 baterii
de artilerie, 23 escadroane cavalerie, 3 batalioane de geniu și un batalion aruncători de mine
4.
La 28 august 1916, armata română a trecut Carpații și a înaintat
în Transilvania, în conformitate cu tratatul de alianță, semnat la București cu Antanta. În acest context, Germania, Bulgaria și Turcia au declarat război României.
Dispunerea efectivelor militare ale Puterilor Centrale făcea din
Dobrogea o zonă de conflict. Feldmareșalul von Mackensen a fost numit comandant suprem al armatei germano‑bulgaro‑turce, care staționa în nord‑vestul Bulgariei.
Gruparea militară a lui Mackensen mai cuprindea forțe
austro‑ungare, care supravegheau linia Dunării iar la începerea ostilităților, alte două divizii turcești porneau în marș de la Adrianopol, pentru a se alătura grosului armatei. Participarea bulgară în Grupul
Mackensen era reprezentată de Armata a III‑a, bine dotată din punct de vedere tehnic.
De cealaltă parte a liniei frontului, de‑a lungul Dunării și a
graniței dobrogene, era masată Armata a III‑a română, sub comanda generalului Aslan, distribuită astfel: la Turtucaia, Divizia a XVII‑a, la Silistra, Divizia a IX‑a, la Bazargic, Divizia a XIX‑a; în total 72.000 de soldați. Un corp rusesc, format din două divizii de infanterie și una de cavalerie (aproximativ 42.000 de oameni), cobora greoi spre Cobadin, în frunte cu generalul Zaiancicovski, sub comanda căruia, pentru desfășurarea și reușita operațiunilor așteptate, a fost pusă și Divizia a XIX‑a română din Bazargic, în timp ce Diviziile a IX‑a și a XVII‑a aveau sarcina apărării capetelor de pod, sub comanda directă
4 Ion Cornea, Luptele din Dobrogea în războiul pentru unitatea neamului, în: Dobrogea
1878‑1928. Cincizeci de ani de viață românească, Editura Cultura Națională, 1928, an IX, vol
I, «Analele Dobrogei», p.349.

202a generalului Aslan. Superioare inamicului, ca efectiv de infanterie,
trupele româno‑ruse erau cu mult inferioare în artilerie.
«Și apoi, în vreme ce românii erau împrăștiați în grupe izolate,
iar rușii se lăsau așa de greu la vale, dușmanul, a cărui superioritate era, mai ales de ordin tactic, putea avea, în orice punct al frontului și numai într‑o zi de marș, toate trupele de care dispunea. Drept aceea, trupele române trebuiau, la început, să rămână și să stea în defensivă, până ce aveau să sosească ajutoarele din nord, ajutoare cu care, începând ofensiva, trebuiau să asigure, prin reușita acesteia, reușita înaintării din Transilvania»
5.
Din nefericire, trupele române erau dispersate în trei garnizoane,
Turtucaia, Silistra și Balcic, situate la distanțe cuprinse între 60 și 90 de kilometri unele de altele, ceea ce a făcut dificilă cooperarea lor.
Primele ciocniri între armata română și cea bulgară s‑au produs în
seara zilei de 27 august, la punctul de frontieră Turc‑Șmil. Bulgarii au atacat pozițiile ocupate de trupele române, dar au întâlnit rezistența infanteriștilor din Regimentele 75 și 76 și s‑au retras
6.
Atacul nu fusese susținut de trupele germane și turcești. A doua
zi după ce România declara război Austro‑Ungariei, mareșalul Falkenhayn i‑a trimis lui von Mackensen următorul ordin: «Atac cât mai urgent cu putință. Direcția și obiectivul rămân la aprecierea feldmareșalului». Și în vreme ce dreapta forțelor lui Mackensen rămânea în defensivă, stânga, cu forțe superioare, pornea atacul violent de la Turtucaia; de reușita acestuia, Mackensen lega coborârea moralului trupelor române, de abia intrate în luptă, ca și susținerea liniei române din Ardeal
7.
5 Ibidem, p. 350.
6 N. Thomescu Baciu, Prin foc și apă. De la Turtucaia la Oituz, 1916‑1918, București,
1922, p. 15.
7 Ion Cornea, art. cit, p. 350.

203Dobrogea era apărată de cele trei divizii ale Armatei a III‑a, însă
împrăștierea forțelor era izbitoare. Spațiul dintre cele trei divizii
române urma să fie umplut de corpul rusesc, compus din două divizii de infanterie și o divizie de cavalerie, în total, 50.000 de oameni. În final, însă, trupele rusești nu erau atât de numeroase, în Dobrogea sosind doar 28.000 de soldați
8.
Generalul Aslan a apreciat că numărul soldaților din Corpul
Româno‑Rus nu trecea de 74.000, în timp ce inamicul, aflat la frontiera de sud a Dobrogei, era în număr de 120.000 de oameni, mai bine dotați și echipați. Generalul a sugerat superiorilor săi un ajutor mai mare din partea rușilor, pentru a nu risca o înfrângere. Răspunsul șefului Marelui Stat Major a fost pe măsură: «Am vorbit în această privință cu Ionel (Brătianu) și el mi‑a spus că nu trebuie să aducem ruși mulți în Dobrogea, deoarece pretențiile lor vor fi în raport cu numărul lor și apoi prin Dobrogea, peste micii Balcani, le era deschis drumul spre Constantinopol»
9.
Și alți generali au sesizat slăbiciunile frontului de sud, cerând
întărirea punctelor Silistra și Turtucaia însă acestea au rămas «niște simple linii de rezistență, cu toate păcatele unor poziții care nu îndeplineau condițiile cerute»
10.
Evenimentele ulterioare au demonstrat că întărirea celor două
capete de pod ar fi avut sens în cazul în care armata română ar fi pregătit o ofensivă, în nici un caz, apărarea.
Un ofițer al Marelui Stat Major român avea să caracterizeze
situația de pe frontul din Dobrogea, astfel: «Armata care avea să ne atace dispunea de un efectiv de 28 de batalioane, față de cele
8 General M. Aslan, Memoriu asupra căderii capului de pod Turtucaia, Institutul de Arte
Grafice Ecoul, Iași, 1918, p. 6.
9 Ibidem.
10 General I. Basarabescu, Silistra‑Turtucaia 15 august – 1 septembrie 1916, Botoșani,
1918, p. 9.

20419 românești, ne mai era, apoi, superioară în numărul și calitatea
pieselor de artilerie și dispunea de un balon captiv, de aeroplane ca și de cinci escadroane de cavalerie, pe câtă vreme noi nu aveam nimic din toate acestea. După aceea, trebuie să ținem seama că întotdeauna, atacatorul este avantajat față de cel atacat, după cum nu trebuie să uităm că din partea noastră, comandanții n‑au corespuns nici pe departe grelei lor misiuni. În noaptea de 1 septembrie, dușmanul dezlănțuie atacul, dovedind, din primele momente, superioritatea artileriei sale. În zilele următoare, atacurile se succed unele după altele, în diferite puncte ale apărării noastre. Rezistența trupelor noastre este însă, înverșunată iar pierderile neînsemnate. Dar, încă de la început, greșelile de comandament se țin lanț și faptul acesta ia mult din moralul trupei, soldați și ofițeri. În timpul acesta, la București, prin cluburi, generalul Aslan asigura lumea în franțuzește că nu‑i nici un pericol și că Turtucaia e Verdun‑ul nostru: cine se apropie de ea, își sparge capul. Se cer ajutoare grabnice; dar sosesc târziu și la intervale, așa că nu pot fi folosite simultan și la momentele potrivite. Ziua de 5 septembrie e deosebit de sângeroasă: până la douăsprezece, o luptă pe viață și pe moarte are ca rezultat spargerea liniei centrelor de fortificații, de către inamic.
La 2 și jumătate, centura de fortificații a orașului Turtucaia e
ruptă și ea și tot centrul ei, cu artilerie cu tot, rămâne la dușman. Situația, deși gravă, putea totuși să fie întoarsă în favoarea noastră, mai ales că dispuneam de rezerve proaspete, pe care, aruncându‑le în luptă, acum când dușmanul era extenuat, îl puteam izgoni și asvârli dincolo de anumite sectoare ale frontului. Dar și acum, ca în multe ori de la începutul luptelor, din vina comandamentului român, se pierde momentul care ar fi putut schimba radical situația. Centrele de fortificații cad unul după altul și trupele inamice trec la atac asupra liniei a treia de apărare. Slab conduse, contraatacurile române nu schimbă situația. Eroismul trupelor, din rea conducere, e scump plătit. Eroismul superb al unui batalion de grăniceri e doar un

205moment de sălbatică bucurie la ai noștri, căci nu aduce niciun folos.
Momentele în care situația se putea răsturna în favoarea noastră apar mereu, dar sunt pierdute mereu de un comandament dezorientat și deprimat și care pierduse până și încrederea în trupe, dar cum și acestea o pierduseră de mult în el. Elementele bulgărești din trupele noastre ne aduc și ele mult rău. Spionajul bulgăresc se dovedește bine organizat. Șovăiala și demoralizarea seceră din ce în ce mai mult sufletele.
Seara, de abia, curmă groaznicul măcel al acestei memorabile
zile. Comandantul capului de pod, disperat, cere mereu ajutoare. Se proiectează o manevră exterioară, întreprinsă dinspre Silistra, de deblocare a Turtucaiei. Dar nepriceperea manifestă și repetată pe care o arată atât comandantul român cât și cel rus, din Silistra și sudul Dobrogei, care trebuiau să întreprindă operația de deblocare, nu ne aduc nici un folos; dimpotrivă.
Ziua de 6 septembrie aduce licăriri de nădejde în sufletul
comandantului de pod; ele se bazează, însă, nu pe realități, ci pe iluzii; luând, pe baza acestora, dispoziții greșite, răul crește cu fiece clipă și dezastrul se anunță inevitabil. Panica și debandada cuprinde sufletele, în vreme ce comandantul dispare de la postul lui. În sudălmile și blestemele soldaților adunați pe malul Dunării și căutând cu groază spre țărmul românesc, pe care n‑aveau cum trece, generalul Teodorescu se îmbarcă pe o vedetă pentru Oltenița, părăsind comanda luptei care nu se terminase și nelăsând, cel puțin, nici alt comandant în locu‑i. Aceste clipe de groază și rușine aveau să rămână prinse cu sânge în sufletul și amintirea soldaților care luptaseră la Turtucaia»
11.
În bătălia de la Turtucaia, greșelile s‑au ținut lanț. Ajutoarele au
venit greu, din cauza lipsei unui pod care să lege Oltenița de Turtucaia și a insuficienței mijloacelor de transport pe Dunăre.
11 Ion Cornea, art. cit, pp. 351‑352.

206Acestea, în loc să fie adunate și să formeze o masă cu care să se dea
o lovitură puternică inamicului, au fost introduse pe rând în luptă și
au fost decimate 12.
În al doilea rând, comandantul Diviziei a 9‑a și‑a părăsit postul
iar trupele, cuprinse de panică, s‑au retras în condiții dezastruoase.
În Memoriul cu privire la căderea capului de pod Turtucaia,
generalul Aslan arăta și alte greșeli imense făcute de armata română: efectivul redus al garnizoanei Turtucaia, calitatea inferioară a trupelor din oraș, insuficiența artileriei, a trupelor de cavalerie (exista doar un pluton de ștafete, compus din 28 de călărași, dintre care 20 erau bulgari și turci)
13, lipsa mijloacelor moderne de recunoaștere (avioane,
baloane captive), precum și lipsa unui pod peste Dunăre.
Generalul Aslan amintea, în cartea sa, cum a fost privită
înfrângerea de către conducerea armatei române: «La 6 septembrie, fiind chemat la Marele Cartier General, am arătat, pe baza ordinelor date, ce făcusem pentru a salva capul de pod Turtucaia și modul cum fuseseră executate ordinele mele și nu am întâmpinat nici o critică dar în acea zi, întorcându‑mă de la Marele Cartier General, am văzut pe d‑l I.I.C. Brătianu, pe atunci prim‑ministru, care mi‑a cerut să‑i fac cunoscute cauzele căderii capului de pod Turtucaia. La această întrebare, bazându‑mă pe raportul generalului Teodorescu, comandantul Diviziei a XVII‑a, am spus d‑lui I. Brătianu că Turtucaia căzuse din cauza lipsei de organizare, de armament și munițiuni, după cum voi dovedi în cursul acestui memoriu.
Domnia‑sa mi‑a spus: Nu m‑ai asigurat dumneata, d‑le general, că
suntem pregătiți? Am răspuns: Nu puteam să vă dau nici o asigurare
pentru pregătirea noastră materială, deoarece nu am făcut parte din
nici o comisiune și nu am știut ce se face la Minister»
14.
12 Generalul M. Aslan, op. cit., p. 11.
13 Ibidem, p. 19.
14 Ibidem, p. 7.

207Bătălia de la Turtucaia a fost una pe viață și pe moarte: «Agățați
de câte un buștean, de câte o scândură sau ușă, soldații neștiutori
să înoate se aruncă în Dunăre, în vreme ce din spate, proiectilele dușmane îi urmăresc cu înverșunare. O coloană de 3.000 de ostași izbutește să se strecoare spre Silistra, ajutată de o vedetă de pe Dunăre. Iar în oraș, ferocitatea populației și armatei bulgare se dezlănțuie cumplit asupra soldaților și ofițerilor noștri. E după amiază. Cetatea capitulează. Pierderile inamicului, în morți și răniți, sunt și mai grele decât ale noastre»
15.
Unul dintre supraviețuitori avea să relateze despre acest tragic
deznodământ: «Totul era un iad și ai noștri se luptau de astădată nu numai cu armata regulată a dușmanului, dar și cu populația civilă bulgărească a orașului, care se ridicase contra noastră cu arme, cu topoare, cu coase, cu cuțite și ciomege, iar femeile aruncau în ai noștri cu pietre și apă fiartă, ba mai mult, unele din ele, dezarmând pe răniții români, care erau în neputință de a se apăra și cu armele acestora și ale celor căzuți și aflați în stare muribundă pe străzile orașului, se angajau în luptă, ajutând pe bărbații lor, care masacrau și mutilau pe ostașii noștri ce îi întâlneau în față și mai ales pe cei răniți grav, care le cereau milă și îndurare»
16. Martorii oculari povesteau că soldații
români, zdrențuiți și cu fețele pline de noroi, cu capul gol, fără ghete, băteau la uși și cereau pâine și un loc de scăpare
17, iar tranșeele erau
pline de trupuri cu gâturile ciopârțite de tăișul baionetelor18.
Înfrângerea de la Turtucaia a costat armata română mii de morți
și răniți, precum și 25.000 de prizonieri. Tabloul cetății predate era înfiorător. Un raport al Direcției Generale a Poliției relata că, în seara zilei în care românii au încetat lupta, «garnizoana din Turtucaia avea

15 Ion Cornea, art. cit, p. 352.
16 N. Thomescu Baciu, op. cit., p. 19.
17 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, dosar 24/1920, f. 21.
18 Ibidem, f. 24.

208aspectul unei șatre de țigani. Soldații români prizonieri erau culcați
cu fața în jos și încercuiți din toate părțile de militarii bulgari»19.
Omul politic Vasile Th. Cancicov avea să relateze despre tragicul
eveniment: «Pierderea Turtucaii e pentru noi un dezastru și militar și moral. Drumul spre Dobrogea se deschide inamicului, iar trupele noastre din Carpați vor fi nevoite să se oprească ca să se detașeze forțe puternice care să apere țara contra ofensivei dușmanului de la sud. Am avut pretenția să luptăm cu Germania și Austro‑Ungaria și după zece zile ne bat bulgarii»
20.
Turtucaia, avea să spună publicistul Constantin Kirițescu, «a fost
cea dintâi mare înfrângere din sfântul nostru război, o înfrângere dureroasă, umilitoare, rușinoasă. Ea a căzut ca un trăznet în primele zile ale războiului peste capetele amețite de entuziasmul trecerii Carpaților, înfierbântate de întâile izbânzi ușoare. Ea ne‑a însângerat inimile, dar ne‑a dezlipit pleoapele ochilor și ne‑a făcut să putem citi adânc în rănile de tot felul ale vieții noastre. Turtucaia ne‑a fost o lecție aspră»
21.
După cucerirea capului de pod Turtucaia, von Mackensen
a dezlănțuit o altă serie de atacuri, în direcția Bazargicului și a Silistrei. După ce, inițial, trupele române au atacat, cu succes, în zona Curtbunar, acestea s‑au retras, astfel că au fost ocupate Bazargicul, Cavarna și Balcicul. În urma acestor înfrângeri, capul de pod Silistra a fost abandonat, întrucât apărarea sa devenise inutilă. După lupte grele, de‑a lungul vechii frontiere dobrogene, forțele româno‑ruse s‑au repliat pe aliniamentul Rasova‑Cobadin‑Tuzla. În acest stadiu al situației de pe frontul dobrogean, ofensiva română din Transilvania a fost oprită.
19 Ibidem, f. 23.
20 Vasile Th. Cancicov, Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României,
București, 1921, vol. I, p. 42.
21 Dobrogea ‑ Repere istorice, Editura Europolis, Constanța, 2000, p. 112.

209«Aliații nu au întreprins numic, nici pe frontul de răsărit și
nu au luat măsurile cerute de situație nici pe frontul de la Salonic,
unde generalul Sarrail se menținea într‑o imobilitate exasperantă și păgubitoare pentru armata română»
22.
Regele Ferdinand, conștient de faptul că situația în Dobrogea
era extrem de gravă, a cerut ajutor din partea țarului Rusiei: «M‑am angajat cu toate forțele contra dușmanului Antantei, bizuindu‑mă pe promisiunea că voi fi susținut pe toate fronturile. Acum sunt atacat în Dobrogea de forțe importante, înzestrate cu artilerie superioară și sunt în măsură să afirm că aceste forțe sunt pe cale să fie considerabil mărite»
23.
Oprirea ofensivei în Transilvania și trimiterea unui număr
important de trupe pentru a lupta în Dobrogea a stârnit neîncredere și panică în rândul opiniei publice. Oamenii erau șocați să constate că, după doar câteva zile de la începerea războiului, armata română se afla într‑o situație disperată.
Pentru a redresa situația gravă de pe front, regele Ferdinand l‑a
numit pe generalul Averescu la comanda armatei din Dobrogea. Între 16 și 21 septembrie, pe linia Rasova‑Cobadin‑Tuzla, s‑a dat marea bătălie pentru Dobrogea, în care armata română, împreună cu trupele ruse și o eroică divizie sârbo‑croată, a reușit să‑i provoace prima înfrângere generalului von Mackensen.
La 21 septembrie, luptele s‑au oprit în Dobrogea iar în materie de
pierderi umane, Marele Stat Major român deținea informații conform cărora regimentele bulgare erau aproape decimate. O zi mai târziu, armata română continua înaintarea și elibera câteva localități.
22 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998,
p. 385.
23 Ioan Scurtu, Ferdinand I, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 23.

210Generalul Averescu concepuse, anterior acestei date, o curajoasă
acțiune, ce viza forțarea Dunării și formarea unui cap de pod în
adâncimea dispozitivului apărării inamice, la 140 de kilometri în spatele frontului dobrogean. Acțiunea, rămasă în istorie sub numele de Manevra de la Flămânda, urma să fie efectuată de Armata a III‑a
română, care avea să atace inamicul, în timp ce, în Dobrogea, forțele româno‑ruse trebuiau să pornească o puternică ofensivă. Rezultatul era încercuirea celei mai mari părți a forțelor adverse.
Averescu a cerut, înainte de toate, păstrarea secretului. Astfel,
foarte puțini ofițeri au cunoscut planul operațiunii. Pentru Averescu, Manevra de la Flămânda mai avea un rol, de această dată, psihologic, acela de a restabili încrederea populației în armata română.
Averescu avea să noteze, în memoriile sale: «Un asemenea scop
nu putea fi atins decât printr‑o acțiune energică și bogată în rezultate, prin care să se fi recâștigat întreg teritoriul pierdut, făcând pe inamic să sufere o înfrângere, cel puțin tot atât de dureroasă ca cea suferită la Turtucaia»
24.
La 18 septembrie 1916, trupe românești au trecut Dunărea și au
ocupat satul bulgar Rahova, înaintând pe două direcții: Turc‑Șmil și Rusciuc și creând un cap de pod cu o adâncime de 6 km și o lățime de 15 km. Acțiunea a fost stânjenită de timpul nefavorabil, care a împiedicat trimiterea de unități de rezervă. În aceste condiții, coroborate cu faptul că, în Transilvania, situația trupelor române se agravase, generalul Averescu a ordonat anularea operațiunii iar trupele de la Flămânda au fost trimise în Ardeal.
Două săptămâni de acalmie au fost suficiente pentru ca Grupul de
armate Mackensen să se pregătească de ofensiva finală.
24 Gen. Al. Averescu, Operațiile de la Flămânda, Ed. Cultura Națională, București, p. 4.

211În ultima parte a lunii octombrie 1916, rând pe rând, au fost
cucerite toate centrele de rezistență din Dobrogea, astfel încât, până la
sfârșitul anului, nota istoriografia bulgară, «Dobrogea a fost eliberată total»
25.
De la început, guvernanții de la Sofia au cerut încorporarea întregii
provincii la Bulgaria, însă Turcia și Germania s‑au opus categoric. Istanbulul condiționa o eventuală acceptare a cererilor bulgarilor de o compensare teritorială corespunzătoare în Tracia.
În preajma capitulării Bucureștiului, reprezentanții Puterilor
Centrale au convenit la Sofia asupra partajării administrației teritoriilor românești ocupate: Oltenia și Muntenia reveneau autorităților germane și austro‑ungare, iar Dobrogea, celor bulgaro‑turce.
Din punct de vedere administrativ, Cadrilaterul a fost încorporat
direct Bulgariei. Restul Dobrogei a intrat, inițial, sub administrația aceluiași stat, având în frunte un guvernator, fost prefect al poliției din Sofia, care și‑a instalat reședința la Constanța. Întreg teritoriul ocupat a fost împărțit în șase subprefecturi. A fost instituit sistemul de impozite și mărci poștale ale statului bulgar, iar limba oficială pentru autoritățile publice și judecătorești a devenit limba bulgară. S‑a procedat la schimbarea inscripționării instituțiilor publice, primăria municipiului Constanța având pe frontispiciu inscripția: Regatul Bulgaria. Comuna urbană Constanța.
Această situație a durat trei luni, după care, în Dobrogea a fost
instituit un condominium germano‑bulgaro‑turc, fiind, în mod efectiv, o administrație germană. Acesta a durat până în noiembrie 1918, când s‑a reinstaurat administrația bulgară, încheiată la 2 decembrie 1918
26.
25 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 386.
26 Ibidem, p. 387.

212Administrația de ocupație a fost extrem de greu suportabilă
de către populația civilă. Cei mai duri au fost bulgarii, care s‑au
dedat la acțiuni de o deosebită cruzime: dărâmarea monumentului lui Mircea cel Bătrân și a bustului lui Ioan Nenițescu din Tulcea, devastarea muzeului școlii primare din Hârșova unde, timp 30 de ani, se acumulaseră valoroase exponate oglindind istoria pământului dobrogean.
Din aceste cauze, în timpul regimului de ocupație a scăzut constant
populația românească, resimțindu‑se lipsa brațelor de muncă. Autoritățile au introdus munca forțată pentru toate categoriile de locuitori; la Tulcea, femeile și copiii au fost puși să sape tranșee, după o normă zilnică a cărei neîndeplinire era pedepsită prin bătaie cu patul armei.
După primele luni, sistemul de spoliere practicat de bulgari
a alarmat chiar și pe aliatul german, pentru că el nu corespundea intereselor comune ale Puterilor Centrale și nici programului german de exploatare metodică și evident, mai rafinată. În urma unor discuții care au creat momente de încordare cu aliatul bulgar, printr‑un Înalt Ordin de zi, din 21 octombrie 1916, centrul Dobrogei,
până la linia Ostrov‑Topolog‑Slava Rusă‑Jurilovca a fost încredințat Administrației Etapei 262 germane, în timp ce fâșia din nordul provinciei, limitrofă Dunării, a rămas sub stăpânirea bulgară, ca zonă de operații a Armatei a III‑a bulgară
27.
La 18 martie 1918, România semna la Buftea, Tratatul preliminar
de pace cu Puterile Centrale. Documentul prevedea, printre altele, trecerea Dobrogei sub condominiumul Germaniei, Austro‑Ungariei, Bulgariei și Turciei.
În timpul discuțiilor preliminare, pretențiile cele mai stăruitoare
s‑au concentrat asupra Dobrogei care, în culisele diplomației
27 Ibidem, p. 388.

213Puterilor Centrale, avea semnificația notei de plată pe care bulgarii
o pretindeau drept condiție a rămânerii lor în alianță. Din cauza refuzului îndârjit al Germaniei de a‑și da consimțământul pentru anexarea întregii provincii la Bulgaria ‑ explică istoricii bulgari ‑ guvernul Radoslavov a încurajat crearea de organizații și comitete populare bulgărești în Dobrogea. La Babadag lua ființă Consiliul
Popular Central Dobrogean, care ar fi numărat peste 300 de comitete, cu circa 10.000 de membri. Conducătorii săi afirmau hotărârea de a se împotrivi cu arma în mână oricărei încercări de a se restabili în regiune administrația românească
28.
În această atmosferă au fost organizate cele două faimoase
Congrese ale popoarelor din Dobrogea, de la Babadag, din 1917 și 1918, prin care, invocând principiul autodeterminării, se sugera opiniei publice internaționale dorința locuitorilor dobrogeni de a se uni cu statul bulgar. Dar, din cei 270 delegați, 245 erau bulgari, 10 purtau nume rusești iar 15, nume turcești, printre participanți nefiind nici un român.
Cea mai importantă întâlnire o reprezentanților orașelor și
satelor din Dobrogea a avut loc la 17 decembrie 1917. Congresul
reprezentanților considera că:
«1. Întreaga Dobroge, prin situația sa geografică, istoria și
populația sa, constituie o parte integrantă a patriei bulgare;
2. Turcii, cucerind Balcanii în secolul al XIV‑lea, au găsit în
Dobrogea pe ultimul suveran bulgar, prințul Ivanco, fiul lui Dobrotici, care a dat numele său provinciei;
3. În timpul dominației turcești, vreme de cinci secole, Dobrogea
a fost colonizată cu musulmani și alte naționalități dar ea nu și‑a pierdut caracterul bulgar;
4. După războiul ruso‑turc din a doua jumătate a secolului al
XIX‑lea, care a devastat Dobrogea, depopulând‑o, o masă compactă
28 Ibidem, p. 389.

214bulgară, venită din Balcani, s‑a reîntors la locuințele distruse și
printr‑o muncă și o energie extraordinară, a transformat deșertul și a semănat bogăție;
5. Din primele zile ale renașterii bulgare, bulgarii din Dobrogea
aveau biserici, școli și asociații culturale și economice și participau activ la lupta pentru independența spirituală și politică a întregului popor bulgar;
6. Caracterul bulgăresc al Dobrogei a fost recunoscut prin
firmanul imperial care instituia Exarhatul bulgar, emis în 1870 și de Conferința Ambasadorilor de la Constantinopol, din 1876;
7. Congresul de la Berlin a dat Dobrogea României, nu pentru
că aceasta putea invoca anumite drepturi asupra provinciei ci pentru că se dorea o garanție pentru libertatea navigației la Dunărea de Jos și a găsi o barieră împotriva aspirațiilor de cucerire ale Rusiei țariste în Orientul apropiat;
8. În actualul război, România nu și‑a îndeplinit angajamentele
pe care și le‑a luat față de Marile Puteri în 1878. Ea a dezertat de la postul său de santinelă a Dunării, cauzând distrugerea provinciei dobrogene;
9. România, în 1878, recunoștea că Dobrogea nu‑i aparține din
punct de vedere istoric și nu voia să o primească;
10. În cursul dominației de 38 de ani în Dobrogea, românii
nu și‑au respectat promisiunile făcute de regele Carol populației dobrogene în Manifestul din 14/26 noiembrie 1878. Populația a avut parte de un regim intolerabil și s‑au negat drepturile elementare ale omului. Românii au privat populația băștinașă de cea mai mare parte a proprietății funciare, care a fost repartizată coloniștilor;
11. În cursul războiului actual, România a făcut, încă o dată în
plus, atitudinea despotică asupra fiilor Dobrogei, trimițând în exil și ținând în mizerie mai mult de 25.000 de femei, bărbați și bătrâni inocenți din Dobrogea;

21512. Populația Dobrogei a primit cu bucurie armatele bulgare și
aliate, care i‑au adus libertatea și dreptul de a‑și îndeplini idealurile
sacre;
13. Reîntoarcerea dominației românești în Dobrogea este una
dintre injustițiile ce va fi cauza de noi agitații și conflicte;
14. Populația Dobrogei, fără distincție de religie și de naționalitate,
a avut sub administrația bulgară toate drepturile și libertățile;
15. Dobrogea aparține acum populației ei și conform principiului
ce garantează popoarelor libertatea de a dispune de propriul destin, ea are acest drept indiscutabil;
16. Dobrogea nu poate servi ca monedă de schimb pentru
aspirațiile egoiste și imperialiste ale străinilor;
Congresul a decis în unanimitate următoarele:1. El vrea incorporarea imediată a întregii Dobroge, până la
gurile Dunării, la Bulgaria;
2. El declară că populația Dobrogei nu va tolera reîntoarcerea
populației românești și va lupta chiar cu arma în mâini contra tuturor atentatelor asupra drepturilor și libertăților sale;
3. El cere guvernului și poporului bulgar să apere cauza justă a
Dobrogei;
4. El roagă toate popoarele și toți reprezentanții statelor
chemate să restabilească pacea între beligeranți de a pleca urechea la problemele populației dobrogene;
5. El cere Comitetului Central Național al Dobrogei să
elaboreze, în sensul rezoluției de mai sus, un memoriu care să fie remis guvernelor țărilor neutre și beligeranților, (urmează semnătura a 274 de delegați reprezentând 124 de orașe și sate)»
29.
Al doilea Congres Național al Dobrogei, desfășurat la data de
23 septembrie 1918, a adoptat o rezoluție prin care erau denunțate
29 J. Ivanov, Les bulgares devant le Congres de la Paix, Berne, 1919, pp. 222‑225.

216prevederile păcii separate de la București, deoarece «diviziunea
acestei provincii în Dobrogea de Nord și de Sud este arbitrară șinu poate fi explicată decât prin existența unor tendințe și interese imperialiste ostile»
30.
Comportamentul armatei bulgare în Dobrogea a fost detestabil.
Pe 22 octombrie 1916, la intrarea în Constanța, bulgarii au legat în lanțuri statuia lui Ovidiu și au tras‑o cu bivolii de pe soclu
31.
Ziarul naționalist «Kambana» scria, după cucerirea Dobrogei:
«Bulgarul n‑a fost niciodată mai mândru decât în momentul în care a văzut îngenuncheat în fața lui pe protectorul orgolios și laș de ieri (Rusia) și pe vecinul criminal și dușmanul ereditar (România)»
32.
Armatei bulgare i se cerea, din partea conducătorilor acesteia,
răzbunare pentru umilința din 1913: «aceste mâini murdare de valahi
trebuie să cadă tăiate și dușmanul perfid trebuie să simtă ura noastră necruțătoare și vârful ascuțit al baionetelor noastre»
33.
Același ziar, «Kambana», cerea răspicat, în 1916: «Trebuie să
zdrobim România cu toate puterile noastre, fără cruțare și fără răgaz. Moarte României și armatelor sale care vin de la nord! Să învingem pe acest vecin fără credință și fără onoare, condus de către niște desfrânați, sanguinari și corupți»
34.
Ura împotriva românilor era dusă la paroxism: «Poporul român
este un popor josnic și poltron, trădător și mincinos, desfrânat și violent. E nedrept să mai trăiască pe fața pământului și nu merită să se mai bucure de razele soarelui; soarta românilor trebuie să fie moartea și nimicirea.
30 Dan Cătănuș, Cadrilaterul. Ideologie cominternistă și iredentism bulgar, Institutul Național
pentru Studiul Totalitarismului, București, 2001, p. 21.
31 Ion Cornea, art. cit, p. 359.
32 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 384.
33 Ibidem.
34 Ioan N. Roma n, Proecte, cuvinte și gesturi bulgărești din timpul marelui războiu, Tipografia
Dacia, Constanța, 1920, p. 19.

217În numele umanității, trebuiesc exterminate bestiile feroce care
alcătuiesc armata română» 35.
Unul dintre cel mai apreciați poeți bulgari ai momentului, Ivan
Vazov, nu se sfia să publice în ziarul «Mir» următoarele versuri:
«Voi sunteți puroiul roman azvârlit în țări depărtate./ Roma eternă s‑a curățit de putoare, descotorosindu‑se de voi./ Voi sunteți ca și strămoșii voștri, desfrânați, bandiți, asasini și robi»
36.
Soldații bulgari au înțeles mesajul lui Vazov care, într‑un alt
număr al publicației «Mir» scria: «Să facem pogrom contra imperiului desfrânării, poftei și urei,/ Pogrom și să se dea o lovitură grozavă hienei scârboase»
37.
Martori oculari aveau să declare că «bulgarii și turcii sunt de o
sălbăticie îngrozitoare, violează fetele, femeile și chiar bătrânele în fața bărbaților și după aceea jefuiesc tot: bani, haine, încălțăminte, rufărie și uneori termină prin foc»
38.
Premierul bulgar Radoslavov, într‑un interviu acordat agenției
«Neue Freie Press», declara la sfârșitul anului 1917, că România s‑a sinucis datorită politicii sale nenorocite și nu‑i va lăsa nici o palmă din pământul bulgăresc al Dobrogei
39.
Considerațiile istoricilor de la Sofia cu privire la caracterul
bulgăresc al provinciei erau numeroase. Prima dintre acestea pornea de la premisa că Dobrogea trebuie să aparțină Bulgariei pentru că e situată în dreapta Dunării și deci, e o continuare teritorială a acestei țări.
35 Ibidem, p. 20.
36 Ibidem, p. 21.
37 Ibidem.
38 Vasile Bianu, }nsemnări din războiul României Mari, Tomul I De la mobilizare până la
pacea din București, Cluj, 1926, p. 98.
39 «Arhiva Dobrogei», volumul III, București, 1920, p. 13.

218Dobrogea era revendicată și pe motiv că bulgarii întemeiaseră
aici o înaltă cultură și pentru că aici se născuse o figură legendară a
istoriei poporului vecin, Ștefan Caragea.
Bulgarii găseau și soluții pentru economia românească, care ar fi
fost afectată de pierderea Dobrogei: «România poate să facă comerț pe Dunăre, prin porturile Galați și Brăila, așa cum a făcut atâta vreme în trecut și dacă totuși, are nevoie de portul maritim bulgăresc al Constanței, Bulgaria e gata să‑i permită tranzitarea produselor sale de import și export pe baza unor convenții economice»
40.
Destul de repede, relațiile dintre aliații blocului Puterilor Centrale
în Dobrogea au devenit încordate. Bulgarii deveniseră foarte nervoși, suspectându‑i pe germani și pe turci că jefuiesc mai mult Dobrogea decât ei. Mai ales, între germani și bulgari au intervenit fricțiuni pe tema modului de administrare a Dobrogei
41.
Din acest motiv, tratamentul aplicat românilor era foarte dur:
«Copii, femei și bătrâni erau internați în grajduri și lăsați să sufere de foame. În urma trupelor bulgare, care înaintau în Dobrogea, populația bulgărească s‑a constituit în bande, care atacau populația de altă origine și în special, populația românească, omorând și distrugând din temelie sate întregi și jefuind tot ce aparținea acestei populațiuni ca: vite, alimente, îmbrăcăminte.
Dacă populația nebulgărească din Dobrogea a fost scăpată
de o exterminare totală, aceasta se datorește, în mare măsură, comandamentului german și în oarecare măsură, celui turc»
42.
Germanii aveau o impresie lamentabilă despre aliații turci și
bulgari, pe care‑i socoteau niște incapabili. Incapabilii se dovedeau
a fi, însă, experți, când venea vorba despre cruzime și sălbăticie:
40 Ibidem, p. 16.
41 Antonina Kuzmanova, Ot Nioi do Kraiova. Văprost za iujna Dobruja v mejdunarodnite
otnoșenia 1919‑1940, Izdatelstvo Nauka i izkustvo, Sofia, 1989, p. 25.
42 «Dobrogea Jună», din 12 aprilie 1936.

219«Convoaiele de prizonieri luați în cele dintâi lupte ale războiului
au fost atacate de soldații bulgari. Prizonierii erau despuiați de
mantale, tunici, bocanci și traiste, transformați în cerșetori desculți, loviți cu paturile puștilor ori cu baionetele de cei care‑i tâlhăriseră și uciși, la cea mai mică opunere sau rezistență. Populația civilă a satelor ataca convoaiele. Ofițerii erau bătuți cu paturile puștilor și închiși în carcere, unde erau ținuți fără nici o mâncare câteva zile»
43.
Anul 1918 va fi nefast pentru Puterile Centrale, care au început
să conștientizeze faptul că războiul este pierdut. Cu toate acestea, bulgarii rămâneau pe poziții: ei exercitau un adevărat șantaj la adresa germanilor, amenințând cu ieșirea din alianță și din război dacă nu li se dă întreaga Dobroge.
Diferendul dobrogean se va soluționa la 25 septembrie 1918,
la Berlin, unde se va semna un protocol, pe baza căruia Dobrogea revenea, în întregime, Bulgariei.
Era, însă, o înțelegere tardivă deoarece pe frontul de la Salonic
reîncepuse ofensiva aliaților, care îi va duce pe aceștia până la Dunăre. Întrucât reintrarea României în război era iminentă, von Mackensen a primit dispoziție de la Berlin să ofere Bucureștiului, Dobrogea, germanii urmând a păstra calea ferată Cernavodă‑Constanța și portul Constanța. Oferta Berlinului nu mai avea, însă, nici un fundament serios.
La 29 septembrie 1918, Bulgaria a capitulat iar comandamentul
militar interaliat i‑a cerut, o lună mai târziu, retragerea din Dobrogea. Armistițiul semnat de Bulgaria cu Antanta nu făcea precizări cu privire la Dobrogea. Conform unei înțelegeri, Sofiei i se permitea să mențină în provincie două divizii.
43 Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru reintregirea României (1916‑1919), Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 343.

220La 20 noiembrie 1918, generalul Frachet D’Esperey informa
legația Franței la Iași că Bulgaria trebuie să se retragă din Dobrogea
pe linia de demarcație din 191344.
Brigada britanică 228 infanterie a primit ordin să se deplaseze din
zona Varna‑Burgas și să intre în Dobrogea. Armata bulgară nu părea, însă, a fi dispusă să părăsească provincia și în nici un caz nu voia ca aici să intre trupele române. Calculul Sofiei era simplu: dacă Dobrogea era ocupată de armatele aliate, situația de provizorat și ambiguitate se putea prelungi până la conferința de pace, unde diplomația bulgară spera că, dacă nu va putea pune mâna pe întreaga Dobroge, va reuși măcar să păstreze Cadrilaterul.
La două zile de la reintrarea României în război, împotriva
Puterilor Centrale, Marele Stat Major a ordonat Corpului 5 Armată și Corpului de Grăniceri să intre în Dobrogea, pentru a prelua controlul provinciei. Un pluton românesc, debarcat la Tulcea, a fost întâmpinat cu foc de către artileria bulgară iar o altă companie românească a trebuit să se retragă în fața superiorității inamicului
45.
În acest timp, două batalioane britanice, conduse de generalul W .J.
Ross, s‑au stabilit la Cernavodă și Constanța, în timp ce generalul bulgar Kiselov se deplasa cu trupele sale la 12 km sud de linia ferată Cernavodă‑Constanța, fixându‑și cartierul general la Dobrici (Bazargic)
46.
Reinstalarea administrației românești în Dobrogea nu a dus la
calmarea situației. În timp ce trupele franceze, instalate la Tulcea și Constanța, constatau distrugerile făcute de bulgari în timpul războiului, autoritățile militare engleze se confruntau cu plângerile bulgare în legătură cu comportamentul autorităților civile românești.
44 Valentin Ciorbea, Evoluția Dobrogei între 1918‑1944, Editura Ex Ponto, Constanța,
2005, p. 56.
45 Ibidem.
46 Ibidem.

221 Trupele aliate franceze, engleze și apoi italiene au tolerat atitudinea
grupărilor iredentiste bulgare. Generalul Berthelot, într‑o telegramă
adresată în ianuarie 1919, lui George Clemenceau, preciza: «Din ziua semnării armistițiului cu Bulgaria, a existat mereu o comportare nedreaptă față de români.
În Dobrogea s‑a tolerat ca dușmanii noștri, bulgarii, să rămână
în teritoriul românilor, prietenii noștri. Încă și acum se îngăduie bulgarilor tot felul de șantaje și se ia partea lor contra românilor, care nu au încă voie să trimită trupe într‑o provincie care este a lor. Este absolut inadmisibil»
47.
Apropierea Conferinței de Pace a dus la o intensificare a
propagandei regimului de la Sofia, care voia să convingă opinia publică internațională de drepturile legitime asupra întregii Dobroge.
La Berlin, omul de încredere al regelui Ferdinand al Bulgariei,
Rizov, publica un atlas în care era prezentată istoria țării vecine de‑a lungul secolelor, Dobrogea fiind considerată a fi un pământ bulgăresc. Campania de propagandă, condusă de profesorul bulgar Ișirkov, a invadat cu publicații vestul Europei.
Sesizând manevrele bulgarilor, «Journale de Geneve» menționa
că «aceștia trag ițele, invocând rând pe rând etnografia, istoria, strategia»
48.
Bulgaria s‑a bucurat de sprijinul Statelor Unite și cu unele rezerve,
de cel al Angliei și Italiei. Cele trei țări considerau că frontiera româno‑bulgară, în sectorul dobrogean, trebuie să revină la traseul din 1878. În special, experții americani socoteau necesar ca Bulgaria să fie recompensată pentru politica externă adoptată care, în viziunea lor, ar fi grăbit prăbușirea frontului balcanic. Opinia cercurilor conducătoare de la Washington și Londra era că România ar fi ajuns la o suprafață nejustificat de mare.
47 Ibidem, p. 59.
48 Ibidem, p. 62.

222Populația românească din Dobrogea, inclusiv cea din Cadrilater,
era extrem de neliniștită în legătură cu viitorul provinciei (se zvonea
că România va ceda Bulgariei o parte din Cadrilater, cu Bazargicul și Balcicul). Aceste temeri erau în contradicție cu realitatea de pe teren, mai ales că, în noiembrie 1918, erau reinstalate autoritățile române în cele patru județe ale Dobrogei.
Cu acest prilej, în biserici s‑au oficiat servicii religioase. Cu toate
acestea, «alarmați de știrile ce veneau din străinătate, peste 20.000 de locuitori ai Dobrogei: români, musulmani, greci și alte minorități au organizat la Constanța, la 29 mai 1919, o mare adunare, în sprijinul integrității Dobrogei. Documentul adoptat cu acest prilej a fost expediat miniștrilor Franței, Angliei, Statelor Unite și Italiei la București. Președintelui Franței i s‑a trimis o telegramă în care se releva faptul că marea majoritate a populației, compusă din turci și tătari, nu consimt la nici o trunchiere a acestui ținut, stăpânit astăzi de România»
49.
La 21 iulie 1919, reprezentanții musulmanilor din nordul
Dobrogei și din Cadrilater s‑au întrunit într‑un congres la Constanța. Cu acest prilej, a fost votată o moțiune prin care se cerea regelui și guvernului de la București să lupte pentru păstrarea Cadrilaterului. Regele Ferdinand le‑a răspuns musulmanilor: «La conferința păcii nu se va discuta chestiunea Cadrilaterului căci această bucată de pământ a făcut parte din corpul României, înainte de 1916»
50.
La rândul său, Take Ionescu declara: «Este adevărat că, înainte
de intrarea României în război, atât noi cât și grecii am crezut că am putea face Bulgariei unele concesii, din momentul însă, în care Bulgaria a luptat contra noastră și a aliaților noștri, nu mai înțeleg să i se facă nici o concesie»
51.
49 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 392.
50 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, dosar 65/ 1919, f. 100.
51 Ibidem.

223La Conferința de Pace de la Paris, Bulgaria a prezentat un
Memoriu puterilor învingătoare, în care încerca să aducă argumente
în sprijinul tezei conform căreia Dobrogea era pământ bulgăresc. Memoriul susținea că: «Dobrogea, care are o suprafață de 23.232 kilometri pătrați, face parte integrantă din Peninsula Balcanică și estelegată prin legături strânse geografice, istorice, etnografice, culturale și economice de Bulgaria Danubiană»
52.
Documentul considera că, «în cursul secolelor, Dobrogea a fost
posedată în chipul cel mai durabil și cel mai eficace de către poporul care a fost în același timp stăpânitorul Bulgariei actuale»
53.
După ce făcea un istoric al Dobrogei bulgărești din perioada
medievală, documentul preciza că, în timp ce România păstra față de turci o autonomie, Dobrogea suferea jugul turcesc până în 1878, în aceleași condiții ca și restul Bulgariei. «Redeșteptarea poporului bulgar, accelerată în timpul liniștii intervenite în Balcani după acest război se desfășoară cu aceiași intensitate la Ohrida, Skopje, Vrania, Vidin, Plovdiv, Târnovo și Tulcea»
54.
În continuare, memoriul afirma: «Dobrogea intră în limitele
trase de biserica națională bulgară, instituită în 1870, înainte de realipirea sa la România; bulgarii erau cei mai numeroși locuitori creștini ai Dobrogei, cei mai buni agricultori, meseriași și negustori. Ei alcătuiau, de asemenea, elementul cel mai bogat și cel mai bine organizat din punctul de vedere al vieții școlare și religioase.
Limba bulgară devenise limbă oficială. Românii, care știau
că Dobrogea era pământ bulgăresc, se împotrivesc, la început, schimbului Basarabiei cu Dobrogea dar când Congresul din Berlin a sancționat acest schimb, guvernul român ocupă provincia și ia
52 Oreste Tafrali, Apărarea României Transdanubiene în străinătate, Constanța, 1921, p. 17.
53 Ibidem.
54 Ibidem, p. 19.

224hotărârea de a o româniza și de a face din ea baza lărgirii teritoriale a
statului român în Peninsula Balcanică»55.
Referindu‑se la anul 1913, memoriul preciza: «România răpește
Bulgariei Dobrogea Meridională. Aceasta era o însemnată etapă a politicii imperialiste române pentru realizarea scopului ei: Balcanul
ca frontieră naturală a poporului român»
56.
Intelectualii români au reacționat împotriva acestui memoriu.
Publicistul Oreste Tafrali avea să precizeze că Dobrogea nu a fost niciodată leagăn al statului bulgar. Tafrali va veni cu date istorice și statistice care demonstrau legitimitatea stăpânirii românești în Dobrogea. Bulgarii vor reacționa din nou și la 4 octombrie 1919, vor trimite Conferinței de pace un nou memoriu, în care vor preciza: «dobrogenii sunt profund frapați de proiectul de tratat de pace prezentat delegației bulgare, proiect care lasă Dobrogea sub stăpânire românească, fără a ține cont de voința dobrogenilor, exprimată prin cele două rezoluții ale delegațiilor din toată Dobrogea, la congresele ținute în 1917 și 1918. Dobrogenii sunt profund decepționați să constate că la Conferința de pace este contestat principiul autodeterminării, proclamat de președintele Wilson și adoptat de guvernele marilor puteri aliate și asociate»
57.
După deschiderea lucrărilor Conferinței de Pace, experții
americani, francezi, englezi și italieni s‑au pronunțat pentru trasarea unei noi frontiere în Dobrogea, susținând, în repetate rânduri, cedarea sudului provinciei către Bulgaria
58.
Propunerea americană de retrasare a frontierei în Dobrogea,
prin cedarea Cadrilaterului, a fost respinsă de George Clemenceau,
55 Ibidem, p. 20.
56 Ibidem, p. 21.
57 Izvori za istoriata na Dobrudja, Izdatelstvo Nauka, Sofia, 1992, p. 469.
58 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 70.

225în baza a două principii: mai întâi că nu se putea lua un teritoriu
al unui aliat și apoi, că Bulgaria, ca țară învinsă, nu trebuia să găsească în tratatele de pace o sporire a teritoriului său. De aceea, în răspunsul la propunerile bulgare, chestiunea Dobrogei nici nu a mai fost menționată iar Tratatul de Pace de la Neuilly‑sur‑Seine nu va cuprinde nimic referitor la aceste revendicări.
În urma demersurilor energice ale guvernului român, primele
regimente au sosit în Dobrogea în luna mai a anului 1919, în timp ce ultimele unități franceze vor evacua regiunea la 3 decembrie, același an
59.
Tratatul cu Bulgaria preciza că granița acestei țări cu România va
fi asemănătoare cu cea de la 1 august 1914.
Victoria diplomatică a României se datora activității neobosite a
politicienilor și intelectualilor români, desfășurată atât în Europa cât și în Statele Unite ale Americii.
În urma Conferinței de Pace, România redobândea Dobrogea de
Sud, pe care o va deține până în anul 1940.
59 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 394.

226Capitolul al VII‑lea
EVOLUȚIA CADRILATERULUI
ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Sfârșitul războiului mondial a dus la înlocuirea administrației
bulgărești în Dobrogea, inclusiv în Cadrilater, cu administrația românească.
La 22 decembrie 1918, în Durostor și la 27 decembrie 1918, în
Caliacra, autoritățile românești își preluau prerogativele. Conducerea prefecturilor a fost încredințată unor ofițeri superiori.
Situația găsită în Dobrogea de Sud era incomparabil mai rea decât
fusese în vara anului 1913. Ocupanții distruseseră arhivele românești ce nu putuseră fi evacuate, fiind nevoie de mult efort pentru a organiza administrația, de la comună până la nivel județean. Populația era superioară ca număr anului 1913, ca urmare a creșterii elementului bulgăresc. După revenirea autorităților române, s‑au mai stabilit în Dobrogea de Sud toți cei siliți a emigra din Bulgaria precum și greci și armeni, emigrați din Turcia. Într‑o proclamație a generalului Berthelot, se cerea ca «familiile istovite și înfometate, ce așteptau prin diferite gări, să se întoarcă acasă»
1.
1 Valentin Ciorbea, Evoluția Dobrogei între 1918‑1944, Editura Ex Ponto, Constanța
2005, p. 74.

227Întreaga Dobroge se afla într‑o stare deplorabilă. Profesorul
Constantin Brătescu avea să noteze: «orașele noastre nu mai erau
orașele însuflețite și pline de zvonul vieții de odinioară, ci ne priveau uscate, cu ochii scoși din zidurile ruinate, din ferestrele și ușile oarbe, din fierăriile răsucite de dogoarea focului, din murdăria vremii așternută peste ele.
Satele noastre nu mai erau mulțumite și fremătând de hărnicia
zilelor de lucru și de bucuria zilelor de sărbătoare ci multe dintre ele, cele mai multe, stau aproape pustii»
2.
În întreaga Dobroge domneau foamea, sărăcia și bolile. Produsele
alimentare se procurau foarte greu iar specula înflorise. Guvernul ceruse autorităților locale să evalueze pagubele produse în cei doi ani de ocupație însă, adesea, era imposibil de aproximat o sumă. Bucureștiul a gândit un plan ce prevedea acordarea de despăgubiri persoanelor afectate de distrugerile ocupației. Refacerea era cuvântul
de ordine însă, la un an de la reinstalarea administrației românești în provincie, situația nu se ameliorase. În anii următori, Cadrilaterul se va înscrie, însă, în procesul de dezvoltare economică și socială, caracteristic întregii Românii, în perioada interbelică.
VII.1 Problema funciară în Cadrilater
Acest sector a constituit, în toată perioada administrației
românești în regiune, principalul domeniu al economiei.
În Cadrilater, verificarea proprietății rurale, așa cum fusese
prevăzută în Legea pentru Organizarea Dobrogei Noi, emisă în aprilie
1914, nu putuse fi finalizată, deoarece intervenise războiul mondial.
Reforma agrară din 1921 nu se aplicase și în județele Durostor și
Caliacra, datorită situației complexe din regiune.
2 Ibidem, p. 75.

228Războiul și ocupația provocaseră mișcări masive de populație și
distrugeri de tot felul. Mulți săteni își pierduseră actele de proprietate,
o altă parte avea documentele la Sofia, în timp ce un segment important al populației nu putea dovedi faptul că este proprietară, deoarece arhivele fuseseră duse la Moscova.
În timpul ocupației, mulți proprietari și‑au vândut pământurile,
fapt ce intra în contradicție cu legea din 1914, care interzicea în mod expres înstrăinările, până la verificarea proprietarilor.
La 26 iulie 1921, guvernul Averescu a adoptat un nou act de
organizare a Cadrilaterului, intitulat la fel ca în 1914, Legea pentru
organizarea Dobrogei Noi. La 20 septembrie, același an, a fost adoptat și regulamentul de aplicare a actului normativ. Inițiatorii legii au fost deputații Ion Cămărășescu, fost prefect al Durostorului și Constantin Georgescu‑Vâlcea
3.
Deosebirea esențială între legea din 1914 și cea din 1921 era legată
de faptul că, în ultima, legiuitorul nu mai vorbea despre posesiunea de tip mirie . Noua lege prevedea că, în termen de trei luni de la data
promulgării, toți cei care dețineau acte de proprietate, trebuiau să le prezinte judecătorilor, pentru verificări, după care, în termen de un an, actele urmau a fi preschimbate cu titluri de proprietate definitivă.
Cei care nu dețineau acte de proprietate, primeau documente
provizorii, pe baza unei declarații, făcute în fața autorităților, urmând ca, dacă în termen de 10 ani, nimeni nu le contesta drepturile dobândite, să devină proprietari deplini pe respectivele terenuri
4.
Noile reglementări au fost vehement criticate în epocă și legea
nu a mai fost aplicată, deoarece guvernul Averescu a demisionat, în decembrie 1921.
3 A. N. Pineta, Regimul bunurilor imobiliare rurale din Dobrogea Nouă, Bazargic, 1922, p.
164.
4 Ibidem, p. 165.

229După un scurt interimat, reprezentat de guvernarea Take Ionescu,
la putere au venit liberalii, iar Ion I.C. Brătianu a acuzat fostul executiv
că abandonase drepturile și interesele statului român în județele Durostor și Caliacra, creând avantaje prea mari minoritarilor
5.
Liberalii porneau, în demersul lor, de la realitatea de pe teren:
populația turcă nu avea acte pentru proprietățile pe care le deținea iar în multe cazuri, nici nu era la curent cu dispozițiile legii. Bulgarii uzau de neștiința turcilor, pentru a le lua terenurile.
În timpul războiului, mulți musulmani își vânduseră pământurile,
în favoarea bulgarilor, astfel încât, susțineau liberalii, capitolul al VI‑lea al legii îi favoriza pe cei din urmă, în detrimentul românilor.
La 11 aprilie 1922, capitolul incriminat a fost abrogat și s‑au pus
din nou în aplicare prevederile Legii de organizare a Dobrogei Noi,
din aprilie 1914.
În anul 1923, o serie de articole ale legii, care se refereau la
competențele instanțelor ce verificau proprietățile au fost modificate, noua formulă fiind votată de Parlament la 22 aprilie 1924. Actul normativ, intitulat Legea pentru modificarea unor dispozițiuni din
capitolul al VI‑lea al Legii de la 1 Aprilie 1914 pentru organizarea Dobrogei Noi, îi obliga pe proprietarii de terenuri să completeze, în termen de 90 de zile, o declarație‑tip, care cuprindea informații privitoare la suprafața terenului, amplasarea lui, investițiile făcute după 1913 și recoltele obținute. Articolul 116 al legii prevedea ca «pământurile rurale, fie proprietate absolută, fie posesiune mirie, ale
locuitorilor care nu și‑au depus spre verificare titlurile, în termenul prevăzut de lege sau ale acelora ale căror titluri au fost verificate și respinse, sunt și rămân de drept proprietatea statului, care intră în stăpânirea lor pe cale administrativă, fără judecată
6.
5 Ibidem, p. 155.
6 Idem, Legiuiri pentru imobilele rurale din Dobrogea Nouă, Bazargic, 1924, pp. 6‑7.

230Actul normativ stipula ca bunurile mülk (terenuri considerate de
legislația otomană ca proprietate absolută), să rămână, în totalitate,
în stăpânirea deținătorilor.
În schimb, terenurile mirie (cu drept de folosință, conform
Codului Funciar Otoman), aveau parte de un tratament diferit.
Loturile de până la 5 ha erau recunoscute ca proprietate deplină
celor care le dețineau, dar aceștia trebuiau să facă dovada că sunt cetățeni români, că aveau în posesie respectivele parcele, cel puțin cu 10 ani înainte 1 septembrie 1914 și că ele au fost și vor fi cultivate.
Pentru suprafețele de tip mirie de peste 5 ha, cum era majoritatea
pământurilor în Dobrogea Nouă, legea prevedea ca posesorii să primească titlul de proprietate pe două treimi din teren, cealaltă treime urmând a reveni statului. Dacă, în urma acestei partajări, suprafața de teren rămasă proprietarului era mai mică de 5 ha, se proceda la reducerea lotului de pământ ce rămânea statului, în așa fel încât proprietarul să rămână totuși cu 5 ha. Dacă, însă, după partajarea între proprietar și stat, suprafața de teren rămasă celui dintâi era mai mare de 100 de hectare, aceasta urma să fie supusă prevederilor legii de reformă agrară din 1921.
Articolul 120 al legii din 1924 prevedea că statul, prin Ministerul
Agriculturii și Domeniilor, avea dreptul de preemțiune la toate înstrăinările de proprietăți imobiliare rurale, în timp ce articolul 122 preciza că vânzătorii care voiau să emigreze nu puteau înstrăina pământurile lor decât statului
7.
Pentru a‑i împiedica pe proprietarii rurali bulgari de a aduce
muncitori agricoli de peste graniță, articolul 123 stipula faptul că «nimeni nu avea voie să aducă și să stabilească familii agricole pe pământurile sale, fără autorizarea Ministerului de Interne»
8.
7 Ibidem, pp. 10‑11.
8 Ibidem.

231În ceea ce privește proprietatea statului, aceasta era compusă
din:
a) toate bunurile de orice natură, care au aparținut statului
bulgar, ca avere publică sau privată, la 28 iunie 1913;
b) toate pădurile, afară de cele stăpânite de persoane
particulare;
c) toate izlazurile comunale;
d) toate terenurile arabile, de pășunat, de pădure și orice fel de
bunuri care aparțineau școlilor de orice categorie;
e) toate terenurile de orice natură, care aparțin bisericilor,
așezămintelor culturale sau de binefacere publică;
f) toate minele, carierele și apele minerale;
g) toate lacurile, bălțile, canalele și pescăriile de orice natură 9.
Modalitatea de rezolvare a problemei proprietății funciare în
Cadrilater a suscitat multe comentarii, mai ales în ceea ce privește
treimea ce urma să revină statului. Prin această măsură, guvernul urmărea crearea unei rezerve de terenuri, unde urmau să se efectueze colonizări, în vederea întăririi elementului românesc, într‑o zonă în care acesta era minoritar.
Bulgarii din Cadrilater au reacționat vehement după adoptarea
legii iar Teodor Toșev, avocat în Bazargic, a publicat o broșură la Sofia, în care vorbea despre faptul că în Dobrogea de Sud, în 1913, nu exista proprietate mirie , că toți deținătorii de terenuri erau proprietari și că
statul român comitea un abuz în această privință. Toșev a trimis și un memoriu către Înalta Curte de Casație din București, în care susținea că legea din 1924 conținea 10 încălcări ale Constituției României, ce duceau la păgubirea și jefuirea populației autohtone
10.
De fapt, înainte de 1913, deținătorii bulgari de terenuri erau
proprietari absoluți numai în Rumelia Orientală, unde posesiunea
9 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, Dosare speciale 1920‑1944, vol. 100, Chestiunea Dobro‑
gei, f. 12.
10 Ibidem, f. 14.

232mirie se convertise în mülk 11. Mulți dintre bulgarii care afirmau în
mod public că în anul 1913, în Bulgaria nu mai exista posesiune mirie,
în fața comisiilor românești de verificare și‑au susținut drepturile lor
asupra unor terenuri din Cadrilater tocmai pe baza acestui tip de posesiune
12.
Departe de a lămuri situația în domeniul proprietății funciare,
legea a dus la un întreg șir de complicații, scandaluri și procese interminabile. Bulgarii, care dețineau cele mai mari proprietăți de teren în Cadrilater, au cerut, în repetate rânduri, modificarea legislației agrare, apelând și la parlamentarii P .N.L. din județele Caliacra și Durostor, însă demersurile acestora au rămas fără rezultat, deoarece liberalii au părăsit guvernarea în anul 1928. Noul guvern, prezidat de țărănistul Iuliu Maniu, va suspenda legea din 1924 și va ordona crearea unor comisii care să ancheteze abuzurile semnalate.
În 1930, țărăniștii au adoptat Legea de completare, care nu mai făcea
referire la proprietatea de tip mirie și nici la dreptul statului de a prelua
o treime din aceasta. Legea din 1930 s‑a lovit însă, de refuzul hotărât al coloniștilor din Cadrilater, care se temeau că pământurile pe care le stăpâneau vor fi redate foștilor proprietari. Ei au redactat numeroase memorii, adresate parlamentului și guvernului, cerând menținerea prevederilor legii din 1924. Coloniștii au cerut legislativului să nu voteze sceleratul proiect de lege, adăugând că acesta a fost întocmit
sub presiunea agenților bulgărismului. Memoriul constata că: «se va comite o trădare a intereselor mari ale neamului dacă nu se va reacționa iute și energic contra celor care, prin acest proiect, țin să năruiască plăpânda așezare românească din Dobrogea Nouăși să zădărnicească asigurarea graniței din această parte a țării»
13.
11 Alexandru Burnea, Chestiuni dobrogene, București, 1930, p. 10.
12 Ibidem, p. 11.
13 Săriți, români, că ni se fură Dobrogea Nouă!, Tipografia Ziarului Universul, București,
1930, p. 3.

233În ciuda acestor proteste, Parlamentul va vota Legea de completare,
considerând că astfel, problema proprietății funciare va fi lichidată.
Legea din 1930 a fost apreciată de către unii dintre proprietari,
pentru că a impus comasarea loturilor. În numai doi ani, au fost
analizate peste 50.000 de dosare, efectuându‑se comasări pe 597.773 ha din totalul suprafeței agricole existente în Cadrilater (732.317 ha). Comasarea a produs, la rândul ei, numeroase nemulțumiri în rândul locuitorilor satelor, mulți dintre aceștia plângându‑se de abuzurile comisiilor care, adesea, au schimbat loturile repartizate inițial, au oferit suprafețe de teren situate la depărtare de localitatea de reședință a proprietarului sau care erau inferioare din punct de vedere al calității solului. S‑a întâmplat ca, de multe ori, membrii comisiilor să ocupe loturile cele mai apropiate și mai bune.
Desele schimbări în legislația agricolă au contribuit la menținerea
unui sentiment de nesiguranță în rândul populației de la sate. Adesea, oamenii nu erau informați și cădeau victime ale abuzurilor sau necinstei funcționarilor statului. Perioada interbelică a fost marcată, în Cadrilater și de problema colonizărilor rurale, efectuate cu locuitori din alte regiuni ale țării, cât și cu imigranți.
Colonizările în Cadrilater s‑au făcut, în special, pe baza a două legi.
Prima Lege a colonizării, din iulie 1930, modificată parțial în 1932 și
1933, prevedea alcătuirea unui fond imobiliar pentru colonizare, din toate terenurile rămase disponibile prin aplicarea legilor de reformă agrară.
Operațiunile de colonizare se încredințau unui serviciu anume
creat, numit Oficiul Național al Colonizărilor, care avea să țină seamă
la alegerea coloniștilor de starea lor fizică, de vârstă, de situația lor familială, de profesie și de capacitatea de exercitare a drepturilor civile și politice. Colonizarea urma să se facă după un plan bine stabilit, care punea accent pe mărimea lotului și pe crearea de centre de colonizare.
Cea de‑a doua Lege de colonizare a fost adoptată în 1936, iar
regulamentul de aplicare a acesteia, votat în 1937, păstra, în linii

234mari, deciziile stabilite anterior dar punea accent pe introducerea
unor norme și restricții cu privire la drepturile de colonizare 14.
Zonele în care colonizarea a atins cote ridicate au fost județele
Durostor și Caliacra, unde statul român deținea suprafețe de teren importante, moștenite de la statul bulgar, la care se adăuga treimea din loturile mirie, transformate în proprietate absolută.
Articolul 103 al Legii de Reformă Agrară preciza mărimea loturilor
de împroprietărire, în Dobrogea Nouă fiind rezervate suprafețe a câte 25 ha țăranilor care fuseseră colonizați
15.
Încă din anul 1903, o lege specială îi împroprietărea, în Dobrogea
Veche, pe veteranii din războiul de independență și pe însurăței,
însă, din motive diverse, mulți dintre aceștia nu și‑au luat loturile în posesie sau chiar le‑au înstrăinat.
După război, din inițiativa generalului Rasoviceanu, care
comandase trupele române din Dobrogea, au fost delimitate trei zone de colonizare, pe o fâșie de pământ care pleca de la Șabla până la linia Balcic‑Bazargic. Coloniile au fost organizate la Ceairlighiol, Meșimahle, Iastacilar, Stânca, Idiriscuius, Vulturești, Rasoviceni, Duranlar, Geaferli‑Iuceorman, Aiorman, Caraiaschioi, Crișan și Teche
16.
Nici această colonizare nu a fost fructuoasă, deoarece mulți dintre
cei așezați în noile localități erau originari din satele limitrofe Cadrilaterului și se întorceau acolo, imediat ce își strângeau recolta de pe loturile date în folosință. De fapt, majoritatea coloniștilor nu muncea pământul ci îl dădea în arendă la localnicii turci sau bulgari
17.
14 Cadrilaterul, 1913‑1928, volumul I, în: «Analele Dobrogei», an XIX, 1938, p. 25.
15 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 159.
16 Apostol D. Culea, Dobrogea, Editura Casa Școalelor, București, 1928, p. 243.
17 Constantin Noe, Colonizarea Cadrilaterului, Institutul Social Român, 1938, p. 123.

235În anul 1928, în coloniile militare se stabiliseră 427 de familii, care
primiseră în proprietate 9.000 de hectare și bani pentru construirea
de locuințe și procurarea de inventar agricol18.
La începutul anului 1925, în județele Caliacra și Durostor a
demarat acțiunea de colonizare a aromânilor din Macedonia și Tracia Orientală. Aceștia, în cea mai mare parte, crescători de oi, doreau să emigreze în România, datorită noilor realități politice, economice, sociale și demografice din regiunile în care locuiau.
Încheierea celui de‑al doilea război balcanic și semnarea Păcii de la
București, în 1913, nu au avut darul de a liniști agitatele stări de lucruri în Balcani. Moștenirea otomană, care a învrăjbit alianța creștină, după
prima conflagrație în peninsulă, se dovedise a fi, în continuare, un măr otrăvit. Anul 1913 nu reușise, cu toate eforturile diplomației de la București, să pună stavilă unui sentiment de frustrare din partea statelor beligerante. Chestiunea Macedoniei rămânea la ordinea zilei,
chiar dacă provincia fusese partajată între Grecia, Serbia și Bulgaria. Cea din urmă țară plătea tribut ambițiilor executivului de la Sofia, dar și surprizei numite Albania, o țară apărută, în mod miraculos, pe harta peninsulei, teritoriul acesteia diminuând spațiul ce trebuia să revină sârbilor.
În urma celor două războaie balcanice, țara care a avut cel mai
mult de câștigat a fost România. Fără a trage prea multe focuri de armă și cu victime datorate nu inamicului, ci holerei (5.000 de morți, după unele estimări), armata lui Carol I a întărit ideea, prin marșul ei fără stavile prin Bulgaria că, în zona Balcanilor, exista un centru politic primordial: Bucureștiul. Însăși semnarea tratatului de pace între Bulgaria, pe de o parte și Grecia, Serbia și România, de cealaltă parte, în capitala țării de la nord de Dunăre, dovedea acest lucru.
18 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 160.

236Stăpână pe situație, învingătoare, atât pe calea armelor cât și pe
tărâm diplomatic, România, prin persoana lui Titu Maiorescu, pierdea
din vedere un aspect esențial: neintroducerea, în însăși structura tratatului de pace, a stipulațiilor privind ocrotirea minorității aromâne din statele balcanice.
Este adevărat că, între București și celelalte capitale din Peninsulă,
s‑au schimbat note bilaterale, ce garantau drepturile aromânilor însă, în scurt timp, s‑a putut vedea cât de efemere au fost promisiunile guvernanților de la Belgrad, Sofia și Atena. S‑a spus, nu de puține ori că, în 1913, la București, România a pierdut, pe mâna ei, o carte mare în lupta pentru menținerea ființei macedo‑române în spațiul ei de baștină.
Drama aromânilor, cei mai loiali supuși ai Imperiului Otoman, se
agravase încă de la începutul secolului al XX‑lea, când lupta pentru drepturi naționale se întețise. Preocuparea guvernului de la București pentru situația fraților de la sud de Dunăre generase o atitudine de adversitate nevoalată din partea Greciei și a Patriarhiei de la Constantinopol. Incursiunile bandelor de antarți greci în Macedonia
se înmulțeau, în paralel cu acțiunile de aceeași natură, practicate de membrii organizațiilor naționaliste bulgare. Obiectivul vizat era controlul regiunii, în perspectiva eliminării turcilor din Macedonia.
În anul 1904, bandele grecești își intensificaseră actele de violență
împotriva aromânilor. Învățători, preoți și notabili aromâni erau atacați prin surprindere, bătuți sau uciși
19.
Creșterea tensiunii în zonă survenea și datorită faptului că
majoritatea aromânilor naționaliști prefera să sprijine mișcarea bulgarilor, în detrimentul celei elene
20.
19 Tănase Bujdoveanu, Romanitatea balcanică și civilizația aromânilor, Editura Cartea
Aromână, Constanța, 1997, p. 140.
20 Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier 1919‑1941, Editura Humanitas, București, 1995,
p. 186.

237Anul 1905, dată importantă pentru macedo‑români, va aduce
cu el iradeaua imperială, promulgată de sultan la 9 mai, prin care
se recunoștea și se permitea constituirea comunităților aromâne în
cadrul Imperiului Otoman 21. Fără a menționa explicit acest lucru,
iradeaua recunoștea statutul de millet pentru populația aromână din
Balcani. Șocul acestui document asupra grecilor a fost unul teribil însă, după momentele de uluire și indignare, Atena a trecut la acțiune. Toate resentimentele împotriva aromânilor s‑au concretizat într‑o brutală campanie, ce urmărea exterminarea celor care nu se arătau încântați de Marea Idee, refacerea Imperiului Bizantin.
Acțiunea bandelor grecești s‑a concretizat în atacuri, desfășurate
în regiunea Pindului și a Macedoniei apusene, iar crimele comise de antarți au fost inimaginabile. Alte bande,
subvenționate de Atena,
operau în regiunea Vardarului. Pe lângă victimele atacurilor, s‑au înregistrat și imense pagube materiale: case particulare, școli și biserici incendiate, furturi de tot felul etc
22.
Teroarea grecească din perioada 1905‑1908, cum au numit‑o cei
care au trăit pe pielea lor excesele trupelor stipendiate de Atena, s‑a soldat cu uciderea a sute de aromâni. Numai în comuna Veria, unul dintre centrele macedo‑române importante, au fost omorâte peste 100 de persoane, același lucru întâmplându‑se în alte zeci de comune aromâne din Pind și Macedonia
23.
Intervenția hotărâtă a guvernului de la București, care a ajuns
chiar la utilizarea unei măsuri extreme: ruperea relațiilor diplomatice cu Atena, a dus, pentru o perioadă, la atenuarea disputelor interetnice în Macedonia. Izbucnirea primului război balcanic a dat peste
21 Tănase Bujdoveanu, op. cit., p. 141.
22 Ibidem, p. 142.
23 Constantin Papanace, Mișcarea legionară și macedo‑românii, Editura Elisavaros, București,
1999, p. 104.

238cap toate scenariile imaginate de guvernul român pentru a păstra vie
ființa națională a macedo‑românilor. În mod paradoxal, aromânii, deși creștini, se pronunțau pentru menținerea statu‑quo‑ului în regiune,
conștienți fiind că eliminarea turcilor din zonă va amplifica lupta pentru supremație în Macedonia. Din nefericire, previziunile s‑au adeverit. Provincia a redevenit rapid teatrul unor sângeroase dispute între greci, bulgari și sârbi, toți localnici, în ciuda faptului că statele de care erau legați prin vocea sângelui, erau aliate. Cel de‑al doilea război balcanic va consemna excese îngrozitoare: copii spintecați cu baioneta, prizonieri cărora li s‑au scos ochii, femei violate, în fapt, o adevărată campanie de purificare etnică. În mijlocul tuturor acestor grozăvii și mai neajutorați decât toți ceilalți, stăteau aromânii.
La încheierea Păcii de la București, comunității macedo‑române
i s‑au recunoscut drepturile de către toate statele semnatare, însă, la scurt timp, promisiunile Sofiei, Atenei și Belgradului s‑au dovedit a fi simple vorbe în vânt. Tonul l‑au dat, în mod paradoxal, sârbii, care au închis școlile românești din Macedonia, în primul rând, liceul de la Bitola, au interzis învățământul în limba aromână și au practicat o campanie de slavizare și pe tărâm religios. Măsurile Belgradului au fost urmate, în scurt timp, de Atena și Sofia, grecii acționând, însă, cu mai multă moderație, având, probabil, vii în minte antecedentele tensiunilor diplomatice cu Bucureștiul.
Nerespectarea clauzelor cuprinse în acordurile semnate de
România cu statele balcanice a avut repercusiuni grave asupra macedo‑românilor. Lipsiți de educație și de serviciu religios în limba proprie, aromânii se confruntau și cu imense probleme economice. Partajarea Macedoniei a afectat decisiv principala îndeletnicire a aromânilor: păstoritul. Imensele turme de oi ale comunităților conduse de celnici practicau transhumanța. Anul 1913 i‑a pus pe aromâni în fața unei situații limită: turmele nu mai puteau trece de la munte la câmpie pentru că o zonă de relief aparținea unei țări, iar cealaltă, unei alte țări. S‑au înregistrat, din acest motiv, pierderi

239imense, datorită frigului de la munte, care a decimat turme întregi,
dublat de lipsa hranei pentru animale. Aromânii au trebuit să se adapteze noilor condiții și să încerce practicarea agriculturii, lucru dificil pentru niște oameni, învățați de generații să fie păstori. Nu era ușor să încerci să deprinzi meserii pe care nimeni din comunitate nu le‑a practicat vreodată. O altă îndeletnicire, specifică aromânilor, cărăușia, era și ea pe cale de dispariție, datorită extinderii rețelelor de cale ferată.
Situația grea era dublată de faptul că, fiecare dintre cele trei state
succesoare turcilor în Macedonia, aplica o politică dură la adresa minoritarilor, astfel că aromânilor le era teamă să‑și decline obârșia, atunci când erau chestionați pe această temă.
Firi tenace și dârze, aromânii au încercat să treacă peste aceste
greutăți. Plecarea latifundiarilor turci lăsase numeroase moșii nelucrate, iar acestea au fost cumpărate, la prețuri mici, de către aromâni, care au încercat varianta transformării din oieri în agricultori. Lovitura de grație pentru aceștia a fost dată de schimbul de populație intervenit între Grecia și Turcia, la semnarea Convenției de la Lausanne, din 1923. Conform acordului semnat, «pleacă mai puțin de jumătate de milion de turci și sosesc, în schimb, peste un milion și jumătate de greci, majoritatea flămânzi și goi»
24.
Mai exact, 1.400.000 de greci din Turcia, exceptând
Constantinopolul, au venit în țara de origine. Afluxul imens de populație a pus guvernul de la Atena în fața unei probleme spinoase. Nou‑veniții erau, în majoritatea cazurilor, săraci și flămânzi. Rezolvarea a fost una previzibilă: grecii din Asia Mică au fost așezați, în proporție covârșitoare, în Macedonia. Statul elen a expropriat moșiile absenteiștilor, majoritatea, bei otomani, iar pe listele de
împroprietăriți nu a fost trecut nici un aromân, ci numai greci.
24 Sterie Hagigogu, Emigrarea aromânilor și colonizarea Cadrilaterului, București, f. a., p. 2.

240Exproprierea marilor proprietăți otomane, ale căror islazuri
fuseseră, tradițional, arendate păstorilor macedo‑români, precum
și naționalizarea munților, vor duce la falimentul economic al românilor macedoneni
25. Cei mai afectați au fost oierii din Veria,
Meglenia și Caterina, care erau siliți să‑și vândă turmele, neputând, în acele condiții vitrege, să le asigure existența. În alte regiuni compact aromânești (Pind, Tesalia), unde nu s‑au făcut colonizări, situația macedo‑românilor era cu mult mai bună
26.
Confruntați cu această situație extremă, aromânii își vor îndrepta
privirile către România, considerând că aceasta este singura soluție pentru rezolvarea problemelor fundamentale cu care se confruntau.
Primii pionieri ai colonizării vor fi aromânii din comuna
macedoneană Veria, care, în luna februarie a anului 1922, într‑un memoriu adresat revizorului școlilor române din Macedonia, au sondat intențiile Bucureștiului de a accepta o eventuală stabilire a aromânilor în țară. Documentul era redactat în termenii următori: «Domnule revizor, trăiți în mijlocul nostru și credem că e de prisos a vă releva mizeria ce ne amenință în urma catastrofei armatelor grecești din Asia Mică și mai ales, a inundării refugiaților greci în Macedonia. Scăparea numai în emigrare o vedem. Considerând că expatrierea va fi mai puțin resimțită dacă ne vom plasa în sânul țării mume, ținem ca să știm dacă guvernul român e dispus să‑și manifeste sentimentele părintești, primindu‑ne în România»
27.
Documentul a fost reluat în 1923, de această dată, fiind adresat
unor personalități ale vieții politice și culturale din România28.
25 Ion Dobrogeanu, Statul nostru și politica de întărire a românismului în Dobrogea de Sud,
în: «România de la Mare», nr. 3‑4, Constanța, An II, 1994, p. 20.
26 Nicolae Cușa, Macedo‑românii pe văile istoriei, Ed. Europolis, Constanța, 1990, p. 36.
27 Constantin Noe, op. cit., p. 123.
28 Nicolae Cușa, op. cit., p. 36.

241Cum autoritățile de la București nu păreau a fi interesate de
problema emigrării aromânilor, un grup de macedoneni, stabiliți
în Capitală, în frunte cu Vasile Muși și Constantin Noe, a decis să acționeze energic pentru ca această chestiune să fie rezolvată
29.
În anul 1924, Steriu Hagigogu a adresat un memoriu ministrului
Agriculturii și Domeniilor, Alexandru Constantinescu, în care se spunea: «În numele poporului român din Macedonia, mă adresez țării mume, sperând a vă convinge de starea lucrurilor din Macedonia și sperând că, o dată, dumneavoastră convins, totul va fi salvat spre binele țării și al compatrioților mei»
30.
În paralel cu activitatea din țară, aromânii din Macedonia au
organizat un congres la Veria, unde au decis că singura soluție pentru păstrarea ființei lor naționale este emigrarea în România. La congres, cei prezenți au adoptat o moțiune în care se preciza: «Luându‑se în dezbatere situația precară creată aromânilor, prin invadarea refugiaților greci în Macedonia și observându‑se că românii sunt loviți economicește în toate direcțiile și deci, continuarea traiului în vechea lor patrie fiind o ruină sigură, decide emigrarea în masă a aromânilor»
31.
O impresionantă delegație de celnici macedoneni sosea la
București, la 1 februarie 1925, aducând acte și date cu privire la numele, numărul și situația aromânilor dornici să emigreze
32. Delegații cereau
guvernului român «câte 20 de hectare pentru fiecare familie decisă să emigreze, precum și locuri de casă, care să se plătească într‑un termen mai lung, acordarea de credite pentru construirea caselor și procurarea inventarului, precum și intervenția guvernului român pe lângă cel grec, pentru ca aromânii să fie despăgubiți de averile imobile
29 Ibidem, p. 37.
30 Steriu Hagigogu, op. cit., p. 19.
31 Ibidem, pp. 25‑26.
32 Nicolae Cușa, op. cit., p. 37.

242rămase prin comunele părăsite de ei»33. Memoriul a fost prezentat
guvernului, iar delegația a purtat discuții cu Vintilă Brătianu și I.
G. Duca. Cel care a fost definitiv câștigat la cauza macedonenilor a fost ministrul Agriculturii și Domeniilor, Alexandru Constantinescu. Acesta a fost impresionat de declarația unuia din bătrânii celnici, rănit de gloanțele autorităților greci, care i‑a spus răspicat: «Tu mâna ta stă bana noastră, i nă lia în țară, i nă aruncă în mare! (În mâna ta stă viața noastră, ori ne ia în țară, ori ne aruncă în mare!)»
34.
Constantinescu a declarat atunci: «Veniți, căci țara asta este și a voastră și trebuie să vă primească!»
35
Schimbarea opticii executivului de la București se datora faptului
că regiunea Cadrilaterului, deși încadrată în limitele teritoriale ale statului român, continua a fi un teritoriu străin, în care autoritatea Bucureștiului era doar formală. În zonă se declanșase, deja, gherila comitagiilor, iar populația bulgară nu era deloc dispusă să colaboreze cu autoritățile române pentru prinderea teroriștilor, optând, dimpotrivă, pentru ajutorarea acestora cu haine, alimente și haine.
România se vedea pusă în fața unei probleme cu care, de altfel,
se confruntaseră toate celelalte state balcanice: colonizarea noilor teritorii cu populații de același neam, capabile să asigure securitatea și stabilitatea în zonă. Aromânii erau, din acest punct de vedere, potriviți pentru opera de românizare a celor două județe din Cadrilater. În
ciuda vocilor care afirmau că, pentru o astfel de operă civilizatoare,
era nevoie de români neaoși, autoritățile au luat toate măsurile ce se impuneau pentru ca exodul macedonenilor către România să se producă fără complicații.
33 Ion Dobrogeanu, op. cit., p. 25.
34 Ibidem, p. 25.
35 Nicolae Cușa, op. cit., p. 37.

243Alte voci susțineau că aromânii, fiind păstori, nu aveau experiență
în cultivarea pământului și că așezarea acestora în regiune va conduce
la noi conflicte cu bulgarii. Pe de altă parte, publicația «Macedonia» susținea că nu trebuie încurajată emigrarea aromânilor din Balcani în România deoarece «rostul lor în vechea patrie e cu mult mai însemnat decât s‑ar crede»
36.
Pe baza situațiilor primite de la comisiile județelor Caliacra
și Durostor, ministrul Agriculturii și Domeniilor, Alexandru Constantinescu, a întocmit un raport pe care l‑a înaintat guvernului. În document se preciza că statul dispunea în Cadrilater de 41.103 ha, pentru care se primiseră solicitări de împroprietărire atât din partea familiilor de aromâni care doreau să vină în țară cât și din partea românilor din celelalte provincii
37. Constantinescu propunea
ca fiecare colonist să primească, pe lângă suprafața de teren arabil și 50 de ari de islaz și 2.000 de metri pătrați, loc de casă. Raportul ministrului Agriculturii a fost aprobat de guvern la 13 iunie 1925.
La 26 octombrie 1925, în ziua de Sf. Dumitru, vaporul Iași acosta
în portul Constanța, debarcând la chei primele 200 de familii din cele 1.500, aprobate de guvern
38.
O mulțime imensă de curioși i‑a întâmpinat pe coloniștii
aromâni, cărora li s‑a făcut o primire entuziastă. De aceeași primire au avut parte macedonenii și la Bazargic și Silistra.
La Silistra, sosirea vaporului în care se aflau coloniștii a fost
marcată de o primire solemnă: fanfară, discursuri înflăcărate, urale și aplauze. Nou‑veniții au fost întâmpinați de prefectul județului Durostor, Tașcu Pucerea, el însuși, aromân.
36 «Macedonia», nr. 9‑10, octombrie‑noiembrie 1935.
37 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 163.
38 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998,
p. 434.

244Manifestația de simpatie i‑a șocat pe coloniști. Un ziar din
Silistra avea să noteze: «Bieții emigranți sunt amețiți de această
primire frățească, neașteptată și nemaipomenită în viața românilor macedoneni, trăiți printre elementele dușmănoase străine, de la buzele cărora n‑au avut niciodată vreun surâs»
39.
În intervalul 26 octombrie 1925‑14 aprilie 1926, alte trei
vapoare au adus emigranți macedoneni în România. Oprită în 1927, colonizarea a fost reluată în mai 1928, când a venit în țară un alt vapor cu aproximativ 600 de familii, la care s‑au adăugat încă 1.700 de familii, sosite pe parcursul anului mai sus‑citat.
După anul 1928, procesul de colonizare va stagna, până în 1932,
când, în timpul guvernării Vaida‑Voievod, un nou contingent de 450 de familii aromâne va sosi la Constanța
40. Totalul familiilor emigrate
a fost de 6.553, adică aproximativ 33.000 de persoane 41.
Primele familii de aromâni au fost așezate în jurul Silistrei
și Balcicului. Pe măsură ce soseau noi coloniști, aceștia erau împroprietăriți la granița cu Bulgaria, fiecărei familii dându‑i‑se câte 15 ha teren arabil și 15 ha pădure, cu permisiunea de a le valorifica.
Problemele au apărut imediat ce coloniștii au sosit în țară. Unele
familii nu au primit pământ, pentru că terenurile nu fuseseră verificate în totalitate și nu fusese preluată treimea. Întrucât loturile erau deja însămânțate, acțiunea a fost amânată până după strângerea recoltei.
Unii proprietari, pentru a nu pierde treimea din terenuri, au
strâns recoltele, după care au reînsămânțat rapid loturile ce urmau să fie preluate de către stat.
39 Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre, Arhivele Naționale
ale României, București, 1997, p. 276.
40 Nicolae Cușa, op. cit., p. 41.
41 Ibidem.

245Sesizând aceste nereguli, guvernul a stabilit o arendă mare pe
hectar (6.000 de lei), pentru cei ce refuzau să elibereze terenurile,
însă nici acest mijloc de constrângere nu a dat roade.
Direcția Colonizărilor a intervenit cu instrucțiuni speciale pentru
ca recolta aflată pe terenurile ce urmau să revină coloniștilor, să fie împărțită între aceștia și vechii proprietari
42.
Cum unii coloniști aromâni dispuneau de bani, aceștia au reușit să
achiziționeze locuințe și terenuri suplimentare, devenind proprietari pe suprafețe cuprinse între 50 și 70 de hectare. Majoritatea aromânilor va primi, însă, doar 5 hectare din totalul celor 15 hectare promise. Mai mult, în unele centre de colonizare, aromânii nu au primit nici măcar un hectar de pământ.
Principala greșeală a autorităților a fost aceea că a aprobat venirea
coloniștilor înainte ca situația proprietății funciare din Cadrilater să fie clarificată.
Au fost și critici ce vizau faptul că mulți dintre coloniști nu
corespundeau din punct de vedere economic misiunii de colonizare.
Cum problema coloniștilor devenise acută, guvernul țărănist
condus de Iuliu Maniu a decis, la 5 ianuarie 1929, să trimită în zonă o comisie care să analizeze situația și să întocmească un raport. Documentul constata că, până în decembrie 1928, în Caliacra sosiseră 5.966 coloniști iar în Durostor se aflau 3.333 coloniști
43.
Ion Mihalache a făcut o vizită în Cadrilater, în anul 1929,
constatând că mulți dintre coloniștii aromâni locuiau în bordeie iar alții fuseseră cazați în locuințele bulgare și turcești, această ultimă situație generând conflicte serioase între localnici și nou‑veniți.
Tensiunile au dus la ciocniri între cele două tabere, ceea ce a
impus crearea de noi posturi de jandarmi în comunele Garvăn, Cioara, Arabagilar, Chiose‑Aidi, Frășari.
42 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 165.
43 Ibidem, p. 166.

246Pentru a încerca să găsească o rezolvare a problemei, guvernul
a emis, la 17 iulie 1930, Legea 241 privind colonizarea. Acest act
nu era privit ca o simplă distribuire a pământului ci ca o acțiune
de interes național suprem. Terenurile ce urmau să fie colonizate aparțineau statului. Coordonarea acțiunii revenea Oficiului Național
al Colonizării iar legea reglementa condițiile în care puteau fi arondate loturile și trecute apoi în proprietatea colonistului.
Măsurile în favoarea coloniștilor au fost completate cu o altă lege,
votată în 1932, care stabilea modalitatea de vânzare a terenurilor către coloniile militare din Cadrilater. Guvernul a mai alocat 50.000.000 lei pentru județul Durostor și 75.000.000 lei pentru județul Caliacra, precum și 15.000.000 lei pentru construirea de fântâni, deoarece mulți coloniști se plângeau de lipsa apei potabile. O parte dintre aceste fonduri au fost folosite pentru construirea de locuințe însă, la cedarea Cadrilaterului, în 1940, 528 de familii locuiau în bordeie și cocioabe iar alte 1.500 nu aveau nici un fel de locuințe
44.
O altă problemă a constituit‑o faptul că mulți coloniști au
contractat datorii mari, atât pentru pământuri cât și pentru case, mulți dintre ei nemaiavând cu ce se îmbrăca.
Datorită problemelor sociale din Cadrilater, Oficiul Național
al Colonizării a suspendat, în 1930, procesul de colonizare, până la încheierea comasărilor și a verificării coloniștilor deja instalați. Cu toate acestea, noi familii de coloniști continuau să sosească în Cadrilater. Acțiunea va demara din nou, însă pământurile libere erau situate exact pe frontieră și trebuiau defrișate. Din 1933, venirea emigranților macedoneni va fi serios îngreunată, după ce doi aromâni îl asasinaseră pe premierulm I.G. Duca.
Între anii 1934‑1936, din cele 3.258 familii colonizate în
Cadrilater, doar 556 erau compuse din aromâni. În 1934, guvernul a
44 Ibidem, p. 169.

247modificat articolul 18 al Legii pentru completarea legii pentru
organizarea Dobrogei Noi, prin care se urmărea asigurarea de noi
suprafețe de pământ dar și stoparea speculațiilor cu terenuri, mai ales ale populației musulmane, care emigra în Anatolia. În aprilie 1936, guvernul Tătărescu a inițiat o nouă Lege a colonizărilor. Conform
acesteia, lotul pentru colonizare nu putea depăși 10 hectare teren arabil și 2.000 metri pătrați loc de casă.
Până în anul 1938, în Cadrilater au fost create 279 centre de
colonizare, în care au fost așezați 111.400 de locuitori. Din totalul familiilor colonizate (18.965), 12.432 au fost familii de coloniști interni iar 6.553, familii de emigranți din Balcani. În primăvara anului 1940, au mai sosit în Dobrogea 640 de familii, care nu au mai putut fi colonizate, datorită lipsei terenurilor și deteriorării situației internaționale
45.
În sudul Dobrogei, reforma și în special, colonizările, au modificat
sensibil structura proprietății. Coloniștii au deținut loturi tip de 5, 10 și 15 ha, iar foștii militari, loturi de 25 ha și prin arendă, «cu preț de favoare», 75 ha. În județul Durostor, din 206.943 ha, suprafață arabilă, 8.154 ha, adică 3,95%, au reprezentat‑o proprietățile peste 100 ha, iar 198.789 ha (96,5%), erau proprietăți sub 100 ha. În Caliacra, din 304.310 ha, suprafață arabilă, proprietățile de peste 100 ha însumau 33.816 ha, ceea ce a însemnat, în procente, 11,12%, iar 270.494 ha, adică 88,88%, erau deținute de proprietari cu terenuri până în 100 ha.
Noii veniți au sperat să regăsească în România (în Cadrilater),
ceva din locurile natale. Nu prea târziu, însă, deziluziile au început să se facă simțite în rândul aromânilor. Cadrilaterul era, din toate punctele de vedere, opusul regiunilor în care aromânii viețuiseră de veacuri. Câmpia aridă înlocuia muntele.
45 Ibidem, p. 171.

248Căldura insuportabilă și insectele, norii de praf, lipsa drumurilor,
absența cursurilor de apă, iată tot atâtea obstacole pentru familiile
aromâne, decise să înceapă o viață nouă, în țară. La toate aceste vitregii ale naturii, nou‑veniții au trebuit să se confrunte cu ostilitatea evidentă a populației bulgare din zonă, care, ațâțată de cercurile iredentiste de la Sofia și de propaganda Organizației Revoluționare
Dobrogene, se deda la tot felul de manifestări violente.
La venirea macedonenilor în Cadrilater, bulgarii au lansat
manifeste prin care făceau cunoscut faptul că Dobrogea le aparține și că, dacă coloniștii nu vor pleca, vor fi nevoiți să‑i măcelărească, «deși n‑ar vrea să facă acest lucru cu macedonenii, care le‑au fost frați de luptă, dincolo»
46.
Problema macedoneană a devenit, rapid, o armă de luptă politică
între partide. Era o realitate dureroasă pentru aromânii care veniseră cu speranță în România, unde credeau că vor fi feriți de vitregiile sorții.
Într‑o broșură cu privire la problemele colonizării, se preciza:
«Când apare într‑o regiune, colonistul este privit ca un dușman care vine cu gândul de a răpi cât mai mult din bunurile de care băștinașii se bucură în cea mai largă măsură, în special, el apare ca un concurent periculos în folosirea pământului, atât de abundent până la sosirea lui. Priviri dușmănoase îi formează salutul de primire și cele mai pesimiste pronosticuri caută să‑i răpească de la început orice nădejde în asigurarea unei vieți tihnite. Regiunea e descrisă ca cea mai săracă, bântuită de toate relele ce pot cădea pe capul plugarului și molimele cele mai grozave pândesc la toate colțurile»
47.
Colonizarea macedoneană în Cadrilater a fost prezentată fie ca
pe un succes, fie ca pe un eșec de proporții. În 1928, se vorbea în termeni laudativi despre acțiunea de colonizare:
46 «Legionarii», din 16 martie 1929.
47 A. Nasta, Problema colonizării, București, 1925, p. 10.

249«Cu celnicii lor de datină veche, căpeteniile, de care ascultă, au
toate însușirile coloniștilor de rasă. Au întemeiat sate noi cu numiri
din locurile de unde au plecat: Frășari, Grămoștea, Livezi»48.
Tot despre aromâni se afirma că «au cucerit petec cu petec
pământul ce‑l lucrează, ograda în care și‑au ridicat gospodăria și vatra satului pe care au românizat‑o, radiind în jurul lor mândrie și suveranitate națională»
49.
Detractorii considerau că opera de colonizare a fost «o simplă
fanfară, o pură manifestație de retorică politică, nicidecum o realizare efectivă. S‑a făcut apel la acea splendidă spiță a națiunii noastre, la macedoneni. Și‑au vândut oamenii ce au avut și‑au stricat rostul lor și au fost aduși aici»
50.
Criticii procesului de colonizare remarcau că «nu era de ajuns să
statornicești pe un om cu câte un lot de 10 hectare și să‑i dăruiești un loc pe care avea să‑și dureze gospodăria. Trebuia ca aceia care au legiferat în această problemă să creeze colonistului și o situațiune compatibilă cu rolul pe care el era chemat să‑l îndeplinească în acea regiune și cu misiunea pe care o avea de dus la capăt, în mijlocul unei populațiuni refractare unei acțiuni de colonizare»
51.
Acțiunea a debutat, la început, greoi, datorită faptului că în
rândurile coloniștilor veniți exista o mare deosebire în ceea ce privește starea materială
52.
La aceasta s‑a adăugat, însă și lipsa unei concepții coerente și a
unui plan al colonizării pe o perioadă lungă53.
48 Apostol Culea, op. cit., pp. 244‑245.
49 Anastase Hâciu, Aromânii ‑ comert, industrie, arte, expansiune, civilizație, Tipografia
Cartea Putnei, Focșani, 1936, p. 604.
50 Nicolae Cușa, Aromânii (macedonenii) în România, Editura Muntenia, 1996, p. 24.
51 George Fotino, Pagini răslețe, Editura Cartea Românească, București, 1934, p. 148.
52 Nicolae Cușa, Macedo‑românii pe văile istoriei, Ed. Europolis, Constanța, 1990, p. 41.
53 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 435.

250Mai‑marii vremii au practicat o politică indecisă în ceea ce privește
recuperarea elementului românesc din Balcani și colonizarea acestuia
în Cadrilater. Din acest punct de vedere, acțiunea României a fost un eșec răsunător, în comparație cu opera de repatriere și colonizare practicate de Turcia, Grecia și Bulgaria.
Aducerea coloniștilor aromâni în Cadrilater se înscria în politica
Bucureștiului de a asigura o centură românească la granița cu
Bulgaria, capabilă să respingă acțiunile teroriste ale comitagiilor. Numai că, destul de repede, colonizarea a devenit o problemă extrem de delicată.
O altă acuză adusă acțiunii a fost aceea de nepricepere a
inițiatorilor proiectului. În sprijinul acestei idei stătea realitatea dureroasă: se înființaseră colonii în regiuni improprii dezvoltării – cum se făcuse în anumite puncte stâncoase, de pe coasta mării, unde pământul nu dădea rod și unde apa se găsea la mulți kilometri depărtare de așezare
54.
S‑a vorbit în epocă de reaua‑voință din partea factorilor
responsabili, critica fiind generată de faptul că unii coloniști, vreme de doi ani, au peregrinat de‑a lungul și de‑a latul Dobrogei, până să fie împroprietăriți. În plus, la atribuirea terenurilor, sub motivația insuficienței loturilor de colonizare, aromânilor nu li se oferea ceea ce statul român promisese inițial. La toate acestea se adauga și aberanta situație care făcea ca, în anul 1930, coloniștii să nu fi primit cetățenia română, ei continuând a fi supuși greci, bulgari, sârbi sau albanezi
55. «Nu suntem străini dar nici nu am devenit români!»,
obișnuiau să spună coloniștii macedoneni56.
54 George Fotino, op. cit., p. 41.
55 Ibidem, p. 149.
56 Alberto Basciani, Un conflitto balcanico. La contesa fra Bulgaria e Romania in Dobrugia
del Sud 1918‑ 1940, Editura Periferia, Cosenza, 2001, p. 103.

251Comunitățile aromâne s‑au simțit extrem de lezate în demnitatea
lor și au protestat vehement împotriva unei astfel de situații hilare.
Coloniștii erau, în multe cazuri, tratați după bunăvoința fiecărui funcționar din fruntea județelor, plaselor și satelor, ceea ce, în anumite momente, îi descuraja.
Unul dintre cele mai dureroase momente ale acțiunii de
colonizare a aromânilor s‑a petrecut în august 1926, când, exasperați de reaua‑voință a autorităților, șicanați din toate părțile, tratați ca niște străini și de către bulgari și de turci, dar și de către românii din țară, membrii unui grup de macedo‑români au cerut să se reîntoarcă în Macedonia
57.
Cola Ciumetti, unul dintre liderii aromânilor din Cadrilater, avea
să spună, fără urmă de echivoc: «Dacă statul românesc nu mai este în stare să aibă grijă de macedoneni, să o spună și atunci să se dea această însărcinare italienilor care, având interese în Balcani, s‑ar interesa și de frații români care sunt în regiunea macedoneană»
58.
Coloniștii au spus, cu acel prilej: «Nu cerșim ci ne spunem
cuvântul, guvernul nostru ne‑a vândut pentru mai puțin de un blid de linte. Cadrilaterul s‑a câștigat cu sângele nostru, vărsat pe munții Pindului și pe văile Macedoniei. România și‑a susținut dreptul de ocupare al Cadrilaterului numai ca rezervă pentru refugiul macedo‑românilor sacrificați de însăși Țara Românească când, în 1913, a prezidat Tratatul de la București»
59.
Cei rămași, însă, în Cadrilater, aveau să cunoască, pe viu, efectele
luptei politicianiste, dar și efectele luptei cu bandele de comitagii bulgari. Incursiunile acestora pe teritoriul român fuseseră, ani de‑a rândul, greu de stăvilit de către autoritățile de la București.
57 Steriu T. Hagigogu, op. cit., p. 31.
58 Constantin C. Giurescu, Colonizarea românilor de peste hotare, Imprimeria Centrală,
București, 1937, p. 19.
59 «Legionarii», din 15 septembrie 1935.

252Sosirea aromânilor în zonă a schimbat radical starea de lucruri din
Cadrilater. În fața violențelor bulgare, macedo‑românii au răspuns
cu violență. În mod paradoxal, aliații de ieri, din Macedonia, se înfruntau astăzi în Dobrogea de Sud, care devenea, încetul cu încetul, o mică Macedonie , un adevărat viespar, unde viața era din ce în ce
mai nesigură
60. Veniți dintr‑o țară în care conflictele erau la ordinea
zilei, iar luptele între clanuri se soldau, adesea, cu victime, aromânii se vedeau puși în fața unei dileme majore: aceea de a opta între aplicarea tradiționalei, pentru ei, legi a talionului sau de a aștepta ca
autoritățile din Cadrilater să ia măsuri concrete de apărare a lor în fața primejdiei reprezentate de comitagii. Cum lipsa autorității și anarhia caracterizaseră viața socială și politică din Macedonia, coloniștii erau tentați să aplice propriile metode de rezolvare a conflictelor cu bulgarii.
Nu e mai puțin adevărat faptul că și autoritățile au mizat pe
înclinația spre violență a unora dintre aromâni, care să ducă la părăsirea satelor, de către bulgari.
Un exemplu de sat aromânesc privit în epocă drept succes al
colonizării a fost localitatea Frășari, întemeiată de aromâni fărșeroți din Albania, care și‑au părăsit satul natal ce purta același nume. Noul Frășari a fost inaugurat la 7 noiembrie 1935
61.
Presa din Cadrilater prezenta astfel localitatea întemeiată de
coloniști: «perspectiva apare deodată întreagă și în toată plenitudinea; pe ambele părți ale șoselei ce străbate inima satului se înșiruiesc, într‑o formă absolut perfectă ca asemănare și aliniere, gospodăriile model ale fărșeroților. Mâna gospodarului a sfințit pururea locul, fiecare înțelegând să‑și desăvârșească împrejmuirea, sădindu‑și pomi împrejurul casei, construindu‑și dependințele necesare.
60 Francisco Veiga, op. cit., p. 188.
61 «Viitorul Silistrei», din 3 octombrie 1935.

253Pretutindeni, ești întâmpinat totdeauna de copii sănătoși și
voinici, de bărbați viguroși, totdeauna grăbiți spre treburile lor sau
de câte o bătrână care în permanență își răsucește nelipsitul fus, chiar și atunci când merge pe uliță. O vie activitate stăpânește satul, din zorii zilei până către noapte»
62.
Locuitorii din Frășari s‑au lovit de ostilitatea bulgarilor din satele
vecine. Ei găseau lipite pe uși afișe prin care erau amenințați că vor arde, cu copii cu tot, dacă nu vor pleca din Cadrilater. Prefectul județului Durostor, la auzul acestor vești, i‑a înarmat pe coloniști. Felul de a fi al macedonenilor din Frășari i‑a făcut pe locuitorii satului bulgar Kalipetrovo să se gândească serios la emigrare.
Nicolae Iorga avea să spună despre coloniștii aromâni din
Cadrilater: «Ei vin dintr‑o țară în care viața omenească se jertfește ușor, unde patima nu rabdă și fanatismul trăsnește. Acolo, lupta politică se încheie în lozinca: Rană pentru rană, moarte pentru
moarte !»
63
Tot despre macedoneni se spunea: «născuți și căliți în vâltoarea
luptelor din patria de origine, au împământenit o conștiință națională categorică, afirmând sus și tare principiul dreptului imprescriptibil al națiunii suverane în stat, au ținut să practice această concepție politică și în noua patrie, fapt care a avut darul să contagieze și pasivitatea câtorva mii de coloniști regățeni»
64.
Problema a apărut atunci când s‑a tras un semnal de alarmă
asupra faptului că, în Cadrilater, se cristaliza «o altă influență și o altă autoritate decât a statului»
65.
62 «Țara lui Mircea», din 25 decembrie 1936.
63 Nicolae Iorga, România, vecinii săi și chestiunea Orientului, Editura Societății Neamul
Românesc, Vălenii de Munte, 1912, p. 34.
64 Anastase N. Hâciu, op. cit. p. 603.
65 Ioan Vlădescu, Cadrilaterul, Ce este și ce trebuie să fie colonizarea lui, Constanța, 1927,
p. 69.

254Într‑o lucrare publicată în anul 1927, sub semnătura generalului
Ioan Vlădescu, care era comandantul Diviziei a XI‑a, staționată în
Cadrilater, se sublinia că «raporturile sociale (ale aromânilor), cu bulgarii și turcii lipsesc de orice înțelegere și aplicațiuni civilizate și umane pentru că singurele lor elemente de contact sunt cuțitul și măciuca»
66. Același autor mai spunea că a avut, din partea
macedonenilor, multe cereri și solicitări de a face din ei bande
împotriva comitagiilor și că «majoritatea sunt stăpâniți de ideea că ei sunt aduși aici pentru ca, prin specialitatea lor proprie, să golească Cadrilaterul de turci și de bulgari»
67.
Toate nereușitele în materie de colonizare au cântărit enorm în
ochii aromânilor. Aceștia erau dezgustați de faptul că problematica lor devenise un meschin joc de luptă politicianistă. Oameni de acțiune, neobișnuiți cu vorbăria inutilă, macedonenii nu puteau înțelege ezitările guvernelor de la București în înfăptuirea operei de românizare a Dobrogei de Sud.
Nesatisfacerea revendicărilor proprii, pe care, de altfel, statul român
le garantase la venirea aromânilor în țară, neacomodarea cu stările de lucruri din Cadrilater, au dus la crearea unui puternic sentiment de frustrare în rândurile coloniștilor veniți din Macedonia.
Priviți în permanență ca niște străini, inclusiv de către români,
macedonenii s‑au regrupat în comunități închise, contactele cu exteriorul fiind rare.
VII. 2 Culturi și productivitate
În agricultura Cadrilaterului, grâul a ocupat o pondere
importantă, în principal pentru faptul că solul se preta unei astfel de culturi, mai ales în județul Caliacra.
66 Ibidem, p. 71.
67 Ibidem.

255În anul 1923, grâul de toamnă era cultivat pe o suprafață de
31.637 ha în județul Durostor și 68.826 ha în județul Caliacra, în
timp ce grâul de primăvară se cultiva pe 295 ha în Durostor și 10.238 ha în Caliacra. Evoluția culturilor cerealiere în cele două județe ale Cadrilaterului, până în 1928, a fost următoarea:
Județul Durostor
Porumb 1914 Suprafața 14.360 Ha Producția 214.176 Chintale
» 1927 » 35.214 » » 366.230 »
Grâu 1914 » 46.527 » » 241.311 »
» 1927 » 42.416 » » 463.047 »
Orz 1914 » 7.933 » » 53.238 »
» 1927 » 22.533 » » 296.970 »
Ovăz 1914 » 1.586 » » 7.558 »
» 1927 » 3.228 » » 28.946 »
Secară 1914 » 4.147 » » 24.552 »
» 1927 » 15.969 » » 167.552 »
Mei 1914 » 802 » » 15.790 »
» 1927 » 4.280 » » 35.048 »
Județul Caliacra
Porumb 1914 Suprafața 115.925 Ha Producția 969.958 Chintale
» 1927 » 108.376 » » 925.842 »
Grâu 1914 » 10.629 » » 129.476 »
» 1927 » 24.850 » » 123.890 »
Orz 1914 » 41.840 » » 359.277 »
» 1927 » 67.216 » » 638.889 »
Ovăz 1914 » 12.924 » » 81.730 »
» 1927 » 34.097 » » 214.044 »
Secară 1914 » 1.011 » » 6.737 »
» 1927 » 95 » » 785 »
Mei 1914 » 1.059 » » 18.583 »
» 1927 » 2.499 » » 10.444 »
68
68 C. Filipescu, Dobrogea agricolă, în: Dobrogea. Cincizeci de ani de viață românească
1878‑1928, Editura Cultura Națională, București, 1928, pp. 494‑495.

256În anul 1938, situația se prezenta astfel:
Felul culturii Durostor Caliacra
Întinderea
haProducția
la ha
în chintale Întinderea
haProducția
la ha în
chintale
Ovăz 3.541 7,5 20.864 7,0
Grâu de toamnă 18.342 9,3 76.025 7,0
Grâu de primăvară 22 9,3 3.907 10,2
Porumb 62.708 10,1 74.214 8,7
Mei 5.922 6,4 1.150 6,0
Orz de toamnă 7.325 8,9 1.377 7,2
Orz de primăvară 8.273 8,9 49.271 7,2
Hrișcă 4 5 ‑ 7,2
Secară de toamnă 56.919 10 16.056 9,7
Secară de primăvară ‑ 10 10 9,7
Mături 43 12,8 68 22,2
Total cereale 163.099 242,942
69
În ceea ce privește alte culturi agricole, ponderea lor, în 1938 era
următoarea:
Felul culturii Durostor Caliacra
Întinderea
haProducția
la ha
în chintale Întinderea
ha Producția
la ha
în chintale
Lucernă 531 Fân 30Sămânță 0,2257 Fân 25,5Sămânță 0,6
Trifoi 12Fân 15,5 2Fân 42
Dughie 4.983 19,6 2.373 11,7
Alte fânețe cultivate 2.509 15,7 8.555 12,2
Rădăcini de nutreț 90 50,1 63 34,7
69 Cadrilaterul 1913‑1938, volumul I, în: «Analele Dobrogei», vol. XIX, Editura Glasul Bu‑
covinei, Cernăuți, 1938, p. 4.

257Total culturi
furajere8.125 11.250
Bob 7 3,2 15 2,0
Fasole 23.976 7,1 7.336 5,9
Fasole prin porumb (186) 4,5 (282) 2,1
Linte 401 5,1 159 4,0
Mazăre 140 10,3 74 7,8
Năut 276 6,6 1.903 8,0
Ceapă 186 82,5 106 47,2
Cartofi 358 102,1 240 69,2
Cartofi prin porumb (90) 11,9 (41) 9,3
Varză 132 157,2 105 93,2
Pepeni verzi și galbeni3.031 72,9 1.390 81,9
Dovleci 329 71,7 73 66,7
Dovleci prin porumb(13.349) 32,5 (728) 23,5
Alte legume 180 44,0 522 20,9
Total plante alimentare29.015 11.923
Cânepă 95Sămânță 3,6Fuior 4,027Sămânță 6,2Fuior 1,3
In 35Sămânță 5,9Fuior 4,055Sămânță 5,6Fuior 2,5
Rapiță 506 7,5 9.567 5,4
Mac ‑ ‑ 94 3,6
Floarea soarelui 340 8,1 2.262 6,2
Sfeclă de zahăr 295 123,6 189 123,8
Tutun 1.219 5,4 525 3,9
Muștar 119 6,1 664 5,0
Bumbac 513 5,8 5 1,4
Soia 1.101 6,3 2.586 5,6
Alte plante 173 3,6 ‑ 3,6

258Total plante
industriale4.396 ‑ 15.968 ‑
Dotarea agricolă lăsa de dorit în județul Durostor, aici existând
60 de tractoare, 160 de secerători simple, 20 de secerători cu aparat
de legat, 250 de semănători și 60 de batoze. Județul Caliacra avea o situație mai bună, aici existând, în 1928, 450 de tractoare, 560 de secerători simple, 70 cu aparat de legat, 650 de semănâtori în rânduri și 160 de batoze. Majoritatea mașinilor agricole aparțineau coloniștilor aromâni
70.
Principalul mijloc de lucru al pământului era reprezentat însă
de vitele de povară. Creșterea animalelor a reprezentat un sector extrem de important în economia Dobrogei de Sud. Au contribuit la aceasta configurația geografică, clima blândă și pășunile întinse. După Primul Război Mondial, situația șeptelului era dezastruoasă. Măsurile luate de administrația românească au dus la o creștere a acestuia.
În 1935, situația se prezenta astfel:
Vite de muncă Durostor Caliacra Total
Cabaline 80.000 18.000 98.000
Bovine 30.000 12.000 42.000
Asini ‑ 2.000 2.000
Catâri ‑ 116 116
Total 110.000 32.116 142.116
Animale de prăsilă
Cabaline 3.000 18.000 21.000
Bovine 2.000 18.000 20.000
Ovine 250.000 259.000 509.000
Porcine 40.000 15.000 55.000
Păsări 800.000 350.000 1.150.000
71
70 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 182.
71 Cadrilaterul 1913‑1938, volumul I, p. 6.

259Creșterea oilor era ocupația predilectă a coloniștilor aromâni,
care continuau, pe pământ românesc, ancestrala îndeletnicire din
Macedonia. Rasele crescute în Dobrogea erau țigaia albă, carnabata, spanca, țurcana și merinos. Tot aici, în Cadrilater, se produceau brânzeturi și cașcaval de cea mai bună calitate.
Vița‑de‑vie a fost o cultură reprezentativă pentru Dobrogea de
Sud, fiind favorizată de clima secetoasă și de solurile calcaroase. În 1928, din cele două județe care compuneau Cadrilaterul, județul Durostor era cel mai bogat în vii, având o întindere de 2.317 ha, strugurii aparținând varietăților Riesling, Fetească, Furmint și Tămâioasă. Cele mai de seamă podgorii se găseau la Silistra, Ostrov, Turtucaia și Almalău
72.
Pomicultura era slab reprezentată în Cadrilater, deși condițiile
climatice erau favorabile. Această realitate a fost pusă de autoritățile vremii pe seama faptului că populația era preocupată de prelucrarea pământului, nemaiavând timp de alte îndeletniciri. Cultura cea mai des întâlnită era cea a prunului; în 1927 acesta fiind cultivat pe 429 ha în Durostor (din totalul de 768 ha de pomi fructiferi), în timp ce în Caliacra, prunul era cultivat pe 13 ha, din totalul de 67 ha pomi fructiferi
73.
La jumătatea anilor ’30, în Cadrilater a fost introdusă cultura
caisului, care se preta la clima regiunii și s‑a încercat crearea de livezi comunale însă rezultatele au fost modeste. Alți pomi fructiferi cultivați erau piersicul, gutuiul, mărul, părul, nucul, vișinul și cireșul.
Apicultura avea condiții excelente de dezvoltare în Cadrilater,
datorită florei diversificate. Creșterea albinelor s‑a extins mai ales în Caliacra, în regiunea Acbunar, în apropiere de Balcic. Mierea produsă aici era de calitate deosebită, la aceasta contribuind culturile de busuioc, cimbru, cais și migdal din apropierea stupinelor.
72 Constantin Filipescu, art. cit., p. 519.
73 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 198.

260Creșterea viermilor de mătase a fost o îndeletnicire tradițională
a turcilor din Dobrogea. O dată cu venirea coloniștilor aromâni,
sericicultura a revenit în prim plan, macedonenii fiind neîntrecuți în acest domeniu.
Pescuitul se practica pe scară largă la Cavarna, Caliacra, Balcic și
Șabla.
Regimul silvic a fost caracterizat, în perioada 1918‑1940,
de exploatarea pădurilor din Durostor, aici existând codrii Deliormanului. În județul Caliacra, pădurile erau formate mai mult din dumbrăvi.
Productivitatea pădurilor din Cadrilater, în perioada 1927‑1932,
era următoarea:
Ocolul silvic Creșterea
pe an și
ha metri
cubiSuprafața
de tăiat
anualVolumul
lemnos
existent la
ha. metri
cubiProducția anuală în
volum lemnos
Lemn de
foc metri
cubiLemn de
lucru metri
cubi
Bazargic 1,3 391 42 11.293 1.117
Balcic 1,2 298 24 6.945 215
Județul Caliacra 689 18.238 1.332
Curt‑Bunar 2,3 708 70 49.093 496
Acadânlar 2,6 613 89 50.165 4.362
Silistra 2,3 640 54 29.010 5.526
Turtucaia 1,8 386 57 20.237 1.760
Judetul Durostor 2.347 148.505 12.144
Total general 3.036 166.743 13.476
74
74 Cadrilaterul 1913‑1938, volumul I, p. 196.

261VII. 3 Industria
Cadrilaterul, la preluarea sa de către statul român, avea un sector
industrial aproape inexistent. În principalele orașe (Silistra, Balcic,
Turtucaia, Dobrici), funcționau doar mori, fabrici de bomboane, rahat, săpun și lumânări. La finalul războiului, nici măcar aceste obiective industriale nu mai existau, ocupantul măturând totul în calea sa. Refacerea a fost anevoioasă și pe tot parcursul administrației românești, Cadrilaterul a fost cunoscut drept o regiune eminamente agricolă. Cu toate acestea, la Bazargic, funcționau câteva mori importante: Nădejdea, cu 10 lucrători și Iancu Cuciuc, cu 10 muncitori.
La Balcic, funcționau trei mori: Societatea Independența, Caliacra și
Moara Băncii Dobrogene. La Turtucaia exista o singură moară mai mare, aparținând Societății Turtucaia. Productivitatea acestora varia
între 20‑25 tone de făină pe zi. Pe lângă acestea, existau și mori țărănești, de mică capacitate: 70 în Durostor și 60 în Caliacra.
La Bazargic funcționa fabrica de ulei Hagi Suleiman, care avea 5
lucrători și fabrica Progresul. Industria pielăriei era reprezentată de
tăbăcăria Iosif Melamed , din Bazargic. În județul Durostor, în 1933
exista o întreprindere de pielărie.
În Cadrilater existau multe ateliere de țesut covoare de lână.
Cele mai importante erau Garabet Atamian, cu 15 războaie de țesut,
Nevșerluna Nazarian, cu 12 războaie și Frații Boimanoglu, cu 14
războaie și 30 de angajați
75.
Industria materialelor de construcții era relativ dezvoltată în
Cadrilater. La Turtucaia exista o fabrică ce producea zilnic 15.000 de țigle și cărămizi iar la Balcic și Bazargic se înființaseră societăți cu același obiect de activitate.
75 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 102.

262Fabrica Progresul din Silistra producea săpun și lumânări iar la
Bazargic și Cavarna existau ateliere mecanice și turnătorii. Tot la
Bazargic erau două fabrici de scărmănat și dărăcit lână iar în comuna Carali exista o piuă de bătut postav. La Bazargic erau patru tipografii
76.
În perioada interbelică, cele două județe au ocupat ultimele locuri
în topul procesului de industrializare din România Mare. Rămânerea în urmă nu a putut fi recuperată până în anul 1940, când Cadrilaterul a reintrat în componența statului bulgar.
VII. 4 Transporturile
Transporturile dobrogene au fost afectate de războiul mondial.
Cadrilaterul s‑a confruntat mai puțin cu această situație, deoarece aici, căile de comunicație erau aproape inexistente. Județul Durostor nu era conectat la calea ferată, în schimb, linia ferată Mircea‑Vodă ‑ Bazargic a fost complet distrusă și a trebuit refăcută după război.
În 1938 au demarat lucrările ce vizau prelungirea liniei ferate
Eforie‑Mangalia până la Balcic.
Situația căilor rutiere, în anul 1938 era următoarea: județul Caliacra
avea o rețea de 667,45 km, din care: drumuri naționale 135,8 km, drumuri județene 251,85 km și drumuri comunale 279,8 km. Județul era străbătut de două drumuri naționale: Constanța‑Bazargic‑frontieră și Silistra‑Bazargic‑Balcic. Prin județul Durostor treceau drumurile naționale Oltenița‑Silistra‑Călărași și Silistra‑Bazargic. În 1938, în Cadrilater situația căilor de comunicație era următoarea:
a) linia Bazargic‑Balcic, în lungime de 37 km., cu un trafic de
circa 53.000 de călători pe an;
b) linia Bazargic‑Cavarna, cu un trafic de circa 23.000 de călători
pe an.
76 Apostol D. Culea, op. cit., p. 219.

263Cadrilaterul era deservit de linii de autobuz, pe următoarele
rute: Bazargic‑Silistra, Bazargic‑Constanța, Bazargic‑Armutlia,
Bazargic‑Carapcea și Bazargic‑Carali. Existau și două aeroporturi, unul la Bazargic și altul la Balcic, din aprilie și până în octombrie, făcându‑se curse regulate spre Constanța și București
77.
Porturile Cadrilaterului nu au atins dezvoltarea economică a
Constanței sau a Mangaliei. În anul 1913, când Dobrogea Nouă a intrat în componența României, la Balcic nu exista decât o estacadă de 40 de metri iar portul nu era îndiguit. Abia în anul 1922, în port au intrat 21 de vase, care încărcau materii prime. Întrucât apa nu era adâncă, mărfurile se încărcau și se descărcau pe mahoane. Portul se închidea pe timp de furtună.
Dezinteresul autorităților în această privință a dus la o situație
limită: debarcaderul a devenit impracticabil. În 1929, a fost inițiat un proiect ce viza înființarea unui nou port la Balcic, pentru nave de tonaj mic. În fața Palatului Regal a fost realizat un punct de îmbarcare pentru șalupele cu care membrii familiei regale făceau croaziere pe Marea Neagră. Tot atunci, la Balcic a început și construcția unui dig
78.
În anul 1934 a fost întocmit un proiect de modernizare a
portului Balcic, iar până în 1939, portul avea un dig de apărare de 365 de metri, pe o platformă de 5.000 metri pătrați și o estacadă pentru acostarea navelor cu pescaj de până la 5 metri
79.
Traficul de mărfuri în acest port a fost destul de redus, datorită
condițiilor precare de încărcare‑descărcare, navele preferând să meargă în portul Constanța.
77 Cadrilaterul 1913‑1938, volumul I, p. 45.
78 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 125.
79 Ibidem, p. 126.

264Din nefericire, autoritățile nu au sesizat importanța economică a
portului Balcic, mai ales că acesta era protejat de vânturi, fiind situat
într‑un golf natural.
Portul Cavarna era situat la 2 km de oraș. Dotarea sa era
rudimentară: nu era îndiguit, nu avea cheiuri și nici linie ferată. El dispunea de o estacadă lungă de 65 de metri însă, din cauza adâncimii mici a apei, operațiunile de încărcare și descărcare se făceau la fel ca și la Balcic, cu ajutorul mahoanelor.
Dintre porturile fluviale ale Cadrilaterului, cele mai importante
au fost Turtucaia și Silistra. Turtucaia avea un ponton pentru traficul pasagerilor și al mărfurilor și puncte de încărcare direct de la mal.
Vase aparținând Navigației Fluviale Române efectuau curse
regulate spre Oltenița. Principalele produse încărcate la Turtucaia erau cerealele, care erau aduse în port de către căruțașii din localitate. Silistra era considerat cel mai important port al Cadrilaterului la Dunăre. După preluarea provinciei, autoritățile române nu au făcut însă, investiții serioase în zonă. În port existau două pontoane pentru acostarea navelor și două dane pentru încărcarea‑descărcarea mărfurilor.
Prin port se expediau cereale pentru Brăila și materiale de
construcții către București, prin Oltenița.
Activitatea portului Silistra se întrerupea, din momentul în care
Dunărea îngheța, localitatea rămânând izolată de restul țării.
VII.5 Comerțul
Comerțul a trebuit să facă față, în primii ani după război, acelorași
greutăți cu care s‑au confruntat și celelalte sectoare ale economiei. Cu toate acestea, destul de repede, în Caliacra s‑au înființat două societăți comerciale care derulau afaceri și aveau un capital social de 200.000 de lei. Lipsa căii ferate în Dobrogea de Sud, starea precară a

265drumurilor, insuficiența dezvoltării porturilor, au făcut ca activitatea
comercială să nu ia amploare.
Dobrogea Nouă se confrunta și cu o altă problemă majoră:
insecuritatea comercianților și a mărfurilor, datorată atacurilor permanente ale comitagiilor, cărora autoritățile le răspundeau cu o destul de palidă rezistență. Pentru a contracara acest fenomen, starea de asediu a fost instituită aproape în permanență, ceea ce a afectat dezvoltarea normală a comerțului.
Criza economică din 1929‑1933 a avut repercusiuni majore
asupra comerțului sud‑dobrogean.
Refacerea a venit, începând cu anul 1934, astfel încât, la 31
decembrie 1938, în județele Durostor și Caliacra existau peste 5.000 de societăți comerciale, majoritatea având ca obiect de activitate comercializarea produselor alimentare, alimentația (cârciumi), prăvălii, depozite de lemn și cherestea.
În județul Caliacra se făcea un comerț intens cu cereale, animale,
carne și brânzeturi, din Bulgaria importându‑se lemn, viță‑de‑vie, caolin și piatră.
După război, în cele două județe ale Cadrilaterului funcționau
secții ale Camerei de Comerț și Industrie Constanța. În 1926, secția din Silistra s‑a organizat în Cameră de sine stătătoare iar în 1927, același lucru s‑a întâmplat în județul Caliacra.
În Cadrilater existau mari oboare de cereale la Bazargic, Balcic,
Cavarna, Casim, Arman, Silistra, Turtucaia și Ostrov, precum și târguri de vite la Bazargic, Spasova și Armutlia
80.
O statistică a anului 1929 prezintă activitatea comercială a
porturilor Cavarna și Balcic:
80 Octav O. Șeitan, Dobrogea. Date statistice 1928‑1931, Constanța, 1931, p. 23.

266Portul Balcic
IMPORT
Denumirea articolelorCantitatea
în kgEXPORT
Denumirea
articolelorCantitatea în kg
Lemne de foc dif.
esențe502.900 Tărâțe 202.500
Triunghiuri de stejar p. rot.10.000 Cartofi 4.265
Coșulețe de lemn 25Total 206.765
Una barcă 1.000 Prin cabotaj
Coji tincturiale 847 la Constanța
Viță de vie 667 Orz 527.572
Cărbuni de lemn 2.100
Pomi roditori 10
Total 517.549
Portul Cavarna
IMPORT
Denumirea articolelorEXPORTDenumirea articolelor
Lemne de foc diferite esențe 1.196.900 Grâu 446.280
Cărbuni de piatră 20.170
Total 1.217.070
Prin cabotaj de la Constanța
Făină de grâu 82.035
81

81 Ibidem, p. 25.

267În anul 1930, prin vama Bazargic ieșiseră și intraseră următoarele
mărfuri:
Import kg Export kg
Lemne de foc 438.960 Lemne de brad 3.218.226
Fire de bumbac 58.971 Lână naturală 57.825
Sobe de tablă de fier 1284 Motorină 566.240
Coajă de stejar 815 Porumb 8.873.110
Cremene 28.482 Fasole 970.015
Caolin 121.600 Carb. de sodiu 93.000
Viță de vie 105.762 Tărâțe de grâu 217.000
Torturi de bumbac 925 Orz 490.310
Articole de fierărie 568 Sare 615.175
Cărbuni de piatră 232.056 Lemne rotunde de stejar 847.395
Aparat de alamă 291 Cherestea de brad 2.342.525
Sunac 6.410 Carb. de sodiu calcinat 299.870
Drogă 6.810 Turte oleaginoase 195.325
Porci 147 Piei de miel 10.201
Pietre de ascuțit 6.276 Talași de lemn 669.140
Coalin brut 30.990 Benzină 132.320
Piatră cioplită 25.000 Petrol 29.660
Pământ argilos 35.400 Rapiță 807.325
Articole 393 Piei de ied 2.105
Saci goi 6.586 Grâu 195.270
Scumpie 20.000 Măzăriche 65.030
Țesătură de bumbac 965 Acid sulfuric 135.240
Țipirig 345 Sămânță fl. soarelui 14.940
Bumbac brut 342 Turte de rapiță 30.400
Cositor 1.060 Ouă 11.000
Fire de lână 42 Clor 45
Murături 1.135 Secară 44.990
Cablu de aramă 103 Turte fl. soarelui 48.000
Lucruri de fier și aramă 55 Linte 10.500
Carb. de calciu 20.612

268Trunchiuri de brad 15.500
Zdrențe 316
Carbură de calciu 43.100
Răsătură de piei uscate 5.000
Total general 1.281.222 Total general 12.171.710
Ouă de pasăre buc. 1.238.400
82
VII. 6 Instituțiile de credit
Și acest segment al economiei s‑a înscris în aceiași linie
ascendentă de dezvoltare, după 1918. În anul 1928, existau 9 bănci
comerciale în Caliacra și 7 în Durostor. Băncile erau, fie cu capital dobrogean, fie cu capital din restul țării. Dintre băncile dobrogene, în Durostor existau: Banca Durostor , Banca Țăranilor din Durostor,
Banca Creditul Dunărean, în timp ce în Caliacra erau: Banca
de Industrie și Comerț Dobrogean, Banca Viitorul, Banca Caliacra și
Banca Sindicatul Agricol
83.
Activitatea bancară din cele două județe ale Cadrilaterului, luate
împreună, abia dacă egala pe cea a băncilor din județul Constanța. Marile bănci românești aveau sucursale în Cadrilater. În Caliacra existau filiale ale Băncii Naționale, Băncii Românești și Băncii Agricole,
în timp ce în Durostor existau sucursale ale Băncii Naționale și Băncii
Franco‑Române
84.
În Cadrilater, ca în tot restul țării, a înflorit sistemul bancar
cooperatist. În 1925, la Bazargic s‑a deschis Banca Federală
Cadrilaterul iar un an mai târziu, la Silistra a luat ființă Banca
Federală Dobrogea.
82 Ibidem, p. 29.
83 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 216.
84 Ibidem, p. 219.

269În 1928, în județul Durostor erau 54 de bănci populare cu 7.000
de membri și capital vărsat 12.800.000 de lei iar în județul Caliacra,
22 de bănci populare care, împreună cu 13 cooperative, erau grupate într‑o federală, cu capital vărsat de 6.500.000 de lei
85.
În perioada interbelică, în Cadrilater s‑a dezvoltat sistemul
cooperativelor de credit. În 1926, cooperația în Dobrogea de Sud se prezenta astfel: în județul Caliacra, 5 cooperative de consum, 4 cooperative agricole și 4 pentru exploatare de păduri, în timp ce în județul Durostor erau 17 cooperative de consum, aprovizionare și desfacere și o cooperativă pentru exploatarea pădurilor
86.
În anul 1938 situația cooperativelor de credit era următoarea: Județul Caliacra
Numele Sediul Anul înființării
Asoc. Funcționarilor comunali și
județeniBazargic 1935
Bazargic Bazargic 1924
Banca corpului didactic Bazargic 1929
Dobrogea Bazargic 1914
Progresul învățământului Bazargic 1932
Româno‑Turcă Bazargic 1921
Dobrogea Nouă Bazargic 1936
Unirea Balcic 1926
Cavarna Cavarna 1925
Eroii Balcic 1924
Armanul Arman 1926
Mircea cel Bătrân Arnauticuius 1926
Brâncoveni Brâncoveni 1928
Isvorul Carasular 1926
Frontiera Cadiova 1928
Unirea Cuiugiuc 1926
Înălțarea Domnului Carali 1916
85 Apostol Culea, op. cit., p. 223.
86 Ibidem, p. 225.

270Înfrățirea Esibeiu 1914
Caliacra Suiuciuc 1923
Prințul Carol Ghelengic 1926
Petia Șt. Poetaș 1927
Lumina Preselenți 1929
General Rasoviceanu Rasoviceni 1929
Stejarul Stejarul 1929
General Dragalina Șabla 1925
Furnica Spasova 1935
Regele Carol I Vladimirești 1914
Oltenia Prisăcani 1924
Județul Durostor
Numele Sediul Anul înființării
Isbânda Silistra 1926
Învătătorul durostorean Silistra 1931
Silistra Silistra 1914
Banca Învățătorilor din Durostor Silistra 1931
Istrul Ostrov 1905
Regele Carol I Turtucaia 1914
Prima bancă populară Turtucaia 1910
Principele Mihai Acandânlar 1925
Speranța Aidemir 1902
Alfatar Alfatar 1815
Micul agricultor Almalâu 1904
Solidaritatea Acbunar Mic 1922
Spiru Haret Babuc 1914
Sfinții Arh. Mihail și Gavril Bugeac 1907
Plugarul Cadichioi 1921
Isvorul Cainargeaua Mare 1925
Kiuciuk‑Kainargi Cainargeaua Mică 1916
Viața Calipetrovo 1917
Canlia Canlia 1904
Speranța Carageat 1922

271Albina Caraomer 1907
Principele Mircea Caraorman 1914
Țăranul Garvăn 1907
Înfrățirea Chioseaidin 1922
Progresul Cocina 1914
Unirea Cociular 1921
Toiagul Bătrâneților Coslugea 1904
Unirea Cuiugiuc 1911
Înflorirea Deliormanului Curtbunar 1924
Mircea cel Bătrân Doișmular 1906
Învierea Eschioi 1910
Eminescu Gârlița 1907
Pr. Nicolae Galița 1908
Ion Cămărășescu Garvăn Cioara 1904
Frăție Ceatalgea Mare 1915
Mircea cel Bătrân Hadâr Celebi 1915
Progresul Haschioi 1907
Unirea Plugarilor Hogechioi 1922
Mircea Lipnița 1903
Regina Maria Pandaclia 1914
Carol I Popina 1906
Sf. Gheorghe Satu Nou 1908
Încrederea Satu Vechi 1914
Balcanul Siniru Nou 1923
Înainte Srebârna 1914
Carpați Topci 1916
87
Pe lângă aceste instituții de credit, funcționau în Dobrogea și
bănci cu capital bulgăresc, care cumpărau pământurile emigranților
turci și le revindeau propriilor conaționali.
87 Cadrilaterul 1913‑1938, volumul I, pp. 40‑41.

272VII. 7 Turismul
În Cadrilater, turismul s‑a dezvoltat în perioada 1918‑1940. Cea
mai căutată zonă turistică era Coasta de Argint. Prin această formulă,
era delimitată «coasta Mării Negre, de la sud de Mangalia până la Ecrene. Aici este o climă blândă, aproape mediteraneană, care a favorizat creșterea unei vegetații exotice: vița‑de‑vie și smochinul sălbatic. O parte a coastei este formată din marne sarmatice acoperite, în unele locuri, de pământ roșiatic, ceea ce explică minunatele jocuri de lumină»
88.
Două dintre localitățile aflate pe Coasta de Argint, Balcic și
Ecrene, au primit statut de stațiune.
Balcicul a fost numit în epocă, mărgăritarul Coastei de Argint.
Publicistul Emanoil Bucuța făcea o fascinantă prezentare a acestei stațiuni: «Balcicul încearcă să ajungă o stațiune balneară de mare, la fel cu Mamaia, cu Carmen Sylva și cu Mangalia.
O parte din suta de mii de turiști marini, trimiși în fiecare an din
România continentală spre țărmul cu valuri, nimerește și aici. Sunt încă în număr mic dar destul să dea și să mențină această trăsătură de tinerețe orașului de bătrâne amintiri istorice și de ruine geologice»
89.
Același autor continuă: «Mușuroaiele goale și măcinate de ploi
dinspre Tusla au căpătat panglica unui larg bulevard în linie dreaptă și schița de verdeață a unui parc. Locurile necălcate înainte decât de clienții zalhanalei apropiate cunosc din ce în ce mai mult alaiul de scăldători în haine ușoare, voaluri fâlfâite îndărăt și umbrele leneșe pe un umăr, colorate viu.
88 Romulus Seișanu, Dobrogea: Gurile Dunării și Insula Șerpilor, Ed. Ziarului Universul,
București, 1928, p. 74.
89 Emanoil Bucuța, Balcic, Editura Cronicar, București, 2003, p. 47.

273De deasupra, mahalaua tătărască apleacă ochii mari, albi, mirată
de toată această viață neașteptată.
Plaja e cam scurtă și stâncile n‑au fost încă toate curățate.
Balcicul e urzit de‑a valma din soarele de argint, din arcul de safir al
orizontului, din prăvălișul selenar al teraselor, din smochinii și bujorii aprinși printre pietre, din case spânzurate pe pripoare, din turcii și turcoaicele în fes și feregea, din măgărușii care așteaptă încărcați de fedeleșe la cișmele. E Balcicul oraș de artă, popasul pictorilor și al visătorilor, e vedenia Coastei de Argint și a răsăritului»
90.
Aici, artiștii vremii au creat Școala de la Balcic, al cărei protector a
fost regina Maria. «Jumătate din producția picturală a acelor ani era datorită Balcicului. Marina, care era foarte puțin răspândită la noi, a avut adevărate revărsări iar exotismul oriental s‑a așezat aici ca la izvoare. Școala Balcicului nu putea decât să fie o școală de lumină. Toate pânzele și desenele venite de acolo cântă acest cântec al soarelui care, nicăieri în altă parte, nu strălucește mai curat și nu vibrează mai cromatic din întâlnirea lui cu lucrurile»
91.
La Balcic, regina Maria, îndrăgostită de mare, a creat vila Stella
Maris : «Ziduri puternice de cetate s‑au înălțat și peste ele, odăile cu
tavan jos, pline de aerul sărat și lumina verde albastră, turnul visat întâi altfel și apoi ascuțit în glugă de minaret, ca să se potrivească parcă dorinței musulmanilor de aici, care îi zic reginei Maria, Sultana
și mai ales. prispele cu troițe bizantine, scaune de piatră venețiene, stâlpi dalmatini și ulcioare și vase mari cu flori»
92.
Ecrene era o stațiune mică care, conform spuselor
contemporanilor vremii, avea cea mai frumoasă plajă neamenajată.
90 Ibidem, pp. 48‑49.
91 Ibidem, pp. 66‑69.
92 Ibidem, pp. 62‑63.

274Turiștii care se aflau la Ecrene puteau merge la lacul Tuzla, situat
la 4 km de stațiune, lac care avea ape și nămol cu proprietăți curative,
apropiate celui de la Techirghiol. Sezonul începea în luna iunie și se încheia toamna târziu, datorită climei blânde a regiunii. Turiștii, însă, nu erau în număr mare, situația datorându‑se, în primul rând, lipsei mijloacelor de comunicație. Deși nu se afla departe de București, la Balcic era greu de ajuns. Turiștii trebuiau să plece din Capitală cu trenul, până la Bazargic și de acolo, să ia automobilul sau căruța.
În lipsa unei inițiative a statului, un grup de investitori a pus
bazele societății Coasta de Argint‑Balcic‑Ecrene, care își propunea să
construiască hoteluri în cele două stațiuni și un sanatoriu la lacul de nămol iodat de la Karaghiol. Inițiativa nu a devenit realitate, datorită insuficienței fondurilor și a situației politice complexe din Cadrilater.
VII.8 Dinamica populației
și structura socio‑profesională
După Primul Război Mondial, când administrația românească a
fost reinstalată în Cadrilater, populația a început să crească simțitor, motivele acestui spor fiind legate de reîntoarcerea refugiaților, colonizare și creșterea natalității. Cu toate acestea, s‑au înregistrat și situații în care numărul populației a scăzut, ca urmare a emigrării unei părți a bulgarilor din Cadrilater și a plecării populației musulmane. În 1910, în Dobrogea de Sud, aflată sub stăpânire bulgară, populația se prezenta astfel:
Populația Caliacra Durostor
Total 116.705 177.106
Rural 88.905 150.802
Urban 27.800 26.304
93
93 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 230.

275Românii erau în număr de 6.359, dintre care cei mai mulți în
Turtucaia (4.056), restul fiind presărați la Silistra, Balcic, Bazargic,
Aidemir și Kalimoc.
Un recensământ efectuat de bulgari, în anul 1912, în județele
Durostor și Caliacra, ne oferă următoarele cifre:
Naționalități Caliacra Durostor Total
Români 1.288 5.314 6.602
Bulgari 68.307 53.618 121.925
Turci‑Tătari 67.824 68.400 136.224
Țigani 6.299 4.725 11.024
Diverși 4.502 2.501 7.003
Total 148.220 134.558 282.778
94
În 1928, situația populației era următoarea:
Naționalitatea Durostor Caliacra
Români 24.361 25.622
Bulgari 72.720 60.357
Turci, tătari 88.088 49.351
Ruși 916 854
Germani 16 373
Greci ‑ 1.636
Evrei 348 599
Diverși 2.172 11.484
Total 188.621 150.726
95
În anul 1930 au fost publicate rezultatele recensământului general
al României. Datele pentru Cadrilater arătau astfel:
94 Ibidem, p. 231.
95 Ibidem, p. 234.

276 Populația Caliacra Durostor
Total în 1930 166.911 211.433
Rural 125.323 179.806
Urban 41.588 31.627
Români 37.640 40.088
Bulgari 70.797 72.412
Turci 38.430 90.595
Tătari 4.461 2.085
Germani 500 58
Greci 1.027 253
Ruși 1.000 216
Diverși 13.056 5.726
96
Conform recensământului din 1930, Dobrogea de Sud, care avea
cea mai mică densitate a populației, poseda, în Caliacra, trei orașe:
Bazargic (30.106 locuitori), Balcic (6.396 locuitori) și Cavarna (5.086 locuitori), în timp ce în Durostor erau alte trei localități urbane: Silistra (17.339 locuitori), Turtucaia (11.175 locuitori) și Ostrov (3.113 locuitori).
La recensământul din 1930, românii reprezentau 22,6 % din
totalul populației în județul Caliacra, în timp ce în Durostor erau în procent de doar 19%.
În ceea ce privește etniile existente în Dobrogea de Sud, populația
musulmană era într‑un număr extrem de mare. În județul Durostor viețuiau, conform recensământului din 1930, 90.595 de turci, care formau grupul etnic cel mai numeros, în timp ce în județul Caliacra, turcii erau în număr de 38.430 locuitori.
Tătarii se găseau în Cadrilater în număr redus: 2.085 în Durostor
și 4.461 în Caliacra.
96 Ibidem, p. 235.

277Numărul populației musulmane s‑a redus simțitor, datorită
fenomenului emigrației. Grupuri masive de turci au plecat imediat
după terminarea Primului Război Mondial, numărul acestora fiind de peste 11.000. Emigrația turcilor a devenit, destul de repede, o problemă națională, datorită faptului că populația musulmană era loială statului român și constituia un element ponderator în Cadrilater, unde românii se aflau într‑un număr mic. Turcii erau îndemnați de către bulgari să‑și vândă pământurile și să emigreze. Asupra lor se exercitau presiuni de tot felul: omoruri, bătăi, aruncarea unor bucăți de carne de porc în fântâni.
Turcii din Cadrilater aveau și alte motive care îi determinau
să emigreze: sărăcia cronică, omiterea de pe listele electorale, românizarea numelor localităților (în 1938, în județul Caliacra existau 45 de sate cu nume românești în timp ce în Durostor erau 14 sate), imposibilitatea unor proprietari de a‑și dovedi drepturile asupra pământurilor, în absența actelor și excluderea de la împroprietărire.
După războiul greco‑turc și mai ales, după semnarea Tratatului
de la Lausanne, în 1923, guvernul de la Ankara a fost interesat să colonizeze vastele spații din partea asiatică a țării.
Emigrația populației musulmane era susținută de ziarele «Hac
Sor» din Silistra și «Ilderim», editat la Bazargic, ambele fiind publicații în limba turcă
97.
A apărut, astfel, așa‑numitul miraj al Anatoliei iar emisari
ai guvernului lui Mustafa Kemal au venit în Dobrogea, pentru a‑i convinge pe conaționalii lor să emigreze în Turcia. Populația musulmană din Cadrilater a fost extrem de receptivă la propaganda Ankarei. Turcii au început să‑și vândă averile iar cu banii obținuți, să trimită delegați care să cumpere terenuri în Anatolia.
97 Nuredin Ibram, Comunitățile musulmane din Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanța,
1998, pp. 54‑55.

278Cei care au emigrat în Turcia s‑au așezat la Istanbul, Ankara,
Polatlî, Corlu, Eskișekir, Kîrklareli, Canakkale, pe țărmul Mării
Marmara, Edirne, Tekirdag 98.
Până în anul 1927, mișcarea de emigrare a turcilor a fost
neorganizată și sporadică 99. Deputatul de etnie turcă Selim
Abdulachim atrăgea atenția legislativului de la București, încă din 1924, asupra chestiunii emigrației, calificată a fi un pericol național.
Abdulachim arăta și motivele emigrației: situația de inferioritate socială și juridică a musulmanilor, în raport cu restul populației din Dobrogea. Selim Abdulachim va declara, 11 ani mai târziu, că o altă cauză a emigrației a reprezentat‑o «lipsa de cultură și de organizare și mai ales lipsa de solidaritate a fruntașilor musulmani, care s‑au pus în slujba așa‑ziselor partide de guvernare, care n‑au satisfăcut niciuna dintre nevoile noastre»
100.
În anul 1934 a fost întocmit un memoriu cu privire la emigrarea
populației musulmane din Dobrogea, în care erau relevate și alte cauze care au dus la plecarea turcilor. Una dintre acestea se referea la fricțiunile dintre musulmani și coloniștii macedoneni, cazați în locuințele celor dintâi. Macedonenii umblau dezbrăcați prin curtile turcilor, astfel încât femeile musulmane trebuiau să stea închise în case.
La fel de gravă era și problema reprezentată de infiltrarea
elementelor bulgărești în blocul musulman din sudul Dobrogei. În anul 1934, deputatul George Pucerea, care reprezenta județul Durostor în Parlament, va avea o intervenție pe tema emigrării turcilor.
98 Ibidem, p. 55.
99 Dumitru Șandru, Satul românesc între anii 1918 și 1944, Ed. Cronica, Iași, 1996, p. 215.
100 «Dobrogea Nouă», din 19 noiembrie 1935.

279Pucerea cerea guvernului să ia măsuri urgente pentru ca
dizlocarea masivă de populație musulmane în zona de frontieră să
nu pună în pericol siguranța națională: «pământul părăsit de turci, care cuprinde suprafețe de circa 25.000 de ha numai în județul Durostor nu trebuie să cadă în mâinile celor străini de neam. Sugerez ca statul sau Banca Națională să pună la dispoziție un fond special pentru cumpărarea bunurilor mobiliare și imobiliare ale celor ce emigrează»
101.
Deputatul mai arăta că statul român are o obligație morală față
de musulmani, «care erau cetățeni pașnici și loiali ai acestei țări și care nu trebuie lăsați pradă tuturor samsarilor care roiesc în jurul lor, speculându‑i pentru obținerea pașapoartelor necesare emigrării»
102.
În urma acestei intervenții, statul român a alocat un prim fond de
10 milioane lei pentru cumpărarea terenurilor celor care emigraseră, urmând ca, treptat, să fie alocate și alte sume.
Un raport al poliției din Silistra făcea cunoscut faptul că «turcii
din Cadrilater emigrau în Anatolia, având promisiunea guvernului turc că vor fi ajutați să‑și întemeieze noi gospodării acolo. Locuitorii bulgari, fiindcă nu au dreptul să cumpere pământ de la emigranții turci, depun stăruințe pe lângă aceștia să convină la vânzări mascate, adică să le lase pământul, pentru o presupusă veche datorie. Turcii, însă, nu primesc aceste propuneri. Cu toate acestea, deputatul Ivan Anghelov a cumpărat satul Cazimir cu toate pământurile lui iar bulgarul Balkanski a cumpărat pământ și 40 de case din satul Saulgeac din județul Durostor»
103.
În timp ce, în Cadrilater, comitagiii luptau împotriva românilor
și turcilor, în Bulgaria se declanșase o adevărată ofensivă la adresa populației musulmane.
101 «Viitorul Silistrei», din 18 iunie 1934.
102 Ibidem.
103 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, dosar 171/1935, f. 1.

280Turcii din satele aflate în apropierea frontierei treceau fraudulos în
România și cereau autorităților de la București să‑i ajute să emigreze
în Anatolia. Un ordin al Marelui Stat Major a dispus ca «turcii trecuți din Bulgaria în România să fie grupați în județele Durostor și Caliacra, unde vor sta sub protecția și ajutoarele ce urmează a li se acorda de către Ambasada Turciei, până la îndeplinirea formelor de expulzare în Turcia»
104.
În tot acest timp, continua procesul de emigrare a turcilor
dobrogeni, numai în 1935, plecând în Anatolia 5.385 persoane. Referindu‑se la plecarea turcilor din Cadrilater, cunoscutul publicist D. Batzaria avea să declare: «Aici, în România, nimeni nu dorește plecarea acestui element așa de pașnic și așa de loial și respectuos față de legile țării. Regretăm adânc plecarea turcilor»
105.
În paginile publicației «Legionarii» se va scrie: «Cine va ieși
păgubaș de pe urma plecării turcilor, nesistematizată sau împiedicată de guvernul român? Tot Țara Românească. Căci turcii, puținul ce‑l mai au, îl vor desface pentru a‑și procura parale de drum, indiferent pe ce preț, trecând pământul în mâna bulgarilor»
106.
Publicația avea să mai noteze: «Se duc în Turcia, căci noi îi
împingem, noi nu‑i vrem. Acest exod nemeritat l‑au provocat organele administrative ale celor două județe. Se duc fiindcă i‑am adus în stare să nu poată rămâne. Simțul de omenie însă impune ca tocmai la această despărțire veșnică, să le cerem iertare și să le ușurăm durerea expatrierii»
107.
La 4 septembrie 1936, România încheia o convenție cu statul turc,
reglementând procesul de emigrare.
104 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 242.
105 «Legionarii», din 20 iulie 1933.
106 Idem, din 20 august 1933.
107 Idem, din 1 mai 1933.

281Acordul româno‑turc se deosebea esențial de toate convențiile
de schimb sau transfer de populație pentru că era vorba, în acest
caz, despre o emigrație voluntară și nu de un transfer obligatoriu. Emigranții erau liberi să‑și ia cu ei bunurile mobile de orice natură, în timp ce bunurile imobile rurale treceau de drept în proprietatea statului român, din momentul prezentării cererii de emigrare la comisia specială. În schimb, bunurile imobile urbane rămâneau mai departe în proprietatea emigranților. Guvernul român se obliga să plătească guvernului turc suma de 6.000 de lei pentru un hectar. Emigranții aveau voie să‑și lichideze bunurile lor mobile și imobile, înainte de plecare dar erau obligați să cumpere cu banii obținuți mărfuri românești, pentru export în Turcia. Conform celor cuprinse în document, se constituia o comisie, formată din reprezentanți ai ministerelor de Interne, Finanțe și cel al Agriculturii precum și din mandatari din partea emigranților. Comisia alcătuia liste cu numele emigranților și mărimea suprafețelor de teren deținute.
Emigrarea s‑a făcut în etape, în decurs de cinci ani, din aprilie 1936
până în aprilie 1941. Guvernul turc aducea la cunoștința guvernului român, la începutul fiecărei etape de emigrare, numărul de persoane pe care îl putea primi
108.
Deși convenția stabilea că emigranții pot lua cu ei averea mobilă,
aceasta era stabilită la 5 vite, 15 oi sau capre, bijuterii (nu mai mult de o salbă), 1.000 de lei românești și contravaloarea a 2.000 de lei, în valută. Consulatul Turciei la Constanța a lăsat să se înțeleagă că va face o selecție a coloniștilor, neprimind la îmbarcare pe țiganii turci, ceea ce contravenea spiritului convenției semnate între cele două țări, în care nu se făcea nici un fel de discriminare
109.
Despre această triere, autoritățile de la București aveau să spună
că «va constitui un mare dezavantaj pentru România, pentru că vor
108 Dimitrie Gherasim, Schimbul de populație între state, București, 1943, pp. 159‑160.
109 D.A.N.I.C, fond Direcția Generală a Poliției, dosar 205/1936, f. 52.

282fi lăsate elementele cele mai rele din care se recrutează majoritatea
infractorilor din regiune»110.
Perioada de cinci ani în care urma să se facă emigrarea cuprindea
mai multe etape succesive. În primul an, urmau să plece 15.000 de turci, care își lichidaseră deja bunurile. În cel de‑al doilea an, plecau turcii de pe o zonă de 8 km în lungul frontierei româno‑bulgare. În cel de‑al treilea an, emigrau turcii din Bazargic, Ezibei și Curtbunar. În anul al patrulea, era rândul turcilor din Turtucaia și Acadânlar să părăsească țara, în timp ce în ultimul an, plecau turcii din Silistra și restul Dobrogei
111.
Conform datelor statistice, în perioada 1930‑1937, din județul
Caliacra au emigrat 17.794 de turco‑tătari iar din Durostor, în perioada 1936‑1938, au emigrat 28.264 de persoane. Conform altor surse, din Cadrilater ar fi emigrat, în perioada 1930‑1938, 48.500 de turco‑tătari. Începând cu anul 1937, numărul turcilor care voiau să părăsească Cadrilaterul s‑a redus considerabil. În urma emigrărilor, în anul 1938, situația populației musulmane rămasă în regiune era următoarea: 38.686 locuitori în Caliacra (21,55% din totalul populației) și 58.183 locuitori în Durostor (30% din totalul populației).
Bulgarii reprezentau a doua etnie din Cadrilater, din punct de
vedere al numărului populației. La recensământul din 1930, în Dobrogea de Sud locuiau peste 140.000 de bulgari, dintre care 72.412 în Durostor și 70.797 în Caliacra.
Numărul bulgarilor din Cadrilater a crescut însă, nu în cote
semnificative, astfel că, în 1938, se înregistrau 73.815 locuitori în județul Caliacra (41,11% din totalul populației județului) și 76.948 în Durostor (40% din populația județului).
110 Ibidem, f. 100.
111 Ibidem, f. 4.

283Populația bulgară din România, care avea un contact imediat
cu Bulgaria era cea din apropierea localităților Bazargic, Balcic,
Curtbunar și Turtucaia 112. Restul locuitorilor Cadrilaterului era
format din germani (aproximativ 550), greci (1.200), țigani și găgăuzi, ultimii locuind în zonele de coastă ale Caliacrei: Ghiaur‑Suiuciuc, Mihăileni, Pădureni, Vânători, Cavarna, Caramanlî, Caracaschioi, Ghiorman, Iazagilar, Stânca, Bazargic, Balcic, Șabla
113.
Raporturile demografice între etnii s‑au schimbat între anii
1928‑1938 astfel:
Etnie 1928 1938
Musulmani 40,56% ‑137.439 loc. 26,04% ‑ 96.869 loc.
Bulgari 39,26% ‑133.077 loc. 40,52% ‑ 150.763 loc.
Români 14,75% ‑ 49.983 loc. 29,14% ‑ 108.404 loc.
Diverși 5,43% ‑ 18.398 loc. 4,30% ‑ 16.022 loc.

Populația urbană din Cadrilater a crescut, din 1910 până în 1930,
în următorii parametri :
Orașe Locuitori în 1930 Locuitori în 1912
și 1910Creșterea
procentuală
Total general 196.478 149.019 ‡ 31,8%
Județul Caliacra 41.588 27.800 ‡49,6%
Balcic 6.396 6.571 ‑2,7%
Bazargic 30.106 17.102 ‡76,0%
Cavarna 5.086 4.127 ‡23,2%
Județul Durostor 31.627 26.304 ‡20,2%
Ostrov 3.113 3.965 ‑21,5%
Silistra 17.339 11.646 ‡48,9%
Turtucaia 11.175 10.693 ‡4,5%
114
112 Apostol Culea, op. cit., p. 17.
113 Ibidem, p. 166.
114 La Dobrudja, Academie Roumaine, Connaissance de la terre et de la pensee roumaines,
București, 1938, p. 457.

284În orașele Cadrilaterului, repartiția populației, după criterii
etnice, se prezenta astfel:
Județe și orașe Total
populațieRomâni Bulgari Turci Alte
naționalități
Județul Caliacra 41.588 6.389 16.533 10.031 8.635
Balcic 6.396 1.019 2.244 1.924 1.209
Bazargic 30.106 4.708 12.309 7.783 5.306
Cavarna 5.086 662 1.980 324 2.120
Județul Durostor 31.627 13.648 7.391 8.055 2.533
Ostrov 3.113 2.983 49 46 35
Silistra 17.339 3.794 5.984 5.418 2.143
Turtucaia 11.175 6.871 1.358 2.591 355
115
Recensământul din anul 1930 a relevat și faptul că majoritatea
etniilor care populau Cadrilaterul nu cunoșteau limba română:
Categorii Sexe Județe
Caliacra Durostor
Cunoscători ai Total 57.660 50.892
limbii române Masc. 35.444 32.776
Fem. 22.216 18.116
Necunoscători Total 71.005 118.305
ai limbii Masc. 28.979 51.697
române Fem. 42.026 66.608
Total 138 475
Nedeclarați Masc. 77 226
Fem. 61 249
116
115 Ibidem, p. 464.
116 Ibidem, p. 466.

285În ceea ce privește repartiția pe sexe, statistica din 1930 ne oferă
următoarele situații:
Județe și orașe Sexe (1930)
Masculin Feminin
Departamentul Caliacra 84.926 81.985
Total urban 21.377 20.211
Orașul Bazargic 15.670 14.436
Orașul Balcic 3.204 3.192
Orașul Cavarna 2.503 2.583
Total rural 63.549 61.774
Districtul Balcic 13.410 13.107
Districtul Casim 16.883 16.196
Districtul Ezibei 33.256 32.471
Departamentul Durostor 106.256 105.177
Total urban 16.059 15.568
Orașul Silistra 8.998 8.341
Orașul Ostrov 1.476 1.637
Orașul Turtucaia 5.585 5.590
Total rural 90.197 89.609
Districtul Acadânlar 22.509 21.888
Districtul Curtbunar 20.675 20.584
Districtul Silistra 25.723 26.317
Districtul Turtucaia 21.290 20.820
117
Explicația surprinzătorului raport dintre cele două sexe
(Cadrilaterul era singura regiune din țară în care bărbații constituiau
majoritatea populației), este relativ simplă: Dobrogea Nouă a fost o regiune de colonizare iar condițiile aspre și vitregiile de tot felul au făcut ca în provincie să vină mai mulți bărbați, o parte însemnată fiind constituită din militari.
117 Ibidem, pp. 479‑480.

286În ceea ce privește structura socio‑profesională, majoritatea
populației din Cadrilater se ocupa cu agricultura. În județul Caliacra,
70.032 din cei 114.347 de locuitori erau muncitori agricoli în timp ce în Durostor, 101.224 din cei 164.954 de locuitori se ocupau cu lucrul pământului. Personalul din industrie se prezenta astfel: 4.890 de muncitori în județul Caliacra și 4.290 în Durostor
118.
Structura populației ocupate din Cadrilater arăta în felul
următor:
Repartiția pe județe
Credit,
reprezentanțe și
agenții comerciale
Comerț
Transporturi
Instituții
publice
Diverse
Nedeclarați
Caliacra 173 2.075 1.060 4.671 5.360 387
Durostor 139 1.758 841 4.529 4.346 397
119
VII. 9 Învățământul
Conform recensământului din anul 1930, mai mult de 50% din
populația de peste șapte ani știa să scrie și să citească. În județul
Caliacra, procentul știutorilor de carte era de 54,2%, în timp ce în județul Durostor, știa carte doar 38,5% din populația de peste șapte ani
120.
118 Sabin Manuilă, La population de la Dobrudja, București, 1933, pp. 497‑498.
119 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 249.
120 Sabin Manuilă, op. cit., p. 41.

287Procentele situau Cadrilaterul pe un loc codaș între regiunile țării
la acest capitol, mai puțin bine stând doar Basarabia și Oltenia.
Numărul mare al analfabeților se datora prezenței populației
musulmane, care avea un grad scăzut de educație. În schimb, în
rândul populației bulgare, știința de carte era la un nivel ridicat, datorită faptului că Sofia investise foarte multe fonduri, până în anul 1913, pentru dezvoltarea unui sistem de învățământ modern. În raport cu gradul de instrucție, populația Cadrilaterului se prezenta în anul 1930, astfel:
Gradul de instrucție Județele
Caliacra Durostor
Instrucție extra‑școlară (urban) 1,5 1,5
Instrucție primară (urban) 63,4 72,0
Instrucție secundară (urban) 29,6 20,6
Instrucție profesională (urban) 3,6 3,7
Instrucție universitară (urban) 1,4 1,8
Alte școli superioare (urban) 0,5 0,5
Instrucție extra‑școlară (rural) 0,6 1,4
Instrucție primară (rural) 93,3 93,1
Instrucție secundară (rural) 5,3 4,4
Instrucție profesională (rural) 0,6 1,0
Instrucție universitară (rural) ‑ 0,1
Alte școli superioare (rural) ‑ ‑
121
Școala românească existase în Cadrilater, încă înainte de anexarea
teritoriului la Bulgaria, în 1878, cele mai cunoscute fiind lăcașurile de
învățământ de la Turtucaia și Silistra. În anul 1913, când România a preluat controlul asupra Dobrogei de Sud, existau 400 de școli bulgărești, cu 700 de învățători. Acestea funcționau inclusiv în satele cu populație majoritar turcească, românească sau găgăuză.
121 Ibidem, p. 43.

288 Întrucât școlile cu predare în limba română fuseseră închise,
statul s‑a implicat în acțiunea de dezvoltare a învățământului în
Cadrilater.
Cele mai importante instituții de învățământ create în Dobrogea
de Sud au fost: Liceul de băieți Nicolae Filipescu din Bazargic, Școala
Secundară de Fete din același oraș (ambele deschise în anul 1914), Gimnaziul Mixt din Cavarna, Liceul Durostor din Silistra, Școala
Secundară de Fete din Silistra precum și Școala Secundară de Fete și Gimnaziul Regele Carol I, ambele din Turtucaia.
În ceea ce privește învățământul profesional, în anul 1928, exista
o Școală Profesională de Fete la Bazargic, o Școală Elementară de Comerț la Silistra, o Școală Superioară de Comerț la Bazargic precum și alte școli de meserii.
Bulgarii din Silistra, Bazargic, Balcic și Cavarna aveau instituții
de învățământ primar și secundar, de stat și particulare, în limba maternă. La sate s‑a petrecut un fenomen paradoxal, ținând cont de ostilitatea bulgarilor față de tot ceea ce însemna statul român. Populația a făcut demersuri scrise pentru ca în școli să nu se mai învețe și bulgărește, pe motiv că «limba bulgară o știu copiii de acasă ci să învețe numai românește, spre a nu se îngreuia copiii cu învățarea a două limbi»
122.
Bulgarii doreau să învețe limba română la școală pentru a se putea
descurca în relația cu autoritățile statului.
În mediul urban, existau școli bulgare la Bazargic (30 de clase
și 1200 de elevi), la Silistra, Balcic și Cavarna (cu 200‑300 de elevi fiecare). În orașele Silistra și Bazargic funcționau câte un gimnaziu bulgar de băieți și câte un gimnaziu bulgar de fete. Statul român finanța toate aceste școli
123.
122 Maria Costea, România și Bulgaria. Diplomație și conflict, Editura Napoca‑Star, Cluj‑
Napoca, 2004, p. 67.
123 Ibidem, p. 68.

289În Cadrilater existau, de asemenea, școli destinate pregătirii
tinerilor musulmani.
VII. 10 Biserica
În anul 1913, la venirea autorităților române, în Cadrilater existau
40 de lăcașuri de cult iar numărul preoților era insuficient. Unele
parohii erau alcătuite din 15‑20 de sate.
În anul 1938, situația se prezenta astfel: în județul Caliacra existau
35 de biserici, în timp ce în Durostor erau 40 de biserici 124.
Pe lângă acestea, se construiseră case de rugăciuni, îngăduite
de autoritățile religioase ortodoxe, pentru a‑i feri pe credincioși de tentația pe care o exercita prezența diverselor secte. În mediul rural se înființaseră cercuri pastorale și cămine culturale, aflate sub controlul parohiilor, în ultimele activând intelectualii satelor. Efortul Episcopiei Tomisului era îndreptat spre convingerea autorităților statului pentru a contribui cu fonduri la ridicarea de noi biserici, deoarece ajutorul venit din partea coloniștilor era redus.
În anul 1934, în Episcopia Tomisului erau trei categorii de
parohii:
‑ biserici în care serviciul religios se oficia în limba română;‑ biserici în care se oficia în limba română și în slava veche;‑ biserici în care se oficia în slava veche.În unele sate, cu populație exclusiv bulgară, serviciul divin se
oficia în limba română, astfel că locuitorii au cerut ca slujbele să se facă în slava veche. Guvernul român pretindea ca acordarea de drepturi religioase pentru bulgarii din Cadrilater să se facă pe bază de reciprocitate, aceleași înlesniri urmând a le avea și românii din zona Vidinului.
124 Î.P .S.S. Gherontie, Episcopia Tomisului, }nfăptuiri și nevoi bisericești în Dobrogea Nouă,
în: Cadrilaterul, 1918‑1940, p. 59.

290Bucureștiul propunea ca în localitățile din Cadrilater, în care
populația ortodoxă era în proporție de 80% bulgară, să fie numiți
preoți bulgari, care să oficieze în slava veche.
În comunele în care bulgarii erau în număr de cel puțin 400
de locuitori, însă constituiau o minoritate, în raport cu totalul populației ortodoxe, urma să existe doi preoți, unul român și altul bulgar, fiecare urmând a oficia în propria limbă de cult. În localitățile în care bulgarii nu treceau de 400 de locuitori, preotul trebuia să fie român și să slujească în limba română. Prin reciprocitate, în regiunea Vidinului, urmau a fi aplicate aceleași reguli
125. Măsurile propuse
de statul român au fost puse parțial în aplicare, deoarece Sofia nu a agreat principiul reciprocității, cerut de București.
VII. 11 Justiția
După integrarea Cadrilaterului în statul român, o Decizie
privitoare la organizarea judecătorească, introducea în Dobrogea de Sud «instanțele judecătorești din România, toate legile civile, comerciale, penale. Se înființau judecătorii de ocol la Turtucaia, Silistra, Acadânlar, Curtbunar, Balcic, Cavarna și Dobrici»
126.
Tot atunci s‑au înființat câte un tribunal județean la Silistra și
Bazargic, precum și tribunale mahomedane în reședințele celor două județe ale Cadrilaterului. Curtea de Apel Constanța cuprindea tribunalele din întreaga Dobroge. Locuitorii Cadrilaterului își puteau exercita dreptul de vot și erau eligibili pentru Parlament, din noiembrie 1918, când a fost publicat în Monitorul Oficial, Decretul‑Lege electoral pentru Cameră și Senat. În schimb, pentru un loc în consiliile comunale și județene, locuitorii Dobrogei de
125 Maria Costea, op. cit., pp. 63‑64.
126 D. Stoicescu, Justiția română în Cadrilater, în: Dobrogea, Cincizeci de ani de viață
românească 1878‑1928, p. 714.

291Sud puteau participa la vot din iunie 1925, în baza Legii de unificare
administrativă .
Legea privind dobândirea și pierderea cetățeniei române, din 23
februarie 1924, stipula că sunt și rămân cetățeni români, toți cetățenii
bulgari din Cadrilater, cărora li s‑a recunoscut naționalitatea română, prin legile de organizare a Dobrogei Noi, din 1914 și 1921. Au existat, însă, multe cazuri în care au primit cetățenia și persoane care veniseră în Cadrilater în timpul războiului mondial sau care s‑au căsătorit cu românce
127.
VII.12 Presa
Publicistica în Cadrilater a fost specifică unei regiuni cu diversitate
etnică. La Bazargic existau, în anul1928, 26 de publicații, 16 erau la Silistra, 3 la Balcic și una la Cavarna. Ziarele și revistele apăreau atât în limba română cât și în limbile bulgară și turcă. Cele mai cunoscute erau: «Acțiunea Românească», «Cadrilaterul», «Curierul Silistrei», «Democrația», «Dunărea», «Glasul țăranilor», «Plugarul», «Țara lui Mircea»
128.
În privința periodicelor, se detașa revista «Pole», care apărea lunar
la Bazargic, în limba bulgară. La Silistra exista revista în limba turcă «Tuna», în timp ce la Bazargic, musulmanii aveau revista «România». Exista și o revistă bilingvă, în română și bulgară, intitulată «Zorile». Bulgarii din Cadrilater posedau și alte publicații în limba proprie: «Kurier», «Posta», «Svoboda» și «La defenseur de la minorite bulgare». Cele mai cunoscute publicații românești erau «Dobrogea Nouă» și «Coasta de Argint». Coloniștii aveau, la rându‑le, «Silistra» și «Glasul coloniștilor»
129.
127 A.N. Pineta, Chestiuni dobrogene, Bazargic, f. a., p. 7.
128 Aurel Al. Negoescu, P . Dimitriu, Durostor , Editura Ioniță Christescu, f. a., p. 197.
129 Emanoil Bucuța, Cincizeci de ani de presă românească, în: Dobrogea, Cincizeci de ani de
viață românească, p. 744.

292VII.13 Poliția și armata
Cadrilaterul era o regiune în care staționau efective numeroase de
jandarmi, datorită pericolului reprezentat de activitatea iredentistă
bulgară și de faptul că existau permanente tensiuni între coloniștii macedoneni și populația băștinașă.
Numai în județul Durostor erau: o legiune de jandarmi, cu sediul
la Silistra, două patrule motorizate, 13 patrule călări, 4 sectoare, 13 secții și 127 de posturi în comune și sate
130.
În perioada 1919‑1935, pe raza acestui județ fuseseră uciși, de
către bandele de comitagii, 16 jandarmi. În Cadrilater erau și organe ale poliției și Siguranței.
VII.14 Organizarea administrativă
Organizarea administrativ‑teritorială a Cadrilaterului se prezenta
astfel:
Județul CaliacraNumăr de
ordine Denumirea
comunelor
N.o. sateDenumirea
satelor
Suprafața
km. pătrați

Locuitori
Densitatea
populației A. Orașe
1 Bazargic 62,65 29.938 477,86
2 Balcic 43,48 6.323 145,42
3 Cavarna 38,32 5.147 134,32
130 Aurel Al. Negoescu, P . Dimitriu, op. cit., p. 159.

293B. Comune
1 Aiorman 1 Aiorman 24,51 692 28,23
2 Brâncoveni 10,23 417 40,76
3 Chioselor 12,04 385 31,89
4 Toccilar 23,08 599 25,59
2 Arman 5 Arman 27,06 895 33,07
6 Cara Agaci 22,02 416 18,89
7 Caradurmuș 5,30 26 4,90
8 Cernaoco 34,14 502 14,70
9 Ciufut‑Cuius 10,83 641 59,18
10 Hasarlâc 18,37 382 20,79
11 Nebi‑Cuius 16,26 139 8,54
3 Armutlia 12 Armutlia 16,86 823 48,81
13 Azaplar 30,08 1.154 38,36
14 Cămilaru 30,50 895 56,93
15 Ergi 10,56 367 34,75
16 Hagichioi 15,96 339 21,24
17 Paragic 18,22 692 37,98
4Bairam‑
Bunar18 Bairam‑Bunar 19,24 1.105 57,33
19 Chesedgic 23,42 600 25,62
20 Mârzâc 13,17 478 36,29
21 Regepchioi 8,37 280 33,45
5 Balagea 22 Balagea 28,63 1.108 38,70
23 Ciucurova 8,53 170 19,33
24 Cuiungiuc 29,39 1.024 34,88
25 Șahinlar 13,22 262 19,81
26 Tulugea 14,32 230 16,06
6 Cadievo 27 Arnăut‑Cuius 19,51 804 41,21
28 Cadievo 28,50 1.726 60,56
29 Eni‑Mahle 23,83 857 35,96
7 Carali 30 Bogdali 14,36 476 33,14
31 Carali 22,02 705 32,01
32 Durasi 23,09 738 31,96

29433 Enigea‑Haidar 21,76 820 37,70
8 Caramanlâ 34 Bilo 21,06 347 16,47
35 Calaigidere 14,15 200 14,84
36 Caramanlî 18,61 549 29,50
37 Chiramet 7,52 182 24,25
38 Ismail 12,80 375 29,29
39 Sarâmușa 11,16 397 35,57
9 Carapcea 40 Carapcea 23,13 552 23,86
41 Satâlmâș 19,35 600 31,00
10 Carasular 42 Carasular 26,06 1.331 51,07
43 Chiringi 11,82 717 60,66
44 Denizler 13,01 440 33,82
45 Hasâm‑Dede 22,39 334 14,91
11 Casim 46 Casim 15,89 978 61,55
47 Cioban‑Cuius 12,23 476 38,92
48 Harmanlâc 21,61 472 21,84
49 Haslageachioi 7,93 231 29,13
50 Liliacova 20,88 606 29,00
51 Mamucichioi 8,45 108 12,78
52 Mangilar 7,92 139 17,57
53 Perifacî 9,13 293 32,09
54 Pisarova 13,93 496 35,60
55 Salaman 11,17 137 12,26
12 Ceairlighiol 56 Caraiapular 39,76 500 12,57
57 Cârlibeichioi 21,81 618 28,33
58 Ceairlighiol 21,80 519 23,80
59 Susuchioi 18,56 618 33,29
60 Velifacî 13,88 465 33,50
13 Ceamurlia 61 Cara‑Murat 14,11 618 43,79
62 Ceamurlia 32,10 1.629 50,74
63 Osman‑Facî 18,41 746 40,52
64 Sarî‑Mamut 17,64 409 23,19
14 Chili‑Cadi 65 Chili‑Cadi 48,99 2.707 55,24

29515 Chiupeler 66 Ceair 17,67 493 27,35
67 Chiostecciler 9,24 184 19,91
68 Chiupeler 15,57 441 28,32
16 Duranlar 69 Cloșca 22,63 153 6,76
70 Crușova 7,35 108 22,28
71 Duranlar 22,64 493 21,68
72 Iaplagea 10,23 97 9,42
73 Siracova 13,32 163 12,23
17 Echiscea 74 Echiscea 49,60 2.319 46,75
18 Ecrene 75 Ecrene 15,99 471 29,39
76 Gheiciler 18,65 604 32,38
77 Vânători 35,37 1.421 40,17
19 Enigea 78 Carabalar 14,72 501 34,03
79 Covanlâc 18,88 338 17,90
80 Enigea 22,43 1.118 49,44
81 Mursalchioi 12,38 582 47,01
82 Sarnebi 15,46 652 42,23
83 Șahângi 20,16 681 33,78
84 Viișoara 13,56 795 58,63
20 Ezibei 85 Caralez 25,23 481 19,07
86 Carasinan 17,66 790 44,73
87 Ezibei 30,87 1.140 36,89
88 Matlâmova 13,34 560 41,98
89 Voinești 13,00 448 34,46
21 Fândâcli 90 Bazaurturile 39,58 1.451 36,65
91 Fândâcli 19,28 868 45,00
92 Nastratin 36,62 1.380 37,68
93 Seidali 11,26 561 49,82
22 Gargalâc 94 Chioiluc 12,69 190 14,97
95 Elibei 17,19 259 15,06
96 Gargalâc 23,56 562 23,43
97Geaferli‑
Iuciorman35,88 370 10,31

29698 Irigea 16,81 220 13,09
23Gheaur‑
Suiuciuc99Gheaur‑Suiuciuc57,14 2,171 37,98
100 Surtuchioi 6,29 20 14,12
24 Ghelengic 101 Aliciul Mare 10,86 702 64,64
102 Bașbunar 10,49 648 61,77
103 Bucureni 16,18 682 42,15
104 Cabasacal 11,67 326 27,94
105 Caracurt 5,83 186 31,90
106 Ghelengic 31,80 1.190 37,42
107 Petia 23,51 650 27,65
25 Ghiore 108 Caralar 22,44 446 19,87
109 Ghiore 17,66 894 50,65
110 Ghiorman 19,23 396 20,59
26 Hardali 111 Alexandria 33,57 947 28,21
112 Aptaat 21,81 791 36,27
113 Hardali 23,77 1.019 42,87
114 Pârâul Caprei 20,61 910 44,15
115 Terscondu 7,38 631 85,50
27Hasi‑Chioseler116 Baraclar 14,04 547 38,86
117 Ghiurghenli 15,33 661 43,12
118Hasi‑Chioseler36,66 1.835 50,05
119 Nădejdea 19,14 792 41,37
120 Stâna Cadânei 24,46 1.056 43,17
28 Ilanlâc 121 Dropia 17,30 488 28,20
122 Ilanlâc 27,75 868 28,58
123 Malinova 13,07 497 38,02
124 Resiler 8,67 165 19,03
125 Târnofca 8,64 230 26,62
29 Mansurova 126 Ali‑Anife 14,56 285 19,57
127 Cocargea 20,00 906 45,30
128 Durgut‑Calfa 18,02 645 35,79

297129 Iurghiuciler 9,82 261 26,57
130 Mansurova 22,82 829 36,32
30 Mihăileni 131 Iuzghiubenlâc 18,70 382 20,43
132 Malcoci 4,93 266 53,95
133 Mihăileni 19,04 281 14,76
134Suiuciucul
Turcesc22,09 517 23,40
31 Musubei 135Bogdali‑Cearmuli21,97 886 40,32
136 Ciflic 20,00 486 24,30
137 Durbali 19,37 479 24,73
138 Esetli 15,48 506 32,68
139 Musubei 18,41 1.279 69,47
140 Poreaz 14,95 271 13,93
32 Opancea 141 Bogdanova 23,65 951 40,21
142 Carabașlî 6,98 329 47,13
143 Noul Botievo 2,01 227 112,93
144 Opancea 19,41 509 26,22
145 Saragea 47,54 276 5,80
146 Semizali 28,10 592 21,06
147 Valali 5,85 124 21,19
33 Preselenți 148 Călina 22,62 333 14,72
149 Gorița 9,79 206 21,04
150 Iunuscilar 21,08 407 19,30
151 Preselenți 14,83 742 50,06
152 Selim‑Cuiusu 10,38 195 18,78
153 Sredina 17,93 1.208 67,37
154 Vasileva 15,46 513 33,18
155 Velicova 24,50 465 22,28
34 Prisăcani 156 Aidânbei 8,81 442 15,35
157 Casapli 18,44 441 23,91
158 Melecler 12,24 194 15,85
159 Prisăcani 24,71 884 35,77
160 Uzlar 9,48 219 23,10

29835 Rasoviceni 161 Aiorman 11,63 91 7,82
162 Arnautlar 9,21 58 6,30
163 Caracașchioi 8,43 78 9,25
164 Idriș‑Cuiusu 14,87 309 20,78
165 Rasoviceni 28,60 772 27,00
166 Tartamuș 12,57 126 10,02
36 Sarî‑Meșe 167 Crișan 23,39 348 14,88
168 Hagi‑Dumitru 16,14 294 18,21
169 Iazâgilar 16,46 247 15,00
170 Pădureni 26,60 725 27,26
171 Sarî‑Meșe 19,54 406 20,28
37 Spasova 172 Bejenari 31,88 520 16,31
173 Predel 13,33 341 25,59
174 Rogojina 25,20 662 26,19
175 Sernino 21,60 438 20,28
176 Simionova 30,06 578 19,22
177 Spasova 40,70 310 7,61
178 Viceva 16,06 352 21,92
38 Stejarul 179 Conac 23,90 1.260 52,75
180Conac‑
Cuiungiuc14,74 898 60,92
181 Esârgea 7,81 625 80,03
182 Stejarul 38,76 1.300 33,54
39 Suiuciuc 183 Arabagi 7,06 104 14,75
184 Ceacârcea 9,59 351 36,60
185 Suiuciuc 28,29 1.338 47,29
40 Șabla 186 Calicichioi 15,54 336 21,02
187 Stânca 21,61 347 14,12
188 Șabla 65,67 2.517 38,33
41 Teche 189 Alaclise 11,29 310 27,45
190 Ceatalar 21,21 920 43,37
191 Evecler 7,05 291 41,27
192 Hamzalar 2,00 342 171,00
193 Iaștâccilar 17,78 296 16,65

299194 Teche 25,20 1.142 45,32
42 Trupcilar 195 Omur‑Facî 32,00 1.231 38,47
196 Trupcilar 36,65 2.766 75,47
43 Vladimirești 197 Serdimen 20,88 535 25,62
198 Vladimirești 37,89 1.726 45,55
44 Vulturești 199 Cuiuchioi 20,37 358 17,57
200 Momcil 11,54 400 34,66
201 Suliman‑Facî 8,12 121 14,90
202 Veischioi 12,52 425 33,88
203 Vulturești 37,13 875 23,56

Județul DurostorNumăr de
ordine
Denumirea
comunelor
N.o. sate
Denumirea
satelor
Suprafața
km pătrați
Locuitori
Densitate
A. Orașe
1 Silistra 17.415
2 Turtucaia 11.103
3 Ostrov 3.127
B. Comune
1 Accadânlar 1 Accadânlar 16,33 1.518 92,95
2 Cercovno 25,64 1.204 46,95
2 Ahmatlar 3 Ahmatlar 15,93 1.050 65,13
4 Casimlar 11,62 982 84,43
5 Salihler 40,20 828 20,59
3 Aidemir 6 Aidemir 45,18 2.834 62,72
7 Tătărița 10,17 998 98,13
4 Alfatlar 8 Alfatlar 100,00 3.583 35,83
9 Regele Mihai 461
5 Almalău 10 Almălău 1.894
6 Arabagi 11 Arabagi 21,78 988 45,39

30012Caraaciul
Mare18,45 695 37,66
13Sarânebi‑Iurtluc4,78 325 68,00
7 Asfatchioi 14 Astfatchioi 27,41 1.469 53,39
15 Canara‑Mahle 187
16 Cufalcea 10,87 333 30,63
17 Sargilar 12,39 433 34,49
8 Atchioi 18 Atchioi 9,39 880 93,72
19 Sermanchioi 4,80 333 69,37
20 Canipe 22,39 1.032 46,09
9Atmageaua Tătărească21Atmageaua Tătărească22,77 1.214 53,31
22 Emirchioi 9,80 797 81,32
10 Avdula 23 Acbunarul Mic 14,13 575 40,69
24 Avdula 39,63 2.473 62,40
11 Avdular 25 Avdular 9,49 275 28,97
12 Babuc 26 Babuc 48,18 2.565 53,22
27Gen. Praporgescu475
13 Baharchioi 28 Baharchioi 12,06 790 65,50
29 Beilerchioi 13,80 726 52,68
30 Checiler‑Mahle 4,82 475 98,54
31 Sucuiungiuc 13,55 579 42,74
14 Balabanlar 32 Balabanlar 11,47 592 51,61
33 Baltagiu Nou 30,31 1.753 57,80
34 Caraesechioi 35,08 1.560 44,47
35 Caravelichioi 7,31 753 103,01
15 Bazarghian 36 Aidogdu 14,02 655 46,72
37 Bazarghian 9,99 855 85,58
38 Gen. Dragalina 270
39 Papuccilar 10,03 899 89,63
16 Beibunar 40 Beibunar 19,42 1.106 56,95
41 Hadâr‑Celebi 11,62 709 61,01

30117 Belica 42 Belica 28,50 1.569 55,05
43 Caramehmetler 12,62 701 55,62
18 Bosna 44 Bosna 15,30 881 54,31
45 Pitracli 13,69 828 60,44
19 Cadichioi 46 Cadichioi 35,43 1.748 49,33
20Cainargeaua
Mare47 Caibular 13,72 963 70,19
48Cainargeaua Mare22,66 1.033 45,58
49 Topci 14,63 1.058 72,38
21Cainargeaua Mică50Cainargeaua Mică40,42 2.212 54,72
51 Zarnici 12,20 659 54,01
22 Calipetrova 52 Calipetrova 45,78 2.984 65,18
23 Canlia 53 Canlia 1.477
24 Carageat 54 Cadârașic 13,62 843 61,89
55 Carageat 19,68 1.140 57,92
56 Soiacli 12,14 627 51,64
25 Caralar 57 Caralar 26,25 1.103 42,02
58 Gheri‑Mahle 324
59 Talaclar 9,80 435 44,37
26 Caraorman 60 Brăcima 12,57 735 58,47
61 Brăcima Nouă 7,14 388 54,34
62 Caraorman 28,37 1.184 41,73
27 Câzâlgicli 63 Câzâlgicli 19,84 684 34,47
64 Pașa‑Balî 27,97 1.438 51,43
65 Sougeac 17,53 940 54,18
28 Chiose‑Abdi 66 Chiose‑Abdi 31,22 1.698 54,38
67 Curtpalar 6,30 554 87,93
68 Meschiler 5,40 419 77,59
29Chiose‑Aidin69 Caraaciul Mic 13,48 454 33,68
70 Chiose‑Aidin 28,16 1.899 67,43
71 Chiutuclia 11,37 611 53,73
30 Ciler 72 Camerler 13,13 516 39,30

30273 Câzâlburun 15,14 924 61,03
74 Ciler 20,50 1.244 60,68
75 Damadas 3,85 593 154,02
76 Dogrular 27,06 1.682 62,16
31 Cociumar 77 Cavurga 20,08 823 40,98
78 Cociumar 29,52 1.536 52,03
79 Duștubac 13,85 588 42,40
32 Cocina 80 Cazimir 22,92 950 41,88
81Cocina 34,21 2.458 71,85
33 Cociular 82Alifac 14,50 646 44,55
83Cociular 20,49 1.250 61,00
84Ghiurghengic 22,76 904 39,72
34 Coslugea 85Coslugea 1.140
35 Covangilar 86Covangilar 22,49 1.393 61,93
87Hagi‑Faclar 7,89 632 80,10
88Mesim‑Mahle 21,19 1.127 53,70
36 Curtbunar 89Caraaptula 11,92 661 58,81
90Cogeaolar 6,01 1.179 196,20
91Coiunluchioi 8,23 328 39,85
92Curtbunar 29,64 1.669 56,25
93Otlugea 10,88 479 44,02
37 Cusuiul
din Vale94Cusuiul din Vale27,98 1.440 51,46
95Spanciova 14,17 540 38,18
38 Denizler 96Daidâr 22,78 1.173 51,49
97Denizler 19,71 1.197 60,73
98Meșe‑Mahle 8,47 480 56,67
39 Doccelar 99Aivatchioi 3,33 192 93,72
100 Cherimler 8,35 538 64,43
101 Cufalcelar 7,44 401 53,89
102 Dere‑Mahle 9,81 563 57,33
103 Doccelar 10,66 651 61,07
104 Emirler 7,41 415 56,00
105 Suvanlâcul Nou 10,07 558 50,86
40 Doimușlar 106 Capaclia 19,88 994 50,00

303107 Doimușlar 28,41 1.865 65,62
41 Echingic 108 Aratmagea 17,34 510 29,41
109 Cairac 14,70 676 45,98
110 Dautlar 3,94 476 12,08
111 Echingic 20,77 963 46,96
42 Engechioi 112 Ceanaccilar 6,33 320 50,55
113 Engechioi 10,95 967 88,67
43 Esechioi 114 Esechioi 1.340
115 Gramoștea 273
44 Frășari 116 Caraomur 22,38 1.252 55,94
117 Frășari 19,01 770 40,50
118 Suneci 13,32 790 59,31
45 Galița 119 Galița 543
46Garvan‑
Cioara120 Garvan‑Cioara 33,86 1.868 55,16
47Garvanul‑Mare121 Cranova 32,78 1.333 40,66
122 Garvanul Mare 372
123 Garvanul Mic 523
124 Velichioi 353
48 Gârlița 126 Gârlița 1.284
49 Ghiulerchioi 125 Acbunar 9,10 879 96,59
127 Ghiulerchioi 36,17 1.522 42,08
50Golebina‑ Ceatalgea128 Atmagea 12,83 607 47,31
129 Golebina 17,01 1.199 70,53
130Golebina‑Ceatalgea9,42 418 44,37
51 Hasan‑Facî 131 Dorutlar 8,97 543 60,53
132 Hasan‑Facî 23,51 1.301 55,35
52 Haschioi 133 Haschioi 31,88 1.422 44,60
134 Saarlar 11,82 391 33,08
53Ialî‑Ceatalgea135 Hogeachioi 12,58 513 40,78
136 Ialî‑Ceatalgea 18,81 801 42,58

304137 N. Filipescu 140
54 Lipnița 138 Cuiugiuc 1.035
139 Lipnița 1.473
55 Masutlar 140 Dangilar 5,88 453 77,04
141 Hagiolar 5,92 446 75,34
142 Masutlar 11,91 1.054 88,42
56 Pândâcli 143 Olucli 25,64 760 27,68
144 Pândâcli 22,22 1.064 47,88
57 Popina 145 Popina 42,98 2.662 62,16
58Rahova de
Jos146 Rahova de Jos 22,31 1.508 67,59
59Rahman Așiclar147 Așa‑Mahle 10,35 732 70,72
148 Musular 16,08 928 57,71
149 Omurgea 8,00 316 39,50
150Orta‑Mahle‑Bei12,88 374 29,03
151 Selghi‑Bugeac 5,66 442 78,27
152 Șamalar 4,57 161 28,45
153 Tașlî‑Mahle 2,07 78 37,68
60 Sarighiol 154 Antimova 18,64 626 33,58
155 Sarighiol 14,24 619 43,46
61 Sarsânlar 156 Arabagilar 23,18 1.200 51,76
157 Chemalchioi 13,41 973 72,55
158 Horozlar 12,23 1.067 87,22
159 Sarsânlar 24,43 1.175 48,29
62 Satul Nou 160 Pârjoaia 385
161 Satul Nou 893
63 Satul Vechi 162 Satul Vechi 27,26 1.659 60,85
163 Siahlar 8,43 406 48,16
64 Șahinlar 164 Pârlichioi 14,69 987 67,18
165 Pârli‑Dangilar 11,98 381 33,64
166Pârli‑Geami‑Mahle11,05 674 61,00
167 Pârliul Nou 414

305168 Șahinlar 49,08 1.817 37,02
65 Senova 169 Senova 23,35 997 42,69
66 Sinirul Nou 170 Sinirul Nou 24,81 1.188 41,85
171 Tocmachioi 19,81 627 31,65
172 Țar Asen 18,44 636 34,49
67 Srebârna 173 Srebârna 32,34 1.937 59,89
68 Suiuciuc 174 Caraiamurlar 18,43 918 49,81
175 Duraclar 4,48 285 63,76
176 Suiutciuc 21,31 983 46,15
69 Sungurlar 177 Caracoci 18,00 877 48,72
178 Ormanchioi 16,68 342 20,50
179 Orta‑Mahle 12,88 374 29,04
180 Sungurlar 23,70 1.116 47,09
70 Turcșmil 181 Turcșmil 36,51 2.698 73,89
71Uzunge‑
Orman182Cusuiul Tătăresc10,41 1.041 100,00
183Uzunge‑Orman2,96 680 229,73
72 Uzurlichioi 184 Cirecci 15,93 921 57,81
185Seid‑Ali‑Facî14,56 588 4,38
186 Uzurlichioi 19,03 1.232 57,81
73 Vetrina 187 Vetrina 25,89 1.306 50,44
74 Vâschioi 188 Caradârlar 10,67 622 58,29
189Ceauș‑Mahle4,05 295 72,84
190Deli‑Iusuflar13,99 713 50,96
191 Vâschioi 10,65 548 51,45
131

131 Cadrilaterul 1918‑1938, pp. 215‑222.

306VII.15 Orașele Cadrilaterului
Orașele Cadrilaterului erau slab populate, componenta esențială
în regiune fiind populația rurală. Silistra, în anul 1921, văzută de pe
Dunăre, apărea «ca o îngrămădire insulară de clădiri, mai înaltă spre mijloc, unde se ridicau geamia principală și Palatul Administrativ. În oraș erau trei tipuri de cartiere: mahalalele cu străzile cele mai strâmte și mai strâmbe, cu cele mai multe fundături și cu casele cele mai mici, lipite cu lut, nevăruite și ascunse privirilor prin garduri sau ziduri înalte; mahalalele cu străzile mai largi, fără fundături, bine întreținute, cu case vechi și mahalalele centrale, cu străzi largi, drepte, nou tăiate și nou clădite, de‑a lungul cărora se întind prăvăliile turcești și bulgărești, contrastând, prin modernismul lor relativ, cu piețele vechi, cuprinzătoare, în care târgul se face sub cerul liber»
132.
În timpul administrației românești, orașul s‑a modernizat, în
primul rând, prin introducerea electricității, pe o rețea de 15 km (în 1938), cu 400 de lămpi pentru iluminatul public. Cetățenii urbei aveau două locuri de promenadă, amenajate pe malul Dunării și la Grădina Publică. Principala preocupare a edililor a fost construirea unui pod peste Dunăre, pentru buna comunicare cu restul țării, care se făcea, în acel moment, cu vapoare ce efectuau curse la Ostrov
133.
Turtucaia, localitate în care românii au fost, în permanență,
majoritari, a rămas un oraș de dimensiuni modeste. Așezată în formă de amfiteatru, Turtucaia nu a depășit statutul unui târg, cu oboare de cereale și vite, hale de carne și pește.
Orășelul Ostrov, situat la răsărit de Silistra, avea o populație
extrem de redusă, fiind mai degrabă o localitate rurală.
132 «Analele Dobrogei», an II, 1921, nr. 3, p. 424.
133 V . Stroescu, Dobrogea Nouă pe căile străbunilor, volumul III, Editura Tipografia
Comercială, Bazargic, 1925, p. 39.

307Locuitorii de aici se ocupau cu agricultura, vița‑de‑vie făcând
cunoscută podgoria Ostrov în întreaga țară.
Balcicul era văzut, în publicistica vremii, ca având «toate
perspectivele de a deveni un mare port comercial. Balcicul nu este
un port inventat ci a fost creat de natură. Ca porto‑franco, Balcicul ar fi Hamburgul sau Danzigul României»
134.
La Balcic, în timpul administrației românești, se construiseră
însemnate edificii publice: primăria, halele, muzeul, baia, cazinoul, spitalul, cazărmile și aeroportul. Tot în această perioadă, orașul fusese electrificat și se efectuaseră lucrări de canalizare. Posibilitățile de dezvoltare a Balcicului făcuseră ca unele voci să susțină mutarea reședinței județului Caliacra în acest oraș. Cu toate eforturile depuse, situația a rămas neschimbată, deoarece Balcicul, dincolo de frumusețea peisajului și de clima blândă, prezenta câteva inconveniente: avea o populație redusă, iar din punct de vedere strategic, era extrem de vulnerabil, fiind situat aproape de frontieră
135.
Cavarna se afla la 15 km de Balcic. Avea un port mic iar în oraș
se pavaseră străzile principale. Aici, ca și la Balcic, se clădiseră mai multe case de vacanță.
Despre Bazargic, reședința județului Caliacra, un ziar
sud‑dobrogean, nota: «orașul, afară de calitatea de a fi în centrul județului, alta nu mai are. Apă nu‑i și nu va avea. Dezvoltare industrială nu are și nu va avea. Va rămâne ceea ce e azi, un simplu oraș de țigani, un simplu loc de înmagazinare provizorie a produselor agricole ale județului»
136.
Cu toate acestea, Bazargicul poseda două atuuri majore față de
Balcic: avea o populație relativ numeroasă și era legat de restul țării prin calea ferată și aeroport.
134 «Analele Dobrogei», an II, 1921, p. 51.
135 «Caliacra», din 19 septembrie 1924.
136 «Legionarii», din 1 februarie 1935.

308VII.16 Viața politică în Cadrilater
O adevărată viață politică în Cadrilater s‑a conturat abia după
Primul Război Mondial, perioada 1913‑1916 fiind prea scurtă pentru
crearea de organizații județene ale partidelor aflate pe eșichierul politic românesc.
Dobrogea Nouă a prezentat, din această perspectivă, câteva
particularități. În primul rând, a existat o mișcare de stânga foarte puternică condusă, aproape în totalitate, de către etnicii bulgari. Aceasta susținea teze revizioniste, contrare statului român, printre care și cea a autodeterminării naționalităților, până la secesiune.
În aceeași măsură, putem vorbi despre simpatia nedisimulată a
coloniștilor, în special, a celor macedoneni, pentru extrema dreaptă, care critica autoritățile centrale, acuzându‑le de lipsa unor măsuri ferme în Cadrilater, împotriva comitagiilor.
După războiul mondial, în județele Caliacra și Durostor s‑au
pus bazele organizațiilor locale ale Partidului Național Liberal. În
Durostor, organizația P .N.L. s‑a constituit pe structura unei grupări politice înființate de Tașcu Pucerea și C. Tănăsescu, grupare intitulată Partidul Cetățenesc din Durostor. Figura centrală a liberalismului din Cadrilater a reprezentat‑o Tașcu Pucerea, care a fost prefect al județului și apoi deputat în Parlament.
Pucerea era un personaj controversat. Se născuse la Prilep, în
Macedonia, urmase liceul la Bitola și funcționase doi ani ca învățător în regiune.
Pucerea venise în România în anul 1891 și urmase cursurile
Facultății de Farmacie din București, obținând licența. Se întorsese la Bitola și în anul 1903, deschisese o farmacie în localitate. A trebuit să renunțe la afacere, deoarece era vânat de antarții greci. Rănit, în urma unui atac armat comis de greci, a revenit în România și s‑a implicat în acțiuni anti‑elene, fapt pentru care a fost expulzat. În

309timpul primului război balcanic, Pucerea a fost trimis pe front, de
către regele Carol I, cu o echipă de 10 sanitari, pentru a îngriji răniții din tabăra turcă. În 1913, în timpul campaniei României în Bulgaria, Pucerea a funcționat ca medic militar. La fel procedează și în Primul Război Mondial, când este luat prizonier. După război, Pucerea a fost deputat în două legislaturi (1921 și 1927) și prefect în alte două (1922 și 1933).
Tașcu Pucerea a intrat în atenția justiției după ce, în anul 1933, a
ocupat postul de prefect al județului Durostor. El fusese acuzat că a delapidat sume importante de bani încă înainte de această dată
137.
În exercițiul bugetar 1933‑1934 exista un fond destinat întreținerii
și refacerii șoselelor din județ, în valoare totală de 7. 411.925 lei.
Tașcu Pucerea i‑a cerut unui subordonat din prefectură să‑i
dea autorizații pentru a face respectivele lucrări pe trei porțiuni de șosele, fără îndeplinirea formalităților legale. Prețul materialului a fost exagerat de mare iar constructorii au încheiat acte fictive, uneori pe aceeași porțiune de teren
138. Descoperirea fraudelor a dus
la deschiderea unei acțiuni împotriva lui Tașcu Pucerea, de către Tribunalul Durostor.
Partidul Cetățenesc din Durostor a avut, la alegerile din 1919,
candidați pe lista P .N.L. Acesta a fost momentul creării organizației P .N.L. Durostor, prin absorbirea grupării Pucerea‑Tănăsescu.
În octombrie 1921, Ion I.C. Brătianu a vizitat județul
Durostor, impunându‑l la conducerea organizației județene pe N. Petrescu‑Comnen.
Organizația județeană Caliacra a P .N.L. s‑a format în 1921,
promotorii fiind atât români cât și turci: Achile Pineta, Ermil Pangrati, Mustafa Hagi Memet și Chiurd Ali Memet.
137 «Curentul Silistrei», din 7 iulie 1929.
138 D.J.C.A.N., fond Parchetul General, dosar 171/1938, f. 51.

310La alegerile din 1920, candidații liberali din Durostor au acuzat
guvernul Averescu că a instituit un regim de teroare în județ,
împiedicând votul a o mie de cetățeni și brutalizând populația 139.
În anul 1922, liberalii au revenit la guvernare. În alegeri, aceștia
s‑au confruntat, în Cadrilater, cu lista comuniștilor.
Parlamentarii liberali din Dobrogea Nouă au avut, adesea,
poziții divergente față de conducerea centrală a partidului, mai ales în problema proprietății rurale și a întăririi elementului românesc, într‑o zonă populată masiv de turci și bulgari.
În perioada 1922‑1926, organizațiile județene ale P .N.L. din
Durostor și Caliacra s‑au confruntat cu serioase probleme, legate de neînțelegeri și orgolii personale. Cu toate acestea, la alegerile locale din 1926 și la cele generale din 1927, liberalii au ieșit învingători în ambele județe.
În anul 1927 a apărut un nou conflict în sânul organizației județene
a P .N.L. Durostor, între președintele filialei, Tașcu Pucerea și prefectul Tașcu Statu. Acuzat de ilegalități de tot felul, Pucerea a fost exclus din partid, în locul său fiind numit R. Franasovici
140. Numirea făcută
de la centru nu a dus la încheierea disensiunilor, acestea degenerând într‑un adevărat război civil, pe care noul președinte și primar liberal al Silistrei, Șerban Callas, nu a putut să‑l oprească. Pentru a se pune capăt neînțelegerilor, în Durostor a fost numit prefect Eugen Teofănescu.
Și în Caliacra au existat neînțelegeri între liberali, acestea
încheindu‑se cu excluderea a doi membri fondatori, Achile Pineta și S. Samsonovici.
139 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 314.
140 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 416.

311La alegerile din anul 1932, liberalii s‑au aflat pe poziția a doua,
atât în Caliacra cât și în Durostor. În același an, I.Gh. Duca îl numea
la conducerea organizației P .N.L. Caliacra pe George Fotino, care se arăta preocupat de întărirea autorității statului în acest teritoriu.
Nu numai liderii liberali din Durostor au fost acuzați de afaceri ilicite.
La Caliacra, politica prefectului Eric Voinescu a produs nemulțumiri, liberalul fiind acuzat că pune în funcții înalte cizmari și băieți de prăvălie și că este corupt, motiv pentru care a fost trimis în judecată.
La alegerile din 1937, organizațile liberale din Cadrilater erau
profund divizate; cu toate acestea, în Caliacra, liberalii au obținut cel mai bun scor pe țară (71,41% din opțiunile electoratului).
P .N.L.‑Gh. Brătianu s‑a înființat în iunie 1930, la congresul de
constituire participând și delegații din Silistra. Formațiunea lui Gheorghe Brătianu a avut impact în Cadrilater, mai ales în Caliacra, la el aderând preoți, învățători, profesori, avocați și comercianți. Partidul s‑a bucurat de simpatie în rândul coloniștilor macedoneni, care l‑au întâmpinat cu mare fast pe George Brătianu, atunci când acesta a făcut o vizită în județ.
În Durostor, activitatea de constituire a organizației județene
P .N.L.‑Brătianu a fost coordonată de Horia Hențescu. La alegerile din 1932, georgiștii au obținut un mandat de deputat de Caliacra, în persoana lui Victor Papacostea. Acesta a avut o activitate deosebit de fructuoasă în Parlamentul României, el atrăgând atenția aupra necesității reducerii datoriei coloniștilor dar și asupra faptului că în Cadrilater, țăranii bulgari sunt ostili politicii de agitație și iredentism
141.
După alegerile din 1937, P .N.L.‑Gheorghe Brătianu s‑a reunificat
cu Partidul Național Liberal.
Partidul Țărănesc și‑a constituit prima organizație în Cadrilater
(județul Durostor), în aprilie 1920.
141 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 338.

312În anul 1922 a apărut și un periodic al noii formațiuni: «Glasul
Țăranilor». Țărăniștii își propuneau să lupte pentru îmbunătățirea
soartei locuitorilor județului, precum și pentru înfrățirea tuturor etniilor.
Partidul Național Român și‑a creat organizații în Cadrilater,
imediat după război. În Caliacra, organizația a fost creată de către Constantin Angelescu.
Acesta fusese comisar regal în regiune, în 1913 și se bucura de
simpatie din partea electoratului, fiind ales, în anul 1925, senator din partea Opoziției Unite. Periodicul organizației P .N.R. Caliacra
era publicația «Libertatea». În Durostor, organizația P .N.R. a fost înființată de Ion Cămărășescu, fost prefect în perioada 1913‑1916 și fost ministru de Interne. Publicația organizației P .N.R. Durostor era ziarul «Democrația». La alegerile din 1923, în județul Durostor, P .N.R. s‑a clasat pe locul al doilea, după P .N.L.
În 1926, Partidul Țărănesc și Partidul Național Român au
fuzionat, formând Partidul Național Țărănesc. În toamna aceluiași
an, se producea și fuziunea organizațiilor județene ale celor două partide. Noua formațiune s‑a bucurat de simpatie în rândurile electoratului, lucru demonstrat de rezultatele alegerilor din 1928, când Partidul Național Țărănesc a câștigat toate locurile pentru Adunarea Deputaților, atât în Caliacra cât și în Durostor. După venirea la putere, țărăniștii s‑au preocupat de problemele cu care se confrunta regiunea. Una dintre cele mai presante chestiuni a fost cea a locuințelor pentru coloniști. În august 1929, din inițiativa lui Ion Mihalache, s‑a făcut o analiză a colonizărilor, liderul țărănist precizând că pe frontieră trebuie să existe sate model, cu o disciplină agricolă. P .N.Ț. a hotărât crearea Comisariatului Guvernului pentru
colonizări în Cadrilater, condus de Costache Lupu, care trebuia să
soluționeze problemele concrete cu care se confruntau coloniștii
142.
142 Ibidem, pp. 359‑360.

313În anul 1930, în Parlament s‑au purtat discuții pentru modificarea
Legii de organizare a Dobrogei Noi. Legea, votată în iunie 1930, a
provocat agitație în rândul coloniștilor macedoneni iar un aromân a încercat să‑l asasineze pe C. Angelescu. Ion Mihalache, referindu‑se la nemulțumirile coloniștilor macedoneni, preciza că acestea au apărut datorită presiunii exodului aromân și lipsei de pământ și de case pentru coloniști.
În februarie 1931, prefectul țărănist de Caliacra, S. Niculescu, a fost
destituit, în locul său fiind numit Grigore Gafencu. La alegerile din 1932, pe listele electorale ale P .N.Ț., cap de listă era Grigore Gafencu, urmat de marii proprietari Hristo Țancov și Țanco Pencov. Țărăniștii din Cadrilater au subliniat, în repetate rânduri, ideea înfrățirii între cetățeni, fără deosebire de origine
143.
Nici Partidul Național Țărănesc nu a scăpat de fricțiuni interne. În
iulie 1936, conducerea P .N.Ț. a dizolvat organizația județului Caliacra, numind un nou președinte în persoana lui M. Leon. Grigore Gafencu nu a cedat, astfel încât s‑a ajuns la funcționarea a două organizații, cu două conduceri. În Durostor, în 1934, a fost ales ca președinte Ion Mihalache, acesta delegându‑i pe M. Priboianu și E. Zamfiroiu să coordoneze activitatea organizației. Și aici au intervenit neînțelegeri, fiind excluși din partid lideri precum Onor Jitianu și Omer Vehbi.
Doctrina P .N.Ț. a avut priză în rândul minorităților. Parlamentarii
P .N.Ț. din Caliacra și Durostor au abordat, în intervențiile lor în legislativul României, chestiunile colonizării, raporturile coloniștilor cu localnicii și relațiile româno‑bulgare.
Partidul Radical Țărănesc, condus de Grigore Iunian, a înființat
prima organizație județeană la 5 martie 1933, la Silistra, în prezența liderului formațiunii. Iunian fusese instalat în funcția de președinte al organizației Durostor dar l‑a delegat pe Aurel Negoescu cu organizarea activității. Organul de presă al P .R.Ț. a fost «Glasul țăranilor».
143 Ibidem, p. 387.

314În anul 1933, la Bazargic a avut loc congresul de constituire a
organizației din județul Caliacra. Organul de presă era publicația
«Plugarul», care dezbătea, în limbile română și bulgară, subiecte stringente pentru locuitorii județului.
Partidul Țărănesc (dr. Nicolae Lupu) a avut o influență relativ
redusă asupra electoratului sud‑dobrogean, fiind absorbit în final, de organizațiile P .N.Ț. Partidul a fost acuzat de coloniști că trădează idealurile naționale, promovând în funcții numai bulgari.
Liga Poporului și‑a constituit organizația în sudul Dobrogei, în
ianuarie 1920 (județul Caliacra). Organele de presă ale partidului erau: «Înfrățirea» (în limbile bulgară și română), «Dobrogea Nouă», «Ecoul Caliacrei» și «Îndreptarea Silistrei». Parlamentarii Ligii Poporului (Partidul Poporului), au luat poziție împotriva comitagiilor din Dobrogea și împotriva reorganizării administrative, prin care plasa Curtbunar a trecut de la județul Caliacra la județul Durostor.
În anul 1932, Partidul Național Agrar, condus de Octavian Goga
și‑a constituit o organizație în Cadrilater. Președintele organizației Caliacra era avocatul G. Ionescu, în timp ce la Silistra era președinte avocatul Mihail Mageari. P .N.A. își propunea înfrățirea românilor cu toate grupurile naționale neromâne, lucru ce ar fi dus la «contopirea și unificarea de sentimente, ideal cetățenesc și național al tuturor, fără deosebire de obârșie»
144.
Dreapta a fost puternic reprezentată în Cadrilater, ca și în întreaga
Românie.
Liga Apărării Național Creștine, care în Dobrogea îl avea ca lider
pe Miltiade Cutava, a fondat, în 1928, o secție în Cadrilater, care își
propunea ca obiectiv principal de acțiune alungarea evreilor din țară. Cum evreii nu erau foarte numeroși în Cadrilater, acțiunea L.A.N.C. nu a avut foarte mulți susținători.
144 Ibidem, p. 398.

315Activitatea Mișcării Legionare a fost extrem de intensă în Dobrogea
de Sud, mai ales în rândul coloniștilor macedoneni. Acest subiect
este tratat într‑un capitol separat, datorită impactului pe care l‑a avut asupra populației din Cadrilater.
Frontul Românesc, organizație creată în anul 1935 și condusă de
Alexandru Vaida Voievod, avea la bază principiul naționalist numerus
valahicus. Organizația Caliacra a Frontului Românesc era condusă de avocatul Vasile Covată, o altă secție activând și în Durostor.
Partidul Socialist se bucura, după război, în Cadrilater, de o
simpatie deosebită, mai ales că la conducere se aflau elemente bulgare. În județul Caliacra, conform unei note informative a corpului de jandarmi, «agenții socialiști Hagi Tinev și Gheorghi H. Tinev, nepoții lui Cristian Racovschi și un anume Boris Ștefanov, au făcut ca întreaga populație să adere la ideile și principiile socialiștilor, care păstrează strânse legături cu bolșevicii ruși»
145.
Organizațiile socialiste din Durostor și Caliacra au reușit să
atragă un număr mare de membri din rândul minorității bulgare. Implicarea Filierei Comuniste Balcanice și a Cominternului a imprimat activității secțiilor socialiste linia politică comunistă, extremistă și anti‑românească. Organizațiile Caliacra și Durostor ale Partidului Socialist erau considerate a fi comuniste, fiind urmărite de autorități
146.
În sudul Dobrogei, comuniștii bulgari iredentiști au creat
Organizația Internă Dobrogeană, desprinsă din V .D.R.O. (organizație
naționalistă anti‑românească), activitatea acestora fiind tratată într‑un capitol separat.
Partidul Social‑Democrat a înființat, în anul 1932, la Turtucaia, o
secție condusă de Dumitru Dragancev, care avea 640 de membri.
145 Ibidem, p. 422.
146 Valentin Ciorbea, }mpotriva intereselor statului român. Comuniștii dobrogeni între cele
două războaie mondiale, în: «Dosarele Istoriei», an VI, 5 (57)/2001, p. 12.

316 La nivelul județului Durostor, organizația s‑a cristalizat la sfârșitul
aceluiași an.
În perioada interbelică, politicianismul a reprezentat o gravă
boală a partidelor românești.
În general, cel mai ușor cădea pradă promisiunilor electoratul
format din coloniștii macedoneni. Aceștia, având o situație disperată,
se ancorau plini de speranță de orice promisiune electorală. Ziarul «Colonistul» avea să noteze, în anul 1938: «Agenți electorali de cea mai ordinară speță cutreieră satele locuite de coloniști, în scopul de a înscrie în partidele politice respective pe acei coloniști lesne încrezători în vorbele deșarte și amăgitoare»
147.
Anul 1940 și tragedia României Mari au însemnat trezirea la
realitate. Din nefericire, sloganul lui Carol al II‑lea: Nici o brazdă!,
s‑a dovedit a fi o simplă formulă patriotardă, lipsită de conținut. Pierderea Cadrilaterului a fost, pentru mulți dintre coloniști, siliți să reia drumul anevoios al pribegiei, un eșec al sistemului politic, incapabil să asigure integritatea națională a României.
147 «Colonistul», din 12 aprilie 1931.

317Capitolul al VIII‑lea
COMUNISM ȘI IREDENTISM
ÎN CADRILATER
Încheierea Păcii de la București nu a avut darul de a liniști
stările de lucruri tensionate din Balcani. Înfrântă în conflictul care
o opusese foștilor săi aliați, Bulgaria se vedea nevoită să renunțe la însemnate teritorii, pe care le primise la finele primei conflagrații din peninsulă.
Înfrângerea pe toate fronturile a lăsat un gust amar oficialităților
de la Sofia și mai ales, țarului Ferdinand, care, în visele sale, se vedea împărat la Constantinopol, purtând pe creștet coroana bizantină. Nemulțumirile bulgare au fost legate, în primul rând, de pierderea teritoriilor din Macedonia și Tracia. Statul ideal, conceput în cancelariile de la Sofia, care trebuia să aibă ieșire la patru mări (Marea Neagră, Marea Marmara, Marea Egee și Marea Adriatică), se vedea redus la granițe mult mai mici. Reocuparea Adrianopolului și a hinderlandului său de către turci, precum și pierderea orașului și portului Kavala, au stârnit resentimente în rândul bulgarilor. Dorința de răzbunare și mai ales, încurajarea tendințelor naționaliste din provinciile pierdute, au dus la conturarea unei realități nu tocmai șocante pentru butoiul cu pulbere al Europei: terorismul. Prezent
în Macedonia, încă înainte ca provincia să fie partajată între statele balcanice, terorismul a căpătat noi valențe și s‑a extins și în alte regiuni. Una dintre acestea a fost Cadrilaterul, provincie intrată în componența statului român, după cel de‑al doilea război balcanic. Locuită, în majoritate, de turci, tătari și bulgari, Dobrogea de Sud

318a devenit repede un teatru de lupte violente, în care iredentismul
bulgar se împletea, adesea armonios, cu acțiunile cominterniste. Scopul, pentru ambele tabere era, în esență, același: lupta pentru autodeterminarea popoarelor din Dobrogea, ceea ce însemna ruperea de statul român și realipirea la Bulgaria sau constituirea unei Republici
Sovietice Dobrogene.
Într‑un capitol precedent, am arătat că, la scurt timp după ce
Cadrilaterul a intrat în componența statului român, autoritățile bulgare, care își exercitaseră atribuțiile în regiune până la Pacea de la București, din anul 1913, împreună cu o seamă de refugiați bulgari, s‑au grăbit să pună bazele unei Societăți de Cultură și Binefacere a
Refugiaților Bulgari din Dobrogea (Societatea «Dobrogea»).
Aceasta a fost creată la 21 septembrie 1913, iar dacă titulatura
sa era generoasă, lozinca adoptată avea darul să convingă pe oricine despre adevăratele intenții ale acesteia: Nici Dobrogea fără sânge, nici
sânge fără Dobrogea!
1
Extrem de activă, societatea a organizat, în anul 1914, două
congrese în capitala Bulgariei, punând la punct propria structură. Societatea «Dobrogea» cuprindea două secții, dintre care una culturală, care se ocupa de refugiații dobrogeni (găsirea de locuințe și locuri de muncă), precum și de o intensă propagandă în favoarea menținerii unei stări de tensiune în relațiile Bulgariei cu România. Cea de‑a doua secție era cea politică , iar scopul său era extrem de
bine precizat. Aripa politică se numea Comitetul Revoluționar
Dobrogean. Liderii acestei formațiuni își propuneau să formeze bande de comitagii, pe care să le trimită în Cadrilater, pentru terorizarea populației și a autorităților române din provincie.
1 Dan Cătănuș, Cadrilaterul ‑ Ideologie cominternistă și iredentism bulgar, Institutul Național
pentru Studiul Totalitarismului, București, 2001, p. 20.

319Izbucnirea războiului mondial a dat curs planurilor iredentiste.
Intrată în luptă de partea Puterilor Centrale, Bulgaria avea un singur
scop: recuperarea teritoriilor pierdute în urma Păcii de la București și chiar mai mult decât atât: controlul asupra întregii Dobroge.
Înfrângerea României părea că va reprezenta împlinirea idealu‑
rilor Sofiei dar acestea erau, însă, greu de conturat, în condițiile în care germanii înșiși, sfătuiau oficialitățile bulgare să dea dovadă de realism și să nu întindă coarda pretențiilor teritoriale față de o țară care era și așa sub presiune, putând exploda în orice moment.
Dacă, în Cadrilater, bulgarii se bucurau de o prezență masivă, grație colonizărilor făcute de Sofia, de la 1878 până în 1913, în dauna populației musulmane majoritare, în Dobrogea Veche, lucrurile stăteau cu totul altfel, bulgarii nereprezentând decât 14% din totalul populației.
Încercând să găsească o soluție de rezolvare a acestei probleme,
autoritățile bulgare au numit în funcții de conducere, în teritoriul ocupat, membri de frunte ai Societății «Dobrogea». Ei aveau rolul de a face orice era omenește posibil pentru a convinge opinia publică internațională și în principal, Marile Puteri, despre așa‑zisele drepturi
bulgare asupra întregii Dobroge. Am vorbit, într‑un capitol precedent, despre cele două Congrese ale locuitorilor Dobrogei, orchestrate de
către Sofia, la care delegații, în imensa majoritate, bulgari, adoptaseră documente care cereau unirea provinciei cu patria‑mamă.
La încheierea războiului, o dată cu retragerea trupelor și
administrației bulgare de ocupație, au părăsit provincia și membrii Societății «Dobrogea». Unii dintre ei, însă, au rămas pe loc și au continuat să ducă o politică ostilă statului român. Serviciile de Siguranță menționau numele lui Ivan Ganev, comerciant bulgar din Babadag, care făcea dese călătorii în Cadrilater, unde participa la întâlniri cu caracter iredentist. Ganev era cunoscut ca «spion și ca unul ce stă în capul unui comitet secret bulgar, cu scop de a face o vie propagandă bulgară, instigă pe locuitori, învrăjbind astfel

320raporturile dintre populație și autorități» 2. Ganev fusese unul dintre
participanții de marcă la congresele de la Babadag, iar în comunitatea
bulgară era o persoană ascultată și respectată.
Ivan Ganev, împreună cu Ivan Morov și Ștefan Panev, toți trei
comercianți din Babadag, fuseseră arestați de autoritățile române
pentru spionaj în favoarea Bulgariei, încă din 1916, iar după 1918, ei au intrat din nou în vizorul Siguranței, deoarece continuau să desfășoare activități iredentiste.
Această stare de lucruri va învenina serios raporturile dintre
Bulgaria și România. Bucureștiul va solicita, în permanență, Sofiei să tempereze acțiunile propriilor conaționali, în timp ce, la sud de Dunăre, presa va prezenta, în mod constant, tragica situație a
bulgarilor din Dobrogea.
Odată cu reinstalarea administrației românești în regiunea dintre
Dunăre și Mare, au fost luate măsuri pentru ca persoanele vinovate de crime, jafuri și alte acte reprobabile, să fie judecate și condamnate. Cu această ocazie, organele de anchetă au constatat un lung șir de abuzuri. La retragerea armatei române, dar și a unei părți a populației din Cadrilater, în 1916, numeroși funcționari de origine bulgară s‑au erijat în lideri ai grupurilor înarmate ce jefuiau casele refugiaților. Astfel, primarul Cavarnei, Lazăr Tacev, a contribuit la instalarea haosului și ilegalităților în localitate iar bulgarul Iordan Mahalinski a coordonat bandele înarmate ce terorizau populația românească și musulmană
3.
La rândul lor, trei învățători bulgari, Ștefan Halacev, Petăr Stoicev
și Dimo Șișcov, fuseseră autorii morali ai asasinării unui soldat român care se ascunsese într‑o casă părăsită
4.
2 D.J.C.A.N., fond Curtea de Apel Constanța, dosar 257/1928, f. 38.
3 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, vol. I, dosar 46/1919, f. 55 verso.
4 Ibidem.

321Într‑un raport înaintat Ministrului de Interne, de către Poliția
Orașului Cavarna, la 28 august 1919, se specifica faptul că, imediat
după evacuarea localității, în 1916, «o bandă compusă din fruntași ai orașului, care și‑au arogat cu de la sine putere titluri și funcțiuni, a început seria persecuțiunilor și jafului, dictând pedepse care, pentru unii, erau îngrozitoare»
5. Cei nouă bulgari din bandă au ordonat
arestarea, anchetarea și maltratarea celor cunoscuți a fi simpatizanți ai românilor. Victimele erau bătute până la sânge și lăsate apoi în stare de inconștiență, după ce erau jefuite de toate valorile pe care le dețineau. În pofida acestor fapte șocante, autoritățile de la București, în marea majoritate a cazurilor, se mulțumeau să‑i expulzeze pe vinovați, nerealizând că aceștia întăreau grupul acelora care, în imediata apropiere a frontierei sudice a României, complotau în vederea schimbării stării de lucruri existente.
Retragerea autorităților bulgare din Cadrilater a constituit o grea
lovitură pentru Societatea «Dobrogea», dacă ținem seamă de faptul că mulți dintre membrii acesteia ocupaseră diverse demnități. Societatea a fost reorganizată în 1919, iar noile directive trasate bulgarilor din Cadrilater nu se mai refereau la boicotul învățământului în limba română și la sustragerea de la stagiul militar ci, dimpotrivă, vizau integrarea acestora în societatea românească, cu scopul de a accede la diverse funcții, de unde ar fi putut fi utili cauzei iredentiste. Cu toate că a încercat să se erijeze într‑un for unic de conducere a acțiunilor revizioniste, Societatea «Dobrogea» a avut, în primii ani de după război, un control extrem de limitat asupra bandelor de comitagii care acționau în Cadrilater.
Problema comitagiilor a suscitat interpretări diverse în
istoriografia românească. Termenul, de origine turcă, îi desemna, inițial, pe membrii organizațiilor revoluționare ce luptau pentru eliberarea Macedoniei de sub dominația otomană.
5 Ibidem, f. 85.

322Analiza atentă a acțiunilor acestora în Cadrilater denotă faptul că,
multă vreme, coordonarea, în sens politic, a bandelor de comitagii,
era inexistentă.
Mulți dintre comitagii au fost, în primul rând, niște tâlhari,
indivizi certați cu legea, prea puțin interesați de complicatele probleme politice ce animau cabinetele de la Sofia și București. O dovadă grăitoare a acestei afirmații o constituie faptul că, printre victimele jafurilor comitagiilor se numărau și bulgari din Cadrilater. Mai mult, acțiunile bandelor se derulau și în Bulgaria, în satele din apropierea graniței cu România.
Dobrogea Nouă constituia însă, un câmp mai sigur de acțiune,
datorită faptului că era un ținut locuit de o numeroasă populație bulgară, prea puțin dispusă a colabora cu jandarmii români la prinderea tâlharilor. În plus, legislația românească era cu mult mai blândă decât cea din Bulgaria, în astfel de cazuri. În concluzie, o mare parte din activitatea bandelor de comitagii, prezentată drept revoluționară , era, de fapt, o formă de haiducie modernă, generată de
vremurile tulburi de după război.
Jafurile repetate reușiseră să creeze o stare de teroare în rândul
locuitorilor satelor din apropierea frontierei cu Bulgaria. Într‑un raport al Brigăzii de Siguranță din Silistra se arăta că «în comunele Atchioi și Ciose‑Abdi, în apropierea frontierei, din cauza repetatelor atacuri ale bandelor bulgare, locuitorii sunt înspăimântați și dorm pe câmp»
6.
Bandele se formau în orășelul Kemanlar, din Bulgaria și acționau
în Cadrilater, unde furau vite. Raportul Brigăzii de Siguranță Silistra mai preciza că bandele îi atacau și pe jandarmii români, atunci când erau surprinse.
6 Ibidem, f. 72.

323Autoritățile din Durostor aveau informații cu privire la faptul că
astfel de bande, care numărau de la 6 la 200 de persoane, aveau ca
baze satele bulgare Iachi, Iusufanlar, Doscilar, Dangilar, Sarai, Cioban Nasuf, Saltidar, Cadaschioi, situate dincolo de graniță. Contactate, autoritățile bulgare au declarat că au cunoștință de existența acestor bande, însă nu le pot distruge.
Comitagiii aveau arme și uniforme militare, capii acestora fiind
îmbrăcați în haine de ofițer
7.
De multe ori, jafurile erau dublate de crime: în seara zilei de 18
august 1919, comitagiii bulgari l‑au asasinat, la Balcic, pe sergentul de stradă Nerescu, după care cadavrul a fost aruncat pe șoseaua Balcic‑Bazargic
8.
În aceeași lună a anului 1919, pădurarul turc Osman Mehmet,
care se afla, împreună cu 12 lucrători, la secerat de grâu în apropierea pădurii Cafalcea, a fost atacat de o bandă de 20 de comitagii. Pădurarul a reușit să scape, însă tâlharii i‑au luat căruța. Lucrătorii au declarat autorităților că bandiții sunt bulgari din sat, care fugiseră din Cadrilater, la venirea trupelor române. Trei zile mai târziu, doi jandarmi au fost atacați de o bandă de 10 comitagii, în timp ce se deplasau de la un post la altul. În luptă, unul dintre jandarmi a fost rănit
9.
Vara anului 1919 se va dovedi a fi extrem de fierbinte. Un alt
polițist a fost asasinat la Balcic, iar unui locuitor din satul Ceatlar i‑au fost furate, în urma unui jaf armat, 10.500 leva
10.
Profitând de starea de incertitudine, rezultată în urma terminării
războiului, bandele bulgare și‑au intensificat acțiunile teroriste.
7 Ibidem.
8 Ibidem, f. 71.
9 Ibidem, f. 61.
10 Ibidem, f. 51.

324 Comitagiii se organizau, cu preponderență, în jurul localităților
în care populația bulgară era majoritară. De acolo, acțiunile lor erau
îndreptate către alte sate și comune.
Într‑un raport înaintat la 3 iulie 1919, Direcției Poliției și
Siguranței Generale, poliția din Cadrilater făcea cunoscute noi acțiuni teroriste: în comuna Sarsânlar, hatibul Hafiz Mustafa, care
avea o orientare pro‑românească, fusese ucis cu șapte focuri de armă. Familia victimei i‑a recunoscut pe făptași ca fiind doi bulgari care fugiseră din Cadrilater
11.
În comuna Ahmatlar, satul Casânlar, bandiții au năvălit în casa
unui notabil, pe care l‑au bătut și jefuit, în timp ce soția și fiica i‑au fost violate
12.
Violențele au continuat în zonă, fapt ce i‑a făcut pe funcționarii
români să declare că «își vor părăsi posturile, dacă nu vor fi luate măsuri urgente»
13.
În general, bandele controlau o zonă restrânsă, ascunzându‑se în
păduri și aprovizionându‑se cu alimente și muniții de la populația bulgară. Un nou raport, înaintat Direcției Generale a Poliției, semnala faptul că o bandă bulgară l‑a jefuit pe factorul poștal Epaminonda Mustață, în apropierea localității Sarsânlar, după care l‑a obligat să stea în genunchi, împușcându‑l în cap
14.
În aceeași zi, comitagiii au jefuit trei țărani turci aflați la munca
câmpului și l‑au rănit pe un al patrulea, împușcându‑l în mână 15.
Evenimentele au creat panică în rândul populației.
11 Idem, dosar 65/1919, f. 31.
12 Ibidem, f. 32.
13 Ibidem.
14 Ibidem, f. 7.
15 Ibidem, f. 7 verso.

325Funcționarii din comunele Atchioi, Chiose Abdi, Tătar Atmagea
și Sarsânlar și‑au înaintat demisiile prefectului, iar factorii poștali au
întrerupt cursele, temându‑se pentru viața lor16.
Teroarea bandelor bulgare atinsese cote de nedescris. Primarii
unor sate primeau scrisori de amenințare, în care li se preciza data la care va fi atacată localitatea. Cerealele erau furate noaptea și trecute peste frontieră, iar țăranii erau bătuți și jefuiți.
De aceea, o parte a populației, în special cea de origine
musulmană, a părăsit localitățile de baștină și s‑a refugiat în orașele din Cadrilater
17.
Informatorii poliției din Durostor și Caliacra au declarat că
fostul ministru bulgar Mușanov, care afirmase că «atât timp cât va trăi o Bulgarie, Silistra va fi a ei», vizita frecvent comunele din apropierea frontierei, având întâlniri cu capii bandelor, în vederea coordonării acțiunilor pentru recuperarea Cadrilaterului. Între liderii comitagiilor figurau: Constantin Simionov, Nenciu Rușencov, Hristu Hagi, Ivan Colev, Colin Mutaciov și Gheorghi Tacev
18.
Tot în vara lui 1919, trei jandarmi care se întorceau din patrulare
au fost atacați cu focuri de armă, iar doi dintre aceștia au fost uciși, ultimul fiind rănit
19.
În aceeași zi, banda a atacat postul de jandarmi din localitatea
Deli Iusuflar, fără a răni, însă, nici un militar român. Toate aceste acte de terorism se produceau în perioada în care, în Cadrilater se mai aflau trupe aliate, ce trebuiau să asigure ordinea în regiune, până la venirea armatei române. Un alt raport, trimis la București de Brigada Specială de Siguranță din Bazargic, aducea la cunoștință
16 Ibidem, f. 8.
17 Ibidem, f. 9 verso.
18 Ibidem, f. 10.
19 Ibidem, f. 13.

326faptul că bulgarul Trifon Prohov «făcea instigații vădite printre
populația bulgară, încurajându‑i și invitându‑i la unire și luptă pentru cauza națională»
20.
Comitagiii trăgeau focuri de armă de peste frontieră, asupra
posturilor de jandarmi români, iar informatorii Siguranței declarau că bandiții se bucurau de largul concurs al oficialităților bulgare.
O dată cu apropierea finalizării Conferinței de Pace, ce a urmat
Marelui Război, tensiunea creștea în Cadrilater.
Dacă, în străinătate, bulgarii se străduiau să demonstreze,
printr‑o vie campanie propagandistică, drepturile asupra Dobrogei de Sud, la frontieră, mii de refugiați înarmați așteptau un semnal pentru a ataca pe întreaga linie a graniței, în cazul în care provincia ar fi fost atribuită României
21.
În paralel cu această acțiune, bandele din interior continuau să
terorizeze populația și să atace posturile de jandarmi: la Kiosi Abdi, doi morți și doi grav răniți, la Duranlar, un mort și un rănit, la Dolmuslar, un rănit
22.
Pentru a constata la fața locului care sunt motivele ce generau
o stare atât de tensionată, șeful Brigăzii de Siguranță Bazargic s‑a deplasat în satele de pe linia frontierei. Constatările sale nu erau deloc îmbucurătoare: «Întreagă acea porțiune de teritoriu, are aspectul unui teritoriu străin, nu atât prin felul locuitorilor, cât mai ales prin lipsa pe alocuri a autorităților noastre și pretutindeni, a lipsei de teamă și respect față de administrația română; am constatat că populațiunea bulgară, datorită propagandei făcută de diferiți agenți, anume trimiși pentru acest scop și care au intrat clandestin în țară, este ferm convinsă că Cadrilaterul, în general, e deja recunoscut de către ConferințaPăcii ca teritoriu cuvenit Bulgariei și că deci, în cel mai scurt timp,
20 Ibidem, f. 36 verso.
21 Ibidem, f. 71.
22 «Chemarea», din 1 august 1919.

327autoritățile bulgare vor înlocui pe cele române. Asigurările ce le au
despre venirea cât de curând a bulgarilor a făcut ca starea spiritelor populațiunii să fie cât se poate de agitată, fapt care‑i determină de a nu mai ține socoteală de administrația românească. Locuitorii bulgari din satul Cuigiuc, situat la o depărtare la circa 800 metri de frontieră, se consideră chiar alipiți în totul de Bulgaria; în acest sat, unde nu se găsește niciun funcționar român și în care, de câtva timp, nimeni nu a intrat, fiind expus a fi ridicat și predat autorităților din Bulgaria, întărește cele constatate.
Niciun act nu se face de autoritățile române. Nașterile,
căsătoriile, declarări de moarte și alte acte cu caracter administrativ nu se fac de autoritățile comunale respective, ci de aceea a comunei Crumova, ce cade pe teritoriu bulgar; pe toată frontiera bulgară sunt împrăștiați refugiați dobrogeni care, organizați de Societatea Dobrogea și înarmați secret de autoritățile bulgare, pe lângă faptul că comit jafuri și crime, au intențiunea ca, în caz când Conferința de Pace sau statul român nu ar ceda Cadrilaterul Bulgariei, să facă o invazie, atacând autoritățile române. Acești refugiați, constituiți în bande, au înțelegere cu populațiunea bulgară din satele situate în apropiere de frontieră, ca la un moment dat, să provoace împreună o mișcare revoluționară. Mai toată populațiunea bulgară din satele de pe frontieră posedă arme ascunse și lăsate de autoritățile bulgare militare, în retragere. Datorită trupelor, atât engleze cât și italiene, care i‑au protejat atât de mult, autoritățile românești nu au putut lua măsurile necesare pentru pentru a ridica aceste arme. Locuitorii din satele Balagea și Cuiugiuc trec frontiera, fără să fie împiedicați de nimeni, unde, venind în contact cu cei din Bulgaria, transmit diferite știri, iar la reîntoarcere, aduc și răspândesc printre populație idei cu tendințe revoluționare, făcând astfel ca populația să accepte știrile răspândite în defavoarea autorităților române»
23.
23 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, vol. I, dosar 65/1919, ff. 90‑91.

328Un efect negativ pentru normalizarea relațiilor interetnice în
Cadrilater l‑a constituit și ciudata inspirație a Aliaților, de a menține
Dobrogea de Sud, o perioadă, sub ocupația trupelor engleze, apoi italiene și franceze
24. Provizoratul situației i‑a făcut pe locuitorii
bulgari să creadă că, în final, provincia va fi reatribuită Sofiei, iar acest fapt a constituit un serios imbold pentru ca acțiunile iredentiste să capete o atât de mare amploare.
În deplin acord cu șefii militari francezi din provincie, prefectul
de Caliacra, Paul Goma, a trecut la măsuri ferme, pentru a reinstitui legalitatea în zonă. Acesta cerea, printr‑o ordonanță, ca toți locuitorii din Bazargic și din întreg județul să depună armele și muniția pe care o posedă, în caz contrar, cei vinovați urmând a fi arestați și înaintați Curții Marțiale
25.
Comisarul General al Guvernului pe lângă Armatele Aliate
preciza că, dintre toți șefii militari care s‑au succedat în Cadrilater, cei mai favorabili României au fost francezii, în special, generalul Claudel, care a dat un sprijin substanțial autorităților române, pentru calmarea situației tensionate din zonă. Spre deosebire de atitudinea francezilor, militarii englezi au fost tentați să acorde o mai mare doză de încredere bulgarilor, făcându‑i pe aceștia să înainteze zilnic plângeri în legătură cu pretinse vexațiuni la care ar fi fost supuși din partea autorităților românești
26.
Adevărul era cu totul altul: sfidându‑i pe primari și jandarmi,
agitatorii bulgari aduceau injurii guvernului de la București, cântau melodii iredentiste, în special, O, Dobrogeanski Krai, (O,
ținut dobrogean) sau strigau pe străzi, provocator: Svobodna !
(Libertate!).
24 «Steagul», din 9 august 1919.
25 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, vol. I, dosar 65/1919, f. 164.
26 Idem, dosar 46/1919, f. 34.

329Deși, în multe cazuri, bandele de comitagii acționau izolat iar
loviturile date aveau ca scop jaful și plata unor polițe autorităților,
Societatea «Dobrogea», reorganizată în anul 1919, a încercat să coordoneze toate mișcările antiromânești și să se erijeze în unic for de conducere al mișcării iredentiste. Un raport al Brigăzii de Siguranță Silistra releva faptul că la Sofia, Societatea «Dobrogea» făcea propagandă pentru preluarea Cadrilaterului
27.
Situația în regiune s‑a complicat, datorită înființării, în Rusia
Sovietică, a Internaționalei Comuniste. La ideile bolșevice au aderat, uneori, din motive de conjunctură, foarte mulți bulgari.
Nici bulgarii din Cadrilater nu au constituit o excepție, aici
creându‑se un Comitet Revoluționar Dobrogean, care lupta pentru
făurirea unei Armate Roșii Proletare.
La 12 martie 1920, Enciu Atanasov și Gheorghi Portnov,
reprezentanți ai Comitetului Revoluționar din Dobrogea, prezentau Biroului «Sud» al Cominternului, un raport în legătură cu activitatea organismului care fusese creat la Varna și care cuprindea cinci orașe din Cadrilater și patru din Bulgaria. În raport se specifica faptul că fuseseră înființate comitete revoluționare la Balcic, Silistra, Varna, Bazargic (Dobrici), Ruse, Șumla, Cavarna, Turtucaia precum și în 38 de comune
28.
Toate aceste organisme așteptau ofensiva sovietică împotriva
României, pentru a se ridica la luptă și a prelua puterea în Cadrilater. Raportul făcea o precizare extrem de importantă: «toată munca noastră are loc într‑un contact deplin cu Partidul Comunist din Bulgaria, de unde primim instrucțiuni și sfaturi»
29.
27 Idem, dosar 65/1919, f. 68.
28 Dan Cătănuș, op. cit., p. 66.
29 Ibidem.

330Convins fiind de faptul că, în scurt timp, revoluția bolșevică va
cuprinde și Dobrogea, Comitetul Central Revoluționar Dobrogean
Intern și‑a intensificat acțiunile, cerând populației să se înarmeze și să aștepte momentul luptei pentru o Republică Sovietică
Dobrogeană
30.
Comuniștii dobrogeni, care erau convinși de justețea cauzei lor,
nu pregetau să adreseze poliției române ultimatumuri: «În numele Comitetului Central Revoluționar Dobrogean Intern, comunicăm poliției române, începând de la prefect și terminând cu sergentul și mai cu seamă agenților secreți, că ne vom răzbuna pentru fiecare fapt, nu numai personal ci și asupra familiilor acestora. Mâna nevăzută a răzbunării vă va pedepsi!»
31
Comitetul Revoluționar Dobrogean fusese creat din inițiativa
lui Cristian Racovski, la Odessa, la 24 aprilie 1919. În viziunea bolșevicilor, Dobrogea putea deveni o placă turnantă a exportului de
revoluție în Balcani. În fruntea Comitetului se aflau Enciu Atanasov,
Kirițescu, Dimitrie Gondov (primar al orașului Varna) și Gheorghi Portnov. Acest comitet se infiltrase în Societatea «Dobrogea», acolo unde, inițial, curentul naționalist fusese majoritar.
Ideologia comunistă venea ca o mănușă, în acel moment,
iredentiștilor bulgari. Teza leninistă privind dreptul la auto‑determinare al popoarelor sosea ca un ajutor neașteptat în lupta pentru desprinderea Cadrilaterului de statul român. În Bulgaria, ideile comuniste au prins nu numai datorită afinităților lingvistice, culturale și religioase cu Rusia cât mai ales situației politice dezastruoase de la finele războiului. Partidul Comunist Bulgar a fost cea mai puternică formațiune bolșevică din Peninsula Balcanică, în toată perioada interbelică, iar priza la mase a căpătat‑o susținând teze antiromânești, antigrecești și antiiugoslave.
30 Ibidem, p. 71.
31 Ibidem.

331Firește că, atunci când se discuta despre autodeterminarea, până
la separarea de stat, a unor teritorii, lozinca era aplicabilă numai
vecinilor Bulgariei. Această înhămare totală la carul sovietic a făcut
posibilă accederea unor comuniști bulgari la cele mai înalte demnități în cadrul Federației Comuniste Balcanice, (considerată drept un fief personal al Sofiei) și în cadrul Cominternului (Vasil Kolarov, Gheorghe Dimitrov, Kabacciev și Isakov).
Unul dintre puținele momente în care Bulgaria a fost criticată de
către sovietici l‑a constituit desfășurarea lucrărilor Conferinței a V‑a a Federației Comuniste Balcanice, care s‑a desfășurat la Moscova, în decembrie 1922, în continuarea lucrărilor Congresului al IV‑lea al Cominternului. Una din rezoluțiile adoptate condamna Bulgaria, care «sub masca autonomiei, urmărește anexarea Traciei Occidentale»
32.
Ideile revoluționare au avut succes în Dobrogea, mai ales în
rândul populației bulgare, iar acest lucru s‑a văzut la alegerile din 1919 și la cele din 1920, când socialiștii au obținut rezultate foarte bune, trimițând în Parlament trei deputați din această etnie: Costa Stoev, Evanghelie Stanev și Boris Ștefanov
33.
În paralel cu infiltrarea ideilor comuniste și a agenților
cominterniști în interiorul organizațiilor iredentiste bulgărești, bandele de comitagii își continuau acțiunile teroriste.
La 21 septembrie 1922, comitagiii au atacat postul de jandarmi
din comuna Arcsânlar și l‑au ucis cu focuri de armă pe plutonierul Alexa. Actul criminal a revoltat populația, jandarmul fiind cunoscut ca un om cumpătat și neviolent
34.
32 Marin C. Stănescu, Moscova, Cominternul, Filiera Comunistă Balcanică și România
(1919‑1944), Editura Silex, București, 1994, p. 68.
33 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța,
1998, p. 428.
34 «Țara lui Mircea», din 1 decembrie 1935.

332Ministerul de Externe român a adresat o nouă notă de protest
la Sofia, cerând autorităților bulgare să ia măsuri urgente pentru ca
teroriștii să nu poată trece frontiera în țara vecină.
În perioada 1919‑1923, câtă vreme la conducerea Bulgariei s‑a
aflat guvernul Stamboliiski, apropiat de Franța și Anglia, organizațiile teroriste și iredentiste nu s‑au bucurat de sprijin oficial. Mai mult, Stamboliiski declara răspicat că nu există legături între guvernul său și «bandele care fac incursiuni în România; aceste bande nu au nimic comun cu foștii comitagii, care luptau pentru cauza națională»
35.
Acestea erau, însă, tolerate, iar oficialitățile locale și unitățile
militare din regiunile de graniță le acordau tot concursul.
Politica falimentară a lui Stamboliiski, precum și corupția
și sărăcia generalizată au făcut ca, în noaptea de 8/9 iunie 1923, în Bulgaria să aibă loc o lovitură de stat, înfăptuită de o alianță eterogenă, formată din vechile partide politice, Liga
Ofițerilor și Organizația Internă Revoluționară Macedoneană
(Vătrașna Makedonska Revoluționa Organizația, prescurtat V .M.R.O.). V .M.R.O. era formată din emigranți macedoneni din teritoriile care trecuseră în compunerea Greciei și Iugoslaviei.
De aici s‑au recrutat cei mai zeloși apărători ai cauzei
iredentiste bulgare, cei mai violenți și cei mai duri dintre ei.
Stamboliiski a fost capturat de către V .M.R.O. și torturat îngrozitor,
înainte de a fi decapitat de călăii săi. Sfârșitul acestuia a reprezentat prima expresie a urii patologice resimțite de mișcările naționaliste radicale de dreapta față de trădătorii cauzei lor
36.
Noul guvern, condus de Alexandăr Țankov, a manifestat o
receptivitate deosebită față de organizațiile iredentiste, pe care le‑a finanțat discret.
35 Constantin Iordan, România și relațiile internaționale în sud‑estul european 1919‑1924,
Editura All Istoric, București, 1999, p. 44.
36 Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor 1804‑1945, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 233.

333În aceste condiții, în 1923, aripa armată a Societății «Dobrogea»
a fost reorganizată, creându‑se Organizația Internă Revoluționară
Dobrogeană ( V .D.R.O. – Vătrașna Dobrogeanska Revoluționa
Organizația). În fruntea acesteia a fost numit maiorul în rezervă
Nicola Kiamilev, apropiat cercurilor macedonene și prieten al noului premier bulgar. V .D.R.O. era, de fapt, o soră mai mică a temutei V .M.R.O.
Pornind de la experiența dobândită în anii de ilegalitate ai
organizației macedonene (înființată în 1895), V .D.R.O. a împrumutat modelul central‑balcanic, ba chiar și militanți cu vechi state de serviciu, care au acceptat ideea de a veni în Dobrogea, pentru a pune pe picioare gruparea iredentistă de aici. Organizația era condusă de un Comitet Central Revoluționar, care avea două secții: una internă și
o a două, externă, care acționa în Dobrogea.
V .D.R.O. a încercat și în bună măsură, a reușit să coordoneze
activitatea bandelor de comitagii. Șefii acestora au fost atrași de perspectiva primirii unor subvenții precum și de o altă perspectivă, ce e drept, mai îndepărtată, de a ocupa funcții de conducere în administrația Cadrilaterului, după eliberare. Dobrogea de Sud a
fost împărțită în sectoare, fiecare sector fiind pus sub controlul unui comandant (voievod )
37.
Organizația a făcut apel la populația bulgară pentru a sprijini cu
hrană și găzduire grupările revoluționare și a stabilit persoanele de
legătură, punctele de trecere ilegală a frontierei, precum și locurile secrete, unde urmau a fi depozitate arme și muniții. Dovedind că sunt discipoli de nădejde ai temutei V .M.R.O., aureolată de masacrele
comise în Macedonia, în timpul războaielor balcanice, membrii V .D.R.O. au întocmit liste negre cu persoane care trebuiau eliminate
fizic.
37 Dan Cătănuș, op. cit., p. 23.

334Pe aceste liste figurau membri ai administrației românești dar
și oameni de rând, indiferent de naționalitate, inclusiv bulgari, care
refuzau să se conformeze directivelor iredentiste.
Statutul V .D.R.O. dovedea pe deplin scopurile urmărite de
organizație și mijloacele de luptă. Iată câteva dintre ele:
«Organizația V .D.R.O. a fost înființată în scopul de a câștiga
libertatea politică a Dobrogei.
Comitetul revoluționar, printr‑o disciplină severă și permanentă,
va desfășura spiritul național și eliberator, în vederea idealului de luptă revoluționară.
V .D.R.O. va opri populațiunea de a se înțelege cu românii, de a se
uni cu ei sau a face spionaj în favoarea lor. Ea va împiedica certurile ce ar putea să se producă între locuitorii bulgari, ca o urmare a intrigilor administrației satrapice române.
Toți spionii vor fi condamnați în conformitate cu codul disciplinar.
Aceeași soartă o vor avea și acei ce vor împiedica dezvoltarea acțiunii revoluționare.
V .D.R.O. se va face stimată, respectată și ascultată de populație, în
vederea revoluției ce va elibera patria.
V .D.R.O. va juca un rol decisiv cu prilejul diferitelor alegeri
(deputați, senatori, alegeri comunale), în scopul ca alegerile să aducă triumful cauzei naționale, subminând baza statului român.
V .D.R.O. va organiza comitete care să se ocupe de aplanarea
nemulțumirilor ce s‑ar putea produce în populațiunea bulgară pe chestiuni sociale. Comitetele acestea vor împiedica ca neînțelegerile dintre bulgari să fie judecate de către asupritori (judecători și avocați români). Rezultatul acestei măsuri va fi:
a) Locuitorii Dobrogei martire nu vor mai fi jefuiți fără scrupul
de către diferiții judecători și avocați;
b) Prin sentințe drepte și conștiente, ce vor fi puse imediat
în aplicare, poporul va înțelege respectul și necesitatea de a evita neînțelegerile și va ajunge să priceapă chestiunile sociale, economice

335și culturale. Comitetele vor fi organizate după modelul celor
revoluționare macedonene. Activitatea tribunalelor revoluționare și aplicarea imediată a sentințelor vor atrage populațiunea spre organizația revoluționară. Fiecare bulgar va deveni, în felul acesta, un agitator revoluționar și sprijinitorul marelui ideal.
V .D.R.O. va organiza conferințe secrete în fiecare localitate,
pentru a propaga ideea că populațiunea trebuie să se sacrifice și să se unească în vederea eliberării patriei. Populațiunea va înțelege că ea trebuie să sprijine pe toți membrii organizațiunii revoluționare, pe toți aceia care conduc mișcarea revoluționară, ca și pe emisarii lor, trimițând în același timp, în străinătate, emisari ce vor expune situația insuportabilă din Dobrogea și pentru a cere ajutor și sprijin statelor și guvernelor ce au declarat că vor lupta pentru repararea nedreptății. V .D.R.O. va întrebuința toate mijloacele, spre a crea armata revoluționară a V .D.R.O., ce va fi recrutată printre populația în stare a purta armele. Armata aceasta revoluționară va fi o rezervă, gata întotdeauna a intra în acțiune. Va fi nevoie de a concentra toate informațiunile în vederea rechizițiilor ce vor fi necesare la mobilizarea în vederea revoluției (care, cai, vite etc.).
V .D.R.O. va fi condusă de către un comitet revoluționar, compus
din șapte sau opt persoane. Comitetul Central va delega pe doi sau trei membri pentru cercul de activitate, situat în afară de frontiera bulgară. Consiliul Revoluționar, organul ce va studia partea etnică a acțiunii interne, va fi compus din membrii Comitetului Central Revoluționar, cu sediul în Bulgaria, precum și din reprezentanții regiunilor locale.
Centrul de acțiune din Dobrogea va fixa și organiza punctele din
apropierea frontierei bulgare, pe unde vor trece și vor fi adăpostite grupele de luptă; el va organiza depozitele de munițiuni, va crea comitetele revoluționare ce vor servi la recrutarea armatei V .D.R.O.
Cele două grupe ale Comitetului Central se vor uni pentru a
controla activitatea comitetelor secrete revoluționare precum și a

336supraveghea persoanele ce se interesează de mișcarea revoluționară
dobrogeană.
În îndeplinirea programului său, V .D.R.O. va fi nevoită să intre
în conflict cu organele stăpânirii, care va fi silită a lua măsuri. Ce fel vor fi aceste măsuri, ele se știu de toți. Armată pentru urmărirea bandelor, prigonirea populațiunii, consiliile de război, arestări etc. Aceste împrejurări ne vor duce la ciocniri sângeroase între bandele noastre de luptători și armată. Înțelegem însă, cu toții, că primul semnal de libertate vor fi tocmai aceste vești triste și dureroase pentru că ele vor fi reproduse în presa lumei civilizate și vor trezi conștiințele Europei și atunci, națiunile vor afla că în Balcani există o Dobroge cu populațiune bulgară, care trăiește acolo încă din secolul al doilea după Christos. Iar astăzi, din cauza tratatului de la Versailles, această populațiune este sugrumată și jefuită de către administrația ciocoiască din România»
38.
Încă din start, în V .D.R.O. s‑au conturat mai multe poziții, în
legătură cu modul în care era perceput viitorul Cadrilaterului și al întregii Dobroge. În această dispută, contextul politic internațional își punea, în mod decisiv, amprenta. Încă din 1919, în cadrul Societății «Dobrogea», gruparea de centru a avut o poziție forte.
Alcătuită, în principiu, din persoane născute în provincia dintre
Dunăre și Mare, gruparea centristă a militat pentru independența Dobrogei, considerând că regiunea se poate constitui într‑o republică
iar dobrogenii reprezintă un popor distinct
39.
Acest ideal era îmbrățișat cu toată puterea de gruparea de stânga,
ce avea, însă, un singur amendament: Republica Dobrogeană să fie
Sovietică și să facă parte, fie din Republica Federativă din Balcani, fie
din U.R.S.S40.
38 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, vol. 180, Dosare Speciale 1920‑1944, ff. 227‑228.
39 Dan Cătănuș, op. cit., p. 23.
40 Marin C. Stănescu, op. cit., p. 96.

337Dreapta din cadrul Societății «Dobrogea» milita pentru
încorporarea regiunii la statul bulgar, iar formula independenței era,
în ochii ei, una tranzitorie.
În 1923, liderii curentelor de centru și de stânga, Petăr Vicev și
Petăr Nelcev, s‑au întâlnit la Lausanne cu Cicerin, comisarul pentru Afaceri Externe al Rusiei Sovietice, pentru a pune la punct un plan comun de acțiune în Dobrogea. Cicerin i‑a expediat, însă, pe cei doi, descurajându‑i cu o întrebare: «Unde e situată Dobrogea pe hartă?»
41
După căderea guvernului Stamboliiski și venirea lui Țancov, dreapta a devenit mult mai puternică în Societatea «Dobrogea» și implicit, în V .D.R.O. Treptat, însă, organizația a căzut sub influența comunistă, mai ales la nivel local
42. Cele trei curente au colaborat o vreme,
apoi disensiunile s‑au accentuat, iar finalul l‑a constituit o luptă acerbă pentru putere, soldată cu asasinate de ambele părți. Până la acest deznodământ, V .D.R.O. a încercat să desfășoare activitatea cunoscută, problema constituind‑o, însă, lipsa acută a banilor și armelor. Cum guvernul bulgar ezita să se implice, de teama unui scandal internațional, V .D.R.O. a găsit o portiță: generoasele stipendii ale Moscovei, dornică să transforme organizația dobrogeană într‑un mijloc eficace de a stârni o revoltă în România și în Balcani.
La începutul anului 1924, liderul stângii din V .D.R.O., Docio
Mihailov, l‑a trimis la Viena pe unul dintre adjuncții săi, cu misiunea expresă de a primi fonduri din partea Cominternului, în valoare de 240.000 leva
43. Sovieticii erau extrem de generoși cu stipendiile,
mizând pe faptul că anul 1924 putea aduce cu el o revoltă a comuniștilor bulgari și implicit, o revoluție comunistă în Balcani.
Cu acordul liderului V .D.R.O., maiorul în rezervă Nicola
Kiamilev, comuniștii din organizație au obținut, din partea Centralei
41 Dan Cătănuș, op. cit., p. 24.
42 Ibidem.
43 Ibidem.

338Comuniste pentru Balcani, promisiunea expedierii mai multor loturi
de arme, un prim transport, cuprinzând 30.000 de puști și pistoale, sosind la Varna. Deși, inițial, guvernul bulgar își dăduse acordul pentru această afacere, oficialitățile de la Sofia au dat înapoi. Motivul l‑a constituit creșterea pericolului comunist precum și publicarea, în primul număr al revistei «Federația Balcanică», ce apărea la Viena, a unui acord semnat între Federația Comunistă Balcanică și V .M.R.O., cu scopul de a realiza un front comun pentru schimbări politice și teritoriale în Balcani
44.
Șocul a fost extrem de puternic pentru guvernanții de la Sofia, care
nu puteau înțelege cum două organizații cu orientări diametral opuse și‑au putut da mâna, reușind să pună țara într‑o situație diplomatică și politică extrem de primejdioasă.
Prin manevre oculte, s‑a ajuns la asasinarea liderilor V .M.R.O.,
care semnaseră acordul și a celor care își dăduseră acceptul verbal pentru încheierea unui astfel de document. În urma acestei acțiuni, conducerea V .M.R.O. a fost decapitată. Organizația va continua să rămână o forță până în 1934, când gruparea politică Zveno îi va
reduce simțitor capacitatea de penetrare în mase
45.
Și împotriva V .D.R.O., mai precis a conducerii de stânga, au fost
luate măsuri drastice. Liderul comunist Docio Mihailov și locotenenții săi au fost arestați de poliția bulgară, iar la proces, fiecare a primit un an de închisoare, în timp ce armele primite din partea Cominternului au fost confiscate
46.
Atitudinea guvernanților de la Sofia s‑a datorat, în principal,
faptului că, în cursul anului 1924, în Bulgaria, comuniștii urmau să declanșeze o revoltă, inițial în regiunile Vrața și Vidin, apoi în întreaga țară.
44 Constantin Iordan, op. cit., p. 72.
45 Stevan K. Pavlowitch, op. cit., p. 267.
46 Dan Cătănuș, op. cit., p. 25.

339Planul se baza pe acțiuni teroriste: aruncarea în aer a instituțiilor
centrale ale statului, a liniilor electrice, telegrafului, căilor ferate. Se
prevedea ca detașamentele revoluționare să ocupe punctele strategice de la granița cu România, pentru a împiedica o eventuală intervenție militară din partea guvernului de la București
47.
Intervenția fermă a autorităților bulgare a făcut ca un mare număr
de comuniști să se refugieze în Cadrilater. Preveniți asupra acestor treceri ilegale ale frontierei, jandarmii români au sporit vigilența, reușind să aresteze, în apropiere de Bazargic, pe Atanas Hrisov Geambokov, membru al Partidului Comunist Bulgar
48.
Au urmat alte arestări în localitatea Șahânlar. Cu această ocazie,
a fost descoperită o organizație comunistă la un liceu particular bulgar din Silistra, operându‑se arestări și confiscându‑se mii de manifeste
49.
Arestarea lui Docio Mihailov, liderul stângii din V .D.R.O., nu
i‑a făcut pe partizanii acestuia să intre în defensivă. În toamna lui 1925, V .D.R.O. s‑a scindat, punându‑se bazele D.R.O. ( Organizația
Revoluționară Dobrogeană), aceasta reunindu‑i pe adepții curentului comunist. La ieșirea din închisoare, în primăvara lui 1926, Docio Mihailov a venit în Dobrogea, pentru a prelua conducerea organizației. Curând, între V .D.R.O. și D.R.O. a început un adevărat război de exterminare. Din momentul creării D.R.O., activitatea iredentistă s‑a structurat în două ramuri.
Situația se complicase pentru autoritățile române, care erau
nevoite să facă față unui dublu pericol: comunist și iredentist. La începutul anului 1924, la cea de‑a VI‑a Conferință a F.C.B., se adoptase Rezoluția asupra problemei naționale din România, care
prevedea «dreptul la autodeterminare al națiunilor până la deplina
47 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, dosar 22/1924, f. 103.
48 Ibidem, f. 127.
49 Ibidem, f. 76.

340lor despărțire de statul actual» 50. Pe de altă parte, iredentiștii au
creat la Varna, sub președinția căpitanului Kostov, o organizație a
tinerilor dobrogeni, în vreme ce la Șumla lua ființă Asociația Bratstvo,
a refugiaților dobrogeni.
Autoritățile române se aflau în obiectivul unei campanii
dezlănțuite. Cea de‑a VII‑a Conferință a F.C.B. cerea, din nou,
separarea Dobrogei de statul român51.
La 8 august 1924, Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste
aproba proiectul de operație al comuniștilor din România. Revoluția urma să pornească în întreaga țară, care era împărțită în cinci zone.
Cea de‑a treia zonă de operații cuprindea întreaga Dobroge
românească
52. Acțiunea principală urma a fi desfășurată la sud de
Fetești, unde trebuia să se arunce în aer calea ferată și să se mineze podul de la Cernavodă, pentru a izola Dobrogea de România.
Se miza pe sprijinul lipovenilor și pe ajutorul bandei cunoscutului
tâlhar Terente. În final, acțiunea comuniștilor s‑a rezumat la o revoltă neînsemnată, într‑o localitate din Basarabia, ce va deveni celebră: Tatar‑Bunar.
Eșecul revoluției în România nu i‑a dezarmat pe sovietici, care
au continuat asaltul împotriva oficialităților de la București. În octombrie 1924, F.C.B. a dat publicității o declarație cu privire la problema dobrogeană. În document se afirma: «Dobrogea – nu colonie română, nu obiect de jefuire al burgheziei bulgare, Dobrogea liberă și independentă, cu posibilitățile sale economice, geografice, etnografice, Republica Dobrogea ca o parte a Federației Republicilor
Muncitorilor și Țăranilor din Balcani – acestea sunt lozinci clare pentru
50 Dan Cătănuș, op. cit., p. 85.
51 Copilăria comunismului românesc în Arhiva Cominternului, Arhivele Naționale ale
României, București, 2001, p. 148.
52 Dan Cătănuș, op. cit., p. 92.

341toți cei care azi, în Dobrogea, suferă sub jugul politic, economic,
național, cât și de consecințele târguielilor infame duse pe spinarea sa între burghezia tâlharească din Bulgaria și România»
53.
În paralel cu acțiunile comuniste și cu cele inițiate de organizația
iredentistă, bandele de comitagii își vedeau, în continuare, de lucru. În 1924, în satul Caramurat, din județul Caliacra, era asasinat fiul unui proprietar român.
54
Ziarul «Marea Neagră» atrăgea atenția autorităților din Cadrilater
că «nu trece o zi fără ca funcționarii români din provincie să nu primească diferite anonime, prin care sunt amenințați cu moartea, în cazul în care vor continua să rămână în sate»
55.
Un sumbru bilanț sublinia că, de la reinstaurarea administrației
românești în Cadrilater și până în anul 1924, fuseseră împușcați peste 200 de jandarmi români
56. Același ziar vorbea despre arestarea lui
Marin Vlahici, din satul Beli Iusuflar, plasa Sarsânlar, care oferea câte 2.000 de leva tuturor acelora care intrau în banda sa, pentru a ataca sate românești și turcești
57.
La 17 ianuarie 1925, comandantul Companiei de Jandarmi
din Silistra, căpitanul Georgian, a concentrat trupe în comunele Bei‑Bunar și Cainargeaua Mică, arestând prin surprindere pe primarii celor două localități, Tone Netcov și Gheorghi Ichimov, care erau membri ai organizației iredentiste. Căpitanul raporta superiorilor că toți locuitorii din cele două comune făceau parte din conspirație, în frunte cu autoritățile și guarzii comunali.
53 Ibidem, pp. 102‑103.
54 «Marea Neagră», din 13 ianuarie 1924.
55 Idem, din 10 iulie 1925.
56 Idem, din 1 septembrie 1924.
57 Idem, din 25 iulie 1925.

342 Jandarmii au descoperit o vastă corespondență compromițătoare,
2.000 de arme și însemnate cantități de explozibil, iar într‑o pădure
din apropiere, a fost depistat un mare depozit de muniție.
Arestările au continuat în mai multe localități cu populație
majoritar bulgară58.
Cu toate eforturile depuse de autoritățile române, activitățile
iredentiste se întețeau. Instanțele de judecată din întreaga Dobroge erau sufocate cu procese în care compăreau bulgari care, într‑un fel sau altul, subminaseră siguranța națională.
Printre cei judecați se aflau comuniști, naționaliști ori simpli
membri ai bandelor, precum și persoanele care le‑au acordat hrană și adăpost. Camera de Punere sub Acuzare de pe lângă Curtea de Apel Constanța, prin decizia nr. 32/7 martie 1924, trimitea în boxă un număr de 12 acuzați, bănuiți de a fi desfășurat activități iredentiste. Unul dintre aceștia, Gheorghe Petrea, era acuzat că «se pusese în capul unei bande din acele organizate de Comitetul Dobrogea, ce urmărea
jafuri și omoruri în Cadrilater»
59.
Prin aceeași decizie, era acuzat Mihail Curtev, din comuna
Atmagea, deoarece acesta «aducea mâncare și oameni mai cu stare din sat, pentru a da bani acuzatului Petrea, pentru Comitetul
Dobrogean»
60.
Într‑un memoriu înaintat Președintelui Camerei de Acuzare de
pe lângă Curtea de Apel Constanța, în anul 1925, un grup de 30 de bulgari, arestați preventiv, solicitau judecarea în stare de libertate. Referindu‑se la capetele de acuzare, respectiv legăturile cu o societate comunistă din Bulgaria, în scopul de a produce o revoluție în Cadrilater, toți cei 30 de inculpați declarau la unison: «calificarea e completamente greșită; dacă am fi avut vreo legătură cu vreo societate
58 «Dobrogea Jună», din 11 februarie 1925 .
59 D.J.C.A.N., fond Curtea de Apel Constanța, dosar 109/1924, f. 3.
60 Ibidem, f. 4.

343din Bulgaria, această societate nu putea fi decât Societatea Dobrogea,
care este o societate iredentistă, dar nici într‑un caz comunistă. Să nu confundăm deci comunismul cu iredentismul!»
61
În anul 1926, au fost puși sub acuzare alți bulgari din Cadrilater,
care «au lucrat prin mijloace teroriste la schimbarea ordinii de stat din România, crimă prevăzută și pedepsită de articolul 65 din Legea
de organizare a Dobrogei Noi și articolul 11, aliniatul 6, din Legea
pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice»
62.
Printre alții, erau puși sub acuzare Tudor Gheorghiev, Dumitru
Stoianov, Ivan Gheorghiev, Velicu Dobrev, Dobre Tofciu și Mana Deacov, pentru «faptul de a fi constituit o bandă armată cu scop să jefuiască»
63.
Alți bulgari erau acuzați de a fi distribuit manifeste revoluționare.
Anii 1925‑1926 au adus cu ei o sporire a numărului de comitete dobrogene. Un raport confidențial, adresat șefului Serviciului Siguranței Silistra preciza că, în comuna Kemanlar, aflată în Bulgaria, în apropierea graniței cu România, se formase un comitet dobrogean. Raportul era cât se poate de exemplificator, în ceea ce privește promisiunile Bulgariei că nu va tolera activități iredentiste, îndreptate împotriva țărilor vecine: «bandiții sunt înarmați, percep taxe în mod oficial și fac ce vor»
64.
În paralel cu organizarea de acțiuni armate, iredentiștii au încercat,
printr‑o intensă propagandă, să țină trează conștiința propriilor conaționali în ceea ce privește refacerea Bulgariei Mari. Dincolo
de amploarea luată de comitetele dobrogene, ce apăreau precum ciupercile după ploaie, în comunele bulgărești Zaver (comitetul de aici era însărcinat cu îndeplinirea condamnărilor la moarte),
61 Idem, dosar 2/1925, f. 4.
62 Idem, dosar 198/1926, f. 2.
63 Ibidem.
64 Dan Cătănuș, op. cit., pp. 116‑117.

344Cara‑Aci, Ceanaci, Geaferli, Baș‑Tepe etc. (toate aceste localități
erau situate în apropierea frontierei cu România și constituiau o bază de plecare pentru acțiuni teroriste, precum și pentru difuzarea de manifeste), iredentiștii organizau extrem de des congrese, conferințe, adunări, care dezbăteau problemele legate de tactica ce trebuia adoptată, ținând cont, în permanență, de schimbările în raportul de forțe dintre comuniști și naționaliști.
În zilele de 27‑29 septembrie 1925, la Târnovo a avut loc congresul
Organizației Refugiaților Dobrogeni, la care au participat delegați din toate orașele Bulgariei. La sosirea în gară, autoritățile i‑au întâmpinat pe delegați cu onoruri militare. Fanfara a interpretat O, dobrogeanski
krai, iar drapelele arborate în oraș erau îndoliate
65.
Un raport al Serviciului Special de Siguranță Giurgiu, înaintat
Inspectoratului General, informa despre moțiunea adoptată de congres:
«I) Să se întreprindă o largă propagandă în străinătate asupra
regimului inchizitorial aplicat minorităților bulgare din Dobrogea;
II) Să se pretindă cu energie ca situația economică a bulgarilor
din Dobrogea să fie îmbunătățită;
III) Să se întreprindă o vie acțiune pentru împiedicarea colonizării
Dobrogei cu români și macedoneni»
66.
În rezoluția adoptată de Congresul Refugiaților Dobrogeni se făceau
referiri la acțiunile ce trebuiau desfășurate împotriva coloniștilor macedoneni. Încă din 1924, primele grupuri de aromâni, din jurul localității Veria (Grecia), sosiseră la Constanța, iar aceștia fuseseră împroprietăriti în Cadrilater. Unii dintre aromâni, firi extrem de întreprinzătoare, s‑au adaptat la noua condiție de agricultori, iar satele lor au devenit, în scurt timp, prospere.
65 Ibidem, p. 118.
66 Ibidem, pp. 119‑120.

345Colonizările întreprinse de statul român, atât cu aromâni cât
și cu persoane din Vechiul Regat, au fost percepute de populația
bulgară drept un pericol la adresa individualității etnice și un semn că se încearcă schimbarea raportului demografic în Cadrilater. Mulți dintre aromâni au fost colonizați chiar în zona de graniță cu Bulgaria, reprezentând, în opinia autorităților, un scut împotriva penetrării țării de către elementele periculoase.
Destul de repede, iredentiștii bulgari și membrii bandelor de
comitagii au realizat că, de această dată, se confruntă cu un alt gen de adversar.
Macedonenii emigraseră din zonele de baștină, în urma
intensificării procesului de deznaționalizare, la care fuseseră supuși din partea statelor balcanice. Amintirea violențelor și actelor criminale comise de bulgari și de greci, înainte și în timpul războaielor balcanice, precum și în timpul războiului mondial, era încă vie în conștiința lor. Firi aspre și obișnuite cu greutățile vieții, aromânii, mai ales cei proveniți din zonele muntoase, aveau experiență militară, inclusiv în lupta de gherilă. În aceste condiții, la actele iredentiste ale bulgarilor, aromânii ripostau destul de des și nu puține au fost momentele când ei au aplicat legea talionului. A devenit clar pentru organizațiile
refugiaților dobrogeni că trebuiau să se răfuiască, în primul rând, cu aromânii.
În iulie 1926, la Rusciuk, s‑a înființat un serviciu de informații
al organizației de refugiați, care avea sarcina să alcătuiască liste cu coloniști macedoneni din Cadrilater, ce urmau să fie suprimați. Din informațiile primite de către organele Siguranței române, rezulta că iredentiștii își propuseseră să‑i asasineze pe toți coloniștii aromâni, împreună cu familiile acestora
67.
67 Ibidem, p. 131.

346Organizațiile revizioniste erau ținute sub o strictă supraveghere
de către serviciile secrete românești. Un raport înaintat, la sfârșitul
lui august 1926, Serviciului de Siguranță, preciza care este modul de organizare al V .D.R.O. :
«Organizația Internă Revoluționară Dobrogeană are Comitetul
Central Revoluționar compus din: Asparuh Aidemirski, originar din Silistra, actualmente refugiat în Bulgaria, avocat la Sofia; Ivan Hagi Ivanov, avocat la Rusciuk; Slave Alexiev, originar din comuna Calipetrova, cu domiciliul în orașul Rusciuk.
Asparuh Aidemirski se ocupă cu propaganda prin presă, legături
cu autoritățile civile și militare și cu guvernul bulgar; Ivan Hagi Ivanov se ocupă cu centralizarea informațiilor și procurarea de armament, cu redactarea manifestelor incendiare și a Buletinului Revoluționar; Slave Alexiev – cu organizarea bandelor, planul de activitate, executarea incursiunilor și pregătirea populației bulgare pe teritoriul român.
Toate manifestele și corespondența oficială se execută în
cancelaria Regimentului 5 Infanterie Rusciuk, la a cărui mașină de scris se scriu.
Planul operativ al organizației pe 1926 a fost întocmit cu
următoarele indicații:
Cadrilaterul e împărțit în 7 regiuni revoluționare, fiecare cu
voievodul respectiv, fiecare voievod are ajutor un secretar. Pentru moment, mai bine organizate și pregătite sunt trei regiuni: Turtucaia, Silistra și Curt‑Bunar»
68.
Din raportul Siguranței lipsea numele lui Nicola Kiamilev, numărul
unu al organizației. În același document, se mai făcea precizarea că V .D.R.O. are raporturi bune cu o parte a administrației românești, acest fapt ducând la o mai bună conlucrare a iredentiștilor.
68 Ibidem, p. 136.

347Am amintit că relațiile dintre facțiunile revizioniștilor bulgari
nu erau dintre cele mai cordiale. Încă din 1925, se crease D.R.O.,
varianta comunistă a organizației iredentiste. Paradoxal, în buletinele informative ale Siguranței, nu se vorbea, în 1925‑1926, despre un război între cele două organizații iar liderii acestora erau considerați ca făcând parte din aceeași echipă. Numai că, în 1926, Docio Mihailov, liderul D.R.O., a fost arestat în Bulgaria de către autoritățile polițienești și cu largul concurs al V .D.R.O., care dorea să scape de un concurent incomod. După eliberare, Mihailov a fost asasinat, împreună cu câțiva tovarăși de luptă.
Dispariția lui Mihailov a stârnit noi frământări în cadrul V .D.R.O.,
deoarece în bagajele celui asasinat fuseseră descoperite documente din care reieșea că liderul grupării de centru din cadrul V .D.R.O., Petăr Vicev, intermediase relațiile lui Mihailov cu centrala comunistă de la Viena, privind procurarea de bani și arme.
Vicev a mai fost acuzat de faptul că primește bani de la
Internaționala Comunistă pentru editarea ziarului său, «Svobodna Dodrudja». Liderul V .D.R.O., Nicola Kiamilev, a propus excluderea lui Vicev din organizație, lucru care s‑a și produs. Cei excluși au alcătuit o altă formațiune, ce a colaborat cu D.R.O. și cu Alianța Tineretului
Dobrogean, până în anul 1930, când Petăr Vicev a împărtășit soarta lui Mihailov.
În paralel cu activitatea ilegală, bulgarii din Dobrogea de Sud
dovedeau o râvnă deosebită în înființarea de asociații culturale. În martie 1926, în Caliacra, a luat naștere Asociațiunea Culturală
Bulgară din județul Caliacra, cu sediul principal în orașul Bazargic și filiale în orașele Balcic și Cavarna. Scopul asociației era «dezvoltarea și răspândirea culturii între cetățenii români de origine bulgară»
69.
69 Minoritățile naționale din România 1925‑1931, Arhivele Naționale ale României,
București, 1996, p. 121.

348 Astfel de asociații culturale și sportive au luat naștere în mai toate
orașele cu o însemnată populație bulgară, culminând, la 3 octombrie
1927, cu înființarea Societății Culturale și Filantropice «Bratstvo», cu
sediul în București 70.
Asociațiile culturale au constituit forma legală prin care bulgarii
au continuat să desfășoare activități iredentiste. Și aici, însă, conflictele între comuniști, naționaliști și gruparea Vicev au generat scandaluri de proporții, ce făceau deliciul presei din acea vreme. Baza activității iredentiste era constituită, însă, tot de atacurile bandelor de comitagii. Serviciul Special de Siguranță Silistra raporta, la 10 mai 1926, că jandarmii postului Avdula, care escortau trei bulgari, acuzați că împușcaseră un militar român, au fost întâmpinați cu focuri de armă în pădurea Pașa Balea. Atacul a fost respins, iar arestații, voind să fugă, au fost împușcați mortal de către jandarmi
71.
În satele Beș‑Tepe, Ghiuciuc Ahmer și Givel, situate de cealaltă
parte a frontierei, bandele de comitagii se reorganizau, pentru a da noi lovituri în județul Durostor
72.
Astfel de atacuri nu aveau loc numai în Cadrilater. Teroriștii
macedoneni acționau cu și mai mare cruzime în regiunile care fuseseră ocupate de către Serbia, după războaiele balcanice. Dacă în Cadrilater, acțiunile se limitau la atacuri împotriva persoanelor fizice și posturilor de jandarmi, Macedonia iugoslavă cunoștea ravagiile unui război în toată regula. În satul Dreanc din județul Comanovo, detașamentele militare iugoslave avuseseră de înfruntat o bandă care a uzat de mitraliere și grenade. Banda număra 150 de comitagii, echipați în uniforme militare și era dotată cu armament de proveniență italiană
73.
70 Ibidem, p. 239.
71 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, vol. I, dosar 30/1926, f. 12.
72 Ibidem, f. 149.
73 Idem, dosar 2/1927, f. 23.

349O altă bandă de comitagii a plasat bombe pe linia ferată din
apropierea localității iugoslave Gherghelia, explozia aruncând în aer
o locomotivă și un vagon 74.
În fața acestei ofensive generale a terorismului, la 12 august 1926,
miniștrii României și Iugoslaviei la Sofia, împreună cu însărcinatul cu afaceri al Greciei, au înmânat o notă colectivă de protest, în legătură cu atacurile comitagiilor.
Cei trei diplomați au cerut Bulgariei să oprească «activitatea
păgubitoare a comitetelor revoluționare» și să «ordone autorităților de la frontieră de a‑și face datoria, în concordanță cu înțelegerile ce există pentru apărarea frontierelor»
75.
Ministrul de Externe al Bulgariei, Burov, s‑a plâns, în fața
corpului diplomatic de la Sofia, de tonul notei colective. Întrebat de ambasadorul francez de ce este nemulțumit de cererile vecinilor, în condițiile în care guvernul bulgar declarase, deja, că va lua măsuri împotriva organizațiilor iredentiste, Burov a răspuns că dorește ca acțiunea să aparțină propriilor oficialități și nu să fie impusă din afară
76.
Nota colectivă a stârnit un uriaș val de oprobriu în rândul opiniei
publice bulgare.
Presa de la Sofia a înfierat țările vecine pentru așa‑zisul rău
tratament aplicat bulgarilor din afara granițelor. Cotidianul independent «Dnevnic» motiva că bandele de comitagii se formau «spre a apăra cu viața lor mamele, surorile și frații, ca să pedepsească călăii părinților și rudelor lor iar comitagii vor exista până va veni vremea revizuirii tratatelor»
77.
74 Ibidem, f. 52.
75 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, vol. 100, Dosare Speciale, 1920‑1944, f. 78.
76 Ibidem, f. 72.
77 Ibidem, ff. 76‑77.

350În continuare, ziarul preciza: «dacă cineva are interes ca în Balcani
să domnească pacea și liniștea, aceasta este Bulgaria»78.
Același ziar revenea, la 17 august 1926, vorbind despre pretinse
crime împotriva bulgarilor, înfăptuite în plasele Silistra și Curtbunar,
precum și în plasa Turtucaia, unde «au fost măcelăriți în modul cel mai barbar peste 70 de fruntași bulgari»
79.
Ziarul «Dnevnic», nemenționând sursa informațiilor sale, vorbea
despre ordinul autorităților de la București ca «pentru orice român asasinat, să fie împușcați 25 de bulgari»
80.
De asemenea, se susținea ideea că responsabili pentru acțiunile
teroriste din Cadrilater nu sunt bulgarii ci românii, grupați într‑o asociație numită Acțiunea Românească. Erau aduse, în sprijinul
acestei afirmații, mai multe evenimente: «cea mai eclatantă dovadă este faptul că toate jafurile și violențele sunt comise față de bulgari și turci și toate victimele sau cei uciși sunt bulgari. Cei 102 arestați în luna martie 1925, din satele Cainargeaua Mică, Cara‑Aci, Cairan, Ghiulerchioi, Bărmcia, Cara‑Orman etc, nu sunt oare toți bulgari, în frunte cu preotul lor, albit de ani?
În iarna anului 1918‑1919, în tot județul Caliacra, românii au
arestat peste 400 bulgari, pe care i‑au plimbat, schingiuindu‑i, un an, prin diferite închisori și tribunale. Între aceștia nu este nici un român.
În anul 1922, au fost arestați alți 87 bulgari, care, de asemenea,
sunt purtați cu anii prin închisori și tribunale. Nici între aceștia nu este nici un român.
În anul 1924, în plasa Turtucaiei se fac alegeri suplimentare. Ambiția
prefectului de atunci era ca să fie ales candidatul guvernamental. Rezultatul alegerilor, însă, a fost în favoarea opoziției.
78 Ibidem, f. 78.
79 Ibidem, f. 91.
80 Ibidem.

351 Atunci, prefectul de Silistra, turbat, a cerut victime. Din ordinele
sale și după ce au fost crunt maltratați, au fost uciși patru inși din
satul Deli‑Iusuflar, plasa Turtucaia. Ancheta a stabilit toată vina prefectului, dar nu au fost luate nici un fel de acțiuni. Și nici între acești uciși nu este nici un român.
Uciderea a peste 25 inși din Chiuciuc, Acbunar, Șahânlar, Cavurga,
Popina, Ghervan, precum și răpirea a peste 80 inși, de soarta cărora încă nu se știe nimica (toate petrecute în luna mai a.c.), a fost comisă numai față de bulgari, nici aici nu a fost nici un român.
Ultimii 52 inși, uciși sălbatic în satele Staro‑Selo, Senovo, Denzler,
Daidâr, în urma exploziei unei bombe în mâinile șefului beat din Staro‑Selo și care preacurvise, sunt toți bulgari»
81.
În scrisoarea de răspuns a autorităților bulgare față de nota
colectivă, guvernul de la Sofia nega faptul că, în 1926, avusese loc o recrudescență a actelor teroriste. Fără a nega atacurile comitagiilor, bulgarii se grăbeau, însă, să minimalizeze numărul și importanța acestora. Sofia protesta și față de ideea că activitatea comitagiilor se bucura de protecția și toleranța guvernului. Referindu‑se la existența comitetelor revoluționare, partea bulgară le considera ca având cauze
istorice , generate de «limitele teritoriale ale Bulgariei»
82.
Sofia își lua, în final, angajamentul de a institui măsuri severe
pentru oprirea agitațiilor iredentiste și dispunea ordine în acest sens, către trupele de grăniceri, deși se plângea că nu are suficientă armată pentru paza frontierelor.
Partea română a fost satisfăcută de răspunsul Sofiei, deoarece,
«dincolo de unele remarci neadevărate, guvernul bulgar recunoștea, pentru prima dată, într‑un document public, organizarea bandelor de comitagii pe teritoriul propriu»
83.
81 Ibidem, f. 92.
82 Ibidem, f. 100.
83 Ibidem, f. 112.

352Pusă într‑o poziție incomodă, în fața opiniei publice internaționale,
Bulgaria va găsi, extrem de repede, un țap ispășitor: comuniștii.
Ministrul de Externe, Burov, declara, în repetate rânduri, că în spateleacțiunilor iredentiste se aflau comuniștii, sprijiniți de Comintern, care cheltuia sume importante de bani pentru a tensiona relațiile Bulgariei cu România
84. De aceea, Sofia s‑a grăbit să ia măsuri
drastice împotriva comuniștilor.
Într‑un raport al Serviciului Special de Siguranță Giurgiu se
preciza că autoritățile bulgare au descoperit la Varna o organizație comunistă clandestină care depindea de subcentrul comunist din Adrianopol. Organizația din Varna avea, la rândul ei, «însărcinarea de a face legătura cu comuniștii români»
85.
Siguranța din Silistra anunța, la 7 septembrie 1926, că în Bulgaria,
din ordinul guvernului, «continuă arestarea și internarea membrilor marcanți ai comitetului de organizații revoluționare și șefilor de bande. În afară de acei despre care s‑a raportat, au mai fost arestați și internați la Sofia, Tănase Aurelov, vicepreședinte al Comitetului Central Revoluținar din Rusciuk și Petre Radev, șef de bandă, internat la Novi‑Bazar.
Unii șefi de bande au început dislocarea trupelor și împrăștierea
oamenilor care le formau, luându‑le hainele și armele cu care aceștia fuseseră echipați de către guvernul bulgar.
Printre alte măsuri, luate de oficialitățile de la Sofia, a fost și
aceea de a depărta, la 25 km de graniță, pe toți care făceau parte din organizațiile revoluționare»
86.
Situația a devenit complicată pentru guvernul bulgar în momentul
în care ziarele sofiote au primit scrisori prin care Comitetul Central
84 Ibidem, f. 114.
85 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, vol. I, dosar 30/1926, f. 58.
86 Ibidem, f. 110.

353al Partidului Comunist Bulgar aducea la cunoștință opiniei publice
faptul că nu are nici un fel de legături cu bandele de comitagii ce făceau incursiuni în Dobrogea, Macedonia și Tracia.
În aceste scrisori se mai arăta că, de fapt, guvernul bulgar are
legături oculte cu bandele de comitagii.
«Ziarele nu au publicat scrisorile și au înștiințat pe primul procuror
din Sofia de primirea lor. Din ordinul Parchetului, aceste scrisori au fost confiscate și s‑au început cercetări pentru descoperirea noului comitet central executiv al Partidului Comunist Bulgar»
87.
Organele Siguranței române au realizat, însă, destul de repede,
că guvernul bulgar făcea un joc incorect. Un nou raport preciza: «Imediat ce evenimentele au căpătat o nuanță de liniște și de încredere a statelor vecine, cei arestați au fost puși în libertate și toți se află în prezent la domiciliile lor și în funcțiile pe care le ocupau. Comitetele revoluționare își continuă opera de mai înainte»
88.
În dizgrația guvernului de la Sofia rămâneau doar comuniștii,
împotriva lor luându‑se măsuri speciale. În octombrie 1926, poliția bulgară descoperea la Rusciuk o altă organizație comunistă, care avea însărcinarea de a distribui literatură marxistă în Bulgaria de Nord, de a crea nuclee teroriste și de a face legătura cu comuniștii români
89.
Dacă bolșevicii erau învinuiți pentru toate relele, în privința
relațiilor bulgaro‑române, iredentiștii continuau să‑și desfășoare activitatea cu mai multă discreție și fără declarațiile belicoase de altădată.
Un calendar editat de către Societatea «Dobrogea» avea pe
frontispiciu cele trei date ale robiei provinciei (1878, 1913, 1919) și o
hartă a zonei revendicate de bulgari
90.
87 Ibidem, f. 129.
88 Ibidem, f. 164.
89 Ibidem, f. 167.
90 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, vol. 100, Dosare Speciale 1920‑1994, f. 126.

354La 7 august 1927, la Rusciuk a fost comemorat Ștefan Caragea,
revoluționar dobrogean, ucis de turci în secolul al XIX‑lea.
La ceremonie au participat membri ai asociațiilor iredentiste
din întreaga Bulgarie, iar vorbitorii i‑au îndemnat pe refugiați să
aibă încredere că «Dobrogea nu poate suporta robia pe vecie» 91.
Informatorii români apreciau, însă, că tonul era mult mai cumpătat iar la finalul manifestării, nu a mai avut loc tradiționala manifestație de protest în fața Legației Române.
Dacă guvernul bulgar le ceruse iredentiștilor să‑și tempereze
pornirile belicoase, Sofia continua să prezinte în străinătate drama
propriilor conaționali, aflați sub stăpânirea străină. Opinia publică internațională a aflat, prin filieră sofiotă, despre tragedia de la
Staro‑Selo, o mică localitate din Cadrilater. Aici, susțineau autoritățile din țara vecină, 42 de țărani bulgari fuseseră uciși de către armata română. În continuare, se arăta Europei «adevărul despre regimul din Dobrogea de Sud, care este o negare absolută a tuturor noțiunilor de drept, ordine și echitate»
92.
Alte documente, prezentate în exterior, denunțau ceea ce românii
numeau bande de comitagii bulgari, încercând să acrediteze ideea
că teroriștii erau, de fapt, români. În paralel cu aceste acțiuni, presa bulgară abunda în știri dramatice despre calvarul conaționalilor din
Cadrilater, persecutați de autoritățile române.
Inspectoratul General de Siguranță Constanța raporta, la 20
aprilie 1927, că ziarele sofiote scriau despre faptul că la punctul de trecere Oboriște «au sosit șapte familii bulgare, izgonite de autoritățile române din Dobrogea. În ultimul timp, asemenea izgoniri s‑au înmulțit. Refugiații sosiți povestesc că populația bulgară din Dobrogea trăiește continuu sub teama izgonirii.
91 Ibidem, f. 233.
92 Les minorites bulgares dans la Dobroudja du Sud, Asociation bulgare pour la paix et pour
la Societe des Nations, Sofia, 1928, p. 12.

355Impresia în rândurile populației este mare. Refugiații sosiți pe
teritoriul bulgar sunt într‑o stare de plâns» 93.
Șirul pretinselor drame bulgare continua în numerele următoare
ale ziarelor: «Condeiul nu este în stare de a înșira pe hârtie tot ce
se face de către satrapii mămăligari români, împotriva populației bulgare din Dobrogea, neapărată de nimeni.
În Dobrogea se dezlănțuie tot felul de răutăți și se întind curse
împotriva bietelor femei, copii și nenorociți orfani.
Se întind, în pământul nostru băștinaș, semințele rămase
prigoniților din timpul românilor bandiți.
Nu demult, s‑a adunat un grup de țărani bulgari din împrejurimile
orașului Turtucaia, care a fost condus la cimitirul de acolo, unde mulți din frații noștri bulgari au găsit moartea de la mișeii mămăligari români. Acolo, la cimitir, i‑au întrebat pe țărani: Cunoașteți acest loc și cine a omorât aici pe aceștia? Se înțelege, sub frica de moarte, toți țăranii au răspuns că bandiții i‑au atacat și i‑au omorât.
Acest răspuns sub formă oficială se consemnează din partea
mămăligarilor și se semnează de către victimele martori. În urmă, bătăi permanente pe lângă cimitir se fac de către români. S‑a certificat din nou că cei îngropați acolo sunt niște rude ale lor și că au decedat de moarte naturală.
Alt mijloc de cercetare: la miezul nopții, se scoate un grup de
bulgari din sat. Din alte părți, românii încep a trage focuri de armă, din diferite puncte. În acest moment, jandarmii îi iau la bătaie pe bulgari, amenințându‑i că‑i vor omorî»
94.
Pe de altă parte, Camera de Punere sub Acuzare de pe lângă Curtea
de Apel Constanța era sufocată de numărul bulgarilor implicați în activități subversive.
93 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, vol I, dosar 34/1927, f. 64.
94 Ibidem, ff. 24‑25.

356La 28 iulie 1927, câteva zeci de bulgari erau trimiși în fața instanței,
sub acuzații diverse: constituiți în bande, au îndrumat populația
bulgară la revoltă, în numele Organizației Revoluționare Dobrogene, au comis jafuri și asasinate ori «au păstrat legătura cu comitagiii, dându‑le găzduire și alimente»
95.
Prin constrângere sau nu, inculpații și‑au recunoscut vina. Iată
câteva dintre sutele de exemple: Ivan Capcânov, din comuna Alifac, recunoștea că l‑a asasinat pe cârciumarul Ion Niculescu; Atanase Stoianov recunoștea că a trecut granița ilegal în Bulgaria, unde s‑a înrolat în bandele de comitagii create la Varna. Ștefan Covacov accepta faptul că i‑a îndrumat ideologic pe locuitorii din comunele învecinate Silistrei
96. Vasile Hagi Iliev declara că, în casa sa, comitagiii
veneau adesea, întrucât un frate al său făcea parte din bandă97.
Realitatea era că locuitorii bulgari din Cadrilater au consimțit,
în marea lor majoritate, de bună voie sau de teama represaliilor, să sprijine organizațiile teroriste. Am amintit aici cazul unui sat în care până și paznicii comunali erau membri V .D.R.O. În aceste condiții, lupta cu terorismul purta, din multe puncte de vedere, pecetea don‑quijotismului. Era imposibil să arestezi sate întregi. În plus, bandele de comitagii aveau propriul cod de principii, dacă le putem numi astfel, cod din care cuvântul toleranță lipsea cu desăvârșire.
Agenții Siguranței au analizat activitatea bandelor, metodele de
constituire, întreținere precum și modul în care se aplica principiul terorismului perpetuu:
«O bandă se compune din mai multe persoane, după cum este
și importanța acțiunii ce trebuie să o îndeplinească. Ea are un conducător numit voievod , ajutat de alți sub‑voievozi, precum și șefi
95 D.J.C.A.N., fond Curtea de Apel Constanța, dosar 935/1927, f. 4.
96 Ibidem, f. 7.
97 Ibidem, f. 8.

357de acțiuni, care au la ordine mai mulți cetățeni numiți cetniți , adică
oameni de ceată revoluționară.
Toți membrii bandei trebuie să locuiască în satele din imediata
apropiere a domiciliului voievodului, precum și a locului destinat să
acționeze și numai la nevoie, oamenii sunt chemați în totalitate sau în parte.
Aceasta în ceea ce privește oamenii ce domiciliază în Bulgaria,
căci pe teritoriul țării noastre se află, de asemenea, o importantă rezervă de oameni, care contează în compunerea bandelor și care sunt locuitorii satelor unde ele trebuie să exercite acțiunea lor.
Acești cetățeni români au îndatorirea de a răspunde la orice
chemare a voievodului și a ajutoarelor sale, pentru a‑l ajuta și conduce la desăvârșirea operei pentru care s‑au deplasat.
Statul bulgar dă armamentul și echipamentul bandelor. Afară
de acestea, însă, membrii bandei trebuie să‑și aibă întreținerea lor precum și alte cheltuieli necesare. Ca să poată să trăiască, atât ei cât și membrii familiilor lor, au fost împroprietăriți prin comunele de‑a lungul frontierei române și produsul realizat din agricultură servește pentru hrană și îmbrăcăminte.
Se mai strâng fonduri speciale ce se încasează, contra chitanță,
de la diferite persoane din Bulgaria precum și din țară, care, dacă nu plătesc, trebuie să aștepte mai curând sau mai târziu răzbunarea bandiților, lucru ce întotdeauna se pune în aplicare și niciodată nu a suferit eșec. Cel care încalcă regulile este executat imediat. Aceste sentințe sunt fără apel și recurs. Pentru a împărți justiția în felul acesta, voievodul constituie un tribunal special, care ia hotărâri, care după ce le execută, le comunică spre știință comitetului central, ca și orice fapt divers petrecut în sectorul lui. Judecarea acestora se face întotdeauna în absență, astfel că nu se poate apăra și în asemenea împrejurări, sentința este dinainte cunoscută.
Odată sentința dată, se trage la sorți cine trebuie să o ducă la
îndeplinire. Sorțiul, o dată ce a desemnat o persoană, aceasta trebuie

358să calculeze în cât timp va fi capabil să o execute și i se cere totodată,
să arate ajutoarele de care va avea nevoie, care i se dau fără nici o discuție.
Călăul pleacă, execută sentința, se înapoiază și raportează. Dacă,
însă, nu a executat, atunci, la întoarcere, el este cel condamnat, căci așa cere disciplina; numai prin exemple de felul acesta se poate impune respectarea deciziunilor comitetului central.
Un alt punct principal de activitate a bandelor este și acela
al exterminării tuturor persoanelor care se opun la desfășurarea operațiunilor lor. Aceste persoane, fie ele conaționali sau străini de neam, nu pot să trăiască pentru a zădărnici hotărârile luate de comitet și ca atare, trebuie suprimate. Condamnarea lor se face direct de comitetul central, care trebuie să examineze folosul ce ar trage de pe urma unei atari crime.
Funcționarii publici sunt cei dintâi expuși la represaliile
comitetului central și ei sunt cei mai periclitați. Sunt considerați ca simpli spioni și întotdeauna avertizați să părăsească ținutul unde își au atribuțiunile, iar dacă se opun, atunci se condamnă la moarte.
În activitatea lor, bandele sunt mult ajutate și de populațiunea
satelor care, pe lângă întreținerea procurată, le dau informațiuni asupra deplasărilor de forțe militare eventuale, tăria posturilor de jandarmi și grăniceri, precum și orice alte știri privitoare la realizarea acțiunii lor.
Personalitățile bulgare înscrise în diferite partide politice din
țară, de asemenea, deși pe față se arată ca buni români, totuși sunt iredentiști bulgari convinși»
98.
Activitatea comitagiilor s‑a îndreptat și împotriva coloniștilor.
Patru bandiți bulgari au atacat cu focuri de armă, la 17 mai 1928, un grup de coloniști aromâni.
98 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, vol. I, dosar 30/1926, ff. 245‑249.

359Primind o ripostă puternică, comitagiii au trecut granița, în
Bulgaria99.
Multiplele acte teroriste ale bandiților i‑au făcut pe coloniști să ia
atitudine. Ei au avertizat, în repetate rânduri, că în cazul continuării
incursiunilor criminale, «sate întregi bulgare vor fi distruse de macedonenii veniți mai de mult în țară și stabiliți în județele Durostor și Caliacra.
În cercurile românilor macedoneni se vorbește că, la cel mai
mic gest de teroare bulgară asupra vreunui macedonean, ei vor răspunde cu arma și nu se vor lăsa intimidați de comitagiii care nu urmăresc altceva decăt distrugerea autorităților romăne. Ei așteaptă un singur gest, căt de mic, spre a putea reacționa și dacă bulgarilor le va veni gustul să mai repete acel gest, atunci lupta va fi pe față, la exterminarea întregului element bulgar, făcându‑l să se scalde într‑o baie de sânge»
100.
În paralel cu acțiunile violente ale comitagiilor iredentiști, aflați în
Bulgaria, continua seria congreselor și conferințelor pro‑dobrogene. În ciuda asigurărilor date de ministrul de externe bulgar, conform cărora nimeni din guvernul de la Sofia nu sprijinea acțiunile Comitetului Revoluționar Dobrogean, la ședința acestuia din 24 noiembrie 1927, care a avut loc în capitala Bulgariei, a participat și un delegat din partea Ministerului de Război. La ședință au luat parte: avocatul Ivan Hagi Ivanov, președintele Comitetului Revoluționar Dobrogean, șeful de bandă Slave Alexiev, membru al aceluiași comitet și organizator principal al bandelor de comitagii ce făceau incursiuni în Cadrilater, colonelul în rezervă Nicola Kiamilev, deputat guvernamentalde Rusciuk și amic personal al primului ministru, Andrei Leapcev, acesta făcând legătura între Organizația Revoluționară Dobrogeană
99 D.J.C.A.N., fond Curtea de Apel Constanța, dosar 242/1931, f. 18.
100 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, vol. I, dosar 30/1926, f. 249.

360și guvernul bulgar; Haralambie Stefanov, președintele Comitetului
Suprem al Organizației Refugiaților Dobrogeni, Trifon Trifanov, vicepreședinte al Comitetului Suprem și mandatar al acestui comitet, în acțiunea de defăimare a României.
La această ședință s‑au discutat mijloacele ce trebuiau utilizate
pentru intensificarea incursiunilor bandelor în Cadrilater și organizarea de baze revoluționare ale populației bulgare din Dobrogea de Sud. Colonelul Nicola Kiamilev i‑a asigurat pe cei prezenți că guvernul bulgar acordă sprijinul său mișcării revoluționare dobrogene și că prefecții din județele limitrofe României, ca și garnizoanele și posturile de frontieră din aceste județe, au primit instrucțiuni să faciliteze organizarea de bande și să înlesnească incursiunea lor în Cadrilater.
Reprezentantul Ministerului de Război a arătat că generalul
Vălcov este, de asemenea, partizan al intensificării activității mișcărilor revoluționare dobrogene și că va continua să aprovizioneze bandele de comitagii cu armament și muniții din depozitele armatei. Delegatul Ministerului de Război a adăugat, însă, că «din anumite considerațiuni de ordin superior, bandele de comitagii vor fi prevăzute pe viitor cu arme sistem Mauser, așa că armele Manlicher, de care dispun acum, trebuie vărsate, neîntârziat, depozitelor militare»
101,
pentru ca românii să nu poată susține că revoluționarii sunt înarmați de guvern.
Organizațiile iredentiste propuneau și autoritățile bulgare
acceptau să întreprindă anchete asupra unora dintre incidentele petrecute în Cadrilater, iar concluziile erau stupefiante: vinovați pentru toate jafurile și furturile erau coloniștii macedoneni.
Acțiunile violente ale comitagiilor au fost dezaprobate și de cei
care părăsiseră V .D.R.O. Este vorba despre gruparea centristă a luiPetăr Vicev, care, aliată fiind cu D.R.O., publica în gazeta proprie,
101 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, Dosare Speciale 1920‑1944, vol. 100, f. 323.

361«Svobodna Dobrudja» (Dobrogea liberă), atacuri dure la adresa
Organizației Interne Revoluționare Dobrogene, condusă de Nicola Kiamilev. Un raport al Siguranței române preciza că Vicev, într‑un articol apărut în ziarul propriu, din 2 iulie 1928, făcea apel la toți dobrogenii, spre «a strânge în jurul D.R.O. și a lupta în contra Organizațiunii Revoluționare Interne Dobrogene (V .D.R.O.), care
este în legătură cu societatea, zisă de binefacere, Dobrogea și deci, cu însuși guvernul bulgar.
Această scrisoare este interesantă prin aceea că D.R.O. releva
activitatea criminală a V .D.R.O., afirmând că aceasta din urmă este cea care organizează atacurile și jafurile din Dobrogea, că atacul de la Staro‑Selo din 1926 este opera acestei organizațiuni, că asasinarea colonistului Tănase, în noiembrie 1927, a provocat arestări în masă, că aceste acțiuni de agent provocator ale V .D.R.O. aduc prejudicii intereselor populațiunii dobrogene, că V .D.R.O., instalându‑se în apropierea graniței, încearcă prin bandele sale a sugruma orice manifestare de luptă a emigrațiunii dobrogene și în sfârșit, că în această acțiune, ea se sprijină exclusiv pe autoritățile și organele poliției și ale celor de frontieră. D.R.O. cerea să se lupte contra tuturor incursiunilor banditești și comitagești pe frontieră, ce sunt în detrimentul vieții și averii dobrogenilor și care înlesnesc misiunea autorităților române în jaful lor sistematic, arestări și asasinate, comise pe seama pașnicei populațiuni dobrogene, ca și pentru desnaționalizarea Dobrogei»
102.
Articolul lui Vicev a produs un veritabil șoc în Bulgaria. Era o
recunoaștere din interior a faptului că V .D.R.O. este o organizație teroristă, întreținută de guvernul bulgar.
Reacțiile nu au întârziat să apară. Kiamilev l‑a acuzat pe fostul său
tovarăș de trădare de faptul că nu e un bulgar adevărat. Tensiunile
dintre cele două organizații s‑au acutizat tot mai mult.
102 Ibidem, ff. 374‑375.

362Atacurile lui Vicev au continuat. În numărul din 5 aprilie 1929
al ziarului «Svobodna Dobrudja», Vicev a publicat articolul cu titlul
Bandele își continuă activitatea, în care afirma: «În repetate rânduri, am expus rolul periculos pe care‑l desfășoară așa‑zisa Organizațiune Revoluționară Dobrogeană Internă, în detrimentul populației din Dobrogea. Nu ne ajunge că, ziua în amiaza mare, ne fură românii. Nu ajunge că, fără nici o jenă, ne împușcă românii macedoneni. Nu ne ajunge că vâjie peste cap biciul oligarhiei române.
Facem apel la toți dobrogenii conștiincioși, dincolo de frontiere și
aici, de a întreprinde o luptă decisivă împotriva infamiilor dezlănțuite de la organizațiunea revoluționară dobrogeană.
Să se facă comitete în sate, să se convoace adunări și să se
condamne această politică de provocație și banditisme, spre a se face cunoscut disprețul dobrogenilor împotriva organizațiunei»
103.
Ca răspuns la aceste atacuri, ministrul de interne bulgar a decis
dizolvarea Alianței Tinerilor Dobrogeni, aliata lui Vicev, pe motiv că are legături suspecte cu Internaționala a III‑a. Dizolvarea s‑a făcut la cererea Comitetului Executiv al Societății «Dobrogea», cu care Vicev se afla în conflict
104.
În aprilie 1929, Societatea «Dobrogea» a organizat întruniri
la Șumla, Varna, Vâlci‑Dol, Novi‑Pazar, Razgrad, Kemanlar, Baș‑Bunar, Rusciuc, Provadia, Plevna, Târnovo, Gabrovo, cu scopul de a‑și reface organizațiile locale, șubrezite de atacurile lui Vicev și ale D.R.O
105.
La rândul lor, refugiații dobrogeni s‑au întrunit la Sofia, la 30 iunie
1929, hotărând intensificarea incursiunilor bandelor de comitagii.
Ministerul român de Interne era informat că organizația
refugiaților dobrogeni Apărarea Neamului hotărâse continuarea
103 Ibidem, f. 402.
104 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, vol. I, dosar 89/1929, f. 30.
105 Dan Cătănuș, op. cit., p. 164.

363atacurilor teroriste. În Dobrogea «se înființaseră trei sectoare, în
raza cărora se organizau și înarmau câte două bande de comitagii, destinate incursiunilor în Cadrilater. Fiecare sector, care avea un comandant, provenit din armata activă bulgară, va dispune de circa 60 de comitagii, împărțiți în două bande separate»
106.
Nici stânga dobrogeană nu stătea cu mâinile în sân. În iulie
1929, comuniștii s‑au întrunit într‑un congres la care participau 13 delegați, dintre care șase reprezentau Dobrogea, trei erau din partea emigrației dobrogene și alți trei, comuniști din străinătate. Congresul, după ce a reluat vechile teze ale colonialismului român, care înrobește
populația bulgară, a decis că «centrul gravității organizației trebuie mutat în interiorul Dobrogei. Acolo se mută și Comitetul Central al organizației, respectiv în Dobrogea, cinci membri ai Comitetului Central (unul din ei, secretarul C.C.), iar doi membri ai C.C. lucrează în mijlocul emigrației dobrogene în Bulgaria»
107.
După ce se stipula că D.R.O. luptă pentru a deveni o organizație
de masă, comuniștii îi atacau pe dușmanii lor din V .D.R.O., catalogați drept «agenți ai guvernului fascist bulgar»
108.
Congresul a analizat și modul în care trebuia formată ideologia
revoluționară a maselor subjugate din Dobrogea, în lupta pentru crearea Republicii Dobrogene, în cadrul Federației Balcanice. Propunându‑și
să colaboreze cu toate mișcările revoluționare din România (a se citi: din Basarabia, Bucovina și Transilvania), D.R.O. sublinia că piedicaprincipală în realizarea propriilor scopuri o reprezinta faptul că raporturile cu Partidul Comunist din România nu sunt bine stabilite
(de fapt, aceste raporturi erau ca și inexistente) și că P .C.R. nu îi acordă nici un fel de ajutor
109.
106 Ibidem, pp. 165‑166.
107 Ibidem, p. 167.
108 Ibidem, p. 168.
109 Ibidem, p. 172.

364Tensiunile dintre D.R.O. și V .D.R.O. dădeau în clocot și nu
de puține ori, ele explodau la diversele și multiplele întâlniri ale
refugiaților dobrogeni. La una dintre întrunirile ce au avut loc la Sofia, la sfârșitul anului 1929, «înainte de deschiderea ședinței, în sală a pătruns un grup numeros de dizidenți, în frunte cu doctorul Petăr Vicev, care a provocat un scandal enorm. S‑a cerut intervenția poliției, care a reușit să îndepărteze din sală pe dizidenți»
110.
Disensiunile dintre cele două formațiuni s‑au adâncit și mai
mult deși, la mijlocul anului 1930, a avut loc la Rusciuk o întrunire a liderilor D.R.O.‑V .D.R.O., în vederea aplanării neînțelegerilor și luptei comune pentru declanșarea unei răscoale în Dobrogea. Întâlnirea, cu toate că debutase sub auspicii favorabile, a fost sortită eșecului, iar luptele au continuat între facțiunea comunistă și cea naționalistă. «Dobrogeansko Zname» («Steagul Dobrogean»), publicație aparținând Organizației Tineretului Dobrogean, de inspirație comunistă, scria despre adversarii din cadrul V .D.R.O.: «Bătăuși, asasini și spioni. Acesta e numele ce se cade persoanelor din jurul Comitetului Executiv al Uniunii Dobrogea ca și sateliților lor, ce au organizat și condus întrunirea de la Varna a bandiților și trădătorilor cauzei naționale a dobrogenilor. Numai așa pot fi numiți, pentru că, dacă până ieri se ascundeau, zicănd că nu știu nimic de faptele criminale ale bandei numite V .D.R.O., dacă toate trădările față de interesele Dobrogei și a cauzei de eliberare dobrogene se ascundeau în dosul iresponsabilității cutăruia sau cutăruia, astăzi, aceste fapte criminale se comit sub conducerea a însuși Comitetul Executiv Dobrogean.
Sub conducerea sa, ziarul «Dobrogea» face spionaj în folosul
Siguranței romăne. În văzul comitetului, la Varna, bandiții au atacat pe tovarășii noștri, bătăndu‑i, numai pentru că conștiințele murdare ale asasinilor s‑au cutremurat înaintea gândului că adevărul poate să
110 Ibidem, p. 173.

365iasă la lumină, ei, care sunt asasini ai atâtor fii dobrogeni. Iar poliția a
trebuit să intervină în folosul lor. Cetățenii Varnei au văzut cu ochii lor acești bandiți turbați, ce băteau nu numai nesupărați ci și ajutați de poliție»
111.
Incidentele pomenite în articolul de ziar se produseseră la
Congresul Reprezentanților Dobrogeni, care a avut loc în octombrie 1930, la Varna, congres despre care comuniștii bulgari susțineau că «era compus numai din bandiți. Ca președinte figura cunoscutul contrabandist, asasin și hoț, Atanase Costov. La acest congres nu au participat delegații de la Rusciuk, Balbunar, Razgrad etc. Au luat parte numai bandiții și întreținuții diferitelor fonduri»
112.
V .D.R.O., forțând nota, a trimis în Cadrilater două bande de
comitagii, cu scopul de a teroriza populația bulgară care aderase la D.R.O. O notă informativă, întocmită de Siguranța din Silistra, preciza că pe teritoriul român trecuseră mai multe grupuri de comitagii, care aveau ca scop «terorizarea populației bulgare care a aderat la mișcarea comunistă D.R.O. și reorganizarea nucleelor revoluționare»
113.
La sfârșitul lunii decembrie a anului 1930, polițiștii sofioți «l‑au
găsit în stradă, grav rănit, pe lucrătorul tipograf Cancic Constantinov Petrov, de 23 de ani, originar din Bazargic. În drum spre spital, rănitul a sucombat.
Pe când ziarele cred că la mijloc nu e decât o sinucidere, cercurile
comunisto‑dobrogene sunt încredințate că e vorba de un asasinat, pus la cale de către dobrogenii anexioniști»
114.
D.R.O. rămânea o forță demnă de luat în seamă în Dobrogea. Un
raport înaintat șefului Poliției Silistra preciza care este componența organizației din Cadrilater:
111 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, Dosare Speciale 1920‑1944, vol. 180, f. 102.
112 Ibidem, f. 101.
113 Dan Cătănuș, op. cit., p. 178.
114 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, Dosare Speciale 1920‑1944, vol 180, f. 127.

366«D.R.O., la Silistra, este condusă de un comitet de trei, având
ca președinte pe Tudor Buciov, secretar‑casier Asen I. Boianov, iar
membru pe Ivan Sorofa. La Bazargic, comitetul de trei, compus din Toșev și alți doi, pe care nu i‑am putut identifica până în prezent»
115.
Raportul sublinia și faptul că organizația avea depozite de muniții
și armament, plasate în diferite sectoare ale regiunii.
Sesizând creșterea influenței D.R.O., liderii V .D.R.O. desfășurau
o vie propagandă în rândul conaționalilor, pentru a‑i îndepărta pe aceștia de ideile comuniste.
Inspectoratul Regional de Poliție București informa Ministerul
de Interne despre disensiunile dintre cele două organizații. La o întâlnire conspirativă, «Dragomir Bojinov, organizatorul mișcării dobrogene din Rusciuk, a pronunțat un lung discurs, arătând că stânga dobrogeană, condusă de Petăr Vicev, este afiliată la Internaționala Comunistă, că lucrează după indicațiile primite de la Moscova, care dorește ca Dobrogea să devină provincie sovietică, iar nu să fie alipită statului bulgar, după cum dorește populația acestei provincii. A sfătuit pe toți dobrogenii să boicoteze completamente stânga dobrogeană și să se înscrie în rândurile organizației refugiaților dobrogeni, singura ce are caracter patriotic național. Scopul urmărit a fost în parte, atins, deoarece mai mulți dobrogeni partizani ai lui Vicev, impresionați, au declarat după întrunire că se retrag din stânga dobrogeană»
116.
V .D.R.O. avea, însă, de luptat pe multe fronturi, cu adversari
rutinați, unii dintre ei, stipendiați la Moscova. Atașatul de presă al Legației Române din Sofia informa Ministerul de Externe că «Internaționala a III‑a ar fi vărsat de curând o mare sumă de bani Organizației Tineretului Dobrogean (D.M.O.), în scop de a continua de aici încolo, în mod regulat, apariția diferitelor gazete iredentiste – care până acum, din lipsă de fonduri, apăreau foarte neregulat, la
115 Dan Cătănuș, op. cit., p. 178.
116 Ibidem, p. 187.

367mari intervale – iar pe de altă parte, spre a urma activitatea bandelor
în Cadrilater, deoarece Sovietele ar avea interes ca, în prezent, situația în România să fie cât mai tulbure și relațiile cu vecinii, cât mai încordate»
117.
Nici naționaliștii nu stăteau tocmai rău la acest capitol. Consulul
României la Varna transmitea la București, în septembrie 1930, că «guvernul bulgar, sub diferite forme, acordă sume importante de bani Organizației Dobrogea, iar mare parte din membrii acesteia sunt plătiți, fie ca diurniști, fie ca funcționari, pe la diferitele servicii ale primăriei locale. Informatorul mă asigură că guvernul bulgar pune anual, la dispoziția Societății Dobrogea, o sumă de câteva milioane de leva, sumă care se va mări pe viitor.
Pe de altă parte, toată această mișcare este susținută de asociațiile
patriotice, în frunte cu organizațiile armate Rodna Zastița și Kubrat , în
capul căreia se găsește generalul de rezervă Scoinov, precum și de Liga
Militară Bulgară, din care fac parte aproape toți ofițerii, comandanți ai posturilor dinspre frontiera noastră, în frunte cu însuși prefectul județului Varna, dl. Boris Kissov»
118.
Același diplomat român, bun cunoscător al situației din
Cadrilater, atenționa guvernul în legătură cu finanțările ilegale către organizațiile iredentiste sau comuniste. În centrul atenției stăteau o serie de instituții bancare, în fruntea cărora se aflau bulgari:
«Banca Dobrogeană de Industrie și Comerț, semnalată și în
raportul acestui Consulat, no. 857 din 8 octombrie a.c., lucrează cu capital bulgar, având 30.000.000 de la Banca Agricolă Bulgară din Sofia și 1.000.000 de la Banca Comercială Bulgară din Varna.
Banca Creditului Dunărean din Silistra, cunoscută acolo sub
numele de Banca Pencov, lucrează cu capital bulgar de 20.000.000,
117 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, Dosare Speciale 1920‑1944, vol 180, f. 85.
118 Ibidem, ff. 77‑78.

368de la băncile bulgare, bănci conduse, de altfel, de însuși dl. Burov,
actualul ministru de externe al Bulgariei.
Banca Niva, s‑a înființat de curând tot la Silistra, având și ea
câteva zeci de milioane. Planurile criminale ale iridentei, concepute și puse la cale în birourile acestor instituții, se desfășoară în tihnă, sub protecția atotputernicilor deputați și senatori de origine bulgară.
Sunt informat că la aceste bănci și mai ales, la cea din Bazargic, se
petrec lucruri de așa natură, încât au alarmat și cercurile conducătoare din Sofia, care înclină pentru transferarea băncii la București, cu scopul ca Legațiunea Bulgară de acolo să supravegheze mai de aproape operațiunile ei.
Partea a doua a subvenționării iridentei bulgare, care este și cea
mai periculoasă, prin faptul că ea nu se mărginește numai la cele două județe limitrofe, ci tinde să cuprindă toată Dobrogea, întreaga Basarabie, este aurul bolșevic, vărsat din belșug pentru ațâțarea populației minoritare din cele două provincii și așa necredincioasă și dușmană statului român»
119.
Raportul se referea și la atitudinea parlamentarilor români de
origine bulgară, care participau frecvent la întrunirile Societății «Dobrogea» și ale organizațiilor refugiaților dobrogeni. La una dintre aceste întruniri, Societatea «Dobrogea», prin autoritatea ei asupra maselor din Cadrilater, «a îndemnat pe conaționalii din România de a urma pe cei doi fruntași politici, apostoli ai neamului bulgar asuprit, în
lupta pe care o duc pentru drepturile Dobrogei subjugate, în rândurile partidului din care fac parte, iar cei doi parlamentari români au avut
mai multe întrevederi cu Președintele Consiliului de Miniștri bulgar, dl. Liapcev și cu ministrul Burov, la vila acestuia din împrejurimile Varnei»
120.
119 Ibidem, ff. 86‑89.
120 Ibidem, ff. 64‑65.

369Orașul de pe țărmul Mării Negre era, alături de Rusciuc, un
centru al propagandei iredentiste. De aici, Uniunea Națională
Kubrat, lansa un manifest către opinia publică bulgară, pătrunsă de
spiritul revizionist: «La Paris, acum 12 ani, Bulgaria a fost răstignită.
Frumoasa noastră Dobroge de aur, cu tot trecutul său istoric, cu tot
caracterul și fața sa bulgară, cu tot duhul bulgăresc al populațiunii sale, a fost smulsă fără milă de la trupul Bulgariei și dată, cui credeți? Românilor, aceia pe care noi îi vedem vorbind ca să se bage argați și ciobani la dobrogeni.
Românii sunt acei ce stăpânesc azi acest pământ frumos și ei sunt
aceia ce aduc din munții Pindului pe cuțovlahii sălbatici ce le servesc de armă în politica lor murdară de nimicire a tot ce este bulgar, de definitivă debulgarizare a Dobrogei.
Tineretul dobrogean vă declară aici, solemn, că este gata a da tot
ce poate spre a vedea patria lui liberă»
121.
Aproape toate manifestele organizațiilor iredentiste erau pline de
invective la adresa românilor. Unul dintre acestea preciza: «să păziți pe coloniștii voștri și pe bandele de țânțari de ura populației bulgare
nerăbdătoare, căci apropiată e ziua răsplatei! Noi ne‑am dat jurământ să liberăm locul nostru de naștere cu prețul sângelui nostru și o vom libera din ghiarele statului vostru cel de plâns, care pe câmpul de luptă nu cunoaște altceva decât fuga, rușinea și frica. Voi știți rușinea de la Turtucaia și cunoașteți pe gloriosul și eroicul luptător bulgar.
Dobrogea plânge și se vaită și îi este silă că se află sub robia unuia
din popoarele cele mai de plâns, care nu cunoaște lupta cea mare,care degenerează și care, în amorțirea lui națională, caută să se alieze cu sângele minorităților, asimilându‑le.
Nefericiți reprezentanți români și popor român de plâns,
descendenți ai tâlharilor și exilaților Romei. Conștiința și mândria bulgărească și dobrogeană nu dorm.
121 Ibidem, ff. 74‑75.

370Noi lucrăm pentru liberarea patriei noastre, care nu vă va
aparține niciodată! Oricine, de acum înainte, ne va ieși în drum, va fi
strivit grozav. Să ia seama guvernul vostru și bandele de țânțari, căci ziua răsplatei este apropiată»
122.
Începutul anilor ’30 a fost marcat de o nouă formă de iredentism.
Sub pretextul mai bunei cunoașteri între cele două popoare, în România (de fapt, în Dobrogea), soseau tot felul de delegații de
prietenie, venite din Bulgaria.
În raportul înaintat Direcției Generale de Poliție de către Poliția
din Silistra, la 15 iulie 1930, se preciza că excursia Uniunii Marinarilor
Bulgari din Rusciuc, care s‑a derulat, vreme de trei zile, la Silistra și Turtucaia, a avut ca participanți 1.399 de persoane, între acestea aflându‑se și dobrogeni care părăsiseră provincia ilegal. Unii dintre ei veniseră în România cu alte scopuri: «În ziua de 6 iulie a fost surprins, în orașul Turtucaia, excursionistul Atanase T. Stoilov, originar din comuna Antimova, județul Durostor, în prezent, refugiat în Bulgaria, cu domiciliul în orașul Razgrad, vânzând broșuri și foi volante scrise în bulgărește, care conțin diferite cântece, în care se descriu, în termeni populari, suferințele populației bulgare din Cadrilater și speranța că, în curând, această provincie va reveni patriei bulgare»
123.
Consulatul din Varna informa Ministerul român al Afacerilor
Externe despre faptul că societățile de cultură și cluburile sportive bulgare nu mai trec pe la reprezentanța diplomatică a României, pentru obținerea autorizației de intrare în țară:
«Ele preferă să se adreseze direct prefecturii județului pe care
doresc a‑l vizita și de obicei, a‑l împăna cu manifeste subversive, fie prin scris, fie printr‑un trimis special, care, înainte de toate, are grija
122 Ibidem, f. 76.
123 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, dosar 30/1926, f. 346.

371de a pune în mișcare pe toți conaționalii lor cu influență pe lângă
autoritățile în drept din Cadrilater»124.
Viceconsulul român din Varna, V . Papazi, sublinia cu această
ocazie: «s‑a inaugurat, în modul acesta, sistemul ca autoritățile unei regiuni de frontieră să corespundă cu acelea ale statului vecin, trecând peste Ministerul Afacerilor Străine și peste reprezentanții săi, în cazul de față, în Bulgaria care, după umila mea părere, prin vechimea și experiența mea în această țară, precum și prin contactul zilnic pe care îl am cu acest popor, sunt mai în măsură de a cunoaște caracterul și intențiunile, nu totdeauna oneste și dezinteresate ale acestor vizite, precum și sentimentele față de noi ale persoanelor care participă la ele; căci nu trebuie să se uite că, printre scopurile urmărite de organizatorii acestor excursiuni este, în primul rând, acela de a introduce și lăsa în țară persoane suspecte, în majoritate dezertori, care cu nici un chip nu pot obține permise de la acest consulat; iar pe de altă parte, de a aduce în Bulgaria pe toți acei tineri care doresc și n‑au alt mijloc de a se sustrage de la obligațiile militare»
125.
Anul 1930 a tensionat și mai mult relațiile româno‑bulgare. Sosit
într‑o vizită în țara de la sud de Dunăre, politicianul francez Georges Desbon a declarat: «Macedonia, Dobrogea și Tracia reprezintă pentru voi ceea ce Alsacia și Lorena au fost pentru Franța. Faceți‑vă cunoscuți! Eu voi fi interpretul vostru pe lângă toți francezii»
126.
Toate aceste lucruri se petreceau pe fondul continuării acțiunilor
bandelor de comitagii.
În vara lui 1930, fostul prefect al județului Caliacra și șoferul
acestuia au fost jefuiți de bani și obiecte de către Tonciu Lambov și Stancu Riciu. Automobilul victimelor se deplasa de la Silistra la
124 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, Dosare Speciale, vol 180, f. 60.
125 Ibidem.
126 Ibidem, vol. 183, f. 1.

372Bazargic, iar bandiții au ieșit în fața mașinii, amenințându‑i cu arma
pe cei doi127.
Ciobanul Dinu Dumitru, din județul Caliacra, a fost jefuit de oile
sale de către un grup de bandiți îmbrăcați în haine negre și înarmați cu arme de foc
128.
Comitagiii au omorât, la 3 septembrie 1930, doi copii de coloniști
macedoneni, în satul Arabagi. Comunitatea aromână a hotărât să‑i înhumeze pe copii la Silistra, ocazie cu care urma să aibă loc și un protest al macedo‑românilor față de acțiunile comitagiilor bulgari. Mașina care transporta cadavrele a rămas în pană în dreptul comunei Caraorman, pe șoseaua Silistra‑Bazargic și în timp ce șoferul schimba un cauciuc, pe drum au trecut doi bulgari, care i‑au salutat pe aromâni în limba bulgară.
În semn de răzbunare, unul dintre coloniști a scos pistolul și l‑a
asasinat pe bulgarul Denciu Dinu, cel de‑al doilea bulgar reușind să fugă. Poliția l‑a arestat pe aromânul Antoh Stere Dardac, acuzându‑l de crimă iar ceilalți macedoneni, Nicolae Costa Stere și Atanase Stere Dardac, au fost învinuiți pentru complicitate la omor
129.
Iacob Popov, din județul Durostor, a fost trimis în judecată pentru
răspândirea de manifeste revoluționare 130, iar Jeliu Anghelov și Ciucu
Atanasov din județul Caliacra erau inculpați pentru că i‑au îndemnat pe conaționalii lor să tragă cu armele în coloniștii macedoneni.
Dobre Moinev era acuzat, la rându‑i, de a fi pus guarzii comunali
să tragă în macedo‑români
131.
127 D.J.C.A.N., fond Curtea de Apel Constanța, dosar 463/1932, f. 12.
128 Idem, dosar 506/1933, f. 2.
129 Idem, dosar 400/1932, ff. 2‑3.
130 Idem, dosar 382/1937, f. 1.
131 Ibidem, ff. 2‑3.

373Un episod nefericit a fost reprezentat de incidentele din
satul Bogdanova, petrecute între populația bulgară și coloniștii
macedoneni. Datorită neimplicării efective a autorităților județului Caliacra în rezolvarea problemei pământului pentru coloniștii macedoneni, aceștia au intrat în conflict cu populația bulgară din Bogdanova, pe tema islazului comunal. Intervențiile făcute de ambele părți, la prefectura din Caliacra, s‑au dovedit a fi fără rezultat. Liderii celor două comunități s‑au întâlnit seara la una din cârciumile satului, pentru a cădea la învoială, însă discuțiile au degenerat repede în certuri, însoțite de injurii. Bulgarii din sat i‑au luat la bătaie pe aromâni, iar aceștia, pentru a se apăra, au recurs la pistoale. Destul de repede, între cele două grupuri s‑a încins o luptă cu arme de foc, existând morți și răniți în ambele tabere
132.
Incidentul a fost speculat de presa bulgară și de organizațiile
iredentiste, care s‑au grăbit să sublinieze faptul că propriii conaționali sunt supuși terorii din partea autorităților și a coloniștilor macedoneni. Presa sofiotă a insistat, în articole ample, asupra situației din Cadrilater, făcând un scurt istoric al așa‑ziselor crime românești:
«Anul 1916 – internarea a 16.000 de bulgari în nordul Moldovei;Anul 1924 – omorul a 100 de bulgari în satul Cainargeaua Mică
‑ Silistra;
Anul 1926 ‑ între 8‑11 mai, omorul a 25 de bulgari de către
căpitanul Popescu, în satele: Kaburga, Kiuciuc și Șahânlar;
La 4 iulie, măcelul de la Staro‑Selo, unde au fost omorâți și
îngropați de vii 53 de bulgari;
Anul 1927 ‑ în satul Dole‑Iosuflar, îngropați de vii 4 bulgari. În
luna noiembrie, au fost spânzurați, în satul Cocina, 4 bulgari, cu picioarele în sus;
Anul 1929 ‑ în 24 februarie, în satul Ghiore‑Balcic, a fost tăiat
în bucăți bulgarul Iv.G. Bacivarov; la 28 aprilie, în satul Țar‑Asen
132 Ibidem, ff. 4‑6.

374au fost crunt bătuți și schingiuiți 25 de bulgari, iar la 2 iulie, în satul
Ceair‑Orman, au fost atacați 25 de inși, țărani nevinovați, care au fost omorâți în bătăi; dar în modul cel mai barbar a fost omorât Ivan Sabov; în primele zile ale lunii octombrie, în satul Babuc‑Silistra au fost arestate câteva zeci de bulgari nevinovați – femei, bătrâni și copii ‑ care au fost crunt bătuți și cărora li s‑au tăiat mustățile, li s‑au scos dinții cu cuțitele etc;
Anul 1930 – la 15 martie, H.R. Rosu a omorât pe bulgarul nevinovat
Dim. Todorov din satul Ceatalar, numai pentru faptul că era candidat pentru primar și a rănit grav pe Boris Vâlcanov; la 17 martie, a fost tăiat în drum, între Balcic și satul Tartames, inofensivul bătrân At. Ghiorghiev, de către țânțarii Stere, Tănăsache și Alexandru;
Anul 1930 – la 29 martie, în satul Bogdanovo au fost omorâți la
modul cel mai barbar și nemilos, de către bandele de țânțari, printre alții, At. Atanasov, de 17 ani, St. Statev etc.
Prin luna mai, pe când sătenii din satul Capaclia erau la o
procesiune, în timpul rugăciunii au fost atacați de o bandă de țânțari păgâni, armați cu cuțite, care au maltratat în modul cel mai barbar pe cei care se rugau. Mulți, în stare gravă, au fost duși la spitalul din Bazargic. La 20 iunie, în satul Seid‑Ali‑Fake, de lângă Silistra,
a fost rănit de către șeful jandarmeriei, Dobrică, numitul Ivan Ivanov, împreună cu soția lui. În lipsa părinților, șeful a necinstit pe fiica, Marica, de 16 ani, care, neputând suporta această rușine, s‑a spânzurat»
133.
Presa bulgară nu pomenea de nici un atac comis de un conațional
împotriva românilor, deși exemplele erau cu sutele. Interesant este faptul că, în ultimii ani, comitagiii se specializaseră în reglarea de conturi cu propriii compatrioți.
133 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, Dosare Speciale, 1920‑1944, vol. 180, ff. 192‑193.

375În noaptea de 2/3 octombrie 1931, în comuna Alfatar, «indivizi
rămași încă necunoscuți, care făceau parte din bandă, au căutat să
incendieze casa locuitorului Petre C. Ingev, din acea comună, dând foc la o șură de paie din curtea caselor. Focul a fost pus, probabil, cu scopul de a produce o diversiune în sat și de a atrage astfel, autoritățile de jandarmi la locul incendiului, pentru ca banda să poată opera apoi în liniște.
Într‑adevăr, în momentul izbucnirii incendiului, bandiții au
atacat locuința locuitorului Gr. Popov, fost primar în comuna Alfatar, pe care l‑au omorât cu focuri de armă. O patrulă de infanterie, care se afla în sat, atrasă de zgomotul focurilor de armă, a deschis focul împotriva bandiților, căutând să‑i prindă, fără nici un rezultat. Banda, văzându‑se surprinsă, a părăsit apoi satul, retrăgându‑se în pădurea din apropiere, de unde apoi, probabil, a trecut frontiera în Bulgaria.
Locuitorul asasinat, Gr. Popov, a făcut și el parte, pe vremuri,
din bandele V .D.R.O. și se crede că a fost omorât din răzbunare, pe motivul că, în ultimul timp, ar fi refuzat să mai acționeze și să se pună în serviciul sus‑menționatei societăți»
134.
Autoritățile române s‑au adresat, după acest incident, omologilor
bulgari, cerându‑le să intervină pentru a pune capăt atacurilor comitagiilor. Sofia a afirmat, însă, că la frontieră domnește cea mai perfectă liniște și mai ales că, avându‑se în vedere distanța de la locul crimei până la graniță, autorii crimei nu pot fi comitagiii bulgari, ci coloniștii macedoneni
135.
Între timp, în afara granițelor României, continuau manifestațiile
revizioniste și comuniste. D.R.O. declara, prin persoana lui Petăr Vicev: «Autoritățile române reacționare, în neputința lor de a se opune acestei mișcări a poporului dobrogean, se silesc ca, prin diversiuni și induceri în eroare, să rupă legăturile dintre popor și D.R.O., pe
134 Idem, vol 183/2, f. 42.
135 Ibidem, f. 9.

376care încearcă a o identifica cu persoana d‑rului Vicef, precum și prin
dezlănțuirea unei sângeroase terori, în speranța că vor putea înăbuși luptele poporului dobrogean»
136.
Același Vicev nu uita, însă, să se războiască și cu V .D.R.O.,
avertizându‑i pe bulgari: «Acolo, la Societatea Dobrogea – V .D.R.O., vă jefuiesc, vă bat și vă omoară; acolo vă hrănesc numai cu iluzii și cu promisiuni.
Eu cred că voi nu vă veți mai veți încrede în șarlatanii și în
mincinoșii din Comitetul Executiv, care vor să se ridice și să trăiască pe spinarea voastră. În D.R.O. nu ne‑am strâns ca să jefuim și să omorâm pe nimeni; pe când ei au omorât pe dobrogenii Docio și Crâstov; ei au răpit cadâne și le‑au vândut; ei au jefuit organizația și au comis atacul de la Staro‑Selo, provocând împușcarea a 53 de bulgari din satele Staro‑Selo, Daidar și Senovo din Cadrilater.
Ei sunt aceia care jefuiesc și omoară pe frații noștri din Dobrogea,
ca pe urmă să arunce toate aceste crime pe seama românilor»
137.
La rândul lor, liderii Societății «Dobrogea» organizau manifestații
la care împărțeau manifeste cu caracter iredentist.
Unul dintre acestea, intitulat Jalea micilor dobrogeni, avea
următorul conținut: «Jalea micilor dobrogeni este fără margini! Noi vom căuta să liberăm Dobrogea și în viitor, ea va fi a noastră! Dobroge scumpă! Noi vrem să fim ai tăi, să trăim pe pământul tău, unde strălucește grâul de aur și pasc frumoase turme de oi! Noi suntem dobrogeni și trebuie să trăim în patria noastră! Dacă nu vom căpăta libertatea pe căi pașnice, ne vom lupta pentru ea»
138.
Sărbătorirea Zilei Dobrogei, la 31 august 1931, la Sofia, a
dat motiv pentru o nouă serie de atacuri la adresa României. Situația din Cadrilater, prezentată de vorbitori, era halucinantă:
136 Idem, vol. 180, f. 150 verso.
137 Ibidem, f. 189.
138 Ibidem, f. 154.

377«șoselele sunt pline de locuitori bulgari, legați în lanțuri, cu frați și
copii de‑ai noștri, destinați să lâncezească în umezeala pușcăriilor românești, numai pentru că au curajul să se considere bulgari. Surorile noastre sunt siluite, iar mulți din Dobrogea, omorâți feroce. Noi ne angajăm solemn, în fața acestui scump ideal, să fim destoinici și demni urmași ai înaintașilor noștri și să luptăm cu ultima energie, pentru eliberarea Dobrogei. Dacă nu astăzi, mâine, întreaga Dobroge va fi a noastră. Dobrogea a fost transformată în iad. Coloniștii macedoneni necinstesc pe surorile și mamele noastre, măcelăresc populația bulgară, incendiază avutul notabililor autohtoni, cărora le fură produsele, iar cine protestează, primește drept răspuns gloanțe în piept. După atâtea deziluzii și nedreptăți, poporului dobrogean nu i‑a rămas decât calea desfășurării drapelului lui Ștefan Caragea, care miroase a praf de pușcă și dinamită»
139.
Dacă V .D.R.O., împreună cu Societatea «Dobrogea», își
intensificaseră tirurile propagandistice la adresa României, în vederea retrocedării Cadrilaterului către Bulgaria, comuniștii continuau să lupte pentru autodeterminarea până la despărțirea de statul român.
În anul 1931, se formase la Moscova Grupul Dobrogean din Rusia
Sovietică , care își propusese să informeze poporul dobrogean în
legătură cu modul în care se rezolvase în Uniunea Sovietică problema națională. În ceea ce privește D.R.O., deși, teoretic, organizația depindea de Partidul Comunist din România, practic, ea colabora și era dirijată de către Partidul Comunist Bulgar.
O rezoluție a F.C.B. din anul 1931 critica modul în care colabora
P .C.R. cu D.R.O., neexistând legături decât la vârf.
«Nu poate fi vorba – consemna rezoluția – nici măcar de o slabă
organizare locală în Dobrogea, nici despre o conducere adevărată
139 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, dosar 30/1926, f. 471.

378a mișcării național‑eliberatoare de către Partidul Comunist din
România»140.
În decembrie 1931 au avut loc lucrările celui de‑al V‑lea Congres
al P .C. din România. Raportul cu privire la problema națională
critica activitatea D.R.O., care conducea numai lupta bulgarilor din Cadrilater, motiv pentru care organizația a fost acuzată de a ascunde în sân iredentismul național. Mișcării D.R.O. i se punea în cârcă și faptul
că «nu s‑a lepădat de influența mișcării comitagiste»
141, deoarece
avea printre membri elemente chiabure și naționalist‑șovine.
La congres a luat cuvântul și Gheorghi Dimitrov. Liderul
cominternist a acuzat Partidul Comunist din România că a avut, adesea, tendințe iredentiste și că, după război, proletariatul român nu a fost mobilizat împotriva ocupării unor regiuni străine, împotriva asupririi popoarelor din Dobrogea, Basarabia, Bucovina, Transilvania. «Partidul Comunist din România nu a ținut o legătură sistematică cu organizațiile din regiunile ocupate. În Basarabia, în Dobrogea, au fost create organizații revoluționare. Trebuie să spunem, însă, că ele n‑au fost create din inițiativa partidului și sub conducerea lui, ci au fost create chiar împotriva conducerii oportuniste a partidului»
142, a
declarat Dimitrov.
Toate documentele referitoare la relațiile P .C. din România
cu D.R.O. relevă lipsa unei colaborări serioase, lipsă motivată de obiectivele diferite ale celor două grupări.
Un raport al Secretariatului Politic al D.R.O., din anul 1933, indica
motivele acestei rupturi: «Sub aprecierea din partea C.C. al partidului a mișcării național‑revoluționare din Dobrogea: lipsa unei conduceri
140 Emilian Bold, Ilie Seftiuc, România sub lupa diplomației sovietice (1917‑1938), Editura
Junimea, Iași, 1998, p. 70.
141 Dan Cătănuș, op. cit., p. 151.
142 Ibidem, p. 202.

379directe, ferme și vii, precum și a conducerii în scris a fracțiunii C.C.
al D.R.O., din partea C.C. al P .C. din România»143.
Anii 1932‑1934 au adus cu ei o intensificare a acțiunilor comuniste
și iredentiste. Dincolo de adunări, congrese, conferințe, revizioniștii bulgari continuau difuzarea propriilor idei, prin intermediul societăților cu caracter cultural și sportiv. Unele dintre aceste focare de iredentism au fost desființate. Așa s‑a întâmplat cu asociația sportivă Viitorul, din Bazargic, care a fost dizolvată, deoarece s‑a înființat fără înregistrare la tribunal și fără a preciza scopurile urmărite. Toți membrii asociației erau de origine bulgară, iar majoritatea era formată din comuniști, urmăriți pentru răspândire de manifeste
144.
În vizorul autorităților se afla și societatea sportivă Gloria, din
Bazargic, care nu declarase scopul înființării sale. Membrii asociației erau aceleași persoane care formaseră societatea sportivă Săgeata, dizolvată pentru că era, în opinia autorităților române, un cuib de comunism și iredentism.
Un document din anul 1932 preciza care era atitudinea publicului
bulgar ce asista la meciurile de fotbal ale societății Gloria : «La toate
meciurile ce au avut loc pe terenul sportiv de la Gazi‑Baba, date între echipele societății Gloria și cele române, denumite Săgeata, din
Constanța, cu jucători, soldați români din Reg. 10 Obuziere, la data de 19 aprilie 1931 și echipa sportivă de soldați marinari, soldați activi ai marinei militare, în ziua de 5 iulie, în tot timpul jocului, jucătorii soldați români au fost huiduiți și fluierați de către populațiuneabulgară, iar la plecarea lor de pe teren, s‑a azvârlit și cu pietre dupăei, arătând pe față șovinismul lor și ura continuă ce o duce contra a tot ce este românesc»
145.
143 Ibidem, pp. 205‑206.
144 D.J.C.A.N., fond Curtea de Apel Constanța, dosar 446/1932, f. 11.
145 Idem, d. 447/1932, f. 2.

380Nici incursiunile comitagiilor nu fuseseră lăsate pe planul al
doilea. La sfârșitul anului 1932, «23 de comitagii bulgari au atacat
cu focuri de armă pichetul de grăniceri Sublocotenent Mârzescu, la 2
km de satul Omurgea, rănind un grănicer la mâna stângă. Apoi s‑au retras în Bulgaria, neputând trece fruntaria în România»
146.
În noaptea de 28/29 martie 1933, «o bandă de comitagii, care a
trecut frontiera din Bulgaria în România, printre pichetele de grăniceri nr. 7 și 8, pe teritoriul postului de jandarmi Lenova, fiind surprinși de patrula de grăniceri români și somați, au răspuns cu focuri de armă, după care au dispărut în Pădurea Lenova»
147.
În luna octombrie a anului 1933, un grup de 8 comitagii bulgari «a
luat hotărârea de a se porni asupra vieții lui Stere Tujaru din comuna Enigea, satul Sârnebi, jud. Caliacra, a înconjurat casa acestuia, trăgând 76 focuri de armă și apoi a aruncat pe fereastră o grenadă Savopol, rănind grav pe Maria St. Tujaru, soția lui Stere Tujaru, pe fiul lor, Nicolae și pe o nepoată a lor, Marușa, aceștia doi din urmă încetând din viață în spitalul Bazargic.
După acest atac, numiții inculpați au pornit pe șoseaua
Silistra‑Bazargic și în dreptul satului Mârzac, întâlnind un convoi de 10 căruțe cu lemne, au atacat pe conducătorii acestor căruțe, rănind grav cu un foc de armă pe Steriu Adam Gheorghiță, care a încetat din viață în ziua de 11 octombrie 1933, în spitalul Bazargic și au bătut grav pe Iancu Stere Adam și Iancu Nicola Bufan, care au scăpat cu viață»
148.
Unul dintre membrii bandei s‑a rătăcit și a fost arestat de o
patrulă de jandarmi. Comitagiul, «adus la sectorul Beibunar și supus cercetărilor, la început, a căutat a nu spune adevărul, zicând că e dezertor din armata bulgară, apoi a recunoscut că e comitagiu, însă
146 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria B1 IV , 1931‑1934, vol. 183/2, f. 24.
147 Ibidem, f. 81.
148 Ibidem, f. 201.

381pretindea că se numește Costea Dumitrov și ar fi de origine etnică
român din Cula, județul Vidin. În cele din urmă, a făcut mărturisiri complete, declarând că se numește Petre Gheorghe Petrov, că e din Ceamurlia Mare, județul Caliacra, fugit în Bulgaria din anul 1928, declarație întărită și prin afirmația fratelui său, anume Simion Gheorghe Petrov, care l‑a recunoscut la confruntare.
Din mărturisirile făcute de comitagiul Petre Gheorghe Petrov
și din indicațiile jandarmilor, soldaților și locuitorilor mai‑sus enumerați, s‑a stabilit compoziția bandei, drumul ce a urmat etc., confirmându‑se toate prin confruntări. După ce s‑au stabilit toate acestea, s‑a procedat la reconstituirea drumului urmat de bandă, de la trecerea frontierei și până la prinderea comitagiului. La această reconstituire, când s‑a precizat locul trecerii frontierei, a fost invitat și căpitanul de grăniceri bulgar din Iucli, care a fost nevoit să recunoască și el locul pe unde au trecut bandiții. Acest căpitan a lăsat impresia că era la curent dinainte cu trecerea comitagiilor, iar într‑un moment de revoltă, a pierdut stăpânirea de sine, apostrofând pe comitagiu că mai bine se sinucidea decât să trădeze secretele organizației»
149.
Cu toate acestea, vinovați pentru tensiunile din Cadrilater erau,
în viziunea bulgarilor, tot macedo‑românii. Într‑un articol din ziarul «Nova Edinstvo», ce apărea la Bazargic, era descrisă tragedia bulgarilor
din satul Nădejdea. În această localitate a izbucnit un incident între un colonist macedonean și un bulgar, conflict acutizat la cârciuma din sat, fapt care a dus la confruntări sângeroase, în urma cărora un aromân a fost ucis. În seara aceleiași zile, peste 300 de coloniști macedoneni din satele vecine au intrat în sat și au distrus băcănia, cafeneaua și mai multe case, ucigând doi bulgari
150. Deși vinovații
au fost arestați, în presa bulgară au fost zugrăvite în culori sumbre atrocităților aromânilor.
149 Ibidem, f. 32
150 Ibidem, f. 30.

382Agenții diplomatici de la consulatele românești din Bulgaria
atrăgeau atenția asupra mișcărilor și pregătirilor bandelor de
comitagii, aflate în țara vecină. Într‑un raport trimis, la 14 februarie 1934, ministrului de externe Nicolae Titulescu, se preciza: «În comuna Cairac, plasa Beibunar, se adăpostesc foarte numeroși indivizi, care întrețin legături cu organizația dobrogeană de aici. Deocamdată, mi‑a fost semnalat numitul Stoian Kostov, membru în Societatea Dobrogea că n‑ar fi străin de cele ce se pun la cale de șefii bandelor.
Stoian Kostov vine adeseori în Rusciuk, unde, desigur, primește
dispoziții și bani pentru tovarășii lui din România»
151.
Un alt raport preciza: «în ziua de 9 mai, s‑au întrunit la Șumen/
Șumla, delegații centrelor Organizației Revoluționare Interne Dobrogene (V .D.R.O.), din regiunea Rusciuk‑Șumen‑Varna. Am fost informați că se plănuise, câteva zile înainte, un atac terorist la Silistra, chiar în ziua de 10 mai și s‑a renunțat la această ispravă, în urma insistențelor și chemării la rațiune a lui Pencio Gospodinov, delegatul centralei organizației din Sofia, care a participat la adunarea din 9 mai»
152.
La 4 august 1934, o patrulă a Pichetului Plutonier Sârbulescu din
Cavangilar (Compania I‑a Turtucaia), a fost atacată cu focuri de armă de către o bandă de comitagii, care voia să treacă în România. În timpul luptei, au fost răniți fruntașul Diaconu Vasile și soldatul Crăciun Gheorghe. S‑au auzit gemete și la comitagii însă, fiind la 100 metri de frontieră, aceștia au putut să se retragă în Bulgaria
153.
În continuare, demersurile românești către Ministerul de Externe
bulgar se dovedeau infructuoase. România nu semnase nici un document oficial cu Bulgaria, în sensul prevenirii atacurilor bandelor de comitagii.
151 Ibidem, f. 39.
152 Ibidem, f. 44.
153 Ibidem, f. 49.

383Un astfel de acord fusese încheiat între Bulgaria și Iugoslavia, iar
Ministerul de Interne român era interesat a afla metodele folosite de
iugoslavi pentru apărarea propriului teritoriu 154.
Pactul, deși a fost încălcat adesea, a însemnat, totuși, o reducere
a atacurilor V .M.R.O. Grecia, lipsită, însă, de un astfel de document, a beneficiat din plin de excesele organizației macedonene. Ministrul
român la Atena anunța, la 2 decembrie 1933 că «o bandă de comitagii pusese pe linia ferată, în apropierea graniței dintre Iugoslavia și Elada, cinci mașini infernale, spre a face să sară în aer Simplonul , ce avea
să treacă peste câteva ceasuri. Din fericire, un tren de siguranță ce, de obicei, merge înaintea Expresului, a descoperit bombele bulgare, pe când grănicerii urmăreau banda, ce era compusă din vreo zece comitagii»
155.
Statisticile erau, din acest punct de vedere, sumbre. Între anii
1923‑1933, în Cadrilater avuseseră loc 579 de atacuri ale bandelor de comitagii
156.
Un moment ce a tensionat situația în Cadrilater a fost reprezentat
de vizita lui Edouard Herriot la Sofia, în august 1933, prilej cu care omul politic francez a dat asigurări, în numele Partidului Radical Socialist, că sprijină revendicările bulgarilor în Dobrogea și Macedonia și că este convins de dreptatea cererilor bulgare privind schimbarea frontierei din 1913
157.
Declarația a stârnit o reacție fără precedent în România, iar
presa a luat atitudine împotriva a ceea ce jurnaliștii vremii numeau declarațiile iresponsabile ale domnului Herriot. După numai câteva zile s‑a constatat, însă, că omul politic francez se pronunțase hotărât împotriva revizuirii tratatelor de pace: «Președintele Partidului
154 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, vol 183/4, f.1.
155 Ibidem, f. 4.
156 «Dobrogea Jună», din 21 februarie 1934.
157 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, vol. 183/3, f. 8.

384Radical Socialist francez a arătat, în convorbirile pe care le‑a avut
cu oamenii politici bulgari, greșeala enormă ce o fac, încurajând asemenea speranțe în sânul populației, speranțe ce nu se vor realiza niciodată. Domnul Herriot a recomandat tuturor la Sofia, drept singura salvare pentru Bulgaria, alăturarea de România și Iugoslavia. Ordinea acestei căi va avea, drept urmare, menținerea Bulgariei în situația de azi»
158.
Declarațiile iredentiste fuseseră rostite de un membru al delegației
conduse de Herriot, Henry Guernut, de la Liga Drepturilor Omului,
care a căzut în capcana întinsă de iredentiștii bulgari. Aceștia i‑au făcut oficialului francez o primire fastuoasă, după care l‑au condus la frontiera bulgaro‑română, unde s‑a jucat o mică dramă lacrimogenă, cu scopul de a‑l impresiona pe oaspetele francez. Printre altele, lui Guernut i s‑au prezentat victimele terorii românești în Cadrilater,
insuflând în rândul radical‑socialiștilor francezi ideea că vinovați pentru toate faptele reprobabile sunt românii.
Între timp, bulgarii profitau de emigrarea turcilor din Dobrogea,
pentru a le cumpăra proprietățile la prețuri derizorii (1.500‑2.000 lei hectarul). Numai în cursul anului 1933, în județul Caliacra, bulgarii au cumpărat peste 60.000 de hectare de la emigranții turci
159.
Emigrarea turcilor a constituit un nou motiv pentru ca presa
bulgară să întețească atacurile împotriva României. Inspectoratul Regional de Poliție Ploiești comunica faptul că ziarul bulgar «Narodna borba», ce apărea la Rusciuk, publica în numărul din 23 iunie 1934, sub titlul: Noi refugiați din Dobrogea. Românii urmăresc
populațiunea turcă din Dobrogea. Vreo 200 de refugiați sosiți la Varna,
următoarea telegramă: «Alaltăieri, au sosit în orașul nostru, venind din satul Cocina – jud. Durostor, vreo 35 căruțe cu refugiați turci, care au stat aici câteva ore, după care au plecat în Turcia, unde se
158 Ibidem, f. 27.
159 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, vol. I, dosar 56/1934, f. 133.

385vor stabili definitiv. Am avut ocazia să discutăm cu unii refugiați. Ei
sunt istoviți și cu îmbrăcăminte veche și ruptă. Un turc bătrân a spus: Ne‑am părăsit pământul natal cu durere în suflet, dar nu se putea altfel. Viața noastră acolo a devenit insuportabilă. Românii se poartă cu noi foarte rău, ne torturează pe de‑o parte, iar pe de altă parte, ne iau orice posibilitate pentru a ne agonisi existența. Am răbdat, am răbdat și în cele din urmă, am rugat guvernul otoman să ne primească. Rugămintea noastră a fost satisfăcută și după cum vedeți, plecăm spre Turcia.
La întrebarea dacă mai sunt și alții care vor părăsi România,
bătrânul ne‑a răspuns: Noi suntem oameni liniștiți, dar când cuțitul
ajunge la os și oaie să fie, tot va căuta salvarea! Refugiații ce pleacă spre Turcia sunt vreo 200 de bărbați, femei și copii»
160.
Articolul era un fals grosolan câtă vreme, în nenumărate ocazii,
turcii trăitori în Cadrilater își exprimaseră loialitatea față de statul român.
În anul 1934, politicienii de la Sofia depuneau eforturi în vederea
înjghebării în România a unui partid național bulgar, operă greu de înfăptuit, având în vedere opiniile extrem de divergente ale liderilor acestei minorități
161.
Din acest motiv, V .D.R.O. a convocat o ședință a Consiliului
Suprem al organizației, la 23 septembrie 1934, la Novi‑Pazar, în care, printre alte probleme, s‑a discutat și ideea adresării cererii către guvernul bulgar, în vederea luării unor măsuri mai dure împotriva D.R.O., care «lucrează pentru bolșevizarea emigrațiunii dobrogene și declararea Dobrogei ca Republică Sovietică»
162. La aceeași ședință
a fost adoptat un protest împotriva coloniștilor macedoneni, care terorizau populația nevinovată bulgară.
160 Ibidem, f. 43.
161 Ibidem, f. 77.
162 Ibidem, f. 97.

386Cum presa bulgară se ralia extrem de repede la astfel de idei,
articolele pe această temă nu au întârziat să reapară. Erau descrise în
culori sumbre acțiunile violente ale aromânilor. Unul dintre articole,
apărut în ziarul bulgar «Rusenska Posta» din Rusciuk, preciza: «o bandă numeroasă de coloniști macedoneni, înarmați cu puști și bombe, a invadat satul Stejar și a atacat casele câtorva țărani de vază, care au fost feroce maltratați. În sat s‑a produs panică, din cauză că mulți au crezut că coloniștii macedoneni se vor deda la omoruri. S‑a angajat o tragere, în care au căzut doi grav răniți, în timp ce zece case bogate au fost jefuite. După miezul nopții, banda de coloniști macedoneni a comis jafuri și în satele Samson și Conac. Lângă satul Conac, banda, fugind, a angajat o luptă cu un post de jandarmi și cei cinci jandarmi au fugit.
Dimineața, banda s‑a ascuns în pădurea satului Samson. Câteva
potere au înconjurat pădurea, dar sub protecția jandarmilor, bandiții s‑au împrăștiat liniștiti, plecând la casele lor, cu prada făcută»
163.
Presa bulgară nu pomenea nimic, însă, despre faptul că mulți
conaționali din Cadrilater emigrau, pentru că erau nevoiți să găzduiască bandele de comitagii, fiind expuși rigorilor legilor române. Oameni nevinovați se aflau între ciocan și nicovală: neacceptarea cererilor bandiților le‑ar fi pus în primejdie viața, în timp ce transformarea lor în gazde de comitagii le aducea în față spectrul închisorii. Așa s‑a întâmplat cu Ivan Sabanski, Trifan Sabanski și Iordan Lazarov, din Senova‑Durostor, care intenționau să‑și vândă averile și să plece în Bulgaria
164.
Iredentismul îi punea pe polițiștii români în fața unor situații
inedite. O notă a Direcției Generale a Poliției preciza: «Prin Lega‑ția Bulgară din Capitală se aduc țigări bulgărești bulgarilor din București.
163 Ibidem, f. 14.
164 Ibidem, f. 127.

387 În cutiile de țigări se găsește un ambalaj pe care era imprimată
harta Bulgariei mutilate. Părțile negre reprezintă regiunile locuite
de bulgari, dar luate de vecinii ei. Sub harta Bulgariei sunt scrise următoarele: Bulgarule, lucrează fără preget la distrugerea tratatului
de la Neuilly! Unde vei fi tu, să nu uiți acest sacru ordin!»
165
Anul 1935 nu va aduce schimbări în politica D.R.O., V .D.R.O.,
a guvernului bulgar ori a comitagiilor răzleți, a populației bulgare, aflată într‑o permanentă frondă față de statul român.
La mijlocul lunii ianuarie, bulgarul Panait Tranulov, din satul
Ceaislighiol, a înjunghiat grav trei coloniști, la cafeneaua din sat
166.
În noaptea de 26/27 februarie 1935, «7 bandiți comitagii, înarmați cu arme militare Ranlicher, au venit pe la orele 19 în satul Cageaclar și au intrat în curtea lui Ibraim Hagi Iusein, pe care îl atacaseră și la 22 februarie. L‑au găsit în curte și l‑au doborât jos, legându‑l cu brâul său și târându‑l în casă, l‑au înțepat cu cuțitele, jefuindu‑l de 800 lei și cinci monezi de aur. Întâmplător, venind un jandarm, pentru a pune de pază o caraulă, a fost atacat de bandiți, schimbându‑se focuri până ce a sosit ajutor de la post. Bandiții au tras 50‑60 focuri, rămânând pe locul luptei tuburi de cartușe Manlicher bulgare, fabricate în 1931.
Bandiții s‑au îndreptat în direcția satului Iurluc‑Tarnabi, județul Caliacra, unde au dispărut»
167.
Inspectoratul Regional al Poliției Ploiești obținea date despre
punctele în care erau concentrate bandele, în apropierea frontierei cu România, precum și despre locurile de trecere a graniței:
«În comuna Sofular, din Bulgaria, s‑a format o societate care
numără, până în prezent, 45 de membri. Ea este o filială a Societății Dobrogea. În acea comună s‑a și constituit o bandă, care așteaptă cu nerăbdare încălzirea timpului, pentru a trece frontiera.
165 Ibidem, f. 108.
166 Idem, dosar 7/1936, f. 1.
167 Ibidem, f. 9.

388De asemenea, la Mahmuzlia‑Bulgaria este o bandă înarmată cu
carabine și grenade. Aceasta pregătește o incursiune pentru a doua
jumătate a lunii martie, când intenționează să comită un atac într‑o singură noapte și apoi să se înapoieze imediat peste frontieră»
168.
Același inspectorat de poliție încunoștiința Ministerul de
Interne că refugiații dobrogeni «domiciliază în Varna, unde au fost împroprietăriți cu loc de casă de către guvernul bulgar. Toți au fost obligați să se înscrie ca membri ai Societății Dobrogea și să plătească o cotizație de 265 lei anual. Bandele de comitagii sunt înarmate cu arme, munițiuni și proviziuni de autoritățile militare din Varna, care le mai dau și bani. În Varna se găsește și un arsenal militar, care furnizează armament și muniții. Aceste bande sunt formate numai din refugiați, dezertori din armata română, proveniți din Cadrilater și toate își au sediul în comunele din apropierea graniței; dar nu chiar din imediata vecinătate a frontierei»
169.
Acțiunile iredentiste continuau și sub masca legalității. Societatea
Culturală «Bratstvo», din București, își intensifica activitatea. La ședința din 25 ianuarie 1935, «în casele cunoscutului iredentist bulgar Pauncev Gheorghi au participat toți fruntașii coloniei bulgare, cu toți profesorii și mai mulți studenți bulgari. Pauncev remarcă teama membrilor de a se înscrie și activa în societate, considerând că, pe lângă faptul că nu se va ajunge la nici un rezultat, riscă a fi suspectați de oficialitatea română. Pauncev asigură pe membri că lupta pentru cauza bulgară este o mândrie»
170.
Nici P .C. din România nu s‑a lăsat mai prejos, în activitatea de
subminare a statului român. În luna iunie a anului 1935, s‑au desfășurat lucrările conferinței Regionalei « Dobrogea» a partidului, în care a
168 Ibidem, f. 23.
169 Ibidem, f. 28.
170 Ibidem, f. 2.

389fost demascată politica de deznaționalizare dusă de imperialismul
românesc în regiunile agrare ale Dobrogei. Conferința a constatat
că: «prin colonizare, comasare, țărănimea este jefuită de petecul de pământ și este nevoită să lucreze la moșieri câteva hectare de pământ, în condiții deosebit de grele»
171.
Se afirma, cu această ocazie, faptul că «instituțiile de stat erau
fascizate, că avea loc o teroare fascistă neînfrânată și o românizare
forțată , prin închiderea școlilor, interzicerea manifestărilor
național‑culturale, concedieri în masă din instituțiile administrative și sociale ale funcționarilor, învățătorilor bulgari, turci etc»
172.
Conferința analiza critic faptul că «munca național‑revoluționară
este dusă numai de unii membri de partid» 173 și că trebuie luate
măsuri ferme împotriva imperialismului românesc. Dacă, în luările
de poziție ale comuniștilor români se mai vorbea câteodată, extrem de rar, e drept, despre burghezia bulgară reacționară, în schimb,
comuniștii bulgari se declarau ferm pentru denunțarea tratatului de la Neuilly, cu tot ce însemna acesta, adică revenirea la Bulgaria a teritoriilor pierdute.
Luând cuvântul la Congresul al VII‑lea al Internaționalei
Comuniste, Petăr Iskrov, unul dintre liderii comuniștilor bulgari, menționa: «Partidul Comunist Bulgar a declarat și declară că Tratatul de la Neuilly, impus Bulgariei, care a distrus independența națională a Macedoniei, Traciei, Dobrogei și a cărui povară a fost aruncată de burghezie pe umerii muncitorilor, trebuie să fie abolit definitiv»
174.
La congres, ținut în decembrie 1935, se hotăra și înființarea unei
formațiuni politice a bulgarilor: «În Cadrilater se va crea Partidul Național Bulgar, prin vărsarea cadrelor și simpatizanților D.R.O.
171 Dan Cătănuș, op. cit., p. 217.
172 Ibidem.
173 Ibidem, pp. 218‑219.
174 Ibidem, p. 222.

390în organizațiile existente pro forma ale Partidului Național Bulgar
și punerea conducerii acestei organizații în mâinile muncitorilor, țăranilor, micilor burghezi și intelectualilor cinstiți antifasciști bulgari»
175.
În iulie 1936, plenara a V‑a a Comitetului Central al Partidului
Comunist din România a votat o rezoluție ce stabilea crearea de partide comuniste teritoriale care, evident, urmau a fi conduse de minoritari din regiunile respective și deci, erau anti‑românești: «Plenara lărgită a C.C. socoate necesar organizarea partidelor comuniste în regiunile ocupate și acestea, în primul rând, în Transilvania și Dobrogea»
176.
Ca urmare a acestei hotărâri, agitațiile revizioniste în Cadrilater
s‑au accentuat, ceea ce a dus la o intensificare a muncii agenților de Siguranță, finalizată cu o serie de arestări ale liderilor D.R.O. și U.T.C.
Inspectoratul Regional de Poliție Ploiești comunica Direcției
Generale a Poliției că: «în urma descoperirilor în județul Durostor a nucleelor comuniste D.R.O. și U.T.C. și arestărilor membrilor
acestor nuclee, populația bulgară intelectuală din Silistra, în frunte cu avocatul Marcu Iliev, fost deputat, a făcut proteste contra acestor arestări, pe care le‑au adresat domnului prim‑procuror al Curții de Apel Constanța, domnilor miniștri de Justiție și Interne și ziarelor din București și Sofia.
De asemenea, avocatul Marcu Iliev a întocmit un memoriu și a
strâns mai multe semnături de la diferite persoane, cu care a plecat la Sofia, prezentându‑l guvernului bulgar și cerând a fi susținut în fațaLigii Națiunilor, cerând, în același timp, fonduri guvernului bulgar, pentru a înființa în România partidul minoritar bulgar, în care să
175 Ibidem, p. 223.
176 Ibidem.

391se înglobeze toți bulgarii aflați în România și prin care partid să se
susțină mai cu tărie interesele Bulgariei»177.
Primejdia concretă o reprezentau, pentru autoritățile române,
bandele de comitagii, care continuau să semene teroarea în Cadrilater. Într‑un memoriu secret, trimis la 19 noiembrie 1936 de Secția II (Biroul 2) al Marelui Stat Major către Ministerul de Interne, se făcea cunoscut că: «bandele de comitagii pregăteau mai multe atacuri pe care trebuiau să le efectueze către sfârșitul lunii octombrie.
Dat fiind însă faptul că regele Boris se afla la Euxinograd‑Varna,
atacurile au fost amânate. Se anexează una schiță în care se arată, prin săgeți, punctele de intrare în Cadrilater precum și drumul pe care trebuie să‑l urmeze aceste bande. Ele urmau să fie în număr de opt, fiecare având un efectiv de 15‑20 oameni.
Comitagiii sunt înarmați cu arme rusești și românești, dintre
acelea capturate în timpul războiului, precum și cu grenade de mână. Scopul urmărit prin atacurile acestor bande pare să fie crearea unei stări de nesiguranță în Cadrilater, precum și să atragă atențiunea forurilor politice internaționale asupra chestiunii dobrogene»
178.
Memoriul preciza că prinderea bandiților era îngreunată de faptul
că aceștia se bucurau de sprijinul populației bulgare și că puteau fi încunoștiințați imediat de măsurile luate de oficialitățile române, prin locuitorii bulgari ce aveau permise de trecere a frontierei. Marele Stat Major propunea câteva măsuri care puteau să oprească sau să diminueze efectele devastatoare ale raidurilor bandelor de comitagii:
«1. Să se prevadă cât mai multe dificultăți pentru obținerea
certificatelor de trecere a frontierei de locuitorii din categoria celor menționați la aliniatul b. în care scop:
177 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, vol. I, dosar 7/1936, f. 30.
178 Ibidem, f. 6.

392a. să li se ceară să prezinte în fiecare an certificatul proprietății
terenului pe care îl au în Bulgaria;
b. semnătura reprezentanților autorităților bulgare ce liberează
aceste certificate, să fie legalizată atât de către directorul din Șumla,
cum și de către Consulatul Român din Varna;
2. Să se instituie premii pentru acei locuitori din Cadrilater care
vor descoperi și vor ajuta autorităților noastre să prindă bandele de comitagii»
179.
Constatând că toate aceste măsuri nu vor da, totuși, rezultatele
scontate, un raport strict secret, nedatat, propunea măsuri radicale: «Pentru exterminarea bandelor de comitagii, care fac dese incursiuni pe teritoriul noastru și care, în ultimul timp, au fost reorganizate, Inspectoratul Regional de Poliție propune următoarele: organizarea pe cale neoficială a unei cete de voluntari, recrutați din rândurile coloniștilor din Dobrogea, oameni hotărâți și deciși, care să fie întrebuințați exclusiv pentru stârpirea membrilor din bandele de comitagii bulgare, chiar pe teritoriul bulgăresc.
Cu alte cuvinte, declanșarea unui război de extirpare, cu persoane
particulare, în care oficialitatea română să nu fie amestecată. La atacul produs pe teritoriul nostru, să se răspundă cu asasinarea celor ce l‑au provocat»
180.
Situația era, în continuare, foarte tensionată la granița de sud a
României. Organizațiile iredentiste bulgare făceau presiuni asupra guvernului de la Sofia pentru o atitudine mai fermă, în vederea eliberării teritoriilor furate Bulgariei. Nici regele Boris nu a scăpat de
presiunile iredentiste.
Inspectoratul Regional de Poliție Ploiești raporta, la 10 decembrie
1936: «În ziua de 24 noiembrie 1936, M.S. Regele Boris al Bulgariei a plecat de la palatul din Euxinograd‑Varna la Sofia, unde a fost
179 Ibidem, f. 7.
180 Ibidem, f. 13.

393 chemat urgent, pentru a decide asupra a două scrisori de amenințare,
redactate și subscrise de profesorul universitar Ghenov și un alt personaj politic, anume Pastuhov, din Sofia și depuse la cancelaria palatului din Sofia, de ei personal.
Ambele scrisori emană din partea organizațiilor naționaliste
Kubrat , Rodna Zaștița și Oteț Paisie, prin care Regele Boris este
amenințat că, în cazul când nu accelerează denunțarea tratatului de la Neuilly și nu face o intervenție urgentă pentru eliberarea teritoriilor luate Bulgariei, fie pe cale pașnică, fie prin forța armată, ei nu garantează pentru siguranța sa.
După o ședere de patru zile la Sofia, M.S. Regele Boris s‑a înapoiat
la Varna, însă nu a luat nici o hotărâre asupra scrisorilor, întrucât aceștia se sprijină pe organizațiile lor. Scrisorile menționate mai sus au fost citite și de unele persoane politice, aflate astăzi în opoziție»
181.
Câteva zile mai târziu, la Varna au avut loc manifestări revizioniste,
reprimate de poliție. Același Inspectorat Regional de Poliție comunica: «În ziua de 27 noiembrie 1936, urmau să aibă loc în Varna, precum și în toată Bulgaria, manifestări revizioniste. Poliția a luat din timp măsuri pentru împiedicarea manifestărilor, însă la ora 12.30, au apărut în strada Regele Boris din centrul orașului, venind din străzile
laterale, mai multe grupuri de studenți de la Academia de Comerț și elevi care, încercând a manifesta, au fost împiedicați și împrăștiați. Pe strada unde se află sediul consulatul român a fost arborat un drapel bulgar îndoliat. Toate consulatele au fost păzite de forțele polițienești. În fața consulatului francez a apărut un grup de tineri, studenți și elevi; consulul, crezând că se prezintă spre a‑i mulțumi căci, cucâteva zile înainte, guvernul francez a decorat Academia de Comerț din același oraș, a ieșit în balcon, a fost însă huiduit și i s‑a strigat: Voi sunteți vinovați, lingușitorilor! Poliția intervenind, manifestanții au fost împrăștiați, iar comandantul poliției, Ghermanov, pentru
181 Ibidem, f. 52.

394măsurile luate, a fost insultat la telefon de un necunoscut. Ca să
se evite insultarea consulilor străini, s‑au izolat telefoanele la toate consulatele, de la ora 13.00 la 14.30. În această împrejurare s‑au operat 22 de arestări pentru cercetări, majoritatea fiind refugiați dobrogeni»
182.
Anii 1937‑1938 au cunoscut aceeași agitație revizionistă,
amplificată de noile schimbări produse pe continent: agresiunea statelor fasciste, politica iredentistă a Germaniei și a Uniunii Sovietice, secondate îndeaproape de Bulgaria și Ungaria.
După Dictatul de la München, urmat, în martie 1939, de ocuparea
de către germani a întregii Cehoslovacii, tensiunea sporise la granițele României. Sofia considera că declanșarea unui conflict internațional era iminentă și se pregătea să recucerească Dobrogea de Sud pe calea armelor. Serviciile românești de informații anunțau că în Bulgaria se făceau intense pregătiri militare: manevre, achiziționare de armament, concentrarea revizioniștilor și repararea drumurilor spre Cadrilater.
În rândul opiniei publice bulgare domnea o adâncă fobie față de
România, opinie împărtășită și de conaționalii din Cadrilater.
Inspectoratul Regional de Poliție Dunărea de Jos din Galați
informa, la 6 iunie 1939: «În comuna Vladimirești, județul Caliacra, comună ce se află la 6 km de granița românească cu Bulgaria, locuitorii acestei comune, în majoritate bulgari, sunt foarte îndârjiți contra noastră. Ei spun că de abia așteaptă ca România să fie angajată în vreun conflict, ca astfel, să treacă în Bulgaria, de unde să vină cu întăriri, pentru a lua Cadrilaterul, pe care îl socotesc al lor.
Ei privesc armata română ce se află acolo cu foarte multă răutate,
nu vor să primească în cantonament, nu vor să dea nimic de mâncare, chiar dacă li se oferă prețuri mai mari decât cele obișnuite»
183.
182 Ibidem, f. 53.
183 Dan Cătănuș, op. cit., p. 228.

395Deloc paradoxal, D.R.O. a renunțat la vechea teză a Republicii
Dobrogene aliniindu‑se, conform instrucțiunilor Moscovei, ce voia
să câștige Sofia de partea sa, ideii realipirii Dobrogei de Sud la Bulgaria. D.R.O. nu își putea permite luxul de a nu fi naționalistă, când întreaga populație bulgară din Cadrilater aștepta cu nerăbdare sosirea armatelor de la sud. O politică de împotrivire la această idee risca să ducă la îndepărtarea simpatizanților.
Dependența D.R.O. față de Partidul Comunist din România era,
în 1939, inexistentă iar biroul de peste graniță al organizației era controlat de comuniștii bulgari. Acest birou anunța, în martie 1939, că întoarcerea Dobrogei de Sud la Bulgaria este în interesul unității popoarelor balcanice
184.
Cât privește Dobrogea de Nord, trebuiau «să fie date toate
drepturile și libertățile populației bulgare și să se garanteze ca popoarele singure să decidă soarta lor»
185.
Această atitudine va determina Partidul Comunist din România
să ia o poziție critică la plenara din iunie 1939: «În Dobrogea, Biroul Comitetului Regional al P .C.R. a capitulat complet în fața curentului revizionist. Unii dintre tovi cer alipirea Dobrogei la Bulgaria, pe
baza dreptului etnic și istoric, fiind inspirați de Biroul D.R.O. al
emigranților din Bulgaria. Exact cu aceleași lozinci a cotropit Hitler Cehoslovacia»
186.
Cu toate criticile comuniștilor români, D.R.O. va merge pe noul
ei drum, acțiunile sale (re)devenind similare cu cele ale V .D.R.O.
Aceasta din urmă, intensifica propaganda în rândul bulgarilor
proveniți din Cadrilater, pentru pregătirea lor, în cazul izbucnirii unui conflict armat între București și Sofia.
184 Ibidem, p. 48.
185 Ibidem, p. 49.
186 Ibidem, p. 229.

396O notă informativă a Siguranței comunica faptul că «toată
activitatea acestei organizații s‑a îndreptat spre sate.
Atât propaganda cât și pregătirea tineretului dobrogean pentru
un eventual conflict cu noi este condusă de vestitul comitagiu Staicu
Colev. Singura activitate a acestei organizații care interesează mai mult în prezent este spionajul. Din mijlocul acestora se recrutează acei pe care îi trimit peste frontieră, numai în scop de a spiona»
187.
Sub influența Cominternului, Partidul Comunist din România își
va schimba poziția. După încheierea pactului sovieto‑german, din august 1939, ideea apărării integrității și independenței naționale în fața pericolului fascist a fost înlocuită cu mai vechea teză privind dreptul naționalităților la autodeterminare, până la despărțirea de statul român. Această schimbare de macaz va constitui un moment de derută profundă în politica unui partid care, prin acceptarea unor teze antinaționale, se va dovedi un supus docil al Moscovei.
Anul 1940, anul calvarului României Mari, va debuta în aceeași
stare de tensiune permanentă însă, treptat, atacurile armate ale comitagiilor au încetat, în urma dispozițiilor exprese ale autorităților bulgare, care nu voiau ca violențele să determine o schimbare în atitudinea binevoitoare a Germaniei la adresa cererilor sale revizioniste și nici să ducă la represalii din partea Bucureștiului.
Siguranța Română a întocmit, la sfârșitul lui februarie
1940, o sinteză cu privire la propaganda bulgară în problema Cadrilaterului, singura formă de iredentism admisă în acel moment de către Sofia. Documentul, extrem de bine elaborat, punea în lumină activitatea organizațiilor revizioniste: «Un organ special pentru promovarea acțiunii de propagandă nu există în Bulgaria.
Rolul unui asemenea organ îl suplinește puternica organizație
patriotică numită Uniunea Panbulgară ‑ Oteț Paisie, care este
subvenționată de guvern și este la dispoziția acestuia.
187 Ibidem, p. 236.

397La rândul său, organizația Oteț Paisie se servește în scopuri de
propagandă națională de toate celelalte organizațiuni patriotice și
iredentiste existente în țară și care se supun directivelor guvernului. Totodată, ea este în legătură și cu instituțiile de stat ca: școala, cazarma, radio etc., cu care conlucrează, prin intermediul ministerelor respective.
Așadar, mijloacele de care se servește guvernul pentru promovarea
acțiunii de propagandă, atât externă cât și internă, sunt următoarele:
A. În interior.
a) Organizațiunile patriotice, care cuprind:
1. Uniunea panbulgară Oteț Paisie;
2. Organizația ofițerilor și subofițerilor de rezervă;
3. Organizația foștilor luptători;
4. Organizația invalizilor;
b) Organizațiunile sportive patriotice:
1. Iunak (Voinicul);
2. Coloezdaci (Biciclistul);
3. Loveț (Vânătorul);
c) Instituțiile de stat:
1. Biserica;
2. Cazarma;
3. Școala;
4. Radio;
d) Organizațiunile emigrațiunii:
1. Organizațiunea macedoneană Ilinden;
2. Organizațiunea dobrogeană;
3. Organizațiunea traciană;
4. Organizațiunea Ținuturilor de Vest.
B. În exterior: a) Organizațiunea Oteț Paisie, secția externă;
b) Direcția Presei din Ministerul de Externe;

398 c) Radio;
d) Legațiile»188.
În același document era analizată în amănunt activitatea asociației
Oteț Paisie: «Când guvernul bulgar vrea să întreprindă o acțiune de
propagandă, el se adresează asociației Oteț Paisie, care controlează
activitatea propagandistică a tuturor celorlalte organizațiuni patrio‑tice din țară, legal recunoscute și enumerate mai sus. La rândul său, organizația Oteț Paisie ia măsuri pentru ducerea la bun sfârșit
a misiunii de propagandă ce i‑a fost încredințată de guvern, având concursul organelor de resort ale statului.
Oteț Paisie este cea mai puternică organizație patriotică din
Bulgaria și lucrează pentru ridicarea nivelului cultural și patriotic, nu numai printre bulgarii din interiorul țării, ci și printre cei aflați în străinătate, în care scop se servește de filialele sale, aflate aproape în toate punctele populate din Bulgaria. Ea strânge și tipărește cărți bulgărești, calendare, reviste etc., pe care le trimite gratuit bulgarilor din străinătate, rugându‑i să comunice secretariatului organizației adresele tuturor bulgarilor pe care le cunosc în țări străine, spre a le trimite și lor literatură bulgară.
Scopul suprem al organizației Oteț Paisie este pregătirea opiniei
publice, atât a celei din interior, cât și a celei din străinătate, în vederea realizării unei Bulgarii Mari, cuprinsă între granițele stabilite prin
tratatul de la San Stefano, încheiat în 1878 între ruși și turci, căutând a demonstra că acele granițe sunt firești pentru poporul bulgar.
În acest scop, se organizează conferințe și se editează broșuri
speciale, în limba bulgară și limbi europene, se publică reviste etc., trimițându‑le gratuit prin poștă la adresa diferitelor personalități străine.
Fără aprobarea organizației Oteț Paisie, în fruntea căreia se
află însuși Mitropolitul Ștefan al Sofiei, nimeni nu are dreptul să
188 Ibidem, pp. 251‑252.

399organizeze nici un fel de manifestații populare sau adunări de protest
cu caracter național»189.
Pentru a ascunde cât mai bine adevăratele sentimente, minoritatea
bulgară a făcut o declarație de lealitate în Senatul României, la 15 martie 1940. Cu această ocazie, senatorul Hristu Țancov a declarat: «În vitregia vremurilor pe care le trăim cu toții, cuvintele regale de deschiderea Corpurilor Legiuitoare ne dau o pildă de curaj și de nestrămutată voință de a învinge greutățile ce stau în calea țării întregi.
Suntem convinși că, înfruntând cu forțe comune greutățile
timpurilor, cu înțeleapta conducere a Măriei Sale Regelui și cu concursul tuturor, vom vedea desăvârșindu‑se și drepturile noastre, izvorând din necesitățile noastre etnice. Slujind cu toții sub același steag și bucurându‑ne toți de ocrotirea statului, socotesc că este de datoria noastră de a răspunde spontan la îndemnul M.S. Regelui la muncă și noi sacrificii, cu strigătul: Trăiască M.S. Regele! Trăiască Marele Voievod Mihai, Trăiască Dinastia!»
190
Dincolo de toate aceste cuvinte frumoase, acțiunile iredentiste
continuau. Siguranța Română îi ținea sub observație pe capii D.R.O. și V .D.R.O., nominalizându‑i în buletinele informative. «În intervalul de timp de la 15 martie‑15 aprilie 1940, acțiunea iredentei bulgare din România a gravitat mai ales în jurul asociației Bratstvo
(Frăția). În afară de manifestările societății Bratstvo se semnalează,
în cadrul iredentei bulgare, activitatea desfășurată în Cadrilater decătre organizația D.R.O. (Dobrogeanska Revoluționa Organizația ‑ Organizația Revoluționară Dobrogeană), ale cărei nuclee clandestine s‑a constatat că sunt conduse de comunistul Velciu Andreev, domiciliat la Varna.
189 Ibidem, p. 252.
190 Ibidem, p. 257.

400În același timp, s‑a stabilit că Andreev este dezertor din
Regimentul 40 Infanterie Bazargic și conduce activitatea acestor
nuclee, prin intermediul curierilor săi clandestini, care fac naveta Bazargic‑Varna.
În Bazargic, conducătorii acestei organizații comuniste sunt
avocații Milev și Anghel Iliev, secondați de iredentiștii Ștefan Radev și N. Mincev, proprietarii unui birou de presă.
În comuna Alciu Mare din județul Caliacra, nucleul organizației
D.R.O. este condus de Hristu Nedelcov, iar în comuna Semizali, din același județ, de Coliu Petrov»
191.
Un moment deosebit în reorganizarea acțiunilor iredentiste
l‑a constituit numirea în fruntea Legației Bulgariei la București a ministrului Stoian Petrov Ciomakov. Destul de repede, Ciomakov s‑a dovedit a fi o persoană de mână forte, dirijând întreaga activitate a organizațiilor bulgare din România. El a întocmit un program în care se prevedea că toate asociațiile bulgare trebuie să fie supravegheate și dirijate de către Sofia, prin intermediul persoanei sale. Tot Ciomakov a temperat orice atitudine belicoasă din partea liderilor minorității bulgare, afirmând că rezolvarea litigiilor teritoriale cu România se va face exclusiv pe calea tratativelor, arbitru fiind Berlinul. Aceasta va determina un spor de simpatie la adresa Germaniei.
O notă informativă, din mai 1940, preciza: «Entuziasmul
elementelor iredentiste bulgare din Cadrilater a început să se intensifice, o dată cu succesele obținute de armatele germane pe frontul de Vest. Astfel, se semnalează că în timpul jurnalului la Radio Sofia și Varna (ora 7.15 și 13.15), localurile publice din Cadrilater suntfrecventate de minoritarii bulgari care vin spre a asculta comunicatele referitoare la mersul operațiunilor militare.
Dacă aceste comunicate sunt favorabile armatei germane, bulgarii
își exteriorizează satisfacția printr‑o veselie exuberantă începând,
191 Ibidem, p. 262.

401totodată, să acrediteze versiunea că, odată ce Reichul va ieși învingător
în actualul război, va impune satisfacerea pretențiunilor teritoriale bulgare»
192.
Câteva zile mai târziu, un alt document al Siguranței preciza
că supușii bulgari din România au primit dispoziție să‑și lichideze afacerile și până în septembrie 1940, să se întoarcă în țară.
Notele ultimative sovietice de la sfârșitul lunii iunie 1940 și
pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei au sporit intensitatea manifestărilor iredentiste în Cadrilater.
Un buletin informativ privind activitatea iredentei bulgare în
România, în perioada 15 iunie‑15 iulie 1940, preciza: «Populația bulgară așteaptă cu calm și încredere ceasul eliberării, fiind gata să execute ordinul pe care îl așteaptă de la Sofia. Bulgarii doresc să‑și recapete libertatea și pământul pentru a‑și reîntregi țara, chiar prin luptă, indiferent de sprijinul marilor puteri.
Cercurile iredentiștilor bulgari din Capitală au manifestat vădite
nemulțumiri față de faptul că numeroși fruntași ai minorităților respective fiind concentrați, au fost repartizați în Ardeal sau în alte regiuni ale țării, cu excepția Dobrogei și Cadrilaterului.
Cercurile menționate au considerat că această măsură a fost luată
intenționat, spre a face imposibil contactul fruntașilor bulgari cu masa populației, în vederea unei eventuale acțiuni în Cadrilater.
În sprijinul acestor afirmațiuni, elementele iredentiste au
mai încercat să susțină că bulgarii concentrați nu ar avea voie să corespondeze cu rudele sau cunoscuții lor.
Numirea d‑rului Covată în funcțiunea de primar al orașului
Bazargic a produs în cercurile iredentiștilor bulgari nemulțumiri, considerând că această demnitate ar fi fost necesar să fie încredințată unui intelectual de origine etnică bulgară.
192 Ibidem, p. 267.

402Fruntașul iredentist, avocat Hristu Capitanov din București, a fost
cercetat de autoritățile judiciare din Bazargic, în legătură cu acuzația
de a fi sfătuit pe minoritarii bulgari mobilizați să nu se prezinte la unități, deoarece situația din Cadrilater se va schimba în câteva zile.
În urma evenimentelor petrecute posterior adresării ultimatu‑
mului sovietic către guvernul român, întreaga atenție a reprezentanței diplomatice bulgare s‑a îndreptat asupra asociației iredentiste Bratstvo
(Frăția), care a fost considerată drept cel mai puternic organism politic, capabil de a dirija opinia publică bulgară din țara noastră, mai ales în actualele împrejurări»
193.
Cu toate acestea, agitațiile au continuat, iar liderii iredentiști
erau convinși că retrocedarea Cadrilaterului e aproape înfăptuită, mai mult, că întreaga Dobroge va fi pusă în discuție. Fruntașii curentului revizionist își împărțiseră între ei și viitoarele demnități în administrația Cadrilaterului. Cu toate acestea, cercurile moderate și‑au manifestat serioase rezerve față de entuziasmul celor dintâi și au declarat că nu intenționează să părăsească Dobrogea, în cazul unui schimb de populație.
De parcă sprijinul germano‑italian nu ar fi fost de ajuns, Moscova,
după raptul teritorial produs în dauna României, a reluat campania revizionistă, de această dată, sprijinind politica Sofiei.
La 13 august 1940, sovieticii și‑au exprimat poziția cu privire la
tratativele româno‑bulgare, în câteva articole publicate în oficioasele partidului. După ce făcea o trecere prin istoria Dobrogei, afirmând că provincia aparținea Bulgariei, încă din secolul al VII‑lea, declarația sovietică continua în aceeași notă:
«După primul război imperialist, autoritățile române au început să
înfăptuiască extrem de zelos românizarea Dobrogei de Sud. În această ordine de idei, în anul 1924 a fost emisă legea privind exproprierea în folosul statului a unei treimi din toate terenurile Dobrogei de Sud.
193 Ibidem, pp. 273‑274.

403 În acest fel, s‑a creat fondul funciar care trebuia să fie împărțit
între coloniștii români. Această lege a întâmpinat cea mai puternică
ripostă din partea populației bulgare a Dobrogei de Sud. Autoritățile
române au pus în mișcare mașina grea a terorii militare. A fost organizat chiar un pogrom militar în Satu Vechi. Un mare număr
de țărani a fugit din Dobrogea ca urmare a românizării forțate a
Dobrogei de Sud.
În temeiul acestor date, urmează să se considere că revendicarea
Bulgariei privind retrocedarea Dobrogei de Sud este justă și pe deplin fundamentată»
194.
În ciuda eforturilor Legației bulgare de a elimina orice acțiune
violentă a comitagiilor până la finalizarea negocierilor bulgaro‑române, privitoare la Cadrilater, acestea au continuat. Siguranța română, într‑un nou buletin informativ, datat 15 august 1940, făcea o statistică
a acțiunilor comitagiilor în perioada 15 iulie‑15 august: «La 24 iulie,
patru indivizi, care erau înarmați cu carabine și‑au făcut apariția în apropierea comunei Uzungiorman, din județul Durostor și i‑au luat
actele unui țăran dintr‑o comună învecinată.
În noaptea de 19 august, o bandă de comitagii îmbrăcați în haine
militare a atacat un pădurar din comuna Ghiurghengic, din județul Durostor, căruia i‑a luat o mie de lei și o armă cu cartuș. În noaptea de 14 august, o bandă de comitagii, formată din 25 de persoane și‑a făcut apariția în comuna Rahman Așiclar, unde a atacat trei țărani, pe care i‑a jefuit de sume importante de bani.
Cercurile românești din Cadrilater au fost informate că, la
începutul lunii august, a avut loc la Sofia o consfătuire a conducătorilor organizațiilor dobrogene și macedonene, în cadrul căreia s‑a decistrimiterea în Dobrogea de Sud a mai multe bande de comitagii, formate din refugiați dobrogeni și macedoneni, cu misiunea de a provoca panică și dezordine»
195.
194 Ibidem, p. 285.
195 Ibidem, p. 290.

404În paralel, guvernul de la Sofia cerea legației întocmirea unui raport
asupra trecutului istoric al bulgarilor din Dobrogea și Cadrilater, care
trebuia să fie tradus în limbile germană și italiană și trimis la Berlin și Roma.
Autoritățile din țara de la sud de Dunăre au acordat un fond
de cinci milioane leva pentru organizarea minorității bulgare din România. Legația acestei țări la București a început să întocmească un tabel ce cuprindea elementele române și macedonene colonizate în Cadrilater, din 1914 și până în 1939, precum și proprietățile pe care aceștia le dețineau. Ministrul Ciomakov a comunicat fruntașilor bulgari din România că sunt obligați să transmită instrucțiunile și ordinele primite numai pe cale orală.
La începerea tratativelor româno‑bulgare privind chestiunea
Dobrogei de Sud, diplomații bulgari din România făceau cunoscut faptul că negocierile dintre cele două state vor fi încununate de succes și vor decurge amical. Cu privire la pregătirile făcute de bulgari în vederea apropiatei soluționări a problemei Cadrilaterului, raportul Siguranței preciza următoarele: «Guvernul de la Sofia a ordonat fruntașilor centrelor de refugiați dobrogeni din Sofia, Varna și Rusciuk, să întocmească tabele cu refugiații care doresc să se înapoieze în Cadrilater. Ordinul menționat prevede ca aceste tabele să excepteze deocamdată pe acei refugiați care dețin funcțiuni publice, spre a se evita dezorganizarea administrației publice. În scopul de a spori efectivele, conducătorii organizațiilor așa zise ale luptătorilor de pe
graniță au hotărât să întreprindă o intensă propagandă îîn rândurile
tineretului din Bulgaria, spre a recruta o serie de noi membri.
Preoții bulgari, parohi ai bisericilor din Dobrogea și Cadrilater,
au primit ordin de la Sofia, prin intermediul legației, ca în timpul serviciilor divine, să facă rugăciuni pentru unirea poporului bulgar de pretutindeni. În urma unui ordin primit de la Sofia, legația a dat dispoziții ca toți minoritarii bulgari, originari din Cadrilater, aflați în celelalte regiuni ale țării, să se înapoieze imediat în localitățile natale,

405unde comunitățile respective le vor întocmi fișe personale, în vederea
utilizării acestora sub ocupația bulgară a Cadrilaterului» 196.
În mod surprinzător, deși Legația bulgară și organizațiile iredentiste
făceau tot ce le stătea în puteri pentru a cultiva românofobia și încrederea în justețea cauzei bulgare, minoritarii acestei etnii nu au răspuns în cor directivelor venite de la Sofia.
Buletinul informativ al Siguranței preciza că, în rândurile
populației bulgare din Bazargic, centrul iredentei din Cadrilater, se semnala o stare de spirit oarecum ciudată: «deși până în trecutul apropiat, această populație își manifesta dorința vie a realipirii Cadrilaterului la Bulgaria, în ultimul timp, în ajunul realizării acestei dorințe, numeroși bulgari au început să privească problema prin prisma rațiunii.
O parte a populației și în special, oamenii cu stare, intelectualii,
comercianții etc, par a fi cuprinși de un subit regret pentru regimul românesc, sub care au trăit bine și și‑au făcut situații și privesc cu oarecare îngrijorare viitorul regim bulgar, cunoscând asprimea și rigiditatea stăpânirii guvernului de la Sofia. La toate acestea se mai adăuga și teama de sovietizare a Bulgariei, unde curentul comunist este în creștere.
În legătură cu regimul ospitalier și tolerant din România, amintit,
sunt semnificative declarațiile făcute, într‑un grup de cunoscuți, de către avocatul Anghelov din Bazargic.
Acesta, discutând despre apropiata cedare a Cadrilaterului,
a declarat, la un moment dat, următoarele: Cu sau fără teritoriul
Cadrilaterului, Bulgaria va rămâne tot o țară săracă!
O mărturie similară a făcut locuitorul Nicolai Mokrev, un bogătaș
din Bazargic care, arătându‑se prea puțin bucuros de apropiata venire a stăpânirii bulgare, a declarat: Averea mea am făcut‑o sub români, nu
sub bulgari. Bulgarii noștri sunt aspri și răi și o să ne ducă la ruină!
196 Ibidem, p. 296.

406Același curent ostil transplantării se constată și printre agricultorii
bulgari, care ar urma să fie înlocuiți cu români și româno‑macedoneni,
destinați a fi aduși în România. În general se constată că, după trecerea primului val de entuziasm, produs de succesul politic obținut de Bulgaria în chestiunea Cadrilaterului, se ivesc tot mai numeroase îngrijorări de ordin material, chiar în rândurile bulgarilor din acea regiune și începuturi de regrete că nu s‑a putut găsi o soluție mai echitabilă, care să satisfacă atât sentimentul național bulgar cât și buna stare materială legată de calitatea de cetățean român»
197.
7 septembrie 1940 a marcat sfârșitul unei epoci de permanente
frământări în Cadrilater. După 27 de ani de administrație românească (de fapt, doar 25, ținând cont de perioada Primului Război Mondial), Dobrogea de Sud a fost retrocedată Bulgariei. Fusese un timp al tensiunilor, al terorii și al eșecului administrației românești de a instaura o stare de normalitate la granița de sud a țării.
27 de ani marcați de violență și teroare. 27 de ani de permanentă
stare de război.
La plecarea administrației românești, cei care au luptat pentru
retrocedare au fost răsplătiți. Fiecare a primit câte ceva.
Comuniștii au fost arestați și trimiși în lagărele de concentrare
din sudul Bulgariei.
Iredentiștii au fost decorați și au primit funcții de conducere în
noul aparat administrativ al regiunii.
La intrarea trupelor bulgare în Cadrilater, conaționalii le‑au făcut
o caldă primire. Toate pancardele acestora aveau desenată Dobrogea, până la Gurile Dunării.
Începea o altă etapă a revizionismului bulgar. Intrarea României
în război va duce pe planul al doilea astfel de manifestări.
197 Ibidem, p. 303.

407Capitolul al IX‑lea
AROMÂNII ȘI
MIȘCAREA LEGIONARĂ
În Dobrogea de Sud ca, de altfel, în întreaga Românie, viața
politică a fost deosebit de agitată. P .N.L. și P .N.Ț. au fost formațiunile
care s‑au bucurat de simpatii evidente în rândul electoratului. Nu puțini au fost aromânii care au activat în rândurile liberalilor, cazul cel mai proeminent fiind cel al prefectului de Durostor, Tașcu Pucerea. Simpatia multora dintre aromâni pentru liberali (mai ales a celor sosiți în țară înainte de începerea procesului de colonizare), se datora faptului că Ion I.C. Brătianu se declarase a fi un partizan hotărât al rezolvării problemei macedonene, fie prin semnarea unui
set de tratate cu statele balcanice, prin care acestea să se angajeze ferm în a ocroti ființa națională a aromânilor, fie prin aducerea românilor macedoneni în țară.
Având spiritul de clan bine întipărit în structura genetică, valurile
de coloniști macedoneni sosiți în România au simpatizat, în primii ani ai venirii lor în țară, tot cu liberalii. La aceasta se adăuga faptul că procesul de colonizare fusese demarat în timpul Marii Guvernări,
consemnată în istorie drept decada brătienistă.
Nu este mai puțin adevărat că liberalii, în dorința de a prezenta
poporului realizările din perioada propriei guvernări, afirmau în mod constant că aducerea aromânilor în țară e un merit ce le aparținea în întregime.

408Din spirit de frondă față de atitudinea liberalilor în chestiunea
macedoneană , bulgarii din Cadrilater au preferat să‑și îndrepte
voturile către țărăniști. Deputații bulgari din Cadrilater, Stancov
și Petcov, erau membri ai P .N.Ț., în aceeași formațiune politică aflându‑se și Costică Anghelescu, bulgar de origine, șef al țărăniștilor într‑unul din județele Dobrogei de Sud, care se opunea vehement colonizării aromânilor
1.
Și conducerea țărănistă de la București avea reticențe față de
conti nuarea procesului de colonizare deoarece, conform spuselor
lui Alexandru Vaida‑Voievod: «eu nu înțeleg colonizare pe capul băștinașilor, să trăiască în promiscuitate cu ei, provocând conflicte»
2.
Atitudinea țărăniștilor și inconsecvența liberalilor au creat mari
deziluzii printre coloniștii macedoneni, care se simțeau străini într‑o țară de care nu erau foarte legați afectiv. Ideea de bază pentru aceștia era găsirea acelei forțe politice care să le ofere sprijin în rezolvarea dezideratelor proprii și cu care să se identifice.
O vreme, intelectualii aromâni precum și studenții macedoneni
din București au crezut că național‑țărăniștii pot fi, cel puțin din punct de vedere emoțional, cel mai aproape de sufletul lor. Îi lega o luptă comună, neîntreruptă, pentru păstrarea ființei naționale, atât în Transilvania, cât și în Macedonia. Atunci când se vor convinge că țărăniștii nu le pot satisface doleanțele, macedonenii se vor orienta către o altă forță politică. Iar aceasta va fi Legiunea Arhanghelului Mihail.
Ce anume i‑a îndemnat pe mulți dintre macedoneni să îmbrace
cămașa verde a Mișcării Legionare și să se constituie într‑o grupare rămasă în istorie drept una extrem de violentă? Explicațiile nu sunt ușor de dat.
1 Constantin Papanace, Mișcarea Legionară și macedo‑românii, Editura Elisavaros, București,
1999, p. 125.
2 Ibidem, p. 127.

409Există, însă, premise de la care putem pleca în analiza acestui
fenomen.
Prima dintre acestea o oferă însăși istoria aromânilor. Nevoiți
să lupte cu arma în mână, secole de‑a rândul, pentru a‑și menține
autonomia, macedonenii aveau un temperament extrem de vulcanic. Într‑o regiune în care atacurile bandelor erau frecvente și unde viața unui om nu conta foarte mult, noțiunea toleranță nu era uzitată.
Rezolvarea unui conflict se făcea, invariabil, apelând la cuțit sau la arma de foc. Perioada terorii grecești (1904‑1908), i‑a marcat decisiv pe mulți dintre coloniști. O mare parte a acestora a pierdut rude și prieteni în luptele nesfârșite, iar disproporția de forțe le‑a creat o stare de frustrare. Imposibilitatea de a se putea răzbuna, grozăvia crimelor provocate de antarți erau două elemente care i‑au însoțit pe aromâni în călătoria spre Țară. Realitățile de aici au dat semnalul refulărilor. Obișnuiți cu metodele de luptă revoluționare , aromânii au reușit, în
mare măsură, să asigure liniștea în satele și drumurile controlate, până atunci, de comitagii
3.
Rezolvarea pe cale dură a problemelor s‑a produs și în momentul
în care tinerii macedoneni au intrat în contact cu liderii Legiunii. Pentru niște oameni cu tradiția luptei naționale, legionarismul era o alternativă viabilă. Lichidarea politicianismului, a corupției, a carențelor morale erau tot atâtea utopii în care macedonenii au crezut cu toată ființa lor. Asanarea vieții economice, secătuită de criză și promisiunea unei ordini sociale a dreptății absolute, care va da locuri de muncă și pământ tuturor năpăstuiților, iată idei care cucereau tineretul. Iar agitarea românismului integral, a ortodoxiei ca normă de
viață, contribuiau la răspândirea și expansiunea legionarismului
4.
3 Anastase Hâciu, Aromânii: comerț, industrie, arte, expansiune, civilizație, Focșani,
1936, p. 603.
4 Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale
Române, București, 1995, p. 302.

410Ideile promovate de Corneliu Zelea Codreanu au găsit repede
teren fertil în sânul comunității aromâne. Constantin Papanace,
Sterie Ciumetti, Nicolae Caranica și Doru Belimace au fost cei mai apropiați colaboratori ai Căpitanului
5.
Macedonenii veniți la studii în capitala României au introdus
«o notă dură și de entuziasm în lumea, mai degrabă, nepăsătoare a studenților români, profesând un naționalism mai violent ca cel al compatrioților lor și mult mai puternic, orientat împotriva grecilor și bulgarilor»
6.
Multora dintre studenții aromâni li se părea că Mișcarea Legionară
se angajează activ în apărarea intereselor lor, iar naționalismul agresiv al acesteia se împletea armonios cu propriul naționalism. Momentul în care macedonenii s‑au convins că Legiunea este alături de ei a fost anul 1930, atunci când guvernul național‑țărănist a propus un proiect de lege, foarte contestat, privind statutul proprietății funciare în Cadrilater. Aromânii i‑au acuzat pe țărăniști că evită aducerea unor noi familii de coloniști în regiune, iar subsecretarul de stat de la Ministerul de Interne, care avusese inițiativa proiectului de lege, a fost acuzat de a fi «criptobulgar, separatist și poate, chiar comunist»
7.
Studentul aromân Gheorghe Beza a pătruns în biroul ministrului
și a tras un foc de armă în direcția demnitarului, fără, însă, a‑l ucide. Fapta lui Beza a făcut senzație în mediile aromâne și toți studenții care și‑au declarat solidaritatea cu acesta au fost arestați. Corneliu Zelea Codreanu s‑a declarat, la rându‑i, solidar cu Beza, iar răspunsul autorităților a fost pe măsură: arestarea și închiderea sa într‑o celulă, împreună cu alți macedoneni
8.
5 Gheorghe Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică ‑ secolele XVIII‑XX,
Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 1999, p. 213.
6 Eugen Weber, Dreapta românească, Editura Dacia, Cluj, 1999, p. 86.
7 Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier 1919‑1941, Editura Humanitas, București, f. a.,
p. 188.
8 Ibidem.

411Într‑o excelentă apariție editorială din anul 1936, dedicată
macedonenilor, Anastase Hâciu făcea o trecere în revistă a
principalelor calități ale aromânilor. Printre acestea se numărau, în opinia autorului: voința, socotită a fi agentul dinamic al vieții aromânești, dragostea de libertate, credința în Dumnezeu, dorul de patrie și de învățătură, munca și economia, moravurile, curajul în lupta pentru existență, spiritul de familie
9.
Pentru aromâni, oameni crescuți cu astfel de principii austere,
ascetice chiar, legionarismul se potrivea ca o mănușă.
Cărticica Șefului de cuib, scrisă de liderul Legiunii, Corneliu
Zelea Codreanu, cuprindea regulile de bază în disciplina Mișcării, care se suprapuneau perfect peste stilul de viață al macedonenilor. Cele șase legi fundamentale ale cuibului: «legea disciplinei, cea a muncii, a tăcerii, a educației, a ajutorului reciproc și cea a onoarei»
10,
puteau foarte bine să reprezinte codul de conduită al oricărui român macedonean. Un șef legionar trebuia să fie înțelept, drept, curajos, hotărât, dibaci, cuviincios, cumpătat, om de cuvânt și cinstit. Șeful legionar trebuia să apeleze la rugăciune
11, ca element decisiv al
victoriei și să facă, în permanență, apel la strămoși. Întocmai ca și obiceiurile românilor din Macedonia.
Un lider de seamă al aromânilor, totodată, una dintre cele mai
proeminente figuri ale Legiunii, Constantin Papanace, afirma că «tinerii aromâni au văzut în principiile Mișcării Legionare întruchiparea propriilor lor aspirații și în ideea românismului integral,
extins din Carpați până în Pind, o poartă deschisă pentru aromânii din Balcani, amenințați de naționalismele șoviniste din zonă, cu desființarea graiului și culturii lor specifice»
12.
9 Atanasie Hâciu, op. cit., pp. 536‑543.
10 Ion Coja, Legionarii noștri, Editura UNC, București, 2001, pp. 16‑17.
11 Ibidem, p. 28.
12 Constantin Papanace, op. cit., p. 14.

412Papanace, pentru a justifica accederea masivă a tinerilor
macedoneni la principiile și forma de manifestare politică a Gărzii,
mai afirma: «integrarea elementului macedo‑român în cadrul Legiunii era ceva firesc, era în consonanță cu însăși structura intimă a ființei lor etnice, la care toți luptătorii aromâni, care au jertfit atât de mult în luptele naționale din Pind și Macedonia, s‑au regăsit în valorile și principiile de bază, enunțate de Căpitan, încât acțiunea legionară însemna o continuare și încoronare a acestor lupte, structurate pe valori comune»
13.
În viziunea fruntașului legionar, elementul macedonean era
factorul propulsor în lupta de regenerare morală a vieții politice românești, acesta aducându‑și tributul de jertfe la succesul cauzei.
Demersul lui Papanace survenea într‑un moment în care la
adresa macedonenilor erau proferate calomnii și denigrări de tot felul, aromânii fiind considerați a fi străini de neam și dubioși sub aspectul originii etnice, elemente turbulente și destabilizatoare.
Macedonenii erau prezentați, în unele medii, drept dezrădăcinați,
iar prin prezența lor în Legiune se constata că «în această mișcare, ieșea la suprafață, mai ales, periferia României»
14.
Periferia României era, însă, formată din oameni care veniseră în
țară pentru că fuseseră persecutați în patria lor de origine, deoarece nu acceptaseră să‑și renege neamul și obârșia. Tragedia consta în faptul că macedonenii nu erau mai bine tratați nici în România, unde se simțeau străini. Răniți în sentimentele lor naționale, aromânii s‑au apropiat de unicul om ce părea că putea să le înțeleagă suferința: Corneliu Zelea Codreanu
15.
Constantin Papanace stabilea o similitudine perfectă între
politică, care, în conceptul aromănesc, era o problemă primordială
13 Ibidem, p. 16.
14 Zigu Ornea, op. cit., p. 198.
15 Horia Sima, Istoria Mișcării Legionare, Editura Gordian, Timișoara, 1994, p. 83.

413și ceea ce a năzuit să facă Căpitanul, punând pe soclu onoarea, ca
virtute de sine stătătoare.
Pentru mulți aromâni, apariția lui Codreanu pe scena politică,
charisma sa neîndoielnică, discursurile sale, ideile pe care pe propaga, toate acestea au constituit o adevărată forță de atracție. Dezamăgiți de realitățile cotidiene, tinerii aromâni, care aveau întipărite în memorie zilele teribile ale exceselor antarților greci, simțeau nevoia irezistibilă de a fabrica un idol, un simbol. În final, nu a mai fost nevoie de un proces de gândire îndelungat, pentru că simbolul lor a apărut, iar acesta a fost Codreanu.
Fascinația exercitată de Căpitan asupra tinerilor macedoneni a
fost teribilă. «Însuși titlul liderului Mișcării amintea de căpitanii de armatoli, pentru care, dintotdeauna, armânimea a avut, prin tradiție, un cult deosebit»
16.
Posedând un excepțional dar de a‑și atrage adepții, Căpitanul
a învățat în închisoarea Văcărești toate cântecele de luptă ale aromânilor: Părinteasca Dimândare, Dure și a noastră răbdare, Di
nuc l’ aspândzurară, iar faptul că liderul Mișcării rostea versurile melodiilor făcea o mare impresie asupra populației macedonene. Oamenii simțeau că, de această dată, cuiva îi pasă de suferințele lor, că nu sunt singuri. De aici provine exodul masiv al aromânilor către Legiune. Constantin Papanace oferea noi elemente care, în opinia sa, făceau posibilă apropierea macedonenilor de Mișcare. Unul dintre aceste elemente îl constituia «organica înclinație a sufletului armânesc spre acțiuni idealiste, de la armatolul care își dăruiește viața cu seninătate pentru idealul său și până la negustorul sau bancherul calculat, econom, chiar zgârcit, ce își donează întregul său avut, strâns cu mare trudă, viața întreagă, pentru ctitorii de biserici, fundații culturale și opere de binefacere.
16 Constantin Papanace, op. cit., pp. 78‑79.

414Această înclinație îl face pe aromân să fie promotorul tuturor
cauzelor mari și generoase, mergând uneori până la uitarea de sine,
pentru el și pentru neamul său»17.
Un alt element de legătură între macedoneni și Legiune îl
constituia, în opinia lui Papanace, «năzuința organică a aromânului de a‑și crea un mediu sănătos și auster ca cel de acasă»
18.
De aici, atitudinea hotărâtă a macedo‑românilor de a schimba
societatea, considerată a fi bolnavă. Macedonenii au fost cuceriți de formula Căpitanului, care vorbea de dimensiunea orizontală a istoriei
românești, de la Nistru pân’ la Tisa, dar mai ales, de introducerea așa‑numitei dimensiuni verticale, din Pind și până dincolo de
Nistru. Aromânii au fost, din multe puncte de vedere, cei mai fideli susținători ai lui Zelea Codreanu. Această realitate nu‑i va fi indiferentă Căpitanului, care va afirma în repetate rânduri: «De vor veni vremuri de deznădejde, mulți mă vor părăsi. Sunt sigur, însă, că macedonenii, niciodată, pentru că, cu înalta lor sănătate morală, ei poartă concepția de viață legionară în sânge»
19.
Codreanu a avut dreptate. Până la dispariția sa, dar și după aceea,
liderii legionari macedoneni i‑au fost fideli. Viața sobră și austeră, disciplina interioară a lui Codreanu erau în acord perfect cu disciplina tradițională a celnicatelor sau a formațiunilor de armatoli.
Constantin Papanace, care a trăit în exil, după rebeliunea
legionară din ianuarie 1941, avea să considere, pornind de la legăturile aromânilor cu Legiunea, că visul de viitor al macedonenilor, în cadrul Mișcării, era acela de a deveni «un depozitar fidel al credinței legionare, un element de coeziune națională și un suport moral pentru o democrație sănătoasă»
20.
17 Ibidem.
18 Ibidem, p. 83.
19 Ibidem, p. 88.
20 Ibidem, p. 96.

415Sfaturile lui Papanace pentru conaționalii săi sunt o îmbinare
între principiile legionare și idealurile naționale ale aromânilor. Iată
câteva dintre acestea:
«În orice situație te‑ai găsi, orientează‑te prin prisma ta
armânească.
Cunoaște‑ți bine trecutul și locurile care te‑au plămădit.Nu uita că ești la tine acasă, în orice parte a Peninsulei Balcanice
te‑ai găsi, căci aceasta ți‑a fost leagăn din moși‑strămoși.
Fii mândru de sângele curat, generos și darnic care spumegă în
vinele tale.
Răspândește simpatie, respect, prestigiu, voie bună și fă‑te necesar
prin calitățile tale intrinseci.
Salvarea și biruința ta și a neamului tău să o vezi, în primul rând,
în solidaritatea armânească.
Să ai încredere în viitorul neamului tău, așa cum are poporul,
când spune: Nu te aspare ore Armâne, că nu cheri ne azi ne mâne!»
21
Acestea fiind asemănările, nu e de mirare că aromânii au văzut în
Mișcare forma cea mai potrivită de exprimare a propriilor idealuri.
Mișcarea naționalistă pornită în 1919, în Moldova, ca reacție
la propaganda comunistă, s‑a afirmat distinct, în plan politic, în momentul în care, la Iași, la 24 iunie 1927, Corneliu Zelea Codreanu punea bazele Legiunii «Arhanghelul Mihail». Perioada de început a activității Căpitanului nu a trecut neobservată în Dobrogea. În 1925, unul dintre fruntașii dobrogeni ai Ligii Apărării Național‑Creștine, Miltiade Cutava (aromân de origine), publica în ziarul «Strălucitorul»,pe care îl patrona, curentele de opinie antisemite, difuzate de tânărul Codreanu
22.
21 Ibidem, pp. 100‑103.
22 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998,
p. 426.

416Cu toate acestea, la alegerile din 1926 și 1927, reprezentanții
acestei orientări au obținut rezultate modeste în Dobrogea. Neavând
centre universitare, provincia nu s‑a confruntat cu marile dispute pe teme sociale, pornite din rândurile studenților, adică mediul în care a germinat ideologia legionară.
În 1928, Tașcu Batali a înființat o organizație comună pentru
județele Durostor și Caliacra a Ligii Apărării Național‑Creștine și a editat ziarul «Straja Dobrogeană»
23. Batali nu s‑a mărginit la atât și a
creat primele batalioane de asalt cuziste. Acțiunea se petrecea, însă,
chiar în perioada în care tânărul Codreanu se despărțea de mentorul său spiritual, profesorul ieșean A.C. Cuza, pe care îl acuza de lipsă de radicalism.
Criza economică mondială, care a afectat profund și România, a
condus la creșterea neliniștii și nemulțumirilor unor vaste categorii sociale, față de sistemul politic românesc. În aceste condiții, în aprilie 1930, la București, era creată Garda de Fier, ca organizație politică a Mișcării Legionare. Popularitatea Mișcării a crescut în mod constant, la ideile programatice aderând tot mai mulți români, nemulțumiți de realitățile dezolante din țară.
Primele contacte între Codreanu și studenții aromâni s‑au produs
în 1930, atunci când liderul Legiunii a fost arestat și încarcerat la Văcărești.
Constantin Papanace va nota în cartea sa, Mișcarea legionară și
macedo‑românii: «în duba întunecoasă, într‑o noapte sufocantă de iulie (24 iulie 1930), am strâns prima dată mâna Căpitanului. Tușul infamant care ne umezea încă degetele de la mâini, s‑a imprimat reciproc și pentru totdeauna, ca un simbol al unității indestructibile ce se realiza în acel moment, în cuget și simțiri»
24.
23 Ibidem.
24 Constantin Papanace, op. cit., p. 69.

417La rândul său, Corneliu Zelea Codreanu avea să spună în cartea sa,
Pentru Legionari: «Iată‑mă așadar, din nou în dubă, spre Văcărești. În
aceeași dubă erau încă șapte tineri cu care fac cunoștință: Papanace, Caranica, Pihu, Mamali, Ciumetti, Ficata și Ghitea. Făcuseră un manifest de solidarizare cu Beza. Aici, în închisoare, am cunoscut bine pe acești tineri aromâni, plecați din Munții Pindului. Cultură
aleasă, o înaltă sănătate morală, buni patrioți. Construcție de luptători și de viteji. Oameni de jertfă.
Aici am cunoscut, îndeaproape, marea tragedie a macedo‑
românilor, această ramură românească ce, de mii de ani, izolată în munții ei, își apără, cu arma în mână, limba, naționalitatea și libertatea.
Atunci l‑am cunoscut pe Sterie Ciumetti, pe care Dumnezeu
l‑a ales pentru sufletul său bun și curat ca roua, să fie, prin tragica sa moarte și chinuire, cel mai mare martir al Mișcării Legionare, al României Legionare.
Acolo, gândurile și inimile noastre s‑au înfrățit pentru totdeauna.
Vom lupta împreună pentru neamul nostru întreg din Pind și până dincolo de Nistru. E bine să se știe că au fost guverne care au deschis porțile țării pentru miile de jidani și care, în același timp, au interzis intrarea în țară a românilor de peste hotare»
25.
Constantin Papanace afirma că, după momentele de maximă
exaltare, generate de discuțiile purtate cu liderul Legiunii, studenții macedoneni au fost puși în fața unei dileme: «o angajare totală, în cadrul unei organizații politice din țară, nu ne va absorbi întreaga energie, în detrimentul luptei naționale, ce trebuia purtată prin locurile noastre de naștere?
Caracterul inovator al Mișcării nu va accentua și mai mult
ostilitatea anumitor cercuri față de problemele noastre din Macedonia, dacă elementul nostru va deveni o sursă de alimentare a
25 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, Editura Gordian, Timișoara, 1993, pp. 387‑388.

418acestei mișcări, considerată, încă de atunci, subversivă? Vitregia față
de românii colonizați la granița de sud a țării nu se va transforma în adevărată prigoană, pentru aceleași motive?»
26
Liderii studenților macedoneni au ajuns la concluzia că cea mai
bună soluție a momentului este evitarea angajării, de la început, a maselor de coloniști în rândurile Legiunii, pentru a nu oferi nici un pretext guvernanților de a opri definitiv intrarea de noi contingente de aromâni, constrânși să se refugieze în țară, din cauza persecuțiilor din țările balcanice. În schimb, liderii macedonenilor decideau că tineretul studios trebuia să se angajeze în lupta de regenerare morală a națiunii române. În scurt timp, liderii tineretului aromân își făcuseră partizani printre studenții dobrogeni din căminele universitare din Capitală
27.
Și Corneliu Zelea Codreanu considera că nu e bine ca masa
macedonenilor din Cadrilater să fie încadrată în Gardă «deoarece, abia venită de peste hotare, am expune‑o la prea multe asupriri»
28.
Același Codreanu afirma că «tineretul universitar, însă, se
înrolează în întregime. În fruntea tineretului macedonean se găseau trei elemente de o aleasă cultură: Papanace, Caranica și Sterie Ciumetti. Cu cel dintâi mă sfătuiam deseori, având amândoi o admirabilă judecată, pusă în valoare de o curățenie și sinceritate ireproșabilă, de o mare dragoste și vitejie. Nu cred că, de la 1931, să fi fost o singură zi în care să nu mă fi întâlnit cu ei.
Sterie Ciumetti trăiește zi și noapte cu mine. E un tânăr de o mare
corectitudine și de o credință de câine.
Toate zilele – câte le va mai avea – nu se va gândi decât la Gardă,
nu va trăi viața lui decât pentru ea»
29.
26 Constantin Papanace, op. cit., p. 72.
27 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 426.
28 Constantin Papanace, op. cit., p. 75.
29 Ibidem, p. 75.

419În opinia liderilor Legiunii, fenomenul accederii aromânilor la
Mișcare trebuia să se facă treptat, în așa fel încât, la finele procesului,
toate categoriile sociale ale macedonenilor, «de la academicianul și profesorul universitar cel mai distins și până la colonistul cel mai răsleț din ultimul cătun de pe graniță»
30, fiecare să participe la promovarea
idealurilor Legiunii. Mai mult decât atât, idealismul Mișcării mergea atât de departe, încât se considera că fenomenul nu se va mărgini doar la aromânii stabiliți în Țară ci va cuprinde toate centrele din Peninsula Balcanică, locuite de macedoneni.
Rezultatele obținute de Mișcarea Legionară în primii ani de
existență erau modeste, chiar dacă simpatia pentru ideile promovate de aceasta creștea în rândurile electoratului. De aceea, liderul Legiunii le va cere membrilor săi să plece prin țară, pentru a convinge populația că linia politică a Gărzii este benefică pentru viitorul națiunii.
Unul dintre legionarii dobrogeni, Traian Puiu, participant la
marșurile din Cadrilater, povestea cum decurgeau aceste acțiuni: «Ne‑am oprit la Silistra și Turtucaia. Peste tot ne primeau românii și macedonenii cu brațele deschise». Același legionar amintește faptul că liderul Mișcării îl avertizase să nu‑i ațâțe pe coloniștii macedo‑români, pentru a‑i scuti pe aceștia din urmă de eventuale repercusiuni și pentru a nu‑și atrage «o nouă acuzare că exploatează insurecția macedoneană»
31.
Cu toate acestea, mulți dintre coloniști au aderat din primul
moment la Mișcare, fiecare oferindu‑se să sprijine Legiunea cu ceea ce putea. Este semnificativ faptul că, în momentul deschiderii taberelor legionare de muncă la Carmen‑Sylva, pe litoralul Mării Negre, coloniștii macedoneni vor constitui un pivot al centrului de aprovizionare.
30 Ibidem, p. 76.
31 Traian Puiu, Începuturi de viață legionară, Editura Mișcării Legionare, Madrid, 1991,
p. 59.

420Primii militanți dobrogeni s‑au format în medii studențești
legionare din București. În 1932, în Capitală funcționa un cuib
legionar, alcătuit din studenți, originari din provincia pontică. De aici, ei porneau în Cadrilater pentru a propaga ideile legionare.
Mișcarea a pătruns în Dobrogea, inițial prin nord, primele nuclee
formându‑se în comunele I.C. Brătianu, Pisica, Luncavița, Jijila, din județul Tulcea. Apariția acestora s‑a datorat activității consecvente a legionarilor din Galați. Propaganda se făcea prin discuții de la om la om, astfel putându‑se racola cu ușurință aderenți, prin răspândirea de manifeste și ziare legionare. Din Tulcea, ideile legionare au pătruns în județul Constanța, un rol important în această acțiune deținându‑l studentul aromân Ion Caratănase. Cadrilaterul va fi, în scurt timp, locul în care vor ființa organizații legionare.
Dacă, în primăvara anului 1932, poliția orașului Silistra
informa: ,,N‑avem mișcarea organizației Arhanghelul Mihail, nici secții dependinte de ea»
32, în toamna anului următor, același
organ menționa, într‑un raport, că ,,mișcarea e în continuă dezvoltare, fiind identificați membrii acestora, în special elevi și studenți»
33, majoritatea aromâni, ,,dornici de aventură și
entuziasmați de cântecele gardiste și ideile naționaliste»34.
Cu timpul, organele de poliție trăgeau tot mai multe
semnale de alarmă cu privire la intensificarea acțiunilor de recrutare de noi aderenți, județele Durostor și Caliacra având celmai mare număr de cuiburi legionare, Garda «făcând un punct de onoare a sări în ajutorul acelora care suportă cu resemnare calvarul pribegiei»
35.
32 D.J.C.A.N., fond Parchetul General al Curții de Apel Constanța, dosar 4/1934, f. 11.
33 Idem, fond Prefectura Județului Durostor, dosar 9/1932, f. 242.
34 Idem, dosar 9/1933, f. 418.
35 Omagiu istoricului Gheorghe Buzatu, Editura Empro, Focșani, 1996, p. 497.

421Anul 1933 a fost unul de referință pentru Garda de Fier. În vara
acestui an a avut loc la Constanța un congres al Federației Studenților
Dobrogeni, la care au participat și studenți aromâni din Durostor și Caliacra.
Congresul avea menirea de a adopta măsuri pentru rezolvarea
urgentă a problemelor cu care se confruntau studenții (costurile ridicate ale taxelor, mesei și cazării).
Cel mai important moment l‑a reprezentat, însă, campania
electorală pentru alegerile din toamna anului 1933, când legionarii aromâni își propuneau să spargă monopolul liberalo‑țărănist din regiune. Campania a fost marcată de numeroase acte de violență, atât din partea legionarilor cât și din partea autorităților, ocazie cu care s‑a înregistrat prima victimă în rândul susținătorilor Mișcării.
La Constanța, studentul Virgil Teodorescu a fost împușcat, la
22 noiembrie 1933, în timpul unei altercații cu poliția. Participând la funeralii, Corneliu Zelea Codreanu a promis că‑l va răzbuna pe martirul legionar.
Intuind că Legiunea este pe un drum ascendent, guvernul liberal
a luat măsuri radicale; la mijlocul lui decembrie 1933: printr‑un jurnal al Consiliului de Miniștri, Garda de Fier a fost dizolvată. Actul guvernului condus de I. G. Duca a produs consternare în rândul fruntașilor Gărzii.
Cei mai nemulțumiți au fost legionarii aromâni. Pentru
aceștia, Duca era, de multă vreme, un dușman declarat. Cu ani în urmă, ministru de interne fiind, Duca îi primise în audiență pe liderii macedoneni Constantin Papanace, Iancu Caranica și Sterie Ciumetti. Obiectul audienței îl constituia cererea adresată de macedoneni Ministerului de Interne, de a se da aviz de intrare înțară a 200 de familii aromâne, care așteptau de mai multe săptămâni, pe cheiurile Salonicului, autorizația de îmbarcare.
Aceștia trimiteau zilnic telegrame disperate la București, cerând o
rezolvare urgentă a situației deoarece «mizeria o mai puteau îndura,

422în schimb, nu puteau suporta privirile batjocoritoare ale grecilor, care
începuseră să facă aluzii răutăcioase la solicitudinea țării‑mamă» 36.
Cei trei lideri aromâni s‑au arătat a fi consternați de faptul că
acelor oameni nu li se permitea intrarea în țară, în timp ce, din cele 1.500 loturi de colonizare în Cadrilater, nu se completaseră decât ceva mai mult de jumătate. Duca s‑a eschivat în a da un răspuns cererilor macedonenilor deoarece, în mod constant, evidențiase faptul că o colonizare masivă a aromânilor în Cadrilater ar fi putut crea condiții pentru unele manifestări cu caracter autonomist‑separatist a acestora.
După ce a devenit premier, Duca a pus în practică atitudinea
reticentă pe care o avusese față de repatrierea masivă a aromânilor din Peninsula Balcanică. Macedonenii s‑au simțit profund jigniți de politica lui Duca. Nemulțumirile lor creșteau progresiv, datorită faptului că autoritățile tolerau accederea unor etnici bulgari în funcții de decizie din aparatul funcționăresc local, aceștia având atitudini discriminatorii la adresa aromânilor.
Disfuncționalitățile înregistrate în procesul de împroprietărire,
lipsa unei protecții sociale a coloniștilor aromâni, precum și ineficiența măsurilor luate de guvern pentru contracararea repetatelor atacuri ale bandelor de comitagii în localitățile de frontieră au sporit nemulțumirile aromânilor. Interzicerea Gărzii de Fier a fost picătura care a umplut paharul. Actul guvernamental a fost urmat de o serie de percheziții și arestări, inclusiv în rândurile legionarilor aromâni din județele Durostor și Caliacra.
Dizolvarea Mișcării a stârnit numeroase reacții negative în
rândurile aromânilor. Directorul ziarului «Legionarii», din Bazargic, avocatul Cola Ciumetti, a publicat, în jurnalul pe care îl patrona, un
36 Constantin Papanace, op. cit., p. 120.

423articol dur la adresa guvernului liberal, la 20 decembrie 1933 și a cerut
legionarilor aromâni să‑și continue activitatea în clandestinitate 37.
Macedonenii, obișnuiți de secole să aplice legea talionului, nu au
stat prea mult pe gânduri.
La 29 decembrie 1933, I.G. Duca era asasinat pe peronul gării
Sinaia, de «trei legionari din aripa dură» 38, Nicolae Constantinescu,
Ion Caranica și Doru Belimace, ultimii doi, studenți la Facultatea de Litere a Universității București. Asasinii au declarat că «încălcarea demnității și umilirea fără margini a unei nații sunt și vor fi în veci arse cu fierul roșu»
39.
Șocul asasinării premierului a fost imens. Nu toți macedonenii
au primit cu satisfacție vestea dispariției unui dușman . Prefectul
județului Durostor, liberalul Tașcu Pucerea, exprima guvernului «regrete pentru pierderea ireparabilă a ilustrului dispărut»
40.
Uciderea lui Duca de către legionarii macedoneni a dat semnalul
unei noi campanii a guvernului împotriva Gărzii de Fier: instituirea stării de asediu, descinderi, confiscări și arestări, interzicerea unor ziare. Violența poliției era omniprezentă, mai mulți legionari fiind uciși în bătaie, printre aceștia aflându‑se și macedoneanul Gheorghe Bujgoli
41.
O altă victimă a autorităților fusese, înainte de asasinarea lui Duca,
macedoneanul Sterie Ciumetti, care a fost schingiuit și apoi ucis de către agenții de poliție, pentru că refuzase să divulge locul în care se ascunsese Corneliu Zelea Codreanu, imediat după interzicerea
37 Puiu Dumitru Bordeiu, Evoluția Mișcării Legionare în Dobrogea în perioada 1933‑1941,
Teză de doctorat, Universitatea Ovidius, Constanța, 2002, p. 42.
38 Petre Dogaru, Casa Regală, femei fatale, masoneria și dictatorii secolului XX, Editura Aldo
Press, Editura Tritonic, București, 2002, p. 129.
39 Nicolae Roșca, Cronica unor violențe politice, Editura Mișcării Legionare, Madrid, 1991,
p. 17.
40 Puiu Dumitru Bordeiu, op. cit., p. 45.
41 Nicolae Roșca, op. cit., p. 17.

424Mișcării. Efectele asasinării lui Duca de către legionarii aromâni s‑au
răsfrânt negativ asupra macedonenilor din Cadrilater. Autoritățile au manifestat o extrem de mare reținere în a mai accepta imigranți, stabilirea de noi familii de români macedoneni în Dobrogea de Sud sistându‑se în 1934
42.
Condamnarea asasinilor lui Duca la închisoare pe viață a generat
o stare de nemulțumire profundă în rândurile studenților legionari macedo‑români. Aceștia considerau că sentința Consiliului de Război este prea aspră cu Belimace și Caranica
43.
De asemenea, moartea, în condiții dubioase, a lui Sterie Ciumetti
a dus la manifestări de protest din partea acelorași studenți, care au declarat că dosarul Ciumetti rămâne deschis pentru macedo‑români,
până la pedepsirea celor care au ordonat și executat asasinatul.
Cazul Cumetti a reprezentat un serios motiv de dezbinare între
studenții aromâni legionari și cei fără simpatii pentru Zelea Codreanu. În timp ce adepții Mișcării susțineau că Garda și Căpitanul îi vor pedepsi pe vinovați, aromânii nelegionari declarau: «Ne e frică că însăși Căpitanul vostru, al Legiunii, nu dorește sincer dezvăluirea misterului morții lui Ciumetti»
44.
După represiunea ce a urmat asasinării lui Duca, legionarii au
început să se reorganizeze. Cuiburile din Cadrilater mențineau legătura cu Bucureștiul, prin intermediul așa‑numitelor căsuțe
poștale .
Semnificativ a fost cazul patronului cofetăriei Bulevard , din
București. Prin intermediul acestuia, legionarii aromâni din Cadrilater trimiteau sau primeau mesaje confidențiale, ordine și direcții de acțiune
45.
42 Valori ale civilizației românești în Dobrogea, Constanța, 1993, p. 373.
43 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, dosar 102/1933, f. 31.
44 Ibidem, f. 39.
45 Puiu Dumitru Bordeiu, op. cit., p. 56.

425Cu toate restricțiile impuse de lege, legionarii își continuau
activitatea în Cadrilater, prin crearea de noi cuiburi legionare în
mediile de coloniști aromâni. Aproape fără excepție, toate întrunirile se încheiau prin altercații cu forțele de ordine, ceea ce ducea la arestarea legionarilor.
În vara anului 1934, la Tulcea s‑au desfășurat lucrările unui
nou congres al Federației Studenților Dobrogeni, ocazie cu care elementele legionare au preluat, în totalitate, funcțiile de conducere la nivelul grupurilor studențești din județele Durostor și Caliacra. Imediat după acest congres a avut loc o nouă întâlnire a studenților dobrogeni, la Silistra. Cu acest prilej, legionarii macedoneni au hotărât să intensifice acțiunea de recrutare a noi membri printre aromânii din Cadrilater. De altfel, ideea de atragere a aromânilor devenise o constantă în politica Gărzii; vremurile în care Căpitanul sublinia că nu e bine ca masa compactă a acestora să intre în Mișcare părând a fi demult apuse.
Alături de atragerea întregului tineret studios aromân, se miza și pe
aducerea în sânul Mișcării a bătrânilor macedoneni din Cadrilater
46.
Studenții legionari aromâni erau trimiși, la sfârșit de săptămână, în localitățile sud‑dobrogene, pentru a continua munca de la om la om, în vederea sporirii numărului adepților Gărzii. Activitatea lor se afla, însă, în vizorul poliției, iar perchezițiile și arestările se țineau lanț. În septembrie 1934, în comuna Frășari, colonie întemeiată de macedonenii veniți din localitatea cu același nume din PeninsulaBalcanică, jandarmii au descoperit cămăși verzi, cărți cu cântece legionare și i‑au surprins pe membrii unui cuib făcând exerciții militare. Mai mulți legionari au fost arestați, în frunte cu șeful cuibului, Spiru Popescu.
46 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, dosar 102/1933, f. 304.

426În comuna Aidemir, organele de anchetă au descoperit mai multe
procese‑verbale de constituire a cuiburilor legionare 47.
La rândul lor, studenții macedo‑români comunicau centrului că,
în anumite localități, însemnele legionare sunt folosite de elementele
alogene. Studenții declarau că, la Bazargic, foarte mulți bulgari și evrei purtau cămăși verzi, identice cu uniforma gardistă. Studenților aromâni legionari li s‑a cerut de către Căpitan să reacționeze, pentru a‑i forța pe alogeni să nu mai poarte astfel de cămăși, deoarece aceștia din urmă vor să compromită uniforma legionară
48.
Statisticile întocmite de autorități, la sfârșitul anului 1934, relevau
existența a 59 de cuiburi legionare în Dobrogea, dintre care cinci în județul Durostor
49.
Acest fapt demonstra că nu toți macedonenii erau atrași de ideile
Mișcării. La 20 martie 1935, a fost înregistrată la Comisia Electorală Centrală o nouă formațiune politică legionară, intitulată Partidul «Totul pentru țară». Gardiștii au trecut la reorganizarea Mișcării, creând 13 regiuni legionare. Județele Durostor și Caliacra făceau parte din Regiunea Dobrogea, iar constituirea filialelor județene s‑a
realizat în prezența unor delegații numeroase, care cuprindeau și elemente din conducerea centrală
50.
Alegerile se făceau cu fast: cântece patriotice, eșarfe cu tricolor,
marșuri, discursuri înălțătoare, toate acestea acționând ca un magnet asupra membrilor.
În județul Caliacra, majoritatea membrilor organizației județene a
Partidului «Totul pentru Țară» era formată din aromâni, președintele filialei fiind avocatul Cola Ciumetti, directorul ziarului «Legionarii».
47 Ibidem, f. 326.
48 Idem, d. 102/1933, f. 101.
49 Puiu Dumitru Bordeiu, op. cit., p. 60.
50 Ibidem, p. 66.

427O notă înformativă, întocmită de Legiunea de Jandarmi Caliacra,
aducea la cunoștință faptul că «în ziua de 16 februarie 1936, într‑o
cafenea de pe strada Ioan Luca Caragiale din Bazargic, al cărei antreprenor este Cola Ciumetti, licențiat în drept, fost profesor și avocat, au fost convocate 70‑80 persoane, toți coloniști macedoneni din oraș și județ, în scopul de a se constitui organizația Totul pentru Țară.
La intrarea în sală, Cola Ciumetti a fost salutat de toți cei prezenți
cu cuvintele: Să trăiești, Căpitane! Cola Ciumetti a pus în vedere
tuturor celor prezenți că, conform dorinței Căpitanului Codreanu, ei trebuie să fie disciplinați, discreți și oricând gata de sacrificiu și li s‑a cerut de a începe imediat propaganda la țară»
51.
O altă notă, trimisă procuraturii, informa că organizația condusă
de Cola Ciumetti utilizează violența ca mijloc de acțiune, însă, pentru atragerea populației macedo‑române, folosea mijloace de propagandă: contribuții benevole de alimente pentru familiile sărace, lucrări de reparare a drumurilor, podurilor și fântânilor de pe tot cuprinsul județului. Toate aceste obiective erau sfințite la slujbe, în prezența unor mari mase de oameni, pomenindu‑se în permanență numele legionarilor și cel al Căpitanului.
Aceeași notă preciza că, în orașul Bazargic, a fost identificat cuibul
Nicu Constantinescu, care era condus de aromânul Nacu Scrima, cuib în care toți membrii erau macedoneni
52.
Membrii cuibului erau elevi de liceu, atrași de insignele, cântecele
și lozincile Gărzii. Din Bazargic, ei se deplasau în comunele apropiate: Bazaurt, Ceamurlia, Făndăcli, Enigea, Alexandria, Denicler, unde munceau la obiective de interes local.
51 Ibidem, p. 272.
52 D.J.C.A.N., fond Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel Constanța, dosar 9/1936,
f. 78 bis.

428Organele de urmărire aduceau la cunoștința Bucureștiului că,
la 4 octombrie 1936, la marginea comunei Hasi‑Kioseler, a avut loc
sfințirea unei cișmele, ce fusese reparată de legionari. Cu această ocazie, preotul care oficia slujba a cântat Mulți ani trăiască, gardiștii!
și a rostit o rugăciune în care a spus «Să dea Dumnezeu libertate legionarilor, că ei vor fi viitorul țării, vor face dreptate și numai ei sunt în stare a pune treburile la cale»
53.
La manifestare a participat liderul legionarilor din Caliacra, Cola
Ciumetti, împreună cu peste o sută de macedoneni din comunele I.G. Duca, Suiuciuc, Ceamurlia, Bazaurt și Sahagi. După terminarea slujbei, Ciumetti a citit un ordin din partea Căpitanului, prin care acesta anunța formarea unei noi comisii, care să verifice pe toți legionarii, în vederea eliminării din rândurile Gărzii a elementelor necorespunzătoare
54.
La Silistra, legionarii au hotărât crearea unui grup, condus de
aromânul Beca, care să se ocupe cu strângerea de alimente și bani de la coloniștii din comunele Alfatar, General Praporgescu, Regina Maria, Aidemir, Frășari, Sarsânlar, Uzungi‑Oman și Atmagea, pe care să le trimită la tabăra de muncă organizată de Corneliu Zelea Codreanu în stațiunea Carmen‑Sylva. În cadrul aceleiași întâlniri s‑a luat măsura înființării unei echipe compuse din legionarii aromâni Zisu, Stama Soli, Pitu, Mindu, care să‑i terorizeze și chiar să‑i execute pe cei care nu se conformează ordinelor legionare
55.
Echipa era susținută de un negustor de brânzeturi, aromânul
Toma Prifti. La nivel național, Codreanu a creat echipe speciale, care se ocupau cu depistarea agenților infiltrați de Siguranță în Mișcarea Legionară.
53 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, dosar 248/1936, f. 242.
54 Ibidem.
55 Ibidem, f. 26.

429Din aceste echipe făceau parte mulți aromâni, socotiți a fi foarte
combativi, printre care studenții macedoneni Spiru Bujgoli și Spiru
Popescu 56.
Legionarii au militat activ pentru atragerea tinerilor sud‑
dobrogeni în cadrul Mișcării. Una dintre cele mai puternice Frății de
Cruce din Cadrilater ființa la Liceul Nicolae Filipescu din Bazargic.
Elevii se întâlneau lunar sau bilunar în case conspirative sau în aer liber. La ședințe erau lecturate și dezbătute pasaje din lucrările Cărticica șefului de cuib și Pentru legionari. Membrii unei frății
trebuiau să participe la ședințe în mod regulat și să‑și plătească cotizația la zi
57.
Anul 1935 a fost marcat de o serie de frământări în cadrul
Societății Studenților Macedo‑Români, care era dominată de elementele legionare. În cercurile gardiste se vorbea despre faptul că macedoneanul Beza ar fi format șase echipe care aveau misiunea de a‑l suprima pe Corneliu Zelea Codreanu. Acest zvon a creat panică printre studenții legionari aromâni, care au hotărât să‑l urmărească în permanență pe Beza. Totodată, generalul Cantacuzino, șeful Partidului «Totul pentru țară», le‑a cerut macedonenilor să trimită o echipă care să stea la dispoziția Căpitanului. Această echipă era o gardă personală pentru Codreanu și urma să fie condusă de legionarul Cuțanina
58.
Agitațiile printre studenții aromâni au continuat, datorită
faptului că, în toamna anului 1936, un grup de macedoneni, conduși de Barbaiani și‑a manifestat dorința de a forma o a doua societate studențească, ce urma să fie compusă din persoane ce nu au activat în nici un partid politic
59.
56 Puiu Dumitru Bordeiu, op. cit., p. 69.
57 Ibidem, p. 81.
58 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, dosar 5/1936, f. 331.
59 Ibidem, f. 381.

430Acest demers survenea după ce studenții macedoneni nelegionari
anunțaseră că vor să formeze un bloc anti‑gardist, care urma să
candideze, pe o listă separată, la șefia Societății 60.
Grupul legionar Andrei Șaguna, format din studenți macedoneni,
a luat atitudine. Unul dintre cei mai hotărâți apărători ai ideii de comuniune Legiune‑aromâni era Grigore Pihu. La una dintre ședințele Societății Studenților Macedo‑Români, Pihu declara: «De la noi, macedo‑românii, se cer primele sacrificii și trebuie să fim demni de încrederea pe care ne‑o acordă Căpitanul și Legiunea»
61.
Cu o altă ocazie, Pihu amintea celor prezenți la ședința Societății:
«Noi, macedonenii, trebuie să fim pregătiți pentru ca, la nevoie, să fim primii chemați să reacționăm împotriva mișeliilor. În noi, Căpitanul are cea mai mare încredere»
62.
La rândul lor, aromânii aveau mare încredere în Căpitan.
Codreanu avea numeroși adepți și în afara granițelor României Mari. La una dintre ședințele grupului Andrei Șaguna al legionarilor
macedoneni, Ion Belgea declara: «Pentru noi, românii de peste hotare, fenomenul legionar este plin de speranțe. Încrederea în el a început să se accentueze pe zi ce trece. Poate că este singurul care garantează aspirațiile de veacuri ale realizării actuale»
63.
Dacă în cercurile studențești aromâne existau fricțiuni, în
Cadrilater, șefii legionari continuau să ducă o activitate susținută pentru promovarea ideilor gardiste în rândurile populației.
O notă informativă a Legiunii de Jandarmi Caliacra atrăgea atenția
asupra faptului că liderul gardist Cola Ciumetti a dat instrucțiuni tinerilor macedoneni încorporați în armată, în 1936, să continue propaganda legionară.
60 Idem, dosar 4/1936, f. 213.
61 Idem, dosar 284/1936, f. 10.
62 Ibidem, f. 6.
63 Idem, dosar 284/1936, f. 294.

431Aceștia trebuiau să formeze cuiburi printre soldați și să insiste
pe lângă gradați pentru a li se dea voie să cânte cântecele Gărzii64.
Ciumetti luase măsuri pentru ca, prin plecarea în armată a tinerilor
aromâni legionari, cuiburile locale să nu fie dezorganizate, numind noi șefi de organizație
65.
Totodată, s‑a avut în atenție și atragerea în Mișcare a femeilor,
care erau înregimentate în organizații proprii, numită cetățui . În
Cadrilater, activau prolific cetățuile Oltea Doamna și Doamna
Stanca .
Legionarii macedoneni continuau a fi cei mai vajnici apărători ai
preceptelor Mișcării. Trădarea lui Stelescu a fost pedepsită de grupul Decemvirilor, care era condus de Ion Caratănase. Grigore Pihu, lider al legionarilor aromâni, aplauda crima înfăptuită de Decemviri,
apreciind că «cei care l‑au asasinat pe Stelescu nu și‑au făcut decât datoria»
66.
Deși reprezentau o forță demnă de luat în seamă, legionarii din
Cadrilater nu au fost, totuși, în atenția autorităților, așa cum s‑a întâmplat, de exemplu, cu adepții Partidului Comunist sau cu membrii Organizației Revoluționare Dobrogene. Legionarii au militat, în mod constant, pentru îndepărtarea elementelor bulgare din administrația publică și din comerțul dobrogean. În repetate rânduri, liderii locali gardiști au subliniat că pericolul în regiune nu este reprezentat de Legiune ci de organizațiile locale extremiste și comuniste, care militau pentru separarea Cadrilaterului de statul român.
La rândul lor, autoritățile din Cadrilater plasau Garda de Fier pe
locul al doilea în topul organizațiilor extremiste, pericolul cel mare fiind considerat a fi cel reprezentat de comitagii.
64 Puiu Dumitru Bordeiu, op. cit., p. 273.
65 Ibidem, p. 274.
66 Ibidem, p. 93.

432În perioada 1933‑1936, au fost înaintate Tribunalului Caliacra 59
de cauze penale, pe motive politice, 56 dintre ele fiind soluționate
astfel: 43 de condamnări (36 de comuniști și 15 legionari) și 13 achitări (7 comuniști și 6 legionari), ceea ce denotă o intransigență sporită față de extrema stângă
67.
1937 a reprezentat un an de regrupare a legionarilor, inclusiv a
celor de origine aromână. Organizațiile județene Durostor și Caliacra își intensificau activitățile de recrutare de noi membri, de asigurare a mijloacelor financiare necesare și prevenirea încadrării unor elemente necinstite, puse pe căpătuială.
După eșecul încercării lui Carol al II‑lea de a subordona Mișcarea
Legionară, acțiunile represive anti‑gardiste se înmulțiseră. Ca urmare a acestui fapt, Grigore Pihu va cere legionarilor macedoneni să nu se opună descinderilor și perchezițiilor efectuate de autorități deoarece «toate măsurile represive vor duce la un rezultat cu totul altul decât cel așteptat de către cei care au pornit prigoana»
68.
Pihu va desfășura o vastă activitate în rândurile aromânilor
nealiniați politic, pentru a‑i atrage de partea Gărzii. El vizita aproape zilnic pe fruntașii aromâni nelegionari, cu care discuta despre doctrina Mișcării și cărora le oferea revista Dimândarea , un mijloc
de difuzare a programului Partidului «Totul pentru Țară»
69.
În paralel, se organizau noi marșuri legionare în județele Durostor
și Caliacra. Acțiuni propagandistice se desfășurau și cu prilejul unor manifestări sportive. După un meci de fotbal, susținut la Bazargic,componenții echipei bucureștene Colțea au vizitat sediul organizației
locale a Partidului «Totul pentru Țară» și au fost apoi conduși la gară cu cântece legionare
70.
67 Ibidem, p. 95.
68 Ibidem, p. 278.
69 Ibidem, p. 279.
70 Ibidem, p. 110.

433Un raport al Procuraturii județului Durostor informa asupra
faptului că, la 6 septembrie 1937, 300 de legionari s‑au întâlnit
în comuna Atmagea Tătărească, sub conducerea lui Paul Graja, manifestanții dedându‑se la acte de răzvrătire, spiritele fiind foarte agitate
71.
Legionarii l‑au amenințat cu moartea pe prefectul județului,
au tras cu arme de foc și au produs importante pagube primăriei locale.
La Bazargic avea loc o altă întrunire, în care legionarii hotărau
intensificarea propagandei, pentru recrutarea de noi membri. Pentru a preveni eventualele acțiuni polițienești, se trasau mai multe sarcini: ședințele să se facă în locuri închise și să nu se întâlnească mai multe cuiburi în adunări comune
72.
Se hotăra, de asemenea, ca legionarii din Bazargic să nu participe
la alegerile comunale și județene, ci numai la cele generale.
Tot de la Bazargic, organele de jandarmi raportau că în cafeneaua
lui Cola Ciumetti, un grup de macedoneni ar fi declarat că Partidul «Totul pentru Țară» nu va putea ajunge la cârma țării, câtă vreme regele e în viață
73.
Jandarmii identificaseră un mare număr de studenți macedoneni
care făceau propagandă printre coloniștii aromâni. Între cei ținuți sub observație se aflau Ionel Zenea, student la Drept și Scrima Nacu, fost student la Medicină Veterinară
74.
Acțiunile desfășurate în rândurile coloniștilor macedoneni se
întețiseră. În satele Ceamurlia și Dehi, jandarmii au descoperit 31 de aromâni care, încolonați militărește, mărșăluiau, cântând melodii legionare.
71 D.J.C.A.N., fond Parchetul General al Curții de Apel Constanța, dosar 4/1937, f. 54.
72 Idem, dosar 13/1937, f. 83.
73 Ibidem, f. 93.
74 Ibidem, f. 93 bis.

434Împotriva acestora a fost deschisă o acțiune publică, făptașii
având un element agravant: erau îmbrăcați în cămăși verzi 75.
Șeful secției de jandarmi Vulturești, județul Caliacra, își informa
superiorii că Iancu Guda, din comuna Regina Maria, făcea propagandă
printre tinerii premilitari, pentru a nu mai merge la instrucție și a nu se mai supune ordinelor superiorilor. La percheziția făcută acasă, lui Guda i‑au fost confiscate cărți legionare precum și un tablou al Căpitanului
76.
În comuna Stejarul, jandarmii au descoperit, într‑o încăpere
ascunsă, câțiva tineri macedoneni care făceau instrucție militară, îmbrăcați în cămăși verzi
77.
În județul Durostor, gardiștii programaseră, în ziua de 31 iulie
1937, o adunare în pădure, cu membrii cuiburilor din plasele Bei Bunar, Ostrov, Frășari, majoritatea acestora fiind macedoneni. Intervenția hotărâtă a autorităților a făcut ca această întrunire să nu mai aibă loc
78.
Rapoartele înaintate de șefii cuiburilor din Cadrilater către
conducerea centrală a Gărzii făceau referiri la rezultatele notabile obținute în procesul de instruire, precum și în cel de recrutare de noi membri. La sfârșitul lui august 1937, în Cadrilater existau 300 de legionari aromâni, «gata de orice sacrificii pentru Legiune și Căpitan»
79.
Intensificarea manifestărilor legionare în Dobrogea de Sud este
dovedită și de numărul proceselor aflate pe rol la Curtea de Apel Constanța, în perioada martie‑decembrie 1937, privitoare la ordinea publică și siguranța statului.
75 Ibidem, f. 128.
76 Ibidem, f. 130.
77 Ibidem.
78 Ibidem, f. 229.
79 Puiu Dumitru Bordeiu, op. cit., p. 112.

435Din 24 de procese, toate judecate de Tribunalul Caliacra, trei aveau
ca obiect 26 de inculpați legionari, pentru comiterea de infracțiuni
referitoare la efectuarea de marșuri și purtarea de uniforme interzise de lege
80.
Anul 1937 a fost marcat de un eveniment care avea să stârnească
o adevărată furtună în interiorul Legiunii. Totul a pornit, în mod paradoxal, de la o problemă externă. Statul grec declarase, în 1937, drept obligatorie, folosirea limbii elene. În aceste condiții, folosirea dialectului aromân devenise un delict. Situația era disperată, mai ales în rândurile femeilor aromâne care, spre deosebire de soții lor, nu cunoșteau decât limba maternă
81.
Multe dintre acestea erau amendate de jandarmii greci, iar această
stare de lucruri devenise intolerabilă.
Studenții macedo‑români au protestat vehement împotriva
acestei încălcări a angajamentelor luate de Atena față de București și au hotărât să înceapă o acțiune energică pentru lămurirea opiniei publice și pentru a impune guvernului român luarea unei măsuri care să ducă la ameliorarea situației conaționalilor din Grecia. La discuțiile din cadrul Societății Studenților Macedo‑Români, Teodor Supila, Sterie Ficata, Grigore Pihu, Toti Pascu, Spiru Bujgoli, Spiru Popescu, au acuzat statul român că nu are curajul de a răspunde cu bărbăție Greciei
82.
În timp ce întreaga presă română acorda spații vaste subiectului,
spre surprinderea generală, ziarul legionar «Buna Vestire» nu a publicat manifestul studențimii macedo‑române.
A fost semnalul declanșării unei lupte în interiorul Gărzii, între
liderii grupării macedonene și cei ai grupului Axa, acuzați de cei
dintâi de a fi cripto‑străini, bizantini sau greci.
80 Ibidem, p. 116.
81 Constantin Papanace, op. cit., p. 149.
82 Puiu Dumitru Bordeiu, op. cit., p. 113.

436Constantin Papanace nota că macedonenii au avut mari rezerve
față de primirea, în 1932, a grupului Axa în Legiune, deoarece «ne era
foarte greu să stăm alături de elemente dușmane, pe care le detestam
pentru toate loviturile pe care ni le‑au dat pe la spate, în chestiunea noastră națională»
83.
Legionarii macedoneni considerau că numai faptul de a purta un
nume cu rezonanță greacă, ce te ducea cu gândul la fanarioți, era un element agravant. Militanții aromâni se considerau o elită, ei fiind convinși că sunt mai români decât românii. În viziunea acestora,
daco‑romanii fuseseră influențați de către slavi, în timp ce ei erau descendenții, mai puțin falsificați, ai soldaților romani
84.
Dușmanii din România ai aromânilor erau grecii și cripto‑grecii,
legionarii macedoneni neîmpărtășind ura față de evrei, decât în mică măsură. Acest lucru se datora faptului că, în Macedonia, bancherii evrei și negustorii vlahi fuseseră, întodeauna, uniți în afaceri
85.
Liderii aromâni ai Legiunii se considerau puternici și combativi,
posesori ai unui sentiment de asceză, ce le lipsea românilor, care aveau, în opinia lor, o aplecare către petreceri. Cu timpul, macedonenii au devenit forța de șoc a Legiunii, dar și forța sa economică: de la comercianții și bancherii aromâni din București veneau puternice ajutoare financiare
86.
Chiar și sediul primei Case Verzi fusese construit tot din
fondurile aromânilor, care erau în București, în anul 1933, în jur de 10.000‑15.000, majoritatea intelectuali, ziariști și funcționari. Toate acestea au dus la creșterea simpatiei lui Corneliu Zelea Codreanu față de liderii macedoneni dar și la creșterea, proporțională, a antipatiei celor din urmă, la adresa intelectualilor din grupul Axa .
83 Constantin Papanace, op. cit., p. 150.
84 Francisco Veiga, op. cit., p. 188.
85 Ibidem, p. 189.
86 Ibidem.

437În fapt, în cadrul Mișcării se ciocneau două lumi: cea a aromânilor,
adepți ai liniei dure și cea a intelectualilor din grupul Axa, care
considerau că Legiunea trebuia să iasă din faza macedoneană,
considerată a fi nerafinată și violentă.
Reacția macedonenilor a fost promptă și nu puține au fost
vocile care au spus că ruptura de Legiune este iminentă. Constantin
Papanace susținea că șeful Mișcării, Corneliu Zelea Codreanu, i‑ar fi întrebat pe macedoneni, cu lacrimi în ochi: «Vă dați seama ce poate să însemne pentru Mișcare o retragere a voastră?»
87
Legionarii aromâni l‑au asigurat pe Căpitan că nu poate fi vorba de
așa ceva, legăturile macedonenilor cu Garda fiind de nezdruncinat. Cu toate acestea, Codreanu a avut o discuție cu Papanace, reproșându‑i acestuia atacurile la adresa lui Polihroniade și a celorlalți membri ai grupului Axa. Căpitanul a făcut apel la disciplina legionară,
încercând să liniștească apele, însă Papanace a adus în discuție cazul a doi membri axiști, care afirmaseră în public că macedonenii sunt
indisciplinați și că liderul Gărzii i‑a tolerat, câtă vreme a avut nevoie de ei. «Acum, însă, spuneau axiștii, situația s‑a schimbat, Garda fiind
suficient de tare pentru a se lipsi de aportul aromânilor»
88.
Disputa dintre cele două grupări nu a putut fi potolită de Corneliu
Zelea Codreanu, spre imensa dezamăgire a macedonenilor, care trăiau un adevărat coșmar: concubinajul, în cadrul aceleiași mișcări, cu câțiva urmași ai fanarioților, unii dintre aceștia fiind în legătură cu
marile comunități grecești din România, care întreținuseră cu bani bandele antarților eleni, care asasinau aromâni în Macedonia.
Pentru macedoneni, singura reacție benefică a acestui scandal
a fost faptul că opinia publică și chiar autoritățile au crezut în îndepărtarea lor din Mișcare. Astfel, în timpul represiunii din 1938, o parte a legionarilor aromâni nu a fost vizată de arestări.
87 Constantin Papanace, op. cit., p. 157.
88 Ibidem, p. 168.

438La 11 noiembrie 1937, Partidul «Totul pentru Țară» a anunțat
declanșarea campaniei electorale pentru alegerile din luna decembrie
a aceluiași an. Un ordin de la comandamentul legionar central, semnat de Grigore Pihu, cerea șefilor de grupe legionare macedo‑române să facă toate sacrificiile posibile pentru triumful Mișcării în alegeri
89.
Echipele gardiste au acționat pe baza unui sistem de coordonare
și de comunicații bine organizat. Legionarii intrau în sate cântând, îngenuncheau și se rugau în biserici. Specularea sentimentului religios crea reacții de simpatie din partea localnicilor, care îi primeau cu flori. Rezultatele au fost pe măsură, Partidul «Totul pentru Țară» înregistrând, la nivel național, rezultate care l‑au plasat pe poziția a treia în eșichierul politic românesc.
La nivelul Cadrilaterului, legionarii au obținut, în alegerile pentru
Adunarea Deputaților 8,8 % din sufragii în Durostor și 9,86 % în Caliacra, în timp ce în județele Tulcea și Constanța, ei s‑au bucurat de încrederea a 21,05 % și respectiv, 15,03% din electorat. La Senat, gardiștii au obținut 8,78 % din voturi în județul Caliacra, în județul Durostor nedepunându‑se liste de candidați.
Astfel, Mișcarea se situa și la nivelul Dobrogei de Sud, pe același
loc III în topul preferințelor electoratului, ca și la nivel național. La alegerile pentru Senat, însă, gardiștii erau depășiți de Partidul Poporului. Numărul voturilor obținute în Cadrilater de către legionari era, însă, sub media pe țară, acest lucru datorându‑se, în primul rând, ponderii scăzute a românilor în județele Durostor și Caliacra (19% și respectiv, 22,6%). Din motive lesne de înțeles, bulgarii, evreii și în parte, turcii, au votat alte formațiuni politice.
În al doilea rând, înșiși aromânii erau divizați, o parte a acestora
votând, în mod tradițional, partidul de guvernământ. Macedonenii îl trimiteau, totuși, în Parlament, ca deputat de Caliacra, pe Constantin Papanace.
89 Puiu Dumitru Bordeiu, op. cit., p. 280.

439Victoria legionarilor nu a putut fi exploatată deoarece, la 28
decembrie 1937, premierul Gheorghe Tătărescu și‑a înaintat demisia,
iar regele Carol al II‑lea a numit un cabinet fără bază parlamentară, condus de Octavian Goga. Gestul regelui a lovit în întreaga clasă politică românească. Garda trebuia să reia lupta și să se pregătească pentru scrutinul din primăvara anului 1938.
Fruntașii legionari aromâni își stabileau, în ultima zi a anului
1937, obiectivele pentru campania electorală: formarea a 10 echipe de propagandă, care să meargă în Cadrilater, pentru a căpăta noi aderenți în Mișcare.
Între timp, însă, a intervenit lovitura de stat a regelui Carol al
II‑lea, care, prin Decretul Lege din 11 februarie 1938, a introdus starea de asediu și a pus capăt democrației parlamentare. Noile măsuri luate de rege au vizat interzicerea activităților partidelor politice. Sediile acestora au fost sigilate. Cea mai vizată de către organele polițienești a fost Garda de Fier. Fruntașii legionari din Cadrilater au fost atent supravegheați, iar domiciliile lor au percheziționate.
Poliția orașului Bazargic alcătuise o listă cu liderii Mișcării din
localitate. Din cele 9 nume prezente pe listă, 6 aparțineau unor macedoneni: Cola Ciumetti, Nicu Biju, Enache Caranica, Petre Caranica, Atanase Papanacea și Scrima Nacu
90.
Lista cuprindea și locurile în care aceștia s‑ar fi putut ascunde,
dacă ar fi existat primejdia arestării lor. Autoritățile din județul Durostor făceau cunoscut Bucureștiului că, în ciuda interdicțiilor și a situației create prin autodizolvarea Partidului «Totul pentru Țară», legionarii continuau o foarte asiduă activitate, prin ordine scrise sau verbale, transmise de la om la om.
90 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, dosar 233/1935, f. 21.

440Magistrații din județul Durostor puneau această situație pe seama
faptului că majoritatea legionarilor sunt macedoneni, «oameni care
pun o deosebită pasiune pe teren politic» 91.
După condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu la închisoare,
pentru calomnierea consilierului regal Nicolae Iorga, la adresa legionarilor s‑a declanșat o nouă prigoană. Sute de gardiști au fost arestați și depuși în lagăre. Ofensiva, concepută de Armand Călinescu împotriva extremei drepte, a fost totală.
Într‑un climat de permanentă teroare, Legiunea a continuat să
activeze în sudul Dobrogei, grație macedonenilor din cadrul Societății Studenților Macedo‑Români.
O notă informativă din 14 iunie 1938, întocmită de Secția I
din Corpul Detectivilot preciza că Ion Zeană și Spiru Bujgoli au recomandat legionarilor din subordine să folosească toată puterea de convingere asupra rudelor sau prietenilor din Cadrilater sau din București pentru a‑i mobiliza, în vederea participării la lupta decisivă, al cărui semnal urma a fi dat de Codreanu, în toamna anului 1938
92.
Inspectoratul Regional de Poliție al Ținutului Marea preciza că
Mișcarea Legionară își recrutase curieri din personalul autobuzelor: taxatori, șoferi și controlori. Aceștia făcuseră intervenții ca stațiile autobuzelor să fie fixate în fața propriilor case, pentru a primi mai ușor ordinele verbale și materialele de propagandă legionară
93.
Și elevii de liceu desfășurau acțiuni propagandistice, în ciuda
faptului că, numai în județul Durostor, fuseseră arestați 43 de tineri, care se implicaseră în răspândirea de manifeste cu conținut antiguvernamental
94.
91 D.J.C.A.N., fond Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, dosar 16/1938, f. 47.
92 Puiu Dumitru Bordeiu, op. cit., p. 142.
93 D.A.N.I.C., fond Direcția Generală a Poliției, dosar 233/1935, f. 37.
94 Puiu Dumitru Bordeiu, op. cit., p. 143.

441Aromânii din cadrul Legiunii au luat poziție în fața valului de
atentate produse de comitagii în Cadrilater. La 8 noiembrie 1938,
Societatea Studenților Macedo‑Români a elaborat un manifest intitulat Români, în Cadrilater curge iar sânge românesc!, în care
Armand Călinescu era făcut răspunzător de drama macedoromânilor, «lăsați cu mâinile goale în fața bandelor de comitagii, înarmate până în dinți»
95.
Alte manifeste, care cereau revizuirea procesului lui Corneliu
Zelea Codreanu, circulau în localitățile sud‑dobrogene, fapt care a contribuit la o mai mare înăsprire a regimului aplicat legionarilor.
Lovitura de măciucă aplicată Mișcării s‑a produs în noaptea
de 29/30 noiembrie 1938, atunci când Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat, împreună cu alte 13 căpetenii legionare, printre care și aromâni, în cursul unui transfer de deținuți de la Râmnicu‑Sărat la Jilava. Dispariția Căpitanului i‑a derutat pe legionari. Acțiunile represive au continuat cu brutalitate, mulți dintre gardiști, printre care și aromâni din Durostor și Caliacra, fiind internați în penitenciarele Vaslui și Miercurea‑Ciuc. O încercare de revoltă, condusă de Horia Sima, a fost sortită eșecului, iar represiunile au continuat la adresa legionarilor. O parte a acestora a fost nevoită să intre în Frontul Renașterii Naționale și să dea declarații de loialitate în fața regelui Carol al II‑lea. Dintre aromâni, cazul cel mai reprezentativ pentru ideea de renunțare la principiile legionare era cel al lui Grigore Pihu.
Din cei 85 de fruntași legionari din Caliacra, se înscriseseră în
F.R.N., până la 27 februarie 1939, 41 dintre ei, în timp ce în Durostor, doar 5 din cei 29 de legionari acceptaseră compromisul.
La 21 septembrie 1939, o echipă de legionari l‑a asasinat, la
București, pe premierul Armand Călinescu, având aprobarea comandamentului legionar de la Berlin. Măsurile luate împotriva Mișcării au fost extrem de dure.
95 Ibidem, p. 145.

442În noaptea aceleiași zile, supranumită noaptea cuțitelor lungi, 252
de legionari, aflați în lagăre, au fost executați. În plus, în fiecare județ
trebuiau împușcați câte trei legionari. Victimele din Caliacra au fost: Petre Caranica, Gheorghe Popescu și Hristu Cavachi, iar cele din Durostor: Cola Nastu, Costică Măngăniță și Nișu Memu
96.
Mișcarea Legionară a fost puternic slăbită de această prigoană.
Nici în Cadrilater lucrurile nu stăteau mai bine, Garda existând doar în sufletele unora dintre macedoneni. Schimbarea de macaz s‑a produs, însă, în 1940, când o parte a liderilor legionari a acceptat colaborarea propusă de Carol al II‑lea, în ciuda dezacordului manifestat de grupul legionar din Germania. 286 de foști comandanți legionari, inclusiv dobrogeni, au semnat o Mărturisire de credință față de suveran. Între
timp și Horia Sima a acceptat să dialogheze cu regele, cerându‑i acestuia aducerea legionarilor la putere. În paralel, însă, Sima ordona pregătirea unei lovituri de stat. 100 de legionari aromâni din Durostor așteptau, înarmați, semnalul declanșării revoltei
97.
Evenimentele s‑au precipitat. La 3 august 1940, Hitler a cerut
guvernului român să cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei. La 19 august începeau, la Craiova, negocierile româno‑bulgare, care s‑au soldat cu satisfacerea cererilor Sofiei.
Legiunea s‑a pregătit din nou pentru o lovitură de stat. În
Cadrilater, 50 de tineri aromâni așteptau ordinele lui Sima.
Pierderea Ardealului de Nord a fost semnalul declanșării revoltei.
Studenții aromâni din București trebuiau să se alăture grupurilor de acțiune din Cadrilater, preocupându‑se de transporturile de arme și de organizarea manifestărilor de stradă împotriva lui Carol al II‑lea
98.
96 Nicolae Roșca, op. cit., p. 57.
97 Puiu Dumitru Bordeiu, op. cit., p. 172.
98 Ibidem, p. 180.

443Abdicarea regelui și venirea lui Ion Antonescu în fruntea
guvernului, proclamarea statului național‑legionar, au reprezentat o
victorie pentru Mișcare. Întorși în țară, legionarii au intrat direct în
guvern. Liderul macedonenilor, Constantin Papanace, a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor. Relația sa cu Antonescu a fost, la început, rece, chiar dacă bunicii celui din urmă erau aromâni din Albania. Cu timpul, însă, conducătorul statului va începe să‑l prețuiască pe Papanace pentru calitățile sale, dublate de un lucru care se pare că nu‑i displăcea lui Antonescu: macedoneanul nu era, precum ceilalți membri nelegionari ai cabinetului, o persoană ușor de manevrat, gata oricând să stea drepți în fața generalului.
Toate înfrângerile și pierderile umane păreau a rămâne în urmă.
Pentru legionarii aromâni, victoria era, însă, dureroasă. În urma Tratatului de la Craiova, peste 100.000 de români din sudul Dobrogei au fost strămutați în județele Tulcea și Constanța.
Prefecții și primarii legionari din Dobrogea Veche au luat măsuri
pentru ca refugiații să sufere cât mai puțin de pe urma transferului de populație. Refugiații aromâni cu convingeri legionare au creat noi cuiburi în județele Tulcea și Constanța, dar în rândurile lor au mocnit în permanență situații conflictuale, generate de lipsa de eficiență a autorităților în privința rezolvării problemelor legate de terenuri agricole și unelte, dar și de intensificarea persecuțiilor la care erau supuși conaționalii lor din Grecia, după izbucnirea războiului cu Italia. După cum se știe, majoritatea aromânilor din Grecia i‑a întâmpinat cu simpatie pe soldații italieni, pe care i‑a numit eliberatori
de sub tirania elenă.
În fața execuțiilor și incendierilor de sate aromâne în Grecia,
Papanace a propus, la o ședință a forului legionar, prezidată de Antonescu, asistat de Horia Sima, problema represaliilor. Papanace a declarat atunci: «dacă trăia Căpitanul, nu era să se vadă acest spectacol trist, ca o populație românească să fie exterminată atunci când la cârma statului român se află un regim legionar.

444Eu nu mă pot împăca cu această situație atunci când ramura din
care fac parte e nimicită»99.
Între timp, aromânii încadrați în Poliția Legionară i‑au ridicat, din
București și Constanța, pe fruntașii comunităților elene și i‑au dus în
direcții necunoscute. Acest fapt a produs un puternic scandal politic și diplomatic, lucru care a determinat eliberarea prizonierilor.
Antonescu a purtat o extrem de dură discuție cu Papanace, pe
tema represaliilor propuse de macedonenii din țară și a protestelor ambasadorului Greciei la București, Collas. În mod paradoxal, a învins punctul de vedere al lui Papanace, Antonescu promițând că «dacă grecii nu se astâmpără și persecuțiile din Grecia vor continua, vom înființa și noi lagăre ca represalii, unde să fie închiși un număr mai mare de greci decât români sunt închiși în Grecia»
100.
Situația macedonenilor din țară nu i‑a lăsat indiferenți pe liderii
Legiunii. La 14 decembrie 1940, Horia Sima, însoțit de Constantin Papanace, la acea dată, subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, s‑a întâlnit cu refugiații aromâni legionari din sudul Dobrogei, pe care i‑au îndemnat să fie pregătiți, pentru a exploata momentul prielnic. Eșecul acțiunilor legionare din ianuarie 1941, arestarea rebelilor și fuga unora dintre liderii Mișcării în Germania, aproape că a paralizat activitatea acestei formațiuni politice în România, chiar dacă unele manifestări au continuat și în anii următori.
În exilul din Germania, aromânii legionari s‑au menținut într‑o
grupare aparte, care s‑a distanțat rapid de Horia Sima, pe care l‑au acuzat că, prin manevre oneroase, a urmărit accederea la șefia Mișcării, sacrificându‑l pe Căpitan. Ruptura oficială între macedoneni și simiști s‑a produs în 1954, la Erding, în Germania, aromânii contestându‑i lui Sima calitatea de comandant al Mișcării Legionare.
99 Constantin Papanace, op. cit., p. 193.
100 Ibidem, p. 200.

445Papanace și adepții săi s‑au declarat continuatorii adevăratei
tradiții codreniste, fiind considerați schismatici de către Horia Sima.
Veniți plini de speranțe în România, unde credeau că vor regăsi
o a doua patrie, macedonenii au avut parte de un destin tragic. Ei
s‑au confruntat nu numai cu greutățile legate de colonizare, ci și cu pericolul permanent, reprezentat de comitagiii bulgari. Cel mai dureros a fost, însă, faptul că nici frații din România nu erau pregătiți să‑i înțeleagă și nici să‑i accepte. Destul de repede, frustrarea macedoneană a devenit o problemă pe care nimeni din oficialitățile vremii nu s‑a grăbit să o rezolve. De aceea, speranțele macedonenilor s‑au îndreptat către Legiune, singura care părea să le ia în seamă problemele, singura formațiune politică care promova, cel puțin, la nivel doctrinar, principiile austere, de însănătoșire morală a națiunii, principii care coincideau cu cele ale românilor crescuți în lumea extrem de dură a Macedoniei.
Șirul victimelor legionarilor aromâni a început cu Sterie
Ciumetti, ucis de polițiști, apoi cu Iancu Caranica și Doru Belimace, strangulați împreună cu Căpitanul, în duba închisorii, au urmat legionarii din lagărele Râmnicu‑Sărat, Vaslui, Miercurea‑Ciuc, cei căzuți la Constanța, în timpul rebeliunii, victimele din lagărul de la Buchenwald, aromânii legionari, secerați cu mitralierele de către plutoanele de execuție grecești, precum și cei căzuți cu arma în mână în Munții Dobrogei, în luptele cu Securitatea
101.
Soarta nu a fost deloc blândă cu macedonenii care au ales Legiunea
ca loc de exprimare a propriilor idei și trăiri.
A rămas, de pe urma acestei lupte, idealismul. Crezul că «tineretul
românesc se va încinge cu spada în arcul voltaic dintre Pind și Carpați și se va arunca în vâltoarea aprinsă de omul providențial»
102.
101 Ibidem, p. 105.
102 Ibidem, p. 205.

446O poezie, scrisă de aromânul E. Papazisu, începea astfel:
«Din Pindul, sălaș de Armatoli,/Venim, Căpitane, mulți soli/Și
Gărzii i‑aducem prinos/Tot ce‑i pe la noi mai frumos»103.
Adesea, cuvintele acestea au fost acoperite de violență.Macedonenii din Mișcare au fost considerați a fi aripa cea
mai dură, apelativele mergând până la a‑i cataloga drept sălbatici.
Disciplinați și neînduplecați, macedonenii au executat fără crâcnire ordinele Căpitanului. Nu degeaba, acesta spunea «de vor veni vremuri de deznădejde, mulți mă vor părăsi, sunt sigur, însă, că macedonenii, niciodată».
Lupta lor pentru o altfel de Românie s‑a sfârșit, în mod tragic.
Era, însă, doar o fărâmă din drama poporului aromân.
103 Ibidem, p. 3.

447Capitolul al X‑lea
CEDAREA CADRILATERULUI
X.1 Premisele cedării
Încă de la sfârșitul Conferinței de Pace de la Paris, guvernanții
bulgari au declarat că tratatele impuse țării lor sunt profund nedrepte
și că vor lupta pentru anularea prevederilor acestora. Revizionismul a constituit, în întreaga perioadă interbelică, pilonul de bază al politicii externe a Bulgariei. Acestui ideal i‑au fost subordonate toate resursele și formele de luptă: diplomatice (prin declarații, petiții și memorii înaintate forurilor internaționale) și ilegale (asociații iredentiste și acțiuni teroriste ale comitagiilor, întreprinse pe teritoriul țărilor vecine Bulgariei). Sofia revendica teritorii de la toate statele vecine, atenția fiind îndreptată, în special, către Macedonia sârbească și mai ales, spre cea grecească, țelul fiind ieșirea la Marea Egee.
Deși situată într‑un capăt opus scopurilor iredentiste expres
declarate, Dobrogea de Sud era, la rândul ei, în atenția politicienilor de la Sofia. Cadrilaterul, Zolotaia zemlia (Pământul de aur), cum
îl numeau bulgarii, era râvnit mai puțin poate, pentru valoarea sa economică, ci mai ales pentru modul în care fusese pierdută provincia, la finele celui de‑al doilea război balcanic, situație care rănise profund orgoliul și demnitatea națională a bulgarilor.
Sofia declarase, în repetate rânduri, că acțiunea României din
anul 1913 fusese aidoma cu cea a unui tâlhar care îți înfige un cuțit în spate și că, din vina Bucureștiului, Bulgaria nu devenise Mare.
Ruperea lanțurilor de la Neuilly a fost lozinca de bază a diplomației bulgare în perioada interbelică.

448În ciuda eforturilor depuse de România pentru găsirea unei
punți de legătură cu autoritățile de la Sofia, acestea din urmă au
fost consecvente politicii tradiționale: revendicarea Cadrilaterului, considerat a fi un pământ bulgăresc.
Presa din țara de la sud de Dunăre contribuia din plin la agitarea
spiritelor în chestiunea Dobrogei Noi. Un raport trimis de Legația de la Sofia către Ministerul Propagandei de la București făcea o analiză complexă a ziarelor bulgărești. Câteva dintre aceste date sunt extrem de interesante:
«Utro» – ziar de dimineață, aparținând trustului Damianov. Tiraj
de 100.000 de exemplare. Directorul trustului, Atanasie Damianov, are afaceri în România și locuise multă vreme aici iar redactorul‑șef, Ștefan Tenev, avea tatăl român și era născut la Turnu‑Măgurele. Ambii vorbeau perfect românește. Utro este orientat spre senzațional și are un corespondent la București. Ziarul nu este favorabil României, publicând, deseori, articole cu caracter revizionist. Unele voci susțin că publicația era stipendiată de Berlin.
«Zarea» ‑ ziar de dimineață, cu tiraj de 50.000 de exemplare, ce
aparține aceluiași trust de presă. Redactorul‑șef, Cârstui Stancev, a fost militant comunist iar ziarul are legături strânse cu Legația Sovietică de la Sofia.
«Dnevnic» ‑ ziar de amiază, cu tiraj de 60.000 de exemplare,
aparținând tot grupului Damianov. Publicația este profilată pe știri cu caracter senzațional.
«Zora» ‑ ziarul de dimineață cu cel mai mare tiraj – 120.000 de
exemplare. Directorul ziarului este Danail Krapcev, macedonean cu puțin sânge aromân. Are o atitudine naționalistă însă, în ceea ce privește România, are o poziție corectă. Și această publicație are relații strânse cu Legația Sovietică.
«Mir» ‑ este ziar de seară cu tiraj redus dar cu mare autoritate.
Inițial, a fost o publicație moderată, care s‑a transformat apoi într‑una revizionistă și naționalistă extremă.

449«Slovo» ‑ este un cotidian de seară, considerat cel mai serios și
mai sobru; deși naționalistă, publicația a adoptat, în ultima vreme,
o atitudine prietenească față de România. «Vcera dnes» și «Vecer» sunt ziare de seară, lipsite de publicitate»
1.
Legația română din Sofia preciza că ziarele cu cel mai pronunțat
caracter anti‑românesc erau cele din Rusciuc și Varna, întreținute de refugiații dobrogeni și organizațiile iredentiste. Diplomații români din capitala Bulgariei considerau că nici un ziar bulgar nu ar fi publicat articole favorabile României și că tot ceea ce se putea face este moderarea atitudinii acestora, prin cultivarea unor relații speciale cu directorii respectivelor publicații. Ministerul Propagandei era informat de către Legația Română din Sofia că un alt mijloc de a tempera pornirile naționaliste ale ziarelor bulgărești era acordarea permisiunii Bucureștiului ca aceste publicații să fie introduse în România, precum și favorizarea unor călătorii de studii ale jurnaliștilor bulgari în țara de la nord de Dunăre.
În condițiile în care, pe continentul european, curentul revanșard
și revizionist se întărea, Bulgaria simțea că poziția sa devine mai puternică în privința revendicărilor teritoriale. Italia, dar mai ales Germania au privit cu simpatie eforturile bulgărești de rezolvare a chestiunii dobrogene, pe care Sofia o vedea tranșată pe cale pașnică.
Propaganda bulgară revizionistă desfășurată în țară și în străinătate,
pe tema Dobrogei, s‑a intensificat. Au fost tipărite și distribuite în Europa două broșuri care tratau problema dobrogeană. Prima dintre ele se numea: Schimbul Dobrogei cu Basarabia iar cea de‑a doua
purta titlul: Premise la apropierea bulgaro‑română. Broșurile au dost
traduse în limbile franceză, engleză și italiană și difuzate, la sfârșitul anului 1939 și începutul anului 1940.
Activitățile de propagandă ale Uniunii pan‑bulgare Oteț Paisie
s‑au intensificat și s‑au corelat cu cele ale Societății «Dobrogea»
1 Arhiva M.A.E., fond 71, Bulgaria, 1920‑1940, vol. 77, Relațiile cu România, 1940, ff. 3‑5.

450și ale legației Bulgariei de la București, aceasta din urmă preluând
coordonarea activităților din România, pentru «menținerea trează a conștiinței bulgărești în sânul populației bulgare din Dobrogea»
2.
În aceste condiții, s‑a ajuns la situația ca aliații tradiționali ai
României, Franța și Anglia, să sfătuiască Bucureștiul a avea în vedere concesii în favoarea Bulgariei, inclusiv de ordin teritorial. Pentru a sublinia faptul că, în condițiile apropierii de Germania, Sofia era hotărâtă să rezolve, chiar prin forță, problema dobrogeană, autoritățile bulgare au masat importante efective militare la granița cu România. Numărul trupelor prezente la frontieră a fost mărit, în mod considerabil, în timpul crizei cehoslovace, din primăvara anului 1939.
Situația se agravase, astfel că ambasadorul român la Vatican,
N. Petrescu Comnen, comunica ministrului de externe, Grigore Gafencu, faptul că, în condițiile în care se va ajunge la cedări teritoriale în favoarea Bulgariei, același lucru trebuiau să‑l facă toate țările balcanice, pentru ca pretențiile Sofiei față de București să fie reduse. Comnen considera că modificarea prevederilor Tratatului de Pace de la București, din 1913, îi viza pe toți semnatarii actului.
Singura soluție pentru rezolvarea crizei în Balcani era, în concepția
lui Petrescu Comnen, o solidaritate balcanică, opusă revizionismului bulgar. Ambasadorul adăuga că orice concesie de ordin teritorial trebuia însoțită de o declarație fermă a Sofiei, din care să rezulte că este pe deplin mulțumită de noua situație și că nu mai are și alte probleme de ordin teritorial cu vecinii.
Petrescu Comnen preciza că modificarea frontierei dobrogene
trebuia realizată pe baza unor condiții, printre care schimbul obligatoriu de populație, lichidându‑se astfel, în mod definitiv, orice
2 Valentin Ciorbea, Evoluția Dobrogei între 1918‑1944, Editura Ex‑Ponto, Constanța, 2005,
pp. 455‑456.

451aspirație bulgară în restul Dobrogei iar frontiera să fie fixată, ținând
cont de interesele strategice ale României.
Diplomatul român era de părere că cedările teritoriale trebuiau
acceptate mai ales în județul Caliacra, păstrându‑se cât mai mult din Durostor, în special Turtucaia, un cap de pod necesar apărării Bucureștiului. Pierderea Caliacrei însemna și sacrificarea Balcicului, motiv pentru care Petrescu Comnen sugera Bucureștiului să se împotrivească cu orice preț acestei cereri
3.
Opiniile lui Petrescu Comnen au stat la baza pregătirii abordării
problemelor Dobrogei în negocierile cu bulgarii. Ministrul român de externe, Grigore Gafencu, a declarat, însă, că Bucureștiul e hotărât să apere cu armele hotarele și neatârnarea țării. «La orice atingere a acestor bunuri, ne vom bate!», spunea răspicat Gafencu. Discursul său a fost receptat negativ în presa bulgară, ziarele din Sofia arătând că intransigența Bucureștiului nu va înlesni o înțelegere între cele două părți. Presa sofiotă mai spunea că Bulgaria nu cere teritorii românești, ci numai ceea ce i s‑a luat pe nedrept
4.
Izolarea politică în care se găsea România în vara anului 1940
i‑a făcut pe guvernanții de la București să caute sprijin la Berlin. Răspunsul Germaniei i‑a dezamăgit profund pe oamenii politici români, Hitler condiționând orice colaborare cu România de rezolvarea diferendelor teritoriale ale Bucureștiului cu vecinii.
După ultimatumurile Moscovei, de la sfârșitul lunii iunie a
anului 1940, în urma cărora Basarabia și nordul Bucovinei au intrat în componența Uniunii Sovietice, Bulgaria și‑a întețit activitatea politico‑diplomatică ce viza recuperarea Cadrilaterului. Sofia a exercitat un abil joc între Berlin și Moscova, obținând sprijinul ambelor părți pentu rezolvarea pretențiilor de ordin teritorial.
3 Ibidem, p. 457.
4 Maria Costea, România și Bulgaria. Diplomație și conflict, Editura Napoca‑Star, Cluj‑Na‑
poca, 2004, p. 50.

452Uniunea Sovietică a sprijinit fățiș politica Sofiei. La 13 august
1940, în ziarul «Pravda» a apărut articolul cu titlul Cu privire la
rezolvarea retrocedării către Bulgaria a Dobrogei de Sud, care susținea
că pretențiile revizioniste ale Sofiei sunt juste și fundamentate. Un articol cu un conținut asemănător a apărut și în «Izvestia». Cum presa sovietică era sub controlul total al conducerii de partid, era clar că aceasta era și poziția oficială a Moscovei. Sprijinul U.R.S.S. constituia o surpriză, deoarece în iulie 1940, opinia publică bulgară era predominant anti‑sovietică, temându‑se de modelul baltic
5.
Țarul Boris al III‑lea a trimis o scrisoare la Berlin, în care spunea că
guvernul bulgar dorește să primească sudul Dobrogei de la Germania, dar la nevoie, era decis să‑l accepte și de la Uniunea Sovietică.
Temându‑se că, prin rezolvarea revendicărilor bulgare, Uniunea
Sovietică deschidea o poartă în Balcani, pe unde puteau pătrunde nestingherite ideile comuniste, Berlinul a reacționat. Autoritățile germane au cerut Sofiei să nu se folosească de criza basarabeană, pentru a‑și rezolva pretențiile prin forță. Ministrul bulgar la Berlin a fost foarte dezamăgit de acest răspuns. El a insistat pe lângă Hitler, pentru a primi asigurări că Germania recunoștea justețea pretențiilor bulgare asupra sudului Dobrogei și că respectivele pretenții vor fi satisfăcute la momentul oportun de Reich‑ul german. În această situație, von Ribbentrop a dat indicații reprezentantului german la Sofia să transmită guvernului bulgar că Berlinul manifestă o înțelegere deplină față de dorințele revizioniste ale Bulgariei dar că ceasul realizării acestor dorințe nu a sosit încă
6.
Pe de altă parte, Hitler, prin emisarii săi, a cerut un răspuns clar
din partea guvernului român, în legătură cu începerea discuțiilor cu guvernele ungar și bulgar.
5 Contantin Iordan, Minorități etnice în sud‑estul Europei după Primul Război Mondial.
Dimensiunile unei probleme europene, Editura Curtea‑Veche, București, 2002, p. 137.
6 Aurică Simion, Dictatul de la Viena, Editura Albatros, București, 1986, p. 202.

453La 6 iulie 1940, noul ministru de externe al României, Mihail
Manoilescu, i‑a declarat lui Fabricius că guvernul român «este gata
să lase să înceapă tratativele directe, la baza discuțiilor urmând a fi principiul etnic, în virtutea căruia urmau să se facă vaste și reciproce schimburi de populație, precum și principiul teritorial»
7.
Carol al II‑lea cerea oficial sprijinul Germaniei, pentru a tempera
pretențiile exagerate ale Budapestei și Sofiei. Răspunsul nu l‑a mulțumit pe Hitler care, la 15 iulie 1940, i‑a cerut din nou lui Carol al II‑lea să rezolve diferendele teritoriale cu Bulgaria și Ungaria. Führer‑ul îi sugera regelui român să facă concesii Bulgariei, deoarece «astfel, celui de‑al doilea stat i se va putea ține piept mai ușor»
8.
Hitler adăuga că, în condițiile în care România nu se va înțelege
cu Ungaria și Bulgaria, Germania se va dezinteresa de dezvoltarea ulterioară a evenimentelor din sud‑estul Europei
9.
La 26 iulie 1940, premierul român Ion Gigurtu și ministrul de
externe Mihail Manoilescu, înmânau ministrului de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, răspunsul lui Carol al II‑lea. Suveranul român declara că acceptă soluțiile lui Hitler dar îi cerea führer‑ului să intervină la Sofia și Budapesta pentru moderație, în așa fel încât opinia publică românească să nu fie bulversată și să nu ceară intrarea țării în război.
Hitler avea să răspundă că singura modalitate de rezolvare
a diferendelor dintre România, Bulgaria și Ungaria o reprezintă tratativele directe.
El a sugerat, printre altele, efectuarea unui plebiscit în teritoriile
revendicate sub controlul unor state neutre: Italia și Spania
10.
7 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 460.
8 Valer Pop, Bătălia pentru Ardeal, Editura Colosseum, 1991, p. 45.
9 Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1988, p. 1163.
10 Ibidem, p. 1178.

454La 31 iulie 1940, cancelarul german a declarat membrilor unei
delegații bulgare, primită în audiență la Berlin, că Dobrogea de
Sud trebuie redată Bulgariei în vechile ei granițe, inclusiv Silistra și Balcic
11.
Cu această ocazie, delegația bulgară a declarat că revendicarea
sudului Dobrogei «este moderată, căci atât la pacea de la San‑Stefano cât și la pacea de la București, din 1918, granița bulgară se afla mult mai departe către nord, astfel că renunțarea la acest punct trebuie considerată drept o concesie substanțială făcută României»
12.
Declarația lui Hitler a produs consternare la București. Autoritățile
române au devenit conștiente de faptul că soarta Cadrilaterului este pecetluită și se străduiau ca, la tratativele cu bulgarii, să păstreze măcar Silistra și Balcicul. Ministrul român de externe îi declara lui Fabricius că este dezamăgit de opțiunea führer‑ului, atât de clar exprimată, înainte de începerea tratativelor, gest care echivala cu o sentință. Îngrijorarea cercurilor politice românești era cu atât mai mare, cu cât Bucureștiul se putea aștepta la o sentință a Berlinului și în problema Transilvaniei. Au fost, în acel moment, voci care au susținut necesitatea cedării Cadrilaterului, pentru ca eforturile diplomației românești să fie îndreptate în direcția păstrării Ardealului. Guvernul român nu considera, însă, că cele două județe ale Cadrilaterului trebuie cedate fără negocieri.
O misiune diplomatică, condusă de ambasadorul Victor Cădere,
s‑a aflat în capitala Bulgariei, pentru a prospecta poziția Sofiei față de schimbul obligatoriu de populație, rectificarea frontierei dobrogene și viitorul relațiilor româno‑bulgare.
Ambasadorul Cădere propunea Sofiei ca negocierile dintre cele
două țări să aibă loc la Craiova
13.
11 Valer Pop, op. cit., p. 91.
12 Aurică Simion, op. cit., p. 211.
13 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 462.

455Cădere avea misiunea de a‑i convinge pe bulgari «că este în
propriul lor interes să dea un caracter de înțelegere liberă actului
ce urma a fi încheiat între cele două țări. Poporul bulgar trebuie să înțeleagă că numai ce s‑ar obține pe această cale cu asentimentul absolut benevol al guvernului și al poporului român este durabil și constituie o garanție pentru eternitate. A utiliza circumstanța trecătoare pentru a obține un rezultat mai mare decât cel drept și legitim este totuna cu a obține rezultate grație unui factor trecător, care poate fi anulat printr‑o situație exact inversă»
14.
Victor Cădere a purtat discuții cu ministrul de externe, Popov, care
s‑a declarat de acord cu principiul schimbului de populație. Popov a recunoscut necesitatea unui schimb complet, care ar cuprinde și pe românii din regiunea Vidin și malul drept al Dunării, pe lângă aceia din Cadrilater. El i‑a cerut, în schimb, pe bulgarii de pe malul stâng al Dunării, din jurul Bucureștiului, din Banat și din Dobrogea Veche
15.
Popov a fost, însă, intransigent în abordarea chestiunilor de ordin
teritorial, cerând cedarea, în întregime, a Cadrilaterului. Partea bulgară a declarat că Sofia are concursul tuturor țărilor europene și că U.R.S.S. a propus chiar o frontieră comună, lucru pe care, însă, Popov a declarat că nu‑l dorește.
Victor Cădere a avut o întrevedere și cu premierul bulgar Filov,
stabilind ca negocierea unui document de cedare voluntară a Cadrilaterului să fie făcută la Craiova.
Carol al II‑lea avea să noteze în jurnalul său: «lucrurile merg greu,
căci din cauza nenorocitelor intervenții ale lui Hitler, bulgarii suntintransigenți asupra Silistrei și Balcicului»
16.
14 Aurică Simion, op. cit., p. 241.
15 Ibidem, p. 242.
16 Carol al II‑lea. Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. II, Editura Șansa, București,
1996, p. 233.

456Autoritățile române, printr‑un nou memoriu adresat lui Hitler,
au încercat să‑l convingă pe führer de faptul că Balcicul și Silistra
nu au nici o valoare pentru Bulgaria, așa că pot rămâne României. Un memoriu asemănător i‑a fost trimis și lui Mussolinni, precum și ministrului italian de externe, contele Ciano, autoritățile de la București prezentând în document propriile considerente în ceea ce privește Dobrogea de Sud
17.
Motivația luptei diplomatice pentru păstrarea celor două localități
era justificată: Silistra era un punct strategic important care, cedat, ar fi devenit un pinten în coasta României, în timp ce Balcicul era o localitate cu valoare de simbol, deoarece aici se odihnea inima reginei Maria. La 8 august 1940, ministrul bulgar de externe, Popov, a venit la București pentru consultări cu premierul Gigurtu, însă a părăsit capitala României, nemulțumit de faptul că partea română persista în problema Silistrei și a Balcicului. Diplomatul Vasile Stoica avea să noteze, în legătură cu pretențiile Bulgariei: «Dobrogea e indispensabilă dezvoltării normale a României, iar importanța economică pentru Bulgaria e nulă, deoarece aceasta posedă coasta, de la sud de Burgas până la nord de Varna, unde sunt porturi naturale»
18.
La 12 august 1940, Ion Gigurtu și Mihail Manoilescu l‑au
convocat pe șeful legației Bulgariei la București, căruia i‑au declarat că, după recomandarea cu caracter de cvasi‑arbitraj a führer‑ului, guvernul român consideră sudul Dobrogei ca fiind deja retrocedat Bulgariei și că formulează problema invers, dacă Bulgaria înțelege să dea un gaj de prietenie, lăsând la o parte Silistra și Coasta, inclusiv Balcicul, atrăgând atenția că preferința merge mai ales pentru coasta Balcicului
19.
17 Antonina Kuzmanova, Ot Nioi do Kraiova. Văprost za iujna Dobrudja v mejdunarodnite
otnoșenia 1919‑1940, Izdatelstvo Nauka i Izkustvo, Sofia, 1989, p. 272.
18 Vasile Stoica, The Dobrogea, New Y ork , f. a., p. 28.
19 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 464.

457Regele Carol făcea un demers personal pe lângă regele Boris în
chestiunea Silistra‑Balcic, cu toate că nu credea că actul său va da
rezultatul dorit. Gigurtu și Manoilescu i‑au precizat ministrului bulgar la București că anexarea Cadrilaterului, în anul 1913, a avut loc ca urmare a împărțirii Macedoniei între sârbi, greci și bulgari, care a avut ca rezultat schimbarea statu‑quo‑ului în Balcani, cum a fost stabilit
el la Congresul de la Berlin, din 1878. Se atrăgea atenția Bulgariei că, în 1913, la Conferința de Pace de la București, regele Carol I a intervenit personal, astfel încât extinderea spre sud a aliniamentului frontierei cerut de România să nu cuprindă localitatea unde se găsea castelul regal Euxinograd. Partea română voia să sugereze bulgarilor să reacționeze în același fel în privința castelului Balcic. În finalul convorbirii, politicienii români subliniau că, dacă Bulgaria nu va da dovadă de flexibilitate, România, «care nu uită nimic, va face o înțelegere foarte rece cu Bulgaria, la 30 de grade sub zero»
20.
În fața ofensivei diplomatice a Bucureștiului, guvernanții de la Sofia
vor răspunde printr‑un aide‑memoire, la 14 august 1940, prin care se
preciza că singura șansă de repunere a raporturilor româno‑bulgare pe baze normale este retrocedarea integrală a Cadrilaterului. Documentul sublinia că, departe de a abuza de împrejurări favorabile, Bulgaria dădea dovadă de modestie în revendicările sale, renunțând de bună voie de frontiera stabilită la San Stefano sau la cea stabilită prin tratatul de pace de la București, din mai 1918.
La 16 august 1940, ministrul român la Sofia a înmânat oficialilor
bulgari un aide‑memoire, prin care răspundea cererilor formulate de
către aceștia, la 14 august.
Documentul făcea, în prima parte a sa, un istoric al trecerii
Do brogei de Sud la România. Se preciza că Bucureștiul anexase
Cadrilaterul, deoarece avea nevoie de un teritoriu pentru colonizarea
20 Aurel Preda‑Mătăsaru, Tratatul între România și Bulgaria semnat la Craiova la 7
septembrie 1940. Trecut și prezent, Editura Lumina Lex, București, 2004, p. 75.

458macedonenilor persecutați de stăpânirea bulgară, greacă și sârbească,
că majoritatea populației din Dobrogea de Sud era musulmană la 1878, iar drepturile etnicilor bulgari asupra acestui teritoriu rezultau dintr‑o colonizare de numai 35 de ani (1878‑1913) și că acestea nu puteau fi considerate superioare drepturilor etnice ale României. Documentul preciza că a retroceda Cadrilaterul înseamnă a lăsa 180.000 de români sub dominație bulgară, în condițiile în care, sub dominația română se găseau numai 43.000 de bulgari
21.
Memoriul se referea la chestiunea Silistrei și a Balcicului,
precizând că prima localitate trebuie să rămână României, pentru că a fost încorporată acestei țări prin Protocolul de la Sankt Petersburg, din 1913 și nu ca urmare a Păcii de la București, din același an. Se mai arăta că Silistra are o importanță deosebită pentru traficul rutier spre Constanța și că se avea în vedere construirea unui pod peste Dunăre. Balcicul trebuia să rămână, la rândul său, României, deoarece în zonă exista o masivă populație românească precum și unități economice puternice; în plus, dacă ar pierde localitatea și zona de coastă, România ar rămâne cu doar 240 de km de litoral, față de 290 de km de litoral bulgar. Autoritățile de la București propuneau Sofiei și varianta acordării statutului de extrateritorialitate pentru Balcic, ca în cazul Danzigului
22.
Bucureștiul a reiterat faptul că păstrarea Silistrei și a Balcicului
ar fi un gaj de prietenie din partea Bulgariei. Totodată, în document se preciza data deschiderii unei conferințe oficiale între România și Bulgaria, la Craiova. Bucureștiul mai cerea guvernului bulgar acordul prealabil asupra discutării următoarelor puncte:
1. Evacuarea autorităților și a populației române din Cadrilater să
se facă într‑un interval de timp suficient și rezonabil;
2. Plecarea bulgarilor din Dobrogea de Nord să fie obligatorie;
21 Ibidem, p. 76.
22 Antonina Kuzmanova, op. cit., p. 274.

4593. Respectarea proprietății imobiliare și mobiliare a românilor
din Cadrilater 23.
Ministrul român la Sofia a înmânat aide‑memoire‑ul autorităților
bulgare și a fost primit în audiență de regele Boris al III‑lea. Suveranul
bulgar a declarat că are toată înțelegerea pentru poziția României dar că nu există altă soluție decât cedarea totală a Cadrilaterului. Eforturile ministrului Filitti de a‑l convinge pe regele bulgar ca măcar castelul regal de la Balcic să rămână în proprietatea statului român nu s‑au bucurat de nici o concesie. Regele s‑a angajat doar că «va face tot ce este dictat de respectul datorat memoriei reginei Maria»
24.
Concluzia autorităților de la București era aceea că Bulgaria,
neacordând gajul de prietenie României, prin lăsarea Balcicului, proceda unilateral și rigid. Mihail Manoilescu era îndurerat de soarta Balcicului, la care ținea mult și pe care voia să‑l transforme într‑un punct de plecare a liniilor maritime și aeronautice către Orient
25.
Guvernul bulgar a trimis Bucureștiului, la 17 august, un nou
aide‑memoire, în care preciza că primește invitația de participare la Conferința de la Craiova, programată a începe la 19 august.
La 17 august 1940, reprezentanți ai mai multor ministere au
fost convocați la Ministerul român de Externe, pentru a pune la punct problemele ce urmau a fi discutate la Craiova. Reuniunea a fost condusă de Mihail Manoilescu, care i‑a informat pe cei prezenți despre problemele ce vor fi abordate la Craiova și despre faptul că acest act trebuia să se execute în condiții de demnitate a statului și de salvgardare a intereselor românești.
Mandatul delegației românești la negocieri era, în linii mari,
următorul:
23 Aurică Simion, op. cit., pp. 247‑248.
24 Aurel Preda‑Mătăsaru, op. cit., p. 79.
25 Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 1197.

460— să susțină drepturile istorice ale României asupra
Cadrilaterului;
— să arate că, în 1913, Bulgaria a cedat această regiune,
considerând‑o o frontieră strategică pentru români;
— să arate că, prin obținerea Cadrilaterului, România renunța
la mii de români aflați în Macedonia, Pind, Valea Timocului, malul
bulgar al Dunării și munții Rodopi;
— să sublinieze că, în anul 1913, țarul Ferdinand al Bulgariei a
mulțumit regelui Carol pentru opera cuminte și importantă realizată de România prin tratatul de la București
26.
X.2 Negocierile româno‑bulgare de la Craiova
La mijlocul lunii august a anului 1940, România era izolată
complet și lipsită de sprijin politic internațional. În aceste condiții, Bucureștiul a început, la 19 august, negocierile cu partea bulgară. Tratativele vizau, de fapt, aspectele tehnice ce decurgeau în urma cedării Dobrogei de Sud, Bucureștiul fiind deja împăcat cu această idee.
Înainte de deschiderea conferinței, presa bulgară declanșase
o campanie susținută, pentru a arăta justețea pretențiilor Sofiei în Cadrilater, ba chiar în întreaga Dobroge. Ziarul «Zora» publica un articol cu titlul: Dunărea ca frontieră, în care se spunea: «România
a fost una din țările cele mai saturate după războiul mondial. Fără multe sforțări, ea și‑a anexat teritorii străine de la vecinii săi, pe toate frontierele. Ea a devenit deplin stăpână a tuturor brațelor marelui fluviu.
Faptul acesta crea în România o grandomanie, o dorință de
extindere a granițelor care, de altfel, au fost lărgite în afara hotarelor naționale.
26 Aurel Preda‑Mătăsaru, op. cit., p. 71.

461Deseori, de la București se îndreptau priviri și asupra malului
drept al Dunării» 27.
În același articol se mai preciza: «pe acest fluviu, nimeni nu poate
și nici nu trebuie să devină stăpânul ambelor maluri, cel puțin pe
cursul de jos al fluviului. Noi, bulgarii, vrem ca dominația română pe partea dreaptă a Dunării, dacă nu să fie nimicită, cel puțin să fie lăsată așa cum a fost desenată de Congresul de la Berlin»
28.
Ziarul «Mir» comenta pe marginea subiectului cedării
Cadrilaterului: «cererea noastră de restituire a Dobrogei de Sud, în frontierele de la 1912, nu poate face obiect de discuții sau de tocmeli, fiindcă aceasta ar însemna să vrei să repari în mod parțial o nedreptate și să lași să subziste o parte din această nedreptate. Noi vrem restituirea întregii Dobroge de Sud, în limitele în care ea aparținea până la războiul balcanic»
29.
Între timp, cele două părți se întâlneau în capitala Olteniei.
Delegația bulgară la negocierile de la Craiova era condusă de Svetoslav Pomenov, ministru plenipotențiar. Conferința avea următoarea ordine de zi:
1. Forma tratatului ce avea să se încheie între România și
Bulgaria;
2. Chestiunile teritoriale;3. Schimbul de populație;4. Despăgubirile.De la prima întrevedere, ministrul bulgar a propus șefului
delegației române, Alexandru Cretzianu, încheierea unui tratat care să conțină: o clauză de amiciție, descrierea noii frontiere și crearea
27 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, 1920‑1944, vol. 24, Presă ‑ 1940, f. 442.
28 Ibidem, f. 443.
29 Ibidem, f. 446.

462unei comisii pentru reglementarea tuturor chestiunilor legate de linia
de frontieră 30.
Propunerea venea după ce, în ședința plenară, șeful delegației
bulgare declarase că nu va face nici un fel de remarci sau critici în legătură cu situația Cadrilaterului, pentru a nu supăra nici una dintre părți.
Alexandru Cretzianu relata la București discuția avută cu
omologul bulgar, pe tema tratatului de amiciție: «Am adăugat că nu văd cum s‑ar putea concepe un tratat de amiciție în momentul în care se refuză chiar de a discuta punctul de vedere atât de moderat care a fost înfățișat de noi în chestiunea teritorială. Opinia publică românească ar considera, desigur, că e o batjocură să se vorbească de amiciție în asemenea momente. Domnul Pomenov mi‑a spus: Dumneavoastră
respingeți amiciția bulgară! I‑am răspuns: Dumneavostră respingeți
amiciția română, arătându‑vă intransigenți!»
31
În condițiile în care delegația bulgară dădea dovadă de
inflexibilitate, Alexandru Cretzianu i‑a tratat pe diplomații de la Sofia cu răceală. Ministrul de externe, Mihail Manoilescu, i‑a trimis, la 20 august, o telegramă lui Cretzianu, în care se spunea: «Ați făcut foarte bine de a răspunde atât de rece și categoric în chestiunea tratatului de amiciție. Vă comunic, totuși, că dacă bulgarii s‑ar purta foarte culant cu noi în tot cursul conferinței, cedând asupra tuturor punctelor care ne interesează, atunci ar fi cazul ca, la sfârșit, să dăm actului semnat o formă mai apropiată de un tratat de amiciție. S‑ar putea să fie necesar, la sfârșitul încheierii tratativelor, de a ajunge la o asemenea formă, pentru a impresiona pe unguri și pentru a da satisfacție puterilor Axei.
30 Arhiva M.A.E., fond 71 Tratatul de la Craiova 1940, vol.II, Materiale documentare privind
relațiile româno‑bulgare premergătoare încheierii tratatului, f. 35.
31 Ibidem, f. 36.

463Singurul lucru de care putem asigura pe bulgari, încă de pe acum,
este că tratatul va putea să conțină o asigurare din ambele părți că
noua frontieră va fi definitivă pentru vecie» 32.
În negocierile dintre cele două părți, se convenise ca noua frontieră
să pornească de la Dunăre, imediat după Silistra și să ajungă la Marea Neagră, la circa 8 km sud de Mangalia. Demarcarea frontierei a făcut obiectul unei analize la nivelul Marelui Stat Major al armatei române. Acesta a întocmit un document intitulat: Memoriu asupra traseului
noii frontiere a Dobrogei de Sud, în care se arăta că traseul propus a fost adoptat pe considerente etnografice, istorice, economico‑geografice și militare. La 21 august 1940, generalul Gheorghe Potopeanu, expert militar în comisia română de la Craiova, s‑a întâlnit cu generalul Popov, omologul său din partea bulgară, cu care a abordat traseul frontierei, termenul și modalitățile de evacuare a județelor Durostor și Caliacra. Cu această ocazie, partea română a constatat că bulgarii doreau revenirea la absolut toate punctele și sinuozitățile vechii frontiere. Generalul Potopeanu îi raporta lui Alexandru Cretzianu că această frontieră prezenta două intrânduri în teritoriul românesc, unul în regiunea Cranova și altul în regiunea Pădureni, creând bulgarilor posibile poziții de atac. Generalul Potopeanu a discutat subiectul cu generalul Popov, iar acesta a spus că guvernul de la Sofia va propune guvernului român un acord special, care să se refere la rezolvarea problemei aflată în discuție
33.
La capitolul schimb de populație, partea română susținea ideea
schimbului obligatoriu. Bucureștiul era conștient de faptul că, în condițiile izolării diplomatice totale și a sprijinului fățiș pe care Moscova îl acorda cercurilor bulgare iredentiste, exista pericolul ca cererile Sofiei să fie extinse asupra întregii regiuni dintre Dunăre și Mare.
32 Ibidem, f. 68.
33 Valentin Ciorbea, op. cit., pp. 467‑468.

464Pentru a elimina un potențial focar de iredentism, autoritățile
române luaseră o decizie tranșantă: curățarea Dobrogei de Nord de
elementele bulgărești.
La lucrările conferinței, partea bulgară a avut o poziție echivocă,
declarând că acest schimb trebuia să fie complet obligatoriu sau complet liber (ca opțiune individuală pentru ambele părți). De această dată, Bucureștiul a rămas inflexibil, cerând ca întreaga populație bulgărească din Dobrogea de Nord să părăsească provincia, în timp ce coloniștii s‑ar fi retras din Cadrilater. În schimb, pentru românii băștinași din Dobrogea de Sud, pentru cei din regiunea Vidin și cei din zona macedoneană, ce revenise Bulgariei, partea română propunea ca aceștia să aleagă dacă vor sau nu să plece.
În ședința din 25 august, delegația bulgară s‑a declarat de acord cu
schimbul obligatoriu de populație, insistând, însă, ca din Cadrilater să plece toți românii. Această poziție a Sofiei s‑a produs după ce, în repetate rânduri, șeful delegației bulgare ceruse Bucureștiului să renunțe la teza privind plecarea obligatorie a bulgarilor din România
34.
În ceea ce privește populația din afara teritoriilor Dobrogei de
Nord și Dobrogei de Sud, Sofia propunea ca plecarea să se facă pe baza liberului consimțământ sau dacă un număr de minoritari ar solicita să părăsească una dintre țări, cealaltă parte să poată impune plecarea unui număr de minoritari, pe principiul parității.
Pomenov nu era de acord cu garantarea drepturilor populației
românești din restul Bulgariei, așa cum ceruse Bucureștiul, refuzând să încheie o convenție bilaterală cu privire la statutul minorităților.
Partea română a propus ca transferul de teritorii și schimbul de
populație să se facă în termen de 10 săptămâni de la data ratificării convenției, Cadrilaterul fiind împărțit în cinci zone, paralele cu
34 Arhiva M.A.E., fond 71 Tratatul de la Craiova 1940, vol. II, Materiale documentare pri‑
vind relațiile româno‑bulgare premergătoare încheierii tratatului, f. 73.

465frontiera. Trupele române urmau să rămână încă o lună pe vechea
graniță, după care se retrăgeau, succesiv, pe fiecare fâșie, la fiecare 8 zile. Pentru a nu se crea situații tensionate între armata bulgară și cea română, rămânea, în permanență, o fâșie de pământ neocupată în această zonă, urmând ca ordinea să fie asigurată de jandarmii bulgari și români. Schimbul de populație urma să se facă în același timp și în număr egal. Partea bulgară susținea ideea că autoritățile civile și populația ce urmau a fi schimbate să rămână pe loc, timp de 6 luni de la semnarea convenției. În viziunea Sofiei, armata română trebuia să părăsească Cadrilaterul în termen de 10 zile, având la dispoziție câte două zile, pentru a părăsi, succesiv, fiecare dintre fâșiile de teren paralele cu frontiera, acestea urmând să fie ocupate treptat de poliția, jandarmeria și armata bulgară. Operațiunea trebuia să se încheie până, cel târziu, la 30 septembrie.
În repetate rânduri, în timpul discuțiilor, partea bulgară a insistat
asupra retragerii grabnice a autorităților românești, precizând că administrația trimisă de Sofia în Cadrilater va veghea la evacuarea în bune condiții a românilor din Dobrogea de Sud, respectând drepturile și demnitatea umană.
Discuțiile au fost aprinse pe această temă, deoarece Bucureștiul
nu credea în bunele intenții ale bulgarilor în problema organizării retragerii coloniștilor din Cadrilater. Pe de altă parte, delegația română cerea ca data limită a retragerii să fie 10 octombrie. La acest capitol, bulgarii au amenințat, voalat, cu un arbitraj al Axei, care nu s‑ar fi soldat cu rezultate pozitive pentru români.
În privința despăgubirilor, România a cerut Bulgariei, în afară
de cota‑parte aferentă datoriei publice, sumele ce reprezentau investițiile făcute în provincie în perioada 1913‑1940. Bucureștiul punea și problema împrumuturilor acordate de statul român Casei de Economii și Credit, Creditului Comunal și Județean, Casei de Asigurări a Ministerului de Interne. Și partea bulgară avea cererile ei: pensiile neplătite de București celor în drept, după 1913 și

466despăgubirile pentru lipsa de folosință a treimii confiscate prin
legiuirile agrare române din Cadrilater. Sofia insista și pe subiectul rechizițiilor făcute de statul român în 1940, iar șeful delegației bulgare declara că nu ar fi abordat aceste subiecte dacă partea română n‑ar fi transformat tratativele într‑o vânzare.
Sofia propunea ca fiecare reclamație de despăgubire să fie analizată
de o comisie bilaterală, care să judece cazurile pe baza principiilor de drept internațional. În caz de dezacord, diferendele urmau a fi rezolvate pe baza arbitrajului. În ceea ce privește acordul forfetar, Sofia declara că va plăti statului român un miliard de lei, reprezentând diferențele dintre valoarea pământurilor românești din Cadrilater și cele ale bulgarilor din Vechea Dobroge. Șeful delegației române, Alexandru Cretzianu, a cerut, însă, o sumă de patru miliarde de lei iar acest lucru a dus la nesfârșite discuții de ordin tehnic.
O altă chestiune care a opus opiniile celor două delegații a fost
cea legată de statutul Balcicului. Partea română a cerut, din motivele cunoscute, un regim special pentru Balcic (condominium sau oraș
liber), dar bulgarii s‑au opus. Pomenov declara cinic că «războiul actual a luat naștere din cauza unei soluții hibride de acest gen»
35, cu
referire la Danzig.
Șeful delegației bulgare a promis că va asigura un regim special
pentru traficul rutier din România, pe traseul Turtucaia‑Silistra.
Acestea au fost problemele abordate în ședința din 19 august.
Ministrul de externe, Mihail Manoilescu, a dat instrucțiuni șefului delegației române, Alexandru Cretzianu, să insiste pentru ca tratatul să conțină clauze ce ar fi vizat protecția minorității române din Bulgaria și un statut special pentru Balcic.
Discuțiile ulterioare s‑au purtat pe baza acelorași probleme,
dezbătute în prima zi a conferinței. Cea mai importantă temă era legată de perioada maximă până la care se putea face retragerea, între
35 Ibidem, f. 75.

467cele două părți fiind deosebiri de vederi esențiale: trei luni, propuse
de București și 10 zile, propuse de Sofia.
Chestiunea a fost discutată în termeni tehnici de către generalii
Potopeanu și Popov. Cum Bucureștiul continua să fie sceptic față de buna‑credință a autorităților bulgare, în legătură cu organizarea retragerii populației române din Cadrilater, s‑a ajuns, la finalul lunii august, la următoarele propuneri: generalul Potopeanu cerea ca evacuarea să se facă între 1 și 10 octombrie, în timp ce generalul Popov propunea ca delegații civili bulgari să intre în Cadrilater la 26 septembrie, urmând ca armata română să fie retrasă între 1 și 5 octombrie. Dictatul de la Viena, semnat la 30 august 1940, prin care România pierdea, în favoarea Ungariei, nord‑vestul Transilvaniei, i‑a făcut pe bulgari să ceară ca termenul limită de evacuare a Cadrilaterului să nu îl depășească pe cel al retragerii din nordul Transilvaniei. Alexandru Cretzianu a replicat, precizând că la Craiova era negociat un acord liber și că predarea Cadrilaterului presupunea un schimb de populație, lucru inexistent în textul arbitrajului de la Viena. Delegația bulgară a rămas, însă, inflexibilă astfel că, în final, s‑a ajuns la un acord conform căruia data limită a evacuării Cadrilaterului era 20‑30 septembrie, în timp ce delegații civili bulgari intrau în provincie la 15 septembrie.
Părțile au convenit la schimbul total de populație în Cadrilater
și Dobrogea Veche, urmând ca pentru populația din celelalte regiuni ale României și Bulgariei, schimbul să fie facultativ. Discuții interminabile s‑au purtat și asupra numărului de bulgari din Dobrogea de Nord, care trebuiau să părăsească provincia. Sofia propunea cifra de 42.000 de persoane, în timp ce Bucureștiul vorbea despre 56.000 de persoane. În final, a fost acceptată cifra propusă de către delegația română. Cererea Bucureștiului de inserare în tratat a unei clauze ce viza protecția românilor din regiunea Vidin a fost eliminată de pe ordinea de zi, în urma intervenției șefului delegației bulgare, care a declarat că țara sa are, deja, astfel de obligații, în urma semnării

468tratatului de la Neuilly și nu înțelege motivul includerii în tratat de
noi obligații în acest sens 36.
În ceea ce privește spinoasa problemă a despăgubirilor, delegatul
bulgar a replicat, față de revendicările Bucureștiului, că statul român nu a preluat cota‑parte din datoria bulgară, când a anexat Cadrilaterul, în anul 1913 și că investițiile în Dobrogea Nouă au fost făcute din impozitele percepute, în special, de la populația bulgară. Sofia nu admitea ideea plății unei sume mai mari de un miliard de lei, în timp ce Cretzianu cerea două miliarde. În final, a fost acceptată propunerea bulgară. Plata urma să se facă în două rate anuale, iar din această sumă urma să fie scăzută valoarea bonurilor de rechiziție deținute de bulgarii din Cadrilater și de bulgarii din Dobrogea Veche, supuși schimbului obligatoriu.
Tratatul româno‑bulgar, semnat la Craiova, la 7 septembrie 1940,
de către Alexandru Cretzianu și Henri Georges Meitani, din partea României și de Svetoslav Pomenov și Teohar Papazov, din partea Bulgariei, avea următoarele articole:
«Articolul I În sectorul cuprins între Dunăre și Marea Neagră,
frontiera între Bulgaria și România va fi pe viitor stabilită astfel încât să urmeze traseul arătat în Protocolul anexat articolului de față (Anexa A).
Acest protocol face parte integrantă din prezentul Tratat.
Modalitățile de punere în aplicare ale acestui articol formează obiectul unui Acord special între Înaltele Părți Contractante (Anexa B).
Articolul II Pe baza Tratatului de față, Înaltele Părți Contractante
declară în mod solemn frontiera stabilită între ele ca fiind definitivă și perpetuă.
Fiecare dintre Înaltele Părți Contractante se angajează, în
consecință, să nu mai formuleze niciodată vreo pretențiune de ordin teritorial împotriva celeilalte Înalte Părți Contractante.
36 Ibidem, f. 74.

469Articolul III Înaltele Părți Contractante sunt de acord pentru
a proceda, într‑un termen de trei luni cu începere de la schimbul
instrumentelor de ratificare ale prezentului Tratat, la schimbul obligatoriu dintre supușii români de origine etnică bulgară din județele Tulcea și Constanța (aceasta din urmă, în delimitarea dinainte de 14 iunie 1925) și supușii români de origine etnică română din județele Durostor și Caliacra.
Întrucât privește supușii români de origine etnică bulgară și
supușii bulgari de origine etnică română din alte regiuni ale României și Bulgariei, imigrarea acestora în țara lor de afinitate etnică rămâne facultativă, într‑un termen de un an, cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului de față.
S‑a convenit, totuși, că Guvernul român va putea decreta emigrarea
obligatorie în Bulgaria a unui număr de supuși români de origine etnică bulgară, egal cu acela al supușilor bulgari de origine etnică română, ce și‑ar fi exercitat facultatea de a emigra potrivit alineatului precedent, Guvernul bulgar angajându‑se a primi pe teritoriul său pe zișii supuși români de origine etnică bulgară.
În mod reciproc, Guvernul bulgar va putea decreta emigrarea
obligatorie în România a unui număr mare de supuși bulgari de origine etnică română, egal cu acela al supușilor români de origine etnică bulgară care și‑ar fi exercitat facultatea de a emigra, în conformitate cu alineatul al doilea al articolului de față, Guvernul român angajându‑se a‑i primi pe teritoriul său.
Chestiunile tehnice referitoare la transferul de populațiune
fac obiectul unui Acord special între Înaltele Părți Contractante. (Anexa C)
Articolul IV Chestiunile de ordin financiar derivând din Tratatul
de față formează obiectul unui acord special între Înaltele Părți Contractante. (Anexa D)
Articolul V Bunurile rurale ‑ proprietăți clădite și neclădite ‑
situate în județele Durostor și Caliacra (în delimitarea lor dinainte

470de 14 iunie 1925), dobândite potrivit legilor române și aparținând
tuturor românilor ce nu sunt cuprinși în transferul de populațiuni, vor putea fi lichidate liber și nesilit de către proprietarii lor, fără piedici ce ar rezulta din dispozițiuni legislative sau administrative bulgare, într‑un termen de 18 luni, cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului de față.
După expirarea acestui termen, autoritățile bulgare vor putea
expropria aceste proprietăți, în schimbul unei juste și prealabile despăgubiri, stabilită după evaluările făcute de Comisiunea Mixtă pentru schimbul de populațiuni.
Se crează o Comisiune Mixtă, compusă din trei membri români
și trei membri bulgari, căreia îi vor fi supuse toate chestiunile relative la aplicarea Tratatului de față, chestiuni pentru a căror soluționare nu s‑ar fi prevăzut o procedură specială.
Zisa Comisiune își va avea sediul la Giurgiu și se va întruni într‑un
termen de trei zile după schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului de față.
Dacă Comisiunea mixtă nu ar ajunge să găsească soluțiunea unei
chestiuni într‑un termen de 10 zile, cu începere din momentul în care ea ar fi fost sesizată, zisa chestiune va fi supusă la cererea uneia dintre delegațiunile la Comisiunea Mixtă, celor două Guverne, pentru a fi rezolvată pe cale diplomatică.
Dacă într‑un nou termen de două luni, cu începere din momentul
cănd Guvernul respectiv ar fi fost sesizat de delegațiunea sa în Comisiunea Mixtă, tratativele pe cale diplomatică nu ar fi ajuns la un Acord, diferendul va fi supus arbitrajului.
Fiecare din Înaltele Părți Contractante va desemna un arbitru.
Cei doi arbitri se vor pune de acord pentru desemnarea unui supra‑arbitru.
În caz de dezacord, alegerea unui arbitru va fi încredințată unei
terțe Puteri, desemnată de comun acord de către Înaltele Părți Contractante.

471Articolul VI Prezentul Tratat va fi ratificat. Schimbul instru‑
mentelor de ratificare va avea loc în București, cel mai târziu până la
15 septembrie 1940.
Făcut în Craiova, la 7 septembrie 1940, în dublu exemplar.
Pentru România: Al. Cretzianu
Henri Georges Meitani
Pentru Bulgaria: S. Pomenov
Th. Papazoff»
37.
Documentul era însoțit de un protocol la articolul I al Tratatului,
în care era prevăzută noua linie a frontierei:
«Protocol la Articolul I al tratatului semnat la Craiova la 7
septembrie 1940
1. Noua frontieră va începe de la Dunăre, imediat în aval de
Silistra, pentru a ajunge la Marea Neagră, la aproximativ 8 km sud de Mangalia.
Între aceste două puncte extreme, ea va urma o linie convențională
lăsând (harta 1.200.000):
— de o parte, Bulgariei, satele: Kalipetrovo, Kara‑Orman‑Kranova,
Kadi‑Keui (Cadiul), Terz‑Kundu (Ters‑Cindu), Ketchi‑Deresi (Pârâul Caprei), Deliyusuf Kuyussu (Pădureni), Hassantchi (Asănești), Dourassy, Enidje (Enigea‑Haidar), Hissarlik, Tchifut‑Kuyussu, Murfatche (Predel), Huseintche (Viceva) și Akandji (Vâltoarea);
— de altă parte, României, satele: Almaly, Essekeui, Karvan Mic,
Karvan Mare, Velikeni, Kalaidji (Făurei), Redjebkuyussu (Tudor Vladimirescu), Teke Deresi (Valea Țapului), Dobrimir (Dobromir din Deal), Hissarlik (Cetatea), Hairankeui (Dumbrăveni), Dokusagatch (Măgura), Dere‑keui (Cerchezul), Doulikeui (Darabani), Valaly (Vâlcelele), Kadikeui (Coroana) și Ilanlik (Vama Veche).
37 Ibidem, ff.1‑2.

4722. O comisiune mixtă, compusă din reprezentanți ai celor două
Înalte Părți Contractante, în număr egal din amândouă părțile, va
începe să fixeze pe teren, chiar a doua zi după schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului de față, traseul noii frontiere, conform textelor și crochiurilor (la scara 1/150.000 și 1/30.000), întocmite și semnate la 5 septembrie 1902 de către Comisiunea Mixtă româno‑bulgară, întrunită la Mangalia»
38.
Anexa B a Tratatului cuprindea un Acord privitor la modalitățile
de evacuare și de transferare a teritoriului:
«Partea din teritoriul Dobrogei, cuprinsă între frontiera actuală
româno‑bulgară și noua linie de frontieră, astfel cum este definită la articolul I din prezentul tratat și în protocolul său anexă (Anexa A), va fi evacuată de către România și transferată Bulgariei, în condițiunile care urmează:
1. Transferul bunurilor imobiliare publiceTransferul bunurilor imobiliare publice existând în teritoriul
mai sus indicat se va face în patru etape, pe bază de procese‑verbale încheiate și semnate de către delegații autorizați ai celor două Înalte Părți Contractante.
În acest scop, teritoriul în chestiune va fi împărțit în patru zone,
separate respectiv prin liniile L1, L2, L3, marcate pe harta 1/200.000.
Guvernul român va trimite Guvernului bulgar, chiar de a doua zi
după schimbul instrumentelor de ratificare ale prezentului Tratat, o listă de bunuri imobiliare publice, existând în fiecare din aceste patru zone.
La rândul său, Guvernul bulgar va face cunoscut, în timp util,
Guvernului român, numele persoanelor destinate să facă recepția ziselor bunuri imobiliare, aceste persoane fiind împărțite în patru grupe corespunzând celor patru zone mai sus indicate.
38 Ibidem, f. 3.

473Delegații bulgari destinați a face recepția bunurilor imobiliare
publice situate în prima zonă, se vor prezenta neînarmați la 15
septembrie 1940, orele 18, la stațiunea de frontieră Boteni (Botievo) și la Turc‑Șmil, unde vor fi primiți de un reprezentant ai celor două subcomisiuni române menționate la punctul I al declarațiunii care urmează prezentului Acord.
Cele trei grupe de bulgari delegați se vor prezenta și vor fi primiți
de către aceiași reprezentanți români la aceleași puncte, respectiv la 19, 22 și 25 septembrie 1940, orele 9.
2. ArhiveleArhivele comunelor și județelor, ca și arhivele tribunalelor și
celorlalte autorități publice de stat existând în teritoriul transferat Bulgariei, vor fi remise autorităților bulgare. De asemenea, li se vor remite planurile cadastrale care sunt depuse în teritoriul transferat. În ceea ce privește planurile și registrele cadastrale depuse la București și alte documente, se vor remite Guvernului bulgar copii certificate.
3. Evacuarea teritoriuluiTeritoriul făcând obiectul prezentului Acord va fi evacuat de
către România și ocupat de armata bulgară în patru etape, între 20 septembrie și 1 octombrie 1940:
a) Unitățile militare române, inclusiv grănicerii, aflate între
frontiera actuală și linia L1 vor porni la 20 septembrie, orele 9 și vor trebui să se găsească în aceeași zi, cel mai târziu la orele 18, pe linia L1. Ele vor fi precedate de către jandarmi, poliție și autoritățile administrative române, care se găseau în zisa zonă;
b) Unitățile militare, grănicerii, jandarmii și poliția, pe care
Guvernul Bulgar ar avea intenția să le trimită în prima zonă, nu vor trece frontiera actuală decât la 21 septembrie, orele 9 și nu vor putea atinge linia L1, înainte de 21 septembrie, orele 18;
c) Procedeul descris la punctele a și b de mai sus, va fi repetat în
mod identic, pentru fiecare din celelalte trei zone ale teritoriului ce urmează a fi transferat.

474Liniile L1, L2 și L3 vor fi deci:
— părăsite de armata română la 24, 27 și 30 septembrie 1940,
orele 9;
— trecute de armata bulgară la 25, 28 septembrie și 1 octombrie
1940, orele 9.
Armata română ca și jandarmeria, poliția și autoritățile
administrative române vor trebui, deci, să fi evacuat complet ultima zonă cuprinsă între linia L3 și noua frontieră, cel târziu la 30 septembrie, orele 18.
4. Măsurile practice de luatPentru ca operațiunile de evacuare și transfer să decurgă în bună
ordine și fără incidente, sunt prevăzute în Declarațiunea care urmează prezentului acord:
Toate contestațiile rezultând din operațiunile de transfer ‑ inclusiv
cele relative la eventualele deteriorări ale imobilelor publice sau la lipsurile care ar fi fost constatate ‑ vor fi supuse Comisiunii Mixte prevăzute la art. 6 din Tratat.
1. Recoltele de porumb, bumbac și floarea soarelui
Dat fiind că persoanele cuprinse în schimbul de populații nu vor
putea să culeagă și să transporte recolta de porumb, de bumbac și de floarea soarelui, Înaltele Părți Contractante convin asupra celor ce urmează:
Chiar de la prima sa reuniune, Comisiunea Mixtă prevăzută
la art. VI din prezentul Tratat, va însărcina numărul necesar de subcomisiuni mixte pentru a constata la fața locului, în județele Tulcea, Constanța, Durostor și Caliacra:
– pe de o parte, totalul suprafețelor însămânțate cu porumb,
bumbac și floarea soarelui, care nu au fost încă culese și aparținând persoanelor supuse schimbului de populațiune.
– pe de altă parte, producția mijlocie aproximativă pe hectar.Pe baza rapoartelor prezentate de subcomisiuni, Comisiunea
Mixtă prevăzută la art. VI din prezentul Tratat va stabili cifrele

475forfetare corespunzând producțiunii pe hectar de porumb, bumbac
și floarea‑soarelui nerecoltată până în momentul evacuării.
Comisiunea Mixtă va stabili cantitatea rezultând ca sold în favoarea
unuia dintre Guverne. Ea va ține cont de rapoartele Subcomisiunilor în ceea ce privește întinderile însămânțate cu porumb, bumbac și floarea soarelui, care ar fi fost eventual recoltate sau distruse înainte de evacuare. Guvernul debitor se obligă a transfera această diferență în natură celuilalt guvern, predarea trebuind să fie făcută într‑unul sau mai multe porturi de la Dunăre, ce urmează a se fixa ulterior de către guvernul creditor, până la data de 1 martie 1941, cel mai târziu.
Guvernul român va lua în posesiunea sa și va deveni proprietarul
cantităților de porumb, bumbac și floarea soarelui, aparținând emigranților bulgari și guvernul bulgar va lua în posesiune în aceleași condițiuni, recoltele respective ale românilor din județele Caliacra și Durostor»
39.
Punctul al IV‑lea era dezvoltat într‑o declarație separată: «Prin articolul IV din Acordul de mai sus (Anexa B), cele două
Înalte Părți Contractante s‑au angajat să ia toate măsurile practice, pentru ca ocupațiunile de evacuare și de transfer să decurgă în bună ordine și fără incidente.
Înaltele Părți Contractante declară în primul rând că este absolut
necesar ca operațiunile de evacuare de către armata română și respectiv de ocupare de către armata bulgară, să fie strict executate în condițiunile specificate la art. 3 din Acord, Anexa B.
Zisele Înalte Părți Contractante convin de a insera chiar de acum
în prezenta declarațiune măsurile practice esențiale prevăzute mai jos, accentuând totuși că ele nu trebuie să fie considerate ca limitative. Înaltele Părți Contractante au facultatea de a le completa ulterior, de
39 Ibidem, ff. 1‑2.

476comun acord și fiecare dintre ele va da organelor sale de execuțiune
toate ordinele destinate să asigure scopul urmărit.
2. Supravegherea operațiunilor pentru transferul puterilor, ca și
controlul operațiunilor de evacuare și de ocupare a teritoriului vor fi asigurate de către o Comisiune Mixtă româno‑bulgară, compusă din 10 membri (civili și militari), în număr egal din amândouă părțile.
Această Comisiune va fi ajutată de două Subcomisiuni similare,
una pentru județul Caliacra, cealaltă pentru județul Durostor.
Delegații bulgari în Comisiune vor fi primiți de către delegații
români la stațiunea de frontieră Boteni (Botievo) la 15 septembrie 1940, orele 18 și vor fi conduși la Bazargic (Dobrici), unde Comisiunea Mixtă își va avea sediul permanent. Delegații bulgari în cele două Subcomisiuni vor fi primiți la aceeași dată și la aceeași oră de către delegații români respectivi la Boteni (Botievo) și la Turc‑Șmil, de unde vor fi conduși la Bazargic (Dobrici) și la Turtucaia (Tutrakan). La 25 septembrie 1940, orele 9, cele două subcomisiuni se vor duce respectiv la Casim (I.Ghe. Duca) și la Silistra. Delegații români în Comisiune și în Subcomisiunile Mixte vor părăsi teritoriul transferat Bulgariei la 1 octombrie 1940, orele 9, fiind conduși până la noua frontieră de către delegații bulgari. Forțele aeriene, fluviale și maritime ale celor două Înalte Părți Contractante, nu vor avea niciun moment dreptul de a depăși linia atinsă de către propriile lor forțe terestre. Trupele care pleacă nu vor putea lăsa în urmă și trupele care ocupă, nu vor putea, sub niciun motiv, să fie precedate de formațiuni paramilitare sau de indivizi având asupra lor arme de foc.
Fiecare din Înaltele Părți Contractante va da ordine formale
trupelor sale, de a se abține de la orice jaf și va reprima cu energie orice acțiune de acest fel. Un schimb reciproc de informații va avea loc în această privință în sânul Comisiunii mixte menționate la punctul 1 de mai sus»
40.
40 Ibidem, f. 6.

477Anexa C se referea la un Acord privitor la schimbul de populațiune
română și bulgară:
«Articolul I I. În conformitate cu articolul III al Tratatului încheiat
la Craiova între România și Bulgaria, la 7 septembrie 1940, Înaltele
Părți Contractante sunt de acord pentru a proceda, într‑un termen de trei luni, socotit cu începere de la data schimbului instrumentelor de ratificare ale Tratatului de față, la un schimb obligatoriu între supușii români de origine etnică bulgară din județele Tulcea și Constanța (acesta din urmă în delimitarea anterioară datei de 14 iunie 1925) și supușii români de origine etnică română din județele Durostor și Caliacra.
În ce privește supușii români de origine etnică bulgară și supușii
bulgari de origine etnică română din celelalte regiuni ale României și ale Bulgariei, imigrarea în țara lor de afinitate etnică rămâne facultativă, într‑un termen de un an, cu începere de la data schimbului instrumentelor de ratificare ale Tratatului de față.
Totuși s‑a convenit că Guvernul Român va putea decreta
emigrarea obligatorie în Bulgaria a unui număr de supuși români de origine etnică bulgară, egal cu acel al supușilor bulgari de origine etnică română, care‑și vor fi exercitat facultatea de a emigra, conform aliniatului precedent, Guvernul Bulgar angajându‑se să primească pe teritoriul său pe zișii supuși români de origine etnică bulgară.
În mod reciproc, Guvernul Bulgar va putea decreta emigrarea
obligatorie în România a unui număr de supuși bulgari de origine etnică română, egal cu cel al supușilor români de origine etnică bulgară, care‑și vor fi exercitat facultatea de emigrare, conform alineatului al doilea al prezentului articol, Guvernul Român angajându‑se să‑i primească pe teritoriul său.
Articolul II Persoanele care părăsesc România, respectiv Bulga‑
ria, în virtutea Acordului de față, vor pierde deplin calitatea lor de cetățeni români sau bulgari, în momentul plecării lor de pe teritoriul celor două regate.

478Articolul III Supușii români de origine etnică română sau
bulgară, care au părăsit deja, de la 15 iunie 1940, județele menționate
în articolul I, vor fi considerați ca fiind de plin drept cuprinși în schimbul de populațiune prevăzut de Tratat.
Articolul IV Proprietățile imobiliare rurale aparținând supușilor
români de origine etnică bulgară, care vor fi obligați să părăsească teritoriul român, vor fi considerate ca bunuri abandonate și vor deveni, în virtutea Acordului de față și din momentul schimbului instrumentelor de ratificare, proprietatea statului român. Proprietățile imobiliare rurale aparținând românilor obligați să părăsească, în virtutea prezentului Acord, teritoriile transferate Bulgariei, devin proprietatea statului bulgar, în condițiunile prevăzute în alineatul precedent. Înaltele Părți Contractante convin ca persoanele supuse dispozițiunilor acordului de față să păstreze posesiunea proprietăților până la plecarea lor definitivă, care va trebui să aibă loc cel mai târziu până la expirarea termenului prevăzut de articolul I al prezentului Acord. În cazul schimbului facultativ de populație, prevăzut de alineatul II al articolului I al acordului de față, proprietățile rurale părăsite de supușii români și bulgari vor deveni proprietatea statelor respective, în momentul plecării lor definitive de pe teritoriul fiecăreia din Înaltele Părți Contractante.
Proprietatea imobiliară urbană, aparținând populațiunii făcând
obiectul prezentului Acord, rămâne proprietatea privată a actualilor proprietari și în consecință, supusă legii țării unde se află situată.
Articolul V Statul român ia în sarcina sa despăgubirea românilor
care părăsesc bunurile lor rurale situate în teritoriile transferate Bulgariei. Statul bulgar va despăgubi pe cetățenii români de origine etnică bulgară ce vor părăsi bunurile lor rurale situate în județele Constanța și Tulcea.
Articolul VI Persoanele care fac obiectul prezentului schimb
păstrează proprietatea tuturor bunurilor lor mobile, corporale și incorporale. Aceste persoane vor fi libere de a lua cu ele sau de a

479transporta bunurile lor mobile de orice natură, vite, inventar agricol
etc., fără ca pentru aceasta să fie obligate la plata unor taxe sau supuse vreunei restricțiuni, fie la ieșire, fie la intrare. Exportul aurului și al monedelor în piese de metal sau în hârtie va fi reglementat, de comun acord, de cele două Bănci de Emisiune. Autoritățile celor două Înalte Părți Contractante vor ușura transportul persoanelor care fac obiectul schimbului de populație cât și acel al bunurilor lor mobile.
Articolul VII Nicio împiedicare, sub niciun motiv, nu va putea
fi administrată plecării vreunei persoane aparținând populațiunilor de schimbat.
Articolul VIII Guvernul Român va stabili listele persoanelor
făcând obiectul schimbului obligatoriu de populațiune, despre care este vorba în articolul I, primul alineat. Interesanții vor dresa, în dublu exemplar, un inventar complet imobilelor lor, ce va fi prezentat Comisiunii Mixte prevăzută în articolul IX următor, prin intermediul autorităților locale române, respectiv bulgare, care vor înapoia interesatului unul din exemplare legal certificat. Autoritățile locale, în lipsa înaintării de către interesați, vor întocmi ele înșile sus‑zisele inventare. Guvernul bulgar va semnala, după expirarea termenului final pentru evacuarea de către autoritățile române a județelor Caliacra și Durostor, pe românii care întrunesc condițiunile prevăzute de articolul I, primul alineat și care nu ar figura încă pe cele alcătuite conform primului alineat.
Articolul IX Comisiunea Mixtă compusă din patru membri,
fiecare din Înaltele Părți Contractante desemnând doi membri, va fi creată într‑un termen de cinci zile, cu începere de la data schimbului instrumentelor de ratificare ale Tratatului. În cazul împărțirii voturilor, dezacordul va fi adus de către oricare din cele două Părți, într‑un termen de 15 zile, cu începere de la constatarea acelui dezacord, în fața Comisiunii prevăzute de articolul VI al Tratatului. Comisiunea Mixtă instituită prin acest articol va avea dreptul de a constitui, de fiecare dată când va socoti necesar, Subcomisiuni paritare, lucrând

480sub ordinele sale. Comisiunea Mixtă va determina puterile ce urmează
a fi legate Subcomisiunilor.
Articolul X Comisiunea Mixtă va avea drept misiune de a
supraveghea transferul populațiunilor despre care este vorba, după listele stabilite în conformitate cu articolul VIII precedent și operațiunile de schimb facultativ, prevăzute la alineatele 2 și 3 ale primului articol al Acordului de față. Comisiunea Mixtă va avea, de asemenea, atribuțiunea:
1. De a verifica inventarul fiecărui interesat, alcătuit conform
articolului VIII, alineatul 2, în vederea stabilirii situației prevăzute de articolul XII următor;
2. De a determina în ce constau proprietățile imobiliare clădite
și neclădite ale emigranților, ale căror drepturi sunt legal recunoscute de legile române în vigoare la data schimbului instrumentelor de ratificare ale Tratatului.
Pentru cazurile de schimb facultativ, prevăzut de alineatele 2, 3 și
4, ale primului articol al Acordului de față, stabilirea drepturilor de proprietate imobiliară ale emigranților se va face prin Comisiunea Mixtă, după legea locului unde se află situat imobilul;
3. De a constata totalul datoriilor, creanțelor și drepturilor
persoanelor supuse schimbului de populație;
4. De a proceda la evaluarea bunurilor și drepturilor emi‑
gran ților. Valoarea proprietăților clădite și neclădite va fi fixată de
Comisiunea Mixtă, pe baza oricărui element de informare.
Articolul XI Comisiunea Mixtă va avea toată puterea de a convoca
și a asculta pe interesați și va reglementa toate contestațiunilor făcute
de ei cu privire la înscrierea în listele de emigranți relative la bunurile și drepturile lor, prevăzute în Acordul de față. În general, Comisiunea Mixtă va avea toată puterea de a stabili procedura de urmat și de a lua măsurile necesare pentru a rezolva toate chestiunile ridicate de executarea Acordului de față, cu excepțiunea litigiilor ce sunt de competența instanțelor judecătorești ordinare.

481Articolul XII Comisiunea Mixtă va întocmi o situație a bunurilor
specificate în articolul X, punctele 2 și 3, aparținând interesatului,
luarea bunurilor sale și a sarcinilor ce‑l grevează, activul‑pasivul patrimoniu intrând în cadrul Acordului de față.
Situațiile sus‑menționate vor fi întocmite în patru exemplare,
din care unul va fi păstrat în arhivele Comisiunii Mixte, două dintre exemplare vor fi remise fiecăreia din Înaltele Părți Contractante, care vor stabili despăgubirea individuală, datorate de ele fiecărui interesat, conform articolului V de mai sus și vor putea, dacă va fi cazul, să procedeze la lichidarea obligațiunilor sale personale și la degrevarea sarcinilor ce afectează imobilele rurale; al patrulea exemplar va fi remis interesatului. Comisiunea Mixtă va stabili soldul general rezultând din situațiile individuale relative la proprietățile imobiliare rurale. Acest sold va fi considerat ca o creanță de la Stat la Stat și va fi achitat în conformitate cu dispozițiunile Acordului Financiar anexat Tratatului (Anexa D). Pentru schimbul facultativ, soldul va fi stabilit la expirarea anului prevăzut ca termen pentru acest schimb, de alineatul 2, articolul I al Acordului de față, el fiind considerat ca creanță de la Stat la Stat.
Articolul XIII Comisiunea Mixtă va recurge pentru toate
notificările, convocările etc., ce va avea de făcut, la autoritățile administrative ale statului respectiv.
Articolul XIV Cheltuielile de întreținere și de funcționare ale
Comisiunii Mixte și ale organelor sale vor fi fixate, de comun acord, de către cele două Părți Contractante și vor fi suportate, în mod egal, de fiecare din ele.
Articolul XV Acordul de față va intra în vigoare în același timp
cu Tratatul încheiat la Craiova, la 7 septembrie 1940, din care face parte integrantă»
41.
41 Ibidem, ff. 7‑8.

482Anexa D avea în vedere un Acord financiar:
«România și Bulgaria sunt de acord a renunța definitiv la toate
pretențiunile de ordin financiar de la Stat la Stat, rezultând din transferul de teritoriu prevăzut la articolul I al Tratatului semnat la Craiova, la 7 septembrie 1940 și din schimbul de populațiuni, prevăzut la articolul III al aceluiași Tratat (completat prin Acordul Anex relativ la schimbul de populațiuni), în schimbul plății de către Guvernul Bulgar, Guvernului Român, a unei sume forfetare de un miliard lei, care va fi pusă la dispoziția Ministerului de Finanțe al României, în două tranșe egale, la data de 15 ianuarie 1941 și 15 ianuarie 1942.
Prin efectul zisului Acord forfetar, Statul Român renunță
irevocabil la toate pretențiunile de ordin financiar față de Statul Bulgar, rezultând din Tratatul încheiat la Craiova, la 7 septembrie 1940, îndeosebi:
Toate pretențiunile relative la cota‑parte a datoriei publice
române, proporțională teritoriilor cedate;
‑ la investițiunile și la plus‑valuta rezultată, ca construcțiile de stat,
autoritățile române și instituții publice și de ordine publică (provincie, județe, comune, regii autonome, Banca Națională a României, Credit Județean, Casa de Depuneri și Consemnațiuni, Casa de Economii și Cecuri, Cooperative), făcute, construite sau dobândite după 1913 în acest teritoriu;
‑ la creanțele Statului Român față de cele două județe transferate,
subprefecturile și comunele lor;
‑ la creanțele rezultând din credite acordate de instituțiile publice
române (Creditul Județean, Creditul Comunal, Casa de Depuneri și Consemnațiuni, Casa de Economii și Cecuri, Cooperative), județele Durostor și Caliacra și comunelor depinzând de aceste două județe;
‑ la creanțele fiscale de orice natură, neplătite încă, ale Statului
Român în contra persoanelor rămânând în teritoriile transferate și ale resortisanților români de origine etnică bulgară părăsind

483România în virtutea Acordului pentru reglementarea schimbului de
populație ;
‑ la cota‑parte suportată de Statul Român din reducerea datoriilor,
beneficiind de legea asupra conversiunii datoriilor agricole și urbane
în vigoare în România;
‑ la creanțele rezultând din legea asigurărilor sociale; ‑ la creanțele scadente ale statului, autoritățile române,
instituțiunilor publice și de ordine publică reprezentând chirii, arenzi etc.;
‑ la soldul eventual în favoarea României, rezultând din schimbul
de populațiune prevăzut de articolul III al Tratatului încheiat la Craiova la 7 septembrie 1940 (și de Acordul Anexat la zisul articol).
În virtutea aceluiași Acord forfetar, Statul Bulgar renunță irevocabil
la toate pretențiunile de ordin financiar în contra Statului Român, rezultând din Tratatul de la București din 28 Iulie (10 August) 1913 sau din Tratatul încheiat la Craiova, la 7 septembrie 1940, îndeosebi:
Pretențiunile Statului Bulgar relative la imobilele sau la valoarea
lor care au aparținut acestui stat și trecute în virtutea Tratatului din 1913 Statului Român și alienate de acesta din urmă persoanelor private;
‑ la suprafețele de pământ proprietăți private, la valoarea lor și
la contravaloarea folosinței lor, care au făcut obiectul răscumpărării dijmei, prin abandonul Statului Român a unei treimi din aceste proprietăți private, situate în teritoriul făcând obiectul transferului de teritoriu prevăzut de articolul I al Tratatului;
‑ relative la exercițiul și aplicarea legilor române pentru reforma
agrară în acest teritoriu de la 1913, prin faptul exercitării de către Statul Român a suveranității sale, a oricărui act de guvernământ, de autoritate sau de gestiune administrativă și în general, de orice fapt sau abținere a autorităților române în acest teritoriu;
‑ relative la totalitatea pensiilor plătite de Statul Bulgar
resortisanților săi din același teritoriu, deveniți cetățeni români în

4841913; ‑ soldul eventual rezultând în favoarea Bulgariei din Acordul
pentru schimbul de populații. Toate chestiunile de ordin financiar și economic rezultând din Tratatul încheiat la Craiova, la 7 septembrie 1940, altele decât cele reglementate prin Acordul forfetar de mai
sus, vor face obiectul unui Acord special de încheiat între cele două guverne»
42.
Pomenov semna la Craiova și patru scrisori prin care statul bulgar
se angaja:
‑ Să întrețină și să asigure funcționarea farurilor de la Șabla și
Caliacra, precum și a radiofarului de la Caliacra;
‑ Să întrețină Biserica română de la Grivița și celelalte monumente
comemorative române privind acțiunea armatei române în războiul din 1877‑1878;
‑ Să asigure înlesniri pentru traficul turistic pe șoseaua Turtucaia‑
Silistra;
‑ Să nu considere vilele din jurul Balcicului ca proprietăți rurale
și deci, să permită proprietarilor români a dispune de ele în mod liber, după voia lor
43.
La rândul său, Al. Cretzianu se angaja, în numele guvernului
român:
‑ Să elibereze de orice obligație militară față de statul român pe
supușii de origine bulgară și turcă din județele Durostor și Caliacra;
‑ Să grațieze pe supușii de origine etnică bulgară din județele
Tulcea, Constanța, Durostor și Caliacra, condamnați sau urmăriți pentru crime și delicte;
‑ Să admită ca valoarea bunurilor de rechiziție emise de guvernul
român și deținute de supușii de origine etnică bulgară, cuprinși înschimbul de populație, să fie scăzută din suma datorată de guvernul bulgar
44.
42 Ibidem, f. 9.
43 Aurel Preda‑Mătăsaru, op. cit., p. 93.
44 Ibidem.

485X.3 Punerea în practică
a Tratatului de la Craiova
Partea română și‑a asumat obligațiile cuprinse în tratat, astfel
încât transferul teritoriului s‑a produs între 20 și 30 septembrie, în
condiții de perfectă ordine, fapt apreciat de autoritățile bulgare.
În schimb, Bucureștiul a avut de obiectat față de buna‑credință
a părții bulgare, care nu a respectat unele angajamente din tratat. Guvernanții de la Sofia nu au rectificat frontiera în punctele Cranova și Pădureni, prin care se renunța la cele două intrânduri în teritoriul românesc. Au existat și plângeri în legătură cu atitudinea bulgarilor, care îi rețineau pe emigranți la frontieră, provocând aglomerație
45.
Pe teren, aproape toți românii din Cadrilater au fost evacuați
înainte de 30 septembrie, în timp ce bulgarii din Dobrogea de Nord au fost evacuați în termen de 3 luni de la schimbul instrumentelor de ratificare (până la 14 decembrie 1940).
Între cele două părți au continuat discuțiile cu privire la numărul
de bulgari ce trebuiau evacuați din Dobrogea de Nord. În final, s‑a stabilit o cifră maximă de 60.000 de bulgari din Vechea Dobroge, Sofia urmând a primi refugiați peste acest număr doar dacă rămâneau suprafețe de teren și case disponibile în Cadrilater. Cu toate greutățile făcute de partea bulgară (interzicerea intrării propriilor conaționali în Cadrilater), pe motiv că s‑a depășit cifra de 60.000 de suflete, schimbul de populație s‑a încheiat la 14 decembrie 1940
46.
Un protocol semnat între cele două părți, la 11 aprilie 1941,
reglementa schimbul suplimentar de populație, care s‑a desfășurat între 25 aprilie și 10 iunie.
45 Arhiva M.A.E., fond 71 Tratatul de la Craiova 1940, vol. 2, Materiale documentare privind
relațiile româno‑bulgare premergătoare semnării tratatului, f. 542.
46 Ibidem.

486Guvernul de la Sofia s‑a eschivat de la plata acordului forfetar,
drept pentru care România a cerut arbitrajul internațional în această
problemă. Tot la arbitraj s‑a ajuns în chestiunea soldului recoltelor și în cea a bunurilor rurale (guvernul de la Sofia împiedicându‑i pe proprietarii români să pătrundă în Cadrilater, pentru a‑și lichida proprietățile, deși acest lucru era stipulat în tratat). Situația internațională a făcut, însă, ca aceste chestiuni să fie trecute pe plan secundar.
Partea bulgară nu a rambursat nici cheltuielile suportate de
guvernul de la București pentru evacuarea bulgarilor din Dobrogea de Nord și nu a rezolvat nici chestiunea bunurilor Societății Anonime Române din Cadrilater, pe care Sofia le‑a expropriat.
Tratatul de la Craiova nu a fost, în niciun caz, un document
liber consimțit de ambele părți. La 19 august 1940, când au debutat negocierile, acestea aveau un scop exclusiv tehnic, pentru că problema cedării fusese tranșată de către Germania și URSS. Faptul că Hitler dăduse deja verdictul, în iulie 1940, a cântărit mult în atitudinea celor două delegații prezente la negocieri. Din această perspectivă, Tratatul de la Craiova se apropie mult de Dictatul de la Viena, deosebirea esențială fiind aceea că Germania și Italia au stat în umbră. Alexandru Cretzianu remarca faptul că, în condițiile în care Sofia nu s‑ar fi bucurat de sprijinul Berlinului, România ar fi obținut concesii mai importante din partea Bulgariei.
X. 4 Ocuparea Cadrilaterului de către bulgari
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Craiova, guvernul
bulgar a încredințat administrația regiunii generalului‑locotenent Gheorghi Popov, comandant al garnizoanei Varna, care participase la tratativele de la Craiova, în calitate de expert militar. Guvernatorul general era asistat de către un specialist din fiecare minister.

487Demnitarul era abilitat să hotărască asupra tuturor problemelor care
s‑ar fi pus în legătură cu predarea, respectiv, primirea Dobrogei de Sud, urmată de administrarea acestuia
47.
În timpul acțiunii de ocupare a Cadrilaterului, trupele bulgare
au fost însoțite de un grup de 300 de militari germani, care fuseseră instruiți să preîntâmpine eventualele ciocniri cu armata sau populația românească. La scurt timp de la semnarea tratatului, au început lucrările de trasare a noii frontiere pe aliniamentul existent în anul 1913, cu unele rectificări care erau în favoarea părții bulgare. Castelul de la Balcic rămânea, provizoriu, sub paza personalului și grănicerilor români. În timpul operațiunii de ocupare s‑au înregistrat incidente minore, unul dintre acestea fiind lipsa de îndemânare a bulgarilor în a manipula mecanismele cifrului caselor de bani și folosirea cheilor de la tezaurul băncilor, ceea ce a determinat ca specialiștii români să stea săptămâni în șir în Cadrilater, până când bulgarii au deprins cunoștințele necesare
48.
Semnarea tratatului a prilejuit motiv pentru organizarea de
ample manifestații în întreaga Bulgarie. În mod surprinzător, nu s‑au semnalat gesturi ostile la adresa României, la aceasta contribuind măsurile luate de autoritățile bulgare pentru paza Legației române din Sofia și a consulatelor de la Ruse și Varna. Atât premierul Filov cât și ministrul de externe Popov au declarat că, prin semnarea documentelor, relațiile și bunele raporturi dintre cele două țări se restabileau pe vecie. Premierul bulgar Filov a spus: «Prin Tratatul de la Craiova, lanțurile de la Neuilly au fost rupte și justiția va fi restabilită. Opinia publică e cu atât mai satisfăcută în Bulgaria de a fi reușit să obțină această cedare voluntară, cu cât se dorește sincer să se ajungă la o bună înțelegere cu România și Iugoslavia
49.
47 Aurel Preda‑Mătăsaru, op. cit., p. 98.
48 Ibidem, p. 99.
49 «Universul», din 9 septembrie 1940.

488Ministrul bulgar de externe a declarat, la rândul său: «Acum, că
rana dintre noi s‑a închis, există toate premisele pentru o prietenie
durabilă și o cooperare fructuoasă. Bulgaria înțelege durerea pe care unele sacrificii au cauzat‑o României dar este convinsă că aceste jertfe sunt spre binele păcii și al viitorului popoarelor noastre»
50.
În Parlamentul bulgar au fost, însă și voci care au acuzat guvernul
de a fi formulat pretenții teritoriale prea modeste în Dobrogea, de a fi admis plecarea obligatorie a bulgarilor din Dobrogea de Nord și în general, de a fi fost prea slab în apărarea drepturilor Bulgariei. A existat chiar o interpelare din partea unui grup de deputați de stânga, prin care s‑a cerut guvernului să răspundă pentru ce s‑a renunțat la
Dobrogea de Nord, după ce URSS a promis ajutor pentru ca în această zonă să existe o graniță sovieto‑bulgară
51.
Presa bulgară a reacționat entuziast, încă din zilele premergătoare
dar și după semnarea Tratatului de la Craiova. La 9 septembrie, primul‑ministru Filov s‑a întâlnit cu reprezentanții presei bulgare, cărora le‑a declarat că negocierile cu România s‑au desfășurat, în permanență, într‑o notă de înțelegere. Premierul nu a uitat să amintească sprijinul pe care l‑a primit Bulgaria din partea Germaniei și Italiei.
Dincolo de tonul triumfalist, presa sofiotă a fost, aproape fără
excepție, neutră, atunci când venea vorba despre România. Excepție făceau doar câteva publicații, printre care se distingea «Mlada Volia», organul societății iredentiste Oteț Paisie care, referindu‑se la
Dobrogea de Nord, scria că, în curând, și acest leagăn al poporului bulgar va reveni la patria‑mumă.
Referindu‑se la Cadrilater, ziarul «Prazdnicini Vesti» nota:
«Dobrogea va fi înapoiată la patria‑mumă. S‑o primim cu bucurie și adâncă recunoștință față de acei pe care cerul i‑a inspirat și le‑a dăruit
50 Aurel Preda‑Mătăsaru, op. cit., p. 99.
51 Ibidem, p. 100.

489flacăra sacră a dreptății și eroismului, ca să poată veni în ajutorul
acestui pământ, care ne este atât de scump cât și fraților noștri, care locuiesc acolo»
52.
După semnarea tratatului, ziarul «Zora» nota: «Au trecut abia 22
de ani și noi suntem în ajunul acestui triumf. Cine știe dacă a mai existat un astfel de caz, când o problemă cu caracter internațional să fi primit aprobarea unanimă. Lumea întreagă recunoaște dreptatea cauzei bulgare. Chiar și România, sub presiunea dreptății, a făcut un gest prietenesc, acceptând ca chestiunea dobrogeană să fie rezolvată de bunăvoie. Modul cum a fost rezolvată chestiunea este cel mai bun, pentru că se nasc condițiunile unor raporturi durabile și de sinceră prietenie între cele două popoare, care au trăit prietenește în trecut. Noi nu luăm nici o palmă de pământ străin, luăm numai ce este al nostru. Cu cedarea Dobrogei de Sud, România rectifică o nedreptate din trecut și de aceea, ea trebuie să simtă o despovărare, pentru că se înlătură una din piedicile serioase pentru sincera noastră prietenie»
53.
Ziarul «Mir», din 10 septembrie, publica următoarele considerații
cu privire la actul de la Craiova: «Bulgaria are tot dreptul să se bucurede triumful dreptății sale. Nu este îndoială că, după retrocedarea Dobrogei de Sud, raporturile cu vecina noastră de la nord vor relua drumul lor normal și amical, pentru a le deschide posibilități mari pentru un viitor bun»
54.
Țarul Boris a dat publicității un manifest, adresat poporului
bulgar, în care se preciza: «Înapoierea Dobrogei la patrie s‑a făcut pe cale pașnică, ce nu poate lăsa în urma ei sămânța dușmăniei și dorința de răzbunare, ci deschide larg drumurile pentru reluarea prieteniei tradiționale între cele două popoare vecine»
55.
52 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria 1920‑1944, vol. 25, Presă ‑ 1940, f. 25.
53 Ibidem, ff. 89‑90.
54 Ibidem, f. 92.
55 Aurel Preda‑Mătăsaru, op. cit., p. 100.

490De notat faptul că, în majoritatea cazurilor, relațiile dintre militarii
români și cei bulgari au fost corecte, despărțirea făcându‑se în mod
prietenesc.
Partea română a fost neplăcut impresionată de faptul că generalul
Popov, fost delegat bulgar în negocierile de la Craiova, a ținut un discurs la 25 septembrie, când trupele bulgare au intrat în Bazargic, referindu‑se la cei 27 de ani de robie și schingiuiri, cu referire directă
la administrația română în perioada 1913‑1940. Popov a afirmat că, la intrarea în Cadrilater, autoritățile bulgare n‑au mai găsit bunăstarea pe care o lăsaseră în 1913. Datorită protestului hotărât al autorităților române, generalul Popov a fost silit să retracteze declarațiile pompoase, afirmând că «viața în Dobrogea de Sud s‑a normalizat, datorită eforturilor depuse de ambele părți pentru stabilirea unor relații amicale și de vecinătate și că trupele române și bulgare au avut o atitudine pe deplin corectă»
56.
Intrarea în Cadrilater a prilejuit mari sărbători populare. «Serbarea
oficială, organizată în urma semnării Tratatului de la Craiova, s‑a desfășurat cu mare entuziasm. La Te‑Deum‑ul de la catedrala Alexandr
Nevski din Sofia au luat parte Regele Boris, membrii guvernului, precum și miniștrii Germaniei, Italiei și Ungariei.
A urmat apoi defilarea trupelor, în acordurile imnului dobrogean.
În fruntea cortegiului, a cărui defilare a durat trei ore, se aflau membrii guvernului, delegația bulgară la negocierile de la Craiova și ofițerii din garnizoana Sofia.
Defilarea a trecut prin fața legațiilor Germaniei, Italiei și Ungariei,
din balconul cărora miniștrii respectivi, acreditați la Sofia, au salutat mulțimea; apoi procesiunea s‑a îndreptat spre Palatul Regal unde regele, înconjurat de familia regală, a fost ovaționat neîncetat. Nu s‑a auzit nici un strigăt ofensator la adresa României»
57.
56 Ibidem, p. 101.
57 Ibidem, pp. 101‑102.

491Singurul lucru care i‑a deranjat pe diplomații români a fost faptul
că un filatelist din Sofia a pus în circulație cărți poștale și plicuri
înfățișând harta întregii Dobroge, așezată sub faldurile drapelului bulgar. Pe această hartă era însemnată linia de demarcație de la San Stefano.
Ministrul român la Sofia a atras atenția autorităților bulgare
asupra efectului pe care aceste gesturi le‑ar fi putut produce asupra opiniei publice de la București. Ministrul bulgar Popov a exprimat regretele sale pentru incidentul produs și a dat ordin, chiar în prezența ministrului Filotti, ca plicurile și cărțile poștale în chestiune să fie confiscate.
Acțiunea revizionistă a guvernului de la Sofia nu s‑a bazat doar
pe sprijinul Germaniei, Italiei și U.R.S.S.. Marea Britanie, aliata tradițională a României, a sprijinit constant cererile bulgarilor asupra Cadrilaterului. Guvernul britanic afirma, în iunie 1940, că privește cu ochi buni năzuințele Bulgariei în această direcție, iar Winston Churchill declara, în Camera Comunelor, că partea de sud a Dobrogei trebuia restituită Bulgariei. La rândul său, lordul Halifax s‑a declaratfavorabil unei rezolvări a problemei, care avantaja Bulgaria. După semnarea tratatului, lordul Halifax a felicitat Sofia, pentru rezolvarea
justă a chestiunii dobrogene.
Autoritățile bulgare nu au uitat să mulțumească principalilor
regizori ai Tratatului de la Craiova. Ministrul de externe Popov i‑a trimis o telegramă omologului său german, von Ribbentrop, în care se spunea: «sunt cu deosebire fericit să exprim excelenței voastre mulțumirile mele profunde și sincere pentru contribuția dumneavoastră cu privire la deschiderea negocierilor bulgaro‑române, care au ajuns la un rezultat fericit la Craiova»
58.
Diplomatul român Vasile Stoica, bun cunoscător al chestiunii
dobrogene, avea să noteze, referitor la documentul semnat între
58 Ibidem, pp. 103‑104.

492România și Bulgaria, că tratatul de la Craiova era compus de fapt, din
două părți: una impusă, în prealabil, prin amenințări externe și una negociată, în condiții de inegalitate.
Ministrul de externe al României, Mihail Manoilescu, avea să
noteze că, după semnarea Dictatului de la Viena, Ribbentrop și Ciano i‑au cerut să semneze două documente, prin care România acepta cedarea Cadrilaterului, în spiritul recomandărilor führer‑ului.
La 29 august 1944, Manoilescu explica, într‑o scrisoare, contextul
în care s‑a produs pierderea județelor Durostor și Caliacra: «Cedarea formală a Cadrilaterului, pe care tratatul de la Craiova nu a făcut decât să o consacre printr‑un act solemn, s‑a consumat de fapt și chiar juridic la 30 august 1940, la Viena și ne‑a fost impusă în același timp, de aceiași oameni și sub aceeași presiune ca și arbitrajul de la Viena, printr‑un act conexat indivizibil ba chiar inclus ca o simplă anexă a aceluiași act de arbitraj. De altfel, toate documentele anterioare sau aferente tratativelor de la Craiova confirmă caracterul silit al cedării Cadrilaterului în întregimea sa»
59.
La 7 septembrie 1940, regele Boris a emis un Înalt ordin de zi,
cu ocazia intrării trupelor bulgare în Cadrilater: «Vouă vă incumbă fericirea să înaintați pașnic peste aceste câmpuri de luptă, pe urmele părinților voștri, care au onorat drapelele bulgare cu fală nemuritoare. Voi intrați astăzi în acest pământ care a fost smuls de la statul nostru dar a rămas însă nedespărțit și viu în inimile noastre. Îngenunchiați înaintea memoriei eroilor căzuți pentru patrie, dovediți‑vă demni de ei și duceți fraților noștri nădejdea în viitorul Bulgariei»
60.
Trupele intrate în Cadrilater au fost întâmpinate de o populație
entuziastă. Presa bulgară a publicat mai multe articole în care vorbea despre despărțirea călduroasă dintre grănicerii români și cei
59 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 469.
60 Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria 1920‑1944, vol. 77, Relațiile cu România 1940, ff.
521‑522.

493bulgari, într‑o atmosferă de caramaderie, soldații îmbrățisându‑se și
sărutându‑se 61.
Autoritățile române au verificat aceste informații, care nu au
fost confirmate. Pentru a face o bună impresie, bulgarii au trimis în Cadrilater elita armatei, garda regală, unități de cavalerie, infanterie, motorizate și aviație.
Noile autorități au trecut imediat la schimbarea numelor străzilor
și a firmelor, fiind adoptat alfabetul chirilic. Membrii Asociației Crucea Roșie au început să acorde populației lecții de limbă bulgară, învățându‑i pe oameni să scrie în noul alfabet
62.
Ocuparea totală a Cadrilaterului a luat sfârșit la 1 octombrie,
când trupele bulgare au intrat în Silistra. La manifestarea organizată cu acest prilej, generalul Popov a declarat: «Anunț libertatea Silistrei. Ați petrecut 27 de ani în robie neagră, greutăți și schingiuiri, visând libertatea. Poporul bulgar nu mai putea răbda și era gata să‑și jertfească din nou sângele pentru libertatea voastră.
Însă vecinul nostru de la nord care, până de curând, v‑a ținut
în robie, a înțeles că este mai bine să cedeze ceea ce v‑a răpit și să păstreze prietenia noastră»
63.
Ziarul «Posledna Posta» scria despre modul în care au găsit orașul
Bazargic foștii locuitori ai urbei, care îl părăsiseră în 1913, după ce Cadrilaterul intrase în componența României: «orașul a rămas foarte mult în urmă din punct de vedere economic și edilitar. Mulți dintre vechii locuitori lipsesc iar în locul lor au venit oameni noi de prin sate. Din punct de vedere edilitar, nu s‑a făcut niciun progres»
64.
Legația României la Sofia a trimis un document la București, în
care informa asupra faptului că autoritățile bulgare pregătiseră în cele
61 Ibidem, f. 554.
62 Ibidem, f. 555.
63 Ibidem, f. 561.
64 Ibidem, f. 758.

494mai mici detalii ocuparea Dobrogei de Sud: «Administrația centrală
este încredințată unui guvernator general, care va lucra sub ordinele directe ale guvernului. Acesta este general‑locotenentul Gheorghi Popov, considerat cel mai capabil general bulgar în activitate. Câte un specialist reprezentant al fiecărui minister îl va asista în atribuțiunile sale. Guvernatorul general are competența de a hotărî pe loc asupra tuturor problemelor care se vor pune. În scopul de a se evita orice dezordini, nemulțumiri și mai ales speculațiuni, guvernul a hotărât ca vechea frontieră să rămână temporar închisă, pentru a împiedica duceri și veniri între interiorul țării și provincia recuperată.
Printr‑o hotărâre a Consiliului de Miniștri, au fost numiți
comisari pe lângă guvernatorul general al Dobrogei de Sud, următoarele persoane: Nicola Zlatarov, procuror la Curtea de Apel din Rusciuk, consilier juridic, Ștefan Kletciov, directorul regiunii Stara‑Zagora, comisar de administrație și poliție, Ștefan Kovatcev, șef de secție în Ministerul Finanțelor, comisar de finanțe, Liubomir Sarafov, director în Ministerul Comerțului, comisar al comerțului, Boris Vednev, inginer brigadier în minister, comisar al lucrărilor publice, Peter Petkov, inspector P .T.T. din Varna, comisar la P .T.T., Teodor Bakargiev, comisar pentru agricultură, Atanase Uzunov, inspector general în Ministerul Agriculturii, comisar pentru Imigrare și Colonizare, Paul Mihailov, inspector școlar al regiunii Varna, comisar pentru instrucția publică și Țvetan Mungiev, colonel Trudovaci, comisar al însămânțării și reîmpăduririi. Au fost numiți consilieri Ivan Penakov și Asparuh Aidemirski, cunoscuți agitatori revizioniști dobrogeni»
65.
Nota Legației române de la Sofia făcea cunoscut și faptul că, o dată
cu intrarea trupelor bulgare în Cadrilater, pătrunseseră în regiune și 6.000 de trudovaci (soldați din batalioanele de muncă obligatorie),
65 Arhiva M.A.E., fond 71 Tratatul de la Craiova , vol. 4, Evacuarea Cadrilaterului de către
trupele române, 1940, ff. 84‑86.

495pentru a lucra pământurile părăsite sau pentru a‑i ajuta pe locuitori
la munca câmpului.
Planul bulgar prevedea că Dobrogea de Sud urma să fie împărțită
în șapte plăși: Dobrici, Silistra, Turtucaia, Balcic, Acadânlar, Curtbunar și Kasamkioi.
Administrația bulgară a luat măsuri pentru buna funcționare
a tuturor sectoarelor de activitate în Dobrogea de Sud. Pentru păstrarea ordinii, în provincie a fost detașat personal polițienesc din Sofia, Rusciuk, Șumla și Varna. Sub raport sanitar, s‑au depus eforturi pentru rapida funcționare a patru spitale, 40 de dispensare sătești, două laboratoare mobile și a unor servicii antiepidemice, la punctele de frontieră. Personalul medical cuprindea 60 de medici, 20 de asistente, 20 de moașe și infirmieri.
Autoritățile bulgare au luat măsuri și în ceea ce privește organizarea
bisericească, planul prevăzând numirea a doi locțiitori de arhierei la Dobrici și Silistra. În ceea ce privește organizarea școlară, statul bulgar numea 451 de învățători în școlile primare și 60 de profesori pentru gimnazii.
Se dispunea crearea a două licee, la Silistra și Dobrici, anul școlar
urmând a începe chiar în cursul lunii octombrie.
Autoritățile de la Sofia decideau și deschiderea a două tribunale
la Silistra și Dobrici, precum și a unor judecătorii de plasă, în fiecare dintre cele șapte plăși. Sub aspect militar, la Silistra urma să fie cantonat Regimentul 31 Infanterie iar la Dobrici, Regimentul 8 Cavalerie.
Planul bulgar prevedea crearea a 40 de oficii poștale, în timp ce la
Dunăre erau deschise trei porturi și două la mare.
Un agronom specialist urma să fie însărcinat cu strângerea
recoltelor de porumb, floarea‑soarelui și bumbac și cu efectuarea însămânțărilor de toamnă. Agricultorii primeau din partea statului semințe și utilaje pentru lucrul pământului.
Guvernul bulgar luase măsuri și pentru legarea șoselelor și căii
ferate din Cadrilater cu șoselele și calea ferată din Bulgaria.

496Nota Legației române din Sofia preciza în final: «Guvernul
bulgar face tot posibilul spre a da și populațiunii locale impresia unei
administrații exemplare, a lega sufletește populația Cadrilaterului de restul Bulgariei și mai ales, spre a asigura maximum de producție agricolă în această regiune»
66.
La 10 septembrie 1940, generalul Gheorghe Potopeanu a fost
numit șeful delegației române în comisia mixtă ce urma să lucreze la Bazargic. Din ordinul Marelui Stat Major, Institutul Geografic al Armatei a stabilit membrii, pentru a proceda la trasarea și țărușarea noii frontiere. Comisia de delimitare s‑a întâlnit la Silistra, în intervalul 17‑20 septembrie 1940. Cu această ocazie, partea bulgară a solicitat ca punctul terminus să fie mutat pe Dunăre, la 3,5 km spre est de Silistra, aproximativ în dreptul limitei de est a insulei Pastramagiu, pentru a îngloba teritoriului bulgar izvoarele de unde Silistra se alimentează cu apă, pentru care dorea să cedeze o suprafață egală la Cranova și Saragea.
Bulgarii au mai cerut 534 de metri din șoseaua Silistra‑Ostrov,
din zona neutră a frontierei. Față de aceste cereri, partea română a reacționat negativ la primul subiect, cea de‑a doua chestiune urmând a avea o soluție de compromis, Bucureștiul propunând cedarea comunei Tekederesi, primind în schimb comunele Iusuf, Cuius și Hosan
67.
După ce generalul Ion Antonescu a ratificat Tratatul de la
Craiova, Corpul 2 Armată a primit ordinul de evacuare a trupelor din subordine, dislocate în Cadrilater și de evacuare a populației și a bunurilor acestora. Pe timpul evacuării, au existat situații când grănicerii bulgari au dat onorul la plecarea trupelor române iar populația civilă din mai multe localități s‑a adunat în piețele publice, pentru a‑și lua rămas bun de la cei care plecau, oferindu‑le flori.
66 Ibidem, f. 90.
67 Valentin Ciorbea, op. cit., p. 478.

497S‑au înregistrat și câteva incidente cauzate de trupele bulgare, care
depășiseră limitele stabilite, însă, fiind puține la număr și reduse ca
amploare, acestea au fost soluționate de Comisia Mixtă. La sfârșitul operațiunii, unitățile române evacuate au fost instalate pe poziția de rezistență, în raioanele Iezerul Oltina, Dumbrăveni, Negru‑Vodă, Lacul Mangalia, în imediata apropiere a traseului noii frontiere.
La 1 octombrie 1940, delegația română de pe lângă Comisia Mixtă
și‑a încheiat misiunea, revenind în țară prin punctul de frontieră de pe șoseaua Bazargic‑Constanța.
Prin Tratatul de la Craiova, semnat de reprezentanții guvernului
român și ai celui bulgar, România ceda Bulgariei sudul Dobrogei, cuprinzând județele Durostor și Caliacra, teritoriu cunoscut în epocă sub denumirea Dobrogea Nouă, Dobrogea de Sud sau Cadrilater. În
suprafață de 6.921 km pătrați, acest teritoriu reprezenta 6,9% din suprafața totală a țării, iar conform datelor recensământului din 29 decembrie 1930, era locuit de un număr de 378.391 persoane, dintre care, potrivit apartenenței etnice, 77.687 (20,5%) erau români, 143.279(37,5%) erau bulgari și 129.122 (34,1%), turco‑tătari. După criteriul limbii materne, numărul românilor se ridica la 79.708 persoane, al bulgarilor la 142.469 și al turco‑tătarilor la 144.745 persoane. Dintre români, un număr de 40.090 locuiau în județul Durostor, care cuprindea trei orașe și 191 sate, iar alți 37.597, în județul Caliacra, compus din trei orașe și 203 sate.
Prin Decretul‑Lege nr. 3.128, din 16 septembrie 1940, a fost
înființat, pe lângă Ministerul Afacerilor Externe, un Comisariat
General, chemat să ducă la îndeplinire deplasarea de populație prevăzută în Tratatul româno‑bulgar din 7 septembrie 1940. Atribuțiile acestui Comisariat General erau descrise astfel: Execută evacuarea obligatorie a populației române din Cadrilater și așezarea ei definitivă în Dobrogea, în locul populației bulgărești, precum și în alte regiuni ale țării; ia măsurile necesare pentru mutarea obligatorie a populației bulgărești din Dobrogea Veche; evaluează

498bunurile populației evacuate, în măsura în care acest lucru este
necesar, pentru a se acorda o compensație în bunurile devenite libere, prin mutarea populației bulgărești din Dobrogea Veche; execută schimbul facultativ de populație, compensând emigrarea unui număr de supuși români de origine etnică bulgară cu numărul supușilor bulgari de origine etnică română, potrivit alin. 2 al art. 3 din tratat; rezolvă toate problemele economice, sociale, culturale și juridice ce decurg din reașezarea populației românești din teritoriile evacuate sau imigrate.
Atribuțiile încredințare Comisariatului la punctele c și d cădeau
și în sarcina Comisiei Mixte româno‑bulgare, ajungându‑se, astfel, la
o suprapunere de competențe. Conducerea Comisariatului General a fost atribuită unui comisar general, funcție care a fost încredințată
rezidentului regal al Ținutului «Marea», ajutat de un secretar general și de mai mulți specialiști în diferite domenii (agricultură, cadastru, transport etc.).
La începutul lunii octombrie 1940, în cadrul Comisariatului
General al Dobrogei au fost create trei comisii speciale, ce urmau să se ocupe de problemele schimbului de populație: Comisia de
identificare și evaluare a bunurilor bulgarilor din Dobrogea, Comisia
pentru cadastrarea acestor bunuri și Comisia pentru identificarea
bulgarilor
68.
La rândul ei, Comisia mixtă româno‑bulgară, care urma să se
ocupe de schimbul de populație, a creat mai multe subcomisii și a întocmit un regulament special de aplicare pentru schimbul de populație.
Județele Durostor și Caliacra au fost împărțite în 10 zone, în timp
ce județele Constanța și Tulcea au fost împărțite în 20 de zone, în fiecare zonă existând câte o subcomisie.
68 Dorel Bancoș, Social și național în politica guvernului Antonescu, Editura Eminescu,
București, 2000, p. 85.

499Întocmirea listelor cu numele persoanelor ce trebuiau evacuate
a dat naștere unui uriaș val de nemulțumiri din partea populației
bulgare din Dobrogea de Nord. Tabelele au fost întocmite de către primăriile din fiecare localitate, pe baza recensământului din 1930. Acestea erau afișate la vedere, astfel încât persoanele care considerau că nu trebuie să intre în calculul procentului de emigrare obligatorie, puteau face contestație. Aceste contestații urmau a fi rezolvate de către subcomisii, care aplicau rezoluția admis sau respins, adesea, fără o
cercetare atentă. Au fost multe cazuri în care persoanele care dețineau averi (bulgari în Dobrogea de Nord sau români în Cadrilater), au încercat să se sustragă procesului de evacuare, deși naționalitatea lor era binecunoscută.
În general, cei care încercau să rămână pe loc erau bulgarii, aceștia
prezentând acte fictive, eliberate de primăriile localităților în care domiciliau, acte din care rezulta că respectivii erau de naționalitate română.
Comisia Mixtă a avut de rezolvat și o multitudine de cazuri în care
soțul aparținea unei etnii, în timp ce soția era de altă naționalitate.
S‑au înregistrat, cu această ocazie, multe tragedii familiale, când
soțul a preferat să rămână de o parte a frontierei, iar soția de cealaltă parte a acesteia
69.
Comisia a efectuat și operațiuni de întocmire a inventarelor
agricole și de echivalare a proprietăților rurale ale persoanelor supuse schimbului obligatoriu de populație.
Autoritățile române s‑au preocupat în amănunt de efectuarea
în bune condiții a retragerii din Cadrilater. Au fost întocmite instrucțiuni către prefecții județelor Tulcea și Constanța, precum și în atenția preoților și primarilor. Instrucțiunile prezentau itinerariul ce aveau să‑l urmeze vitele coloniștilor, care se deplasau pe jos, cât și transportul pe calea ferată a coloniștilor evacuați.
69 Dimitrie Gherasim, Schimbul de populație între state, București, 1943, p. 99.

500Au fost transmise tabele ce cuprindeau date precise privind
comunele din care soseau coloniștii, numărul capilor de familie,
totalul de suflete, numărul autorizațiilor precum și comuna în care erau repartizați. Se precizau obligațiile autorităților locale de a organiza buna desfășurare a colonizărilor, punerea la dispoziție a mijloacelor de transport și tot sprijinul necesar
70.
Rezidentul regal al Ținutului «Marea» aducea la cunoștința
prefecților din Dobrogea Veche că «oricine va stânjeni, va întârzia ajutorarea sau nu va pune toată râvna pentru evacuarea populațiunii din teritoriile cedate ca și pentru cazarea, bunul trai și îndrumarea pe zonele de cartiruire precum și reinstalarea în zonele de cartiruire și reinstalarea în zonele definitive, în cele mai bune condițiuni, va fi sancționat cu cea mai mare asprime. Orice neglijență, delăsare sau lipsă de interes, va fi socotită ca o sabotare.
Trebuie ca populația, atât care găzduiește, cât și cea care vine, să
aibă înlesniri de trai, pentru care toate organele vor stărui să le fiepuse la îndemână. Toate organele administrative rămân mereu în mijlocul lor.
Orice speculă sau profit ilicit, pe orice cale, în această situație grea
a evacuaților, va fi socotită ca crimă și sancționată ca atare»
71.
După stabilirea provizorie a refugiaților în județele Ialomița și
Constanța, autoritățile române au dat dispoziții ce vizau executarea transportului refugiaților și vitelor acestora, care staționaseră în județele mai sus citate. Transporturile îi vizau numai pe refugiați și vitele acestora, cărora Comisariatul General pentru Dobrogea le eliberaseră autorizații speciale. Punctele de trecere peste Dunăre erau Hârșova și Oltina, animalele fiind grupate pe sate și în fiecare sat, pe turme, conduse de doi‑șase păstori.
70 Nicolae Cușa, Aromânii (Macedonenii) în România, Editura Muntenia, 1996, p. 140.
71 Ibidem, p. 141.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Editura F uNdaȚiEi „scrisul româ NEsc“ craiova, 2008 CĂTĂLIN NEGOIȚĂ Țara uitată Țara uitată. Cadrilaterul în timpul administrației românești… [609251] (ID: 609251)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Editura F uNdaȚiEi „scrisul româ NEsc“ craiova, 2008 CĂTĂLIN NEGOIȚĂ Țara uitată Țara uitată. Cadrilaterul în timpul administrației românești… [609251]

Copyright Notice

Steel corrosion in diluted ammoniac solutions studied [601657]

marchează sfârșitul unei propoziții enunțiative, al unor fraze, sfârșitul unor enunțuri fragmentare – mai ales în dialog.Semnul întrebării marchează… [631493]

ASPECTE TEORETICE PRIVIND UTILIZAREA TRATAMENTELOR TERMICE ÎN ALIMENTAȚIA PUBLICĂ [311438]

Despre a fi sănătos în locuri nebune.39 [609182]

Lect. Univ. Dr. Mihai Vrîncuț [601098]

Anul universitar 2017-2018 [631842]

Copyright Notice

Similar Posts